Efectele Personale Si Patrimoniale ALE Casatoriei
EFECTELE PERSONALE ȘI PATRIMONIALE ALE CĂSĂTORIEI
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE PERSONALE DINTRE SOȚI
1.1. Numele soților
1.2. Locuința soților
1.3. Obligația de sprijin moral
1.4. Obligația de fidelitate conjugală
1.5. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu a soțului minor
Capitolul II. EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI
2.1. Regimul legal al bunurilor soților
2.1.1. Categorii de bunuri ale soților
2.1.2. Drepturile soților asupra bunurilor lor
2.1.3. Datoriile (obligațiile) soților
2.1.4. Încetarea comunității matrimoniale a soților în timpul căsătoriei
2.2. Regimul contractual al bunurilor soților
2.2.1. Noțiunea și natura juridică a contractului matrimonial
2.2.2. Caracterele juridice ale contractului matrimonial
2.2.3. Încheierea contractului matrimonial
2.2.4. Efectele contractului matrimonial
Încheiere
Bibliografie
Introducere
Actualitatea și importanța problemei abordate
Este cunoscut faptul că actele juridice sunt încheiate pentru a obține efectele urmărite de către autorii acestora. Odată îndeplinite condițiile de fond și de formă stabilite de lege pentru validitatea manifestării de voință, marcăm nașterea actului juridic, iar din acest moment, operațiunea este deja aptă a produce anumite consecințe juridice pentru subiecții acesteia sau, de ce nu, chiar pentru terțe persoane.
În doctrină, prin efecte ale actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.
Ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conținutul său, pentru actul juridic care generează acel raport reprezintă efectele sale. În esență, efectele actului juridic reprezintă tocmai conținutul lui.
În cazul căsătoriei, după ce actul juridic este încheiat și înregistrat conform prevederilor legale, el va produce efectele specifice unei asemenea operațiuni, unele dintre acestea fiind juridice, altele, mai numeroase, nefiind reglementate juridic, având un caracter moral.
Conținutul efectelor căsătoriei este format, în principal, din relațiile personale dintre soți, iar raporturile patrimoniale, născute din același act juridic, vor fi subordonate finalității relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei.
După încheierea căsătoriei, în efectele actului juridic care dă naștere statutului de persoană căsătorită, nu se mai poate interveni, or, după încheiere, căsătoria este cârmuită de normele imperative ale legii, fără ca soții să aibă facultatea modificării conținutul raporturilor juridice de căsătorie, cu excepția posibilității încheierii contractului matrimonial, cum pot modifica prin acordul lor de voință, de exemplu, conținutul contractelor. Dreptul european califică efectele personale ale căsătoriei ca fiind de ordine publică și, în consecință, acestea nu pot face obiectul unei convenții între soți.
Analizând literatura de specialitate, putem defini efectele căsătoriei ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor personale și patrimoniale care i-au naștere între soți ca urmare a încheierii căsătoriei.
Anume analiza acestor drepturi și obligații determină actualitatea cercetării instituției respective deoarece, în ultimul timp, puține sunt lucrările autohtone, în care să se facă o analiză teoretică în conformitate cu legislația existentă în Republica Moldova a efectelor căsătoriei, iar realitățile sociale au evoluat de la adoptarea Codului familiei. În această ordine de idei, se impune o analiză minuțioasă a prevederilor Codului familiei care reglementează consecințele juridice ale încheierii căsătoriei, atât a celor cu caracter personal, cât și a celor cu caracter patrimonial.
Scopul și obiectivele tezei
Obiectivul de bază al cercetării date constă în aprofundarea cunoașterii esenței și conținutului dreptului familiei în general, și a instituției căsătoriei, în particular, elaborarea recomandărilor practice cu privire la aplicarea dispozițiilor Codului familiei referitoare la efectele căsătoriei, fundamentarea științifică și interpretarea corectă a acestora, elaborarea propunerilor cu privire la modificarea unor dispoziții din Codul familiei referitoare la efectele personale și patrimoniale ale acesteia. Lucrul dat l-am efectuat pentru a asigura eficiență în realizarea normelor dreptului familiei, astfel încât să fie asigurată apărarea tuturor drepturilor subiectelor acestei ramuri de drept.
Întru realizarea scopului propus au fost conturate următoarele obiective:
– analiza lucrărilor noi în domeniul dreptului familiei sau a dreptului civil în care își găsește reflectare tema lucrării date;
– analiza efectelor cu caracter personal pe care le produce căsătoria;
– studierea efectelor patrimoniale ale căsătoriei;
– evidențierea lacunelor existente în legislația Republicii Moldova în privința efectelor căsătoriei;
– elaborarea propunerilor vizând înlăturarea lacunelor respective din legislație.
Gradul de investigație a temei
Codul familiei reglementează, prin dispozițiile sale, atât efectele personale, cât și cele patrimoniale apărute ca urmare a încheierii căsătoriei. Astfel, Capitolul 4, art.16-18 reglementează drepturile și obligațiile personale ale soților; Capitolul 5, art.19-26 reglementează regimul legal al bunurilor soților; Capitolul 6, art.27-32 prevede regimul contractual al bunurilor soților.
Efectele personale și patrimoniale ale căsătoriei au fost analizate de către autorii în domeniu din țară și de peste hotare dar, în literatura de specialitate de la noi din republică, acestei probleme i se acordă puțină atenție, instituția dată fiind analizată de un număr mic de autori dintre care amintim pe: V.Pînzari, V.Cebotari, L.Mărgineanu, L.Chirtoacă. La tema efectelor căsătoriei fost elaborată o teză de doctorat de către O.Pisarenco cu denumirea „Regimul matrimonial contractual”. Totuși, am considerat că o lucrare de licență, în care să se analizeze efectele căsătoriei în totalitate, este extrem de utilă atât studenților facultăților de drept, cât și practicienilor sau teoreticienilor dreptului.
În timp, instituția căsătoriei, în general și, cea a efectelor acesteia, în special, au constituit obiectul cercetărilor mai multor renumiți specialiști în materie din România sau Republica Moldova, dintre care putem aminti pe: I.P.Filipescu, E.Florian, Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, G.Lupșan, T.Bodoașcă, M.Avram, M.Tomescu, A.Pricopi, I.Chelaru etc.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării
În procesul de cercetare a obiectivelor propuse, drept punct de reper, au servit principiile universale și logice, legile logicii formale, principiile de bază ale epistemologiei fenomenelor, inclusiv a factorilor ce contribuie la eficientizarea aplicării legislației familiale. Fenomenele cercetate au fost abordate prin prisma interferenței cu alte ramuri ale științei, adică în mod sistemic. Analiza izvoarelor utilizate pe parcursul cercetării a fost efectuată în conformitate cu principiul obiectivității, dar, au fost aplicate și alte metode științifice generale de cercetare, inclusiv, cea a analizei logice, cea comparativă, structural-sistemică etc.
Baza teoretico-științifică a cercetării în cauză o constituie lucrările autorilor români și moldoveni efectuate în domeniile: dreptului familiei și a dreptului civil, a altor ramuri ale științelor sociale. Remarcăm în mod deosebit lucrările savanților I.P.Filipescu, E.Florian, Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, G.Lupșan, T.Bodoașcă, M.Avram, M.Tomescu, A.Pricopi, I.Chelaru, V.Pînzari, V.Cebotari, L.Mărgineanu, L.Chirtoacă.
Baza normativă a investigației o constituie legislația în vigoare a Republicii Moldova care vizează relațiile de căsătorie și familie.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării
Importanța științifică a lucrării constă în faptul că, a fost întreprinsă o încercare de a realiza o cercetare sistematică teoretică a instituției efectelor căsătoriei și a reglementării acestora de către legislația Republicii Moldova la momentul actual. În procesul investigațiilor au fost obținute următoarele realizări:
analiza izvoarelor ne permite să conchidem că, problema cercetată a constituit obiectul unor studii aparte în literatura de specialitate din Republica Moldova. Dintre acestea putem aminti următoarele lucrări: „Căsătoria în legislația Republicii Moldova”, autor V.Pînzari și „Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova”, autori E.Florian și V.Pînzari. De asemenea, instituția dată a fost supusă analizei și în lucrările autorilor V.Cebotari, L.Mărgineanu, L.Chirtoaca. La tema efectelor căsătoriei fost elaborată o teză de doctorat de către O.Pisarenco cu denumirea „Regimul matrimonial contractual”;
a fost studiat un mare volum de material normativ-juridic, teoretic și practic, atât din țară cât și de peste hotare, fiind analizate problemele legate de instituția căsătoriei, în general, dar și cele legate de efectele acestui act juridic, în particular;
a fost analizată legislația Republicii Moldova care reglementează efectele personale și patrimoniale ale căsătoriei;
au fost depistate unele lacune în reglementarea legală a efectelor căsătoriei și au fost propuse soluții privind îmbunătățirea legislației la acest capitol;
în lucrare sunt sistematizate punctele de vedere ale specialiștilor notorii în domeniu privind instituția efectelor căsătoriei.
Rezultatele cercetării și concluziile formulate pot fi utilizate la perfecționarea cadrului legislativ în materia dreptului familiei, dar și a altor ramuri ale dreptului privat.
Sumarul compartimentelor tezei
Teza de licență are următoarea structură: introducere, două capitole, concluzii și recomandări, bibliografie.
Capitolul I. EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA
RELAȚIILE PERSONALE DINTRE SOȚI
Relațiile personale între soți constituie, unul din principalele aspecte ale efectelor căsătoriei, astfel că, toate raporturile patrimoniale de familie sunt, după cum susțin autorii în domeniu, „subordonate finalității relațiilor personale și sarcinilor principale ale familiei”.
Aceste relații privesc: numele soților, locuința acestora, obligația de sprijin moral, obligația de fidelitate conjugală, cetățenia soților, capacitatea de exercițiu a persoanei care se căsătorește înainte de împlinirea vârstei legale la căsătorie.
Statutul de persoană căsătorită dă naștere la anumite drepturi și obligații de natură personală între soți, dar acestea afectează într-o anumită măsură, libertatea lor individuală, dar și relativa independență a soților.
Normele dreptului familiei, însă, nu pot reglementa toate relațiile personale ce apar ca urmare a încheierii căsătoriei, nici nu ar fi firesc să fie așa, astfel că, numai o parte dintre acestea vor avea un caracter juridic (e.g. numele și locuința soților etc.), celelalte, însă, vor avea un caracter moral (e.g. relațiile referitoare la prietenia și afecțiunea reciprocă între soți etc.).
Efectele personale ale căsătoriei sunt guvernate, de principiul egalității în drepturi dintre soț și soție consacrat în alin.2 art.48 din Constituție și în art.2 din Codul familiei. De aici desprindem ideea că, bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie, iar din alte dispoziții legale, vedem că soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Astfel, art.16 C.fam. prevede: „(1) Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în conformitate cu principiul egalității lor în relațiile familiale.
(2) Fiecare dintre soți este în drept să-și aleagă de sine stătător îndeletnicirea și profesia.
(3) Soții își determină domiciliul în mod liber și independent.
(4) Relațiile dintre soți se bazează pe stimă și ajutor reciproc, pe obligațiile comune de întreținere a familiei, de îngrijire și educație a copiilor”.
1.1. Numele soților
Numele are un rol social important în vederea realizării individualizării persoanei în societate. Ître soț și soție consacrat în alin.2 art.48 din Constituție și în art.2 din Codul familiei. De aici desprindem ideea că, bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie, iar din alte dispoziții legale, vedem că soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Astfel, art.16 C.fam. prevede: „(1) Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în conformitate cu principiul egalității lor în relațiile familiale.
(2) Fiecare dintre soți este în drept să-și aleagă de sine stătător îndeletnicirea și profesia.
(3) Soții își determină domiciliul în mod liber și independent.
(4) Relațiile dintre soți se bazează pe stimă și ajutor reciproc, pe obligațiile comune de întreținere a familiei, de îngrijire și educație a copiilor”.
1.1. Numele soților
Numele are un rol social important în vederea realizării individualizării persoanei în societate. În sens restrâns, prin nume se desemnează numai numele de familie, iar în sens larg, numele cuprinde atât numele de familie, cât și prenumele persoanei. Dobândind numele la naștere, ca efect al filiației, atribuirea acestuia operează de jure în virtutea regulilor imperative, alegerea numelui nefiind lăsată la îndemâna persoanelor. Însă, pe parcursul vieții, omul însăși poate să-și schimbe numele la cerere sau, schimbarea poate avea loc ca urmare a încheierii unor acte juridice (e.g. căsătoria, adopția).
