Efectele Stabilirii Paternitatii din Afara Casatoriei

CAPITOLUL I – FILIAȚIA FAȚÃ DE TATĂ

Secțiunea 1. Noțiunea și clasificarea filiației.

Pentru a începe să dezbatem noțiunea și caracterizarea generală a filiației credem că este necesar să o abordăm întâi prin raportare la noțiunea mai largă de rudenie. Noul Cod Civil definește rudenia firească, în art. 405, ca fiind "legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun". Prin opoziție, rudenia civilă este definită ca "legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege".

Rudenia este în linie dreaptă în cazul persoanelor care coboară unele din altele și colaterală în cazul persoanelor care au un ascendent (autor) comun. În cazul în care concepția sau nașterea unei persoane se situează în timpul căsătoriei părinților săi, rudenia se numește "din căsătorie", iar atunci când atât concepția, cât și nașterea unei persoane au loc fără ca părinții săi să fie căsătoriți, rudenia este numită "din afara căsătoriei".

Noțiunea de "filiație", la rândul său, poate fi privită în sens larg, fie ca șirul neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei, fie (într-o altă opinie) ca un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.

Într-un sens restrâns noțiunea de filiație se referă strict la raportul de descendență dintre copil și fiecare din părinții lui. Filiația se întemeiază pe legătura biologică, de sânge, directă și imediată dintre copil și părinți, care rezultă din faptul conceperii și cel al nașterii.

În funcție de părintele la care se referă descendența copilului, filiația se împarte în : maternitate (filiația față de mama) și paternitate (filiația față de tata). După criteriul stării civile a părinților, fiecare din aceste categorii de filiații poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Desigur că legătura de sânge dintre un copil și părinții săi va constitui o filiație firească, pe când cea stabilită prin actul juridic al adopției va avea un caracter artificial, ce va sta la baza rudeniei civile.

Totalitatea demersurilor efectuate pentru dovedirea faptului sau actului juridic din care rezultă raportul de descendență dintre copil și fiecare din părinții săi, constituie obiectul stabilirii filiației, procedura diferind în funcție de părintele la care ne raportăm, respectiv față de mamă sau de tată. În acest sens, stabilirea filiației față de mamă cunoaște aceeași reglementare juridică, fie că este din căsătorie sau din afara acesteia, în timp ce stabilirea filiației față de tată cunoaște moduri diferite, după cum este din căsătorie sau din afara acesteia.

Secțiunea a 2 a. Noțiunea și clasificarea filiației față de tată.

Filiația față de tată este definită ca fiind legătura juridică dintre copil și tatăl său, rezultată din faptul concepției, a cărui dovadă materială nu poate fi însă administrată în mod direct, ca în cazul faptului material al nașterii, pe care se bazează filiația față de mamă.

Așa cum am arătat, filiația față de tată, în funcție de starea civilă a părinților poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. În mod corespunzător copilul poate fi din căsătorie sau din afara acesteia.

În Codul familiei, actualmente abrogat (însă aplicabil în continuare în cazul copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, conform art. 47 din Legea nr. 71 / 2011), erau enumerate categoriile de copii din căsătorie și cei din afara căsătoriei, în art. 53 – 59, reglementare care nu a mai fost preluată ca atare în Noul Cod Civil. Cu toate acestea considerăm că putem în continuare avea în vedere clasificarea menționată în articolele arătate, astfel :

Sunt copii din căsătorie aceia născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii ori încetării acesteia, indiferent dacă a fost conceput înaintea încheierii ori în timpul căsătoriei. Situația de copil din căsătorie nu depinde dacă soțul mamei a cunoscut ori nu starea de graviditate a viitoarei soții până în momentul încheierii căsătoriei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovită de nulitate absolută sau relativă, este considerat copil din căsătorie, deoarece declararea nulității căsătoriei nu produce efecte în privința copiilor (art. 305, NCC).

Sunt de asemenea copii din căsătorie și aceia concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, cu condiția ca nașterea să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Urmând această linie, este evident că acel copil conceput și născut în afara căsătoriei este un copil "din afara căsătoriei". În această situație se află copilul care este atât conceput cât și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, precum și copilul conceput și născut de părinți care nu sunt căsătoriți între ei. Copiii rezultați dintr-o conviețuire de fapt, chiar dacă relațiile de concubinaj sunt de notorietate și de lungă durată, nu vor avea statut de copil din căsătorie.

Secțiunea a 3 a. Moduri de stabilire a filiației față de tată.

Dacă filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, filiația față de tată rezultă din faptul concepției. Stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie este diferită de modalitatea de stabilire a paternității din afara căsătoriei.

Pentru copilul născut în timpul căsătoriei, stabilirea filiației față de tată era facilitată de efectul prezumțiilor legale de paternitate (stabilite inițial prin Codul familiei și reluate în prezent și în Noul Cod Civil) și care se întemeiază pe însuși faptul căsătoriei.

O primă astfel de prezumție este cea a timpului legal al concepțiunii (operantă și în cazul copilului din afara căsătoriei) care stabilește că intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii (art. 412, alin. 1, NCC).

Alte prezumții legale sunt : prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei și prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei. Așa cum arată art. 414 NCC, "Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei, are ca tată pe soțul mamei".

Spre deosebire de stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie, paternitatea din afara căsătoriei se stabilește fie prin recunoaștere, fie prin hotărâre judecătorească, după caz (art. 408, alin. 3, NCC). Așadar stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate face prin recunoaștere voluntară din partea presupusului tată sau prin acțiune în justiție, finalizată cu o hotărâre judecătorească de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei.

Recunoașterea voluntară din partea pretinsului tată intervine în cazul copilului conceput și născut în afara căsătoriei. Din modul de redactare al art. 415, alin. 2 NCC pot fi recunoscuți așadar, nu doar copiii născuți ci și cei concepuți, sub condiția suspensivă ca la naștere aceștia să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei. În alin. 3 al aceluiași articol se stipulează că poate fi recunoscut și copilul decedat, dar numai dacă a lăsat descendenți firești. Sensul acestei precizări este de a împiedica recunoașterea făcută în interesul ca tatăl să dobândească succesiunea copilului.

Discuții a suscitat situația în care un copil deja recunoscut, este recunoscut de un alt bărbat care pretinde că acel copil este al său. Au existat mai multe opinii, în ambele sensuri, inclusiv cea majoritară, care admite că se poate face o a doua recunoaștere dacă cel ce o face nu are cunoștință de prima recunoaștere, însă delegatul de stare civilă, constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrarea recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației .

Recunoașterea, conform art. 416, alin 1 NCC poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidentă a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament. Alin. 2 statuează ca recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă, instituind astfel și o excepție de la esența revocabilă a testamentului.

Recunoașterea de paternitate este un act personal, care nu poate fi făcută decât de tatăl copilului (sau de un mandatar cu procură specială). Tatăl trebuie să aibă discernământ la momentul recunoașterii, nu și capacitate de exercițiu. Art. 417 dă dreptul minorului necăsătorit să îl recunoască singur pe copilul său, dacă are discernământ. Recunoașterea este de asemenea un act declarativ, care produce efecte retroactive, are caracter unilateral și, așa cum am arătat mai sus, nu se poate revoca. Recunoașterea de paternitate are o natură juridică complexă, fiind nu numai un mod de probă, ci și un act juridic .

Recunoașterea de paternitate poate fi contestată când nu corespunde adevărului, oricând și de orice persoană interesată (art. 420 NCC), înlăturându-se, cu efect retroactiv, filiația stabilită prin acea recunoaștere. De asemenea, recunoașterea poate fi lovită de nulitate absolută în condițiile în care nu s-au respectat formele prevăzute de lege, copilul era din căsătorie sau copilul era decedat fără descendenți firești. Există și posibilitatea ca recunoașterea să poată fi anulată conform art. 419 NCC care se referă la nulitatea relativă a recunoașterii, pentru eroare, dol sau violență.

Recunoașterea lovită de nulitate absolută ori relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeași situație juridică pe care a avut-o înainte de data recunoașterii, adică fără paternitate stabilită. Ambele tipuri de nulități produc aceleași efecte, nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, până la data când recunoașterea s-a produs.

Al doilea mod de stabilire a filiației față de tatăl din afara căsătoriei este, așa cum am arătat, hotărârea judecătorească pronunțată în urma introducerii și judecării unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei, la care însă ne vom referi pe larg în capitolul II al acestei lucrări.

Mai este de menționat faptul că, un copil din căsătorie nu poate folosi modurile de stabilire a paternității puse la îndemâna copilului din afara căsătoriei și nici copilul din afara căsătoriei nu poate folosi prezumția de paternitate însă, conform art. 462 NCC, beneficiază de o prezumție de filiație față de pretinsul tată (o noutate legislativă) care se bazează pe conviețuirea dovedită cu mama copilului, în timpul legal al concepțiunii. În concluzie, exista moduri specifice pentru stabilirea paternității din căsătorie și a aceleia din afara căsătoriei.

Secțiunea a 4 a. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei.

Copiii din căsătorie se bucură de beneficiile oferite de prezumția de paternitate. Copiii rezultați dintr-o conviețuire de fapt nu au acces la această prezumție, chiar dacă relațiile de concubinaj dintre părinți sunt notorii și de lungă durată, însă, pentru copiii născuți după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil operează prezumția legală relativă a filiației față de pretinsul tată, introdusă prin art. 426, așa cum am arătat.

Prezumția legală de paternitate presupune stabilirea în primul rând a maternității copilului, potrivit art. 422, NCC, unită cu dovada existenței unei căsătorii a mamei, la data nașterii sau concepției copilului. Cele două situații, împreună, fac, la rândul lor, dovada raportului de filiație copil – tată.

Spre deosebire, prezumția filiației față de pretinsul tată presupune în mod esențial dovada că acesta a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii, prezumția fiind înlăturată dacă bărbatul dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil. Stabilirea maternității, unită cu dovada conviețuirii pretinsului tată cu mama copilului pot prezuma filiația, însă, aceasta trebuie constatată totuși printr-o hotărâre judecătorească.

Interesul în stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei aparține desigur, în primul rând, copilului, pentru a avea clarificată situația juridică, atât din punct de vedere social, cât și față de tată și rudele acestuia. Din acest punct de vedere, stabilirea paternității din afara căsătoriei are influență directă asupra ocrotirii părintești, obligațiilor de întreținere, aspectelor de drept succesoral etc.

Particularități în ce privește stabilirea acestui tip de paternitate apar în special în cadrul procesului penal, în cursul căruia proba filiației se poate face și cu mijloacele procesuale prevăzute de Codul de Procedură Penală, însă, recunoașterea copilului din afara căsătoriei, făcută în cadrul procesului penal, nu este suficientă (nu valorează recunoaștere prin înscris autentic, respectiv hotărâre judecătorească). Într-adevăr, recunoașterea ar putea fi făcută fie de inculpat, dar declarațiile acestuia pot constitui probă numai coroborate cu alte împrejurări și dovezi, fie de victimă, caz în care simpla sa declarație nu poate agrava situația inculpatului (când aceasta depinde de existența raportului de filiație intre inculpat și victimă).

Secțiunea a 5 a. Deosebiri între stabilirea paternității din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

În cazul copiilor din căsătorie se aplică prezumția de paternitate așa cum am arătat mai sus. Spre deosebire, stabilirea filiației din afara căsătoriei se poate face fie prin recunoașterea voluntară de paternitate, fie prin hotărâre judecătorească pronunțată în urma unei acțiuni introduse în justiție (art. 408, alin. 3, NCC). Aceste două moduri de stabilire a filiației nu pot fi folosite de copilul care se bucură de prezumția de paternitate.

În cazul copilului din căsătorie, stabilirea maternității conduce în mod automat, prin intermediul prezumției de paternitate și la stabilirea filiației față de tată. Spre deosebire, pentru copilul din afara căsătoriei, stabilirea maternității și paternității se fac separat, aceste elemente ale filiației fiind independente, chiar dacă și copilul din afara căsătoriei născut după 01. 10. 2011 se bucură de o prezumție de filiație față de pretinsul tată. Aceasta, însă, nu operează automat în urma stabilirii maternității, ci trebuie dovedită conviețuirea părinților, în cadrul unei acțiuni în justiție.

Prezumția de paternitate, netăgăduită de soțul mamei, nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații. Există situații în care poate apărea problema (aparentă) a unei duble paternități, în primul rând în situația unui așa – zis „conflict de paternitate”  între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

În acest sens se poate pune o problemă în cazul copilului născut în timpul căsătoriei (care beneficiază de prezumția de paternitate) față de care se tinde la stabilirea filiației (prin recunoaștere sau prin justiție) unui alt bărbat decât soțul mamei. Acest lucru nu este posibil deoarece prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată prin stabilirea unei alte filiații, atât timp cât nu a fost răsturnată prin acțiunea în tăgada paternității.

O altă situație este cea care intervine în condițiile stabilirii paternității din afara căsătoriei prin recunoaștere, iar ulterior copilul își stabilește filiația față de o femeie căsătorită. În virtutea prezumției de paternitate, copilul va avea stabilit tatăl în persoana soțului mamei, alt bărbat decât cel care a făcut recunoașterea. Situația descrisă înseamnă de fapt o contestare a recunoașterii de paternitate, deoarece prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată decât de tată. Ca urmare, paternitatea copilului va fi cea din căsătorie.

