Efectele Desfacerii Casatoriei

LUCRARE DE LICENȚĂ

DREPTUL FAMILIEI

EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI

CUPRINS

INTRODUCERE

Starea actuală a societății îl determină pe fiecare membru al ei să reflecteze adânc asupra schimbărilor ce se produc atât în societate, cât și în viața lui personală. Dramatismul acestor schimbări, viteza cu care ele se produc, incertitudinea și caracterul contradictoriu al proceselor social-economice și politice fac ca personalitatea să-și revizuiască locul ei în societate și să-și schimbe modul de viață cu care se obișnuise.

La începutul anilor ‘90, determinând vectorul mișcării societății, înregistrează un echilibru extrem de fragil în toate sferele vieții social-economice. Amploarea schimbărilor a generat complexitatea circumstanțelor în care se produce afirmarea tendințelor înnoitoare și s-a dovedit a fi afectată de o criză economică prelungită și de dezorganizări de ordin social.

În acest context a devenit evidentă criza pronunțată a stării materiale și a valorilor familiei, producând un impact major asupra stabilității acesteia.

Divorțul este un fenomen psiho-social complex ce constă în destrămarea vieții de familie, eveniment cu profunde implicații sociale, majoritatea cu o rezonanță negativă pentru membrii cuplului destrămat și participanții la viața socială în general. Evoluția numărului familiilor, în ultimii ani, înregistrează o tendință descendentă, în parte datorată și procesului de desfacere a căsătoriilor, iar ca implicații imediate sunt afectați copiii minori rezultați la divorț, se înregistrează o scădere a natalității, implicații de natură socio-economică, prin modificarea statutului social al partenerilor rezultat în urma divorțului, dar și a nevoilor economice în funcție de partajarea bunurilor și asigurarea unui trai decent.

Divorțul fiind un proces complex el comportă mai multe aspecte, care intervin: stresul emoțional, încredințarea și îngrijirea copiilor, divizarea proprietății. Încredințarea copiilor în urma disoluției legale a căsătoriei s-a făcut în mod tradițional mamei. Începând cu anii 1960 – 1970, în majoritatea societăților europene sau de cultură europeană, s-au intensificat presiunile din partea bărbaților pentru a se modifica prevederile legale discriminatorii. În această acțiune, bărbații au fost sprijiniți de organizațiile feministe care au considerat practicile legale tradiționale ca forme ale sexismului instituționalizat. Numărul țărilor cărora li s-au încredințat copiii a crescut în majoritatea societăților. A crescut, de asemenea, numărul cazurilor în care copiii au fost încredințați ambilor părinți. Cercetările de psihosociologie arată că deși această variantă este preferată de un număr tot mai mare de cupluri care divorțează, efectele asupra copiilor pot fi deseori negative.

Astfel, în Europa rata divorțialității s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultimii 30 de ani (Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Elveția, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). Însă, în România rata divorțialității a crescut, dar nu a atins cotele din Europa de Nord. În anul 2004, rata divorțialității în România a crescut la 1,63 divorțuri la 1000 locuitori, în anul 2011 rata divorțialității era de 2,31 divorțuri la 1000 de locuitori. Însă, față de Europa, care în 2004 avea o rată a divorțialității de 2 divorțuri la o 1000 de locuitori, iar în 2011 de aproximativ 3 divorțuri la 1000 de locuitori, România rămâne un stat cu o divorțialitate scăzută.

La etapa contemporană România, se confruntă cu problema migrației excesive a populației peste hotare. Fenomenul migrației produce un impact negativ asupra copilului și asupra familiilor lor, contribuind la dezintegrarea familiilor și la creșterea numărului de copii privați de afectivitate parentală, educație, protecție și siguranță.

Consecințele acestui fenomen are repercusiuni atât la nivelul macrosocialului reprezentat de societate, cât și la nivelul microsocialului reprezentat de familie. Asistăm astăzi la o denuclearizare a familiei contemporane, condiționată de spargerea modelului tradițional de viață familială, de privarea drepturilor de părinți, de fenomenul migrației definitive sau temporare. Familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor. Numărul crescut de familii divorțate, slăbirea afecțiunii părintești, liberalismul prost înțeles al educației se răsfrâng asupra personalității în formare, determinându-i “anemierea” morală. Acești factori implică transformări în relaționarea cu copiii, generând o dezvoltare defavorabilă a afectivității copiilor, manifestată prin: anxietate, agresivitate, ostilitate etc.

Studiile dezvoltării afectivității, efectuate de numeroși cercetători demonstrează că, particularitățile acestor relații, atitudinea părinților față de copil, dinamica contactelor afective între membrii familiei, atmosfera emoțională în cadrul familiei determină dezvoltarea psihică și afectivă a copilului.

Dezvoltarea intelectuală, emoțională, morală și spirituală a copilului se intensifică dacă el are parte de dragoste și, dimpotrivă, dezvoltarea sa în toate aceste domenii va avea de suferit dacă nevoia de dragoste nu-i este satisfăcută. Absența dragostei părintești duce la diferite forme de protest, generează conflicte cu adulții, stări de angoasă, sentimentul de culpabilitate sau frustrare. Astfel, afectivitatea este una dintre cele mai mari forțe care determină cursul dezvoltării preadolescenților și reglează comportamentul lor.

Asistența socială reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către Stat, Biserică și alte organisme nonguvernamentale spre a sprijini persoanele aflate în situații deosebite, deficitare, a căror stare fizică sau psihică a fost afectată de diverși factori nocivi: apariția unor boli cronice, deteriorarea stării materiale, calamități naturale, vârstă înaintată etc.

Prin măsurile întreprinse asistența socială urmărește scopul de a cunoaște și preîntâmpina procesele negative care conduc la asemenea situații speciale și de a ajuta persoanele respective să-și găsească locul și rolul în societate.

Sfera ei de activitate cu un conținut atât de vast depășește cele mai largi domenii de ocrotire și dezvoltare a geniului uman, toate activitățile fiind dirijate către un singur scop: de a vindeca starea fizică, psihică și morală a celor ce trăiesc momente de grea cumpănă.

În activitatea sa asistentul social se confruntă cu multiple probleme (familii dezorganizate, sărace, copii orfani și/sau abandonați, delincvenți, consum de droguri, alcool, persoane cu deficiențe de sănătate, bătrâni neajutorați, șomeri etc.) a căror soluționare impune aplicarea unui șir de teorii ce provin din sociologie, psihologie, drept, economie, antropologie, medicină, politici sociale etc. Asistentul social, chemat să ajute persoanele aflate în nevoie, se va folosi, în acest scop, de cunoștințele dobândite din alte științe socio umanistice, dar nu se va limita la acestea, deoarece asistența socială are la bază metodologii specifice studierii obiectului ei.

Vocația profesională a asistentului social este: de a contribui la bunăstarea și realizarea de sine a ființei umane; de a asista persoanele care traversează momente dificile ale vieții; de a-și dezvolta propriile capacități personale pentru a face față creativ și eficace problemelor; de a mobiliza resursele comunității întru sprijinul celor aflați în dificultate; de a participa la elaborarea și aplicarea măsurilor de politică socială în domeniu; de a participa activ la viața socială.

Asistența socială are menirea de a schimba situația beneficiarului, pentru aceasta, asistentul social trebuie să știe cum să acționeze, cum să intervină în viața individului, a grupurilor, a întregii comunități. Competența în desfășurarea unor asemenea activități se dobândește prin practică, prin aplicarea metodelor, tehnicilor, strategiilor specializate de intervenție în situația de criză. Asistența socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a programelor de sprijin prin multiple servicii sociale specializate pentru cei aflați temporar în nevoie.

În asistența socială, mai mult decât în alte domenii, teoria trebuie să se afle într-un permanent contact cu practica, să fie sub controlul acesteia, dar și cea mai bună teorie în acest gen de activitate umană nu poate înlocui “practica”. Un bun asistent social trebuie să cunoască diverse metode și tehnici de lucru cu persoana, familia, grupul pentru a le putea selecta pe cele mai adecvate. Acest lucru îi va reuși numai în cazul în care alegerea metodelor se va face în strictă conformitate cu nevoile beneficiarului și numai dacă persoana asistată nu va fi impusă să se adapteze metodei. Așadar, munca în asistența socială este nu doar una intelectuală, ea necesită rigoarea cercetătorului-practician care poate activa potrivit unei logici adecvate, implicând inima și creierul, care poate conjuga teoria cu practica.

Cuplurile care se căsătoresc astăzi așteaptă să obțină prin căsătorie fericire personală, în vreme ce cuplurile din generațiile precedente erau în general mulțumite dacă partenerul se comportă satisfăcător, ca stăpân al casei sau întreținător de familie. Scăderea influenței bisericii și religiei, micșorarea presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale duc la micșorarea importanței instituției familiei și implicit la divorț.

Majoritatea reglementărilor privind divorțul stabilesc obligația ambilor părinți de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă, acest lucru se realizează prin plata unei pensii alimentare (în majoritatea țărilor europene, aceasta reprezintă circa 30% din veniturile părintelui obligat să o plătească). Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepsește de lege. Majoritatea căsătoriilor se bazează pe comunitatea de bunuri. În timpul divorțului, legea decide asupra împărțirii bunurilor; locuința revine, de regulă, părintelui căruia i s-au încredințat copiii.

Multe căsătorii din România se desfac din cauza șocurilor culturale dintre soți. Autoritățile trebuie să-și intensifice sprijinul acordat familiilor aflate în situații conflictuale, iar soții trebuie să cunoască mai bine consecințele divorțului.

Influența factorilor sociali – în sensul larg înglobând pe cei economici, culturali, juridici, psihologici – asupra fenomenului de divorțialitate este incontestabil. Pentru studiul conjuncturii economice s-a folosit, printre variabilele “barometrului economic”, indicele divorțialității: scăderea activității economice, crizele economice. Pe fondul unei deteriorări economice se remarcă o scădere a nupțialității și o creștere fără precedent a divorțialității.

Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie avut însă în vedere și caracterul social al acesteia. Căsătoria nu constituie numai o problemă de ordin personal ci și de ordin social. În toate relațiile de familie trăiește un interes social. Soarta căsătoriei nu poate fi lăsată numai la aprecierea soților. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.

Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate, aflate la îndemâna soților. În sistemul actual reglementat de Codul Civil, divorțul este posibil atât pe cale juridică (putând fi pronunțat la inițiativa unuia din soți) cat și pe cale administrativă și/sau notarială, prin consimțământul ambilor soți. Divorțul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți, în special efectele de natură personală.

Divorțul reprezintă forma legală de desfacere a căsătoriei sau desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, pe cale administrativă sau prin procedura notarială. În țările europene divorțul este reglementat de trei tipuri de legislații:

divorțul sancțiune prevede că disoluția căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia dintre soți. Divorțul nu se poate pronunța împotriva soțului inocent. Fiind o sancțiune pentru culpă se poate pronunța dacă s-a acționat în instanță, chiar și când continuarea căsătoriei nu devine imposibilă prin culpa săvârșită.

divorțul faliment apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, conștientinzându-se falimentul uniunii conjugale.

divorțul remediu este soluția unei căsătorii complet compromise ce permite partenerilor recăsătoria pentru a dobândi o căsnicie reușită.

CAPITOLUL 1

DISOLUȚIA FAMILIEI

PRIN DIVORȚ

Realizarea și menținerea solidarității și stabilității familiale au loc în mod diferit. Unele familii nu reușesc să stabilească relații de solidaritate, altele nu-și pot menține solidaritatea realizată, iar altele realizează solidaritatea și o mențin. În primele două situații, șansele de disoluție a familiei sunt mari. Instabilitatea și disoluția familiei sunt, în același timp, probleme individuale și sociale atât la nivelul condiționărilor lor, cât și la nivelul efectelor pe care le au.

În societățile europene, datele statistice arată că familia este în prezent mai puțin stabilă decât era cu câteva decenii în urmă, a crescut rata divorțialității și a scăzut durata medie de conviețuire a unui cuplu, astfel, familia a intrat într-o lungă perioadă de criză.

Divorțul – ca factor psiho-social – implică nu doar indivizii legați strict prin căsătorie, ci este un fenomen care are implicații directe asupra societății și membrilor unei societăți. Mai mult de atât, în ultimul timp s-au înregistrat creșteri spectaculoase privind numărul de divorțuri. Statisticile cu privire la divorțialitate ating maxime la intervale regulate, adesea însoțite de precizări pesimiste și catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor și dispariția căsătoriei ca un contract pe viață.

Din punct de vedere societal și individual, divorțul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăți înlăturarea conflictelor și tensiunilor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinți, dar creează și altele noi stres psihic, dificultăți economice etc.

Divorțul, așa cum spuneam, reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca formă finală a desfacerii vieții conjugale, ce modifică viața partenerilor și a descendenților acestora. Când începem să discutăm despre divorț trebuie să ținem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțare instanței judecătorești.

Ca ultimă etapă în cadrul unui proces de erodare și disoluție a cuplului familial, divorțul mai este definit ca modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei.

Deci divorțul, reprezintă polul opus al căsătoriei, aceasta fiind înțeleasă ca modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționare formală de către o instituție legitimă a uniunii maritale) și un aspect religios (sancționare formală, prin sacralizare, de către o instituție religioasă legitimă a uniunii maritale). Plecând de la acest punct, este ușor de făcut asocierea dintre stabilitate, moralitate, armonie și echilibru – ca elemente observate când vorbim de căsătorie – și polul opus acesteia, adică instabilitate, dezechilibru și chiar imoralitate, când vorbim de divorț.

1.1. Istoria divorțului

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea și monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduința sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorțul nici repudierea, încercând totuși să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral și o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esențial – nașterea de copii”.

Așadar, indiferent de defectele pe care le are soțul sau soția acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legatură atât de puternică, ea sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție, iar divorțul uneori nu face decât să oficializeze o situație deja creată”.

În Vechiul Testament în ceea ce privește problema divorțului Sfântul Apostol Pavel este categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat… tot așa, bărbatul să nu-și lase femeia.” Cei care s-au despărțit au două posibilități, ori să rămână așa ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soți rămâne validă pe tot parcursul vieții celor despărțiți, numai moartea dezlegând această legătură.

În Mesopotamia divorțul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevăzute de cod și limitative atât pentru bărbat cât și pentru femeie. Soțul își putea repudia soția pentru sterilitate, în acest caz fiind suficient să pronunțe cuvintele „te repudiez “ pentru ca mariajul să se desfacă; de asemenea, își putea repudia soția pentru comportament neonest, necontrolat și neglijarea îndatoririlor sale de soție, acest motiv putând lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitală. Soția putea și ea să divorțeze, dar numai dacă soțul o neglija peste măsură, fără nicio vină din partea ei, caz în care îi spunea „nu mai ești vrednic să trăiesc cu tine” și, luându-și zestrea, se întorcea la căminul tatălui ei.

Repudierea din partea soției se putea face însă numai printr-o hotărâre a tribunalului, spre deosebire de repudierea din partea soțului, care se făcea printr-o simplă scrisoare pecetluită cu sigiliul bărbatului.

Conceptul divorțului se regăsește și în antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia Antică, astfel, o persoană putea divorța doar cu acceptul unui magistrat, căruia trebuia să îi prezinte motivele deciziei sale. Dacă motivele erau considerate suficiente, magistratul îi permitea celui interesat să realizeze divorțul și separarea.

Dacă în Roma Antică renunțarea la căsătorie era posibilă pentru toți cei dornici în acest sens, creștinarea Imperiului Roman a adus restricții și interdicții privind divorțul, începând cu Împăratul Constantin.

De-a lungul timpului, restricționarea și interzicerea divorțului și separării au consacrat perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condițiile reale făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl reincludă în cadrul procedurilor civile.

Trebuie menționat că în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în anumite condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări și în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau este mult îngreunat.

În “Cartea Românească de Învățătură” din 1646 ***( Cartea românească de învățătură este o carte legislativă tipărită în 1646, din porunca lui Vasile Lupu.

Introducerea, astfel spune[1]:

„După tocmala și nevoința mării sale domnului datu-s-au învățătură și mie unui mai mic și nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile și le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înțeleage toți.”

Prima parte a lucrării cuprinde legiferarea înăspririi situației iobagilor în relațiile lor cu marii boieri, iar cea de-a doua parte, texte de drept canonic. Totodată, sunt consemnate date despre alfabetul slav, definiția gramaticii, nomenclatura dregătorilor și atribuțiile lor și, deosebit de valoros, un tratat de epistolografie, un fel de manual cu modele de corespondență protocolară între aristocrația clericală și cea laică[2]. "Pravila" adoptă principii moderne, progresiste pentru acea epocă, referitoare la cauzele care diminuează răspunderea penală precum: vârsta, beția, nebunia, obiceiul locului, ascultarea de cel mai mare, surdo-mutismul, legitima apărare ș.a.)

se stabilea că infidelitatea soției ducea la pierderea zestrei, soțul putând să o repudieze în anumite situații, dar și soția pentru rele tratamente putea să ceară despărțirea – legiuirile stabilind motivele de divorț în amănunt, după modelul bizantin. În Transilvania nu era îngăduit divorțul de către Biserica romano-catolică, dar după reforma religioasă, acest lucru a fost posibil. Din acest motiv, unii nobili austrieci veneau în Transilvania să divorțeze, să se recăsătorească și să revină la catolicism în schimbul unei penitențe pecuniare. Aceasta practica era denumită “căsătorie transilvană”.

În America, din punct de vedere istoric, divorțul a fost prima dată întâlnit în jurul anului 1700, în statul Massachusetts, unde era privit ca un mijloc de soluționare a problemelor pe care le provoca divorțul emoțional, caracterizat prin subminarea respectului celuilalt prin trădări mai mult sau mai puțin semnificative.

Potrivit tradiției catolice, căsătoria nu poate fi desființată atâta timp cât ambii parteneri sunt în viață. Divorțul a fost instituit în Franța în anul 1792; începând cu 1803 este supus unor restricții; în 1816 este interzis. Redevine legal în 1884, conform Legii Naquet, pe motivul vinovăției cel puțin a unuia dintre consorți. După 1884 putem observa o evoluție lentă și constantă a divorțurilor, apoi o stabilizare (în jurul cifrei de 1 divorț la 10 căsătorii în deceniile cinci și șase), iar începând cu 1975 asistăm la o creștere progresivă (până la 3 divorțuri la 10 căsătorii).

Înainte de anul 1857 în Anglia, libertatea de a te recăsători putea fi obținută doar printr-un act al Parlamentului, urmare a unui decret de separare dat de o curte ecleziastică, pe baza unor culpe (cum ar fi: adulterul sau abandonul ) ce puteau fi reținute în sarcina soțului vinovat.

Coloniștii americani au dus acest sistem bazat pe culpă în Lumea Nouă. Aceștia se temeau de pericolele morale impuse de statutul de căsătorit, dar deja separat, făcând astfel posibilă obținerea unui divorț absolut, însă bazat pe temeiurile tradiționale pentru separare. Curțile ecleziastice au fost abolite în Anglia, în 1857, apărând astfel instituția divorțului absolut.

Divorțul în SUA

Urmare a sistemului tradițional bazat pe culpă, fiecare stat în legislația sa privind divorțul, impunea ca reclamantul să dovedească unul din temeiurile legale în scopul obținerii decretului de divorț. Lista temeiurilor legale ce puteau fi considerate motive de divorț cuprindea:

– adulterul;

– abandonul (părăsirea) familiei;

– relațiile premaritale cu o rudă a soției;

– bigamia;

– căsătoria încheiată printr-un “contract fraudulos”;

– dependența de alcool;

– condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni precum și tratamentul crud și inuman ajungând la violență fizică și psihică.

Așadar, divorțul era privit ca o sancțiune pentru partea vinovată. Până de curând, nici un stat american nu acorda liberul acces la divorț. Sistemul bazat pe culpă impunea o condiție esențială în desfacerea căsătoriei și anume aceea, că în sarcina soțului reclamant să nu poată fi reținută nici o vină. Unui reclamant i se putea refuza divorțul în situația în care se făcea vinovat de:

1) împăcare – adică, accepta comportamentul soțului vinovat de motivele invocate în cererea de divorț;

2) propria culpă – ceea ce presupunea că nu se putea adresa Curții;

3) conivență – dacă comportamentul greșit al pârâtului putea fi datorat într-un fel sau altul soțului reclamant;

4) complicitate – atunci când exista o înțelegere a părților în vederea obținerii divorțului.

Pe la mijlocul secolului XX, în legislația majorității statelor a fost recunoscut sistemul de divorț fără culpă, care consta de obicei, într-o perioadă substanțială de timp (de la un an la 5 ani), în care soții locuiau separat; incompatibilitatea și problemele psihice fiind temeiuri legale acceptabile de către Curte.

La sfârșitul secolului XX, divorțul a devenit comun în toate statele americane deși condițiile privind obținerea acestuia variază foarte mult de la stat la stat.

În SUA nu există o lege federală privind divorțul dar există 53 de jurisdicții diferite iar legislațiile acestora variază de la stat la stat.

Temeiurile legale diferă de la un stat la altul, după cum arătam; de ex, înainte de anul 1967 singurul motiv de divorț acceptat în statul New York era adulterul.

Dificultatea obținerii divorțului în anumite state estice americane cum ar fi: New York, New Jersey, Massachusetts și Pennsylvania, a condus la un anumit număr de divorțuri prin “migrare” de ex., un sejur de 6 săptămâni în Reno, Nevada, pentru jocurile de noroc putea culmina cu un divorț pentru ca apoi să se revină în statul unde domiciliau foștii soți.

Înainte de extinderea reformei, soții care locuiau în state unde divorțul era greu de obținut puteau călători în jurisdicțiile din afara părții continentale a Americii (de obicei, Mexic, Haiti, Republica Dominicană) pentru un decret de divorț care nu avea nici un avantaj constituțional, beneficiind doar de recunoaștere locală.

Curțile din statul New York au fost singurele care au extins recunoașterea locală a decretelor de divorț mexicane, care erau populare deoarece puteau fi obținute doar printr-o ședere de o zi a unuia dintre soți în Mexic.

Acceptarea formală de către instanțe a divorțului mexican era o recunoaștere a unui număr de căsătorii new-yorkeze desfăcute în Mexic cât și o încercare nereușită a unor modificări în legislația divorțului în acest stat. Acest divorț migrator a fost considerat discriminatoriu față de cei care nu aveau puterea financiară pentru a călători în aceste state în scopul obținerii divorțului.

Reforma legislativă s-a înfăptuit în Anglia și SUA în anul 1970, când printr-o lege specială, statul californian a abolit divorțul și l-a înlocuit cu o altă instituție ce a fost denumită generic “ destrămarea căsătoriei”. Actul normativ respectiv a eliminat prevederea conform căreia divorțul trebuie pronunțat din vina unuia sau altuia dintre soți, la vremea respectivă culpa constând în adulter sau violență extremă. Conform noii legislații, locul acestora a fost luat de noțiunea de “diferențe ireconciliabile”, care au cauzat destrămarea iremediabilă a căsătoriei rata divorțurilor a crescut tocmai în acele state în care a fost introdusă reforma legislativă. În sistemul american, conceptul de “diferențe ireconciliabile” a devenit crucial în modul de soluționare a divorțului.

Practica judiciară susține că, “diferențele ireconciliabile“ sunt dovedite ca existente dacă un cuplu sau cel puțin unul dintre soți afirmă acest lucru. Simpla promovare a unei acțiuni de divorț și prezența în fața Curții sunt privite ca dovezi esențiale ale faptului că, relațiile conjugale sunt deteriorate iar curțile nu mai procedează la o cercetare aprofundată a cauzelor divorțului.

Introducerea divorțului fără culpă a provocat și anumite modificări în sensul că, pentru încredințarea minorilor se administrează probe pentru a dovedi atât relația părinte-copil cât și, în mod special, comportamentul părintelui anterior pronunțării divorțului. Puține state admit ca minorii să fie prezenți în sală și audiați iar cuantumul pensiei de întreținere se stabilește, de obicei, prin negociere, Curtea luând act de acordul părților. Când nu este posibilă o înțelegere, Curtea stabilește pensia de întreținere luând în calcul veniturile părților, durata căsătoriei și nevoile minorilor.

1.2. Divorțul – mijloc de desfacere a căsătoriei

Epoca industrială și mai ales cea postindustrială au afectat în mod serios funcționalitatea familiei, o serie dintre aceste funcții fiind într-un declin accentuat, iar familia însăși într-o mare criză. Putem exemplifica astfel:

a) funcția de socializare a fost diminuată prin apariția instituțiilor de educație și apariția mijloacelor media;

b) funcția afectivă este tot mai puțin resimțită datorită înstrăinării partenerilor.

Acest declin, al funcțiunilor unei familii, determină creșterea spectaculoasă a cazurilor de divorț, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar și apariția unor moduri diferite de viețuire și conviețuire.

1.2.1. Considerații generale asupra divorțului.

Fie că este un act unilateral sau bilateral, în ambele cazuri se produce un sindrom traumatic, care, în funcție de robustețea psihică a persoanelor implicate, poate avea efecte majore. Divorțul este o despărțire de trecut, un fel de declarație de război la adresa propriei memorii, este un moment de pierdere pentru fiecare din persoanele implicate. Mai rău e ca divorțialitatea a devenit un adevărat fenomen.

Cea mai clară definiție a divorțialității mi s-a părut cea a autorilor Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu: “Divorțialitatea este un fenomen demografic ce exprimă intensitatea divorțurilor într-o populație sau în anumite subdiviziuni ale ei.”

Divorțialitatea are ca indice rata brută de divorțialitatea ce se obține împărțind numărul divorțurilor dintr-un an la populația medie și înmulțind rezultatul cu 1000. Ca indice global de divorțialitatea se mai folosește raportul dintre numărul divorțurilor și cel al căsătoriilor efectuate în cursul unui an.

În prezent există o tendință de sporire a divorțialității, fapt pentru care se cere studierea atentă a acestui fenomen și a factorilor care o produc și anume:

– urbanizarea,

– modificări în funcțiile familiei,

– creșterea gradului de emancipare a femeii,

– scăderea influenței religiei și a altor elemente legate de tradiție,

– schimbări în atitudinea oamenilor față de căsătorie,

– creșterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranței de viață.

Deși în principiu căsătoria se încheie pe viață, ea se poate desface prin divorț dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua. Așa cum la încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al ambilor soți, la desfăcerea căsătoriei voința acestora trebuie să fie luată în considerare. Desfacerea căsătoriei nu constituie numai o problemă de ordin personal, pentru ca ea interesează nu numai pe cei doi soți, ci și societatea. Caracterul social al căsătoriei face ca voința ambilor soți sau doar a unuia dintre ei să nu poată constitui un temei suficient pentru desfacerea căsătoriei, divorțul pronunțându-se numai atunci când căsătoria nu mai poate continua datorita unor motive temeinice.

Imposibilitatea continuării căsătoriei se constată de către autoritatea de stat competentă, statul fiind direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei, de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.

Nu întotdeauna destrămarea grupului familial se face oficial (pe cale juridică). De aceea este necesar să facem distincția între destrămarea oficială și cea neoficială a familiei, între despărțirea de drept și cea de fapt. Sunt multe familii, în care, deși cei doi soți nu mai au o viață comună, din cauza copiilor, a profesiunilor sau altor motive, aceștia nu se despart oficial.

Se întâlnesc trei tipuri de disoluție maritală:

despărțirea în fapt, dar cu locuința comună (în țările mai puțin dezvoltate, unde locuința este o problemă);

separarea totală și în ceea ce privește locuința, dar fără divorț (în țările dezvoltate, unde locuința nu e o problemă, dar divorțul și consecințele prezintă unele dificultăți);

divorțul (despărțirea juridică).

În zile noastre, în întreaga lume sunt comune trei tipuri principale de divorț:

divorțul sancțiune, prin care unul sau ambii parteneri sunt culpabilizați;

divorțul de constatare – unde sentința este dată în cazul în care se aduc probe ca cei doi parteneri nu mai conviețuiesc de multă vreme;

divorțul prin consimțământ reciproc – ambii soți declară că sunt de acord cu desfacerea căsătoriei.

Deși divorțul are implicații psihosociale semnificative, mai ales atunci când există copii, în ultimii ani există o facilitate a divorțului la nivelul întregii planete (mai ales în occident) motivele ajungerii la divorț fiind multiple: de la cauze «obiective» (adulter, boală psihică, închisoare pe viață etc), din vina unuia dintre soți ("nu se ocupă de gospodărie", "lipsește mult de acasă", "nu aduce bani" etc), din vina ambilor soți (nu se mai înțeleg), culminând cu așa-numitul divorț "fără vină", în care nu trebuie dovedită nici o vină de către nici o parte.

Divorțul "fără vină" adoptat în SUA începând cu 1970 deși este obiectul multor dispute este susținut de sociologi și psihologi sociali care argumentează ca liberalizarea divorțului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soți este un câștig social și individual-uman datorită faptului că scurtează durata procesului, economisindu-se astfel timp și bani și se elimina stresul celor două părți care nu mai sunt nevoite să-și dovedească reciproc vinovăția.

Prin faptul că cei doi declară pur și simplu că vor să divorțeze și nu mai este necesar să invoce public motivele care i-au determinat să ajungă la divorț, este un mare câștig pe linia libertății individuale și a dreptului la intimitate. Avantajul acestui tip de divorț este faptul că promovează egalitatea și echitatea "virtutea" și loialitatea nu mai sunt răsplătite financiar și nu mai există obligația bărbatului de a o întreține pe femeie după divorț. Acum proprietatea comună este împărțită echitabil, iar la acordarea custodiei copilului se ține cont de interesul acestuia.