Având în vedere cele expuse mai sus, constatăm că încheierea căsătoriei este una din posibilitățile de schimbare a numelui persoanei. Astfel, la încheierea căsătoriei, soții își aleg numele pe care au convenit să-l poarte în timpul acesteia, iar potrivit dispozițiilor alin.1 art.17 C.fam., ei au următoarele posibilități:
– își aleg numele de familie al unuia dintre ei ca nume comun;
– fiecare își păstrează numele de familie avut înainte de încheierea căsătoriei;
– unul dintre soți își alătură la numele său de familie numele celuilalt soț;
– poartă amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.
De reținut este faptul că soții, la încheierea căsătoriei, nu pot opta pentru alte variante decât cele prevăzute expres în alin.1 art.17 C.fam. În aceste condiții, luarea unui nume străin de ei, ca nume comun sau ca nume al unuia dintre ei, este interzisă. Luarea unui nume străin de ei, va putea fi făcută pe cale administrativă, la cerere. De asemenea, trebuie menționat și faptul că, actul juridic al căsătoriei nu produce vre-o modificare în privința prenumelui soților.
Conexarea numelor de familie nu se admite, în cazul când numele de familie de până la căsătorie al unuia dintre soți este deja dublu.
În timpul căsătoriei, soții sunt datori să poarte numele ales la încheierea acesteia atât timp, cât nu și-l schimbă în condițiile legii.
1.2. Locuința soților
În ceea ce privește locuința soților, trebuie să facem câte precizări extrem de necesare având în vedere modul de reglementare a acestui subiect în legislația familială moldovenească. Astfel, potrivit dispozițiilor alin.3 art.16 C.fam.: „Soții își determină domiciliul în mod liber și independent”.
Acum ar trebui să stabilim, în primul rând, ce are în vedere legiuitorul când utilizează termenul „domiciliul” în cuprinsul acestei dispoziții legale? Are în vedere noțiunea de „domiciliu” cu sensul de locuință conjugală, unde se realizează obligația de conviețuire a soților? Se susține că obligația soților de a locui împreună este de esența căsătoriei, este o premisă ca această familie să-și îndeplinească funcțiile în condiții optime, viața de familie presupunând coabitarea membrilor fondatori ai ei. În această accepțiune sau, în înțeles popular, domiciliul este un cămin personal în care fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă ca proprietar, locatar, sau cu orice alt titlu.
Sau, poate, legiuitorul a avut în vedere noțiunea de „domiciliu” ca atribut de individualizare a persoanei în spațiu? În dreptul civil, domiciliul, privit ca atribut prin care se individualizează persoana în spațiu, este înțeles a fi locul unde persoana fizică își are locuința sa statornică sau principală. Dacă legiuitorul a avut în vedere această ultimă accepțiune, trebuie să menționăm că stabilirea domiciliului se face în corespundere cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.125 din 18.02.2013 „Pentru aprobarea Regulamentului privind eliberarea actelor de identitate și evidența locuitorilor Republicii Moldova”, Capitolul VII „Evidența la domiciliu sau la reședință în Republica Moldova” p.88-1241. Astfel, în conformitate cu pct.102 al HG nr.125 din 18.02.2013: „Înregistrarea la domiciliu sau la reședință se efectuează în temeiul cererii solicitantului însoțită de următoarele documente:
1) actul de identitate de uz intern;
2) actul ce atestă dreptul de proprietate sau de folosință asupra spațiului locativ;
3) dovada achitării taxelor și a tarifelor stabilite pentru înregistrare sau radiere din evidență”.
În același sens, pct.103 al aceluiași act normativ prevede: „În cazul înregistrării persoanei la domiciliu sau la reședință în locuința asupra căreia nu are drept de folosință, suplimentar se depune în scris declarația de primire în spațiu de către:
1) chiriaș și de membrii majori ai familiei, care sunt înregistrați la domiciliu pe adresa respectivă – dacă spațiul locativ face parte din fondul de stat, departamental, municipal sau obștesc;
2) proprietarul sau coproprietarii locuinței – dacă spațiul locativ face parte din fondul locativ privat”.
Din aceste dispoziții legale vedem că, stabilirea domiciliului într-un imobil de locuit situat într-un anumit loc, într-o anumită localitate, este strâns legată de faptul, dacă cel ce dorește stabilirea acestuia are dreptul de proprietate sau dreptul de folosință asupra unei încăperi de locuit sau, dacă cei care au aceste drepturi, își dau acordul la stabilirea domiciliului unei terțe persoane în încăperea respectivă.
Soții, vor putea „să-și determine în mod liber și independent domiciliul”, cu condiția că au mijloacele financiare să-și dobândească o locuință, au un imobil al cărui proprietari sunt, sau au alte drepturi reale imobiliare care să le permită acest lucru. Dacă nu îndeplinesc condiția dată, alte persoane (părinți, frați, rude etc.) care au drepturile respective, îi vor putea înregistra la domiciliu în imobilele lor. Gradul de libertate a soților în această materie depinde de niște lucruri mărunte, nesemnificative, raportate la măreția instituției căsătoriei, la scopurile și finalitatea ei, dar, fără de acestea, nu ai prea mare libertate în alegerea și stabilirea domiciliului.
În opinia noastră, prin dispozițiile alin.3 art.16 C.fam., legiuitorul a avut în vedere faptul că, „soții își determină locuința conjugală în mod liber și independent”, având în vedere că vor hotărî să locuiască în același loc, sub „același acoperiș”, având domiciliul conjugal comun, chiar dacă domiciliul de drept comun îl au în locuri diferite. Nu trebuie confundate „domiciliul”, ca atribut de identificare a persoanei în spațiu și „locuința conjugală” sau „domiciliul conjugal”, adică locul unde soții își duc efectiv traiul împreună, cresc și educă copiii, fac menajul etc. Este evident că ei își pot stabili „domiciliul de drept comun în mod liber și independent”, doar că pentru aceasta vor trebui să îndeplinească cerințele stabilite de pct.102, 103 din HG nr.125 din 18.02.2013.
Soții pot să convină atât asupra unui domiciliu comun, cât și asupra unei locuințe conjugale comune, după cum pot conveni să aibă domicilii separate, sau locuințe separate, dacă aceasta se impune din anumite motive întemeiate.
În realitate, de obicei, soții locuiesc împreună, din simplul motiv că locuința conjugală comună este de esența căsătoriei și aceasta este pentru a putea duce în comun o gospodărie, a crește și educa copiii etc. Mai mult, soții pot locui împreună și chiar dacă nu au un domiciliu comun. În situația când un soț este nevoit să-și schimbe domiciliul sau locul de trai în legătură, de exemplu, cu transferul în altă localitate la serviciu, plecarea la studii în altă localitate etc., celălalt soț, de obicei, îl urmează benevol, ca să-și ducă viața împreună. În anumite situații, legislația chiar acordă anumite facilități soților, în cazul în care unul dintre ei este transferat cu serviciul în altă localitate, iar aceste facilități vin să asigure executarea obligației de coabitare între soți.
Legislația nu obligă soții să locuiască împreună. Mai mult ca atât, nici unul dintre soți nu poate fi obligat să-și schimbe locul de trai sau domiciliul. Nu găsim nici măcar o jumătate de frază în acest sens în legislația familială a Republicii Moldova. Este exclusă posibilitatea obligării prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt, o astfel de hotărâre n-ar putea fi pusă în aplicare deoarece, s-ar aduce atingere libertății persoanei. În schimb, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt, ar constitui ca motiv de divorț.
1.3. Obligația de sprijin moral
Obligația de sprijin moral este una din componentele esențiale a relațiilor personale dintre soți. Cu un conținut preponderent moral, obligația soților de a-și acorda unul altuia sprijin moral are caracter juridic – de vreme ce este consacrată în mod expres, și se concretizează în comuniunea și înțelegerea care trebuie să caracterizeze viața conjugală.
Legiuitorul nu se aventurează să determine conținutul concret al obligației respective. Situațiile concrete în care în mod obișnuit avem nevoie de asistență morală nu pot fi prevăzute, cum nu pot fi anticipate nici modalitățile cele mai adecvate de a răspunde unei atare nevoi.
Codul familiei, prin dispozițiile sale, consacră expres obligația de sprijin moral a soților în alin.3 art.2 și alin.2 art.18 sau, în alte dispoziții legale. La baza acestei obligații se află prietenia și afecțiunea reciprocă a soților, sentimentele de solidaritate ce trebuie să existe și să domine relațiile dintre ei în toate împrejurările vieții, care sunt bază și a relațiilor de familie. Soții, trebuie să se aprecieze și stimuleze în activitățile lor, sunt obligați să-și apere reciproc onoarea, demnitatea sau reputația profesională, trebuie să se susțină și încurajeze pe tot parcursul vieții, dar, mai ales, acest lucru este necesar în momentele complicate din viața lor, când din cauze diferite, cum ar fi vârsta, bolile de care suferă, infirmitatea etc. această obligație se impune cu o intensitate deosebită.
Căsătoria presupune sacrificarea într-o măsură semnificativă a independenței fiecăruia dintre soți, dar câtă vreme gestul de origine lăuntrică nu este perceput ca fiind unilateral, nu este nici împovărător, nici inutil. Altminteri, în lipsa reciprocității sprijinului moral, relațiile dintre soți pot fi grav afectate, iar prin subminarea încrederii și a afecțiunii care asigură trăinicia familiei, se poate ajunge, în cele din urmă, la disoluția căsătoriei.
Obligația de sprijin moral, deși este prevăzută expres în sarcina soților, adică este o obligație legală, nu are prevăzută și o sancțiune care să o poată impune acestora, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Este o obligație morală și nu juridică, neînsoțită de o sancțiune din partea statului. Nu este o obligație naturală, cum s-ar părea, deoarece obligațiile naturale sunt obligații juridice, este o pură obligație morală.
Deși nu are prevăzută expres o sancțiune care să o transforme într-o obligație perfectă, nerespectarea acesteia poate fi invocată ca temei pentru divorț, de către soțul de bună-credință.
1.4. Obligația de fidelitate conjugală
Obligația de fidelitate conjugală este una pe care se fundamentează raporturile de familie, în general, și relațiile dintre soți, în particular. După încheierea căsătoriei, soții, sunt datori să întrețină raporturi sexuale numai între ei, nu și în afara căsătoriei, adică trebuie să fie fideli unul altuia. Astfel, alin.2 art.18 C.fam. prevede: „Soții își datorează reciproc sprijin moral și fidelitate conjugală”.
Obligația de fidelitate conjugală între soți rezultă din principiul monogamiei căsătoriei.
Această obligație are consecințe juridice foarte serioase în materia filiației, or, prezumția de paternitate, în conformitate cu care „copiii născuți de o femeie căsătorită au ca tată pe soțul mamei”, se fundamentează pe prezumția că soția și-a respectat obligația de fidelitate conjugală și nu putea concepe un copil decât cu soțul ei. În cazul când există anumite dubii, prezumția de paternitate poate fi răsturnată, paternitatea putând fi contestată în judecată.
În aceeași ordine de idei, având în vedere că dreptul la reproducere este un drept fundamental al omului, în literatura de specialitate se pune problema dacă soții, în special soția, poate fi obligată să procreeze, sau poate să întrerupă voluntar cursul sarcinii, fără acordului soțului său. Considerăm că întreruperea voluntară a cursului sarcinii de către soție, fără acordul soțului, dacă sarcina nu-i pune în pericol viața, ar constitui un motiv de divorț. De asemenea, soția nu poate decide singură, fără acordul soțului, să folosească tehnologiile de asistare medicală a reproducerii umane, alin.5 art.9 al Legii privind sănătatea reproducerii.
Obligația de fidelitate conjugală este una reciprocă, se impune cu aceeași intensitate ambilor soți, chiar dacă aplicarea prezumției de paternitate are la bază prezumția respectării obligației de fidelitate de către soție.
Nerespectarea obligației de fidelitate între soți poate constitui motiv de divorț. Va constitui motiv de divorț nu numai întreținerea de relații sexuale în afara căsătoriei, ci și „infidelitatea morală” sau „intelectuală”, adică atitudinea prea intimă față de o altă persoană, noțiunea de infidelitate sau adulter având un alt înțeles decât avea în trecut.