O situație asemănătoare și cu aceeași soluție juridică este cea a copilului născut cu mai mult de 300 zile peste data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morții soțului mamei sale. Copilul fiind din afara căsătoriei, poate fi recunoscut de un alt bărbat. Dacă soțul declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, căsătoria se consideră că nu a încetat niciodată, iar copilul va beneficia de prezumția de paternitate, având ca tată pe soțul mamei.

Există, de asemenea, două situații în care s-ar putea pune problema conflictului între paternități din afara căsătoriei. Astfel, dacă un copil din afara căsătoriei își stabilește paternitatea întâi prin recunoaștere iar ulterior prin hotărâre judecătorească față de un alt bărbat, hotărârea judecătorească îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii, rămânând valabilă ultima paternitate stabilită. În situația inversă, când se stabilește paternitatea din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească iar ulterior un alt bărbat recunoaște copilul, această recunoaștere nu are efecte juridice, hotărârea judecătorească fiind opozabilă tuturor celor care nu au participat la proces.

Secțiunea a 6 a. Filiația copilului din afara cãsãtoriei în dreptul internațional privat.

Reglementările legislative privind conflictele de legi în materia raporturilor de familie se regăseau, până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, în art. 11 – 38 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și în art. 4 și 42 din Legea 119/1996, cu privire la actele de stare civilă.

Prima lege, în art. 25 – 33, reglementa filiația. În reglementările de drept internațional privat modul de stabilire a filiației copilului se diferenția după cum acesta era din căsătorie sau din afara ei. Ca în orice altă materie, ordinea publică în dreptul internațional privat poate interveni pentru a înlătura aplicarea legii naționale în ce privește stabilirea filiației, ordinea publică putând fi invocată atât în cazul filiației din căsătorie, cât și în cazul celei din afara căsătoriei.

Legea nr. 105 / 1992 menționa, în art. 28, că filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii. În cazul în care copilul, cetățean străin, are și o altă cetățenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

Legea se aplică îndeosebi:

a) recunoașterii filiației și efectelor ei;

b) contestării recunoașterii filiației;

c) raporturilor dintre părinți și copil, inclusiv obligației părinților de a întreține copilul, de a-l educa și de a-i administra bunurile.

Art. 29 al aceluiași act normativ statua că, dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului este supus legii naționale a mamei.

Articolele în cauză au fost abrogate la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, înlocuite fiind, în Cartea a VII-a – „Dispoziții de drept internațional privat”, titlul II, capitolul II, de art. 2605 și 2606. Astfel, art. 2605, alin 1 se referă la legea aplicabilă filiației copilului din afara căsătoriei și statuează că filiația copilului din afara cãsãtoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii. Dacã copilul are mai multe cetãțenii, altele decât cea românã, se aplicã legea cetãțeniei care îi este cea mai favorabilã.

Alin. 2 al aceluiași articol arată că legea prevãzutã la alin. 1 se aplicã îndeosebi recunoașterii filiației și efectelor ei, precum și contestãrii recunoașterii filiației. Se observă că s-a eliminat teza finală din art. 28, alin. 2 din Legea 105 / 1992, având în vedere faptul că raporturile dintre părinte și copil sunt supuse unei reglementări speciale.

Art. 2606 prevede că dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului este supus legii naționale a mamei.

Așa cum se observă nu există diferențe esențiale între vechea și noua reglementare privind conflictul de legi în materia filiației copilului din afara căsătoriei, Codul civil preluând practic articolele nr. 28 și 29 din Legea 105 / 1992. Prin art. 2606 legiuitorul precizează faptul că dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile menționate nu sunt supuse legii naționale a copilului, ci legii naționale a mamei .

Trebuie să facem referire, în acest cadru, și la art. 2604 din NCC care reglementează o instituție specială: legitimarea copilului din afara căsătoriei, prin căsătoria subsecventă a părinților săi (prin căsătoria părinților naturali). Acest articol arată că, în cazul în care părinții sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condițiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică efectelor generale ale căsătoriei.

În virtutea legitimării, copiii născuți în afara căsătoriei sunt considerați ca și copii legitimi. Potrivit art. 48, alin. 3 din Constituția României, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie. Astfel, copiii născuți înainte de căsătoria părinților vor fi considerați ca fiind legitimi. Legea care se aplică efectelor generale ale căsătoriei se aplică și condițiilor cerute pentru legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior .

Deosebit de importantă în reglementarea internațională a situației acestei categorii de copii este Convenția europeană asupra regimului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasburg la 15 octombrie 1975, la care România a aderat prin Legea nr. 101/1992. Adoptarea acestei convenții a plecat de la constatarea că, într-un mare număr de state membre s-au efectuat sau sunt întreprinse eforturi pentru ameliorarea statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, reducându-se în acest scop diferențele între statutul juridic al acestor copii și cel al copiilor născuți din căsătorie, aceste diferențe defavorizând pe primii pe plan juridic și social.

Art. 3 din Convenție statuează că filiația paternă a oricărui copil născut în afara căsătoriei poate fi constatată sau stabilită prin recunoașterea voluntară sau prin decizie juridică. Recunoașterea voluntară a paternității nu poate face obiectul unei opoziții sau contestații, când aceste proceduri sunt prevăzute de legislația internă, decât în cazul în care persoana care vrea să recunoască sau care a recunoscut copilul nu este din punct de vedere biologic tatăl acestuia (art. 4).

Convenția se referă și la admisibilitatea probelor științifice, arătând în art. 5 ca în acțiunile referitoare la filiația paternă, probele științifice susceptibile să stabilească sau să îndepărteze paternitatea trebuie să fie admise.

Actul normativ menționat reglementează și drepturile și obligațiile părinților față de copil. Astfel, se arată că tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeași obligație de întreținere față de acest copil ca și cea care există față de copilul născut în cadrul căsătoriei. Când obligația de întreținere a unui copil născut din căsătorie incumbă anumitor membri ai familiei tatălui sau mamei, copilul născut în afara căsătoriei beneficiază în mod egal de această obligație (art. 6).

Când tatăl sau mama unui copil născut în afara căsătoriei nu are autoritatea părintească asupra acestui copil sau supravegherea sa, acest părinte poate obține un drept de vizită în cazurile corespunzătoare (art. 8).

În privința drepturilor copilului născut în afara căsătoriei la succesiunea tatălui și mamei sale și a membrilor familiilor lor, Convenția menționează în art. 9 că acestea sunt aceleași ca și în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei. În sfârșit, art. 10 se referă la căsătoria între tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei care conferă acestui copil statutul juridic al unui copil născut în timpul căsătoriei.

CAPITOLUL II – ACȚIUNEA ÎN STABILIREA PATERNITĂȚII

DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 1. Noțiune. Precedente legislative și reglementare în Noul Cod Civil.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei este o acțiune în reclamație de stare civilă ce are ca obiect determinarea, pe cale judecătorească, legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său. Copilul din afara căsătoriei, a cărei filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are aceeași situație legală ca și a copilului din căsătorie. Ca urmare acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei este prevăzută în interesul copilului.

În conformitate cu art. 414 NCC copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (sau fostul soț, după caz). Față de această prevedere, copilul din căsătorie nu poate introduce acțiune în stabilirea paternității împotriva unui alt bărbat decât soțul mamei. O asemenea acțiune ar fi inadmisibilă, nu doar în condițiile în care tatăl este trecut în actul de naștere, ci și dacă este trecută o altă persoană decât tatăl sau actul nu este nici măcar completat la rubrica respectivă. În acest sens s-a pronunțat fostul Tribunal Suprem încă din anul 1955, prin decizia civilă nr. 1128.

Așa cum am arătat deja nu trebuie să se confunde prezumția de paternitate cu prezumția filiației față de pretinsul tată, instituție nou introdusă de art. 426 NCC, de care beneficiază copilul din afara căsătoriei.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei a cunoscut o evoluție istorică, începând cu vechile legiuiri, Codul Calimach fiind singurul care împarte copiii din afara căsătoriei în două categorii : firești (bastarzi, naturali și din fată greșită) și nelegiuiți (copii rezultați din relații adulterine sau incestuoase).

Drepturile acestor copii, conform art. 948 din cod se rezumau la "dreptul de alimente", fiind excluși de la succesiunea părinților lor. Copiii firești erau moșteniți numai de mame, celelalte rude, respectiv tatăl, ascendenții și colateralii dinspre tată și mamă, erau excluși de la succesiune (art. 954).

Codul civil român din anul 1864, inspirat de Codul civil francez din anul 1804, interzicea prin prevederile art. 307, cercetarea paternității copilului din afara căsătoriei, cu excepția situației în care mama a fost răpită de pretinsul tată, răpirea fiind plasată în perioada de concepție a copilului.

Jurisprudența, prin aplicarea prevederilor art. 998 Cod civil, a mai adăugat două excepții, respectiv în cazul seducției mamei prin manopere dolosive, când aceasta putea porni împotriva bărbatului o acțiune în despăgubire pentru fapta ilicită, și situația în care tatăl copilului din afara căsătoriei putea fi obligat la plata unei pensii de întreținere.

Legea nr. 445 / 1943 care abroga art. 307 din codul civil, permitea stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, atât prin recunoaștere, cât și pe cale judecătorească, însă tot doar în situații limitativ prevăzute, respectiv :

în caz de răpire sau viol, dacă faptele s-au comis în perioada de concepție a copilului ;

în caz de seducție, prin promisiuni de căsătorie, ori abuz de autoritate ;

când paternitatea rezulta dintr-o mărturisire scrisă ;

în caz de mărturisire tacită a paternității, de către presupusul tată, dedusă din acordarea benevolă de ajutoare pentru întreținerea copilului.

Legea prevedea chiar unele prohibiții privind admiterea acțiunii de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei (“fine de neprimire”) :

purtarea notoriu imorală a mamei în perioada de concepție a copilului ;

relațiile mamei, în perioada de concepție, cu un alt bărbat ;

existența unor împrejurări în care era imposibil ca acel copil să fi rezultat din relațiile mamei cu pretinsul tată.

În situația admiterii acțiunii, copilului i se recunoștea doar un drept de întreținere până la majorat.

Decretul nr. 130 / 1948 privitor la condiția juridică a copilului natural, a extins cazurile în care era permisă cercetarea paternității din afara căsătoriei, dar acestea rămâneau încă limitativ prevăzute. Decretul recunoștea copiilor minori dreptul de a introduce oricând acțiune în justiție, pentru a obliga pretinsul tată să-i acorde întreținere, singurul fapt ce trebuia dovedit fiind coabitarea pretinsului tată cu mama copilului în perioada de concepție a acestuia. Tatăl putea fi obligat să acorde întreținere copilului independent de stabilirea prin hotărâre judecătorească a paternității din afara căsătoriei.

Pentru prima oară în legislația noastră principiul libertății depline a cercetării judecătorești a paternității, în toate cazurile, fără nici o restricție, a fost consacrat în Codul familiei din anul 1954 (adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, modificat și completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956), care reglementa stabilirea pe cale judecătorească a paternității din afara căsătoriei, în art. 59, 60.

Codul familiei nu mai conținea nici un fel de prohibiții la admiterea acțiunii de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei, prin care pretinsul tată ar putea anihila acțiunea copilului. Singura excepție în care nu se permitea cercetarea judecătorească a filiației era situația copilului care beneficia de o prezumție legală de paternitate.

În statuarea principiului libertății depline a cercetării judecătorești a paternității s-a pornit de la faptul că paternitatea reprezintă o legătură de sânge care există în mod obiectiv între copil și tatăl său, existența și stabilirea ei neputând fi condiționată de reaua – voință a pretinsului tată. Din considerente de ordin umanitar, pretinsul tată trebuie obligat, consecință a stabilirii paternității prin hotărâre judecătorească, la îndeplinirea față de copil a tuturor îndatoririlor părintești.

Singura limitare ce era impusă acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei de către Codul familiei era cea privind prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, respectiv acțiunea putea fi pornită în termen de doar un an de la nașterea copilului (art. 60, alin. 1).

Dacă un copil pierdea calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătorești, termenul de un an, curgea de la data când acea hotărâre rămânea definitivă (art. 60, alin. 2).

În cazul în care mama conviețuia cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă presta copilului întreținere, termenul de un an curgea de la încetarea conviețuirii ori a întreținerii (art. 60, alin. 3). Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație era stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească avea aceeași situație legală ca și un copil din căsătorie (art. 63).

Noul Cod Civil, menține, desigur, principiul libertății depline a cercetării judecătorești a paternității, continuând pe linia Codului familiei în sensul de a nu conține nici un fel de prohibiții la admiterea unei astfel de acțiuni.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește, ca și în precedenta reglementare, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească (art. 408, alin. 3). Tatăl poate recunoaște numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată (art. 415 alin. 2 și art. 418 lit. a).

Dacă tatăl din afara căsătoriei nu recunoaște copilul, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească (art. 424). Conform art. 425 NCC acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi pornită sau continuată și de moștenitorii copilului. De asemenea, această acțiune poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată.

Un element de noutate adus de codul civil actual este acela de a preciza în mod specific că dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului. Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului (art. 427).

În vederea admiterii unei astfel de acțiuni, cel interesat va formula o cerere de chemare în judecată  folosindu-se de orice mijloace de probă care dovedesc că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii.

O situație fără precedent în legislația noastră este introdusă pentru prima dată în Noul Cod Civil, respectiv „prezumția filiației față de pretinsul tată”. Dacă până la intrarea în vigoare a noului cod civil exista doar prezumția de paternitate de care se bucura copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei, noile norme în materie conferă și copilului din afara căsătoriei posibilitatea unei „egalități de tratament” oferindu-i beneficiul unei prezumții legale (relative, ce e drept), ușurând lămurirea situației sale juridice.