Divorțul "fără vină" are menirea de a încuraja egalitatea între sexe, bărbatul ne mai fiind considerat automat capul familiei, cel ce întreține familia sau femeia, singura responsabilă de creșterea copiilor. Mai mult, el contribuie la accentuarea tendinței de distribuire echitabilă a responsabilităților și sarcinilor în gospodărie.

Dezavantajele acestui tip de divorț constau în faptul că femeile pierd practic economic, deoarece sunt dezavantajate ca posibilități materiale (centrarea pe viața casnică, în loc de cea profesională, inegalități la salarizare, șanse mai mici la angajare după divorț…).

Dacă în sistemul tradițional american soțul divorțat primea două feluri de ajutor financiar: unul pentru îngrijirea și creșterea copiilor (la noi pensie alimentară) și celălalt – alimony – obligația ca în funcție de situație unul dintre foștii parteneri să-i asigure celuilalt o viață decentă, prin noul sistem cele două ajutoare au fost restrânse. Sunt voci totuși care susțin ca obligativitatea întreținerii fostei soții de către bărbat trebuie regândită de la caz la caz (S. M. Oster 1987), pentru ca acestora li s-ar cuveni o răsplată pentru nașterea, creșterea și îngrijirea copiilor. Mișcarea feministă susține cuantificarea și recunoașterea legală a muncii femeilor casnice.

1.3. Cauzele generale ale divorțurilor

Analizând relațiile dintre parteneri în cursul separației sau divorțului, Diane Vaugahan a constatat că în cele mai multe cupluri aflate în această situație, înaintea înstrăinării fizice avusese loc o separare socială. Cel puțin unul dintre parteneri pornise pe un alt drum, interesele lui actuale nemaifiind legate de ale partenerului de viață. Deși inițial despărțirea nu era intenționată, cel afectat încercând fără succes să-și schimbe partenerul, să-l aducă pe calea pe care au pornit cei doi, să-și creeze interese comune, la un moment dat, când încercările acestuia eșuează, se ajunge la concluzia că relația este de-acum ratată, iar cei doi nu mai pot avea un viitor împreună. "Inițiatorul" începe să devină preocupat de felul în care relația se dovedește nesatisfăcătoare, acest proces fiind în opinia lui L. A. Vaughan opus "îndrăgostirii" de la începutul relației, când individul se concentra asupra calităților celuilalt, ignorând trăsăturile care nu-i plăceau.

Pe cât ar părea de paradoxal, viața a dovedit că în situația în care cineva se căsătorește din dragoste, fără alte interese, conviețuirea nu poate continua când aceasta a dispărut.

Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive conduce la o mai mare libertate de dizolvare a cuplurilor decât cele bazate pe nevoi instrumentale (economico – productive, instruirea și profesionalizarea copiilor etc). Schimbările macro-sociale au dus la crearea independenței individului față de familie, socializarea și educația sunt asigurate acum de instituții publice, ca de altfel și sănătatea, iar funcția de suport emoțional și afectivitate este preluată de grupuri de similaritate, prieteni, colegi, cele necesare traiului nu se mai produc în gospodărie.

Emanciparea economică a femeii constituie o cauză majoră a ridicării ratei divorțialității. Femeile angajate în muncă, au venituri care le oferă o mai mare independență și drept urmare nu mai suportă orice de la soții lor, iar atunci când căsnicia lor "nu mai merge", ea este cea care intentează divorțul. Industrializarea, modernizarea și urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilități de a cunoaște și alți indivizi și a stabili legături de afecțiune, iar în țările avansate a rezolvat și problema locuinței, care era un impediment în divorțialitate.

Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au dus la creșterea divorțialității pentru ca în aceasta fază a avut loc scăderea influenței bisericii și a religiei, "îndulcirea legislației", normele și obiceiurile tradiționale nu mai presează ca altă-dată.

Mecanismul contaminării: cuplurile divorțate fiind un exemplu pentru ceilalți prin faptul că și-au rezolvat dificultățile maritale prin despărțire legală. Modelul suferinței într-o căsnicie nefericită este înlocuit cu cel de începere a unei noi vieți după dizolvarea mariajului.

În zilele noastre s-a schimbat mentalitatea despre divorț, care nu mai este văzut ca un eșec ci ca o soluție la o situație critică.

Mărirea considerabilă a speranței de viață face ca partenerii să se întrebe dacă merită să mai ducă mulți ani povara unei căsnicii cu probleme.

1.4. Etapele disoluției căsătoriei

Modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei. Divorțul nu este un simplu eveniment ci un proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:

A. Stările conflictuale și eroziunea

Acestea pot apărea mai devreme sau mai târziu având efecte de disoluție și eroziune a vieții conjugale prin manifestarea satisfacției față de conviețuirea în cuplu. Femeile invocă: alcoolismul soților, agresivitatea fizică, lipsa de comunicare. Bărbații invocă: lipsa de afecțiune și înțelegere, agresivitatea verbală și infidelitatea.

În orice căsnicie apar inevitabil conflicte mai mult sau mai puțin serioase, provocate de divergente existente între atitudini, scopuri, modalități, de acțiune. În condițiile în care ele sunt exprimate deschis și se manifestă de ambele părți o atitudine rațională, conciliantă, atunci ele pot fi rezolvate rapid, fără urmări serioase asupra stabilității familiei.

Primul indicator al disoluției căsătoriei este manifestarea insatisfacției față de conviețuirea în cuplu. În mod obișnuit, primele semne de insatisfacție provin de la soție.

Motivele de insatisfacție invocate de soți sunt aproximativ aceleași: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică și alcoolismul soților, iar bărbații invocă mai frecvent insatisfacția sexuală și lipsa de afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existență și persoanele cu nivel mai ridicat de instrucție invocă mai frecvent dificultățile de comunicare și absența camaraderiei, în prima fază, partenerul își trăiește solitar propria insatisfacție sau discută cu prieteni apropiați sau rude. În faza a doua, partenerii își exprimă insatisfacția și se confruntă, iar în faza a treia ajung la concluzia că relația lor este neviabilă. Această etapă se caracterizează prin iritație permanentă, agresivitate.

B. Încetarea relațiilor sexuale

În care soții încetează să-și mai vorbească unul altuia sau se raportează unul la celalalt ca niște străini. Fiecare soț își are o viață a sa proprie, petrecând cât mai mult timp în afara căminului. Ea se poate concretiza în relații de dragoste adulterină. În aceste condiții destrămarea relațiilor conjugale este iminentă, cu excepția cazului în care interese comune puternice fac să fie evitată desfacerea căsătoriei. Este o urmare firească a stărilor conflictuale și o cale spre separare sau divorț. Toate cazurile de separare duc la divorț.

C. Separarea premergătoare divorțului.

Nu toate separările conduc la disoluția căsătoriei, dar majoritatea disoluțiilor sunt premise de separare. Practicarea separării este în funcție și de aspecte independente de relațiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o locuință, regimul juridic al proprietății familiale.

D. Disoluția legală

Este forma definitivă a ruperii relației conjugale, consfințirea juridică a acestei stări de fapt.

Căsătoria este un contract legal între cuplu și stat, disoluția căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorț este luată de către o curte sesizată prin petiție de unul dintre soți. Cererea de divorț este înaintată mai frecvent de femei decât de bărbați. Acest fapt are o explicație de ordin istoric și juridic. Mult timp, reglementarea legală a disoluției căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorțului sancțiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soți. În conformitate cu normele „cavalerești" ale așteptărilor sociale, soțul lăsa soției dreptul de a prezenta plângerea și acceptă să i se atribuie vina disoluției căsătoriei. După abandonarea principiului divorț sancțiune, a crescut ponderea bărbaților care solicită desfacerea căsătoriei.

Legăturile care au unit soții prin căsătorie vor înceta odată cu divorțul, cei doi parteneri devin foști soți. Divorțul duce la încetarea relațiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale, la pierderea sau determinarea unor funcții ale familiei.

E. Acomodarea în perioada de după divorț.

După disoluția căsătoriei, foștii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viață: viața într-o nouă locuință și o nouă vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relații și prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorț, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredințați, pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.

1.5. Factorii determinanți ai divorțului

Divorțul este un fenomen psihosocial complex, reprezintă forma finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări și insatisfacții ale unor efecte ce se prelungesc dincolo de pronunțarea instanțelor de judecată.

Divorțul poate fi determinat de factori economici, culturali, psihologici, morali, religioși care acționează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora.

A. Factori interni ce pot genera divorțul se pot enumera:

Experiența premaritală a partenerilor și atitudinea lor reciprocă față de aceasta.

Diferențele mari de experiență premaritală constituie un factor puternic ce împiedică realizarea solidarității familiale.

Motivația căsătoriei și modul de încheiere a căsătoriei (căsătorii motivate de avantaje economice, sociale sau căsătorii impuse).

Vârsta la căsătorie și diferențele de vârstă între soți cu cât este mai mică, cu atât posibilitatea de divorț este mai mare;

Vârsta și maturitatea părinților reprezintă un semn al riscului, ceea ce nu înseamnă că toți copiii ai căror părinți sunt foarte tineri (între 16-20 ani) suferă sau sunt neglijați.

Concomitent e necesar a menționa că lipsa de maturitate și responsabilitate, îndeosebi a mamelor tinere, supune unitatea familială riscului, unor dificultăți, precum: separare, divorț, violență, abandon, familie cu un singur părinte (monoparentală) etc.

Heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de proveniență al soților, nivelul de instrucție, profesiunea, trăsăturile psihice și temperamentale.

Poziția femeii în societate și în familie. Dacă soția este dependentă din punct de vedere economic față de soț, divorțialitatea este scăzută. Dacă ea este independentă din punct de vedere economic nu mai acceptă unele relații familiale și astfel cuplul se îndreaptă spre divorț.

Incompatibilități psihice și temperamentale ale partenerilor.

Insatisfacții emoțional-afective și sexuale.

Infidelitatea. Neglijarea familiei și infidelitatea sunt motive mai puțin importante, însă menționate de 4-8% dintre subiecți.

Comportamentele agresive.

Alcoolismul unuia dintre parteneri. Băutura este considerată un motiv de ceartă de o proporție semnificativă a populației (10%), afectând într-o mai mare măsură pe femei decât pe bărbații.

școlaritatea: când școlaritatea soților este egală descrește disoluția maritală. În cazul femeilor există o legătură non liniară între școlaritate și divorț: femeile cu studii superioare divorțează în mai mare măsură decât celelalte, dar și cele care nu au reușit să termine un anumit nivel școlar au o posibilitate mare de divorț;

statutul socio-economic (în particular venitul) și rata divorțialității sunt invers proporționale, G. Becker (1991) explică acest lucru prin faptul că cei din clasele de mijloc și superioare se căsătoresc mai târziu, când își fac o carieră. Statutul social al părinților și mediul de proveniență influențează chiar dacă cei doi au instrucție egală, distanța dintre medii sociale de proveniență producând instabilitate maritală;

rasa și etnia – există tendința ca mariajele interetnice să fie mai puțin stabile;

religia: divorțul în cadrul celor care frecventează aceste servicii, este diminuat.

evenimentele familiale care provoacă nemulțumirea unuia dintre parteneri: refuzul de a avea copii, afecțiunile fizice grave ale unui soț, sancțiunile sociale sau juridice aplicate unui soț, pierderea locului de muncă, comiterea unor acțiuni dezaprobate social, condamnări penale, violența domestică.

B. Factori externi care pot genera divorțul

Apariția și menținerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor și numărul bărbaților într-o anumită zonă sau colectivitate.

Creșterea volumului migrațiilor și urbanizarea, mai ales când sunt însoțite de scăderea controlului social local asupra comportamentelor, precum și de apariția dezechilibrelor demografice;

Scăderea controlului social care duce la aprecierea că viața de familie este o problemă strict personală.

Condițiile economice generale (perioadele de criză puternică, șomaj, instabilitate economică) sunt factori care favorizează indirect disoluția unor cupluri cu deficiențe de solidaritate.

Dificultăți materiale și sărăcie. În calitate de factori de risc, necesari a fi cunoscuți, pot fi: veniturile familiei, condițiile de trai, posibilitățile de asigurare a necesităților primare etc.

Degradarea totală a standardului de viață al marii majorități a familiilor, în special al celor cu copii numeroși, alunecarea lor spre sărăcie, sporirea diferențierii sociale, extinderea șomajului au drept consecință dezintegrarea sistemului familial.

Cea mai importantă cauză a apariției problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau lipsa de bani, la diferențe mari de restul aspectelor menționate.

Dificultățile financiare au reprezentat prima problemă menționată de aproximativ 60%, celelalte aspecte – treburile casnice sau comportamentul copiilor fiind invocate de numai 16%, respectiv 7% dintre subiecți. Cumulând cele două opțiuni, 70% dintre cei care au admis că au probleme în cuplu au menționat ca motiv lipsurile materiale, 42% treburile casnice și 20% comportamentul copiilor.

Lipsurile materiale sunt invocate într-o mai mare măsură de bărbați, aproximativ trei sferturi dintre aceștia menționându-le ca principalul motiv al neînțelegerilor. La prima mențiune, două treimi dintre bărbați și numai aproximativ jumătate dintre femei au invocat-o drept cauză. Considerarea lipsei de bani drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de către bărbați trebuie interpretată în contextul în care responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie revine în mare parte acestora.

În multe familii persistă încă așteptările complementare de rol conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani în casă, iar femeia trebuie să aibă grijă de copii și de gospodărie.

Factorii externi care favorizează disoluția solidarității familiale nu produc aceste efecte decât dacă acțiunea lor se combină cu cea a unor factori din interiorul familiei.

Diferențe semnificative apar și în funcție de vârstă, educație sau mediu de rezidență.

Lipsurile materiale, treburile casnice și comportamentul copiilor tind să devină motive din ce în ce mai importante ale neînțelegerilor între parteneri pe măsură ce înaintează în vârsta. Dimpotrivă, cu vârsta, relațiile cu părinții/socrii, neglijarea de către partener, infidelitatea, sau nepotrivirea sexuală sunt din ce în ce mai puțin importante în apariția problemelor.

Dificultățile materiale reprezintă un motiv mai puțin important pe măsură ce nivelul de educație este mai ridicat. În cazul celor cu studii superioare, treburile casnice sunt plasate pe primul loc, la diferențe totuși mici de dificultățile materiale (50%, respectiv 47%). În mediul rural, pe fondul unui standard de viață mai scăzut, trei sferturi dintre subiecți au invocat neajunsurile materiale comparativ cu două treimi dintre cei din mediul urban. Băutura este o problemă menționată mai ales în mediul rural, iar treburile casnice sau comportamentul copiilor în urban.

Existența problemelor în cuplu este recunoscută într-o mai mare măsură de către femei, comparativ cu bărbații, și de către tineri, comparativ cu persoanele mature sau vârstnice. Cea mai importantă cauză a apariției problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau lipsa de bani, urmată de sarcinile gospodărești și comportamentul copiilor. Dificultățile financiare sunt considerate drept principala cauză a problemelor de cuplu într-o măsură mai mare de către bărbați, în contextul în care, în multe dintre familii, responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie aparține în principal acestora.

S-a constatat că locuința, bunurile, copiii și investițiile de ordin psihologic au influență asupra ratei divorțurilor. Investițiile psihologice (atașament, sentimente, grija față de ceilalți membri ai familiei) au mecanisme și efecte asemănătoare investițiilor economice. Pe cei care sunt angajați mai mult intelectual și emoțional îi costă mai mult despărțirea, de aceea atunci când se percep neînțelegeri grave și o eventuală ruptură, cuplurile nu se angajează psihic în prea mare măsură.

Atitudinea față de divorț: cei cu atitudine negativă vor divorța mai greu. Atitudinea față de divorț este corelată cu religia și socializarea: exemplu la americani rata divorțialității este mai scăzută la catolici, decât la protestanți.

Dacă soția este angajată în muncă apar determinații multiple: independență dată de câștig, schimbarea rolurilor tradiționale în familie, orele de muncă ale soției pot afecta nivelul de satisfacție al soțului. În ceea ce privește statul socio-economic al soțului, studiile efectuate au relevat că nu nivelul absolut al statutului afectează divorțul, cât schimbările lui rapide. Sunt predispuse la divorț cuplurile în care soțul este șomer sau câștigă mai puțin, câștigurile mai mari ale acestuia consolidând familia.

Asupra indivizilor puternic integrați social se exercită presiuni sociale și morale în favoarea familiei integrate, frânându-se astfel divorțialitatea.

Factorii exteriori familiei, care favorizează divorțul, nu produc acest efect decât dacă acțiunea lor se combina cu aceea a unor factori din interiorul familiei, deci factori psihogeni.

Există importanți factori macroscopici care ne dezvăluie fragilitatea unui cuplu. Deși se poate acționa (între anumite limite) și la nivelul macrosocial, în scopul prevenirii disoluției familiale, totuși, nivelul predilect de acțiune este cel microsocial. La acest nivel, principala orientare teoretică (și practică, pentru că modelează strategiile de intervenție) este cea care susține că există o legătură între satisfacție și stabilitate. Voi prezenta, pe scurt, câteva teorii în această privință:

(i) Gradul de compatibilitate dintre parteneri

Această teorie susține că este probabil ca stabilitatea cuplului să fie favorizată de o homogamie relativă. În contrast, diferențele mari dintre soți comportă riscuri, generând o incompatibilitate între ei și ducând, în final, la separare. Principalele dimensiuni de analiză a (in) compatibilității dintre parteneri sunt: vârsta, nivelul de educație, standardul economic, mediul de proveniență (rural sau urban), naționalitatea, religia, preocupările de timp liber, valorile și concepția despre viață în general.

Aceste dimensiuni se reflectă concret în viața de familie, influențând gradul de acord/dezacord al soților asupra mai multor aspecte și activități (de exemplu, bugetul familial, timpul liber, prietenii, manifestarea afecțiunii). Aceste dezacorduri se pot transforma în surse de conflict. Un loc aparte în cercetările de sociologie a familiei ocupă variabila vârstă. Una dintre lucrările de pionierat în acest domeniu demonstrează că vârsta la căsătorie este un element important, această vârstă trebuind să asigure flexibilitatea, dar și maturitatea soților.

Burgess și Cottrell ajung la concluzia că: „În marea majoritate a cazurilor sunt neîndoielnice efectele nefericite ale căsătoriilor încheiate la vârste foarte tinere”.

Diferența de vârstă dintre soți nu creează probleme atunci când se înscrie în limitele mediilor statistice existente în populația dată. Un alt studiu descoperă însă că egalitatea relativă a vârstelor celor doi soți este favorabilă stabilității cuplului.

(ii) Teoria schimbului psiho-social

Această teorie pune accentul pe varietatea indivizilor în ceea ce privește așteptările și aspirațiile lor în raport cu căsnicia. De la un cuplu la altul, așteptările și obiectivele sunt diferite. Chiar în interiorul aceluiași cuplu, dorințele și aspirațiile pot varia și se pot modifica de-a lungul anilor. Așteptările influențează foarte mult nivelul de satisfacție maritală.

Schimbul psiho-social ne permite să înțelegem cum soții își pot realiza propriile nevoi – chiar dacă sunt diferite, chiar opuse – prin mecanismele psihologice de pierdere/câștig, care devin criterii de evaluare a relației și opțiuni oferite soților. Repartizarea sarcinilor gospodărești, educația copiilor, banii disponibili, profesia fiecăruia, timpul liber, relațiile sexuale ș.a. – la un moment dat duc inevitabil la anumite tensiuni și fricțiuni care nu pot fi ocolite, atunci când soții au sentimentul că dau mai mult decât primesc.

(iii) Socializarea în familia de origine

Accentuarea acestui factor este tipică abordării socio dinamice, care trasează, pe de o parte, relațiile între comportamentele manifeste între soți, și pe de altă parte, relațiile între sentimentele și gândurile lor latente. Dificultățile conjugale actuale sunt puse pe seama dificultăților emoționale trăite în copilărie. Relațiile anterioare, în special primele relații familiale, au un impact direct asupra evoluției vieții maritale. Un mediu familial caracterizat prin practici educative coerente, care oferă afecțiunea necesară, pregătește individul într-un mod mai adecvat pentru relații intime satisfăcătoare.

Dimpotrivă, un mediu familial distorsionat, dezorganizat, caracterizat de violență, abuzuri, neglijență, incoerență educativă – favorizează moduri de reacție afective, cognitive și comportamentale considerabil dăunătoare stabilității relațiilor intime și satisfacției conjugale.

Influența familiei de origine asupra stabilității cuplului a fost pusă în evidență de numeroase studii, existând o corelație statistică semnificativă între divorțul părinților și divorțul copiilor. Atmosfera din căminul parental poate fi revelată de iubirea și/sau conflictele cu părinții precum și de gradul de iubire/conflicte între părinți. Copilăria fericită are un impact pozitiv asupra stabilității cuplului.

Există teorii ce explică acest lucru: fie fericirea în căsnicie te face să vezi copilăria prin ochelari roz, fie, cine a fost nefericit în copilărie e mai puțin selectiv în alegerea partenerului, deci șansele nepotrivirii cresc. L. Terman face o legătură între tipul de educație primit în familie și fericirea maritală. Cea mai favorabilă este educația fermă, dar nu aspră.

Persoanele fericite în căsnicie provin din familii unde dorințele lor erau luate în considerare, pe când persoanele divorțate, din familii dominatoare.

C. Factorii cognitivi

Abordarea socio-cognitivă, care aduce în prim plan acești factori, este o concepție despre relațiile intime, bazată pe diferitele principii de învățare. Sursele personale de satisfacție sau de insatisfacție, gesturile, acțiunile îndeplinite de către o persoană, explicațiile elaborate de fiecare pentru a înțelege mai bine viața sa intimă sunt interpretate ca tot atâtea comportamente învățate, în tinerețe sau în decursul primelor relații intime, dar și în timpul relației actuale.

Pornind de la teoria schimbului psiho-social, satisfacția/insatisfacția sunt determinate de raportul perceput în mod subiectiv de fiecare soț între beneficiile sau câștigurile și costurile sau pierderile suferite – un fel de bilanț, în același timp cognitiv și afectiv.

În stabilirea acestui bilanț, criteriile fiecăruia sunt diferite. Indivizii care au trăit mai multe relații pline de satisfacții sau de la care au învățat multe lucruri noi, au, în general, criterii de evaluare mai ridicate decât cei care au avut mai puțin succes pe plan relațional – aceștia sunt mai flexibili, mai maleabili. Persoanele care sunt în mod regulat în contact cu alte persoane agreabile pun mai ușor capăt unei relații nesatisfăcătoare, decât persoanele care au o viață socială redusă.

Cunoștințele provin din mai multe arii: dacă a avut relații amoroase cu alți parteneri înainte de căsătorie; dacă a avut prieteni numeroși, de același sex și de sex opus, înainte de căsătorie; dacă a mai fost căsătorit(ă). Relațiile sexuale cu alți parteneri precum și căsătoriile (și, logic, divorțurile) anterioare actualei căsătorii au un impact negativ asupra acesteia. În schimb, legăturile numeroase de prietenie cu ambele sexe înainte de căsătorie cresc stabilitatea cuplului. Acest lucru se poate explica prin educarea sociabilității, trăsătură esențială pentru buna funcționare a unei căsnicii.

D. Abilitățile relaționale

Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecțiunii, satisfacția sexuală) și exprimarea agresivității constituie zone unde abilitățile relaționale sunt deosebit de importante. Acestea sunt cele patru dimensiuni relaționale cruciale pentru stabilitatea cuplului.

Ele se pot operaționaliza în diferite manifestări ale interacțiunilor în cadrul cuplului:

– schimbul de afecțiune între soți (comportamente verbale și non-verbale)

– schimbul de ostilități între soți (comportamente verbale și non-verbale)

– capacitatea de a asculta (comportamente verbale și non-verbale)

– sprijin (comportamente verbale și non-verbale)

– rezolvarea conflictelor (comportamente verbale și non-verbale)

– sexualitate (comportamente verbale și non-verbale).

Modelul nepotrivit al interacțiunii se formează din cauză că nu există abilități de a asculta pe celălalt, abilități pentru a face față situațiilor dificile. Cuplurile nu diferă numai după frecvența și motivele neînțelegerilor din căsnicia lor, ci și după intensitatea sentimentelor generate de aceste neînțelegeri. Cuplurile în care atașamentul este profund, care sunt sigure de soliditatea legăturii lor, cunosc sentimente diferite față de cuplurile în care atașamentul reciproc este slab și în care soții au tendința de a se jigni unul pe altul.

E. Armonia sexuală

Comportamentul sexual a fost, de-a lungul timpului, când subapreciat, când supraapreciat, în ceea ce privește consecințele lui asupra satisfacției maritale și, implicit, asupra stabilității cuplului. Putem spune azi că el este un factor egal, dar nu superior altora.

Vom prezenta în continuare câteva studii clasice ale căror concluzii au fost confirmate de-a lungul timpului și care au constituit piste valoroase pentru cercetări ulterioare. Într-un studiu timpuriu referitor la această problemă, Katherine Bement Davis ajunge la următoarele concluzii:

• fericirea în căsnicie este asociată cu o anumită pregătire pentru căsătorie

• atracția inițială este prevalentă pentru menținerea stabilității cuplului

• plăcerea sexuală are un rol hotărâtor pentru gradul de satisfacție maritală

• de asemenea, intensitatea și frecvența contactelor sexuale

• avortul scade satisfacția maritală.

G. V. Hamilton face, în studiul său, următoarele constatări:

• bărbații cu nevoi sexuale autodefinite ca fiind peste medie sunt mai puțin fericiți în căsnicie

• adulterul este un factor major al disoluției cuplului

• frecvența mare a actului sexual în primul an de căsnicie sporește riscul de divorț

• un procent mai mic de 20% de orgasme feminine din totalul copulărilor generează instabilitatea cuplului. Cele mai categorice afirmații aparțin lui A. C. Kinsey care consideră că nepotrivirile sexuale contribuie la trei sferturi din divorțuri. La polul opus se află L.Terman, care este de părere că „factorii sexuali sunt departe de a fi determinantul major al fericirii în căsnicie”.

Este de necontestat importanța primului act sexual pentru femeie și, în general, importanța comportamentului sexual premarital.

Astfel, bărbații care, înainte de căsătorie, au avut relații sexuale cu mai multe femei reprezintă o jumătate dintre cei căsătoriți și două treimi dintre cei divorțați.

F. Factorii economici

În studiul citat, J. Locke găsește următorii factori economici care sunt asociați pozitiv cu stabilitatea maritală:

• mobilitate profesională scăzută;

• locuință în proprietate ;

• dotare corespunzătoare a locuinței cu diverse utilități (aragaz, apă curentă, telefon, radio, televizor, frigider, mașină de spălat);

• valori peste medie ale indicatorului de siguranță economic;

• soția este casnică;

• serviciu stabil al soțului;

• venit decent.

G. Mediul social

Integrarea familiei în mediul social este foarte importantă pentru stabilitatea ei.

Aceasta presupune integrarea în mediul de muncă și un grad relativ ridicat de satisfacție profesională a fiecăruia dintre soți, precum și o rețea socială bogată și suportivă.

Sprijinul social oferit de această rețea constituie un adevărat „capital social”, o resursă semnificativă a familiei, care sporește șansele acesteia de a înfrunta diferitele dificultăți. J. Locke apreciază că integrarea într-un mediu social convențional (de exemplu, unde mersul la biserică este cel puțin săptămânal) are o influență pozitivă asupra stabilității familiei. J. Wright insistă asupra rolului benefic al unei vieți sociale comune a celor doi soți (activități comune, timp liber petrecut în comun, prieteni comuni).

Esențiale sunt și bunele relații cu familiile de origine (mai ales cu socrii). Pericolele sunt reprezentate de dezaprobarea mariajului de către familiile de origine, atitudinea paternalistă a familiilor de origine în raport cu tânăra familie și coalizarea unuia dintre soți cu părinții săi împotriva celuilalt soț.

În ceea ce privește copiii, toate studiile indică o corelație pozitivă între numărul lor și stabilitatea cuplului.

H. Evoluția relației de cuplu

J. Wright, în studiul citat, precum și J. Locke, fac o analiză minuțioasă a relației de cuplu în perspectivă diacronică, încercând să găsească diferențele între familiile fericite și cele dizolvate. Sintetizând, principalele elemente de analiză a relației de cuplu sunt următoarele:

• primele moment;

• perioada de dinaintea căsătoriei;

• cum, cine a luat decizia de căsătorie ;

• cum a reacționat rețeaua socială;

• sursele insatisfacției sau decepției;

• dacă s-au separat până acum vreodată.

Pentru a completa și susține teoria schimbului psiho-social, cei doi autori citați mai sus demonstrează influența benefică a următorilor factori asupra stabilității familiei:

• parteneriatul în cuplu;

• pregnanța relațiilor de intimitate și comunicare fără rezerve;

• personalitate „democratică” și altruistă a celor doi soți (sociabilitate, responsabilitate, simțul umorului, afectuozitate versus dominativ, coleric, influențabil);

• responsabilități în familie distribuite echitabil.