Codul familiei reglementează expres, numai obligația de fidelitate conjugală între persoanele căsătorite, dar nu prevede nimic în ceea ce privește îndatoririle conjugale ale acestor persoane, îndatoriri care au ca obiect relațiile intime dintre soți. Autorii în domeniu susțin că, îndeplinirea obligației conjugale între soți reprezintă consumarea căsătoriei.
Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru a asigura îndeplinirea obligației de fidelitate conjugală, alături de alte condiții, soții ar trebui să-și îndeplinească îndatoririle conjugale. Legislația nu prevede obligația soților de a întreține raporturi sexuale unul cu celălalt, deși acest lucru ar rezulta din statutul de persoană căsătorită și asigură consumarea căsătoriei, dar expres le interzice să întrețină asemenea raporturi cu alte persoane. Legislația penală nu prevede expres aplicarea pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de viol, a unui soț asupra celuilalt. În schimb, Codul familiei în alin.1 art.16 prevede că: „Toate problemele vieții familiale se soluționează de către soți în comun, în conformitate cu principiul egalității lor în relațiile familiale”. Astfel, și în privință conviețuirii efective a soților pentru a consuma căsătoria, aceștia vor decide de comun acord.
Întreruperea coabitării și separarea în fapt a soților duce, în opinia noastră, la încetarea obligației de fidelitate conjugală, dispărând astfel și îndatoririle conjugale.
Refuzul fără vre-un temei justificat a unuia dintre soți de a-și îndeplini această obligație, poate servi ca motiv pentru divorț. De asemenea, drept motiv pentru divorț poate servi și imposibilitatea îndeplinirii acestei obligații datorită unor cauze obiective, de regulă medicale.
Îndatoririle conjugale, uneori incluse în conținutul obligației de coabitare, sunt totuși distincte și există indiferent dacă soții au domiciliul comun sau locuiesc separat.
1.5. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu a soțului minor
După cum am menționat și cu alte ocazii, scopul încheierii căsătoriei este întemeierea unei familii. Din anumite considerente, legiuitorul a stabilit o limită minimă de vârstă, începând cu care se poate încheia căsătoria.
La acest capitol legislația moldovenească, relativ recent, a suferit o intervenție, care a avut ca scop îmbunătățirea acesteia. Astfel, prin modificarea art.14 C.fam., legiuitorul a uniformizat vârsta minimă la căsătorie pentru bărbați și femei, stabilind-o la optsprezece ani. La fel, în prezent, după modificarea Codului familiei, de dispensa de vârstă pot beneficia atât bărbații, cât și femeile, or, în vechea reglementare de acest drept se bucurau numai bărbații.
Conform dispozițiilor art.14 C.fam.: „(1) Vârsta matrimonială minimă este de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, se poate încuviința încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani. Reducerea vârstei matrimoniale va fi încuviințată de autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială își au domiciliul persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora și acordului părinților minorului”.
Astfel, în condițiile art.14 C.fam., minorul care încheie căsătoria înaintea atingerii vârstei legale dobândește capacitate deplină de exercițiu.
Codul civil în art.19 definește capacitatea de exercițiu după cum urmează: „Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie și de a exercita drepturi civile, de a-și asuma personal obligații civile și de a le executa”.
În doctrină, întâlnim mai multe definiții date capacității de exercițiu, după cum urmează:
– „capacitatea de exercițiu reprezintă acea parte a capacității civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile”;
– „capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a dobândi și exercita drepturi și de a-și asuma și executa obligații, încheind singură și personal acte juridice”.
Din aceste definiții desprindem o serie de elemente comune acestora și, anume, capacitatea de exercițiu privește, în exclusivitate, actele juridice, nu și faptele juridice. Aceasta se rezumă la aptitudinea persoanei de a săvârși acte juridice civile, nu și acte aparținând unor alte ramuri de drept. Actele juridice vor fi încheiate personal de către autorul manifestării de voință.
Legislația, în alin.1 art.20 C.civ. stabilește că, persoana dobândește capacitate deplină de exercițiu de la împlinirea vârstei de 18 ani, adică de la atingerea vârstei majoratului.
De la regula generală, în alin.2 art. 20 C.civ., legiuitorul prevede și o excepție în această materie, după cum urmează: „Minorul dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exercițiu a minorului. În cazul declarării nulității căsătoriei, instanța de judecată îl poate lipsi pe soțul minor de capacitatea deplină de exercițiu din momentul stabilit de ea”.
Capitolul II. EFECTELE CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI
2.1. Regimul legal al bunurilor soților
Prin instituirea comunității de bunuri ale soților, legiuitorul a dorit să asigure satisfacerea sarcinilor materiale ale existenței în comun a membrilor familiei și, a păstrării în același timp, a unei minime independențe patrimoniale a fiecărui soț, care se fundamentează pe categoria bunurilor proprii.
Dat fiind faptul că legislația familială a Republicii Moldova este una flexibilă și recunoaște persoanelor căsătorite libertatea de a alege regulile după care se vor desfășura relațiile patrimoniale între ei, atât în timpul căsătoriei, cât și, eventual, după desfacerea ei, soții pot opta fie pentru regimul legal, fie pentru regimul contractual al bunurilor lor. În cazul în care, până la încheierea căsătoriei, sau în timpul acesteia, soții nu se pronunță pentru regimul contractual, asupra relațiilor patrimoniale dintre ei se vor aplica regulile regimului legal. Aplicarea acestui regim nu este un efect al opțiunii viitorilor soți, ci este o consecință legală a căsătoriei, în lipsa unei convenții matrimoniale. Opțiunea viitorilor soți pentru regimul comunității legale nu presupune încheierea unei convenții matrimoniale, în schimb, înlocuirea în timpul căsătoriei a altui regim matrimonial cu regimul comunității legale, se realizează prin încheierea unei asemenea convenții.
Regulile acestui regim se vor aplica, ori de câte ori soții nu derogă de la el prin încheierea unei convenții matrimoniale. În cazul când relațiile patrimoniale dintre soți sunt supuse reglementării regimului legal, acestea vor fi guvernate de dispozițiile prevăzute în Capitolul 5 art.19-26 C.fam., întitulat „Regimul legal al bunurilor soților”.
Astfel, art.19 C.fam. prevede: „(1) Bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei, sunt supuse regimului proprietății în devălmășie.
(2) Regimul legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial”.
Din dispozițiile acestui articol, dar și din cele care urmează, rezultă că regimul matrimonial este cel al comunității devălmașe a bunurilor soților, ca regulă, iar cu titlu de excepție, se aplică și regulile regimului matrimonial al separației bunurilor lor. În sprijinul acestei ultime teze aducem dispozițiile art.22 C.fam. intitulat „Proprietatea personală a soților”, care dispune că: „(1) Bunurile care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei, sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soți.
(2) Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea și alte obiecte), cu excepția bijuteriilor de preț și altor obiecte de lux, sunt proprietate personală a soțului care le folosește, indiferent de timpul și modul de dobândire”.
În aceste condiții, analizând și coroborând dispozițiile art.19 și 22 C.fam., credem că legiuitorul moldovean reglementează comunitatea matrimonială redusă sau, regimul matrimonial comunitar parțial.
În literatura de specialitate, a fost consacrată noțiunea de proprietate comună în devălmășie, pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soților. Astfel, „proprietatea comună devălmașă reprezintă o formă a dreptului de proprietate comună, ce se particularizează prin aceea că titularii săi nu au determinată nici măcar o cotă–parte ideală, matematică din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracționate în materialitatea lor”. Având în vedere complexitatea relațiilor patrimoniale între soți, s-a considerat că este o abordare îngustă, raporturile patrimoniale între soți presupunând nu numai drepturi, dar și obligații, așa că s-a propus a utiliza noțiunea de comunitate patrimonială în devălmășie, deoarece conținutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci și de alte drepturi reale ca: dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute, de superficie, creanțele comune și garanțiile comune acestor drepturi. De asemenea, soții răspund împreună și pentru datoriile lor comune. În acest sens, alin.2 art.24 C.fam. prevede că: „Soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților”.
În aceste condiții, noțiunea de comunitate matrimonială devălmașă va fi utilizată, când avem în vedere întreaga comunitatea matrimonială a soților, iar noțiunea de proprietate comună devălmașă, va fi utilizată când vorbim despre dreptul de proprietate al soților. Raportul dintre aceste două noțiuni este cel de la gen la specie, ele fiind strâns legate una de cealaltă, dar aria de cuprindere a comunității matrimoniale este mai mare, incluzând o multitudine de drepturi patrimoniale (reale sau de creanță) dar și de obligații patrimoniale, comunitatea matrimonială fiind o universalitate juridică, ce poartă asupra tuturor drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților. Dreptul de proprietate comună devălmașă a soților, însă, este numai o parte a comunității matrimoniale a acestora, alături de drepturile de creanță și de obligațiile lor patrimoniale.
2.1.1. Categorii de bunuri ale soților
a. Bunurile comune ale soților
După cum am menționat și anterior, sunt comune bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei. Pentru ca să poată intra în categoria bunurilor comune, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să fie dobândite de soți sau de către unul din ei;
b) să fie dobândite de către aceștia în timpul căsătoriei;
c) să nu facă parte din categoria de bunuri, pe care legea le atribuie la cea a bunurilor proprii.
b. Bunurile proprii ale fiecăruia din soți
În general, bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei, sunt prezumate a fi bunuri comune. Însă, Codul familiei indică și câteva categorii de bunuri, care sunt considerate a fi proprii ale fiecăruia dintre soți, datorită legăturii strânse pe care acestea o au cu soțul care le-a dobândit, având în vedere afectațiunea bunului sau subrogația reală. Astfel, conform dispozițiilor art. 22 din C.fam.: „(1) Bunurile, care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei, sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soți.
(2) Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea și alte obiecte), cu excepția bijuteriilor de preț și a altor obiecte de lux, sunt proprietate personală a soțului care le folosește, indiferent de timpul și modul de dobândire”.
Din prevederile alineatului întâi a acestui articol rezultă că, ceea ce au avut soții în proprietate până la încheierea căsătoriei, precum și ceea ce au dobândit în timpul acesteia prin donație sau moștenire în numele lor propriu, sunt bunuri proprietate exclusivă a fiecăruia dintre ei. În aceste condiții, firesc este să ne apară următoarele întrebări:
– de ce atunci la alineatul al doilea a art. 22 C.fam. legiuitorul prevede că, bijuteriile de preț și alte obiecte de lux, indiferent de timpul și modul de dobândire, sunt proprietate comună?
– să înțelegem, oare, din aceste dispoziții legale, că bijuteriile făcute cadou unuia dintre soți cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere, de exemplu, sunt proprietate comună?
– ce ar fi avut în vedere legiuitorul când zice că aceste bunuri, vor fi proprietate comună „indiferent de timpul și modul de dobândire”?
– vor fi proprietate comună bijuteriile și alte obiecte de lux dobândite și înainte de încheierea căsătoriei sau nu?
– vor fi sau nu proprietate comună bijuteriile și alte obiecte de lux dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire în nume propriu de către unul dintre soți?
Concluzionând, putem menționa că în dispozițiile alineatelor unu și doi a art.22 C.fam. s-au strecurat, în opinia noastră, câteva mari greșeli, care ar trebui înlăturate și, anume:
– în primul rând, în alineatul întâi se susține că „bunurile, care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei și bunurile primite în dar, obținute prin moștenire sau în baza altor convenții gratuite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei, sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soți”. În acest caz, evident este că tot ceea ce au avut soții până la încheierea căsătoriei, inclusiv „bijuteriile și alte obiecte de lux”, sunt proprietatea lor personală, aceste bunuri ieșind de sub incidența dispozițiilor alineatului al doilea a art.22 C.fam.
– în al doilea rând, după cum bine este știut, transmiterea patrimoniului succesoral poate avea loc atât în baza legii, cum este în cazul succesiunii legale, cât și în baza testamentului lăsat de defunct, cum este în cazul succesiunii testamentare. Dacă unul dintre soți moștenește, fie în temeiul legăturii de rudenie cu defunctul, fie că acesta i-a lăsat o parte din avere prin testament, bunurile astfel dobândite vor fi proprietatea lui personală, după cum corect și prevede Codul familiei. Ceea ce nu este corect, în opinia noastră, în cuprinsul acestui alineat, este atribuirea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate în baza moștenirii la convenții gratuite, or, nici măcar testamentul nu este o convenție, ci reprezintă un act juridic unilateral.