Astfel, paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului pe perioada timpului legal al concepțiunii (art. 426, alin 1). Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil (art. 426, alin. 2).

Dacă va fi admisă acțiunea, mama copilului poate solicita și obține de la pretinsul tată să îi plătească jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, precum și jumătate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie, conform art. 428 alin. 1. De asemenea, conform art. 428 alin. 2, mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

Art. 436 NCC prevede că părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.

Mai este de precizat că, în conformitate cu Legea nr. 71 / 2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 / 2009, privind Codul Civil, acțiunile privitoare la filiație (respectiv și stabilirea filiației din afara căsătoriei) sunt supueă dispozițiilor codului civil și produc efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare (art. 47). Pentru copiii născuți înainte de 1 octombrie 2011 se aplică în continuare prevederile Codului Familiei.

Secțiunea a 2 a. Cazuri în care se poate porni acțiunea și persoanele care o pot formula.

Pornind de la principiul liberei cercetări a paternității copilului din afara căsătoriei, consacrat în toate reglementările legislative de după anul 1954, nu sunt determinate, limitativ sau exemplificativ, cazuri în care se poate porni acțiunea în justiție pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Ca urmare, acest tip de acțiune se poate introduce în toate cazurile în care avem de a face cu un copil din afara căsătoriei.

În mod firesc, în cazul copilul din căsătorie acțiunea nu este admisibilă, acesta beneficiind de prezumția de paternitate. Există însă posibilitatea admisibilității acțiunii în condițiile în care soțul mamei ar fi introdus acțiune în tăgada paternității, care ar fi fost admisă (T. S. Decizia nr. 573 / 28. 03. 1985).

Pe aceeași linie este inadmisibilă și acțiunea introdusă de mama copilului născut în timpul căsătoriei, împotriva altui bărbat decât soțul ei, deoarece în lipsa unei hotărâri judecătorești definitive pronunțată într-o acțiune în tăgada paternității, copilul are ca tată pe soțul mamei.

Mai cităm și cazul în care, soțul mamei fiind dispărut, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei este admisibilă numai dacă, în prealabil, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de declarare a morții din care să rezulte că data decesului se situează în afara timpului legal al concepției (T. J. Timiș Decizia nr. 1198 / 28. 09. 1971).

În lipsa unei acțiuni în tăgada paternității, instanța nu poate, împotriva prezumției legale de paternitate, să stabilească o altă situație legală a copilului, nici chiar dacă există o recunoaștere a pretinsului tată. Această recunoaștere poate constitui temei al stabilirii paternității din afara căsătoriei, numai în cazul copilului conceput și născut în afara căsătoriei (T. S. Decizia nr. 1045 / 09. 07. 1981) .

Faptul că la data introducerii cererii privind stabilirea paternității din afara căsătoriei, nu era introdusă încă o acțiune în tăgada paternității copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei, nu conduce automat la inadmisibilitatea cererii introductive, dacă în timpul judecății (după repunerea pe rol a cauzei, suspendată la cererea reclamantei) s-a depus hotărârea prin care s-a stabilit că fostul soț al mamei nu este tatăl copilului. La data reiterării cererii, în urma repunerii pe rol a cauzei, cât și la data soluționării pricinii, dispăruse impedimentul din cauza căruia cererea de stabilire a paternității din afara căsătoriei nu ar fi putut să fie luată în considerare (T. J. Timiș Decizia nr. 870 / 30. 06. 1971).

Un aspect important al admisibilității acțiunii discutate este cel al autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, care poate sau nu interveni, după caz. Astfel, dacă o primă acțiune în stabilirea paternității este respinsă pe considerentul că acel copil se bucură de prezumția de paternitate, ulterior, după tăgada paternității, se poate introduce din nou acțiune în stabilirea paternității, împotriva aceluiași pârât, fără ca prima hotărâre judecătorească să aibă autoritate de lucru judecat. În acest sens , este clasică situația în care, după respingerea unei prime acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei, ca inadmisibilă, pe considerentul că se aplică beneficiul prezumției de paternitate, o a doua acțiune intentată după pronunțarea unei hotărâri în tăgada paternității, este respinsă cu motivarea că există autoritate de lucru judecat, soluție infirmată în calea de atac (T. R. Brașov, Decizia nr. 2598 / 1964).

Soluția corectă este că în speță nu există autoritate de lucru judecat deoarece, pentru existența acestei instituții juridice trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză. Se observă că de la primul proces, când reclamanta nu avea dreptul la acțiune, și până la cel de al doilea, a intervenit o modificare esențială a stării civile a copilului, care, în urma hotărârii pronunțate în tăgada paternității, a devenit din copil din căsătorie, copil din afara căsătoriei. Ca urmare minora este considerată a nu mai beneficia de prezumția legală de paternitate, motiv pentru care poate introduce o nouă acțiune în stabilirea paternității, cauzele celor două acțiuni nefiind identice. Atât timp cât motivul ce făcea inadmisibilă acțiunea în stabilirea paternității nu mai există, temeiul juridic al cererii este schimbat, și pe cale de consecință nu se mai poate invoca autoritatea de lucru judecat.

Din păcate, atât legislația anterioară (codul familiei) cât și cea actuală (noul cod civil) lasă neclarificată o problemă de maximă importanță privind acțiunea în stabilirea paternității, respectiv nu se precizează concret dacă această acțiune aparține numai copilului minor din afara căsătoriei sau și celui major. Art. 425 NCC preia vechea reglementare și continuă să statueze că acțiunea ”aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă”. Ca urmare, fie că ne referim la Codul familiei, care guvernează situația juridică a copiilor născuți înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, fie că avem în vedere noua reglementare, opiniile exprimate în literatura și practica judiciară rămân aceleași.

Astfel, într-o primă opinie se susține că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține numai copilului minor. Principalul argument în sprijinul acestei opinii rezultă din chiar formularea art. 59 din Codul familiei și respectiv art. 425, alin 1, NCC, potrivit cărora acțiunea aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Pare că legiuitorul a avut în vedere numai copilul minor, singurul care poate fi reprezentat.

Există și alte considerente invocate de susținătorii acestei opinii, respectiv cele vizând termenul de prescripție a dreptului la acțiune, de un an, aplicabil înainte de intrarea în vigoare a Legii 288 / 2007 (despre care vom discuta pe larg la secțiunea dedicată termenului introducerii acțiunii), precum și motivația rezultând din termenele stabilite de art. 60, alin. 2 și 3 din Codul familiei, care prevedea termene foarte scurte (6 luni, un an) pentru introducerea acțiunii după pronunțarea unei hotărâri în tăgada paternității, sau după încetarea conviețuirii părinților, ori prestării întreținerii pentru copil de către pretinsul tată.

Deci este evident că termenele de un an, respectiv 6 luni, calculate de la nașterea copilului, nu pot conduce decât la ideea că doar un minor poate introduce acțiunea în stabilirea paternității. Chiar și “prestarea întreținerii” dă aparența că titularul acțiunii nu poate fi decât un minor.

În sfârșit, adepții acestei opinii pleacă de la ideea că nu există nici o rațiune pentru a se conferi și copilului major posibilitatea introducerii acțiunii în stabilirea paternității, căci acesta are posibilitatea să-și asigure existența, nemaiavând nevoie de sprijinul material al tatălui.

O a doua opinie, formată în literatura de specialitate, susține ideea potrivit căreia acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține atât copilului minor, cât și celui major . În sprijinul acestei idei se invocă un prim argument, respectiv faptul că normele legale, atât cele anterioare, cât și cele actuale (art. 59, Codul familiei și art. 425, NCC), prevăd că acțiunea aparține copilului, fără a distinge între cel minor și cel major.

Ca urmare, interpretarea articolelor de lege trebuie să fie în sensul că acțiunea aparține copilului, dar pe timpul cât este minor acțiunea se pornește în numele său de către mamă sau reprezentantul lui legal. Tot astfel, când legea arată că acțiunea se pornește în numele copilului de către reprezentantul legal, nu distinge între tutorele numit unui copil minor, ori tutorele unei persoane puse sub interdicție. Pe de altă parte, se argumentează că atunci când legea acordă un drept numai copilului minor, o menționează în mod expres.

În sprijinul teoriei menționate se aduc și argumente ținând de faptul că nu exista o dispoziție legală care să interzică copilului major să introducă acest tip de acțiune, după cum nu există o dispoziție expresă care să permită numai copilului minor să acționeze pe această cale. De asemenea, ar fi discriminatoriu ca, atât timp cât copiii majori din afara căsătoriei au aceleași drepturi ca și cei rezultați din căsătorie, să li se refuze celor dintâi posibilitatea de a acționa pentru stabilirea paternității pe cale judecătorească, atât timp cât pot fi recunoscuți voluntar de pretinsul tată.

Interesul de a se stabili filiația din afara căsătoriei nu are în vedere doar întreținerea copilului până la majorat, ci vizează și alte drepturi, atât personale (cum ar fi dreptul la nume), cât și patrimoniale (cum ar fi dreptul la succesiune). Ori, copilul major poate avea același interese ca și cel minor, de a valorifica nu doar dreptul de întreținere, ci și pe cel la moștenirea tatălui său, sau a rudelor acestuia , de a avea folosința drepturilor personale etc., fapt ce justifică acordarea posibilității introducerii acțiunii și copilului major.

Faptul că în vechea legislație termenele pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității erau foarte scurte, nu poate fi un argument în sensul că acțiunea respectivă aparține doar copilului minor, deoarece datele de la care curgeau aceste termene se puteau situa și după majoratul copilului. Astfel, în cazul pierderii calității de copil din căsătorie, hotărârea dată în tăgada paternității putea rămâne definitivă și după ce copilul devenea major. Termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii în tăgada paternității curgea de la data când soțul mamei a luat cunoștință despre nașterea copilului, sau de la stabilirea filiației față de mamă, ori, de la data ridicării interdicției pentru tatăl interzis judecătoresc. Toate aceste evenimente puteau foarte bine să se producă după ce copilul devenea major.

În sfârșit, în ceea ce privește conviețuirea mamei cu pretinsul tată, sau întreținerea prestată de acesta din urmă, ele puteau înceta și după ce copilul devenea major (de exemplu, în situația copilului aflat în continuarea studiilor, după majorat), astfel încât termenul pentru introducerea acțiunii nu se mai situa în timpul minoratului.

Această din urmă opinie a fost îmbrățișată de autori reputați, argumentele aduse fiind convingătoare, astfel încât soluția corectă ar fi că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține atât copilului minor cât și celui major . În același sens s-a pronunțat fostul Tribunal Suprem, încă din anul 1960, prin decizia nr. 1181 .

Este necesar a se discuta dacă acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi formulată și de un copil adoptat. Întrebarea care se pune este aceea dacă mai apare necesitatea stabilirii paternității copilului și dacă mai există un interes în acestă soluție. Dacă în cazul adopției cu efecte restrânse nu existau conflicte de opinii, deoarece raporturile dintre părinții firești și copil coexistau cu cele izvorând din adopție , în situația existenței unei adopții cu efecte depline (singura care mai există în noua reglementare intrată în vigoare în anul 2011) se ridică întrebări vizând un posibil impediment la introducerea acțiunii în stabilirea paternității.

Literatura și practica în materie par a fi unanime în a afirma că și copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate introduce acțiune în stabilirea paternității, fără restricții. Dacă adopția ar fi privită ca un impediment la promovarea unei asemenea acțiuni, ar însemna o încălcare a principiului asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, mai ales în eventualitatea încetării ulterioare a adopției.

Se afirmă într-o opinie că scopul acestei acțiuni fiind stabilirea cu certitudine a paternității copilului din afara căsătoriei, era normal ca prin lege să nu se limiteze cercetarea paternității, deoarece stabilirea adevărului asupra acesteia nu poate fi îngrădită.

Hotărârea pronunțată în urma acțiunii în stabilirea paternității are caracter declarativ, producând efecte retroactive până la naștere și chiar până la concepția copilului, filiația astfel stabilită putând fi invocată de oricine, dar putându-se și opune oricui.

În cazul adopției, legătura de sânge cu părinții firești, nu se pierde, iar rudenia firească constituie impediment la căsătorie. Ca urmare, este necesară stabilirea paternității, chiar ulterior adopției, deoarece trebuie evitată încălcarea regulilor privind căsătoria intre rude. Asemănător, dacă nu s-ar admite posibilitatea introducerii acțiunii și de către copilul adoptat s-ar putea eluda regula privind interzicerea adopției intre frați (art. 457, NCC).

Dacă interesul copilului o cere, adopția poate fi desfăcută, iar în acest sens, tatăl firesc poate solicita încetarea adopției, redobândindu-și drepturile părintești, situație care intervine ca un argument în favoarea posibilității copilului adoptat de a promova acțiune în stabilirea paternității. Cazul este asemănător și dacă intervine decăderea adoptatorului din drepturile părintești. Există chiar autori care susțin că și părinții decăzuți din drepturile părintești, pot fi îndrituiți să ceară instanței desfacerea adopției, în interesul copilului .

Alte efecte ce pot interveni în cazul încetării adopției și care sunt în mod direct afectate de stabilirea paternității se referă la numele copilului, obligația de întreținere, vocația succesorală etc, motiv pentru care stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei este utilă și trebuie admisă chiar dacă copilul a fost ulterior adoptat.