J. Probleme personale actuale

Studiul lui J. Locke a avut rezultate surprinzătoare – el a descoperit că scorurile la testul de adaptare maritală nu erau semnificativ diferite între eșantionul de căsătoriți și cel de divorțați. Se pare că uneori este suficient un singur aspect pentru a da peste cap aparența unei căsnicii fericite. De cele mai multe ori acest aspect este legat de adulter și/sau gelozie. Gelozia (simțită și manifestată atunci când soțul dansează, vorbește, își petrece timpul cu altcineva) este semnificativ mai mare la divorțați în raport cu cei căsătoriți (16% versus 55%). Îi treci multe defecte cu vederea soțului dacă în punctele pe care le socotești esențiale (fidelitatea, de exemplu), lucrurile merg bine. La fel de importantă este neangajarea în conduite reprobabile din punct de vedere social (comportamente antisociale) sau egoiste, individualiste.

Alcoolismul, delincvența, depresiunea psihică, psihoza, toate sunt puternici factori de risc pentru stabilitatea căsniciei.

CAPITOLUL 2

EVOLUȚIA/FRECVENTA DIVORȚURILOR

ÎN EUROPA ȘI ÎN ROMÂNIA

2.1. Date statistice privind divorțul

Sociologii susțin că analiza evoluției divorțului poate pune în evidență problemele stabilității din familie. Datele sumare care există pentru perioada 1972 – 1989 arată o creștere constantă a ratei divorțialității în ultimele trei decenii. Totuși, România, la acest capitol, stă mult mai bine decât țările occidentale.

După al doilea război mondial, pe fondul unei ușoare deteriorări constante, situația s-a agravat în perioada 1961 – 1965. Statul comunist, după 1965, a adoptat câteva reglementări, care vizau protejarea familiei și limitarea divorțialității (Decretul 770 din 1 octombrie 1966 și decretul 774 din 1974) și până atunci, legislația fusese revizuită de câteva ori la acest capitol.

În 1948 au fost scoase din Codul Civil câteva articole de bază referitoare la motivele de divorț. Prin Legea nr. 18/1948, divorțul a devenit dependent de justiție. În 1954, Codul Familiei cerea desfacerea căsătoriei doar în cazul decesului uneia dintre părți, iar decizia legală era dată numai dacă existau motive temeinice.

Legea din 1966 și-a făcut efectul imediat, căci, un an mai târziu, a fost înregistrat un număr minim de divorțuri. Din 1974, desfacerea căsătoriei putea avea loc numai în cazul în care relațiile dintre soț și soție erau considerate iremediabil deteriorate. Judecătorii aveau obligația de a cântări bine circumstanțele agravante.

Situația gravă de la începutul anilor ’60 a reapărut în perioada anilor ’80. După 1990, o dată cu schimbările majore din societate, rata divorțialității a crescut și mai mult, fără să atingă însă valorile din țările din nordul Europei și SUA.

Proporția divorțurilor este mult mai mare decât primele două tipuri de disoluție maritală, dar datele teoretice, ca și cele empirice dovedesc că acestea au crescut în societatea modernă față de cea tradițională.

Începând cu secolul al XIX-lea s-a constatat o sporire a ratei de divorțialitatea, mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, continuând să crească până în zilele noastre.

Astfel în S.U.A., la 1000 de căsătorii numărul de divorțuri era în 1890 de 55,6 , în 1910 de 87,4 , în 1930 de 173,9 , în 1950 de 231,7 , în 1959 de 259.

Dacă în 1960 la 1.500.000 de căsătorii s-a ajuns la 350.000 de divorțuri, din 1998, jumătate din căsătoriile din SUA ajungeau la divorț.

Numărul divorțurilor a crescut considerabil și în Franța, Anglia, ca și în toate țările Europei. În România, rata divorțialității era de 1,80/00 înainte de 1960, în 1960 de 20/00, în 1965 de 1,10/00 și după 1975 peste 1,50/00, rată care cu mici fluctuații s-a menținut aceiași.

În explicarea acestor procente trebuie să se țină cont de faptul ca românii sunt implicați în migrație definitivă și pendulatorie ce duce la micșorarea numărului căsătoriilor și în consecință a divorțurilor.

Sociologii au individualizat câteva cauze ale acestor dezechilibre. În România, numărul de divorțuri a crescut o dată cu accentuarea migrațiilor, mai ales de la sat la oraș, determinate de industrializare, urbanizare și destrămarea familiei tradiționale.

Schimbările inițiate la începutul anilor ’50 au impus un set nou de comportamente oamenilor, fapt ce a determinat fărâmițarea cutumelor tradiționale. S-a redus, în primul rând, controlul social local asupra oamenilor. O influență considerabilă, în acest sens, au avut-o și schimbările legislative, petrecute după 1990, schimbări care „adaptau” România la Occident.

Dezechilibrele din interiorul familiei, care au deteriorat relațiile dintre soți, au apărut în anii ’50, evoluând după aceea în mod agresiv. Astfel, rata divorțialității, după cum arată anchetele sociologice ale vremii, a crescut mult în anumite județe.

Migrațiile s-au accentuat în perioada industrializării. Fenomenul debutase în perioada interbelică, când societatea românească a fost supusă unui proces amplu de urbanizare. Înainte de cel de-al doilea război mondial, divorțialitatea în mediul urban era aproape de trei ori mai mare decât în mediul rural.

Diferențele dintre mentalitățile din mediul rural și cel urban au fost mari totdeauna în România. Familia tradițională, ale cărei trăsături supraviețuiesc în mare parte în mediul rural, a fost atașată de căsătorie. Sfărâmarea universului ei este îngreunată de intervenția rudelor și chiar a colectivității locale. Totuși, aceste medii de rezistență au slăbit în ultimii ani.

Tendințele, prezente de multă vreme în țările occidentale, se manifestă astăzi și în zona rurală. Numărul căsătoriilor din mediul rural este mai mic decât în mediul urban, în schimb sunt înregistrate mai puține divorțuri. Anuarul statistic din anul 2000 arată că ponderea tinerilor din mediul rural, în ansamblul acestei generații, este de 45%. De altfel, populația tânără a scăzut atât în mediul rural, cât și în mediul urban. Diferențele existente între cele două medii țin de gradul de mobilitate teritorială. Cercetările Institutului de Sociologie al Academiei Române evidențiază faptul că 90% din populația care migrează pleacă din zona rurală. O dată cu accentuarea migrației, în anii ’60 – ’70, determinată de industrializarea masivă, controlul social al comportamentelor specifice omului integrat în familie s-a redus.

Actul căsătoriei, dintr-un eveniment social, a devenit unul personal. Tinerii au acceptat ușor noile mentalități, care au creat o disponibilitate mărită la divorț.

Cele mai mari influențe asupra stabilității familiei o au factorii din interiorul ei. De exemplu, divorțul apare mai rar la cuplurile unde soțul este mai în vârstă cu 1 – 10 ani. Situația se schimbă brusc atunci când diferențele de vârstă sunt mai mari. În același timp, divorțul este perceput diferit în funcție de profesiile de bază ale partenerilor. Agricultorii acceptă mai greu o asemenea soluție. Rezistențele cele mai mari la divorț le manifestă însă pătura intelectualilor. Dacă cei care locuiesc în mediul rural, atunci când sunt puși în fața unor asemenea dileme, resimt controlul social puternic al comunității lor, intelectualii percep desfacerea căsătoriei ca având multe implicații negative sau nedorite la nivel individual și, mai ales, la nivel social.

Cuplurile de muncitori, pentru care un rol important îl au conflictele generate de lipsa de afecțiune și de infidelitate, sunt cele mai vulnerabile la divorț.

Prezența copiilor constituie un important factor care împiedică divorțul. De asemenea, divorțul survine mai greu în familiile care au o vechime de peste 20 de ani, iar sănătatea soților constituie mai degrabă un factor de frânare decât de favorizare. În fața instanțelor, conform anchetelor sociologilor, bărbații sunt considerați vinovați îndeosebi de violență și alcoolism, iar femeile de concubinaj și relații extraconjugale.

În Europa rata divorțialității s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultimii 30 de ani (Danemarca, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Elveția, Olanda, Ungaria, Rusia, Polonia). În țările în care familia a suportat cele mai profunde transformări: atitudinea față de căsătorie, comportamentul nupțial, fertilitatea, situația femeii în familie și în societate, divorțialitatea înregistrează cele mai ridicate niveluri. Din anul 1950 până în 1995 s-a înregistrat o reducere a duratei medii a căsătoriei în momentul divorțului de la 12 – 15 ani la 8 ani.

România are una din cele mai scăzute rate ale divorțului. Până în 1965 rata divorțului a crescut continuu ajungând până la 2 la mie. Prin stabilirea unor reglementări legislative rata divorțialității s-a menținut sub 1 la mie până în 1974, iar după această dată a oscilat în jurul valorii de 1,5 la mie. După 1990 rata divorțialității a început să crească dar nu a atins cotele din Europa de Nord.

În România acest fenomen nu are o distribuție teritorială omogenă. În București, rata divorțului a fost în mod constant de două ori mai mare decât media la nivel național. În ultimele două decenii ratele cele mai mari s-au găsit în București și județele Timiș, Brașov, Galați, Prahova, Arad și Hunedoara, iar cea mai scăzută rată a fost în: Botoșani, Olt, Ialomița, Buzău, Sălaj, Tulcea și Vaslui.

Dacă în anul 1991 rata divorțului a fost de 2,1, se remarcă o creștere semnificativă la nivelul anului 1994 înregistrându-se o rată de 2,4 (la mia de locuitori). În ceilalți ani rata divorțialității are o evoluție oscilantă între 1,8 în 1992, 1,9 în 1993 și 1995 și 2,1 în 1996. În anul 1997 s-a înregistrat valoarea cea mai scăzută a acestei rate, de 1,6, pentru ca în anii 1999-2001 să se înregistreze din nou oscilații atingând valori între 1,8, respectiv 1,9.

Din analiza fenomenului divorțialității se pot desprinde următoarele implicații: evoluția numărului familiilor în ultimii ani înregistrează o tendință descendentă, în parte datorată și procesului de desfacere a căsătoriilor, se înregistrează scăderea natalității deoarece majoritatea nașterilor se produc în cadrul familiei cât și implicații de natura socio-economică întrucât scăderea natalității contribuie la accentuarea fenomenului de îmbătrânire a populației care are ca implicație economică și socială directă creșterea susținuților de către populația activă, rezultând o creștere a impozitelor în vederea refacerii resurselor bugetare, problema presantă cu care se confruntă administrația actuală. Divorțialitatea în creștere mai are drept consecințe de tip economic scăderea nivelului de trai și a resurselor necesare subzistenței.

Schimbările din comportamentul oamenilor s-au accentuat după 1990, explicate prin reducerea constrângerilor de tip social și creșterea constrângerilor de tip material. „Schimbările de tip legislativ, precum modificările legii privind avortul și divorțul, involuția economiei, ce a generat fenomene precum sărăcirea și șomajul, sau transformările sociale, mai cu seamă accesibilitatea sporită la informație, modele culturale externe sau companiile de promovare a planificării familiale, au determinat schimbări fundamentale în comportamentul demografic al populației”. Numărul căsătoriilor a scăzut, în 1999, cu 5,3 mii, iar rata nupțialității a ajuns la 6,2 căsătorii la mia de locuitori, în 2000, față de la 6,5, în 1998. În același timp, vârsta medie la prima căsătorie a crescut de la 22,1 ani în 1992, la 23,2 ani în 1998, pentru femei, și pentru bărbați, de la 25,2 ani în 1992, la 26,4 în 1998.

Noile mentalități au creat cadrul apariției formelor alternative la căsătoria legalizată: cuplurile consensuale sau uniunile libere, în cadrul cărora bărbatul și femeia au o relație stabilă, locuiesc împreună, fără a fi căsătoriți oficial. Din 1993, ponderea acestor cupluri se află în creștere, de la 4,4% în 1993, la 10% în 1999, la femei cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani. Cele mai multe astfel de situații se întâlneau la femeile cu vârste cuprinse între 20 și 24 de ani, în 1999. În 2002, după datele recensământului, un număr de 828.000 de persoane au declarat că trăiesc în „uniune consensuală” sau concubinaj. Aproape jumătate din acestea trăiesc la țară și cu vârste cuprinse între 20-34 de ani.

Potrivit Institutului Național de Statistică, în luna februarie 2007 s-au înregistrat 3.250 de divorțuri, mai mult cu 1.800 față de luna precedentă, dar tendința ascendentă s-a constatat și în cazul căsătoriilor, în perioada menționată. Potrivit INS, rata divorțurilor a crescut de la 0,77 la o mie de locuitori la 1,97 la o mie de locuitori, numărul cazurilor de divorț crescând cu 1.800 în luna februarie comparativ cu luna precedentă.

De asemenea, creșterea numărului de divorțuri cu 368 a condus la creșterea ratei divorțialității de la 1,74 în februarie 2006, la 1,97 în luna februarie din 2007.

În 2008 s-a înregistrat o cifră record de divorțuri în România – Ziarul Adevarul din 11.02.2009.

An de an, numărul divorțurilor în România a avut o rată de creștere îngrijorătoare. Anul trecut, s-au înregistrat cele mai multe divorțuri din istoria țării.

Potrivit Institutului Național de Statistică (INS), în luna iulie 2008, prin hotărâri judecătorești definitive s-au pronunțat 2.594 de divorțuri, cu 186 de cazuri mai puțin decât în luna iunie. Rata corespunzătoare fenomenului s-a redus de la 1,58 de divorțuri la mia de locuitori în iunie până la 1,42 de divorțuri la mie.

Numărul de divorțuri din iulie 2008 a fost însă mai mare cu 785 de cazuri decât în iulie 2007, când se înregistrase o rată de 0,99 la mia de locuitori.

În noiembrie 2008, s-au pronunțat 2.826 de divorțuri, cu 552 mai multe decât în luna octombrie. Rata divorțurilor a fost în luna octombrie de 1,60 la mia de locuitori față de 1,25% în luna precedentă.

Peste 40.000 de divorțuri în 2008. Datele furnizate de INS arată că în România s-au pronunțat peste 40.000 de divorțuri, din care 17.330 de procese au fost soluționate în primul trimestru al anului 2008. Anul trecut, România a înregistrat un număr record de divorțuri.

Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentințe definitive în primele 6 luni de la intrarea lor pe rolul instanțelor. 2.272 de dosare au stat în instanță între 6 și 12 luni, iar peste 1.000 de procese au primit sentințe definitive după un an.

În București, se pronunță cam 250 divorțuri pe săptămână, care rămân definitive. În localitățile rurale de lângă Capitală, numărul este de aproximativ zece divorțuri pe săptămână.

La sfârșitul primului trimestru, pe rolul instanțelor se mai aflau aproape 23.500 de dosare de divorț, din care peste 2.700 de cauze stăteau în instanță de mai mult de 6 luni, iar peste 400 de dosare, de un an.

În prima parte a anului, judecătorii au respins, în prima parte a anului, 604 acțiuni de divorț, iar peste 720 de cupluri și-au retras cererile.

Conform datelor Institutului Național de Statistică (INS) la nivelul anului 2010, au fost înregistrate 1.52 divorțuri la mia de locuitori, astfel România ocupând un loc fruntaș în privința divorțurilor din Uniunea Europeană. Astfel în anul 2010 s-au înregistrat peste 32.000 de divorțuri. Specialiștii consideră că acest lucru se întâmplă din cauza că pasiunea și atracția fizică sunt confundate cu iubirea. Cauzele invocate de către români, în 2010, pentru a divorța, au fost:

5% alcoolism;

5.2% violențe fizice;

7.2% infidelitate conjugală;

7.2% diverse cauze;

30.1% acordul parților;

45.5% alte situații.

În 58% din cazuri, divorțurile au fost pronuntate din vina ambilor soți. În 22% din cazuri, divorțurile s-au pronuntat din vina soțului, iar 6.9% din vina soției. Astfel, 21% dintre căsătorii au luat sfârșit în 2010. În jur de 6.500 de cazuri, era vorba despre căsătorii cu o vechime mai mica de 3 ani.

La recensământul din 2011, s-a constatat că românii se căsătoresc tot mai rar, iar că media de vârstă la care are loc căsătoria a crescut. Specialiștii în domeniu atrag atenția asupra tendinței oamenilor de a confunda dragostea cu sexul și entuziasmul de la început. În primele perioade ale relației, se poate să existe o stare de euforie, în care cei doi parteneri nu se mai satură unul de celălalt. După ce își consumă energia și își satisfac dorințele, se trece într-o etapă mai realistă, în care încep să iasă la iveală adevăratele trăsături ale fiecărei persoane. În unele cazuri, acestea constată că sunt incompatibile. De aici și până la divorț mai este doar un pas.

Cei care se gândesc să se căsătorească trebuie să fie maturi, pentru a ști exact ce își doresc în viață. Astfel de persoane au șanse mai mici de a se cupla cu o persoana nepotrivită deoarece se cunosc pe ei înșiși destul de mult și știu ce să caute la un partener.

O altă greșeală poate fi dorinta de a-și intemeia o familie cu orice preț. În special femeile se grăbesc să-și găsească un soț pentru a se așeza la casa lor, pentru a avea un statut în societate și pentru a putea deveni mame. Dacă, însă, dorința de a fi soție și mamă este mai importantă decât compatibilitatea cu partenerul de viață, traiul împreună devine dificil. Un alt motiv pentru eșecul unei căsnicii este necunoașterea.

Când cei doi parteneri nu se cunosc destul de bine, nu știu ce așteptări există din partea fiecaruia. Scenariile personale, ghicitul sau presupunerile nu sunt o soluție. Pentru ca o căsnicie să reziste, viitorii miri trebuie să discute pentru a se lămuri ce-și dorește fiecare, cum își imaginează viața, care sunt planurile de viitor, ce asteptări are de la celălalt etc. La nivelul anului 2011 aproximativ 4.000 de români au divorțat în primele șase luni ale anului, majoritatea fiind din mediul urban.

În Registrul unic al certificatelor de divorț prin acordul parților au fost înregistrate și eliberate 3.987 certificate de divorț, 3.433 în mediul urban și 554 în mediul rural. Cele mai multe divorțuri din mediul urban s-au înregistrat în București, unde s-au eliberat 1.039 certificate. 747 de români cu vârsta cuprinsă între 20 – 30 de ani au divorțat în primele șase luni, 1415 aveau vârste între 30 – 40 de ani, 853 aveau vârste între 40 – 50 de ani, 685 aveau vârste între 50 – 60 de ani și 286 aveau peste 60 de ani. Cererile de divorț au fost depuse atât la primaria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se afla ultima locuință comună a soților, cât și la birourile notariale, fiind înregistrate: 2.872 certificate eliberate de Primarie/Oficiile de stare civilă; 1.115 certificate eliberate de Birourile notariale. 

Mișcarea naturală a populației din România, în luna iunie 2013, comparativ atât cu luna precedentă, respectiv luna mai 2013 cât și cu aceeași perioadă a anului trecut, respectiv anul 2012, cu privire la nupțialitate și divorțialitate, potrivit unui comunicat trimis de INS. Iunie 2013, comparativ cu Mai 201, la oficiile de stare civilă s-au înregistrat, în luna iunie, 12.154 căsătorii, cu 3.802 mai multe decât în luna mai. Numărul divorțurilor pronunțate prin hotărâri judecătorești definitive și conform Legii nr. 202/2010 a fost de 2.322 divorțuri, cu 512 mai puține decât în luna mai. Iunie 2013, comparativ cu Iunie 2012, numărul căsătoriilor a fost, în luna iunie 2013, cu 1.664 mai mare decât în aceeași lună din anul precedent. Prin hotărâri judecătorești definitive și conform Legii nr. 202/2010 s-au pronunțat cu 611 mai puține divorțuri în luna iunie 2013, decât în luna iunie 2012.

Conform datelor Institutului Național de Statistică (INS) la nivelul lunii februarie 2014, la oficiile de stare civilă s-au înregistrat în luna februarie 4.881 căsătorii, cu 903 mai multe decât în luna ianuarie 2014, iar numărul divorțurilor pronunțate prin hotărâri judecătorești definitive și conform Legii nr. 202/2010 a fost de 2.203 divorțuri, cu 1279 mai multe decat în luna ianuarie.

Luna februarie 2014 față de luna februarie 2013, numărul căsătoriilor a fost, în luna februarie 2014, cu 1.041 mai mare decât în aceeași lună din anul precedent, respective 2013. Prin hotărâri judecatorești definitive și conform Legii nr. 202/2010 s-au pronunțat cu 717 mai puține divorțuri în luna februarie 2014 decât în luna februarie 2013.

Sociologii susțin că divorțialitatea determină în mod direct scăderea numărului de nașteri și are o influență deosebită asupra natalității. Chiar dacă divorțul nu mai are consecințele economice sau sociale asupra omului, așa cum se manifestau în perioada interbelică, totuși acest eveniment le provoacă românilor puternice tulburări emoționale. Din cercetările psiho-medicale reiese că stresul provocat de un divorț este similar cu cel determinat de un cutremur de pământ.

Consecințe dintre cele mai negative se înregistrează asupra copiilor. Absența unuia dintre părinți, mai ales a tatălui, naște în familiile românești efecte negative asupra socializării copiilor. Numărul mare de copii ai străzii este o consecință directă a creșterii numărului de divorțuri în România. Toate aceste neliniști pot fi atenuate dacă autoritățile ar aplica măsuri care să ducă la creșterea stabilității familiei.

2.2. Determinanți ai divorțului în România

Creșterea divorțialității în România în perioada anterioară anului 1966 și creșterea intervenită după anul 1974 și îndeosebi după 1990 a fost favorizată de dinamica unor factori interni și externi familiei. Dintre factorii externi care au favorizat această creștere, sunt mai importanți: dezechilibrele demografice pe societate provocate de migrații, transformările comportamentale antrenate în procesul rapid de urbanizare, scăderea controlului asupra comportamentelor, modificările legislative intervenite după 1990.

În județele în care dezechilibrele demografice pe sexe sunt mari, rata divorțialității este ridicată. Aceste dezechilibre sunt provocate de migrații. Migrațiile sunt în mod frecvent asociate procesului de urbanizare. În prima jumătate a secolului XX rata divorțialității în mediul urban a fost de 2 – 2,5 mai mare decât în mediul rural, iar după aceea această diferență a scăzut. Familia rurală tradițională era mai atașată de stabilitatea căsătoriei, disoluția familială era frânată prin intervenția rudelor și a colectivității locale, iar divorțul era supus unor sancțiuni sociale din partea colectivității.

Datorită amplorii procesului de migrațiune și de urbanizarea controlul social local asupra comportamentelor familiale este redus. Atitudinea față de divorț este diferențiată în raport cu mediul social și profesional. Intelectualii manifestă o atitudine mult mai defavorabilă cu privire la divorț decât muncitorii, deoarece intelectualii au concepția mai completă a consecințelor sociale și individuale ale divorțului.

Atitudinile instituțiilor sociale au devenit în perioada 1966 – 1989 tot mai restrictive față de divorț punând un accent tot mai mare pe stabilitatea familiei încercând să frâneze disoluția familială și divorțul. După 1990, instituțiile sociale și-au diminuat sau chiar și-au pierdut rolul în acțiunea directă de frânare a divorțului.

În România stabilitatea familiei este influențată și de diferența de vârstă între soți. O divorțialitate mai mare apare când vârsta soțului este mai mare decât vârsta soției cu 10-25 ani. Rata divorțialității este cu mult mai mare atunci când soția este mai mare în vârstă. Din totalul căsătoriilor în care soția este mai în vârstă decât soțul cu peste 15 ani, cca. 30-40% din căsătorii se termină prin divorț.

Distribuția divorțurilor după profesia soților pune în evidență o rată mai mare a divorțialității în cuplurile în care unul sau ambii parteneri sunt muncitori. Divorțialitatea în cuplurile de intelectuali și agricultori are o pondere mai mică deoarece aceștia consideră că divorțul ar avea asupra lor efecte sociale negative. Dintre cei care divorțează o situație deosebită o au cuplurile în care unul dintre soți nu lucrează, mai ales soțul.

Factorii direcți și cei mai vizibili care determină disoluția cuplurilor sunt conflictele familiale provocate de divergențele mari între așteptări și realizări, temperamentele și comportamentele, inadaptarea sexuală, infidelitatea, intervenția nedorită a rudelor și dificultăți materiale. Un alt factor de disoluție este separarea teritorială a locurilor de muncă. Diminuarea sau absența relațiilor zilnice dintre soți favorizează relațiile extraconjugale.

Factorii analizați până acum nu sunt cauze nemijlocit ale divorțului. Ei acționează prin intermediul percepțiilor lor de către soți, prin atitudinea pe care aceștia o adoptă. În medii familiale diferite, acești factori pot să ducă sau nu la divorț. În hotărârea de a divorța importantă nu este numai realitatea, ci și percepția subiectivă a acestei realități.

2.3. Modificarea atitudinii față de divorț

Modificarea factorilor care asigură stabilitatea familiei a fost însoțită și de o modificare a atitudinii față de divorț. Modificările de atitudine pot fi constatate, instituții sociale și societăți întregi. Dintr-o anchetă din anii '80 făcută în Franța a reieșit că tinerii aveau o atitudine favorabilă față de divorț în comparație cu generațiile vârstnice iar bărbații și femeile au atitudini relativ similare.

În România s-a constatat o atitudine mai favorabilă divorțului la tineri decât la persoanele vârstnice și în cadrul familiilor de muncitori. Înainte de 1990 intelectualii aveau o atitudine restrictivă față de divorț fiind influențați de normele și valorile promovate atunci. După 1990 au început să manifeste o atitudine mai favorabilă față de divorț.

2.4. Rolul asistentului social în familie: consilierea în caz de divorț

Asistența socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenței sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei și pentru familie se cuprinde totalitatea problemelor de asistență socială.

Asistența socială își are locul în familiile dezorganizate și pentru a avea succes în rezolvarea problemelor. Asistentul social își găsește locul în cadrul familiei dezorganizate rezolvând cu succes problemele familiei. În această situație stadiul cunoașterii cazurilor de dezorganizare a familiei are o importanță deosebită, deoarece în funcție de acest stadiu există sau nu posibilitatea de refacere a familiei. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat, cu atât refacerea familiei este mai dificilă, uneori chiar imposibilă.

Pentru a putea acorda asistență socială competentă într-un caz de divorț pentru membrii cuplului destrămat și participanții la viața socială în general, un bun asistent social trebuie să știe că destrămarea vieții de familie, este un eveniment cu profunde implicații sociale. Pentru o analiză corectă a cauzelor divorțialității, asistentul social trebuie să știe ce este familia, cum ia naștere, care îi sunt bazele, dar și de câte feluri poate fi aceasta.

Stabilirea factorilor determinanți, care au dus la dezorganizarea familiei, este acțiunea pe care asistența socială trebuie s-o aibă în vedere de la prima întrevedere cu familia respectivă până la rezolvarea definitivă a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continuă transformare. Or, factorul cauzal stabilit la începutul analizei nu poate să rămână întotdeauna același, până la încheierea acțiunii.

Cauzele ce duc actualmente la divorț sunt relativ diferite de cele care au fost acum câteva decenii. Progresul tehnico-științific, schimbarea statutului femeii în societate, fenomenul de polarizare ce are loc ca urmare a trecerii la economia de piață sunt factori ce trebuie comparați cu frecvența divorțurilor.

Dezorganizarea familiei îmbracă multiple variante și aspecte și poate fi generată de următoarele cauze principale ce trebuie identificate:

lipsa de supraveghere a copiilor, care poate conduce la greutăți la învățătură, vagabondaj, delincvență, tulburări de caracter și comportament, până la dezorganizarea relațiilor de familie, care se răsfrânge în mod inevitabil și asupra relațiilor de muncă. Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului și, implicit, al familiei;

locuința suprapopulată, care constituie unul din factorii favorizanți pentru apariția unor boli, conflicte, ce conduce la dezechilibru economic și stres psihic;

reducerea veniturilor și, respectiv, înrăutățirea stării economice a familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora duce la dezorganizarea parțială sau chiar totală a familiei. Uneori se întâmplă ca insuficiența de câștig să fie determinată de unele utilizări iraționale ale veniturilor, de risipă, de lipsa de prevedere, lipsa de educație gospodărească a mamei sau a tatălui etc. Declinul factorului economic are cea mai mare influență asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În asemenea cazuri, asistentul social trebuie să facă și o analiză a modului în care se consumă bugetul familiei. El trebuie să cunoască raportul dintre venituri și cheltuieli pe structură: alimentație, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. și să stabilească raționalitatea consumului;

structura deficitară a familiei este o altă cauză care favorizează apariția dezorganizării familiei. În viața socială, familia poate fi supusă la variate deficiențe legate de structura sa. Familia se poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o cauză sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi condiționată și de fenomenul “fetelor – mame”, al văduvelor devenite mame după despărțirea de soț etc.;

prezența deficienților senzoriali, motorii și mintali în familie, precum și a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de asemenea duc la dezorganizarea familiei. Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni familiale, care se manifestă prin neînțelegeri, lipsă de afecțiune, discordii și chiar violențe. Aceste tensiuni familiale au adesea ca rezultat divorțul, părăsirea căminului, separarea între soți, abandonul – cele mai nefaste consecințe ale dezorganizării familiale – care, la rândul lor, provoacă efecte grave demografice (scăderea natalității, creșterea mortalității infantile etc.), maltratarea copiilor, mărirea numărului de “copii ai străzii”, delincvența juvenilă etc.