– în al treilea rând, dispozițiile alineatului întâi, care prevăd că bunurile primite în dar sau cele dobândite prin moștenire în timpul căsătoriei, aparțin soțului căruia acestea i-au fost donate sau care le-a moștenit, se contrazic cu cele ale alineatului al doilea, care prevăd că „bijuteriile și alte obiecte de lux, indiferent de timpul și modul de dobândire” sunt proprietate comună devălmașă a soților. Nu vedem rațiunea instituirii excepției prevăzute la alineatul al doilea a art. 22 C.fam., de vreme ce legea stabilește că tot ceea ce se dobândește prin donație sau moștenire personal de către unul dintre soți, chiar și în timpul căsătoriei, aparține acestuia.
Ținând cont de argumentele aduse mai sus, considerăm că art.22 C.fam. trebuie modificat ca fiind unul defectuos și, iar în urma modificării ar putea avea următorul conținut: „(1) Sunt proprietate personală, bunurile care au aparținut fiecăruia dintre soți până la încheierea căsătoriei, precum și bunurile dobândite prin moștenire sau donație de către fiecare din ei în timpul căsătoriei.
(2) Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălțămintea, bunurile destinate exercitării unei profesii și alte obiecte), sunt proprietate personală a soțului care le folosește, indiferent de timpul și modul de dobândire”.
În ajutorul stabilirii caracterului de bunuri proprii ale soților sunt folosite asemenea criterii ca: data dobândirii lor, legătura bunului cu persoana unuia dintre soți, subrogația reală etc.
Cu toate că proprietatea soților este alcătuită din bunuri proprii și bunuri comune, situarea lor în aceste categorii nu exclude posibilitatea ca bunurile proprii să fie declarate comune, conform art.23 C.fam., iar bunurile comune să fie declarate proprii, conform art.25 C.fam.
Astfel, bunurile fiecăruia dintre soți pot fi declarate de către instanța judecătorească, în condițiile art. 23 C.fam., proprietatea lor comună devălmașă, dacă se va constata că în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune, s-au făcut investiții, care au sporit simțitor valoarea acestor bunuri (reparații capitale, construcții suplimentare, reutilare etc.).
Soțul care are bunuri proprietate personală, poate dispune de acestea independent de celălalt soț.
2.1.2. Drepturile soților asupra bunurilor lor
a. Drepturile soților asupra bunurilor comune
După cum se cunoaște, dreptul de proprietate comună se caracterizează prin aceea că, unul sau mai multe bunuri se află în proprietatea a două sau mai multe persoane, care-și pot exercita împreună, simultan și concurent, toate prerogativele recunoscute de lege oricărui proprietar.
Devălmășia, ca una din modalitățile dreptului de proprietate, are în conținutul său atributele posesie, folosință și dispoziție, iar soții, ca orice proprietari, au plenitudinea atributelor conferite de lege acestora (plena potestas).
Având în vedere faptul că, prin instituirea comunității de bunuri a soților legiuitorul a dorit să asigure, satisfacerea sarcinilor materiale ale existenței în comun ale membrilor familiei și, păstrarea, în același timp, a unei minime independențe patrimoniale a fiecăruia dintre soți, care are ca fundament categoria bunurilor proprii, vedem că devălmășia, prezintă anumite particularități determinate de natura relațiilor dintre titularii dreptului respectiv, dar și de scopul instituirii acesteia. În condițiile date, legiuitorul a găsit o formulă legislativă prin care soții să-și poată gestiona bunurile proprietate comună, care să îmbine caracteristicile coproprietății dar să țină cont și de specificul relațiilor de familie, de particularitățile realizării necesităților de ordin material ale unei căsătorii, dar și de necesitatea asigurării unei dinamici a circuitului civil.
Ținând cont de cele relatate mai sus, constatăm că normele dreptului comun nu au fost capabile să asigure o reglementare pe măsură a relațiilor patrimoniale între soți. În aceste condiții, legiuitorul, a venit cu o reglementare specială în materia drepturilor și obligațiilor ce vizează bunurile pe care le au aceștia în proprietate comună devălmașă, reglementare guvernată de principiul egalității și în conformitate cu care, atributele posesie, folosință și dispoziție asupra bunurilor date, sunt exercitate de către soți de comun acord.
În ceea ce privește drepturile soților asupra bunurilor comune, Codul familiei prevede în art.21 că: „(1) Soții, de comun acord, posedă, folosesc și dispun de bunurile comune.
(2) Fiecare dintre soți este în drept să încheie convenții prin care să dispună de bunurile comune, cu excepția bunurilor imobile, acordul celuilalt soț fiind prezumat.
(3) Convenția contrară dispozițiilor prezentului cod, prin care se micșorează ori se suprimă comunitatea de bunuri, este declarată nulă de către instanța judecătorească.
(4) Convenția încheiată de unul dintre soți poate fi declarată nulă de către instanța judecătorească, la cererea celuilalt soț, dacă se va stabili că cealaltă parte a convenției a știut sau trebuia să fi știut că al doilea soț este împotriva încheierii convenției respective. Cererea privind declararea nulității convenției poate fi depusă în termen de 3 ani din momentul când celălalt soț a aflat sau trebuia să afle despre încheierea acesteia.
(5) Unul dintre soți nu poate, fără consimțământul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de închiriere a spațiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuință a celuilalt soț”.
Din analiza dispozițiilor art.21 C.fam. deducem că soții, de comun acord, stabilesc modul în care vor exercita atributele dreptului de proprietate în devălmășie.
În doctrină, autorii deosebesc câteva sisteme de gestiune a bunurilor comune de către soți:
a) gestiunea comună – fiecare soț are dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune, alături de celălalt;
b) gestiunea paralelă – fiecare soț are aceleași puteri asupra bunurilor comune;
c) gestiunea separată – fiecare soț nu are putere decât asupra bunurilor proprii și asupra bunurilor comune pe care le-a dobândit.
În Republica Moldova, constatăm, din cele ce prevede legislația familială, că legiuitorul a adoptat sistemul gestiunii comune, în combinație cu mecanismul mandatului tacit reciproc între soți. Acest lucru îl deducem din prevederile alin.1 și 2 art.21 C.fam., din care desprindem ideea că soții, de comun acord exercită atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor comune, iar pentru a nu îngreuna participarea acestora la circuitul civil, la alineatul doi, legiuitorul prevede posibilitatea ca oricare dintre soți să poată încheia acte de dispoziție cu privire la bunurile mobile comune, consimțământul celuilalt fiind prezumat. Astfel legiuitorul, instituie prezumția mandatului tacit reciproc.
În același timp, legiuitorul stabilește că prezumția mandatului tacit reciproc nu mai funcționează în cazul actelor de dispoziție care au ca obiect bunurile imobile comune, în privința acestora fiind necesar acordul expres al ambilor soți. De asemenea, prezumția nu va funcționa și în situația în care unul dintre soți va dori să rezilieze contractul de închiriere a spațiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuință al celuilalt soț.
b. Drepturile soților asupra bunurilor proprii
Având în vedere că este vorba de bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți, oricare dintre ei va exercita atributele conferite de lege proprietarului (posesia, folosința, dispoziția), în corespundere cu normele dreptului comun deoarece, dispoziții speciale în această materie Codul familiei nu prevede. Astfel, fiecare dintre soți poate săvârși acte juridice cu privire la bunurile proprii, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț. Totuși, există o excepție în această materie, care are în vedere actele cu privire la imobilul, proprietate personală a unuia dintre soți, care constituie locuința conjugală a familiei. Acest lucru este prevăzut, cum deja am menționat, la alin.5 art.21 C.fam., unde legiuitorul stabilește că: „Unul dintre soți nu poate, fără consimțământul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de închiriere a spațiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuință a celuilalt soț”.
Alte prevederi derogatorii sau restricții în exercițiul dreptului de proprietate privată personală de către fiecare din soți, legislația nu cunoaște.
2.1.3. Datoriile (obligațiile) soților
Cum deja am menționat, pentru existența și dezvoltarea familiei, pentru întreținerea, creșterea și educarea copiilor, acordarea ajutorului material membrilor familiei care au nevoie de sprijin, inclusiv, pentru a satisface interesele spirituale și culturale ale tuturor membrilor familiei, este necesară o bază materială consistentă, între soți născându-se, astfel, nu numai relații personale, dar și relații patrimoniale. Ca orice patrimoniu, și cel al soților este alcătuit atât din drepturi, cât și din obligații, cuprinzând atât activul cât și pasivul patrimonial.
Latura activă a patrimoniului soților cuprinde bunurile corporale (mobile și imobile), toate drepturile reale (principale și accesorii) și drepturile lor de creanță aflate în circuitul civil.
Latura pasivă a patrimoniului soților, cuprinde datoriile acestora. Nu este posibil ca într-un patrimoniu să existe numai drepturi, fără obligații corelative, chiar dacă este vorba de patrimoniul unor persoane căsătorite.
Patrimoniul soților are în conținutul laturii sale active două mari categorii de bunuri, comune și proprii, după cum și latura pasivă a patrimoniului acestora, este formată tot din două mari categorii de obligații, comune și proprii ale fiecăruia dintre soți. Aici vom avea în vedere doar obligațiile patrimoniale pe care și le-au asumat soții în raporturile obligaționale stabilite cu terțe persoane și nu obligațiile patrimoniale pe care soții le au unul față de celălalt sau, față de membrii familiei, în realizarea îndatoririi de sprijin material reciproc. Această din urmă obligație va face obiectul unei analize amănunțite într-un capitol aparte pe care o vom realiza în această lucrare mai târziu.
Regimul juridic al datoriilor soților este stabilit de art.24 C.fam. intitulat „Urmărirea bunurilor soților”, în care, legiuitorul statuează că: „(1) Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie, care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului.
(2) Soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților”.
Din dispozițiile legale mai sus citate se vede clar care este situația juridică a datoriilor comune ale soților și care este soarta datoriilor personale ale acestora.
a. Datoriile (obligațiile) comune ale soților
După cum este și firesc, pentru a realiza funcțiile familiei, soții vor intra în raporturi juridice obligaționale cu terțe persoane. În urma acestor raporturi ei vor dobândi drepturi, dar își vor asuma și obligații patrimoniale. În cazul în care obligațiile asumate vor avea legătură cu gestionarea bunurilor comune sau vor servi intereselor comunității matrimoniale, ele vor fi considerate ca obligații comune. Regimul juridic al datoriilor comune ale soților este stabilit de prevederile alin.2 art.24 C.fam., în conformitate cu care: „Soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților”.
Cum rezultă din dispozițiile legale mai sus citate, vor fi considerate comune și vor fi suportate din contul bunurilor proprietate comună devălmașă, toate obligațiile asumate de către fiecare dintre soți separat, sau de către ambii, în interesul familiei, toate cheltuielile necesare pentru satisfacerea nevoilor obișnuite ale unei căsnicii, plățile făcute de către soți sau de către unul din ei legate de gestiunea bunurilor comune etc. Altfel spus, tot ceea ce este necesar pentru existența și dezvoltarea familiei, pentru întreținerea, creșterea și educarea copiilor, acordarea ajutorului material membrilor familiei care au nevoie de sprijin, inclusiv, pentru satisfacerea intereselor spirituale și culturale ale tuturor membrilor familiei, vor fi considerate obligații comune și vor fi suportate din contul bunurilor proprietate comună devălmașă.
De asemenea, din contul mijloacelor comune ale soților vor fi suportate și costurile necesare pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de către soți sau unul dintre ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale lor.
Urmărirea se va putea face asupra bunurilor comune, dacă prin fapta ilicită săvârșită de către soți sau de către unul dintre ei, au sporit bunurile comune sau, dacă bunurile obținute pe cale ilicită au fost folosite în interesul familiei.
Pentru a putea urmări bunurile comune ale soților, trebuie dovedit că mijloacele obținute în urma săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii, au fost folosite la dobândirea bunurilor comune și, de asemenea, trebuie să se pronunțe o sentință într-o cauză penală de către o instanță judecătorească.
b. Datoriile (obligațiile) personale ale soților
Actele juridice care dau naștere raporturilor obligaționale între fiecare dintre soți și creditorii lor personali, care privesc bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei, dau naștere la obligații de același gen, adică personale, ale fiecăruia dintre soți.