Într-o opinie s-a afirmat chiar posibilitatea stabilirii filiației adoptatului față de adoptator, expunându-se situația în care, ulterior încheierii adopției se stabilește că adoptatorul este părintele firesc al adoptatului. Persoana care a adoptat ar urma să cumuleze calitatea de părinte firesc cu aceea de adoptator, considerându-se că nici în acest caz nu ar putea fi împiedicată stabilirea filiației firești.

S-a avansat chiar ipoteza că această stabilire ar putea avea drept efect înlăturarea legăturii izvorând din adopție, dat fiind că această adopție a fost încuviințată între rude în linie dreaptă de gradul I, ceea ce ar încălca dispozițiile legale.

Constatarea că adoptatorul este părintele firesc al adoptatului implică și constatarea condiției juridice a copilului, aceea de copil firesc, iar stabilirea filiației firești a copilului se întinde în timp, în urmă, până la nașterea copilului și chiar până la concepție, în ceea ce privește drepturile acestuia. Deci, la data când a avut loc adopția, condiția juridică a copilului era aceea de copil firesc al celui ce urma să îl adopte. Autorul concluzionează că este necesară o hotărâre judecătorească, care să declare expres ineficiența adopției, având în vedere efectele retroactive ale hotărârii ce a stabilit filiația firească a adoptatului față de adoptator.

Nefiind vorba de desfacerea adopției pentru motive survenite ulterior și nici de renunțare, ci de o desființare cu caracter retroactiv, autorul consideră aplicabile regulile de la nulitatea absolută a adopției. Cum aceasta din urmă trebuie constatată pe cale judecătorească, hotărârea prin care se stabilește filiația trebuie să declare și ineficiența adopției.

Secțiunea a 3 a. Calitatea procesuală activă și pasivă.

În ce privește introducerea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei se disting mai multe situații determinate de capacitatea de exercițiu a copilului.

Un prim caz este cel în care copilul titular al acțiunii nu are capacitate de exercițiu. În această situație, acțiunea se introduce în numele copilului de către mama sa, chiar dacă este minoră, iar în lipsa acesteia de către reprezentantul legal al copilului. Mama poate introduce acțiunea fără a avea nevoie de vreo încuviințare, chiar dacă este minoră (fie că are între 14 – 18 ani, fie că are sub 14 ani). Deși în reglementarea noului cod civil se menționează în mod expres acest lucru (art. 425), având în vedere situația aplicării codului numai la copiii născuți după intrarea lui în vigoare, este totuși necesar să facem discuții și cu privire la unele situații ce pot fi întâlnite în practică (mai ales cele cărora li se aplică încă vechea reglementare).

Astfel, literatura și practica de specialitate au susținut constant ca mama, chiar decăzută din drepturile părintești, poate introduce acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei a copilului său . Desigur că mama copilului trebuie să fie necăsătorită, ca regulă (fie celibatară, văduvă sau divorțată) deoarece, dacă este căsătorită la data nașterii copilului acesta din urmă beneficiază de prezumția de paternitate.

Există totuși cazuri excepționale în care mama este căsătorită, însă copilul este din afara căsătoriei. O asemenea situație intervine atunci când paternitatea din căsătorie a fost tăgăduită de soțul mamei, sau când mama s-a căsătorit după nașterea copilului, astfel că el nu beneficiază de prezumția de paternitate.

Acțiunea introdusă de mamă în nume propriu este lipsită de legitimare procesuală. Mama nu acționează niciodată în nume propriu , ci introducerea acțiunii are loc în numele copilului, situație care se poate deduce din economia întregului dosar (motivarea acțiunii, actele depuse etc), nefiind obligatorie arătarea expresă a acestui lucru . Nici o altă persoană nu poate introduce o asemenea acțiune, chiar dacă ar fi în interesul minorului.

Un al doilea caz, care comportă discuții, este reprezentat de situația în care copilul are capacitate de exercițiu restrânsă. Într-o opinie se afirmă că minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate introduce în nume propriu acțiunea, singura condiție necesară fiind aceea de a obține încuviințarea prealabilă a mamei sau a tutorelui.

Cu privire la condiția obținerii autorizării prealabile a părintelui sau a reprezentantului legal s-a mai susținut opinia potrivit căreia copilul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate introduce acțiunea singur, fără să aibă nevoie de vreo încuviințare, acțiunea având caracter personal. Încuviințarea se cere, ca regulă, dacă legea nu prevede altfel, pentru acțiunile cu caracter patrimonial.

Ca argument, dacă mama copilului poate introduce acțiunea singură, fără vreo încuviințare, când nu are deloc capacitate de exercițiu, în mod firesc copilul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate cu atât mai mult să pornească acest tip de acțiune, neexistând motive ca soluțiile să fie diferite la situații asemănătoare. Dacă acțiunea este totuși introdusă de mamă, minorul care a împlinit 14 ani trebuie citat pentru a declara dacă își însușește acțiunea mamei și a continua litigiul în calitate de titular.

Dacă vârsta de 14 ani este împlinită pe parcursul procesului, reprezentarea se transformă în asistare, minorul fiind citat personal. Practica instanțelor de judecată a statuat că totuși, părinții sau tutorele asista minorul, semnând alături de el cererile adresate instanței.

În reglementarea anterioară, aplicabilă încă acelor copii născuți înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, s-a ridicat problema, controversată, dacă mama copilului sau reprezentantul legal al acestuia, care au introdus acțiune în stabilirea paternității în numele copilului, pot renunța la acțiune.

Spunem că este o chestiune controversată, deoarece, într-o opinie se susține că, dacă acțiunea a fost pornită, mama care vrea să renunțe la acțiune, nu o poate face fără încuviințarea autorității tutelare, deoarece renunțarea ar depăși sfera actelor pe care reprezentantul legal al minorului le poate face singur (acte de administrare). În acest sens s-a pronunțat anterior fostul Tribunal Suprem, prin deciziile nr. 1280 / 1957 și 740 / 1964 .

În situația în care s-ar adopta această opinie, instanța ar avea doar îndatorirea de a verifica dacă renunțarea la acțiune este licită, dacă nu este cu rea credință sau în detrimentul copilului, în cel din urmă caz, refuzând să ia act de renunțare și dispunând continuarea procesului, procurorul intervenind pentru apărarea intereselelor minorului.

Într-o altă opinie s-a susținut că mama sau reprezentantul legal al copilului nu pot renunța la acțiune datorită caracterului său personal, în interesul minorului fiind doar introducerea cererii de către mamă, nu și renunțarea la aceasta . În lipsa unui text care să prevadă expres renunțarea la acțiune, această posibilitate nu poate fi admisă, deoarece ar însemna renunțarea la însăși drepturile legitime și inalienabile ale copilului.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție în decizia nr. 64 / 1990 , care a arătat că scopul acțiunii în stabilirea paternității constă în clarificarea statutului civil al copilului vizând interesul major al acestuia, care interesează și societatea. Ca urmare, s-a decis că, odată introdusă acțiunea de către mama copilului sau reprezenantul legal, aceasta nu mai poate fi retrasă nici chiar cu avizul autorității tutelare, deoarece renunțarea la această acțiune este împotriva interesului copilului al cărui statut civil trebuie stabilit.

De asemenea, mama sau reprezentantul legal nu poate încheia o tranzacție cu pretinsul tată prin care să renunțe la stabilirea paternității primind o sumă globală care ar servi la întreținere, eventual pe tot timpul minorității copilului (T. S. Decizia nr. 497 / 22. 03. 1960).

Noul Cod Civil tranșează această problemă, stabilind fără putință de dubiu sau interpretare, în art. 437, alin. 1, că în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept, iar în alin. 2, statuează că cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau a unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur o astfel de acțiune, nu pot renunța la judecarea ei.

În strânsă legătură cu renunțarea la acțiune trebuie să atingem și problema perimării acesteia, mai precis dacă procesul de stabilire a paternității se poate perima în condițiile în care acesta are la bază ocrotirea intereselor superioare ale copilului minor.

Atât în vechiul cât și în noul cod de procedură civilă se prevede că orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții timp de un an (art. 248 CPC 1865) respectiv timp de 6 luni (art. 416 NCPC).

Ori, interesele copilului ar fi încălcate dacă ar opera instituția perimării, deoarece ar fi foarte ușor pentru mamă, în înțelegere cu pretinsul tată, să ocolească interdicția renunțării la acțiune, prin apelarea la suspendarea cauzei, rămânerea în inactivitate și perimarea în final a acțiunii. Regula potrivit căreia mama nu poate renunța la acțiune nu ar mai avea nici un efect. Se susține că, dacă nu poate funcționa renunțarea la acțiune în această materie, nu poate fi admisă nici perimarea.

Reclamantul în procesul pentru stabilirea filiației este în realitate copilul și nu mama, iar a sancționa pe copil pentru o neglijență a mamei ar fi excesiv și contrar principiului interesului superior al minorului. De aceea se consideră că acțiunea pornită de mamă sau reprezentantul legal al copilului minor, nu poate fi perimată.

O altă situație care prezintă interes este cea în care copilul decedează înainte de a i se stabili paternitatea din afara căsătoriei. Sub imperiul legislației anterioare, moștenitorii copilului nu pot introduce acțiune în stabilirea paternității, dar o pot continua (art. 59, alin. 2, Codul familiei). În acest sens a hotărât T. J. Neamț (decizia nr. 474 / 16. 06. 1987) că acțiunea se respinge ca inadmisibilă dacă la data investirii instanței copilul era decedat. Dacă autorul recunoașterii a renunțat la acțiune, sau aceasta s-a perimat, moștenitorii copilului nu mai pot nici măcar să continue acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei.

În cazul continuării acțiunii de către moștenitori, fiind ocrotite în primul rând interesele patrimoniale și nu cele de stare civilă, dreptul de a continua acțiunea aparține atât moștenitorilor legali, cât și celor testamentari, chiar dacă aceștia din urmă nu au o legătură de familie cu copilul defunct.

Ca urmare a intervertirii caracterului acțiunii se poate opina că moștenitorii care au renunțat la succesiune sau au fost îndepărtați de la aceasta ca fiind nedemni, nu pot continua acțiunea, însă ea poate fi continuată de creditorii moștenitorilor copilului.

Noul Cod Civil aduce ca element de noutate faptul că acțiunea poate fi și pornită, nu doar continuată de moștenitorii copilului, cu singura condiție a respectării unui termen de prescripție a dreptului la acțiune de un an de la data decesului copilului (art. 427, alin 2, coroborat cu art. 423, alin 5).

Sub imperiul Codului familiei, statul putea sau nu continua acțiunea în stabilirea paternității introdusă de copilul ulterior decedat, după cum se admitea ori nu că statul culegea succesiunea vacantă . Spre deosebire, art. 439 NCC stabilește în mod indubitabil că, în cazul în care o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacanată, acțiunea poate fi introdusă împotriva unității administrativ – teritorială de la locul deschiderii succesiunii. Este obligatorie citarea în proces a moștenitorilor care au renunțat la succesiune.

Procurorul nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei , care are caracter strict personal, neexistând un text care să prevadă expres o asemenea posibilitate, nici în vechea, nici în noua reglementare.

Există și o opinie contrară, care consideră că procurorul are nu doar dreptul, ci și obligația de a introduce acțiune în stabilirea filiației . Argumentele aduse se subsumează, în primul rând ideii de pierdere a caracterului personal al acțiunii atunci când interesul societății primează, precum și faptul că minorul nu poate fi lipsit de ocrotire dacă părintele refuză să-și îndeplinească îndatoririle. Se considera că, dacă reprezentantul minorului sau mama minoră are dreptul de a exercita acțiunea, acest drept nu poate fi negat procurorului, cu atât mai mult cu cât pot exista situații în care pasivitatea acestor persoane să afecteze grav interesul superior al copilului.

Nici tatăl din afara căsătoriei nu poate introduce o asemenea acțiune pentru că aceasta s-ar îndrepta practic împotriva lui însuși , ci poate folosi calea recunoașterii voluntare.

În sfârșit, în cazul copilului cu capacitate deplină de exercițiu, nu exista controverse, el putând introduce singur acțiunea.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei se îndreaptă împotriva pretinsului tată, iar în caz de deces al acestuia, poate fi pornită și împotriva moștenitorilor săi, situație reglementată atât în legislația anterioară (art. 59, alin. 3 Codul Familiei), cât și în Noul Cod Civil (art. 425, alin. 3). În acest sens a statuat și fostul Tribunal Suprem, încă din anul 1965, prin decizia nr. 272 .

Chiar dacă moștenitorii au renunțat la succesiune, acțiunea poate fi pornită împotriva lor, deoarece se tinde la stabilirea unei legături de filiație, independent de orice aspect patrimonial. Textele citate se referă în mod specific la ”moștenitori” rezultând așadar că acțiunea nu poate fi introdusă împotriva rudelor care nu au această calitate.

Cu atât mai mult acțiunea poate fi continuată împotriva moștenitorilor, dacă pretinsul tată a murit în timpul procesului. Păstrându-și caracterul personal, acțiunea se poate introduce nu doar împotriva moștenitorilor renunțători, ci și a celor care au fost îndepărtați de la succesiune pentru nedemnitate. Dacă se admite că statul culege succesiunea vacantă în calitate de moștenitor, se poate introduce acțiune și împotriva acestuia care, însă în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, nu va mai culege succesiunea, aceasta pierzându-și caracterul vacant și revenind copilului.