Printre cauzele principale ce duc la divorțul familiilor tinere pot fi identificate de către asistentul social, amintim:

insuficientă pregătire pentru viața de familie a viitorilor soți;

insuficientă cunoaștere reciprocă a soților;

concepții diferite în legătură cu condițiile materiale, sociale și bugetul familial;

concepții diferite cu privire la relațiile de familie;

folosirea irațională a timpului liber și necunoașterea modalităților de soluționare a unor probleme cu caracter extraprofesional;

comportamentul necorespunzător al unuia sau al ambilor soți în familie (legături extraconjugale, alcoolism, brutalități, părăsirea domiciliului, alungarea din locuință);

manifestări antisociale din partea unuia din soți;

diferența mare de vârstă;

diferențe mari după nivelul de instruire;

boli incurabile ale unuia din soți;

influența nefastă a mediului exterior asupra familiei;

condițiile sociale, materiale precare;

concepții diferite despre relațiile de familie;

căsătoriile încheiate urmărindu-se interese materiale.

Puțini dintre copii vor să accepte divorțul ca un răspuns la problemele și relațiile tensionate dintre părinții lor. Pentru adulți este foarte dificil să-i ajute pe copii să facă față durerii provocate de separare sau divorț. Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu copiii, căci ei înșiși sunt atât de nervoși și de confuzi. Asistentul social trebuie să fie pregătit să acorde clientului ajutorul necesar pentru ca acesta să depășească multiplele probleme declanșate de divorț. Părinții, de asemenea, mai pot crede că dacă nu le vor spune copiilor ce se întâmplă îi vor proteja, însă ei observă totul și aici este necesară implicația asistentului social, care trebuie să respecte opțiunile adulților, sprijinindu-i pentru a-și câștiga încrederea în calitatea de părinte. De asemenea, asistentul social trebuie să fie familiarizat cu efectele pe care divorțul le poate provoca în conștiința și comportamentul copiilor.

În cazuri de divorț, asistența socială urmărește scopul de a înlătura cauzele ce au circumstanțiat această situație. În cazuri de familii dezorganizate, ca urmare divorțului, asistența socială urmărește refacerea căminului, dacă aceasta este posibil, dacă nu – recăsătoria cu o altă persoană și adaptarea noului cuplu la noua situație.

Unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc este că doresc să aibă copii. Într-adevăr, anume copiii fac familiile fericite. Cuplurile fără copii se separă sau divorțează dacă mariajul nu este fericit, în timp ce cuplurile nefericite decid adeseori să rămână unite “de dragul celor mici”.

Intervenția eficientă a unui asistent social profesionist constă nu în rezolvarea unor probleme dificile, ci în abilitatea de a preveni cele mai simple situații-problemă din viața individului sau a unui grup social.

Rolul asistentului social în societate este multiplu și el ține nemijlocit de probleme specifice, precum sunt: mizeria în care trăiesc familiile sărace, disperarea, tragedia persoanelor aflate în șomaj care nu-și pot găsi un loc de muncă, copiii străzii, bătrânii fără suport, familiile dezorganizate, alcoolismul etc.

Oricare ar fi cauzele ce duc la divorț, cert este faptul că acestea afectează sănătatea psihică, chiar și cea fizică a soților, a copiilor etc. În concepția unora, divorțul nu este altceva decât o rezolvare a problemelor stresante. Mulți din cei care divorțează nu conștientizează faptul că nu sunt pregătiți pentru stresul care urmează. Dacă se iau decizii pripite, urmează crize grave, readaptarea fiind lentă și dureroasă.

Autorii care s-au ocupat de teoria crizei, G. Caplan, L. Rapoport și H. J. Parad, autori care s-au centrat asupra teoriei crizei, au aratat ca folosim conceptul de criza cand ne referim la situatii de genul:

– un eveniment, situație stresantă la care indivizii nu găsesc o soluție imediată;

– o amenințare majoră la adresa identității și a rutinei, care readuce la suprafață tensiuni și probleme nerezolvate din trecutul indepărtat/apropiat;

– reacții care fac parte dintr-un model tipic al stării tensionale și durerii, structurat în 5 faze.

Această "dezorganizare" nu trenează la infinit; conform lui Caplan (Holt România, 2002) faza acută durează 6 saptămâni, după care individul sau familia aduc situația intr-o nouă stare de echilibru, fie că este unul normal, benefic, fie unul patologic.

Rezultă deci că uneori, criza poate să conducă la schimbări pozitive, la dezvoltare, la o funcționare superioară a anumitor nivele față de momentele anterioare ei.

Din această abordare pozitivă se poate vedea că rezultatul depinde mai mult de modul în care criza este stapânită, decât de evenimentele care se vor precipita.

În cazul cuplurilor cu probleme, deși aceste evenimente sau probleme nu duc neaparat la destramarea căsniciei, ele conduc la epuizarea resurselor unuia dintre parteneri sau a amândurora, ceea ce crește riscul disoluției.

Daca aceste evenimente apar în cazul unor cupluri care au sprijin redus din partea rudelor și prietenilor, partenerii bazându-se exclusiv unul pe celălalt, ele vor avea un impact mult mai mare, iar partenerii vor evita adesea să caute sprijin și ajutor specializat până când criza ajunge la nivele greu de controlat.

Momentul interveției în criza este foarte important, fiind de notat faptul că intervențiile timpurii pot impiedica apariția unor consecințe grave în timp.

În fazele timpurii, rezistența față de intervenția din exterior este mai scăzută, și, conform lui Rapoport (1965), "activismul persoanei care ajută nu trebuie să fie foarte ridicat. Un ajutor mic, direcționat rațional în concentrat pe obiective într-un moment strategic este mai eficient decât un ajutor mai masiv acordat într-o perioadă de accesibilitate emoțională mai scazută."

Histograma chineză pentru criză semnifică “primejdie” și “ocazie”. Aceasta sugerează că, deși riscurile sunt foarte ridicate, criza poate să conducă la schimbare pozitivă și dezvoltare. Această abordare pozitivă a crizei implică că rezultatul depinde nu atât de evenimente, cât de modul în care ea este stăpânită. Cercetătorii Brannen și Collard, în 1992, au arătat în studiile lor cu privire la mariajele cu probleme că marea majoritate a cuplurilor au trecut cel puțin printr-un eveniment critic, o problemă sau insatisfacție majoră, cel puțin înainte ca problema căsniciei să ajungă la o rezolvare. Deși aceste evenimente sau probleme provoacă neapărat destrămarea căsniciei, ele par a epuiza resursele emoționale ale unuia dintre parteneri sau ale ambilor. Brannen și Collard au formulat ipoteză că atunci când au loc evenimente sau probleme critice în cazul cuplurilor ale căror relații sunt deja tensionate, ele au, de regulă, un impact mai mare asupra partenerilor care depind exclusiv unul de celălalt.

Seminarele organizate pentru dezvoltarea abilităților de consiliere scot în relief faptul că persoanele neexperimentate au tendința de a-și masca nesiguranța prin exces de zel, întrerupând încontinuu interlocutorul. Acest efect Jacobs îl numește “două guri și o singură ureche”.

Alți factori care ar putea să afecteze relația de consiliere sunt diferențele de clasă, sex, rasă. De exemplu, să privim o relație de asistență socială dintre un asistent alb și un client negru. Asistenții sociali albi ar putea fi derutați de problema culturii negre, s-ar putea simți descalificați din cauza lipsei de cunoștințe în ce privește credințele religioase și obiceiurile traiului zilnic al negrilor. În cadrul abordării terapiei “centrate pe client” Rogers evidențiază mecanismul egalizării distribuției puterii. Aceasta implică ca asistenții sociali albi să accepte ca și clienții de culoare să le corecteze ideile preconcepute, de exemplu că ei nu vor ști niciodată ce înseamnă să fii mereu respins, umilit și discriminat. În ceea ce privește diferențele de sex, literatura feministă a subliniat că clienții-femei ar trebui să fie consultați de o femeie terapeut, căci numai femeile pot înțelege alte femei. În stadiile inițiale ale consilierii, femeile care au fost bătute, violate sau supuse incestului preferă consilieri-femei, dar mai târziu femeia-client poate câștiga mai mult în urma unui consilier bărbat care poate oferi modelul unui rol diferit.

Cercetările cu privire la rolul rasei, sexului sunt deocamdată contradictorii, dar nu trebuie ignorate din această cauză.

Bernard, în 1973, observă că fiecare căsătorie conține două experiențe subiective ale căsniciei – cea a soțului și cea a soției. Această idee își păstrează viabilitatea și în privința divorțurilor, deoarece versiunea unuia dintre parteneri cu privire la destrămarea căsniciei contrazice adesea versiunea celuilalt.

Pornind de la aceasta, consilierii au început să ofere servicii atât individual, cu fiecare partener, cât și consilieri simultane pentru ambii parteneri.

Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divorțialității este o operație dificilă și discutabilă, impune necesitatea cunoașterii ei, chiar dacă s-ar face cu un grad de relativitate înalt.

În asistența familiei se lucrează atât cu familiile complete (soț, soție și copii), care ridică anumite aspecte de dezorganizare, cât și cu familiile descompletate prin deces, divorț etc., care din diverse cauze cad sub nivelul de viață normală, intrând în sfera de activitate a asistenței sociale.

Consilierea cu fiecare individual și consilierea simultană a ambilor parteneri se raportează tot așa cum intervievarea fiecărui membru al familiei la intervievarea grupului familial în strategiile metodologice ale studiului familiei (discuția descoperă adevărul, spune un proverb francez). În cazul nostru sunt mai multe motive care îndeamnă să se ofere ajutor în mod simultan ambilor parteneri.

Discuțiile simultane cu ambii parteneri oferă posibilitate fiecărui partener nu numai să

vorbească cu celălalt, dar și să se asculte reciproc.

Avându-i pe ambii parteneri prezenți, asistentul social poate clarifica care sunt cauzele ce duc la divorț, dacă ele corespund la ambii parteneri sau nevoile și așteptările partenerilor sunt contradictorii.

În discuția cu ambii parteneri se poate ivi o nouă posibilitate care nu a fost observată până atunci.

Cineva a afirmat că nimic nu costă mai puțin și nu este mai eficient decât prevenția, de aceea rolul primordial al asistentului social este de a preveni dezorganizarea, în cazul nostru divorțul. În același timp, prin consiliere în caz de divorț, asistentul social nu încearcă să rezolve el însuși problema clientului, ci oferă o viziune corectă asupra problemei, o modalitate de soluționare care poate fi găsită de parteneri cu ajutorul său. În cazuri de separație, asistentul social urmărește înlăturarea cauzelor care au dus familia în această situație.

În situația dezorganizării familiei ca urmare a divorțului, asistentul social urmărește refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu – recăsătorirea cu o altă persoană și armonizarea grupului social în noua situație.

O importanță deosebită în evitarea dezorganizării familiei aparține pregătirii tinerilor pentru căsătorie. Aceasta este o activitate complexă și trebuie să înceapă chiar în interiorul familiei, din adolescență.

2.5. Legislația cu privire la divorț din perspectiva istorică până în prezent

Divorțul este o instituție juridică ce a provocat de-a lungul veacurilor vii, vehemente și contradictorii discuții. Nu numai din punct de vedere juridic, dar și sociologic divorțul a fost când îmbrățișat cu fervoare, când respins cu ostilitate.

De la apariția vieții și până în Evul Mediu, societatea umană de pe teritoriul țării noastre, se caracterizează printr-o dezvoltare foarte lentă, începând de la inexistența familiei și căsătoriei, deci implicit și a divorțului.

Divorțul a fost cunoscut în toate orânduirile sociale, dar cauzele lui diferă de la o orânduire la alta și de la epocă la epocă.

După epoca matriarhală, paralel cu procesul istoric de evoluție al familiei, a avut loc o continuă degradare a situației femeii și a rolului ei în societate, ajungâdu-se cu timpul la situație în care ceea ce pentru femeie constituia o crimă care-i atrăgea după sine grave consecințe legale și sociale, la bărbați era considerat ca ceva onorabil sau, în cel mai rău caz, ca o neînsemantă pată morală, ceea ce a dus, în multe cazuri, la destrămarea familiei.

Apariția monogamiei la daci, este legată de concentrarea unor bogății tot mai mari în mâna bărbatului, precum și de necesitatea ca aceste avuții să fie transmise prin moștenire. De aceea, monogamia femeii, nu a împiedicat de loc poligamia fățișă sau ascunsă a bărbatului.

Abia acum, după apariția monogamiei apare și problema divorțului căruia a trebuit să i se găsească soluții, dândui-se reglementări diferite, începând de la o libertate totală și mergând până la interzicerea desfacerii unei căsătorii contractate.

Reglementarea divorțului nu a fost niciodată unitară, ci a depins de formele concrete de organizare a familiei, de condițiile materiale ale societății, de regimul proprietății și, în ultimă analiză, de concepțiile morale și religioase ale grupului respectiv.

Pentru perioada stăpânirii romane de pe teritoriul țării noastre, s-au aplicat normele juridice valabile întregului imperiu, care reglementau căsătoria și divorțul. Romanii, admiteau în situații multiple divorțul, putând fi pronunțat fie ca urmare a consimțământului mutual dintre soți, fie în urma repudierii de către unul dintre soți, indiferent de sex.

Totuși legislația romană a fost destul de amănunțită, în cazul divorțului, cu privire la bunurile ce urmau să revină fiecăruia dintre soți, după pronunțarea divorțului.

Răspândirea creștinismului a jucat un rol deosebit de important, deoarece prin reglementarea raporturilor matrimoniale, a impus o mare stablitate căsătoriei și a pus piedici desfacerii acesteia.

În Vechiul Testament divorțul este condamnat categoric: „nimeni să nu fie necredincios femeii, tinereții sale.”

Noul Testament cuprinde mai multe referiri care afirmă principiul unității și indisolubilității căsătoriei, referiri care ulterior au fost reluate și dogmatizate de o serie întreagă de teologi.

După ce biserica a căpătat o pondere mai mare în viața publică, au început să se contureze deosebiri în privința atitudinii bisericii față de divorț. Dogma creștină ortodoxă, cristalizată și apoi aplicată de lumea bizantină de unde s-a răspândit în tot sud-estul Europei și apoi în Europa răsăriteană, admitea desfacerea căsătoriei într-o serie de cazuri. La fel și biserica protestantă, biserica ortodoxă, invocând unele referiri din Noul Testament, admitea posibilitatea divorțului. Biserica romano-catolică, în schimb nu admitea divorțul.

În Evul Mediu românesc, ca și mai târziu, căsătoria era considerată necesară. Vorbind despre profilul spiritual al poporului român, Nicolae Iorga scotea în relief tendința acestuia spre o casă statornică, întemeiată, spunând că cei necăsătoriți, după toate probabilitățile cazuri extrem de rare, în afara celor intrați în rândurile clerului monarhal, sau în cazul unor robi, aveau în ochii societății, o poziție inferioară.

Paul Negulescu este de părere că în Evul Mediu, în general, poporul român a considerat legătura căsătoriei indisolubilă.

Spre deosebire de antichitate, consimțământul mutual și repudierea, nu mai erau posibile, divorțul putându-se pronunța numai în cazuri foarte bine definite. Trebuie observat că după datele avute, în Evul Mediu românesc, nu au existat ca în apusul Europei căsătorii care să fi fost făcute de către țăranii aserviți din voința stăpânului, așa cum s-a întâmplat în epoca modernă la presiunea moșierilor sau arendașilor.

Cât privește viața matrimonială în timpul Evului Mediu și desfacerea căsătoriei, trebuie deosebite mai multe aspecte în funcție de apartenența socială la clasa stăpânită sau la cea dominantă.

Se pare că în caz de adulter, cel vinovat era pedepsit cu moartea. Astfel în Țara Românească, în 1612, o soție necredinciosă trebuia condamnată la moarte, ea fiind iertată numai după multe intervenții și cu aprobarea expresă a soțului.

Potrivit unor documente interne din secolul al XVII-lea, atunci când cineva avea relații extraconjugale și era surprins în flagrant delict, trebuia să plătească o mare despăgubire care echivala uneori cu moșia sa. Aceleași documente semnalează cazuri de bigamie care erau pedepsite de obicei cu moarte în Țara Românească; în Moldova pedepsele fiind de regulă mai ușoare.

Documentele amintite mai sus se referă la clasa stăpânitoare, nefiind cunoscute reglementările extinse în cazul țărănimii libere sau aservite.

Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” (capitolul „Despre cermoniile de logodnă și de nuntă a moldovenilor”), arăta că o căsătorie se desface în mod automat atunci când se constată că mireasa a greșit înaintea căsătoriei. Procedura era următoarea: „Iar dacă fata și-a pătat cinstea greșindu-se cu altul, a doua zi mirele își cheamă rudele și le spunea că și-a găsit mireasa necurată. Aceștia pregătesc o căruță foarte proastă, cu hamurile rupte, iar când vin părinții îi înhamă pe ei în locul vitelor și-i silesc să și-o ducă acasă ca pe o femeie stricată”.

Procedura, arăta Cantemir, era stabilită după legile și obiceiurile țării „nerespectarea ei atrăgând după sine intervenția și pedepsirea de către un judecător”.

În aceste situații mirele își recupera cheltuielile făcute cu ocazia căsătoriei, întreaga zestre trecând în stăpânirea acestuia.

Referindu-se la această desfacere imediată a căsătoriei, Dimitrie Cantemir arăta deosebirea de tratament în funcție de poziția socială, acest obicei fiind aplicat în cazul țăranilor, pe când în cazul boierilor „dacă se afla că fiica lor n-a fost găsită fată, sau repara castitatea fetei mărindu-i dota cu mai multe sate ori cu mai mulți bani, sau dacă ginerele să se potolească nici cum, o iau acasă și acestuia îi dau libertatea să-și ia altă nevastă”.

Vorbind despre familiie domnitoare, Nicolae Iorga spune că „nu cunoaștem niciun caz de repudiere a unei doamne de vreunul din voievozii Moldovei sau Țării Românești”.

Ioan de Tarrecremente, în secolul al XV-lea, combătând unele teorii ale „misiților ajunși în Moldova”, îi condamna pe moldoveni pentru că „ei desfac căsătoriile căci zic că potrivit cu evangheliile, toate pot fi desfăcute”.

Biograful lui Despot Vodă, nota chiar contractarea de către bărbați a trei sau patru căsători succesive, spunând că existența copiilor nu reprezintă un impediment în divorț nici pentru bărbați, nici pentru femei.

Despot Vodă, a încercat o înlăturare a moravurilor prin împiedicarea divorțului, fiind sprijinit în această direcție și de clericii romano-catolici.

Călătorul Antonoi Posseviero a alcătuit în anul 1584 un raport către curtea papală în legătură cu situația din cele trei țări române, aducând o serie de învinuiri românilor cât și preoților lor: „ei despart pe una din părți de cealaltă pentru suma de zece forinți pentru cea mai mică gâlceavă sau ceartă și fiind în viață amândouă părțile ele încheie căsătorii cu alții”.

În secolul al XVII-lea în timpul regimului fanariot, frecvența divorțurilor se pare că a crescut după cum rezultă din însemnările călătorului englez Chishull.

În lumea satelor, divorțul era condamnat de către popor și se realiza cu mare greutate „De măritat e lesne dar anevoie a te dezmărita”.

Divorțul era împiedicat mai ales în lumea pastorală și de faptul că el atrăgea dezmoștenirea culpabilului, iar în privința fetelor și o vendetă din partea rudelor.

Atitudinea negativă a poporului față de desfacerea căsătoriei, rezultă și din poziția acestuia față de rarele cazuri de recăsătorie. De obicei recăsătoria avea un regim în afara legii, fiind rău primită și criticată, chiar și în folclor „Nici o poamă nu-i amară ca poama de-a doua oară”.

În organizarea feudală, ca și în Evul Mediu, motivele de divorț privesc: bigamia și interdicția religioasă, nefecioria, adulterul, impotența, nebunia, condiția de rod, etc.

Efectele divorțului sunt arătate separat în ceea ce privește răspunderea personală și împărțirea averii în funcție de vina părților. Dacă soțul era vinovat, acesta reda soției întreaga zestre a acesteia adusă la contractarea căsătoriei și drept despăgubire primea o treime din averea soțului în cazul în care din căsătorie nu au rezultat copii. În caz contrar, femeia se bucura de un drept de uzufruct, bunurile aparținând de drept copiilor, grija pentru copii revenind autorităților.

În cazul în care soția era vinovată, zestrea precum și darurile făcute înaintea căsătoriei reveneau de drept soțului, cu condiția să nu fi existat alte dispoziții cu caracter contractual asupra averii. În cazul unor copii rezultați în cadrul căsătoriei, soțul se bucura numai de dreptul de uzufruct.

În legătură cu efectele materiale ale divorțului, A. Donici este inconsecvent neprecizându-și părerea în legătură cu pierderea bunurilor de către cei vinovați de imoralitate: „previlele nu numai atât cele vechi cât și cele din urmă, împărătești, însemnează nu numai cu pedepse pe cei ce se vor dovedi prea curvini ci și cu pierdere de avere”. În alte capitole, A. Donici se referă amănunțit la toate problemele legate de retractarea zestrei.

Efectele divorțului asupra părților sunt numai parțial menționate. Astfel soția vinovată nu are voie să se recăsătoreacă decât după cinci ani, cu excepția cazurilor când se face vinovată de adulter sau s-a făcut vinovată de părăsirea fără motive a domiciliului, cănd ea era închisă la mănăstire pe toată viața. Se menționează că soțul are dreptul să se căsătorească.

În Moldova Codul lui Calimah, nu prevedea în amănunt efectele divorțului. Femeia adulteră, în cazul în care nu era iertată de soț în decurs de doi ani (timp în care se afla în mănăstire), era călugărită pe viață (art. 124, 125). Din prevederile art. 89, deducem că partea nevinoavată se poate recăsători. Art. 129 din Codul Calimah, prevede expres că soția nevinovată, are dreptul să se recăsătorescă după un an de la desfacerea căsătoriei și în alte cazuri (art. 128) după cinci ani.

Soția adulteră pierdea întreaga avere în favoarea soțului când avea copii, a rudelor și mai ales a bisericii când nu avea copii. Când desfacrea căsătoriei se pronunță din vina soțului, soția primea zestrea și darul de nuntă. Dacă soțul se făcuse vinovat de adulter, sau dacă o învinuise pe nedrept de adulter pe soție, aceasta primea pe lângă zestrea sa și darul de nuntă și o treime din averea soțului (art. 132). În cazul în care se dovedea că soția se făcea vinovată de desfacerea căsătoriei pierdea întreaga avere în favoarea soțului (art. 125), copii rezultați din căsătorie erau dați părții care se dovedise nevinovată (art. 133-134).

În cazul în care copii rămâneau la mamă, tatăl era obligat să contribuie la cheltuielile pentru hrană și creștere (art. 133). Legea prevedea că dacă desfacerea căsătoriei are loc din vina ambelor părți nu li se aplică sancțiuni. Exista și prevederea ca divorțul să se pronunțe fără niciun fel de despăgubire, a vreuneia dintre părți.

Art. 123 din Codul Calimah dispune ca soții despărțiți să se poată împăca și această împăcare are efectul de a face ca soții să fie considerați juridic ca și cum nu ar fi fost niciodată despărțiți.

În Țara Românească, Legiuirea Caragea a intrat în vigoare la data de 15 septembrie 1818. Ea a rămas în vigoare ca lege civilă a Țării Românești până la 1 decembrie 1865.

Motivele de divorț sunt asemănătore cu cele prevăzute în Manualul lui Donici și în codul Calimah.

În ceea ce privește efectele desfacerii căsătoriei, în caz de adulter, femeia era închisă pe viață într-o mănăstire, dacă în timp de doi ani bărbatul nu vine să-și reia soția (art. 125).

Când femeia se făcea vinovată de atentat la viața bărbatului, atunci ea pierdea jumătate din zestre, care este luată de soț dacă nu au copii, iar ca pedeapsă, aceasta era trimisă doi ani la mănăstire. Bărbatul care avea aceași vină, era obligat să înapoieze întraga zestre soției, precum și o sumă de bani, după care era închis la mănăstire timp de doi ani (art. 42).

Ca o situație specială se prevede că dacă zestrea a fost dată de un străin sau de către tată și când soția nu ar fi avut vârsta legiuită, atunci femeia, chiar vinovată, nu pierdea zestrea (art. 5).

În capitolul XVI, este stipulată situația copiilor rezultați în timpul căsătoriei, după ce aceasta va fi desfăcută: fetele vor fi încredințate întotdeauna mamei, băieții ce vor fi mici vor fi lăsați la mamă, iar de vor fi mai mari se vor încredința tatălui. Tatăl avea obligația să îngrijească de hrana copiilor el trebuind să plătească în acest scop o pensie alimentară mamei. Când tatăl nu avea mijloacele materiale necesare, iar mama avea aceste mijloace, atunci mama era datoare să contribuie la întreținerea copiilor rămași la soț, în măsura veniturilor ei.

Codul Caragea (Legiuirea Caragea) a rămas în vigoare cu mici modificări până la apariția Codului civil din timpul domniei lui Al.I. Cuza.

Codul Civil a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, având ca inspirțaie Codul civil francez, Legea belgiană și proiectul de C.civ. al lui Pissanelli, care au fost îmbinate cu realitățile și tradițiile țării.

Legiuitorul arată că, „căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soți, prin despărțeală legal pronunțată”, caz în care în fața instanței puteau fi invocate următoarele motive: adulterul oricărei părți, condamnarea penală, consimțământul mutual ca rezultat al imposibilității coabitării demonstrat prin probe cerute de lege, tratament necorespunzător (amenințarea vieții, insulte, excese, etc).

În legătură cu efectele divorțului, legiuitorul precizează că: soții nu vor mai putea să se recăsătorească împreună; femeia despărțită, nu se poate recăsătorii decât după 10 luni de la pronunțarea sentinței; în caz de adulter, acesta nu se poate căsători cu complicele său; soțul împotriva căruia s-a pronunțat sentința va pierde toate avantajele stipulate în favoarea sa în contractul de căsătorie, iar partea în favoarea căreia s-a pronunțat sentința va conserva toate avantajele ce decurg din ea; tribunalul poate fixa o pensie de întreținere în favoarea soțului păgubit care nu va depăși o treime din avere; copiii se vor încredința soțului în favoarea căruia s-a pronunțat divorțul, numai după ce procurorul va cerceta spre binele copiilor această situație; divorțul nu duce la pierderea paternității, respectiv a maternității; în caz de divorț prin consimțământ mutual, jumătate din averea soțului și jumătate din averea soției va fi considerată ca aparținând copiilor, care intră în posesia deplină la majorat.

În esență, prevederile Codului din 1865, în ceea ce privește aspectele juridice ale familiei, au rămas în vigoare cu mici modificări până în 1954, ele fiind înlocuite definitiv prin adoptarea la 1 februarie 1954, a Codului familiei.

În perioada comunistă, reglementarea divorțului era în sensul că desfacerea căsătoriei avea un caracter excepțional: divorțul nu se putea pronunța decât atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”. Temeinicia motivelor de divorț și imposibilitatea continuării căsătoriei se apreciau ținându-se seama de durata căsătoriei și interesele copiilor minori.

Divorțul prin consimțământul mutual nu era posibil.

Prin adoptarea Codului familiei, statul a devenit mai interesat de familie, ocrotind și sprijinind căsătoria și familia. Astfel, Codul familiei statua faptul că familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți.

Pentru încheierea unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiții de fond, precum și respectarea unor condiții de formă, după cum în prezența anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei.

Codul familiei prevedea, în mod expres, trei condiții de fond la încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială minimă era de 18 ani (art. 4 C. fam), numai în anumite condiții se putea acorda o dispensă de doi ani; comunicarea stării sănătății (art. 10 C. fam) și consimțămantul viitorilor soți care trebuia să fie personal și public (art. 16 C. fam). Condițiile de formă ce trebuiau îndeplinite erau: declarația de căsătorie, actele viitorilor soți, prezența martorilor. Codul familiei prevedea următoarele impedimențe la căsătorie: bigamia, rudenia de sânge și cea rezultață din adopție, tutela, alienația și debilitatea mintală.

În privința drepturilor și obligațiilor personale ale soților, legiuitorul a prevăzut faptul că soții sunt egali din punct de vedere juridic, având drepturi și îndeplinind obligații în mod reciproc (art. 25 C.fam.), cum ar fi: obligația de fidelitate, de sprijin moral, de a locui împreună.

Cât privesc drepturile și obligațiile patrimoniale, soții aveau obligația să contribuie amândoi la cheltuielile căsniciei. De asemenea, bunurile dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei erau bunuri comune.

Atunci când soții, din motive temeinice, nu mai puteau continua căsătoria, se adresau numai instanței de judecată pentru a se desface căsătoria. Divorțul putea avea loc fie prin acordul soților, fie datorită unor motive temeinice.

Divorțul prin acordul părților presupunea două condiții și anume: căsătoria să fi fost încheiată de cel puțin 1 an și din căsătorie să nu fi rezultat copii care să fie minori până la data cererii de divorț.

În privința efectelor personale ale divorțului, odată cu desfacerea căsătoriei a soților încetau toate îndatoririle reciproce, iar soții îsi reluau numele avute înainte de căsătorie și numai pentru motive întemeiate soțul îndreptățit putea cere instanței păstrarea numelui dobândit prin căsătorie.

Codul familiei reglementa efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei. Astfel, odată cu pronunțarea divorțului înceta atât obligația de sprijin material reciproc cât și obligația de întreținere, precum și dreptul la moștenire. De asemenea, înceta și comunitatea matrimonială de bunuri prin împărțirea acestora.