Obligațiile izvorâte din actele juridice care au ca obiect material bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți sunt reglementate de alin.1 art.24 C.fam. care prevede că: „Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie, care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului”.
Din aceste dispoziții legale rezultă că, vor putea urmări, creditorii personali ai unuia dintre soți, întâi de toate, bunurile proprii ale soțului debitor, fără să poată urmări bunurile proprietate comună devălmașă ale acestuia. În sprijinul acestor afirmații aducem prima parte a alin.1 art.24 C.fam., care statuează că: „Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală…” În cazul în care masa de bunuri proprii este insuficientă pentru a acoperi datoriile soțului debitor, la cererea creditorilor, prin hotărâre judecătorească, se poate stabili cota acestuia din proprietatea comună în devălmășie, iar bunurile care vor deveni astfel proprii, vor putea fi urmărite și vor permite creditorului să-și satisfacă creanța și din contul acestora, în conformitate cu partea a doua din alin.1 art.24 C.fam.
Cum susțin autorii în materie, urmărirea se va face, mai întâi, asupra bunurilor proprii, iar dacă acestea vor fi insuficiente, vor fi urmărite bunurile devenite proprii ca urmare a partajării bunurilor proprietate comună devălmașă.
2.1.4. Încetarea comunității matrimoniale a soților în timpul căsătoriei
Datorită scopului ei, comunitatea de bunuri a soților este menită să contribuie la consolidarea familiei și durează, în principiu, pe tot timpul căsătoriei. Proprietatea comună devălmașă va guverna relațiile patrimoniale dintre soți pe întreaga durată a căsătoriei sau, până la modificarea regimului matrimonial, în timpul acesteia, ca urmare a încheierii contractului matrimonial. Este posibil, de asemenea, ca în timpul căsătoriei să se pună capăt comunității de bunuri a soților, la cererea lor sau la cererea creditorilor lor. Partajul bunurilor comune poate fi făcut pe cale voluntară, în baza unui acord stabilit între soți. De asemenea, împărțeala poate fi făcută și pe cale judecătorească, fie la cererea soților sau a unuia dintre ei, ori la cererea creditorilor personali ai soților, în situația în care nu s-a reușit acoperirea integrală a creanței din contul bunurilor personale ale soțului debitor.
a. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea soților
Codul familiei stabilește în alin.1 art.25 că: „Împărțirea proprietății în devălmășie a soților poate fi făcută … în timpul căsătoriei … la cererea oricăruia dintre soți”. Astfel, după cum vedem, legiuitorul îngăduie soților, în timpul căsătoriei, să ceară partajul bunurilor proprietate comună devălmașă fără ca aceștia să divorțeze. Legiuitorul nu stabilește în sarcina soților îndeplinirea anumitor condiții pentru a putea cere partajul, după cum nu prevede expres nici pentru ce motive se poate cere împărțirea averii. Este un drept lăsat la discreția soților, de care ei pot uza oricând în timpul căsătoriei, nefiind obligați să-și motiveze acest gest.
Soții pot cere partajul întregii comunități devălmașe sau, pot cere împărțirea numai a unei părți din bunurile avute în devălmășie, posibilitate pe care o deducem din analiza alin.7 art.25 C.fam.
În conformitate cu prevederile alin.2 art.25 C.fam.: „Proprietatea în devălmășie poate fi împărțită în baza acordului dintre soți”. Din analiza acestei dispoziții legale, constatăm că legiuitorul reglementează partajul amiabil, adică prin înțelegerea soților, în baza unui acord, care poate îmbrăca forma unui contract. Nici Codul familiei și nici Codul civil, care reglementează și el devălmășia, nu stipulează nimic în ceea ce privește acest contract. În opinia noastră, acordul sau contractul dat trebuie să îmbrace forma scrisă, chiar poate fi autentificat notarial și dacă are ca obiect partajul bunurilor imobile, trebuie înregistrat în registrele imobiliare. În contractul dat se vor specifica bunurile care vor fi atribuite efectiv fiecăruia dintre soți, valoarea acestora la momentul partajului, modul în care va fi acoperită diferența de valoare dintre bunuri, dacă aceasta există, și alte clauze. În opinia noastră, în acest fel vor putea fi evitate posibilele neînțelegeri și litigii care s-ar putea isca între soți după realizarea partajului.
În cazul în care partajul voluntar nu este posibil, datorită divergențelor apărute între soți, împărțirea se va realiza pe cale judecătorească. În acest sens, alin.3 art.25 C.fam. prevede: „În caz de neînțelegere, determinarea cotei-părți a fiecărui soț în proprietatea în devălmășie, precum și împărțirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească”. În condițiile date, hotărârea judecătorească va fi cea în care se va stabili care bunuri vor fi transmise în natură efectiv fiecăruia dintre soți, modul în care va fi acoperită diferența de valoare dintre bunuri, cine suportă cheltuielile de judecată etc.
Ținând cont de specificul devălmășiei, la partaj, cotele fiecăruia dintre soți din bunurile comune se prezumă a fi egale.
După realizarea împărțelii, fie că este vorba de partajul amiabil sau este vorba de cel judiciar, bunurile atribuite fiecăruia dintre soți devin proprietate personală a acestora. Bunurile care nu au fost împărțite, precum și cele dobândite ulterior de către soți, adică după realizarea partajului, dacă nu s-a încheiat un contract matrimonial și, evident, dacă nu s-a desfăcut între timp căsătoria, vor fi proprietate comună devălmașă a acestora, în temeiul alin.7 art.25 C.fam.
Partajul bunurilor proprietate comună devălmașă a soților produce efecte pentru viitor, astfel că bunurile comune vor deveni bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți fie din momentul încheierii contractului, în cazul partajului amiabil, fie din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești cu privire la împărțeală, în cazul partajului judiciar. Evident că dacă este vorba de bunuri imobile, efectele partajului se vor produce față de soți din momentul înregistrării drepturilor în registrele imobiliare, în condițiile alin.2 art.321 C.civ.
b. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea creditorilor soților
În unele cazuri, comunitatea de bunuri a soților poate înceta în timpul căsătoriei, nu numai la cererea soților sau a unuia dintre ei, ea poate înceta și la cererea creditorilor personali ai fiecăruia dintre soți. Astfel, alin.1 art.24 C.fam. prevede: „Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie, care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului”.
Dispozițiile legale mai sus citate, în corespundere cu care soțul debitor răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile personale și cu „cota-parte din proprietatea în devălmășie, care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului”, ridică anumite semne de întrebare și, anume: să înțelegem că instanța va transforma proprietatea comună devălmașă în proprietate comună pe cote-părți? Nu cumva instanța, la cererea creditorilor va partaja proprietatea comună devălmașă a soților, pentru ca aceștia să-și poată da datoriile din contul bunurilor proprii? Și dacă se realizează partajul, odată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune nu devin proprii, potrivit cotelor stabilite de instanță? Cum susțin autorii în domeniu, „împărțirea bunurilor comune ale soților poate avea loc fie cu ocazia divorțului, odată cu soluționarea cererii de divorț, fie după desfacerea căsătoriei.
În ambele cazuri, cu ocazia desfacerii căsătoriei se realizează și încetarea comunității matrimoniale de bunuri.
În primul caz, prin împărțirea bunurilor comune ale soților, acestea pot deveni bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre ei și, în acest fel, de la această dată, proprietatea comună în devălmășie se transformă în proprietate exclusivă a fiecăruia dintre soți, iar regimul juridic al bunurilor va fi cel de proprietate individuală”. Evident, se poate spune că soluția este pentru o altă situație, că aici se vorbește de împărțirea bunurilor odată cu desfacerea căsătoriei iar noi ne referim la partajul bunurilor în timpul căsătoriei, dar, în opinia noastră, soluția poate fi aplicată. Astfel, considerăm că, la împărțirea bunurilor soților în timpul căsătoriei, la cererea acestora sau a creditorilor lor, bunurile comune vor deveni proprii și nu proprietate comună pe cote – părți.
Concluzionând, credem că alin.1 art.24 C.fam. trebuie modificat și, în opinia noastră, ar putea avea următorul conținut: „Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală avute în patrimoniu sau rezultate din partajul proprietății comune devălmașe, care pot fi determinate de către instanța judecătorească la cererea creditorului”.
Din dispozițiile alin.1 art.24 C.fam. putem deduce că, pentru a-și satisface creanțele, creditorii soțului debitor pot porni urmărirea, numai asupra bunurilor proprietate personală, adică asupra bunurilor proprii ale debitorului lor. Dacă aceste bunuri nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței, creditorii pot cere în instanță partajarea bunurilor proprietate comună devălmașă a soților, iar după realizarea partajării acestora, ei au posibilitatea să-și satisfacă creanțele din contul bunurilor ce i s-au atribuit debitorului lor, devenind prin această împărțire bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți.
Din cele relatate mai sus conchidem că, în primul rând, creditorii, vor putea urmări bunurile proprii ale debitorului lor, apoi, dacă din contul acestora nu li se acoperă creanțele, ei vor putea cere partajul bunurilor proprietate comună devălmașă. Ca efect al împărțelii, soții vor avea bunuri proprietate personală din contul cărora, creditorii lor își vor putea satisface creanțele. Creditorii nu pot cere din prima partajul averii proprietate comună devălmașă, dacă nu au încercat să-și acopere creanțele din contul bunurilor proprii ale soțului debitor. Acțiunea creditorilor soților prin care se cere instanței partajul proprietății comune a acestora are un caracter subsidiar. Ei vor putea cere partajul numai dacă, după ce au fost urmărite toate bunurile proprii ale debitorului, acestea s-au epuizat, însă nu au fost satisfăcute pe deplin creanțele creditorilor. Deși legislația nu prevede expres, la cererea creditorilor, credem că se poate cere împărțirea bunurilor proprietate comună devălmașă în măsura necesară acoperirii creanței rămase nesatisfăcute, sau, poate fi cerută partajarea întregii averi comune devălmașe. Înșiși soții pot cere instanței împărțirea averii lor numai în măsura acoperirii creanțelor creditorilor personali. Vor fi supuse partajului numai bunurile care există efectiv în patrimoniul soților, nu și bunurile viitoare.
După realizarea partajului, bunurile atribuite fiecăruia dintre soți devin proprietate personală a acestora și vor putea fi urmărite de către creditorii personali ai acestora. Bunurile care nu au fost împărțite, precum și cele dobândite ulterior de către soți, adică după realizarea partajului, dacă nu s-a încheiat un contract matrimonial și, evident, dacă nu s-a desfăcut între timp căsătoria, vor fi proprietate comună devălmașă a acestora, în temeiul alin.7 art.25 C.fam.
2.2. Regimul contractual al bunurilor soților
2.2.1. Noțiunea și natura juridică a contractului matrimonial
Ținând cont de asigurarea principiului libertății economice a individului, dar și de tendința în dreptul modern de a acorda o cât mai largă autonomie în toate domeniile actelor juridice, așa încât contractul liber alcătuit să fie adevărata lege a părților, pe lângă regimul legal al bunurilor soților, legiuitorul nostru, prin dispozițiile actualului Cod al familiei, reglementează și regimul contractual al bunurilor acestora. Astfel, având în vedere faptul că fiecare persoană își cunoaște mai bine nevoile și interesele patrimoniale, legiuitorul îngăduie ca cei ce urmează să se căsătorească sau persoanele deja căsătorite, prin intermediul contractului matrimonial, să-și organizeze relațiile patrimoniale pe durata căsătoriei sau, eventual, și după desfacerea acesteia în mod independent.
În doctrină, pentru a desemna contractul matrimonial, unii dintre autorii în domeniu utilizează mai mulți termeni, ca, de exemplu, „contract de căsătorie”, „contract matrimonial”, „convenție matrimonială” sau „convenție de căsătorie”, expresii care sunt sinonime și definesc operațiunea juridică, adică, negotium iuris. În cele ce urmează, vom prezenta cum a fost definit contractul matrimonial în literatura de specialitate pe parcursul timpului. Astfel, contractul matrimonial este înțeles a fi:
– „actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit”;
– „actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale, care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei”;
– „actul juridic solemn, prin care viitorii soți sau soții, în limitele legii care interesează ordinea publică și bunele moravuri, de comun acord, decid să supună raporturile lor patrimoniale regimului comunității convenționale ori cel al separației de bunuri și să concretizeze drepturile și obligațiile lor patrimoniale în timpul căsătoriei”;
– „actul juridic bilateral, sinalagmatic, oneros și comutativ, solemn, cu caracter personal, prin care viitorii soți își stabilesc un regim matrimonial propriu, altul decât cel al comunității legale, cu intenția de a stabili între ei raporturi patrimoniale de natură să asigure cadrul necesar realizării vieții de familie sau prin care soții modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial al comunității legale”.