Acțiunea în stabilirea paternității se introduce împotriva unui singur pârât, pretinsul tată, respectiv bărbatul cu care mama a întreținut relații intime în perioada legală de concepție. Există totuși opinii în literatura juridică care pornesc de la ideea că, în cazul în care mama a întreținut relații cu mai mulți bărbați în perioada de concepție, se impune (chiar obligatoriu) ca instanța să cerceteze paternitatea față de mai mulți pârâți, folosindu-se ca argument clarificarea statutului civil al copilului, care este nu doar un interes major al acestuia, ci interesează și ordinea publică.

S-a mai afirmat în literatura de specialitate că, în condițiile în care copilul are paternitatea stabilită printr-o recunoaștere pe care o consideră neconformă cu situația de fapt, în cadrul acțiunii de stabilire a paternității ar trebui introdus în cauză și autorul recunoastrerii, în scopul înlăturării acelei recunoașteri.

În combaterea acțiunii în stabilirea paternității, pârâtul poate folosi orice mijloace de probă pentru a demonstra că nu este tatăl copilului. Astfel, se poate solicita expertiză medico-legală. Imposibilitatea ca pârâtul să fie tatăl copilului poate rezulta și din inexistenta raporturilor de coabitare în perioada de concepție a copilului, între mamă și pretinsul tată datorită faptului că, de exemplu, pârâtul a fost plecat în străinătate, deținut în executarea unei pedepse, internat în spital o perioadă îndelungată etc. Acțiunea va fi de asemenea respinsă dacă din probele științifice rezultă că este exclusă paternitatea față de pârât.

Faptul că mama a avut, în timpul concepției copilului, relații și cu alți bărbați, nu conduce automat la respingerea acțiunii. Această excepție ridicată de pârât nu poate fi primită decât ca o apărare de fond care trebuie cercetată împreună cu ansamblul probelor administrate. În cazul în care mama copilului a întreținut relații intime cu mai mulți bărbați, instanța va trebui să dispună efectuarea tuturor probelor pentru a stabili dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului.

Această împrejurare constituie doar un element care, coroborat cu toate probele de la dosar, contribuie la formarea convingerii intime a judecătorului cu privire la temeinicia susținerilor reclamantei. Totodată, dacă se dovedește că mama copilului a avut relații, în epoca de concepție, cu mai mulți bărbați, în lipsa altor probe, nu se poate admite acțiunea, căci ar însemna ca mama copilului să aibă dreptul să aleagă pe tatăl copilului.

În procesele în care se judecă acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei nu este necesară citarea autorității tutelare, deoarece aceasta este obligatorie numai în cazul în care, după ce s-a stabilit filiația față de ambii părinți, se pune problema stabilirii locuinței copilului, contribuției lor la cheltuielile de întreținere etc.

Ca urmare, dacă se cere numai stabilirea paternității reclamantului, citarea în proces a autorității tutelare – ca participant și nu ca parte – nu este necesară, ea impunându-se, însă, în baza art. 107 alin. 3, teza finală din Codul familiei (pentru copiii născuți sub imperiul acestuia), sau în baza art. 499, alin. 4 din Noul Cod Civil (pentru copiii născuți după intrarea sa în vigoare) dacă se cere și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere, deoarece potrivit acestor texte, în caz de neînțelegere între părinți, întinderea obligației de întreținere datorate de aceștia minorului, felul și modalitatea executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți, se vor stabili de instanța judecătorească, cu ascultarea autorității tutelare, respectiv în baza raportului de anchetă psihosocială.

Desigur că aceeași va fi soluția (citarea autorității tutelare) și în cazul în care se va solicita stabilirea exercitării autorității părintești prin aceeași acțiune cu stabilirea filiației, precum și stabilirea locuinței copilului.

Astfel, potrivit art. 505, NCC, în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc. Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț. Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

Ori, dispozițiile aplicabile în cazul divorțului pentru exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței copilului (art. 496, NCC) impun citarea autorității tutelare și luarea în considerare a concluziilor raportului de anchetă psihosocială, de către instanța de tutelă.

Secțiunea a 4 a. Instanța competentă. Termenul introducerii acțiunii.

În ceea ce privește competența pentru soluționarea acțiunii, reglementarea anterioară privind procedura de judecată a acțiunilor în stabilirea paternității din afara căsătoriei stabilea, în ceea ce privește competența instanțelor, că cererea se făcea la instanța domiciliului pârâtului (art. 5, CPC 1865). Dacă pârâtul avea domiciliul în străinătate sau nu avea domiciliul cunoscut, cererea se făcea la instanța reședinței din țară, iar dacă nici reședința nu era cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.

Noul Cod de Procedură Civilă stabilește, în primul rând competența materială a instanțelor arătând, în art. 94, alin. 1, lit. a, că cererile date de codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se judecă în prima instanță de către judecătorii, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel. Ca urmare, în cazul acțiunilor în stabilirea paternității din afara căsătoriei, competența materială aparține judecătoriei ca instanță de fond.

În ce privește competența teritorială, dacă regula generală este că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul (art. 107, alin. 1, NCPC), prin art. 113 NCPC se introduce o competență teritorială alternativă în sensul că în cererile privitoare la stabilirea filiației, în afară de instanțele prevăzute la art. 107, mai este competentă și instanța domiciliului reclamantului.

În continuare s-a menținut prevederea potrivit căreia, dacă domiciliul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința acestuia, iar dacă nici reședința nu este cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului (art. 108 NCPC).

În condițiile în care se cere, pe lângă stabilirea paternității din afara căsătoriei, și stabilirea pensiei de întreținere în favoarea copilului, instanța competentă este tot cea arătată mai sus, deoarece acordarea pensiei de întreținere are un caracter accesoriu față de capătul principal al acțiunii, care este stabilirea paternității. Ori, cererile accesorii se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instante judecătorești (art. 123, alin. 1, NCPC).

Oricum, chiar dacă nu s-a cerut în petitul acțiunii și stabilirea pensiei de întreținere, instanța competentă să soluționeze capătul principal, stabilirea paternității din afara căsătoriei, are dreptul și obligația să pună în discuție și să statueze, din oficiu, și asupra problemelor privind stabilirea pensiei de întreținere.

În privința termenului introducerii acțiunii, Noul Cod Civil, în vigoare de la data de 01. 10. 2011, prevede în art. 427, alin. 1, că dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului. Alin. 2, coroborat cu art. 423, alin. 5, introduce totuși un termen de prescripție a dreptului la acțiune, de un an, pentru moștenitorii copilului decedat înainte de introducerea acțiunii, termen care curge de la data decesului.

Dacă aceste prevederi sunt foarte precise și nu dau loc la nici o interpretare, nu același lucru se întâmplă în momentul în care discutăm despre aplicarea legii în timp. Într-adevăr art. 47 din legea de aplicare a noului cod prevede că stabilirea filiației (…) este supusă dispozițiilor codului și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuți după intrarea lui în vigoare.

Așadar, problema care se pune este cea a termenului introducerii acțiunii pentru copiii născuți înainte de 01. 10. 2011, atâta timp cât acestora din urmă le vor fi aplicabile dispozițiile legii vechi, mai precis, sub aspectul prescripției prevăzute de art. 60 alin. 4 din Codul Familiei, ce declară, că acțiunea aparținând copilului nu se prescrie în timpul vieții acestuia, alineat ce a fost introdus prin  art. I punctul 5 din Legea nr. 288/2007 începând cu 08.11.2007.

Incertitudinea se adâncește atunci când ne referim la copiii născuți anterior datei de 08.11.2007, când încă erau în vigoare dispozițiile art. 60 din Codul Familiei, în forma sa nemodificată și care prevedea că, acțiunea de stabilire a paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului. Se pune întrebarea dacă, un copil născut anterior datei de 08.11.2007, mai poate introduce, acum, cu succes o acțiune în stabilirea paternității, fără ca demersul să fie paralizat de o eventuală excepție a prescripției dreptului material la acțiune.

O soluție simplă ar fi fost aplicabilitatea art. II din Legea 288 / 2007 care prevedea că: „dispozițiile prezenței legi privind acțiunea în tăgăduirea paternității, precum și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată." Însă în anul 2008 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a acestui articol, pe considerentul că o lege nu poate funcționa retroactiv.

Există și opinii care consideră că față de caracterul de lege nouă al art. 60 alin. 4 din Codul familiei, în forma sa modificată, notând ca filiația reprezintă o situație durabilă în timp și asigurând respectarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, ar fi permisă, legitimă și corectă soluția aplicării textului și copiilor născuți înainte de data modificării art. 60 din Codul Familiei. Altfel, ar însemna să se recunoască supraviețuirea legii vechi, situație care ar putea opera numai în prezența unei norme legale speciale, care în situația de față lipsește.

Teza susținută nu ar fi subminată nici de eventualul argument că deja prescripția ar fi fost împlinită la data intrării în vigoare a legii noi, deoarece prescripția extinctivă stinge numai dreptul material la acțiune și nu însăși dreptul subiectiv, de unde rezultă că, după împlinirea termenului de prescripție, dreptul subiectiv civil și obligația corelativă, supraviețuiesc și nimic nu s-ar opune ca, printr-o lege nouă, un astfel de drept să fie “reînarmat” cu atributul dreptului material la acțiune.

În susținerea acestei opinii se aduce argumentul decisiv, extrem de important, al interzicerii discriminării de orice tip, deoarece dacă am admite că dreptul material la acțiune în stabilirea paternității este imprescriptibil numai pentru cei născuți după data intrării în vigoare a textului (modificat) excluzându-i de la aplicarea acestui text, pe cei care, deși în viață, sunt născuți anterior momentului modificãrii legii, cu siguranță am fi în prezența unei discriminări. Toți acești copiii se găsesc într-o situație juridică identică (a copilului din afara căsătoriei, dornici a-și stabili filiația), deosebirea între aceștia făcând-o numai hazardul momentului nașterii.

Autorul evocă obligația pozitivă a statului de a-și crea și respectiv adapta legislația în vederea asigurării respectării egale a drepturilor resortisanților săi, și tot astfel, obligația negativă, de a se abține de la orice tratament discriminator.

Aplicând în mod diferit prescripția extintiva copiilor născuți înainte de modificarea codului familiei față de cei născuți după intrarea în vigoare a Legii 28 / 2007 am fi în prezența unei veritabile violări a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor omului, unde, cu denumirea marginală “interzicerea discriminării” se prevede că: exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Ca urmare, dreptul material la acțiune în stabilirea paternității este și trebuie să fie în mod egal, recunoscut tuturor subiecților aflați în această situație juridică, indiferent de data nașterii.

Opinia contrară, bazată pe decizia Curții Constituționale nr. 755 din 24 iunie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei, este în esență aceea că, pentru copiii născuți înainte de 08.11.2007 (data intrării în vigoare a Legii 288 / 2007), se aplică art. 60, alin. 1, Codul familiei, în forma sa nemodificată, acțiunea în stabilirea paternității putând fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.

Dacă îmbrățișăm această opinie, urmează să facem discuții privind problemele ridicate de prescriptibilitatea acestui tip de acțiune, și în primul rând vizăm momentul de la care începe să curgă termenul de un an pentru introducerea acțiunii. Dacă regula prevăzută în alin. 1 al art. 60 Cod familie, este că momentul de la care începe termenul se situează la nașterea copilului, alin. 2 și 3 prevăd mai multe situații în care acest termen curge de la momente diferite.

Astfel, copilul născut în timpul căsătoriei, beneficiind de prezumția de paternitate nu poate introduce o astfel de acțiune decât după schimbarea statutului juridic în copil din afara căsătoriei, în urma unei acțiuni în tăgada paternității. În asemenea situație termenul de un an începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în tăgada paternității.

În condițiile în care tatăl a recunoscut voluntar un copil, acesta din urmă nu are drept la acțiune pentru stabilirea paternității, însă acest drept ia naștere dacă recunoașterea de paternitate a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă. Ca atare, termenul pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat recunoașterea paternității.

În sfârșit, o situație des întâlnită în practică impune ca termenul introducerii acțiunii să înceapă să curgă, în unele cazuri, de la data încetării conviețuirii, când mama a conviețuit cu pretinsul tată sau, dacă acesta a prestat întreținere copilului, termenul să se calculeze de la data încetării prestației. În situația descrisă, nu se distinge între copilul minor și cel major și nici nu se instituie pentru copilul major obligația de a introduce acțiunea în stabilirea paternității în termen de un an de la împlinirea vârstei majoratului.

În acest sens s-a pronunțat fostul Tribunal Suprem prin decizia nr. 280 / 28. 02. 1981, care a statuat că încetarea conviețuirii sau a întreținerii pot interveni și după majorat, termenul de un an calculându-se de la ivirea acestor împrejurări .

Conviețuirea pretinsului tată cu mama copilului implica traiul în comun, în aceeași locuință, sau existența unor legături statornice, cu caracter de continuitate (T. S. Decizia nr. 1499/ 29. 12. 1965) . Instanța a decis că, în cazul părinților cu servicii în localități diferite, venirea pretinsului tată la domiciliul mamei, la intervale mai mari de timp, poate fi totuși considerată conviețuire, dacă aceste vizite nu erau întâmplătoare, ci aveau caracter de continuitate.

În ceea ce privește prestarea întreținerii, aceasta trebuie să fie benevolă, iar nu o obligație născută în temeiul unui contract sau ca stipulație pentru altul (T. S. Decizia nr. 408 / 18. 04. 1961) , să fie substanțială și cu caracter de continuitate. Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 799 / 08. 05. 1990 a arătat că această continuitate nu trebuie înțeleasă ca „lunară” ci în raport cu intenția celui care o prestează și cu alte elemente de fapt, concrete.