În anumite cazuri, putea lua naștere obligația de întreținere între foștii soți: dacă unul dintre foștii soți se afla într-o stare de nevoie determinată de o boală, accident care îi provocase o incapacitate de muncă, atunci putea să-i ceară celuilalt soț o pensie de întreținere (la divorț sau ulterior acestuia). În acest caz, pensia de întreținere se datora până când soțul nevoiaș se recăsătorea sau deceda. Soțul vinovat de desfacerea căsătoriei putea cere pensie de întreținere celuilalt soț dacă starea de nevoie intervenise în termen de maxim 1 an de la data desfacerii căsătoriei.

Cât privește încredințarea copiilor minori, instanța de judecată avea obligația de a se pronunța asupra acestui aspect indiferent dacă se făcuse cerere sau nu. De regulă, instanța încredința minorii unuia sau altuia dintre părinți și numai în mod excepțional încredința minorii unor rude sau alte personae fizice sau juridice.

Părintelui căruia nu îi fusese încredințat copilul avea dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățarea și pregătirea profesională a minorului, precum și de a avea legături personale cu acesta.

Conform Codului familiei, ambii părinți ai copilului aveau obligația de a suporta cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului. Părintele căruia i-a fost încredințat copilul avea obligația de a exercita drepturile și îndatoririle părintești, atât în ceea ce privea persoana copilului, cât și bunurile acestuia, reprezentându-l sau încuviințându-i actele.

Astfel în România, divorțul avea un caracter de excepție căsătoria încheindu-se pe viață. Acest caracter a fost înlăturat prin Legea nr. 59/1993, când legiuitorul a stabilit câteva condiții pentru ca instanța să pronunțe divorțul: Până la data cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei. Soții pot încheia acordul înainte de a se împlini un an, acord pe care îl vor folosi după exprimarea acestui termen.

Să nu existe copii minori rezultați din căsătorie. După verificarea existenței consimțământului soților, instanța fixează un termen de două luni în ședință publică, termen ce lasă posibilitatea soților de a reveni asupra cererilor.

În cazul în care nu se renunță la divorț se trece la judecarea cauzei fără a se administra probe cu privire la motivele de divorț.

Prevederile Codului familiei privitoare la divorț se completau cu prevederile Codului de procedura civilă, respectiv Capitolul VI, Divorțul, atricolele 607-619.

O modificăre substanțială a Codului familiei,  simplificând procedura divorțului, oferind părților implicate numeroase pârghii legale, a fost reprezentată de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a fost publicată în Monitorul Oficial  din data de 26.10.2010 și intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, respectiv de la 25.11.2010. Excepție de la acestă regulă fac dispozițiile prezentate în continuare cu privire la divorțul pe cale administrativă sau notarială, care intră în vigoare de la 10.12.2010.

Căsătoria se desface prin divorț, ce poate avea loc prin acordul soților, la cererea ambilor soți,  atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, sau la cererea aceluia dintre soți  a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către instanța judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț. La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama și de interesele minorilor.

Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii. 

Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț. 

La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. 

Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte dupa divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 38.Codul familiei. Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenită mențiune în actul de căsătorie. 

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie. 

În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile mai sus menționate, ofiterul de stare civilă sau, dupa caz, notarul public respinge cererea de divorț. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

Căsătoria este desfacută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. 

În cazul dovorțilui solicitat în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă, căsătoria este desfacută pe data eliberării certificatului de divorț. Față de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a facut mențiune despre hotărârea de divorț sau, după caz, despre certificatul de divorț pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954 și a fost abrogat definitiv de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil.

Legea nr. 71/2011 modifică o serie de dispoziții cuprinse în C.civ. român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și, totodată, completează acest act normativ cu o serie de prevederi privind punerea în aplicare a acestuia. Totodată, prin această lege sunt modificate o serie de dispoziții cuprinse în legi speciale, în vederea punerii lor în acord cu noua reglementare cuprinsă în Codul civil nou adoptat (în continuare: C.civ.) Astfel cum se precizează în art. 1 al Legii nr. 71/2011, obiectul acestei reglementări îl constituie și soluționarea conflictului de legi rezultând din intrarea în vigoare a Codului civil. În cadrul Secțiunii a 2-a a Capitolului IV din Legea nr. 71/2011 sunt modificate și completate o serie de dispoziții cuprinse în Cartea a II-a „Despre familie” a Codului civil.

Una dintre modificările cu cele mai importante consecințe pentru activitatea instanțelor judecătorești privește art. 265 C.civ., care stabilește competența în materia cauzelor privind dreptul familiei. Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în forma inițială a Codului civil, în care competența instanței de tutelă cuprindea toate măsurile judiciare și toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor cărții a 2-a „Despre familie” a acestui act normativ, modificarea intervenită prin art. 52 pct. 1 din Legea nr. 71/2011 extinde competența acestei instanțe și la măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale. Prin urmare, toate cauzele privind măsurile de protecție specială a copilului, prevăzute în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului vor trece din competența completelor specializate în materie de minori și familie ale tribunalului (respectiv, a tribunalului pentru minori și familie) în competența instanței de tutelă, care va funcționa la nivelul judecătoriei.

Considerăm că dispoziția prevăzută la art. 229 pct. (2) lit. c) din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia: „autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuțiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepția celor date în competența instanței de tutelă” se referă la organismele privind protecția copilului sau alte autorități și instituții extrajudiciare, având în vedere plenitudinea competenței instanței de tutelă în privința prevederilor privind protecția drepturilor copilului pe cale judiciară cuprinse atât în Codul civil, cât și în legile speciale.

În materia căsătoriei, Legea nr. 71/2011 modifică alin. (3) al art. 274 C.civ., în sensul că, în cazul adopției, dispozițiile referitoare la interzicerea căsătoriei între rude sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției. În forma inițială a reglementării era prevăzută aplicarea acestei interdicții doar cu privire la rudenia din adopție. Este o modificare foarte utilă, având în vedere rațiunile în primul rând de ordin biologic care stau la baza interdicției căsătoriei între rude, întrucât, din acest punct de vedere, rudenia firească, deși a încetat să existe din punct de vedere al stării civile în urma adoptării unui copil, ar putea avea aceleași consecințe nefaste asupra copiilor născuți din căsătorie ca și rudenia firească în cazul persoanelor care nu au fost adoptate. Este, de fapt, o generalizare a interzicerii căsătoriei între rude până la al patrulea grad inclusiv, indiferent dacă rudenia mai este sau nu recunoscută în cadrul statutului juridic civil al persoanei.

Cu privire la nulitatea relativă a căsătoriei, modificarea intervenită privește o schimbare de ordin terminologic, termenul „nulitate relativă” fiind înlocuit cu „anulabilitate”, precum și o reformulare a textului. În cadrul alin. (1) al art. 297 C.civ., printre situațiile în care căsătoria poate fi anulată se introduce și lipsa încuviințării persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești în cazul în care nu există nici părinți și nici tutore care să poată încuviința căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani.

Totodată, în alin. (2) al aceluiași articol, în vederea sesizării instanței de tutelă pentru anularea căsătoriei care nu respectă condițiile de fond prevăzute de lege, se include și posibilitatea aplicării art. 46 alin. (4) C.civ., potrivit căruia, instanța de tutelă va putea sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare în situațiile în care actul (în cazul nostru, căsătoria minorului) s-a încheiat fără autorizarea acesteia, necesară potrivit legii. Rămâne ca practica judiciară să stabilească modalitatea practică în care instanța de tutelă va putea fi sesizată cu privire la încheierea căsătoriei fără autorizarea prevăzută de lege pentru a solicita procurorului exercitarea acțiunii în anulare.

Modificarea art. 302 C.civ. cuprinde doar o corectare de ordin terminologic, respectiv, în loc de: „dreptul la acțiunea în anulabilitate”, cum în mod greșit fusese redactat textul inițial, a fost prevăzut: „dreptul la acțiunea în anulare”.

La fel, modificarea art. 303 C.civ. nu face decât să pună în acord acest articol cu modificările intervenite la art. 297 al aceluiași act normativ, în sensul completării situațiilor în care anulabilitatea căsătoriei încheiate cu încălcarea unor condiții de fond prevăzute de lege va putea fi acoperită, și cu situația prevăzută în alin. (5) al art. 272 C.civ. (respectiv, lipsa încuviințării persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești în cazul în care nu există nici părinți și nici tutore care să poată încuviința căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani).

O modificare foarte importantă se referă la opozabilitatea hotărârii judecătorești de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei. În forma inițială a alin. (2) al art. 306 C.civ., opozabilitatea hotărârii judecătorești de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este condiționată de efectuarea formalităților de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate, fără a fi precizate aceste forme de publicitate.

Dispoziția alin. (4) al art. 324 C.civ., introdusă prin aceeași lege, extinde prevederile legale referitoare la atribuirea beneficiului contractului de închiriere cu privire la imobilul care constituie locuința familiei și la atribuirea beneficiului folosinței locuinței familiei care este bun comun al soților până la partajul bunurilor comune. Noua reglementare stabilește criterii de preferință pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere a imobilului care constituie locuința familiei la desfacerea căsătoriei, pentru situația în care aceasta nu poate fi folosită în continuare de către ambii soți. Criteriile și ordinea de preferință stabilite de lege sunt:

interesul superior al copiilor minori;

culpa în desfacerea căsătoriei;

posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Aceleași criterii vor fi avute în vedere și în cazul în care imobilul care constituie locuința familiei este bun comun al soților, iar aceștia nu se înțeleg cu privire la folosirea lui în perioada dintre divorț și partajul bunurilor comune. Spre deosebire de situația atribuirii contractului de închiriere a imobilului locuință a familiei, care se face cu citarea locatorului și pentru o perioadă nedeterminată, ce ar putea să se limiteze la momentul expirării contractului de închiriere încheiat sau ar putea continua și după această dată, în baza convenției părților, în cazul locuinței bun comun al soților, beneficiul folosinței nu poate fi atribuit decât până la partaj.

Pentru ambele situații însă, vor fi aplicabile dispozițiile privind obligația soțului căruia i s-a atribuit beneficiul folosinței locuinței de a plăti celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, indemnizație care se poate imputa la partaj asupra cotei cuvenite acestuia, dacă există bunuri comune. Singura excepție de la plata unei astfel de indemnizații o constituie cazul în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a soțului căruia i s-ar datora.

O modificare importantă a dispozițiilor C.civ. privește reglementarea clauzei de preciput.

În esență, clauza de preciput este o convenție a soților, care conferă unuia dintre ei, și anume soțului supraviețuitor, posibilitatea de a prelua unul sau mai multe bunuri comune, cu titlu gratuit, înaintea partajului. Aceasta generează un drept la preciput, care se naște, în beneficiul soțului supraviețuitor, în momentul decesului celuilalt soț.

Modificarea reglementată prin Legea nr. 71/2011 vizează introducerea posibilității stipulării clauzei de preciput și în mod unilateral, numai în favoarea unuia dintre soți, dacă va supraviețui celuilalt.

Este soluția adoptată și în dreptul francez, de unde s-a inspirat legiuitorul român în reglementarea acestei instituții juridice.

Textul inițial al art. 333 C.civ. prevedea posibilitatea adoptării clauzei de preciput doar în beneficiul soțului supraviețuitor, fără a se prevedea și varianta stipulării acestei clauze numai în favoarea unuia dintre soți.

Practic, în forma inițială a reglementării, în convenția matrimonială ar fi putut fi prevăzută o clauză prin care un anumit bun comun, deținut în devălmășie sau în coproprietate, să fie preluat, fără plată, de către soțul supraviețuitor, oricare ar fi fost acela, înainte de partajul moștenirii. În contextul reglementării modificate, pe lângă această posibilitate, clauza poate fi prevăzută și numai în beneficiul unuia anume dintre soți, de exemplu doar în beneficiul soției sau doar în beneficiul soțului, cu condiția ca soțul beneficiar să supraviețuiască celuilalt.

De asemenea, în noua formă a art. 333 C.civ. se precizează dispozițiile legale aplicabile reducțiunii, căreia îi este supusă clauza de preciput.

Prin completarea alin. (4) al art. 333 C.civ., la situațiile în care clauza de preciput devine caducă a fost adăugată și aceea în care soțul beneficiar al clauzei decedează înaintea soțului dispunător, în scopul armonizării cu noua formă a clauzei introdusă prin modificarea alin. (1) al aceluiași articol.

Cu privire la publicitatea convenției matrimoniale, modificarea art. 334 C.civ.prevede o schimbarea a procedurii de efectuare a acesteia.

Procedura de publicitate prevăzută în forma inițială a C.civ. prevedea că, după autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul de căsătorie (pe care ofițerul de stare civilă are obligația să îl comunice din oficiu și de îndată notarului public care a încheiat convenția matrimonială, potrivit dispozițiilor art. 291 C.civ.), notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și la celelalte registre de publicitate prevăzute de lege.

Procedura adoptată prin forma modificată a alin. (2) al art. 334 C.civ. prevede că, după autentificarea convenției matrimoniale încheiate în timpul căsătoriei, sau după primirea copiei de pe actul de căsătorie, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la serviciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, precum și la registrele prevăzute de lege. Este o modificare legislativă care, cu privire la publicitatea realizată la încheierea căsătoriei, va genera unele neclarități cu privire la momentul efectuării mențiunii de pe actul de căsătorie privind regimul matrimonial ales, întrucât art. 291 C.civ. nu a fost modificat, acesta prevăzând în continuare că ofițerul de stare civilă are obligația de a face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales la întocmirea acestui act, alegerea regimului matrimonial fiind realizată, potrivit art. 281 C.civ., de la data declarației de căsătorie, prin acest act.

În urma modificării adoptate, ar reieși faptul că, deși viitorii soți menționează, prin declarația de căsătorie, că adoptă un anumit regim matrimonial, ofițerul de stare civilă va face mențiune pe actul de căsătorie cu privire la acest aspect abia după primirea convenției matrimoniale de la notarul public care a autentificat-o.

Ne întrebăm, însă, ce se întâmplă în cazurile în care soții nu au încheiat o convenție matrimonială, aplicându-li-se regimul matrimonial al comunității legale? Este evident că, în astfel de situații, ofițerul de stare civilă va trebui să menționeze regimul matrimonial aplicabil acestora la momentul încheierii căsătoriei, după care să comunice copii de pe actul de căsătorie la registrele de publicitate prevăzute de lege.

Se mai pune întrebarea: ce consecințe ar putea avea, cu privire la validitatea încheierii unei căsătorii, faptul că soții au încheiat o convenție matrimonială în care au prevăzut adoptarea unui regim matrimonial, iar în declarația de căsătorie menționează un alt regim matrimonial? Pentru a se preîntâmpina astfel de situații, considerăm că, la declarația de căsătorie, viitorii soți ar trebui să aibă obligația de a depune și o copie de pe convenția matrimonială, aceasta putându-se lua în considerare printre dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei prevăzute de art. 281 alin. (2) C.civ.

O altă modificare privind publicitatea regimului matrimonial se referă la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, despre care nu se mai păstrează mențiunea „ținut în format electronic”.

Observăm, totodată, că în art. 334 C. Civ se vorbește doar despre publicitatea convenției matrimoniale, cu toate că înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este necesară și pentru regimul matrimonial legal, care nu presupune încheierea unei convenții matrimoniale. În cazul aplicării regimului matrimonial al comunității legale, publicitatea prin registrele prevăzute de lege se va face în urma comunicării copiilor de pe actul de căsătorie de către ofițerul de stare civilă, realizată în temeiul art. 291 C.civ.

Cu privire la nulitatea convenției matrimoniale, reglementată în art. 338 C. Civ, modificarea realizată prin Legea nr. 71/2011 aduce doar o precizare terminologică, expresia: „lovită de nulitate” fiind înlocuită cu: „nulă sau anulată”.

Modificări importante sunt aduse cu privire la aportul de bunuri comune ale soților la societăți, asociații și fundații și regimul acestora.

Posibilitatea soților de a constitui ca aport în cadrul unor societăți, asociații sau fundații bunuri comune se păstrează, modificări intervenind cu privire la modul de exercitare a drepturilor soților cu privire la acestea. Astfel, pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asociați, soții nu vor mai avea obligația de a-și desemna un reprezentant comun, astfel cum se prevedea în forma inițială a art. 348 C.civ.

Exercitarea dreptului de dispoziție al oricăruia dintre soți cu privire la bunurile comune aduse aport la o societate, sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni nu va putea fi exercitat, sub sancțiunea nulității relative, fără acordul scris al celuilalt soț.

Modificarea privește și calitatea de asociat, pe care o va dobândi soțul care a aportat bunul comun, însă ea poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă își exprimă voința în acest sens. În această ultimă situație, fiecare dintre soți va avea calitatea de asociat pentru jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu vor stipula alte cote-părți. Observăm, așadar, că în cazul în care doar unul dintre soți devine asociat, bunul comun aportat rămâne în devălmășie, iar părțile sociale sau acțiunile rămân bunuri comune, pe când atunci când ambii soți își exprimă dorința de a deveni asociați, bunul aportat va deveni proprietate comună pe cote-părți a acestora, iar acțiunile sau părțile sociale ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii. Este un aspect nou, care generează o situație care nu este caracteristică bunurilor comune ale soților în cadrul unui regim matrimonial de comunitate, având consecințe la partajul bunurilor comune ale soților.

În ceea ce privește gestionarea, în prima situație soțul care devine asociat exercită singur drepturile ce decurg din calitatea de asociat și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute, această modalitate de gestiune exclusivă fiind derogatorie de la regulile de gestiune a bunurilor comune în regimul matrimonial al comunității legale. În a doua situație, respectiv, atunci când ambii soți devin asociați, fiecare dintre ei va exercita drepturile cu privire la părțile sociale sau acțiunile care îi revin.

Modificarea alin. (1) al art. 357 C. Civ privește lichidarea comunității și constă în precizarea operațiunilor care se vor realiza, respectiv: preluarea bunurilor proprii de către fiecare dintre soți, partajul bunurilor comune și regularizarea datoriilor.

O completare a dispozițiilor art. 360 C. Civ aduce o posibilitate de modificare a regimului matrimonial al separației de bunuri care, în fapt, constituie o reglementare a unui nou regim matrimonial, respectiv regimul participării la achiziții. Este o modalitate de reglementare a acestui nou regim matrimonial pe care o considerăm cel puțin discutabilă, având în vedere faptul că, în toate sistemele de drept din care legiuitorul s-a inspirat în elaborarea C.civ. acesta este un regim matrimonial distinct, iar nu o modalitate de lichidare a regimului separației de bunuri.

Introducerea regimului matrimonial al participării la achiziții sub forma unei modalități de lichidare în cadrul regimului separației de bunuri a fost impusă de faptul că, potrivit art. 312 C.civ., soții nu pot alege alt regim matrimonial în afara comunității legale, separației de bunuri sau comunității convenționale. Reglementarea este însă lacunară, putând să creeze mari dificultăți în aplicare.

Astfel, alin. (2) al art. 360 C.civ. prevede că „Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim (al separației de bunuri, n.n.) în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. …”

Constatăm că textul legal face referință la „masa de bunuri achiziționate de soți în timpul căsătoriei”, fără să specifice care dintre bunurile soților alcătuiesc o astfel de masă de bunuri, știut fiind că, în regimul separației de bunuri nu există nicio altă masă de bunuri în afara celor două mase de bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți. O astfel de reglementare ar fi trebuit să specifice dacă în masa de bunuri achiziționate în timpul căsătoriei despre care se face vorbire sunt cuprinse și bunurile dobândite de fiecare dintre soți prin moștenire sau donație, sau este vorba doar despre cele dobândite prin acte cu titlu oneros. În lipsa oricăror precizări, s-ar putea lua în considerare orice bunuri dobândite de soțul proprietar în timpul căsătoriei sau al aplicării regimului matrimonial respectiv, atunci când acesta a fost adoptat în timpul căsătoriei. Dealtfel, textul legii este deficitar și sub acest aspect, întrucât aplicarea unui regim matrimonial nu este obligatoriu să corespundă duratei căsătoriei, regimurile matrimoniale fiind supuse principiului mutabilității în noua reglementare.

La rândul său, creanța de participare este reglementată în mod incomplet și neclar, în continuarea aceluiași alin. (2) al art. 360 C. Civ: „… Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură”.

Din nou apar noțiuni care nu își găsesc o reglementare concretă sub aspectul conținutului, cum ar fi „masă de achiziții nete”. Putem deduce că este vorba de masa tuturor bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei sau în perioada aplicării respectivului regim matrimonial de către fiecare dintre soți, din care au fost deduse creanțele datorate de soțul proprietar celuilalt soț sau masei de bunuri dobândite de soțul proprietar înaintea aplicării regimului matrimonial respective (de exemplu, atunci când un bun a fost achiziționat cu o parte din bani proveniți din înstrăinarea, cu titlu oneros, al altui bun pe care același soț îl avea dinaintea căsătoriei sau a aplicării regimului matrimonial).

Practic, masa de achiziții nete se va calcula scăzând din valoarea bunurilor pe care fiecare dintre soți le are în momentul lichidării acestui regim matrimonial (numit, în alte sisteme de drept „patrimoniu final”) valoarea bunurilor pe care soțul proprietar le avea în momentul încheierii căsătoriei sau al începerii aplicării regimului matrimonial respectiv (numit “patrimoniu inițial”), din care se scad creanțele despre care am făcut vorbire.

În cadrul lichidării regimului matrimonial, se va face diferența între cele două mase de achiziții nete (respectiv, masa de achiziții nete a soțului și cea a soției), jumătate din diferență constituind creanța de participare. Dintr-un spirit de echitate, ce caracterizează regimul matrimonial al participării la achiziții, soțul care obține o masă de achiziții nete mai mare va datora celuilalt creanța de participare. Calculul creanței de participare se va face întotdeauna valoric, însă aceasta va putea fi plătită în bani sau în natură.

Reglementarea eliptică ne determină să apreciem că singura posibilitate de preîntâmpinare a oricăror litigii în privința lichidării acestui regim matrimonial presupune o detaliere foarte clară a acestei modalități de lichidare în cadrul convenției matrimoniale încheiate de soții care doresc să o adopte. Un rol deosebit va reveni notarului public care va încheia convenția matrimonială, care va trebui să explice părților contractante condițiile în care pot adopta o astfel de clauză, ce efecte va avea aceasta și ce aspecte necesită clarificare prin înțelegerea lor.

O altă modificare intervenită prin Legea nr. 71/2011 privește regimul matrimonial al comunității convenționale. Este vorba despre modificarea unor dispoziții ce vizează obiectul convenției matrimoniale prin care soții sau viitorii soți pot adopta acest regim matrimonial.

Regimul matrimonial al comunității convenționale este reglementat de C.civ. român în articolele 366-368, ca un regim ce derogă de la regimul matrimonial al comunității legale sub aspectele prevăzute de soți în convenția matrimonială încheiată în vederea adoptării lui. Aspectele în legătură cu care se pot stipula clauze specifice în cadrul convenției matrimoniale de adoptare a acestui regim matrimonial sunt expres și limitativ prevăzute de lege, soții neputând modifica regimul comunității legale în alte privințe.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 366 C.civ., aspectele cu privire la care soții sau viitorii soți vor putea dispune prin convenție matrimonială privesc lărgirea sau restrângerea comunității lor de bunuri, modul de încheiere a unor acte de administrare a acestora, includerea clauzei de preciput și modalitățile de lichidare a regimului matrimonial al comunității convenționale.

Legea de punere în aplicare modifică textul art. 366 lit. a) C.civ. în sensul că soții pot dispune cu privire la: „includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c)” (respectiv, cu excepția bunurilor de uz personal și a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri).

Având în vedere faptul că adoptarea regimului matrimonial al comunității convenționale poate fi realizată nu doar la încheierea căsătoriei, ci și în timpul acesteia, în urma lichidării regimului matrimonial anterior aplicat, la stabilirea masei bunurilor comune se va avea în vedere momentul începerii aplicării noului regim, iar nu data încheierii căsătoriei. Prin urmare, la data punerii în aplicare a convenției matrimoniale prin care soții au adoptat regimul comunității convenționale, toate bunurile acestora sunt bunuri proprii. Prin această convenție însă, soții vor putea dispune ca o parte dintre aceste bunuri sau chiar toate bunurile proprii, cu excepția celor excluse expres de lege) pe care unul dintre ei sau ambii le dețin la acea dată să intre în masa bunurilor comune ale soților. La fel vor putea proceda și cu unele datorii proprii. De exemplu, soții care adoptă regimul matrimonial al comunității convenționale după ce li s-a aplicat regimul comunității legale ar putea să prevadă, printre altele, că toate bunurile care au alcătuit masa bunurilor comune în cadrul fostului regim să rămână și în cadrul noului regim tot bunuri comune, evitând astfel partajarea acestor bunuri la schimbarea regimului matrimonial.

În mod simetric s-a reglementat și restrângerea masei bunurilor comune prin convenția soților, prin modificarea dispozițiilor art. 366 lit. b) C.civ., care, în noua formă, prevede că aceștia pot dispune: „restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c)”. În această ipoteză, soții sau viitorii soți își vor putea alcătui masa bunurilor comune doar din anumite bunuri, determinate individual sau generic, și la anumite datorii sau categorii de datorii.

Legea nr. 71/2011 prevede și o serie de modificări ale textului C.civ. cu privire la divorț, prin care simplifică procedura chiar dincolo de ceea ce s-a realizat prin modificările adoptate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Astfel, potrivit noii reglementări, divorțul prin acordul soților va putea fi pronunțat de instanțele judecătorești indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Divorțul prin acordul soților va putea fi constatat de ofițerul de stare civilă ori de notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților, dacă aceștia nu au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei, sau adoptați. Exigența lipsei copiilor minori din afara căsătoriei se referă la copiii comuni concepuți și născuți de cei doi soți anterior încheierii căsătoriei, iar nu la copiii din afara căsătoriei ai unuia singur dintre soți, întrucât interesul superior al acestora nu va fi afectat prin desfacerea respectivei căsătorii. Aceeași observație se referă și la copiii minori adoptați.

Totodată, dejudiciarizarea divorțului a fost extinsă și la situațiile în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. În acest sens, s-a prevăzut, prin modificarea dispozițiilor art. 375 alin. (2) C. Civ, că notarii publici au competența de a constata divorțul și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, cu condiția ca soții care solicită constatarea divorțului în aceste condiții să se înțeleagă asupra tuturor aspectelor prevăzute de lege. În acest sens, soții trebuie să convină cu privire la numele de familie pe care îl vor purta după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Prin urmare, în cazul în care soții doresc ca exercitarea autorității părintești să aparțină doar unuia dintre părinți, sau aceștia nu se înțeleg cu privire la vreunul dintre efectele divorțului enumerate de lege, notarul public nu va putea constata divorțul, ci va face aplicarea dispozițiilor art. 376 alin. (5) C. Civ, potrivit căruia va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și va îndruma soții să se adreseze instanței de judecată pentru soluționarea divorțului în condițiile art. 374 C.civ.

O dispoziție care generează neclarități privind modul de aplicare o constituie ultima teză a alin. (2) al art. 375 C. Civ, care prevede că: „Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul părților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5)”. Având în vedere faptul că legea nu prevede o procedură prin care notarul public ar trebui să verifice dacă înțelegerea soților sub aspectul efectelor divorțului cu privire la exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare învățătură și pregătire profesională a copiilor respectă interesul superior al copilului, procedură care să presupună administrarea unor probe în acest sens, nu este clară modalitatea de realizare a raportului de anchetă socială sub aspectul solicitării acestuia și a momentului în la care trebuie întocmit.

Pe de altă parte, art. 24 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care rămâne aplicabil și după intrarea în vigoare a C.civ., prevede că: „(1) Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. (2) În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.

(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

În toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și gradul de maturitate al copilului.”

În cadrul procedurii notariale a divorțului, legea nu face referire la ascultarea minorului, notarul public având obligația de a constata divorțul luând act de înțelegerea soților cu privire la toate aspectele enumerate de art. 375 alin. (2) C. Civ, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 71/2011. În aceste condiții, apreciem că este necesară elaborarea unei legislații secundare, prin care să se stabilească procedura de constatare a divorțului soților care au copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, cu respectarea drepturilor copilului, prevăzute de lege.

Prin modificarea dispozițiilor art. 376 C. Civ, legea permite soților care doresc să divorțeze prin procedura notarială ca, prin excepție, să poată depune cererea de divorț la notarul public și prin mandatar cu procură autentică, fără a se preciza care sunt împrejurările în care ei ar putea utiliza această modalitate de depunere a cererii. La expirarea termenului de 30 de zile însă, prezența personală a ambilor soți în fața notarului public este obligatorie, acesta urmând să verifice dacă ei stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Spre deosebire de procedura de constatare a divorțului pe cale notarială, procedura administrativă de constatare a divorțului se aplică, în continuare, numai pentru divorțurile soților care nu au copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, iar soții sunt obligați să depună personal și împreună cererea de divorț la ofițerul de stare civilă și să se prezinte personal la termenul fixat de ofițerul de stare civilă pentru constatarea divorțului prin acordul lor.