Actuala legislație familială a Republicii Moldova definește contractul matrimonial în art.27 C.fam., după cum urmează: „Contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”.
Considerăm că definiția dată contractului matrimonial de către legiuitor prin dispozițiile art.27 C.fam. este extrem de nereușită și necesită o modificare urgentă. În opinia noastră, art.27 C.fam. ar putea avea următorul conținut: „Contractul matrimonial reprezintă manifestarea de voință a viitorilor soți sau a persoanelor deja căsătorite, prin care aceștia își determină modul de desfășurare a relațiilor patrimoniale în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”.
Dorim să menționăm, în acest context, că nu trebuie confundat contractul matrimonial cu actul juridic al căsătoriei, care reprezintă o instituție aparte, un act statutar și nu un contract ordinar, în opinia unor autori.
Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că un contract matrimonial nu poate exista în afara căsătoriei deoarece, obiectul acestuia este subordonat scopului căsătoriei și intereselor familiei născute ca urmare a încheierii actului juridic respectiv.
În altă ordine de idei, nu este necesară încheierea unui contract matrimonial, dacă viitorii soți sau soții nu au de gând să deroge de la regimul legal, reglementat de Capitolul 5 C.fam. intitulat „Regimul legal al bunurilor soților”, art.19-26, deoarece regimul legal va fi aplicabil automat, dacă aceștia nu încheie un contract matrimonial.
Concluzionând, putem menționa următoarele: contractul matrimonial reprezintă un contract civil ordinar, căruia îi sunt aplicabile regulile generale în materia încheierii contractelor sau executării obligațiilor, având, însă, și unele particularități, ca de exemplu:
a) părți ale acestui contract pot fi numai persoanele care urmează să încheie căsătoria, adică cele care au depus declarația de căsătorie sau deja au încheiat-o, adică subiecții sunt, într-un fel calificați și pot fi numai viitorii soți sau persoanele deja căsătorite. Deși, legiuitorul nu stipulează expres calitatea specială a subiecților acestui contract, în privința viitorilor soți, considerăm că numai persoanele căsătorite sau cele care au depus deja declarația de căsătorie ar putea încheia un asemenea contract. Acest lucru îl spunem deoarece, legiuitorul, în prima parte a art.27 C.fam. stipulează: „Contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți…” Este o exprimare destul de aproximativă a legiuitorului în această situație, lucru pe care l-am menționat și anterior. În opinia noastră, utilizarea expresiei „persoanele care doresc să se căsătorească” este extrem de nereușită, or, credem că la un moment dat, marea majoritate a oamenilor doresc să se căsătorească. Considerăm că în acest context, era mai indicată utilizarea de către legiuitor a formulei „persoanele care au depus declarația de căsătorie” sau a sintagmei „viitorii soți”. Este evident că două persoane care nu au de gând să se căsătorească și sunt în deplinătatea facultăților mintale n-au să se aventureze să încheie contracte matrimoniale de dragul aflării în treabă, dar, totuși, exactitatea în exprimare nu trebuie neglijată de către legiuitor.
b) pot încheia asemenea contracte numai persoanele fizice, nu și cele juridice, după cum și căsătoria poate fi încheiată numai între persoane fizice de sex diferit.
c) prin acest contract se stabilesc doar relațiile patrimoniale între soți în timpul căsătoriei, sau se reglementează drepturile și obligațiile patrimoniale ale foștilor soți, în cazul desfacerii căsătoriei, lucru pe care-l desprindem din partea a doua a art.27 C.fam. după cum urmează: „… în care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”. Față de alte legislații, în speță față de cea română, unde efectele convenției matrimoniale încetează odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei, când încetează și regimul matrimonial și se pune problema lichidării acestuia, legislația moldovenească prevede expres că, în anumite condiții, contractul matrimonial, sau, mai bine spus, unele efecte ale acestuia, vor supraviețui căsătoriei și se vor aplica relațiilor patrimoniale între foștii soți, după cum prevede ultima parte a art.27 C.fam.: „… și/sau în cazul desfacerii acesteia”. Acest lucru este posibil anume pentru faptul că legiuitorul moldav, în opinia noastră, are în vedere, întâi de toate, contractul matrimonial ca fiind o operațiune juridică prin care persoanele căsătorite sau viitorii soți, își stabilesc modul în care se vor derula relațiile patrimoniale între ei, fie în timpul căsătoriei fie după desfacerea acesteia. Legiuitorului nostru îi scapă din vedere faptul că, prin acest contract viitorii soți își stabilesc regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei, iar persoanele deja căsătorite își pot modifica regimul matrimonial pentru care au optat la încheierea căsătoriei, și aceasta în pofida faptului că tot el, legiuitorul, în art.29 C.fam. stabilește tipurile de regimuri matrimoniale pentru care pot opta soții la momentul încheierii contractului matrimonial!?! Dacă avem în vedere această din urmă accepțiune a contractului matrimonial, atunci prin clauzele sale se poate stabili regimul matrimonial aplicabil doar în timpul căsătoriei, cât timp părțile acestui contract sunt căsătorite, or nu este de imaginat ca efectele convenției matrimoniale să debuteze înaintea căsătoriei, după cum ele nu pot să se producă și după încetarea sau desfacerea căsătoriei, subliniindu-se în așa mod dependența regimului matrimonial de instituția și efectele căsătoriei;
d) deși este un contract sinalagmatic, caracter asupra căruia ne vom opri ulterior, autorii în domeniu susțin că acestuia nu-i pot fi aplicabile întocmai principiile dreptului comun ce vizează efectele acestui tip de contracte. Astfel, de exemplu, excepția de neexecutare a contractului și rezoluțiunea, sunt incompatibile cu instituția regimului matrimonial. Cu toate că autorii în domeniu susțin punctul de vedere conform căruia efectele specifice ale contractelor sinalagmatice nu pot fi aplicate contractului matrimonial, legiuitorul nostru stabilește prin dispozițiile alin.2 și 3 art.30 C.fam. următoarele: „(2) Nu se admite refuzul unilateral de executare a clauzelor contractului matrimonial.
(3) La cererea unuia dintre soți, instanța judecătorească poate modifica sau rezilia contractul matrimonial în modul și temeiurile prevăzute de Codul civil”.
Aceste dispoziții legale, în opinia noastră, ne duc tocmai la efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, ceea ce ne demonstrează, a câta oară, că legiuitorul vede contractul matrimonial, în primul rând, ca pe un negotium iuris.
Contractul matrimonial, din cele expuse mai sus, vedem că este un act juridic complex, poate fi încadrat în categoria actelor juridice bilaterale, având caracterul unui adevărat „pact de familie”, pentru că este în strânsă legătură cu însăși căsătoria și interesează soarta familiei create prin căsătorie, fiind-ui aplicabile regulile generale din materia contractelor, dar, în același timp, aplicându-i-se multiple reglementări speciale, fiind considerat de doctrină un contract privilegiat.
2.2.2. Caracterele juridice ale contractului matrimonial
Având în vedere faptul că încheierea contractului matrimonial are ca scop reglementarea relațiilor patrimoniale între soți, aspectele personale neputând face obiectul acestuia, constatăm că el este un act juridic patrimonial, complex, prezentând caracteristicile unui contract deși nu este considerat un izvor tipic de obligații. Aici ne vom referi la caracterele generale ale contractului matrimonial, înțeles ca operațiune juridică, adică, negotium iuris. Având în vedere acest sens, în opinia noastră, contractul matrimonial reglementat de art.27-32 C.fam. al Republicii Moldova prezintă următoarele caractere juridice:
– este bilateral, reprezentând voința concordantă a două părți, se încheie între două persoane, în cazul dat, între soț și soție sau viitori soți;
– este strict personal, caracterul intuitu personae care este propriu căsătoriei se răsfrânge și asupra contractului matrimonial, or legislația, deși nu interzice expres, nici nu prevede posibilitatea încheierii acestuia prin reprezentant. Art.27 C.fam. stipulează următoarele: „Contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți …”, presupunând aici că numai viitorii soți sau soții personal pot încheia un asemenea contract. La încheierea contractului matrimonial, viitorii soți sau persoanele deja căsătorite vor ține cont nu doar de starea lor materială, ci și de calitățile lor personale, mentalitatea și ideile lor despre ce ar trebui să fie căsătoria și efectele sale patrimoniale, contractul dat bazându-se pe încrederea și colaborarea între soți întocmai ca în materia societăților comerciale de persoane;
– este sinalagmatic, dând naștere la drepturi și obligații în sarcina ambelor părți. În opinia unor autori, contractul matrimonial nu este unul sinalagmatic deoarece „contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce, toate aceste caractere juridice specifice contractului sinalagmatic îi lipsesc contractului matrimonial, prin care, de fapt, se determină regimul matrimonial al bunurilor soților și nu se stabilesc drepturile și obligațiile părților, adică obligația fiecăreia dintre părți nu este corelativă obligației celeilalte”. În opinia noastră, acest punct de vedere poate fi acceptat, în cazul în care privim contractul matrimonial ca fiind acela care creează nu simple raporturi juridice, ci statute, adică mănunchiuri de raporturi juridice, când îl privim ca pe acea convenție ce are vocația de a reglementa întreaga viață patrimonială a soților, nu doar un anumit raport concret. Dacă însă analizăm definiția legală a contractului matrimonial dată de art.27 C.fam., vedem că legiuitorul statuează că prin contractul dat părțile „determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”. De asemenea, dacă parcurgem dispozițiile alineatului 4 art.29 C.fam. vedem că: „Soții sunt în drept să determine în contractul matrimonial drepturile și obligațiile privind întreținerea reciprocă și modul de participare a fiecăruia la veniturile obținute de fiecare dintre ei și la cheltuielile comune, bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soți în caz de partaj, precum și să stabilească alte clauze patrimoniale, inclusiv sancțiuni patrimoniale pentru soțul culpabil de desfacerea căsătoriei”. În prima parte a acestei norme se spune clar că „soții vor determina în contractul matrimonial drepturile și obligațiile privind întreținerea reciprocă ……… și modul de participare la cheltuielile comune”. Deci, sunt niște drepturi și obligații reciproce care își au izvorul în acest contract, or nu credem că toate sarcinile patrimoniale ale căsniciei vor fi suportate doar de către unul din soți. Chiar dacă în literatura juridică este contestat caracterul sinalagmatic al contractului matrimonial considerăm, totuși, că acest caracter îi este propriu, mai ales după analiza definiției legale a acestuia în legislația Republicii Moldova și având în vedere faptul că marea majoritate a persoanelor care stabilesc asemenea înțelegeri se referă în conținutul contractului dat efectiv doar la „ce, cât, cum vor trebui să dea, să facă sau să nu facă ceva legat de cheltuielile căsniciei”. Faptul că este sinalagmatic, contractul matrimonial, este demonstrat și de către legiuitor, prin dispozițiile art.30 C.fam., care reglementează posibilitatea rezilierii acestuia. Or, după cum este bine cunoscut, pot fi reziliate contractele sinalagmatice cu executare succesivă;
– este solemn, deoarece trebuie să îmbrace forma scrisă și necesită autentificare notarială, formă care este cerută ad validitatem, nerespectarea acesteia ducând la nulitatea contractului. În acest sens, art.28 alin.3 C.fam. prevede: „Contractul matrimonial se încheie în formă scrisă și se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului”;
– este între vii (inter vivos), deoarece își produce efectele în timpul vieții soților, lucru pe care-l desprindem din dispozițiile art.27 C.fam., în care legiuitorul statuează că prin contractul dat părțile „determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”. Cu toate acestea, din neatenție sau din neștiință, același legiuitor, în alin.1 art.31 C.fam., stabilește următoarele: „Clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepția celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei”. Din aceste prevederi, tragem concluzia că legiuitorul, îngăduie ca efectele acestui contract să se producă și după încetarea căsătoriei, recunoscându-i caracterul mortis causa contractului matrimonial. Pare a fi ilogică situația pe care o admite legiuitorul moldav, când unui contract îi sunt atribuite, în funcție de un criteriu de clasificare, în cazul dat vorbim de cel al momentului producerii efectelor, ambele caractere juridice!?! Evident că la mijloc este vorba de o eroare, or, legiuitorul, în opinia noastră, utilizează neadecvat noțiunea de „încetare a căsătoriei”, considerând-o probabil sinonimă cu cea a „desfacerii căsătoriei”. Dacă acceptăm caracterul mortis causa al contractului matrimonial, înseamnă că trebuie să recunoaștem, implicit, că legislația moldovenească reglementează instituirea contractuală! Dacă, însă, analizăm legislația succesorală, vom constata că la art.1432 C.civ., legiuitorul statuează că: „Moștenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) și în temeiul legii (succesiune legală)”. Astfel, vedem că sunt prevăzute expres doar două moduri de transmisiune a moștenirii: 1) conform ultimei voințe a defunctului exprimată în testament și 2) conform dispozițiilor Codului civil, în lipsa testamentului. Instituirea contractuală nu este reglementată de legiuitor printre modurile de a dispune de bunuri mortis causa.