În practica judecătorească s-a interpretat chiar că întreținerea nu trebuie să fie strict materială ci are și sensul de sprijin moral, grijă și atenție acordată copilului. De asemenea, întreținerea poate fi acordată și prin intermediul unei terțe persoane care primește mijloacele respective din partea pretinsului tată .

O problemă care a fost ridicată în literatura juridică este aceea dacă prestarea întreținerii și conviețuirea părinților au constituit cauze de întrerupere a prescripției. Într-o opinie s-a considerat că acestea nu constituie cauze de întrerupere, ci cazuri distincte ale unei noi prescripții . Într-o altă opinie prestarea întreținerii și conviețuirea sunt împrejurări de natură a întrerupe cursul prescripției care începe să curgă de la data nașterii copilului, argumentată de ideea că un drept material la acțiune prescris nu poate reapare în lipsa unui text care să prevadă expres aceasta.

Dacă dreptul la acțiune s-a stins prin împlinirea termenului de prescripție, un al doilea drept la acțiune nu poate exista fără o dispoziție expresă a legii. În practică s-a stabilit (T. S. Decizia nr. 186 / 17.02.1958) că întreținerea și conviețuirea au efectul de a prelungi termenul de prescripție a dreptului la acțiune, rezultând că este vorba de cauze care întrerup prescripția, dacă au început în termen de un an de la nașterea copilului (T. S. Decizia nr. 272 / 20. 03. 1965) .

Într-o opinie termenele de prescripție prevăzute de Codul familiei sunt considerate „de drept comun”, supuse regimului juridic care permite repunerea în termen aplicabilă și în privința acțiunilor personale nepatrimoniale pe care legea le declară prescriptibile.

Un alt autor motivează aceeași soluție argumentată de ideea că termenul prevăzut de art. 60 din Codul familiei este un termen de prescripție și nu de decădere, motiv pentru care i se vor aplica toate reglementările privind suspendarea și întreruperea prescripției, repunerea în termen etc. În același sens s-a arătat că atât timp cât acțiunea în stabilirea paternității este prescriptibilă îi sunt aplicabile în întregime toate consecințele specifice prescripției, printre care și repunerea în termen.

În virtutea faptului că termenele de prescripție sunt supuse regimului de drept comun, instanței de judecată îi revine obligația de a invoca din oficiu împlinirea termenului de prescripție a acțiunii, însă nu poate hotărî că acțiunea este prescrisă dacă partea în favoarea căreia curge termenul nu solicită respingerea acțiunii pe acest motiv.

Calculul termenului în discuție se face potrivit principiului conform căruia la termenul socotit pe ani, ziua în care prescripția începe să curgă nu intră în calcul, dar se împlinește după trecerea completă a ultimei zile a termenului respectiv. În situația în care pretinsul tată a încetat prestarea întreținerii sau a conviețuirii cu mama copilului și ulterior le-a reluat, termenul se calculează de la data încetării ultimei prestații sau conviețuiri.

Un ultim aspect ce trebuie discutat în materia termenelor de introducere a acțiunii în stabilirea paternității este acela că acțiunea respectivă nu se poate porni mai înainte ca respectivul copil să se fi născut. Există și o opinie contrară bazată pe ideea că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție dacă acesta se naște viu, acțiunea putând fi pornită înainte de naștere, de mama însărcinată.

Totuși, majoritatea autorilor consideră că acțiunea nu poate fi pornită înainte de nașterea copilului, pentru mai multe considerente. Astfel, numai la naștere se poate ști dacă copilul este viu, și dacă este din afara căsătoriei (deoarece până la această dată mama se poate căsători, copilul născându-se în timpul căsătoriei). De asemenea, perioada de concepție a copilului nu poate fi stabilită decât în raport de data nașterii, iar termenul de prescripție se calculează tot de la acest moment.

Secțiunea a 5 a. Probele.

Stabilirea paternității unui copil are la bază două principii deosebit de importante ce guvernează materia studiată, respectiv principiul ocrotirii interesului superior al copilului (în special minor) și principiul aflării adevărului. Aceste două principii trebuie să se coroboreze cu adevărul obiectiv cu privire la raportul dedus judecății.

Pentru că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei să fie soluționată în mod corect, trebuie probate următoarele împrejurări:

a. Nașterea copilului, nu doar concepția acestuia;

b. Existența relațiilor intime între pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției;

c. Identitatea dintre bărbatul care a avut relații intime cu mama copilului, și tatăl copilului .

Fostul Tribunal Suprem a stabilit, prin decizia civilă nr. 2519 / 07.11.1973 că pentru admiterea acțiunii având ca scop stabilirea cu certitudine a paternității copilului rezultată din afara căsătoriei, nu este suficientă numai dovedirea existenței raporturilor intime dintre mamă și prezumtivul tată, în epoca de concepție, ci și că bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului, situație de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege.

În același sens fostul Tribunal Județean Hunedoara, prin decizia civilă nr. 769 / 06.07.1978 a arătat că dovada relațiilor intime în epoca de concepție a copilului, nefăcându-se proba că mama a avut relații intime cu un alt bărbat, iar expertiza medico – legală nu a exclus posibilitatea ca pârâtul să fie tatăl copilului, justifică stabilirea paternității.

Secția civilă a Curții de apel Timișoara, prin decizia nr. 1421 din 28.05.2002 a statuat că, potrivit legislației în vigoare, pentru stabilirea paternității copilului din afară căsătoriei trebuie să se dovedească faptul că: pretinsul tată a avut relații sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepției și că din aceste relații a rezultat copilul. Dovada acestor fapte se poate face prin orice mijloace de probă, instanța urmând să-și formeze convingerea asupra stabilirii paternității copilului din ansamblul de probe de la dosar.

Datorită specificului acestei probleme și dat fiind că paternitatea se întemeiază pe faptul, incert și imposibil de probat în mod nemijlocit, al concepției, instanțele trebuie să dea dovadă de prudență deosebită în administrarea și aprecierea probelor, având deplină libertate în interpretarea faptelor probatorii.

Pentru dovedirea acțiunii în stabilirea paternității sunt admisibile ca mijloace de probă:

– interogatoriul pârâtului, prin care poate recunoaște că este tatăl copilului;

– martori, putând fi ascultate și rudele cele mai apropiate, cu excepția descendenților. Ȋn prezent ascultarea rudelor ca martori este reglementată de art. 316 NCPC;

– înscrisuri, cum ar fi scrisori, bonuri, chitanțe de la un hotel, fotografii, etc.;

– expertiză serologică (serobiologică), antropologică, genetică etc.

În cele ce urmează vom prezenta succint fiecare din mijloacele de probă ce pot fi administrate în cadrul acțiunii de stabilire a paternității.

A. Ȋnscrisurile. Prin înscris se înțelege, conform art. 265 NCPC orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material, ori de modalitatea de conservare și stocare. Este admis ca probă în aceleași condiții și înscrisul pe suport informatic (art. 266).

În procesul de stabilire a paternității din afara căsătoriei pot fi folosite înscrisurile, indiferent de forma în care au fost întocmite, din care să rezulte că pârâtul este tatăl copilului. Actul de naștere al copilului, chiar dacă ar cuprinde mențiunea că pârâtul este tatăl copilului, nu poate constitui o dovadă a paternității, afară de cazul în care tatăl a făcut o recunoaștere voluntară a acestuia .

Dacă mențiunea din actul de naștere al copilului este rezultatul declarației făcute de pârât la oficiul stării civile, ea este considerată recunoaștere a paternității acelui copil. Din categoria inscrisurilor menționăm în special corespondența, clasică sau electronică, pe care pârâtul și mama copilului au purtat-o și care poate constitui probă importantă, prin relatările pe care le cuprinde cu privire la relațiile dintre cei doi.

B.Interogatoriul și mărturisirea. Mărturisirea sau recunoașterea, este mijlocul de probă prin care una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului confirmă un fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz, apărarea (art. 348 NCPC).

Mărturisirea făcută în cadrul procesului de către pârât, echivalează cu recunoașterea paternității făcută în formă autentică (Tribunalul Suprem, dec. civ. 2147 / 15.12.1967).

În legătură cu acest aspect prezintă interes să se decidă cum se consideră stabilită paternitatea: prin recunoaștere, sau prin hotărâre judecătorească.

Într-o opinie, mărturisirea făcută în cadrul procesului de către pârât echivalează cu recunoașterea paternității, făcută în formă autentică. Autorul consideră că nu mai poate fi vorba de stabilirea paternității pe calea justiției, ci de o recunoaștere voluntară, astfel încât instanța ar urma să respingă acțiunea introdusă, pe motiv că acel copil are stabilită paternitatea prin recunoaștere făcută în formă autentică.

Într-o altă opinie, instanța de judecată, după ce verifică dacă pârâtul a recunoscut un copil din afara căsătoriei, urmează să dea o hotărâre de admitere a acțiunii în stabilirea paternității.

Tribunalul Suprem, prin decizia civilă nr. 962 / 10.04.1973 s-a pronunțat în sensul că, în cazul în care pârâtul recunoaște la interogatoriu că este tatăl copilului, nu mai este necesar să se judece acțiunea în stabilirea paternității, ci instanța să constate numai recunoașterea și să dispună înregistrarea acestei recunoașteri la serviciul stării civile.

Mărturisirea paternității copilului de către pretinsul tată poate fi și extrajudiciară, însă, conform art. 350 NCPC mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului (așadar nu are aceeași valoare ca mărturisirea judiciară, fiind necesară coroborarea cu alte probe).

C.Martorii. Martorii sunt persoane care relatează în fața instanței despre acte sau fapte privitoare la pricina care se judecă și pot servi la soluționarea ei . Datorită faptului că stabilirea paternității privește filiația, se vor putea asculta rudele și afinii, în afară de descendenți, excepție reglementată în art. 316 NCPC. Aceste persoane pot furniza instanței date importante despre situația de fapt dedusă judecății, deoarece există probabilitatea de a cunoaște cel mai bine relațiile dintre părțile aflate în litigiu.

D.Prezumțiile. Pentru stabilirea paternității pot fi folosite prezumții, din care ar rezulta că pârâtul este tatăl copilului. Art. 327 NCPC definește prezumțiile ca fiind consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Prezumțiile legale scutesc de dovadă pe acela în folosul căruia sunt stabilite, în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Totuși partea trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază acestea (art. 328, alin. 1 NCPC). Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară.

Cea mai importantă prezumție care poate fi folosită ca mijloc de probă în cadrul stabilirii paternității este prezumția legală prevăzută de art. 426 NCC care arată în mod expres că paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Conviețuirea va fi, așadar, faptul vecin și conex care, dacă este dovedit, conduce la concluzia că tată al copilului este pârâtul.

Alte situații care ar putea constitui prezumții judiciare (prevăzute de art. 329 NCPC) pot fi prestarea întreținerii copilului de către pârât și dovedirea relațiilor intime dintre mamă și pârât în perioada de concepție a copilului. Relațiile sporadice, întâmplătoare dintre părți, nu pot conduce, prin ele însele, necoroborate cu alte probe, la concluzia că pârâtul este ori nu tatăl copilului.

E.Expertizele medico – legale. Rolul esențial în dovedirea paternității revine probelor științifice, respectiv expertizelor medico – legale, care pot fi: examene serologice, dermatoglifice, antropologice, măsurători antropometrice, cele privind substanța M. N., Rh, hepatoglobina etc. De asemenea, se pot administra expertize de nouă generație, respectiv H.L.A. și A.D.N.

Un timp îndelungat, cea mai importantă expertiză cu rol major in stabilirea paternității era cea serologică, avand la bază compararea grupei de sânge a copilului, cu grupa de sânge a mamei și a pretinsului tată. Singura certitudine pe care o oferea acest tip de expertiză era doar în sensul excluderii unui copil de la o anumită paternitate, dacă rezultatul analizei era negativ.

Din păcate, expertiza serologică nu putea stabili cu certitudine situația inversă, respectiv dacă un anumit bărbat era tatăl copilului in cauză, deoarece, dacă copilul are aceeași grupă de sânge cu pretinsul tată, nu se poate stabili direct paternitatea, acea grupă de sânge putându-se găsi și la alți bărbați, care nu au avut nici o legătură cu mama copilului. Dacă copilul are altă grupă de sânge decât cea a pretinsului tată, paternitatea este exclusă, iar această expertiză capătă putere probatorie, absolută, instanța neputand admite acțiunea pe motiv că din depozițiile martorilor rezultă existența unor relații intime în perioada concepției copilului.

O altă probă științifică era reprezentată de expertiza antropologică, ce consta în cercetarea unor asemănări anatomice între pârât și copil, cum ar fi: tipul morfologic, aspectul feței, pigmentația pielii, formatul părului, anomalii genetice etc., care se explică prin transmiterea lor ereditară. Aceste studii sunt posibile după ce copilul a împlinit 3 ani. Asemănător, se face comparația desenelor papilare, palmare și plantare (expertiză dactiloscopică).

Expertizele nu pot dovedi singure paternitatea copilului, dar pot contribui, în coroborare cu celelalte probe administrate, la stabilirea paternității. De îndată ce există îndoieli cu privire la paternitatea pârâtului, instanța are îndatorirea de a dispune efectuarea expertizelor medico-judiciare.