În ceea ce privește efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, prin modificarea alin. (2) al art. 398 C.civ., se restrâng drepturile părintelui care nu exercită autoritatea părintească, în sensul că acesta păstrează doar dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului și dreptul de a consimți la adopția acestuia, fără însă a mai avea și dreptul de a consimți la căsătoria lui. Este o dispoziție care exprimă imposibilitatea asumării responsabilității părintești, care trebuie să se regăsească și în exercitarea drepturilor corelative și care subliniază caracterul excepțional al situațiilor în care instanța va trebui să dispună exercitarea unilaterală a autorității părintești.

Mai multe modificări ale C.civ. au intervenit cu privire la adopție, acestea dovedind preocuparea legiuitorului pentru perfecționarea reglementărilor privind această instituție deosebit de importantă a dreptului familiei. Astfel, art. 452 C.civ. se completează cu lit. d), care adaugă un nou principiu al adopției, respectiv acela al celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției. În mod evident, un astfel de principiu nu poate avea decât un rol benefic în luarea acestei măsuri de protecție a copilului lipsit de ocrotire părintească, el fiind caracteristic, de altfel, tuturor măsurilor de protecție a copilului.

Completarea alin. (1) al art. 454 C.civ. cu precizarea că încuviințarea adopției de către instanța de tutelă are loc „dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege” nu face decât să precizeze încă o dată condițiile sine qua non pe care instanța de tutelă trebuie să le aibă în vedere ori de câte ori va fi pusă în situația de a soluționa o cerere privind adoptarea unui copil.

O modificare pe care o considerăm benefică o constituie cea intervenită cu privire la dispozițiilor art. 459 C.civ. ,care extinde aria celor care nu pot adopta la toate persoanele cu boli psihice și cu handicap mintal, aceasta având drept scop asigurarea unui mediu familial sănătos pentru copiii care vor fi adoptați, boala psihică a adoptatorului, chiar dacă nu este considerată gravă, putând avea consecințe nefaste cu privire la creșterea și educarea lor.

Modificarea alin. (1) lit. a) din art. 463 C.civ. conține doar o precizare a persoanei al cărei consimțământ este necesar la adoptarea copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, respectiv tutorele acestui copil, în forma inițială a textului fiind prevăzut ca fiind „cel care exercită autoritatea părintească” în situațiile menționate. Aceeași precizare terminologică se regăsește și în modificarea art. 465 C.civ..

Extinderea posibilității acordate în mod excepțional instanței de tutelă de a trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, de a consimți la adopție, dacă se dovedește că acesta este abuziv, și la alte situații decât aceea a copilului abandonat lărgește mijloacele pe care această instanță le are la dispoziție pentru a asigura o protecție efectivă și eficientă oricărui copil. Este însă esențial ca aprecierea ca fiind „abuziv” a refuzului părinților firești sau tutorelui de a consimți la adopție să se facă întotdeauna cu maximă responsabilitate și numai în cazuri excepționale.

De asemenea, completarea art. 472 C.civ. prin indicarea tutelei ca fiind principala măsură pe care instanța de tutelă o va lua în cazul decăderii adoptatorului din drepturile părintești nu aduce modificări reglementării, atrăgând doar atenția asupra faptului că aceasta este măsura care se ia de obicei în cazul copiilor rămași fără ocrotire părintească.

Modificarea art. 476 C.civ. extinde posibilitatea desfacerii adopției și la situațiile în care, față de cel adoptat, este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă interesul superior al copilului este în acest sens. În cazul în care adoptatorii se află în imposibilitatea de a mai acorda copilului adoptat îngrijirea necesară pentru asigurarea creșterii și educării sale, odată cu luarea uneia dintre măsurile de protecție prevăzute de lege, instanța de tutelă va aprecia dacă interesul superior al copilului impune desfacerea adopției, în caz afirmativ dispunând aceasta. În astfel de situații, adopția se va considera desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție.

O ultimă modificare adusă dispozițiilor de dreptul familiei cuprinse în C.civ. se referă la desfacerea adopției la cererea adoptatorului. În acest sens, textul art. 477 C.civ. a fost completat în sensul că, în niciuna dintre ipotezele în care adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului (respectiv, dacă adoptatul a atentat la viața adoptatorului sau a membrilor familiei adoptatoare, ori s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani), aceasta nu poate fi desfăcută înainte ca adoptatul să fi dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei date. Este iarăși o dovadă a grijii legiuitorului pentru a nu lăsa minorul fără capacitate deplină de exercițiu fără îngrijirea de care încă are nevoie, chiar dacă există motive care ar putea îndreptăți pe adoptator să solicite desfacerea adopției.

Prin Legea nr. 71/2011 au fost modificate și unele legi speciale care reglementează unele aspecte legate de dispozițiile Cărții a II-a „Despre familie” a C.civ. respectiv: Legea privind registrul comerțului, nr. 26/1990 și Legea notarilor publici și a activității notariale, nr. 36/1995.

Ambele legi au fost modificate în sensul asigurării publicității regimurilor matrimoniale, astfel cum aceasta este prevăzută prin dispozițiile C.civ. român.

Astfel, art. 21 lit. d) din Legea nr. 26/1990 se modifică în sensul înscrierii în acest registru și a următoarelor acte: „convenția matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acțiunea sau hotărârea în constatare ori declarare a nulității convenției matrimoniale, precum și acțiunea sau hotărârea de divorț pronunțate în cursul activității economice.” Un aspect neclar ni se pare prevederea de a se înscrie în registrul comerțului „acțiunea” în constatare ori declarare a nulității convenției matrimoniale și „acțiunea” de divorț, în condițiile în care C.civ. nu face vorbire despre aceste înscrieri și nu se prevede procedura prin care se vor realiza (cu privire la cine are obligația să solicite înscrierile respective și când).

Legea nr. 36/1995 se completează prin introducerea unui nou articol care reglementează înființarea Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale, prevăzut de art.334 alin. (1) C.civ.

Urmează ca, prin ordin al ministrului justiției, să se stabilească în mod detaliat modul de organizare și funcționare a acestui registru, precum și procedura de înscriere și de consultare.

În ceea ce privește organizarea judiciară și procedura aplicabilă până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, prin Legea nr. 71/2011 se aduc unele modificări și Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și Codului de procedură civilă.

Astfel, prin modificările aduse dispozițiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a prevăzut că în cadrul curților de apel și a tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze cu minori și de familie. Pentru judecătorii nu intervine nicio modificare legislativă, secțiile sau completele specializate rămânând în continuare competente să soluționeze, în primă instanță, cauzele privind minorii și familia, date de C.civ. în competența instanței de tutelă.

Printre modificările pe care Legea nr. 71/2011 le aduce Codului de procedură civilă, o pondere destul de importantă o au cele privind procedura divorțului, în scopul adaptării acesteia modificărilor pe care reglementarea divorțului în C.civ. le aduce.

În ceea ce privește dispozițiile C.civ. care reglementează divorțul, principiul stabilit de legiuitor îl constituie aplicarea acestora „fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare”, iar efectele divorțului pronunțat anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân guvernate de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă. Cu toate acestea, există unele aspecte care necesită dispoziții speciale, ce se regăsesc în articolele 39-45 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, dispoziții speciale necesită aplicarea legii în timp în soluționarea cererilor de divorț formulate înainte de data intrării în vigoare a C.civ. și aflate pe rolul instanțelor judecătorești la această dată. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/2011, în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a C.civ., instanța de tutelă va putea dispune divorțul prin acordul soților dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de noua lege, sau va putea dispune divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) C.civ., chiar dacă va reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a noii reglementări. Prin urmare, în cazul soluționării unei cereri de divorț din culpă, dacă din probele administrate va rezulta culpa exclusivă a soțului reclamant, pentru a pronunța divorțul din culpa acestuia instanța va trebui să verifice dacă motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a C.civ., în caz contrar fiind nevoită să respingă cererea ca neîntemeiată.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă și prin procedură notarială va putea fi constatat în condițiile C.civ. și pentru căsătoriile în ființă la data intrării sale în vigoare.

Dispozițiile Codului civil cu privire la încetarea regimului matrimonial se vor aplica numai în cazul „divorțului care intervine după data intrării în vigoare a Codului civil”. Apreciem că interpretarea care s-ar putea da acestei dispoziții este în sensul că, deoarece potrivit noii reglementări regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, fapt care în actuala lege este diferit, instanța de tutelă nu va putea face aplicația art. 385 C.civ. decât în cazul cererilor de divorț formulate ulterior intrării în vigoare a Codului civil, doar după această dată soții putând aplica dispozițiile legii privind încetarea regimului lor matrimonial de la acest moment. Pentru cererile formulate anterior, chiar dacă sub aspectul soluționării divorțului legea nouă este aplicabilă, efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți rămân sub imperiul legii vechi.

Această interpretare își regăsește o completare logică și pentru situația actelor încheiate în frauda celuilalt soț, pentru care aplicarea art. 386 C.civ. se va face doar în cazul în care cererea de divorț este introdusă după intrarea în vigoare a C.civ., iar actele juridice respective sunt încheiate după data introducerii cererii de divorț.

Acordarea despăgubirilor pentru soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei va putea fi dispusă, de asemenea, potrivit dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 71/2011, numai dacă motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Considerăm că aceasta nu împiedică acordarea despăgubirilor și în situația în care o parte dintre motivele de divorț s-au ivit înaintea acestei date, dacă acestea subzistă și ulterior, iar pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a celuilalt soț ar putea fi făcută și numai în baza motivelor existente după data intrării în vigoare a noii reglementări.

Cu privire la dispozițiile hotărârilor judecătorești prin care s-au stabilit relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a C.civ., legea prevede că vor putea fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 C.civ.. Aceasta înseamnă că părinții divorțați anterior vor avea posibilitatea să solicite instanței de tutelă să dispună în legătură cu exercitarea autorității părintești și cu stabilirea locuinței copilului minor potrivit noilor reglementări; în cazul în care ei nu fac acest lucru, relațiile personale și patrimoniale cu copiii se desfășoară potrivit hotărârilor judecătorești pronunțate sub imperiul legii vechi.

Adoptarea noului Cod de procedură civilă (în continuare: NCPC) prin Legea nr. 134/2010, modificata prin Legea nr. 76/2012 privind punerea sa în aplicare, Legea nr. 206/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 44/2012 privind modificarea art 81 din Legea nr. 76/2012 și O.U.G. nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 și a altor acte normative, intrat în vigoare în data de 15 februarie 2013, inlocuind reglementarea anterioară reprezentată de Codul de procedură civilă din 1865, a modificat redical concepția de ansamblu asupra materiei, dispozițiile sale urmarind să răspundă unor deziderate actuale, precum accesul justiabililor la mijloace și forme procedurale mai simple, dar și accelerarea procedurii, inclusiv în faza executării silite. Scopul reglementării noului Cod de procedură civilă îl constituie infăptuirea justiției prin intermediul instanțelor judecătorești, acestea indeplinind un serviciu public.

Dispozițiile privitoare la divorț, reglementate de noul Cod de procedură civilă (NCPC) sunt prezentate și dezvoltate în cuprinsul Carții a VI a. Proceduri Speciale, Titlul I. Procedura divorțului, art. 914-934, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.

CAPITOLUL 3

FORMELE DIVORȚULUI

3.1. Notiune. Ca și în cazul reglementării anterioare [art. 37 alin. (2) C.fam.], Codul civil prevede, în art. 259 alin. (6): „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”.

Divorțul poate de numit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească. Doctrina a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul, care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune – când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei; și concepția mixtă – potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Desfacerea căsătoriei presupune existența unei căsătorii valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, divorțul fiind urmare a manifestării de voință a unuia sau a ambilor soți care nu mai consideră posibilă continuarea relațiilor de căsătorie.

După cum rezultă din prevederile cuprinse în art. 373 C.civ., desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată fie la inițiativa unuia dintre soți, fie pe temeiul consimțământului ambilor soți.

Divorțul prin acordul soților în actuala reglementare poate fi solicitat pe cale judiciara indiferent de durata căsătoriei sau dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii minori.

Noua reglementare legislativa prevede și divorțul prin acordul partilor pe cale adminisrativa sau prin procedura notariala daca nu exista copii minori rezultati din căsătorie.

Din interpretarea art. 373 alin. (1) lit. b C.civ., potrivit căruia „divorțul poate avea loc: atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, deducem următoarele condiții cumulative ale acestui divorț din culpă:

– există motive temeinice de divorț;

– motivele temeinice invocate au vătămat grav relațiile dintre soți;

– continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Este evident că noua reglementare abordează cazurile de divorț și motivele de divorț intr-o manieră mult mai relaxată și mai puțin formalistă, încercând o adaptare a instrumentelorjuridice la realitățile societății moderne.

Noile texte ale C.civ., respectiv art. 373 lit.a) și art.375-378 C.civ. instituie, pe de o parte, posibilitatea realizării divorțului prin acord pe cale judiciară, iar pe de altă parte, posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acord, pe cale notarială sau administrativă.

3.2. Motivele de divorț. Articolul 373 C.civ. reglementează patru motive de divorț, dezvoltate ulterior în textele care urmează:

a) Divorțul prin acordul soților [art. 373 lit. (a)]. Acordul poate să se realizeze de la bun început, prin formularea în comun, de către ambii soți, a cererii de divorț, sau ulterior, în

două cazuri: (i) după depunerea de către unul dintre soți a unei cereri de divorț întemeiate pe culpa celuilalt, în cadrul căreia acesta din urmă recunoaște faptele ce i se impută, astfel încât

instanța, dacă și reclamantul este de acord, pronunță divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor și fără a face vreo mențiune despre culpa părților (art. 920 NCPC) și (ii) în situația reglementată de art. 379 alin. (2) C.civ. Divorțul prin acordul soților poate avea loc pe cale judiciară, în fața instanței de judecată (art. 374 C.civ.) sau pe cale administrativă ori prin procedură notarială (art. 375-378 C.civ.).

a.1). Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

Art. 374 C.civ. stabilește că divorțul prin acordul soților poate fi solicitat instanței de judecată în următoarele condiții:

– indiferent de data încheierii căsătoriei;

– indiferent de existența sau nu a unor copii minori rezultați din căsătorie;

– în condițiile existenței consimțământului soților, consimțământ liber și neviciat;

– la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț.

O analiză comparativă a dispozițiilor în vigoare în prezent și a celor aduse în discuție în C.civ. relevă o extindere importantă a ariei de incidență a divorțului prin acordul părților, fiind dată posibilitatea desfacerii căsătoriei în acești termeni și pentru soți ce au copii minori născuți din căsătorie. De asemenea, apreciem ca deosebit de importantă abordarea mai puțin formalistă din perspectiva desființării unor termene stricte de respectat cu privire la durata căsătoriei, putându-se adresa instanței cu o solicitare d desfacere a căsăstoriei prin acordul părinților indiferent de data încheierii căsătoriei.

Subliniem faptul că divorțul prin acordul soților nu poate fi admis în niciun caz dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. În toate împrejurările, instanța învestită cu soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul soților este obligată să verifice existențaconsimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.

Deși nu este prevaută în mod explicit printre cerințele divorțului prin acordul partilor, existența și caracterul liber, neviciat al consimțământului soților în sensul desfacerii căsătoriei este subînțeleasă; de fapt, existența acordului acestora este premisa declanșării și condiția finalizării judiciare.

Așa cum stabilește art.929 alin. (3) NCPC, primind cererea de divorț formulată în condițiile art. 373 alin (1) lit. a C.civ. și art 929 alin (1) NCPC., instanța va verifica existența consimtamantului soților, dupa care va fixa termen pentru solutionareacererii în camera de consiliu.

a.2). Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială

Modernitatea dispozițiilor C.civ. este, însă, relevată pe deplin în abordarea absolut revoluționară pentru sistemul de drept român a posibilității desfacerii căsătoriei prin acordul soților în fața unui notar sau în fața unui ofițer de stare civilă.

Art. 375 C.civ. stabilește că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați, pot solicita desfacerea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă sau a unui notar public de la locul căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.

Rezultă, deci, că se poate solicita desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale notarială sau administrativă în urmatoarele condiții:

– inexistența din căsătorie a unor copii minori, copii nascuți din căsătorie sau adoptați;

– existența acordului soților;

– la cererea comună a ambilor soți.

Similar cu reglementarea actuală a divorțului prin acordul soților, în noua procedură de desfacere a căsătoriei prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială se instituie un termen de 30 de zile de la primirea cererii de către ofițerul de stare civilă sau notarul public pentru eventuala retragere a cererii de divorț.

După expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor verifica dacă soții stăruie să divorțeze și dacă există consimțământul lor liber și neviciat în acest scop. Dacă soții vor stărui în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor proceda la eliberarea unui certificat de divorț în care nu se vor face mențiuni cu privire la culpa soților.

Este interesant de văzut faptul că, în acest gen de procedură, se va realiza finalizarea solicitărilor prin eliberarea directă a unui certificat de divorț, document cu caracter administrativ, care presupunem că nu va îmbrăca, din punctul de vedere al motivării și al formei, cerințele prevăzute în prezent pentru hotărârile judecătorești.

Din interpretarea dispozițiilor art. 376 alin. (4) și (5) și art. 378 C.civ. apreciem că decizia luată de ofițerul de stare civilă sau de notarul public, atunci când admite solicitarea soților și procedează la eliberarea certificatului de divorț, nu este supusă niciunei căi de atac, rămânând însă în discuție posibilitatea formulării unor cereri în temeiul legii contenciosului administrativ.

Pentru a se putea realiza desfacerea căsătoriei în această procedură este esențial ca părțile să se înțeleagă cu privire la numele de familie pe care urmează să-l poarte după divorț. În ipoteza unor divergențe dintre soți pe acest aspect, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, indrumând soții să se adreseze instanței de judecată, în condițiile reglementate de art. 374 din C.civ. pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.

În ceea ce privește celelalte cereri formulate de soți cu privire la alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg, competeța de soluționare a acestora revine instanței de judecată.

În contextul în care divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială introduce posibilitatea de a determina competența în raport de locul încheierii căsătoriei sau de locul ultimei locuințe comune a soților, se pune în mod necesar problema reglementării unui circuit al comunicărilor de ordin administrativ prin care să se poată realiya în mod eficient menîiunile necesare în actul de căsătorie în scopul informării publice a terților.

Astfel, art. 377 din C.civ. stabilește că, dacă solicitarea de divorț este depusă chiar la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, va face mențiunile necesare în actul de căsătorie. În situația în care cererea a fost înregistrată la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă, imediat după emiterea certificatului de divorț, va înainta o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectza mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.

În ipoteza constatării desfaceri căsătoriei prin acordul soților de către notarul public, notarul va emite certificatul de divorț și va înainta de îndată o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.

Arătam mai devreme că, în ipoteza în care soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie pe care să-l poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț. În practică, însă, se poate pune și problema refuzului acestor agenți ai autorității publice de a proceda la desfacerea căsătoriei, dacă nu sunt întrunite condițiile art. 375 C.civ. Legiuitorul a avut în vedere ca, în aceste situații, să precizeze foarte clar în art. 378 alin. (2) C.civ. că împotriva acestuia refuz nu există nici o cale de atac. Aceasta nu exclude posibilitatea ca soții să se adreseze cu o cerere de divorț instanței de judecată, cerere formulată în conformitate cu oricare din motivele reglementate de art. 373 C.civ. Dacă refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț este un refuz abuziv, oricare dintre cei doi soți se poate adresa pe cale separată pentru repararea prejudiciului instanței competente în materie.

PREZENTAREA COMPARATIVĂ A SISTEMELOR DE REGLEMENTARE A DIVORȚULUI PRIN ACORDUL SOȚILOR, ÎN DIFERITE STATE

1. Portugalia

Decretul-lege nr. 272 din 13 octombrie 2001 acordă Directorului Oficiului de Stare Civilă competență pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților, chiar și atunci când sunt implicați copii minori, iar încredințarea acestora nu a fost încă stabilită pe cale judiciară.

Procedura constă într-o singură audiere, atunci când soții cad de acord asupra a trei aspecte:

a) acordul asupra întreținerii soțului care a cerut acest lucru și care îndeplinește cerințele legale;

b) acordul asupra încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie; c) acordul cu privire la modul de folosire a locuinței familiei.

Divorțul prin acord poate fi pronunțat de instanță în situația în care rezultă dintr-un acord realizat în cadrul unui proces de separație sau de divorț obișnuit.

Prin reglementarea divorțului prin acord pe cale administrativă, legiuitorul portughez a dorit ca procedura divorțului prin acord să fie simplificată, în vederea creării condițiilor pentru ca divorțul să devină un sfârșit mai puțin dramatic al unei căsnicii.

Statisticile furnizate de Institutul Național de Statistică din Portugalia, pentru anul 2000, arată că din numărul total al divorțurilor, un procent de 71% au fost divorțuri prin acord. Această statistică este corespunzătoare perioadei de timp anterioare modificărilor slative amintite, din anul 2001, atunci când competența de soluționare a divorțului prin acord aparținea judecătorului.

Divorțul prin acord este inițiat de ambii soți printr-o cerere adresată Oficiului de Stare Civilă. Atașat cererii, se depune o listă cuprinzând proprietățile comune și cele trei acorduri menționate mai sus.

Având în vedere că procedura presupune acordul părților, nu este obligatorie asistența unui avocat, așa cum se cere în procedura divorțului pe cale judiciară.

Cererea de divorț prin acord nu trebuie să cuprindă motivele pentru care se solicită divorțul, ceea ce nu înseamnă că nu există motive de divorț, ci doar că acestea nu sunt prezentate de soți. Pentru aprobarea cererii, nu se cere o anumită durată a căsniciei și nici ca cererea să fie precedată de o separație în fapt a soților.

Înainte de 1998, în Portugalia, divorțul prin acord pe cale judiciară se putea pronunța doar în condițiile în care căsnicia durase cel puțin 3 ani, iar înainte de 1997, cel puțin 5 ani.

Atunci când primește cererea, Directorul Oficiului de Stare Civilă citează părțile pentru un termen, când acesta va încerca concilierea soților. Legea nu prevede obligația pentru organul administrativ de a recomanda părților procedura medierii.

Dacă soții insistă asupra divorțului, cererea va fî admisă și se va face mențiune în registrul de stare civilă.

La termenul stabilit, organul administrativ va verifica acordul asupra a două dintre cele trei aspecte: viitorul locuinței familiei și întreținerea soțului care îndeplinești cerințele legale și a cerut acest lucru, ca și conformitatea acordului sub cele două aspecte cu interesele soților. Dacă se constată neconformitatea unuia dintre aspecte cu interesele soților, organul administrativ va putea solicita soților modificarea acordului în consecință.

În ceea ce privește încredințarea copiilor minori rezultați din căsătorie, sarcini organului administrativ este de a evalua dacă acordul soților corespunde cu interesele minorilor. Atunci când acesta apreciază că acordul nu corespunde cu interesele minorilor sunt două posibilități: fie părinții își modifică acordul, fie aceștia nu aderă la sugestiile ofițerului de stare civilă, caz în care cererea, sub toate aspectele acordului, este înaintata instanței competente.

Acordul soților cu privire la încredințarea minorilor poate privi mai multe elemente: dacă încredințarea va fi în favoarea unuia sau a ambilor soți, care va fi programul de vizitare pentru părintele la care nu locuiesc copiii etc.

Acordul soților cu privire la întreținerea unuia dintre ei poate interveni atunci cand unul dintre soți se află într-o situație economică dificilă după divorț.

Acordul cu privire la viitorul locuinței familiei depinde de situația imobilului în care au locuit: dacă acesta era proprietatea unuia sau ambilor soți; dacă imobilul era închiriat de către unul sau ambii soți; dacă imobilul era deținut de unul sau de ambii soți cu titlu de uzufructuari sau titulari ai unui drept de uz. Dacă imobilul era proprietate comuna, acordul poate stabili ca unul dintre soți să locuiască în imobil; dacă doar unul dintre soți era proprietar, acordul poate stabili ca celălalt soț să poată locui pe mai departe în imobil contra unei chirii; dacă niciunul dintre soți nu este proprietar, ci unul dintre soți este chiriaș, acordul poate privi preluarea contractului de închiriere de către celălalt soț. Este important de precizat că acordul nu trebuie să privească partajul bunurilor, ci folosința viitoare a reședinței comune.

Legea portugheză nu prevede posibilitatea de convertire a cererii de divorț prin acord într-o cerere obișnuită de divorț pe cale judiciară. Soții vor trebui să inițieze procedură pentru divorțul în fața instanței. Dimpotrivă, o procedură obișnuita de divorț, în orice fază a judecății, chiar și în căile de atac, poate fi transformata intr-o procedură de divorț prin acord.

2. Lituania

În Lituania, exista posibilitatea de a obtine divorțul prin acordul soților doar în fata instantei.

Pentru pronuntarea divorțului prin acord în fata instantei, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;

soții au încheiat un contract cu privire la aspectele care succed divorțului (proprietăți, plata pensiei de întreținere pentru minorii rezultați din căsătorie etc.);

amândoi soții au capacitate de exercițiu deplină.

Cererea trebuie depusă în scris de către ambii soți. Cererea va trebui însoțită de convenția soților cu privire la consecințele divorțului și va trebui sa cuprindă motivele pentru care căsnicia nu mai este posibilă.

3. Slovacia

În Slovacia, există posibilitatea de a obține divorțul prin acordul soților doar în fața instanței.

4. Cipru

În prezent, există posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acordul soților doar în fața instanței. Există un proiect legislativ privind introducerea medierii în cauzele privind familia.

5. Olanda

Divorțul prin acord poate fi obținut doar în fața instanței. Soții pot încerca să ajungă la un acord, fie pe cont propriu, fie apelând la un avocat sau la un mediator.

Acordul privește consecințele divorțului, și anume: partajul bunurilor; obligația de intreținere între soți; încredințarea copiilor.

Instanța poate insera acest acord în cuprinsul hotărârii.

Instanța poate lua act de acest acord scris.

Cu toate acestea, Actul privind căsătoria între persoane de același sex din aprilie 2001 permite transformarea pe cale administrativă a căsătoriei într-un acord de parteneriat, care ulterior poate înceta prin simplul acord al părților. Acest proces echivalează în fapt cu desfacerea căsătoriei prin acordul părților.

6. Slovenia

Legislația slovenă nu prevede mijloace exclusiv non-judiciare, cum ar fi medierea, pentru rezolvarea unor aspecte privind divorțul.

Divorțul prin acord poate fi pronunțat doar de către instanță. Soții vor trebui să cadă de acord cu privire la următoarele aspecte:

creșterea, educarea și întreținerea copiilor minori rezultați din căsătorie;

întreținerea soțului care nu are mijloace de subzistență și este în incapacitate de muncă sau nu este angajat ori nu poate munci;

acordul certificat de un notar cu privire la partajul bunurilor comune și cu privire folosința locuinței soților.

7. Austria

Divorțul prin acord poate fi pronunțat doar de către instanță, dacă soții s-au separat pe cel puțin 6 luni, iar ambii soți consideră că mariajul este vătămat în mod iremediabil.

Unele aspecte aflate în conexiune cu divorțul pot fi stabilite în afara instanței, spre exemplu prin arbitraj.

8. Estonia

În Estonia, divorțul poate fi pronunțat fie de către oficiul de stare civilă („vital statistics office”), fie de către instanță.

În primul caz, este obligatoriu să existe acordul soților pentru divorț, materializat într-un act scris. Acordul poate privi și consecințele divorțului. Nu se cere să existe o anumită perioadă de separare în fapt a soților, înainte de divorț.

În cazul în care nu se ajunge la un acord, soțul sau soții poate/pot solicita instanței pronunțarea divorțului. Oficiul nu are competența de a soluționa cererea, în lipsa unui acord, sub niciunul dintre aspectele divorțului sau consecințele acestuia.

9. Polonia

Medierea în litigiile de divorț este prevăzută de legea polonă. Medierea este realizată de organizații non-guvernamentale, fundații sau chiar de biserică.

10. Belgia

Divorțul prin acordul soților se poate realiza în Belgia doar în fața judecătorului, prin manifestarea solemnă și stăruitoare a acordului celor doi de a desface căsătoria. Fiecare dintre soți trebuie să aibă cel puțin 20 de ani, conform art. 275 C.civ., iar de la data încheieri căsătoriei trebuie să fi trecut cel puțin 2 ani, conform articolului 276 din același cod.

Actul privind medierea în materie de familie din 19 februarie 2001 permite părților să solicite judecătorului numirea unui mediator, conform art. 734a și 734e din Codul judiciar.

Judecătorul poate doar recomanda medierea, deoarece părțile trebuie să fie de acord pentru a parcurge procedura medierii. Atunci când, după mediere, se obține un acord complet, părțile informează judecătorul, care ia act de acest acord. În cazul unui dezacord sau al unui acord parțial, părțile pot solicita instanței continuarea procedurii de mediere în vederea atingerii unui acord final.

Ca mediatori pot fi numiți avocați, notari și acele persoane care au urmat un curs de formare specializat în acest domeniu.

Intervenția mediatorului are loc fără implicarea în vreun fel a judecătorului.

Problemele care pot fi rezolvate prin mediere sunt următoarele: obligațiile care decurg din căsătorie; drepturile și obligațiile soților; efectele divorțului; autoritatea părintească.

11. Cehia

Divorțul se poate pronunța de către instanță atunci când căsnicia a durat cel puțin un an, soții s-au separat de cel puțin 6 luni, iar aceștia sunt de acord cu divorțul. Pe pronunța divorțul prin acord, sunt necesare următoarele documente: un contract privind stabilirea situației bunurilor comune și o decizie judecătorească prin care se stabileste situația copiilor minori rezultați din căsătorie.