– este oneros, deoarece alin.4 art.29 C.fam. prevede că: „Soții sunt în drept să determine în contractul matrimonial drepturile și obligațiile privind întreținerea reciprocă și modul de participare a fiecăruia la veniturile obținute de fiecare dintre ei și la cheltuielile comune, bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre soți în caz de partaj, precum și să stabilească alte clauze patrimoniale, inclusiv sancțiuni patrimoniale pentru soțul culpabil de desfacerea căsătoriei”. Astfel, soții stabilesc prin intermediul contractului matrimonial cum se vor derula efectiv relațiile patrimoniale între ei, ce drepturi și obligații realmente vor avea unul și celălalt vis-à-vis de cheltuielile căsniciei, întreținerea reciprocă sau a membrilor familiei, acoperirea costurilor ce vizează creșterea și educarea copiilor etc. În opinia noastră, nu este corectă afirmația unor autori care susțin că „contractul matrimonial va fi cu titlu oneros doar în cazul în care scopul ce a determinat încheierea contractului a fost obținerea unui folos, adică faptul că părțile au urmărit obținerea unui folos (anumite interese patrimoniale) ar rezulta din însuși conținutul contractului matrimonial, în caz contrar, contractul matrimonial va avea caracter gratuit”. Caracterul oneros al contractului matrimonial, în opinia noastră, dar și a altor autori, rezultă din însăși „instituția căsătoriei și specificul susținerii sarcinilor familiei, care exclud de principiu ca de plano convenția matrimonială să fie înțeleasă ca un act gratuit, o liberalitate sau ca un act unilateral”. Într-o ipoteză fantezistă, contractul matrimonial ar putea fi cu titlu gratuit, aceasta în cazul în care unul dintre soți își asumă toate sarcinile căsniciei, celălalt fiind titular exclusiv de drepturi, neavând vreo obligație în acest sens, lucru destul de greu de imaginat. Concluzionând, este exclusă încadrarea contractului matrimonial în categoria celor cu titlu gratuit, fiind cu titlu oneros, având în vedere că onerozitatea constituie dreptul comun, fiind prezumată relativ;
– este comutativ, pentru că părțile î-și cunosc întinderea și existența prestațiilor datorate unul altuia din momentul încheierii contractului, caracter care rezultă însăși din dispozițiile art.27 C.fam.;
– este patrimonial, deoarece reglementează relațiile patrimoniale dintre soți, caracter care rezultă iarăși din dispozițiile art.27 C.fam. Regimul matrimonial este o modalitate a patrimoniului, iar convenția matrimonială are ca obiect alegerea și instituirea unui anumit regim matrimonial. Efectul principal, imediat, patrimonial al convenției matrimoniale constă tocmai în structurarea patrimoniului fiecăruia dintre soți și instituirea regulilor de funcționare specifice regimului matrimonial ales. Acest caracter îl deducem din prevederile art.29 C.fam. care reglementează, în opinia noastră, contractul matrimonial ca mijloc juridic prin care soții, în timpul căsătoriei, modifică regimul matrimonial pentru care au optat inițial și nu are în vedere contractul matrimonial ca operațiune juridică, adică, negotium iuris;
– este un act cauzal special, fiind animat de o cauză juridică specifică (affectio conjugalis). Încheind o convenție matrimonială, părțile trebuie să aibă în spirit intenția de a afecta raporturile patrimoniale generate de aceasta, susținerii sarcinilor căsătoriei și realizării cadrului pecuniar adecvat ducerii vieții de familie;
– este constitutiv de drepturi, întrucât creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută acestora anterior, caracter pe care îl deducem din prevederile art.29 C.fam.;
– este cu executare succesivă, adică treptată, în timp, caracter dedus din prevederile alin.4 și 5 art.29 C.fam. Considerăm, alături de alți autori, că acest caracter este dat de „complexitatea raporturilor patrimoniale dintre soți care fac ca o convenție matrimonială să nu-și poată produce efectele decât prelungite în timp: pe durata căsătoriei” și/sau după desfacerea acesteia. În opinia noastră, este eronată afirmația unor autori autohtoni care susțin că: „contractul matrimonial, în general, nu poate fi cu executare succesivă, deoarece acesta nu presupune nimic altceva decât determinarea regimului juridic al bunurilor soților în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”. Considerăm că efectele acestui contract sunt mult mai largi și nu se referă numai la bunurile soților ci și la alte aspecte, iar menirea contractului dat este a stabili anumite reguli pe care soții vor trebui să le respecte pentru a suporta împreună sarcinile căsniciei, „pentru a putea astfel pune pe picioare un instrument pecuniar necesar familiei și menajului lor”. De asemenea, faptul că acest contract este cu executare succesivă este confirmat și de dispozițiile art.30 C.fam. intitulat „Modificarea și rezilierea contractului matrimonial”. Rezilierea, după cum susțin autorii în domeniu, reprezintă „desființarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motivul că una din părți nu-și execută obligațiile”. Deci, nu pot fi reziliate decât contractele cu executare succesivă. În aceeași ordine de idei, Codul civil în art.747 alin.1 prevede expres că: „Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă”;
– este un contract numit, având o denumire proprie și fiind reglementat expres de către Codul familiei în art.27-32;
– este un contract principal, deoarece soarta acestuia nu este legată de cea a altor acte juridice sau contracte. În privința acestui caracter dorim să menționăm faptul că, unii autori, susțin ideea potrivit căreia, contractul matrimonial este unul accesoriu „deoarece potrivit art.28 alin2 C.fam. contractul matrimonial încheiat până la înregistrarea căsătoriei intră în vigoare la data înregistrării acesteia”. Supunem criticii aceste afirmații făcute de autorii moldoveni deoarece, argumentul înaintat nu este unul pertinent, actul juridic al căsătoriei și contractul matrimonial sunt două acte juridice distincte, cu regim juridic propriu, chiar dacă rațiunea existenței acestui contract este reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți, „ceea ce înseamnă că efectele și cauza juridică a unei convenții matrimoniale sunt strâns legate de căsătorie”. Atât actul juridic al căsătoriei cât și contractul matrimonial pot fi încheiate în mod valabil, situație în care nu se ridică vreo problemă în privința existenței și efectelor acestora. Dar, se poate întâmpla ca, un contract matrimonial să fie încheiat în mod valabil, în schimb căsătoria nu. Ce efecte va produce declararea nulității căsătoriei în privința contractului matrimonial? Va fi lovit de nulitate și acesta în cazul dat sau nu? Se va aplica principiul accesorium sequitur principalem în situația dată? În opinia noastră contractul matrimonial în speța de mai sus va fi caduc, deoarece nu se mai justifică existența lui. El este subordonat scopului căsătoriei și intereselor familiei, având menirea a susține familia proiectată din punct de vedere material, economic, ceea ce are drept consecință împrejurarea că efectele convenției matrimoniale sunt subordonate căsătoriei și nu pot fi concepute în afara acesteia. De asemenea, căsătoria poate fi încheiată în mod valabil, iar contractul matrimonial nu. Va produce vreun efect declararea nulității contractului matrimonial în privința căsătoriei? Sigur că nu, deoarece existența căsătoriei condiționează existența, sau, mai bine spus, producerea efectelor contractului matrimonial și nu invers. În această situație soții, nu se vor putea prevala de efectele contractului matrimonial fiindu-le aplicabil regimul matrimonial legal sau regimul matrimonial avut până la încheierea contractului lovit de nulitate. Faptul că la alin.2 art.28 C.fam. legiuitorul stipulează: „Contractul matrimonial încheiat până la înregistrarea căsătoriei intră în vigoare la data înregistrării acesteia”, nu condiționează existența sau valabilitatea lui, ci doar producerea efectelor, adică, dacă nu se încheie căsătoria între persoanele care au încheiat un contract matrimonial, acesta din urmă nu va fi lovit de nulitate, ci va fi caduc. De altfel, ca act juridic el va exista în mod valabil, numai că nu-și va produce efectele. Contractul matrimonial este accesoriu nu actului juridic al căsătoriei ci instituției date;
– este un contract negociat, întrucât părțile negociază și discută clauzele sale, lucru expres prevăzut în art.27 și 29 alin.4 C.fam. Unii autori autohtoni, consideră că acest contract este în același timp unul negociat, dar și de adeziune?!? În opinia acestora, „este contract negociat, deoarece părțile negociază toate clauzele sale, dar este și de adeziune, întrucât poate fi redactat în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur și simplu aderă la un contract care a fost preredactat”. Legat de această afirmație, potrivit căreia, contractul matrimonial este de adeziune, avem rezerve foarte serioase. În opinia noastră, este o înțelegere eronată a sensului acestui criteriu de clasificare a contractelor. Considerăm că este irelevantă afirmația potrivit căreia „contractul poate fi redactat în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante, iar celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze”. Este evident că pe o foaie de hârtie nu pot scrie concomitent două persoane, ca să fim în situația în care contractul să fie redactat de către ambele părți. Nu este relevant faptul cine redactează înscrisul, instrumentum, soțul care știe carte și poate ticlui un text, cel care are scrisul mai citeț sau mai frumos sau, cel care este mai avut ori mai bogat și are interesul să redacteze primul un „document” care să-i protejeze averea. Important, în această situație, este faptul că părțile contractante stabilesc prin negocieri clauzele contractuale, conținutul sau efectele acestuia. Și ce se întâmplă dacă unul dintre soți este analfabet, deși este foarte bogat, dar vrea să încheie un contract matrimonial? Va încheia un contract de adeziune numai datorită faptului că celălalt soț este cărturar și a redactat contractul? Ce fel de contract, din acest punct de vedere vor încheia soții, dacă înscrisul este întocmit sau redactat de către notarul care-l autentifică? Vor adera la manifestarea de voință a notarului? Suntem nedumeriți de aceste afirmații deoarece, contractul matrimonial, avut în vedere ca negotium iuris, prin definiție este unul negociat, fapt ce rezultă din definiția dată acestuia de către legiuitor prin dispozițiile art.27 C.fam., având în vedere și celelalte caractere juridice ale acestuia. De esența contractului matrimonial este că părțile-și negociază efectele și nu-i acceptă pur și simplu clauzele. Nu negăm existența categoriei contractelor de adeziune, dar acestea, de obicei, se încheie în urma unei oferte unilaterale care se adresează publicului, făcută de către un monopolist în domeniul unor prestații.
– poate fi afectat de termen sau condiție, lucru prevăzut expres la alin.5 art.29 C.fam. după cum urmează: „Drepturile și obligațiile prevăzute în contractul matrimonial pot fi limitate la un anumit termen sau pot fi puse în dependență de survenirea sau nesurvenirea anumitelor condiții”.
Concluzionând, putem afirma cu tărie: contractul matrimonial este un act complex, ce se detașează prin complexitatea clauzelor și a efectelor de contractele civile ordinare, având o fizionomie proprie.
2.2.3. Încheierea contractului matrimonial
Contractul matrimonial, înțeles ca operațiune juridică, adică, negotium iuris, fiind un act juridic de formație bilaterală, va trebui să corespundă condițiilor de validitate înaintate de lege pentru orice manifestare de voință producătoare de efecte juridice (capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza și forma). Unii autori, având în vedere legătura strânsă a contractului matrimonial cu actul juridic al căsătoriei, susțin ca regulile care guvernează formarea convenției matrimoniale să fie împrumutate, într-o anumită măsură, de la instituția căsătoriei.