Efectuarea expertizelor nu se impune însă în orice actiune în stabilirea paternității, ci numai în cazurile în care există îndoială, când din celelalte probe nu se poate trage, în mod necesar, concluzia cu privire la fapul dacă pârâtul este ori nu tatăl copilului. S-a decis că este obligatorie expertiza medico – legală dacă din probele dosarului rezultă că în perioada concepției copilului mama acestuia a avut relații intime cu mai mulți bărbați. În acest caz instanța este obligată să dispună din oficiu efectuarea expertizei, chiar dacă pârâtul nu a solicitat-o (Tribunalul Suprem, Dec. civ. 1504 / 03.09.1972, în C.D., 1973, pag. 146).

În practică a existat și situația refuzului nejustificat al mamei de a supune copilul investigațiilor medico – legale sau refuzul pretinsului tată de a se prezenta pentru recoltarea probelor.

Confruntate cu prima situație, instanțele au soluționat dosarul pe baza probelor existente la dosar, deși nu s-a putut efectua expertiza medico – legală, ca urmare a refuzului constant și nejustificat al reclamantei de a se prezenta la efectuarea investigațiilor (T. J. Vaslui, Dec. civ. Nr. 380 / 1965). Soluția este discutabilă deoarece expertiza, față de alte mijloace de probă care au un caracter relativ, este un mijloc științific de determinare a paternității. Ca urmare, instanței îi revenea obligația de a folosi toate mijloacele procedurale pentru a determina pe reclamantă să participe la expertiză, iar dacă această continuă să refuze, atunci instanța trebuia să constate reaua – credință și să respingă cererea de stabilire a paternității din afara căsătoriei.

Cu cea de a două situație s-a confruntat Secția civilă a Curții de apel Timișoara (Dec. civ. nr. 1421 din 28/05/2002) care a dispus efectuarea expertizei medico-legale lărgite. Pârâtul recurent s-a angajat în mod expres în fața instanței să plătească reclamantei toate cheltuielile pentru efectuarea expertizei, susținând că nu este tatăl copilului, și cu toate acestea, la termenele de judecată fixate ulterior, pârâtul nu s-a prezentat la institutul medico-legal, pentru ca ulterior să solicite instanței de judecată revenirea asupra expertizei încuviințate, invocând lipsa posibilităților financiare.

Această atitudine a pârâtului care, pe de o parte neagă paternitatea copilului și solicită efectuarea expertizei medico-legale ADN, iar pe de altă parte se sustrage în mod repetat și refuză să se prezinte pentru recoltarea probelor necesare efectuării expertizei, au fost interpretate în mod corect de instanță în favoarea paternității copilului.

În ultimii ani se efectuează cu precădere expertizele H.L.A. și A.D.N., aceasta din urmă putând stabili paternitatea copilului cu o probabilitate de aproape 100 %, fapt ce îi conferă o eficiență sporită față de celelalte tipuri de expertize științifice. Testele ADN permit examinarea directă a materialului genetic moștenit de o persoană de la părinții săi biologici.

Fiecare ființă umană moștenește materialul genetic în proporții perfect egale: 50% de la mamă, respectiv 50% de la tatăl biologic. Comparând profilul ADN ale unui copil cu profilul ADN al mamei se poate identifica cu precizie acea proporție de 50% de caracteristici genetice moștenite de la mama biologică. Restul caracteristicilor ADN din profilul copilului provin de la tatăl biologic. Atunci când un bărbat este testat în calitate de prezumtiv tată biologic și caracteristicile din profilul său ADN nu corespund cu acele caracteristici paternale din profilul ADN al copilului, respectivul bărbat este exclus de la paternitate. Concluzia de excludere este absolută, de 100%. Atunci când un bărbat este testat în calitate de prezumtiv tată biologic și caracteristicile din profilul său ADN corespund cu acele caracteristici paternale din profilul ADN al copilului, respectivul bărbat poate fi tatăl biologic. O concluzie de confirmare a paternității se formulează întotdeauna prin calcularea unei probabilități de paternitate care poate atinge valori de peste 99,99%.

CAPITOLUL III – EFECTELE STABILIRII PATERNITĂȚII DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Secțiunea 1. Caracterele hotărârii pentru stabilirea paternității. Domenii în care produce efecte.

Acțiunea în justiție pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei este o acțiune în reclamație de stare civilă care, așa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, are ca scop determinarea legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său. Acest copil, care și-a stabilit filiația prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, are aceeași situație legală față de părinte și rudele acestuia ca și copilul din căsătorie.

Art. 63 din Codul familiei, care reglementa această situație, a fost reluat aproape identic de art. 448 NCC care stabilește că un copil din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și cea a unui copil din căsătorie.

Hotărârea prin care se stabilește filiația față de tată are caracter declarativ, efectele sale retroactivând, potrivit unei opinii , până la data nașterii copilului, iar într-o altă opinie până la data concepției copilului. Cel de al doilea punct de vedere ia în considerare dispozițiile art. 36 NCC (inițial prevăzute în art. 7, alin. 2 al Decretului nr. 31 / 1954), în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.

Hotărârea pronunțată în acțiunea de stabilire a paternității are efecte absolute, fiind opozabilă erga omnes, copilul putând invoca această paternitate față de orice persoană, așa cum și orice persoană poate opune copilului paternitatea astfel stabilită. Terții care nu au luat parte la procesul pentru stabilirea filiației au dreptul de a face proba contrară hotărârii ce s-a pronunțat, în cadrul altui proces.

Admiterea acțiunii și stabilirea filiației din afara căsătoriei produce efecte cu privire la o serie de domenii respectiv : numele copilului, locuința acestuia, exercitarea autorității părintești, drepturile și obligațiile părinților, obligația de întreținere, vocația succesorală etc.

Secțiunea a 2 a. Obligația de întreținere.

În ceea ce privește obligația tatălui de întreținere a copilului din afara căsătoriei, a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, evoluția legislației a parcurs o serie de etape în care problema respectivă a cunoscut diverse reglementări.

Astfel, Codul Civil din 1864 nu prevedea posibilitatea cercetării paternității prin justiție, cu excepția cazurilor de răpire. Practica instanțelor a stabilit totuși că în caz de seducție a mamei prin manopere dolosive aceasta putea porni o acțiune în despăgubire pentru fapta ilicită. De asemenea, bărbatul putea fi obligat la pensie de întreținere în favoarea copilului din afara căsătoriei.

Codul Civil a fost modificat în această materie prin Legea nr. 445 / 10. 07. 1945 care admitea stabilirea paternității din afara căsătoriei și în alte cazuri decât răpirea, iar ulterior, prin Decretul nr. 130 / 02. 04. 1949 pentru reglementarea condiției juridice a copilului natural, s-au introdus noi cazuri în care se putea cerceta paternitatea unui copil.

Un element de noutate adus de decretul menționat era acela că se acorda copiilor minori dreptul de a introduce oricând acțiune prin care pretinsul tată să fie obligat la întreținere, cu condiția de a dovedi faptul conviețuirii pretinsului tată cu mama, în timpul concepțiunii. Așadar, obligarea la pensia de întreținere se putea face independent de stabilirea judecătorească a paternității.

În sistemul acestui decret, copilul a cărui paternitate era stabilită prin recunoaștere sau pe cale judecătorească, avea față de tată situația legală a unui copil legitim. Mama copilului natural sau tutorele copilului cu încuviințarea instanței tutelare, puteau cere pretinsului tată cheltuieli cu întreținerea copilului până la majorat sau, și după acesta, în caz de invaliditate a copilului.

Codul familiei din anul 1954 nu mai limitează cazurile de cercetare a paternității din afara căsătoriei, copilul cu paternitatea stabilită având aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie. Obligația de întreținere, sub regimul codului familiei, poate să ia naștere numai dacă s-a stabilit în prealabil filiația dintre pretinsul tată și copil, prin unul din modurile prevăzute de lege, recunoașterea voluntară sau hotărârea judecătorească.

Nu mai sunt posibile, în aceste condiții, acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 998 din Codul Civil împotriva pretinsului tată (răspunderea pentru fapta ilicită) pentru pensia de întreținere. Codul familiei nu mai permite nici acordarea de despăgubiri femeii seduse pentru prejudiciile suferite din cauza seducției (cheltuieli de naștere, de creștere și educare a copilului etc).

Noul Cod Civil nu se îndepărtează de linia stabilită în Codul familiei, prevăzând în continuare egalitatea în drepturi a copiilor, în art. 260, care statuează ”copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați”. Art. 261 NCC prevede ca părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.

Concluzia care se desprinde din economia acestor articole nu poate fi decât aceea că tatăl din afara căsătoriei este obligat, în aplicarea art. 499, alin. 1 NCC, ca și cel din căsătorie, să dea întreținere copilului minor, asigurându-i cele necesare traiului, educația, învățătura și pregătirea profesională. Conform alin. 3 al aceluiași articol, și copilului major i se datorează întreținere, dacă se află în continuarea studiilor până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 ani. Art. 499 nu distinge după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei, astfel încât tatăl este obligat să acorde întreținere în oricare din aceste situații.

Pensia de întreținere poate fi solicitată atât în cadrul acțiunii introduse pentru stabilirea paternității, cât și pe cale separată. În primul caz însă, pensia de întreținere este exigibilă după rămânerea definitivă a hotărârii de stabilire a paternității, datorându-se cu începere de la data introducerii acțiunii, iar nu de la data pronunțării hotărârii, deoarece hotărârea judecătorească, așa cum am arătat, are efect declarativ.

Art. 532 NCC stabilește că pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată (alin. 1). Ca element de noutate, alin. 2 menționează că pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea acțiunii a fost întârziată din culpa debitorului.

Desigur că toate celelalte condiții privind obligația de întreținere, respectiv de acordare a acesteia, de dovedire a stării de nevoie, cuantumul întreținerii, modalitățile de executare, modificarea, încetarea, plata și restituirea pensiei de întreținere, sunt aplicabile conform reglementărilor de la art. 524 – 534 NCC.

În sfârșit, cităm și art. 499, alin. 4 NCC care acordă posibilitatea părinților să se înțeleagă cu privire la întinderea obligației de întreținere. În caz de neînțelegere, întinderea acesteia, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți, se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Secțiunea a 3 a. Numele copilului din afara căsătoriei.

Atât Codul familiei (art. 64), cât și Noul Cod Civil (art. 450), cuprind dispoziții speciale cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, având în vedere că părinții acestuia nu sunt căsătoriți și au nume de familile diferite.

În principiu copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită (alin. 1, din art. 450 NCC). În acest sens, dacă acest copil își stabilește filiația față de un singur părinte, va lua numele de familie al acestuia. Nimic nu se opune ca filiația copilului să fie stabilită mai întâi față de tată, de exemplu prin recunoașterea voluntară a copilului găsit.

O a doua situație în care se poate afla copilul din afara căsătoriei, este aceea în care acesta își stabilește filiația în mod succesiv față de ambii părinți. Art. 64, alin. 2 din Codul familiei, aplicabil încă acelor copii născuți înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, arată că în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințare copilului să poarte numele acestuia din urmă.

Noul Cod Civil, în alin. 2 al art. 450 preia de principiu reglementarea anterioară, cu unele adăugiri. Astfel, în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. 3, respectiv instanța de tutelă hotărăște ce nume de familie va purta copilul și comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidentă a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.

În doctrină și jurisprudență s-au ridicat mai multe probleme în legătură cu aceste dispoziții legale. Un prim aspect este cel al instituției care încuviințează copilului să poarte numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația. Această competență aparține instanței judecătorești, așa cum este expres prevăzut în lege, și nu autorității tutelare. Nu se face vreo distincție după cum filiația s-a stabilit prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

Instanța nu este însă obligată să încuviințeze copilului să poarte numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația. Această situație rezulta atât în vechea cât și în noua reglementare, din modul în care sunt redactate textele articolelor (art. 62 Codul Familiei, art. 449, alin. 3 NCC).

În Codul Familiei se menționa că instanța judecătorească va “putea da încuviințarea”, iar în Noul Cod Civil se arată că instanța de tutelă “hotărăște” însă, fără a se preciza că “trebuie” să și hotărască purtarea numelui de familie al celui de – al doilea părinte.

Argumentul pentru care nu se impune obligativitate instanței este acela al principiului interesului superior al copilului, soluția contrară, însemnând ca instanța să fie lipsită de dreptul de a aprecia acest interes. Interesul copilului trebuie verificat și apreciat dacă este în limitele legii, iar în cazul în care părintele ar justifica și el unele interese pentru respingerea acțiunii va trebui să se țină seama, în primul rând, de copil. Ca principiu, instanța judecătorească poate chiar să respingă cererea copilului de a purta numele părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația.

Încuviințarea de a purta numele părintelui respectiv poate fi cerută de către copil pe calea unei acțiuni în justiție. Dacă stabilirea filiației s-a făcut prin recunoaștere voluntară, care nu a intervenit în fața unei instanțe de judecată, copilul trebuie să introducă doar o acțiune pentru încuviințarea numelui. Dacă însă se solicită stabilirea filiației față de cel de – al doilea părinte prin acțiune judecătorească, pe aceeași cale se poate solicita și încuviințarea instanței de a purta numele acestui părinte, capătul de cerere fiind accesoriu.