Medierea este acceptată în cazul divorțului începând cu anul 2000, însă parcurgerea acestei etape extrajudiciare nu este obligatorie.

12. Germania

În Germania, divorțul prin acordul soților este posibil dacă a trecut cel puțin 1 an de când soții sunt separați în fapt. Această separare, precum și acordul soților de a divorța reprezintă prezumția absolută că acea căsnicie este vătămată în mod grav și coabitarea este imposibilă. Divorțul se poate pronunța doar de către instanță. Medierea este permisă în litigiile de divorț.

13. Irlanda

În Irlanda, divorțul poate fi doar judiciar. Medierea este permisă doar pentru rezolvarea aspectelor financiare și a celor privind comunitatea de bunuri între soți.

14. Grecia

Divorțul prin acord poate fi obținut în Grecia doar pe cale judiciară și doar dacă a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei. Cererea comună a soților este de competența completului format dintr-un singur judecător la judecătorie. Procedura este necontencioasă.

15. Spania

Divorțul poate fi obținut în instanță prin acordul soților dacă au trecut cel puțin 3 luni de la data încheierii căsătoriei. Acordul scris trebuie să cuprindă următoarele: domiciliul comun; măsurile privind copiii minori; partajul bunurilor comune și, eventual, pensia de intreținere cuvenită unuia dintre soți.

Medierea este posibilă în cazurile de divorț, potrivit Legii nr. 15/2005 și art. 770 pr. civ. Potrivit dispozițiilor legale, părțile pot solicita suspendarea procedurii judiciare de divorț, pentru a ajunge la un acord prin mediere.

16. Franța

În Franța, una dintre cele trei posibilități de obținere a divorțului este divorțul prin acordul soților. Acesta poate fi de două tipuri: divorțul prin acord la cererea comună a soților și divorțul prin acord solicitat de un soț și acceptat de către celălalt soț. În primul caz, acordul trebuie să cuprindă rezolvarea amiabilă a tuturor consecințelor desfacerii casătoriei, pe când în al doilea caz, soții trebuie să ajungă la acord cu privire la desfacerea casătoriei, urmând să se înțeleagă cu privire la efectele divorțului sau, în lipsa unei astfel de înțelegeri, instanța să stabilească consecințele desfacerii căsătoriei.

Divorțul poate fi obținut doar pe cale judiciară, indiferent de modalitatea sa.

Înaintea procedurii de divorț există o procedură obligatorie de conciliere în fața instanței, care poate fi reluată și ulterior, în cursul procesului de divorț. În cadrul acestei proceduri, judecătorul are obligația de a discuta separat cu fiecare dintre soți, iar apoi cu ambii împreună. Dacă se ajunge la un acord, părțile pot depune convenția scrisă în procedura din fața instanței de divorț, pentru a se lua act de termenii înțelegerii.

17. Italia

Actul nr. 898 din 1 decembrie 1979, astfel cum a fost amendat, prevede că divorțul se poate pronunța dacă există motive absolute care au vătămat căsnicia în mod iremediabil și fac imposibilă împăcarea, nefiind recunoscut divorțul prin simplul acord al soților. Cu toate acestea, procedura judiciară este simplificată atunci când există acordul soților asupra consecințelor privind situația copiilor minori și situația bunurilor comune, potrivit art. 706-711 Cod de procedură civilă.

Este de menționat faptul că legea italiană nu permite medierea cauzelor de divorț.

18. Letonia

În Letonia, divorțul se poate realiza prin acordul părților numai în fața instanței. Acest acord privește încredințarea și întreținerea copiilor minori rezultați din căsătorie împărțirea bunurilor comune ale soților.

Nu există mijloace nejudiciare, alternative procesului de divorț. Cu toate acest procedura de divorț poate fi soluționată și prin medierea părților, dacă acestea sunt de acord.

19. Luxemburg

Divorțul prin acord poate fi obținut după trecerea a cel puțin 2 ani de la încheierea căsătoriei, dacă soții au cel puțin 21 de ani. Dacă soții au bunuri comune, notarul treb să facă un inventar al acestora și o estimare a valorii lor, după care soții pot stabili de comun acord modul de împărțire.

De asemenea, soții trebuie să ajungă la un acord, în timpul procedurii de divorț, cu privire la situația copiilor minori rezultați din căsătorie, contribuția fiecărui soț la educarea și întreținerea minorilor și plata unei eventuale pensii de întreținere în favoarea unuia dintre soți. Acordul de divorț sub toate aceste aspecte trebuie să fie scris și depus în instanță.

Legea permite procedura medierii în cauzele de divorț, nefiind însă o etapa obligatorie pentru pronunțarea divorțului.

20. Ungaria

Actul IV privind Dreptul familiei din 1952 prevede în art. 18 alin. 2) că divorțul poate fi obținut și pe baza declarației comune a părților. Acest acord este consider dovada suficientă că mariajul este grav afectat și imposibil de continuat. Acordul trebuie să privească și rezolvarea aspectelor care țin de consecințele desfacerii căsătoriei, și anume: încredințarea și întreținerea copiilor minori; stabilirea programului de vizitare pentru părintele căruia nu i s-a încredințat copilul; pensia de întreținere în favoarea unuia dintre soți; partajarea bunurilor comune ale soților.

Instanța urmează să ia act de acordul soților.

21. Finlanda

Divorțul poate fi pronunțat doar pe cale judiciară. Cu toate acestea, soții pot merge la mediator pentru a ajunge la un acord, fără a fi însă o etapă obligatorie în procedura divorțului.

22. Norvegia

Regula este ca divorțul să poată fi obținut în fața guvernatorului provinciei ( Governor) în care se află ultimul domiciliu comun al soților, chiar și atunci când cad de acord asupra divorțului și consecințelor acestuia. Numai în anumite circumstante cum ar fi divorțul pe motive de abuz, este competentă instanța judecătorească.

Divorțul poate fi pronunțat în fața instanței atunci când soții au copii minori din căsătorie, doar dacă s-a epuizat etapa medierii, aceasta fiind obligatorie.

23. Danemarca

În Danemarca, atunci când soții sunt de acord cu divorțul și au trecut 6 luni de când sunt separați în fapt, divorțul poate fi cerut pe cale administrativă, în fața oficiului de stat al provinciei (State County Office) unde au avut ultimul domiciliu comun. Prezența soților în fața acestei autorități este regula, însă dacă toate actele necesare divorțului sunt semnate și depuse personal de soți, aceștia nu trebuie să se mai prezinte la următoarea înfățișare.

24. Rusia

În Rusia, legea permite ca divorțul să poată fi obținut în fața Departamentului de egistrare a actelor de stare civilă, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii nori rezultați din căsătorie.

25. Statele Unite ale Americii

SUA cunoaște o expansiune a metodelor alternative de rezolvare a divorțului cum sunt medierea, procesul colaborativ sau arbitrajul, în special după anii 90. joritatea cuplurilor căsătorite apelează în prezent la astfel de mijloace.

înainte de mediere, avocații soților vor oferi mediatorului suficiente informații pentru facesta să aibă o înțelegere a cazului și a problemelor ce trebuie rezolvate. Mediatorul trează discreție asupra modului în care va conduce medierea, dar, de regulă, se va Ini cu soții și avocații acestora împreună și le va explica procesul de mediere. Apoi, iatoral va separa soții și va discuta separat, le va explica riscurile și dezavantajele Jru anumite variante, iar asupra problemelor nerezolvate îi va confrunta. în această alitate, mediatorul va reuși să ajungă la o înțelegere între soți, astfel încât să fie ată discutarea acestor aspecte în instanță.

Deși regulile pot varia de la o jurisdicție la alta a statelor, de principiu medierea nu Obligatorie. Astfel, deși se ajunge la un acord, până ca acesta să fie acceptat de față, una din părți se poate răzgândi.

Cea de-a doua posibilitate este procesul colaborativ, care constă în semnarea de către a unui acord prin care se angajează să nu meargă în instanță. Soții discută cu experți iari neutri, consilieri și arbitri de divorț. De asemenea, fiecare soț are un avocat. ;a alcătuiesc echipa de colaboratori, care are ca scop rezolvarea problemelor legate de divorț.

Avocații și ceilalți experți se angajează încă de la început să renunțe la dreptul de a una dintre părți în situația în care nu se înțeleg și apelează la instanță sau dacă una părți abuzează în cursul procesului colaborativ. Nimic din ce se stabilește în cadrul i proceduri nu este obligatoriu și oricare dintre părți poate renunța, dar în această e ele trebuie să ia de la început orice altă procedură ulterioară, judiciară sau ciară. La fel ca în procedura medierii, și în această procedură, părților nu li se garantează ajungerea la un rezultat, iar dacă se ajunge la un rezultat, acesta nu este priu, părțile putând apela ulterior la instanță.

A treia posibilitate de rezolvare în afara instanței este arbitrajul. Părțile, asistate de de către avocați, aleg o a treia parte, care de obicei este avocat cu vastă experiență "le de familie. Arbitrul primește o informare asupra cazului, iar părțile semnează jd de Arbitraj, în care se stabilesc regulile procedurii de arbitraj, iar părțile și avocații sunt feriți de răspundere. Arbitrul stabilește un termen, la care părțile își vor prezenta situația și vor da o declarație în fața arbitrului, eventual vor fi audiați și martori, dacă este cazul. Atât arbitrul, cât și părțile și avocații acestora pot adresa întrebări martorilor. Spre deosebire de mediere și procesul colaborativ, în cazul arbitrajului, pe baza probelor, arbitrul face aplicarea legii la situația de fapt și va da o decizie obligatorie pentru părți. în majoritatea statelor americane, această decizie nu poate fi apelată. Cât privește costurile, arbitrajul este mai puțin costisitor decât procesul în instanță, dar mai costisitor decât celelalte două proceduri nejudiciare.

Oricare dintre cele trei metode alternative de soluționare a unui divorț oferă avantaje față de procedura judiciară, precum: o mai mare implicare și control din partea părților; costuri mai reduse; șanse mai mari ca ambele părți să fie mulțumite de rezultat; diminuarea suferinței cauzate de divorț și consecințele acestuia.

26. Japonia

Începând cu anul 1990, în Japonia sunt reglementate două tipuri de divorț prin acord, și anume:

divorțul prin acordul soților, realizat la oficiul de stare civilă („ward office");

divorțul prin mediere, realizat în cadrul instanțelor de familie.

în primul caz, părțile nu trebuie să fie prezente, ci doar să se asigure că documentele necesare îndeplinesc toate condițiile de formă prevăzute de lege.

27. Australia

Posibilitatea depunerii cererii de divorț pe cale electronică a fost introdusă î Australia începând cu luna septembrie 2009, contribuind la facilitarea procedurii judiciar a divorțului.

Condițiile de fond pentru a putea solicita pronunțarea divorțului prin acordul soții sunt trecerea a cel puțin un an de la separarea în fapt a soților și, ca regulă, împlinirea cel puțin doi ani de la data încheierii căsătoriei. Divorțul prin acord poate fi solicitat ch când există copii minori rezultați din căsătorie. Dacă cererea comună a soți îndeplinește toate condițiile legale de formă și sunt îndeplinite toate condițiile pen pronunțarea divorțului, prezența părților nu mai este necesară în instanță. Odată divorțul prin acord, pot fi convenite și capetele accesorii privind încredințarea copii minori și întreținerea acestora. Partajul bunurilor comune se face însă doar după trec unui an de la rămânerea definitivă a sentinței de divorț.

3.3. Divorțul din culpă

Divorțul pentru motive temeinice [art. 373 lit. b)] sau divorțul din culpă [astfel cum este denumit în titlul §4, în cadrul căruia sunt detaliate condițiile, la art. 379 alin. (1) C.civ.]. Articolul 373 lit. b) reia prevederea din art. 37 alin. (2) lit. b) C.fam., astfel încât, ca și în aplicarea acestui text, „motive temeinice” pentru divorț vor fi: comportamentul necorespunzător al unui soț, concretizat în acte de violență, separația în fapt, în delitatea conjugală etc. De altfel, dată fiind identitatea celor două texte, întreaga doctrină și jurisprudență create sub imperiul Codului familiei, care au explicitat noțiunea de „motive temeinice” și au analizat condițiile vătămării grave a raporturilor dintre soți și a imposibilității continuării căsătoriei, sunt pe deplin valabile în continuare.

După cum rezultă din art. 379 alin. (1) C.civ., în cazul art. 373 lit. b), instanța va putea desface

căsătoria dacă stabilește culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.

Potrivit celor deja menționate, în actuala reglementare a art. 373 lit.b), art. 379-380 C.civ., se poate pronunța divorțul din culpă atunci cand din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, păstrânduse, practic, termenii edictați în vechiul Cod al familiei. Elementul de noutate este adus, însă, de posibilitatea pronunțării divorțului chiar dacă în totalitate culpa aparține reclamantului.

Motivele de matură subiectivă, evocând responsabilitatea a cel puțin unuia dintre soți, sunt lăsate la aprecierea instanței; în loc de a le enumera, chiar exemplificativ, legiuitorul a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate, ținând seama de toate circumstanțele care particularizează o speță determinată, urmând să decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitate a fost dovedită, sunt cu adevărat serioase și severe, prin natura și gravitatea lor compromițând relațiile dintre soți.

În practica judiciară au fost reținute ca fiind întemeiate motive precum: sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a conviețui dacă, în raport de împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanța și-a format convingerea că despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții conjugale; actele de violență fizică sau/și verbală ale unuia dintre soți, mai cu seamă când nu este vorba de „simple

accidente” ; infidelitatea unuia dintre soți; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic .

Motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului permit instanței, în prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsniciei. Cu toate că divorțul nu intervine exclusiv cu titlu de sancțiune îndreptată împotriva soțului ori a soților vinovați, ci deopotrivă ca remediu pentru o stare de fapt ce a devenit de nesuportat pentru cel puțin unul dintre soți, stabilirea sau repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admisibilității cererii de divorț, precum și al efectelor desfacerii căsătoriei.

Sub primul aspect, acela al admisibilității cererii de divorț, pretinsa culpă a soțului pârât invocată de reclamant, odată constatată de instanță, face posibilă verificarea și a celorlalte cerințe în prezența cărora poate fi pronunțată disoluția căsătoriei.

Potrivit îndrumărilor fostei instanțe supreme, divorțul se pronunță fie din vina ambilor soți, fie din vina exclusivă a soțului pârât. Desfacerea căsătoriei din vina ambilor soți presupune culpa concurentă gravă a soțului reclamant, culpă de natură să justifice prin ea însăși desfacerea căsătoriei.

Divorțul nu poate fi pronunțat în situația în care din probele administrate rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant, iar soțul pârât nu a formulat cerere reconvențională solicitând, și el, desfacerea căsătoriei. Este de reținut că, în situația în care alături de cererea introductivă a soțului exclusiv vinovat există o cerere reconvențională a celuilalt soț, solicitând, de asemenea, desfacerea căsătoriei, divorțul se va putea pronunța inclusiv din vina exclusivă a reclamantului a fost respinsă, dar s-a admis cererea reconvențională a soțului inițial pârât în divorț.

Instanța poate pronunța desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soți în situația în care numai unul dintre ei (reclamantul) a făcut cerere de divorț – însă din probele administrate reiese culpa ambilor, culpa concurentă a soțului reclamant fiind gravă și neîndoielnic stabilită (art. 933 alin. (2) NCPC).

Sub cel de-al doile aspect, acela al raportului dintre vinovăția unuia sau a ambilor soți și efectele desfacerii căsătoriei, este de semnalat că, dacă divorțul s-a pronunțat din vina exclusivă a unuia dintre soți, acest soț nu va avea drept la întreținere din partea fostului său soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei (art. 389 alin. (4) C.civ.), la împlinirea termenului dreptul său stingându-se; în schimb, obligația aceluiași fost soț de a da întreținere fostului său soț se menține și poate fi valorificată oricând, stingându-se, în raporturile dintre ei, prin recăsătorirea beneficiarului întreținerii (art. 389 alin. (5) C.civ.).

Divorțul din culpa ambilor soți asigură fiecăruia dintre foștii soți un drept la întreținere pe toată durata stării de nevoie în care s-ar afla datorită incapacității de a munci survenită în timpul căsătoriei, anterior căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei și dintr-o împrejurare în legătură cu căsătoria (art. 389 alin. (2) C.civ.), dreptul la întreținere încetând, și de această dată, prin recăsătorirea creditorului întreținerii.

Culpa unuia dintre soți poate fi criteriu de preferință în favoarea celuilalt la atribuirea locuinței comune.

Vinovăția soților, așa cum rezultă din hotărârea instanței, nu are consecințe directe asupra partajării bunurilor comune, cotele cuvenite fiecărui devălmaș stabilindu-se potrivit contribuției reale, efective la dobândirea bunurilor comunitare. Bineînțeles, când unul dintre soți a risipit, a distrus ori a sustras o parte din bunurile comune, cota ce-i revine va reflecta conduita sa, dar nu pentru că acest soț ar fi fost, eventual, singurul vinovat de desfacerea căsătoriei, ci pentru că faptele sale au constituit deopotrivă motive temeinice de divorț și motive pentru stabilirea de cote diferențiate de contribuție la dobândirea comunității de bunuri.

De asemenea, chestiunea încredințării copiilor minori spre creștere și educare unuia dintre părinți sau, în cazuri extreme, unei terțe persoane, va fi soluționată ținându-se seama exclusiv de interesele copiilor.

După intrarea în vigoare a dispozițiilor C.civ., credem că toate cele mai sus arătate ca fiind interpretări câștigate prin interpretările instanțelor de judecată vor putea fi analizate și prin raportare la reglementarea nouă a divorțului din culpă, mai puțin situațiile care țin de culpa exclusivă a reclamantului, în care divorțul se va putea pronunța din culpa acestuia, soțul nevinovat putând să ceară vinovat o despăgubire, în conformitate cu art. 388 din C.civ.

Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate și dovedite în fața instanței vor constitui temei al desfacerii căsătoriei numai dacă s-au răsfrânt asupra relațiilor dintre soți, vătămându-le grav. Precizăm că, sub aspectul soluționării cererii de divorț, interesează exclusiv relațiile dintre soți, de aceea eventualele discordii dintre unul din soți și alți membrii ai familiei (de regulă, părinții celuilalt), în măsura în care nu se regăsesc și în relația dintre soți, nu sunt relevante.

Instanța judecătorească urmează să aprecieze în concret dacă menținerea căsătoriei mai este sau nu posibilă, ținând seama de natura și gravitatea motivelor de fapt invocate, de măsura în care acestea au marcat conviețuirea soților, erodând sau chiar distrugând liantul afectiv al relațiilor conjugale, precum și de întreg complexul de împrejurări caracteristice speței.

Stabilitatea familiei nu este o chestiune care să privească exclusiv soții în cauză, de aceea instanța nu este un simplu „ghișeu” de înregistrare a divorțului. Cum, însă, trăinicia relațiilor dintre soți este condiționată de o multitudine de factori extrajuridici, apărarea căsătoriei prin mijloace juridice nu poate fi realizată decât în limite rezonabile, ceea ce presupune, pe de o parte, menținerea căsătoriei ori de câte ori neînțelegerile dintre soți au caracter pasager și, în mod obișnuit (față de natura motivelor aduse în atenția judecătorului), nu alterează iremediabil relația cuplului conjugal, iar pe de altă parte, ca desfacerea căsătoriei să nu fie refuzată dacă se constată că, doar în acest fel, poate fi asigurată protejarea intereselor unuia sau ambilor soți.

În situația în care soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț conform art. 380 din C.civ. Acțiunea continuată de moștenitori va fi admisă numai dacă instanța va constata culpa exclusivă a soțului pârât.

3.4. Divorțul după o separare în fapt indelungata

Codul civil introduce, prin art. 373 lit. c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani. Este adevărat că art. 379 alin. (2) C.civ. abordează această formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar dorim să o subliniem distinct în acest material, întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților. În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant. În cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților ( art.930 alin (1)NCPC).

Prin exceptie de la regula desfacerii căsătoriei din culpa reclamantului nmai în ipotezaîn care paratul a formulat cerere reconventionala, art. 934 NCPC permite divorțul din culpa reclamantului în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt de cel puțin 2 ani. În această situație, instanța verifică existența și durata separației în fapt și pronunță divorțul din culpă exclusivă a reclamantului, dacă desparțirea în fapt are o durată de minimum 2 ani, considerându-se că cel care cere divorțul își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

În cazul în care, după o separare în fapt, soții se împacă și își reiau viața de familie, corect s-a apreciat că impăcarea are efect intreruptiv, astfel că, în ipoteza unei noi separări ulterioare, începe să curgă un nou termen de 2 ani, durată separării anterioare nefiind luat în calcul.

3.5. Divorțul din motive de sănătate

Motivele de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți, constituie temei al desfacerii căsătoriei și „- atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vatamate și continuarea căsătoriei nu mai este posibila.”această posibilitate este prevazuta de C.civ., fiind reglementată de art. 373 lit. d) și art. 381. În situația în care desfacerea căsătoriei se va pronunța în temeiul art. 373 lit. d), nu se va face mențiune despre culpa soților ( art 932 NCPC).

În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii ce poate susține cererea de divorț și întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de sănătate evocă ideea divorțului remediu ca soluție pentru o situație ce nu mai poate dăinui, apreciem că s-au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică, organică, cât și cele de natură psihică. Gravitatea maladiei precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei.

Ținând seama de prevederile art. 276 coroborat cu art. 293 C.civ., căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal, cât timp nu a avut discernământul faptelor sale, este lovită de nulitate absolută. Dacă boala psihică de natura celor amintite (afară de debilitatea mintală, care nu se dobândește, ci există de la naștere) a debutat ulterior încheierii căsătoriei, cererea de divorț fondată pe art. 373 alin. (1) lit. d C.civ.este admisibilă.

Necomunicarea reciprocă de către viitorii soți a eventualelor afecțiuni de care suferă, altele decât cele care, potrivit art. 276 C.civ., sunt impedimente la căsătorie, constituie o încălcare a obligației instituite prin art. 278 C.civ. și poate atrage anularea căsătoriei la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin dol (art. 298 C.civ.).

Spre deosebire de nulitatea absolută a actului juridic, nulitatea relativă este supusă unui termen de prescripție, de 6 luni în materie de căsătorie, cu începere de la data când soțul îndreptățit să o invoce a cunoscut motivul de nulitate relativă. Prin împlinirea termenului de prescripție, soțul pierde șansa de a obține desființarea căsătoriei, dar boala de care suferă celălalt poate întemeia o acțiune de divorț dacă , se înțelege, este cauza imposibilității continuării relațiilor maritale.

Acest motiv de divorț poate fi invocat de însuși soțul bolnav, spre deosebire de motivele temeinice de natură subiectivă care nu justifică desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant în vechea reglementare a Codului familiei.

Norma procedurală a art. 932 NCPC reglementează doar obligativitatea administrării de probe pentru dovedirea situației premise și caracterul hotărârii care se va pronunța, în cazulîn care cererea se va admite. Mai mult, chiar norma art. 932 NCPC trimite expres la C.civ., ceea ce constituie un argument în plus ca doar în situația prevazută de dreptul material ( aceeaîn care soțul bolnav are calitatea de reclamant) sunt aplicabile dispozițiile acesteia.

Daca reclamantul alege acest tip de divorț în motivul relativ la starea de sănătate este probată, cererea de divorț va fi motivată numai sub aspectul stării de sănătate a soțului reclamant, stare care ar face imposibilă continuarea căsătoriei, fără a se face mențiune asupra unei eventuale culpe. Dată fiind natura motivelor invocate, nu se va statua cu privire la vinovăția soților în desfacerea căsătoriei, aspect preluat și în C.civ..

CAPITOLUL 4

EFECTELE DIVORȚULUI

Desfacerea căsătoriei produce consecințe care se răsfrâng asupra întregului complex de relații de natură personală și de natură patrimonială generate prin încheierea căsătoriei, atât între spți, cât și între aceștia, pe de o parte, și copiii lor, pe de altă parte. Alături de aceste raporturi intrafamiliale, vor suferi anumite modificări și relațiile cu terții, în primul rând raporturile patrimoniale, până acum substanțial marcate de regulile comunității matrimoniale de bunuri.

Ca trăsătură comună, toate efectele divorțului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desființării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut, cât și pentru viitor.

A. Efectele Psihologice și juridice ale divorțului

Divorțul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorțul are ca efect pierderea funcției psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor.

În cazul divorțului responsabilitățile paterne sunt preluate de părintele căruia i s-a încredințat minorul. Există mai multe variante pentru restructurarea familiei:

O nouă persoană vine în familie preluând îndatoririle partenerului absent.

O nouă persoană intră în familie preluând rolurile conjugale dar nu și pe cele parentale.

O nouă persoană intră în familie realizând o parte din rolurile de partener fără a participa ca soț.

Multe familii se vor reconstrui printr-o nouă căsătorie.

B. Efecte demografice

Divorțul, prin gravitatea consecințelor sale este un eveniment negativ atât pentru viața indivizilor cât și pentru societate. Societatea nu are de câștigat de pe urma destrămării familiilor, știut fiind faptul că familia este sursa proceselor demografice, familia este unul dintre factorii care asigură menținerea identității culturii naționale și de asemenea, prin intermediul socializării interne, familia exercită din punct de vedere calitativ o influență serioasă asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor, deci a generațiilor viitoare.

Numărul divorțurilor în Europa a înregistrat creșteri semnificative după 1960. Marea Britanie se află pe primul loc deoarece fiecare a treia căsătorie se termină cu un divorț, în Germania 36% din adulți preferă relațiile de parteneriat deoarece divorțul are un cost ridicat, în Rusia au loc 69 de divorțuri la fiecare sută de căsătorii.

În țările unde domină religia catolică numărul divorțurilor este mai mic. În Spania și Grecia se păstrează modelul familiei existente, mai multe generații. În România numărul divorțurilor la suta de căsătorii a evoluat de la 20,2 în 1989 la 30,1 în 1994. utilizând indicatorul număr divorțuri la mia de locuitori constatăm o creștere de la 1,56 în 1989 la 1,88 în 1994.

Chiar dacă divorțul are în prezent consecințe mai puțin dramatice asupra celor care divorțează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinți au divorțat au mai puțin de suferit, divorțul continuă să antreneze tulburări emoționale puternice. Pentru societate, divorțul constituie o rezolvare democratica a dorințelor cetățenilor, o posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relații conflictuale și de evitare a disfuncționalităților educaționale ale unor asemenea relații asupra copiilor minori și posibilității de constituire a unor cupluri normale, funcționale. Asigurarea stabilității familiilor, scăderea ratelor divorțialității, evitarea consecințelor sociale ale instabilității cuplurilor nu se pot realiza decât acționând.

4.1. Data desfacerii căsătoriei

În conformitate cu dispozițiile art. 382 din C.civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. În mod excepțional, în ipoteza prevăzută de art. 380 C.civ., dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorul soțului reclamant, căsătoria se va considera desfăcută la data decesului.

În ceea ce privește procedurile realizate în conformitate cu dispozițiile art. 375 C.civ., respectiv divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută cu data eliberării certificatului de divorț.

4.2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Divorțul își produce efecte în principal asupra relațiilor personale dintre foștii soți. Odată cu pierderea calității de soț, încetează drepturile și obligațiile personale reciproce dintre aceștia. Prin urmare, foștii soți nu mai sunt ținuți să-și acorde sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare, precum și cele conjugale.

Cât privește numele dobândit prin încheierea căsătoriei, după caz, acesta se va păstra în continuare sau va fi redobândit numele de la data încheieri căsătoriei, potrivit cu opțiunea părților și conform celor stabilite de instanța de divorț.

Art. 383 din C.civ. stabilește că, odată cu desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanța luând act de înțelegere prin hotărârea pronunțată. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia din soți sau de înteresul superior al copilului, instanța poate încuviința ca soții să păstreze numele din căsătorie chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă instanța nu a încuviințat o asemenea cerere sau dacă soții nu au căzut de acord pe acest aspect, fiecare soț va purta numele dinaintea căsătoriei.

Așa cum am arătat mai devreme, acordul soților cu privire la numele ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei este esențial pentru a se putea aborda posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acord în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public, conform art. 375-378 C.civ.

Desfacerea căsătoriei nu are consecințe asupra capacității depline de exercițiu a femeii minore la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

În conformitate cu dispozițiile art. 384 C.civ., soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții i le atribuiau. Aceste drepturi nu se vor pierde în ipoteza culpei comune sau a divorțului prin acordul soților.

4.3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți

Urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material, obligația soților de a contribui la susținerea cheltuielilor căsniciei, precum și obligația legată de întreținere între soți – luând naștere, în condițiile art. 385 alin. (1) – (3) C.civ., o nouă obligație de întreținere între foștii soți; vocația succesorală reciprocă se stinge odată cu pierderea calității de soț.

4.4. Efecte cu privire la regimul matrimonial

Pentru a fi producătoare de efecte juridice, învoiala soților trebuie să intervină fie consecutiv introducerii cererii în desfacerea căsătoriei, oricând în cursul judecății, inclusiv în fața instanței de divorț învestite cu rezolvarea cererii accesorii de partajare a bunurilor comune sau a instanței sesizate pe cale principală cu cerere de partaj, fie ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Chestiunea partajului este receptată în doctrină și jurisprudență ca o facultate recunoscută soților, subzistând și varianta menținerii comunității.

Abordarea C.civ. distinge, însă, în art. 385 noile ipoteze legate de instituirea regimurilor matrimoniale, precizând în alin. (1) că, în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

În cazul divorțului prin acord, C.civ. dă posibilitatea soților de a cere, fiecare în parte sau împreună, să se constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.

Posibilitățile reglementate în art. 385 alin. (1) și (2) C.civ. se aplică și divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

De asemenea, situația regimului matrimonial va fi tranșată în conformitate cu dispozițiile capitolului VI din C.civ. – „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

Toate actele de înstrăiare sau de grevare cu drepturi reale ce privesc bunurile comune, indicate în art. 346 alin. (2), C.civ. precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comuntății de bunuri încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. În măsura în care interesele sale au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului în condițiile art. 345 C.civ. nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință. Față de terți, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul sau certificatul de divorț sunt opozabile în condițiile legii.

4.5. Dreptul la despăgubiri

C.civ. consacră, în art. 388, distinct de dreptul la o prestație compensatorie, posibilitatea ca soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, să poată cere soțului vinovat să îl despăgubească, despăgubiri ce se vor stabili de instanța de judecată prin hotărârea pronunțată. Este interesant de văzut în practica instanțelor de judecată care vor fi criteriile și situațiile concrete de stabilire a unor asemenea despăgubiri, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pârâtul poate uza de prevederile art. 388 C.civ.

4.6. Obligația de întreținere între foștii soți

C.civ. stabilește în art. 389 că, prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează, soțul divorțat având dreătul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. De asemenea, el beneficiază de acest drept și în situația în care incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă respectova incapacitate este cauzată de o împrejurare ce are legătură cu căsătoria.

Obligația legală de întreținere dintre foștii soți divorțați sau dintre foștii soți din căsătoria desființată este, așadar, o obligație distinctă față de cea fondată pe îndatorirea de sprijin material reciproc din timpul căsătoriei, după cum diferite sunt și condițiile celor două feluri de obligații. Ca numitor comun, în ambele cazuri avem ca premisă instituția căsătoria, de această dată desfăcută ori desființată, fără de care o atare de îndatorire nu ar exista, așa cum nu există între concubini sau foști concubini, indiferent de durata conviețuirii.

Fundamentul obligației legale de intretinere dintre foștii soți se află în acele reguli morale, umanitare, care impun asistența materială între persoanele legale în trecut prin căsătorie.

Drept la întreținere presupune, înainte de toate, întrunirea condițiilor de drept comun în materie, adică starea de nevoie a celui care pretinde întreținere, determinată de incapacitatea sa de a munci și, de partea celui ținut să acorde întreținerea, de existența mijloacelor necesare. Aceste cerințe generale prezintă câteva trăsături particulare, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

Astfel, în ceea ce privește incapacitatea de muncă, se are în vedere dreptul la întreținere al fostului soț aflat în nevoie de cauza unei incapacități survenite înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei; dacă incapactatea s-a ivit în decurs de un an de la desfacerea ori de la desființarea căsătoriei, fostul soț are drept la întreținere numai dacă incapacitatea sa a fost determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria (cum ar fi, în cazul fostei soții, o incapacitate cauzată de naștere).

Ca și în cazul soților, săvârșirea unor fapte grave îndreptate împotriva celui căruia i se cere întreținere atrage decăderea din dreptul de a beneficia de asistență materială, indiferent dacă faptele au fost comise înainte sau ulterior desfacerii căsătoriei.

Dreptul la întreținere al fostului soț recăsătorit se stinge, deoarece obligația de întreținere există, în primul rând, între soți, deci soțul din căsătoria actuală a beneficiarului preia, odată cu încheierea căsătoriei, obligația de a da întreținere. Legiuitorul, referindu-se la soțul recăsătorit, are în vedere încheierea unei căsătorii subsecvente, valabile din punct de vedere juridic. Dar, dacă această din urmă căsătorie va fi desființată, iar creditorul întreținerii nu beneficiază de avantajele putativității căsătoriei nule sau anulate, se va reactiva obligația de întreținere a fostului soț. Soțul de bună-credință din căsătoria desființată păstrează dreptul la intreținere față de soțul din această căsătorie, obligația fostului soț din căsătoria precedentă celei desființate s-a stins, de această dată fără posibilitatea de a fi reactivată.

Se înțelege, obligația de a da întreținere subzistă chiar dacă debitorul se recăsătorește. Nu este exclus ca acesta să fie concomitent ținut la întreținere atât față de fostul soț, cât și față de soțul din căsătoria actuală.

În lipsa dispozițiilor exprese privitoare la ordinea în care își datorează întreținere foștii soți, prin asemănare cu situația soților, se aplică aceeași regulă de preferință; așadar, foștii soți își datorează întreținere înaintea oricărei alte persoane.

Dreptul la intretinere nu va depasi un sfert din venitul net al celui obligat la plata. Totodata, se prevede ca aceasta intretinere, impreuna cu intretinerea datorata copiilor, sa nu depaseasca jumatate din venitul net al celui obligat la plata.

Virtual, dreptul la întreținere al fostului soț se naște din momentul în care dobândește „calitatea” de „fost soț”, adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Este de principiu, însă, că întreținerea se acordă numai de la data când s-a cerut, prezumându-se că, anterior, cel îndreptățit nu s-a aflat în nevoie. Așadar, instanța va dispune obligarea debitorului la plata întreținerii începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă a trecut un timp oarecare de la desfacerea căsătoriei, exceptând cazul în care promovarea cu întârziere a acțiunii în stablirea pensiei de întreținere este imputabilă debitorul (de exemplu, acesta a refuzat să comunice domiciliul său actual sau local său de muncă), când, admițându-se acțiunea, pensia va fi acordată și pentru trecut, adică pentru un interval premergător declanșării procesului.

Este posibil ca dreptul la întreținere al fostului soț să fi fost stabilit în cadrul procesului de divorț; de această dată, debitorul datorează întreținere din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț. Creditorul, fost soț exclusiv culpabil de divorț, are un drept la întreținere limitat în timp la un an de zile socotit de la data desfacerii căsătoriei. Fostul soț în a cărui sarcină nu s-a reținut vreo vină în desfacerea căsătoriei, precum și cel în egală măsură vinovat (oricare dintre foștii soți al căror divorț s-a pronunțat din culpa ambilor) poate beneficia de întreținere pe o durată nepredeterminantă; la fel, durata dreptului la întreținere nu este prestabilă în acele ipoteze de desfacere a căsătoriei când instanța nu statuează privitor la culpa soților. Judecătorul învestit cu o acțiune directă în stabilirea pensiei de întreținere cuvenită fostului soț nu are a se ocupa de vinovăția părților; aceasta a fost stabilită de instanța de divorț cu putere de lucru judecat.

În toate cazutile, dreptul la întreținere al fostului soț se stinge prin recăsătorire, precm și – dat fiind caracterul personal al obligației – prin moartea creditorului sau a debitorului întreținerii. Dispozițiile referitoare la durata în timp a obligației legale de întreținere între foștii soți și la cauzele speciale de stingere a acesteia au caracter imperativ, astfel că orice convenție contrară, fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii ori al transferului (cesiunii) este lovită de nulitate absolută.

Cuantumul pensiei de întreținere poate fi stabilit potrivit C.civ. până la o pătrime din acest venit net. Dacă același debitor este ținut față de copii cu o obligație de întreținere, cele două categorii de pensii, însumate, nu vor putea depăși jumătate din venitul lunar net din muncă al debitorului, în conformitate cu art. 389 alin (3) din C.civ. Acest din urmă nivel maximal va fi respectat și în alte ipoteze de concurs, ori de câte ori fostul soț datorează întreținere, concomitent, mai multor creditorii.

Dacă fostul soț datorează întreținere mai multor persoane, dar nu deține mijloacele necesare acoperirii tuturor creanțelor, în raport de îmorejurări, instanța va hotărî fie ca întreținerea să se presteze numai unuia sau unora dintre creditori, fie ca pensia ce poate fi stabilită în sarcina debitorului să se împartă între toți cei îndreptățiți, care apoi se pot îndrepta, pentru completarea întreținerii, îmoitruva altor persoane obligate, cu respectarea ordinii în care se datorează aceasta.

Dacă, în afara veniturilor din muncă, debitorul are la dispoziție și alte mijloace materiale, acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pensiei de întreținere. De exemplu, instanța de divorț, stabilind dreptul la întreținere al unuia dintre foștii soți, poate dispune obligarea debitorului să asigure creditorului o suprafată locativă, corespunzătoare, eventual chiar în imobilul proprietatea sa și, în același timp, la plata unei sume de bani cu titlu de pensie de întreținere în favoarea aceluiași beneficiar. Datorită caracterului personal al obligației de întreținere, vor fi avute în vedere exclusiv mijloacele debitorului, nu și mijloacele soțului sau ale altor persoane cu care împarte aceeași gospodărie.

În raport de dispozițiile art. 389 alin. (4) din C.civ. când divorțul este pronunțat din culpă exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază de întreținere din partea fostului soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În cazul căsătoriei putative, dreptul la întreținere al fostului soț este supus, prin asemănare, prevederilor din materia divorțului, în conformitate cu art. 24 alin. (1) C.fam. (abrogat) dreptul fostului soț de bună-credință sau al foștilor soți de bună-credință ia naștere odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care a fost desființată căsătoria. Reclamantul din cererea având ca obiect stabilirea pensiei de întreținere urmează să probeze, aidoma fostul soț divorțat, starea sa de nevoie datorată neputinței de a munci cauzate de o incapacitate survenită înainte sau după încheierea căsătoriei nule sau anulate ori cu debut în decurs de un an de la desființarea căsătoriei dintr-o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Dreptul fostului soț de bună-credință nu este limitat în timp. Când amândoi soții beneficiază de putativitatea căsătoriei desființate, obligația de întreținere are caracter reciproc.

Fostul soț de rea-credință și-a pierdut cu efect reproactiv calitatea de soț și drepturile atașate stării de persoană căsătorită, așadar, nu va obține asistența materială în temeiul căsătoriei desființate.

Ca și în cazul foștilor soți din căsătoria desfăcută și din aceleași rațiuni, dreptul la întreținere al fostului soț de bună-credință se stinge prin recăsătorire.

4.7. Prestația compensatorie

Reglementarea Codului civil aduce în discuție posibilitatea acordării unei prestații compensatorii soțului nevinovat, subiect care a constituit obiectul unor îndelungate dispute în doctrină. Prin regulile stabilite de art. 390-395 C.civ., se stabilsc în mod clar termenii de acordare a unei asemenea prestații.

În cazul în care divorțul se pronunță exclusiv din culpa soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia, pe cât este posibil, de o prestație care să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar cauza în condițiile de viață ale solicitantului.

Pentru a se putea solicita o aseenea prestație, este necesar să fie întrunite o serie de condiții:

– divorțul sa se fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;

– căsătoria sa fi durat cel puțin 20 de ani;

– sa se solicite odată cu cererea de desfacere a căsătoriei;

– sa existe un dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl determină în condițiile de viață ale celui ce solicită prestația.

Prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere solicitată în conformitate cu art. 389 C.civ., astfel încât soțul solicitant trebuie să decidă dacă apelează la solicitarea unei prestații compensatorii sau a unei pensii de întreținere la momentul derulării procedurilor de divorț.

În stabilirea nivelului și termenilor prestației compensatorii se vor avea în vedere:

– resursele soțului solicitant în momentul divorțului;

– resursele celuilalt soț în momentul divorțului;

– efectele pe care le are sau le poate avea lichidarea regimului matrimonial;

– orice alte împrejurări previzibile de natură să modifice condițiile de viață ale solicitantului (contribuția la creșterea copiilor minori, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de a desfășura o activitate producătoare de venituri).

Art. 392 din C.civ., arată că prestația compensatorie poate îmbrăca următoarele forme:

– o sumă de bani

– sumă globală, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației;

– rentă viageră – în cotă procentuală;

– o sumă determinată, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației.

– în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparținând debitorului.

La cererea soțului creditor, instanța îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să depună o cauțiune pentru a asigura executarea rentei.

Prestația compensatorie poate fi modificată, prin hotărâre a instanței în sensul măririi sau micșorării, în ipoteza în care intervin modificări semnificative în mijloacele de care debitorul dispune sau în resursele pe care creditorul le are.

Prestația compensatorie încetează dacă:

– soțul creditor se recăsătorește;

– unul dintre soți decedează;

– când soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

4.8. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copii lor minori

Consecințe ale divorțului se produc și în privința copiilor rezultați din căsătoria părților sau a celor care beneficiază de un regim juridic asimilat (este cazul minorului adoptat de ambii soți, al copilului firesc al unuia dintre soți adoptat de celălalt soț), față de care, până la desfacerea căsătoriei , soții au exercitat împreună drepturile și îndatoririle părintești. Ele se răsfrâng atât asupra relațiilor personale dintre părinți și copii, cât și asupra relațiilor de natură patrimonială.

4.9. Efectele desfacerii căsătoriei asupra relațiilor personale dintre părinți și copii

4.9.1. Încredințarea copiilor

Prin dispozițiile art. 396 din C.civ., se stabilește că instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchetă psiho-socială, precum și, dacă este cazul, învoiala părinților pe care îi ascultă. De asemenea, vor fi ascultați minorii cu respectarea dispozițiilor art. 264 din C.civ.

În mod revoluționar față de actualele norme ale Codului familiei, noua reglementare a art. 397 C.civ. stabilește fără dubiu faptul că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel.

Dacă există motive întemeiate, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea la modul de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia.

În mod excepțional, conform art. 399 din C.civ., instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire, acestea dobândind exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului. Instanța va stabili, de asemenea, dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

Măsura încredințării copilului are caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că se va putea reveni oricând asupra celor dispuse, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluția dată. Instanța de judecată, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului – dacă a împlinit 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, ori la solicitarea procurorului, în baza art. 92 NCPC, va putea dispune reîncredințarea copilului spre creștere și educare, dacă se constată că acesta e sensul actual al interesului minorului.

Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copii (dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, „dreptul de a avea legături personale cu copilul”) se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț sau divorțați și, ca forme concrete de înfăptuire, părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada vacanțelor școlare. În principiu, faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o semnificație deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul să-l ia cu sine pentru scurte perioade de timp; totuși, o atare măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătății sale, etc.), ar contraveni interesului superior al copilului (art. 16 din Legea nr. 272/2004). De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice altă formă de comunicare, poate transmite informații copilului și este îndreptățit să primească informații privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare).

În orice caz, stabilirea practică a planului de legături personale dintre părinte și copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. De pildă, încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai trei ore într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității administrației publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr-un început orice exercițiu al acestui drept.

Exericitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite față de persoana copilului încredințat celuilalt soț, de natură a stânjeni sau periclita procesul de creștere, educare, instruire și formare a acestuia, îndreptățește instanța sesizată prin cererea celuilalt părinte să dispună limitarea, suspendarea sau gravitatea abaterilor constatate.

Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul de a menține legături personale cu copilul, precum și de a veghea la ocrotirea sa, nu e o simplă facultate, de care va putea uza sau nu, ci și o îndatorire, atât prin conținutulm cât și prin scopul său, el fiind îndatorat să contribuie în continuare la ocrotirea copilului.

Art. 400 din C.civ. tranșează o altă problemă îndelung dezbătută în doctrina și practica ultimilor ani cu privire la locuința copilului după divorț. Se stabilește că instanța, în condițiile în care nu există o înțelegere a părinților sau întelegerea lor este contrară intereselor minorului, va decide odată cu pronunțarea divorțului că locuința copilului minor este la părintele cu care locuiește în mod statornic. În ipoteza în care până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va stabili locuința la unul dintre aceștia, ținând cont de interesul superior al copilului. Numai în mod excepțional și dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire, acestea exercit’nd supravegherea copilului și îndeplinind toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului.

4.10. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre părinți și copii

4.10.1. Contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată să fixeze contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională (art. 402 alin. (1) C.civ.), într-un cuvânt, la cheltuielile de întreținere a minorului, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens și indiferent dacă încredințarea copilului s-a dispus la unul dintre părinți sau la o terță persoană ori la o instituție de ocrotire.

Cuantumul întreținerii datorate se stabilește în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinților este admisibila dar, ca și în cazul învoielii privind încredințarea copilului, este necesară încuviințarea instanței (art. 402 alin. (2) C.civ.), pentru a se preveni nesocotirea intereselor beneficiarului întreținerii.

4.10.2. Alocația de stat pentru copii

Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, stabilește dreptul tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani, fără discriminare, de a beneficia de alocatie de stat, ca forma de ocrotire a statului [art. 1 alin. (1) și (2)]; tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care urmează cursurile învășământului liceal sau profesional, beneficiază de alocație de stat până la finalizarea studiilor [art. 1 alin. (3)].

Titularul dreptului la alocație de stat este copilul, stabilește art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993, și se plătește, după cum se arată în cuprinsul art. 4. Alin. (1) din aceeași lege, unuia dintre părinți pe baza acordului acestora sau, în caz de neînțelegere, pe baza deciziei autorității tutelare ori a hotărârii judecătorești, părintelui căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare. După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocației de stat se poate face direct titularului, cu încuviințarea reprezentantului său legal [art. 4 alin. (3)]. Deci, părintele sau un alt ocrotitor legal nu face decât să încaseze drepturile cuvenite copilului titular al dreptului la alocație de stat.

Potrivit îndrumărilor fostei instanțe supreme, este admisibilă cererea de obligare a părintelui care a încasat alocația de stat pentru copil să p remită părintelui în a cărui îngrijire se află titularul, pe temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză. Părintele care a neglijat întocmirea formelor necesare încasării alocației poate fi și el obligat la despăgubiri, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

CONCLUZII

Codul civil consacră instituției desfacerii căsătoriei, dispozițiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la divorț, art. 914-934, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.

Dispozițiile relative la divorț au fost substanțial modificate prin Legea nr. 71/2011 și, comparând textele (avem în vedere textele de referință, art. 373 – 381 C.civ., în reglementarea anterioară și ulterioară intervenției legiuitorului), remarcăm abandonarea principiului caracterului excepțional al desfacerii căsătoriei. Aceeași modificare legislativă a reintrodus divorțul prin acordul parților pe cale administrativă sau prin pocedura notarială, prevăzându-se că, în anumite condiții, căsătoria poate fi desfăcută și „numai pe baza acordului ambilor soți” art. 374 și art. 375 C.civ..

În fine, spre deosebire de vechea reglementare, sub imperiul reglementărilor astăzi în vigoare, divorțul poate avea loc și atunci când, datorită stării de sănătate a unui soț continuarea conviețuirii este imposibilă, legiuitorul a prevăzut că divoțul poate avea loc „la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei” (art. 373 lit. d și art. 381 C.civ.).

Analiza dispozițiilor referitoare la desfacerea căsătoriei indică preferința legiuitorului pentru sistemul (concepția) mixt asupra divorțului, privit deopotrivă ca remediu și ca sancțiune: ca remediu pentru că, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate; că sancțiune, fiindcă imposibilitatea continuării căsătoriei implică vinovăția unuia sau a ambilor soți, afară de, subliniem încă de pe acum, culpă exclusivă a soțului revlamant. În cazul divorțului prin acordul soților, consimțământul acestora, exprimat stăruitor, are semnificația unei prezumții peremptorii a motivelor temeinice de divorț, din cauza cărora continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical concepția clasică legată de desfacerea castoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedura notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț editate prin lege.

Bibliografie

*** Decizia de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin Decizia de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1), CD. 1974, p. 34.

*** Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

*** Legea notarilor publici și a activității notarilor nr. 36/1995 republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 4 februarie 2013

*** Legea nr. 59/1993 privind Organizarea și functionarea Curtii de Conturi.

*** Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 14 noiembrie 2012

*** Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

*** Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 30.05.2012

*** Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționarea proceselor – publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010

*** Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014

*** O. G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale

*** Art. 1515 din Codul civil Francez

*** Reducțiunea se va aplica și clauzei de preciput în condițiile art. 1096 alin. (1) și (2) C.civ.

Buburuzan L. „Starea tineretului din Romania„, Centrul de Studii și Cercetări pentru problemele de tineret, București, 2001

Crăciunescu ,,Regimuri matrimoniale” Editura All Beck, București, 2000

C. M.

Crăciunescu Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparține.

C. M. În diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic,

Bucureștu 2010

Caplan G Principles of preventive psychiatry. New York, Basic Books, 1964

Charles E. Social networks and marital interaction , R & E Associates, Palo

Grantham Alto, 1982.

Ciofu C. „Interacțiunea părinți-copii”, Almateea, București, 1998.

Costăchel V., “Viața feudală în Țara Românească și Moldova“ (XIV –XVIII),

Panaitescu P., p. 481.

Cazacu A.

Dumitru R. “Îndrumări misionare”, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986

Ernest W. Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall, New

Burgess și York, 1939

Leonard S.

Cottrell

Filipescu I.P. Dreptul familiei, p. 235-238 și 239-240; E. Florian – Dreptul

familiei, p. 219-223; Al. Bacaci ș.a., Dreptul familiei, p. 141-

143

Florian E. Cu privire la noile forme ale divorțului, Desfacerea căsătoriei, reglementarea Codului civil , în Dreptul nr. 10/2011, p, 81

Gidens A. “Sociologie”, Editura BIC ALL, București , 2001

Hanga V. “Mari legiuitori ai lumii”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1977

Hamilton G. V. A Research in marriage , Lear, New York, 1948

Harvey G. Predicting Adjustment in Marriage, Henry Holt and Company,

Locke J. New York, 1951

Hill R. Families under stress, Harper and Brothers, New York, 1949

Iorga N. “Sfaturi pe întuneric“, vol.I, București, 1963

Katherine B. Factors in the sex life of twenty – two hundred wom en , Harper

Davis and Brothers, New York, 1929

Kinsey A. C., Sexual behaviour of in the human male, W.B.Saunders,

Pomeroy W. B., Philadelphia, 1948

Martin C. E.

Lupascu D. Reglementarea clauzei de preciput în Codul civil român

Crăciunescu C. M.

Lupascu D. și Dreptul familiei în C.civ., ediția a II a, Editura Unversul

Crăciunescu Juridic, București, 2012

C. M.

Mănoiu F., „Asistența socială în România”. – București, 1997

Epureanu V.

Mihăilescu I. „Familia în societățile europene”, Editura Universității din București, 1999

Negulescu P. “Studii de istoria dreptului român“, București

Oster S. „A note on the determinants of alimony,, În Journal of Marriage and the Family, 49 – 1, 1987

Parad H.J. Preventive casework: Problems and implications, in Crisis Intervention: Selected readings, Family Service Association of America, New York, 1965

Rapoport L. ,The State of Crisis-some theoretical considerations, Family Service Association, New York, 1965

Roger T., Influence des facteurs psycho-sociaux associés au double statut

Beadry J., des meres travailleuses sur leur santé physique et leur bien-etre

Savoie J. Ginette psychologique, UQAM, Montreal, 1992.

Terman L., Psychological Factors în Marital Happiness, Mc Graw-Hill,

Bumpass L., New York, 1938

M. Castro T., The Impact of Family Background and Early Marital Factors

Sweet J. on Marital Disruption, Sage Publications, Newbury Park, Ca., 1991

Thibault J.W., The Social Psychology of Groups, John Wiley and Sons, New

Kelly Harold H. York, 1959

Tomulescu C. “Dreptul privat român“, București, 1973

Vasilescu P. Regimuri matrimoniale.Parte generală, Editura Rosetti, București, 2003

Vizitiu M. Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în volumul „Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995

Voinea M. „Psihosociologia familiei”, Editura Universității din București, 1996, București

Wright J. , La consultation conjugale d’orientation sociocognitive, in

Sabourin S., „Vivre a deux aujourd’hui”, Le Jour, Montreal, 1993

Boucher C.,

Lussier Y.,

Zamfir C., “Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București, 1993

Vlăsceanu L.

*** Centrul Teritorial de Pregătire și Perfecționare a Avocaților Brașov

*** Ziarul de Constanța – Site

*** DC News – Site

*** Studiului „Viața în cuplu” mai 2007, publicată pe site-ul Fundației Soros

*** Institutul Național de Statistică – Statistica privind divorțurile la nivelul anului 2010 pentru România și la nivelul anului 2000 pentru Portugalia

*** Codul de procedura civilă

*** Codul de procedura civilă din 9 septembrie 1865

Bibliografie

*** Decizia de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin Decizia de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1), CD. 1974, p. 34.

*** Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

*** Legea notarilor publici și a activității notarilor nr. 36/1995 republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 4 februarie 2013

*** Legea nr. 59/1993 privind Organizarea și functionarea Curtii de Conturi.

*** Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 14 noiembrie 2012

*** Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

*** Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 30.05.2012

*** Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționarea proceselor – publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010

*** Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014

*** O. G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale

*** Art. 1515 din Codul civil Francez

*** Reducțiunea se va aplica și clauzei de preciput în condițiile art. 1096 alin. (1) și (2) C.civ.

Buburuzan L. „Starea tineretului din Romania„, Centrul de Studii și Cercetări pentru problemele de tineret, București, 2001

Crăciunescu ,,Regimuri matrimoniale” Editura All Beck, București, 2000

C. M.

Crăciunescu Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparține.

C. M. În diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic,

Bucureștu 2010

Caplan G Principles of preventive psychiatry. New York, Basic Books, 1964

Charles E. Social networks and marital interaction , R & E Associates, Palo

Grantham Alto, 1982.

Ciofu C. „Interacțiunea părinți-copii”, Almateea, București, 1998.

Costăchel V., “Viața feudală în Țara Românească și Moldova“ (XIV –XVIII),

Panaitescu P., p. 481.

Cazacu A.

Dumitru R. “Îndrumări misionare”, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1986

Ernest W. Predicting success or failure in marriage, Prentice-Hall, New

Burgess și York, 1939

Leonard S.

Cottrell

Filipescu I.P. Dreptul familiei, p. 235-238 și 239-240; E. Florian – Dreptul

familiei, p. 219-223; Al. Bacaci ș.a., Dreptul familiei, p. 141-

143

Florian E. Cu privire la noile forme ale divorțului, Desfacerea căsătoriei, reglementarea Codului civil , în Dreptul nr. 10/2011, p, 81

Gidens A. “Sociologie”, Editura BIC ALL, București , 2001

Hanga V. “Mari legiuitori ai lumii”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1977

Hamilton G. V. A Research in marriage , Lear, New York, 1948

Harvey G. Predicting Adjustment in Marriage, Henry Holt and Company,

Locke J. New York, 1951

Hill R. Families under stress, Harper and Brothers, New York, 1949

Iorga N. “Sfaturi pe întuneric“, vol.I, București, 1963

Katherine B. Factors in the sex life of twenty – two hundred wom en , Harper

Davis and Brothers, New York, 1929

Kinsey A. C., Sexual behaviour of in the human male, W.B.Saunders,

Pomeroy W. B., Philadelphia, 1948

Martin C. E.

Lupascu D. Reglementarea clauzei de preciput în Codul civil român

Crăciunescu C. M.

Lupascu D. și Dreptul familiei în C.civ., ediția a II a, Editura Unversul

Crăciunescu Juridic, București, 2012

C. M.

Mănoiu F., „Asistența socială în România”. – București, 1997

Epureanu V.

Mihăilescu I. „Familia în societățile europene”, Editura Universității din București, 1999

Negulescu P. “Studii de istoria dreptului român“, București

Oster S. „A note on the determinants of alimony,, În Journal of Marriage and the Family, 49 – 1, 1987

Parad H.J. Preventive casework: Problems and implications, in Crisis Intervention: Selected readings, Family Service Association of America, New York, 1965

Rapoport L. ,The State of Crisis-some theoretical considerations, Family Service Association, New York, 1965

Roger T., Influence des facteurs psycho-sociaux associés au double statut

Beadry J., des meres travailleuses sur leur santé physique et leur bien-etre

Savoie J. Ginette psychologique, UQAM, Montreal, 1992.

Terman L., Psychological Factors în Marital Happiness, Mc Graw-Hill,

Bumpass L., New York, 1938

M. Castro T., The Impact of Family Background and Early Marital Factors

Sweet J. on Marital Disruption, Sage Publications, Newbury Park, Ca., 1991

Thibault J.W., The Social Psychology of Groups, John Wiley and Sons, New

Kelly Harold H. York, 1959

Tomulescu C. “Dreptul privat român“, București, 1973

Vasilescu P. Regimuri matrimoniale.Parte generală, Editura Rosetti, București, 2003

Vizitiu M. Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în volumul „Familia creștină azi”, Editura Trinitas, Iași, 1995

Voinea M. „Psihosociologia familiei”, Editura Universității din București, 1996, București

Wright J. , La consultation conjugale d’orientation sociocognitive, in

Sabourin S., „Vivre a deux aujourd’hui”, Le Jour, Montreal, 1993

Boucher C.,

Lussier Y.,

Zamfir C., “Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București, 1993

Vlăsceanu L.

*** Centrul Teritorial de Pregătire și Perfecționare a Avocaților Brașov

*** Ziarul de Constanța – Site

*** DC News – Site

*** Studiului „Viața în cuplu” mai 2007, publicată pe site-ul Fundației Soros

*** Institutul Național de Statistică – Statistica privind divorțurile la nivelul anului 2010 pentru România și la nivelul anului 2000 pentru Portugalia

*** Codul de procedura civilă

*** Codul de procedura civilă din 9 septembrie 1865