Dacă prin acțiunea pentru stabilirea filiației nu s-a cerut încuviințarea purtării numelui, ulterior admiterii acestei acțiuni prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, se poate solicita pe cale separată, printr-o altă acțiune, doar încuviințarea purtării numelui, ca și capăt principal de cerere . Acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui are caracter personal, nepatrimonial, fiind imprescriptibilă, indiferent dacă stabilirea filiației s-a făcut prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

O altă problemă care se pune în materia numelui copilului din afara căsătoriei este aceea a numelui efectiv, concret ce va fi purtat de copil. Astfel, Noul Cod Civil, în alin. 2, al art. 450, arată că acest copil din afara căsătoriei poate lua nu doar numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația (cum prevedea Codul Familiei), ci și numele reunite ale părinților. Anterior, instanța nu putea încuviința copilului să poarte decât numele părintelui, dar nu să adauge acest nume la cel pe care îl avea anterior, pentru a avea unul format din reunirea celor două nume. În prezent acest lucru este posibil.

Încuviințarea purtării numelui nu se face din oficiu, ci la cerere, însă instanța poate să ridice din oficiu această problemă reclamantului în acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Soluționarea situației privind numele va avea însă loc numai dacă reclamantul, la interogarea instanței, va solicita acest lucru. Desigur că în cazul în care stabilirea filiației s-a făcut prin recunoaștere, inițiativa aparține numai copilului care poate introduce acțiune pentru a i se încuviința purtarea numelui părintelui său .

Practica judiciară a întâlnit o serie de probleme privitoare la numele copilului, care au fost soluționate pe măsură ce apărea necesitatea rezolvării lor. Astfel, s-a decis că numele părintelui față de care s-a stabilit ulterior filiația poate fi purtat de copil numai dacă există o hotărâre judecătorească. Această încuviințare se dă fără a fi necesară ascultarea autorității tutelare, sau acordul părintelui al cărui nume ar urma să fie purtat.

Dacă părintele respectiv se căsătorește, ulterior copilul nu poate cere să poarte numele luat prin căsătorie de părinte, decât, eventual, dacă nu a introdus încă acțiune pentru încuviințarea numelui, înainte de această căsătorie. Se pune deci problema ce nume va purta copilul, cel pe care părintele l-a avut la nașterea copilului, la data stabilirii filiației sau la data introducerii acțiunii pentru încuviințarea numelui, eventual chiar cel de la data pronunțării hotărârii de încuviințare.

Soluția cel mai bine argumentată pornește de la ideea că numele copilului este un efect al stabilirii filiației, iar stabilirea filiației produce efecte retroactive până la nașterea copilului, dată la care se stabilește dacă copilul era ori nu din afara căsătoriei. Ca urmare, numele pe care îl va purta copilul este numele părintelui din momentul nașterii .

În sfârșit, în cazul în care copilul își stabilește filiația în același timp față de ambii părinți se va aplica reglementarea privitoare la numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au nume de familie comun. Așa cum prevede art. 450, alin. 3 NCC, pentru această situație se vor aplica dispozițiile art. 449, alin. 2 și 3, care prevăd cazul în care părinții nu au un nume comun. Copilul va lua numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, prin acordul părinților. În lipsa acordului părinților instanța de tutelă va hotărî numele ce va fi purtat de copil.

Numele de familie al copilului din afara căsătoriei se poate modifica, în condițiile legii, dacă se schimbă starea lui civilă. De exemplu, numele copilului se modifică în cazul în care se admite acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate sau de paternitate.

Secțiunea a 4 a. Alte efecte ale hotărârii de stabilire a paternității.

Hotărârea judecătorească, rămasă definitivă, prin care se stabilește paternitatea copilului din afara căsătoriei, are și alte efecte asupra situației legale a copilului, pe care le vom detalia mai jos.

A. Efecte vizând cetățenia. Copilul din afara căsătoriei dobândește și pierde cetățenia română, în mod corespunzător, ca și copilul din căsătorie, avându-se în vedere faptul că, în mod obișnuit, filiația se stabilește succesiv față de ambii părinți.

Legea cetățeniei române nr. 21 / 1991 prevede în art. 4 că cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție și acordare la cerere. Un prim caz în care cetățenia se dobândește prin naștere este cel al copiilor născuți pe teritoriul României, din părinți cetățeni români, care vor fi de asemenea cetățeni români (art. 5, alin. 1).

Art. 5, alin. 2, reglementează alte două cazuri, arătând că sunt cetățeni români cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean român, și aceia care s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenia română. Copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrarie, dacă niciunul dintre părinți nu este cunoscut (art. 5, alin. 3).

Art. 6 reglementează dobândirea cetățeniei române prin adopție și arată în alin. 1 că aceasta se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români. În cazul în care adoptatul este major, este necesar consimțământul acestuia.

În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia (alin. 2). Dacă adopția se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român, minorul dobândește cetățenia adoptatorului (alin. 3).

Art. 8 prevede ca cetățenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin, dacă îndeplinește anumite condiții. Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română odată cu părinții săi. În cazul în care numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului. În situația în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia (art. 9).

În cazul redobândirii cetățeniei de către o persoană care a pierdut-o, copilul acesteia poate dobândi cetățenia română odată cu părintele său, fie că este copil minor, sau copil major.

În ceea ce privește pierderea cetățeniei române, art. 24 al Legii nr. 21 / 1991 arată că aceasta se realizează prin retragerea cetățeniei române, aprobarea renunțării la cetățenia română și alte cazuri prevăzute de lege. Art. 26 arată că retragerea cetățeniei române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia.

Pentru motive temeinice se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care îndeplinește anumite condiții prevăzute de lege. Pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării nu produce niciun efect asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori, conform art. 28, alin. 1.

În cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, la ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde această cetățenie la data plecării sale din țară.

Copilul minor, încredințat prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în străinătate și care renunță la cetățenie, pierde cetățenia la aceeași dată cu părintele căruia i-a fost încredințat și la care locuiește, cu condiția obținerii acordului celuilalt părinte, cetățean român.

Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române sunt reglementate în art. 29 (care vizează situația copilului adoptat) și art. 30 care se referă în mod specific la situația copilului din afara căsătoriei. În alin. 1 al acestui articol se arată că un copil găsit pierde cetățenia română, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini, iar în alin. 2 se prevede că cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

B. Efecte privind drepturile și îndatoririle părintești. În cazul în care copilul, având în prealabil stabilită maternitatea, își stabilește și paternitatea prin hotărâre judecătorească, instanța de judecată, dacă părinții nu se pun de acord, va stabili cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copilului, obligația de întreținere, legăturile personale cu minorul etc.

Aceste aspecte pot fi soluționate prin hotărârea de admitere a acțiunii în stabilirea paternității, sau pe cale separată, într-un alt proces. Aceste situații se rezolvă aplicându-se prin analogie reglementările privind efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copii. Soluția se va da ținând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și de învoiala părinților și de ascultarea copilului, care este obligatorie dacă acesta a împlinit 10 ani și facultativa dacă nu a împlinit această vârstă, potrivit art. 264 NCC.

Autoritatea părintească revine, ca regulă, în comun ambilor părinți, în afară de cazul în care instanța decide altfel (at. 397 NCC). Instanța poate hotărî ca autoritatea părintească, dacă există motive întemeiate, să fie exercitată numai de unul din părinți (art. 398, alin. 1 NCC). Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului și de a consimți la adopția acestuia (art. 398, alin. 2 NCC). Art. 399 permite ca în mod excepțional instanța de tutelă să poată hotărî plasamentul copilului la o rudă, la o altă familie sau persoană, ori într-o instituție de ocrotire, care vor exercita drepturile și îndatoririle ce revin părinților.

Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la locuința copilului sau dacă înțelegerea este contrară interesului acestuia, instanța de tutelă va stabili locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic (art. 400, alin. 1). Dacă părinții locuiau anterior împreună, iar la momentul acțiunii s-au despărțit, instanța stabilește locuința copilului la unul dintre ei, ținând seama de interesul superior al minorului, conform alin 2. Alin. 3 permite ca în mod excepțional locuința să fie stabilită la bunici, alte rude sau persoane ori o instituție de ocrotire.

Așa cum am arătat anterior în această lucrare, instanța de tutelă va stabili și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor (art. 402 NCC). Totodată, având în vedere că părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta, instanța de tutelă va decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept, în caz de neînțelegere între părinți.

Potrivit art. 403 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Este de menționat faptul că art. 46 din Legea nr. 71 / 2011 de aplicare a Noului Cod Civil, statuează ca dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinți, pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil pot fi modificate potrivit art. 403 din acesta.

C. Efecte privind vocația succesorală. Din principiul asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie rezultă vocația succesorală reciproca între copilul din afara căsătoriei, pe de o parte, și părintele față de care s-a stabilit filiația, pe de altă parte, ca o consecință a hotărârii judecătorești definitive de stabilire a paternității .

Prin stabilirea paternității copilului se stabilește implicit și rudenia lui cu ascendenți, colaterali și descendenți ai tatălui, față de care se instituie de asemenea dreptul reciproc de moștenire. Este evident că față de aceste rude sunt aplicabile și impedimentele la căsătorie prevăzute de art. 274 NCC (între rudele în linie dreaptă și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv).

D. Efectele asupra unui proces penal. Art. 440 NCC a reglementat și situația în care hotărârea de stabilire a filiației ar fi în legătură cu un proces penal în curs. Astfel, în lumina acestui articol, în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.

E. Efecte asupra actelor de stare civilă. Hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea din afara căsătoriei se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere a copilului. Totodată se eliberează un alt certificat de naștere care va conține, la rubrica privind tatăl, datele pârâtului.

Secțiunea a 5 a. Acordarea despăgubirilor pentru mama copilului și a cheltuielilor de judecată.

Noul Cod Civil introduce o instituție nouă (deși în reglementări anterioare Codului familiei existau unele prevederi apropiate), aceea a despăgubirilor pe care le poate solicita mama copilului, pretinsului tată.

Art. 428 NCC prevede, în alin. 1, ca mama poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din :

cheltuielile nașterii și ale lehuziei (lit.a)

cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie (lit. b)

Aceste despăgubiri se pot solicita chiar și în situația în care copilul s-a născut mort, sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității (alin. 2). Acțiunea în despăgubire este totuși condiționată, în primul rând, de existența unei acțiuni pentru stabilirea paternității. Așa cum arată alin. 4 al aceluiași articol, mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității.

În al doilea rând se reglementează și prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, în art. 428, alin. 3, prevăzându-se în mod expres că dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de trei ani de la nașterea copilului.

În sfârșit, ultimul alineat al articolului, respectiv alin. 5, conferă atât mamei copilului, cât și moștenitorilor ei, dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

În privința cheltuielilor de judecată care ar putea fi solicitate în acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, opiniile sunt împărțite. Astfel, într-o părere s-a considerat că, și dacă pârâtul este de acord cu admiterea acțiunii la primul termen de judecată, în cauzele privind pensiile de întreținere și cele pentru stabilirea paternității, întotdeauna se vor acorda cheltuielile de judecată.

Pe aceeași linie, s-a mai arătat că exonerarea de plata cheltuielilor de judecată a pârâtului care a recunoscut paternitatea la primul termen de judecată nu se aplică acțiunilor privind pensia de întreținere și pentru tăgada paternității, dar se aplică acțiunilor pentru stabilirea paternității, dacă pârâtul recunoaște în termenul prevăzut de lege și nu a fost pus în întârziere, prin aducerea la cunoștință de către mamă, a nașterii copilului.

Opinia contrară pornește de la ideea că pârâtul putea recunoaște în mod voluntar copilul, iar dacă nu a făcut acest lucru, are o culpă procesuală în provocarea litigiului astfel că va fi obligat întotdeauna la restituirea cheltuielilor de judecată. Pârâtul poate beneficia de exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată numai dacă face dovada că nu a putut recunoaște copilul din cauze obiective.

Practica judiciară în materie a decis că, dacă pârâtul recunoaște la primul termen de judecată că este tatăl copilului și este de acord cu admiterea acțiunii, el va fi totuși obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu poate pretinde că nu a cunoscut nașterea copilului și avea posibilitatea să evite existența unui proces. Desigur că toate aceste ipoteze presupun ca tatăl să fi avut cunoștință (prin anunțarea de către mamă sau prin alte mijloace) de nașterea copilului.

Secțiunea a 6 a. Situația copilului în cazul reproducerii umane asistată medical cu terț donator.

Deși în aparență reproducerea umană asistată medical cu terț donator (reglementată pentru prima dată în Codul Civil intrat în vigoare în anul 2011) nu are legătură cu problema paternității din afara căsătoriei, în realitate pot exista cazuri în care persoanele care apelează la acesta modalitate de a avea un copil, să nu fie căsătorite. În acest caz, evident, copilul va fi din afara căsătoriei și i se vor aplica toate beneficiile rezultând din reglementarea legală a instituției stabilirii paternității din afara căsătoriei.

Noul Cod Civil în secțiunea a doua a Capitolului II (Filiația) din Titlul III, secțiune dedicată reproducerii umane asistată medical cu terț donator, atinge și această situație mai puțin obișnuită, chiar de la începutul reglementării, în art. 441 care arată că acest tip de reproducere nu determină nici o legătură de filiație între copil și donator. În alin. 2 se precizează că nici o acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului, iar în art. 443 se specifică faptul că nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa.

Răspunderea tatălui este reglementată în art. 444 în sensul că cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei, răspunde față de mamă și față de copil. În atare situație paternitatea copilului se va stabili pe cale judecătorească.

În sfârșit art. 446 statuează că tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală. Ca urmare, și în situația acestui copil tatăl va putea fi obligat la plata pensiei de întreținere, va exercita autoritate părintească, va avea drept la legături personale cu minorul și va răspunde pentru creșterea, educarea și supravegherea copilului.