Cum deja am menționat subiecte, sau părți ale contractului matrimonial, nu vor putea fi decât viitorii soți sau persoanele deja căsătorite. În acest sens, calitatea de viitori soți o au, în opinia noastră, persoanele care au depus declarația de căsătorie la oficiile de stare civilă, iar calitatea de soți, o au persoanele care au încheiat deja actul juridic al căsătoriei. Nu vor putea încheia un asemenea contract concubinii.
Evident că viitorii soți sau soții trebuie să fie persoane de sex diferit, adică un bărbat și o femeie.
În cele ce urmează, vom efectua analiza condițiilor de validitate ale contractului matrimonial, reglementate de către legiuitor în art.27-32 C.fam.
2.2.4. Efectele contractului matrimonial
Ca orice contract și contractul matrimonial se încheie cu scopul de a produce anumite efecte juridice. În opinia noastră, aceste efecte vor fi diferite, în dependență de scopul urmărit de către soți la încheierea contractului. Adică, efectele se vor deosebi, după cum prin contractul matrimonial s-a urmărit stabilirea sau alegerea regimului matrimonial care va guverna relațiile patrimoniale între soți în timpul căsătoriei ori, s-a avut în vedere, contractul matrimonial ca operațiune juridică, negotium iuris, prin care viitorii soți sau soții își determină drepturile și obligațiile patrimoniale în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia.
În prima ipoteză, dacă prin contractul matrimonial s-a urmărit alegerea regimului matrimonial, care va guverna relațiile patrimoniale între soți în timpul căsătoriei, soții vor putea opta, prin intermediul acestuia, fie pentru regimul separației de bunuri fie pentru regimul comunității convenționale.
Regimul separației de bunuri oferă soților o independență patrimonială deplină și nu duce la formarea unei mase de bunuri comune. Acest regim, este considerat de autori drept un regim al neîncrederii și egoismului, în care fiecare soț agonisește pentru el, patrimoniul său fiind ferit de orice atingere din partea partenerului de viață. Separația de bunuri este adesea injustă, în special în privința soțului, de cele mai multe ori soția, care nu exercită o activitate profesională, ocupându-se de menaj și de creșterea copiilor.
În legislația Republicii Moldova, regimul separației de bunuri este reglementat telegrafic de alin.2 art.29 C.fam. care prevede următoarele: „Contractul matrimonial poate stabili că toate bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei sunt proprietate personală a soțului care le-a dobândit”. Astfel, patrimoniile soților vor fi separate, distincte unul de celălalt, iar bunurile dobândite de către ei, vor fi proprietate personală a fiecăruia. Regimul separației nu duce la formarea unei mase de bunuri comune, dezvoltându-se doar masa bunurilor proprii. Ca excepție, dacă soții contribuie împreună la dobândirea unui bun, acesta va fi proprietate comună pe cote-părți. Pentru a evita confuzia patrimoniilor soților, ei sunt nevoiți să țină o evidență strictă a bunurilor dobândite și datoriilor contractate. Datorită faptului că patrimoniile soților sunt separate, în cazul lichidării acestui regim, practic, nu există procedura de partaj, cu excepția partajării bunurilor proprietate comună pe cote-părți.
Regimul comunității convenționale, este reglementat, în opinia noastră, destul de aproximativ și lacunar, în alin.4 art.29 C.fam., unde legiuitorul dispune că soții, pot determina în contractul matrimonial drepturile și obligațiile privind întreținerea reciprocă, având în vedere, în opinia noastră, întreținerea contractuală și nu cea legală, modul de participare a fiecăruia la veniturile obținute de fiecare dintre ei, contribuția soților la cheltuielile comune, având în vedere cheltuielile căsniciei care vizează traiul în comun, obligația părinților de a-și întreține copiii etc., bunurile ce vor fi transmise fiecăruia dintre foștii soți în caz de partaj, având în vedere partajarea bunurilor proprietate comună pe cote-părți etc. La fel, părțile pot să stabilească prin acest contract, sancțiuni patrimoniale pentru soțul culpabil de desfacerea căsătoriei sau, pot insera alte clauze patrimoniale.
Astfel, dacă soții consideră că reglementarea relațiilor pecuniare între ei, prin intermediul regimului legal, nu le va satisface pe deplin interesele și doleanțele, ei au posibilitatea să-și organizeze aspectele patrimoniale ale vieții lor conjugale, așa cum cred de cuviință, în acord cu propriile interese pecuniare, mentalități, așteptări și alte variabile de natură subiectivă care se subsumează filosofiei de viață a respectivului cuplu. Viitorii soți sau soții, vor putea opta pentru acest regim, în situația când comunitatea legală se dovedește a fi incompatibilă cu interesele patrimoniale concrete ale acestora, ei putând opta pentru comunitatea extinsă sau, pentru comunitatea restrânsă de bunuri. De asemenea, ei pot stabili diferite modalități de gestiune a bunurilor comune sau, pot prevedea modalități specifice de lichidare a comunității, care să simplifice procedura partajului.
În cea de a doua ipoteză, când prin contractul matrimonial se are în vedere operațiunea juridică, adică negotium iuris, actul juridic prin care viitorii soți sau soții își determină drepturile și obligațiile patrimoniale în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia, efectele contractului matrimonial vor consta în amenajarea relațiilor patrimoniale între soți prin intermediul acestui contract. În cazul dat, având în vedere că se recunoaște contractului matrimonial statutul de contract civil ordinar, cu unele particularități, soții, vor statua drepturile și obligațiile lor patrimoniale, după modelul celorlalte contracte civile.
Legiuitorul, reglementând contractul matrimonial ca operațiune juridică, adică, negotium iuris, vine și cu o serie de interdicții, adică anumite aspecte ale relațiilor dintre soți, cu privire la care părțile contractului matrimonial nu se pot pronunța. Astfel, din dispozițiile legale ce reglementează contractul matrimonial vedem că, prin mijlocirea acestuia, părțile nu pot să limiteze capacitatea de folosință sau de exercițiu a lor, adică nu pot prevedea clauze prin care, de exemplu, unui soț i se interzice să exercite anumite activități profesionale, să încheie anumite acte juridice etc., sau, prin acest contract, nu se pot reglementa drepturile personale, de natură nepatrimonială, cum ar fi, de exemplu, inserarea clauzelor cu privire la obligația soților de a se iubi reciproc, de a respecta obligația de fidelitate conjugală, de a repartiza obligațiile menajului între ei etc.
Nu în ultimul rând, un efect al contractului matrimonial va consta și în asigurarea dovezii regimului matrimonial aplicabil între soți sau, asigurarea mijlocului de probă privind existența, conținutul și întinderea efectelor patrimoniale ale căsătoriei între soți, în timpul acesteia sau după divorț, stabilite prin învoiala acestora într-un înscris. În acest caz, contractul matrimonial este înțeles ca instrumentum.
Legat de durata în timp a efectelor contractului matrimonial, între soți, acesta își va produce efectele, fie din momentul încheierii căsătoriei, fie din momentul încheierii contractului, fie din momentul stabilit de către soți în contract, în cazul când acesta este afectat de modalități. Față de creditori, contractul matrimonial va fi opozabil numai din momentul când soții îi înștiințează despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului. Neîndeplinirea obligației de înștiințare a creditorilor despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial îl face inopozabil terților, soțul sau soții debitori rămânând obligați față de creditori, indiferent de conținutul contractului. În acest caz, în opinia noastră, se va considera că patrimoniul soților este guvernat de regimul legal, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.
Concluzii și recomandări
O căsătorie legal încheiată produce pentru cei doi soți o serie de efecte (urmări) care sunt împărțite în literatura de specialitate în două categorii:
efecte cu privire la persoana soților și la raporturile personale între aceștia;
efecte cu privire la relațiile ce privesc patrimoniul soților.
Relațiile ce se nasc între soți în timpul căsătoriei, sub imperiul actualei legislații, au în vedere, în primul rând, deplina egalitate în drepturi a soților în raporturile de căsătorie.
Raporturile personale nepatrimoniale alcătuiesc principalul conținut al relațiilor ce se nasc între soți în timpul căsătoriei. Aceste raporturi au un caracter hotărâtor nu numai în stabilirea naturii juridice și a caracterelor pe care le înfățișează căsătoria, dar determină și subordonează raporturile patrimoniale ce se nasc între soți în timpul căsătoriei. Raporturile patrimoniale sunt subordonate raporturilor personale nepatrimoniale și împlinirii principalelor sarcini ale căsătoriei.
Cu toate că raporturile personale nepatrimoniale la care dă naștere căsătoria au un caracter precumpănitor în cadrul relațiilor dintre soți, totuși, nu trebuie tăgăduită, în nici un fel, importanța raporturilor patrimoniale, raporturi ce constituie baza materială a existenței, dezvoltării și consolidării familiei. Printre raporturile patrimoniale la care căsătoria celor doi soți dă naștere, raporturile cu privire la bunurile comune ale soților ocupă un loc foarte important.
Raporturile patrimoniale cu privire la bunurile comune desemnate în literatura de specialitate și practica judecătorească prin termenul „comunitatea de bunuri a soților” sunt rezultatul direct și nemijlocit al căsătoriei. Într-adevăr, efectele căsătoriei și implicit comunitatea de bunuri a soților ia ființă odată cu încheierea căsătoriei și se sfârșește pe data încetării căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, ori la desfacerea căsătoriei prin divorț. Constituie obiect al comunității, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soți.
Pe lângă comunitatea devălmașă de bunuri a soților, legislația mai reglementează și dreptul de proprietate personală a fiecăruia dintre soți asupra bunurilor dobândite de către ei până la încheierea căsătoriei, sau, în timpul acesteia prin donație sau moștenire făcute pe numele numai unuia din ei.
În prezent, legislația familială a Republicii Moldova reglementează expres și regimul contractual al bunurilor soților, de analiza căruia ne-am ocupat pe parcursul lucrării date.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților este principalul drept de natură patrimonială ce intră în alcătuirea comunității de bunuri, constituind, împreună cu celelalte drepturi reale patrimoniale, baza materială a familiei și căsătoriei. Atât dreptul de proprietate, cât și celelalte drepturi patrimoniale care alcătuiesc comunitatea de bunuri sunt afectate satisfacerii nevoilor comune ale căsniciei celor doi soți, a copiilor acestora și a altor membri ai familiei.
Cercetarea noastră a fost orientată spre evidențierea faptului că în baza reglementărilor legale, efectele căsătoriei, cele cu caracter patrimonial, la care se referă dreptul de proprietate în devălmășie al soților asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, este o formă a dreptului de proprietate comună, iar, prin natura sa juridică, o modalitate sub care se înfățișează dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice.
În privința relațiilor patrimoniale, am cercetat regimul legal al bunurilor soților, regim care de acum nu mai este unic în legislația țării noastre, drepturile și obligațiile soților cu privire la bunurile comune și bunurile proprii, împărțirea proprietății comune atât în timpul căsătoriei, cât și la divorț etc. Referitor la efectele patrimoniale ale căsătoriei, utilizând metoda comparativă, am analizat contractul matrimonial, instituție care nu era reglementată în vechea legislație a republicii noastre și care în prezent încă nu este reglementată în multe state. În această ordine de idei am prezentat definiția contractului matrimonial, caracterele sale juridice, modul de încheiere și efectele pe care le produce acesta după încheiere față de soți, față de creditorii acestora sau alte persoane, cazurile de nulitate și modul de reziliere a contractului dat.
La art.31 alin.1 C.fam. legiuitorul prevede: „Clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepția celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei.”
Analizând conținutul alineatului dat, am ajuns la concluzia că este neadecvată folosirea sintagmei „încetarea căsătoriei” în cuprinsul acestei dispoziții legale. Efectele contractului matrimonial se vor stinge numai în cazul încetării căsătoriei prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, nu și în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, cu toate că expres, la art.27 C.fam. se prevede că prin acest contract se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților „în timpul căsătoriei și/sau în cazul desfacerii acesteia”.
Considerăm că alineatul întâi a articolului 31 C.fam. trebuie modificat și propunem ca acesta să aibă următorul conținut: „Clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării relațiilor de căsătorie, cu excepția celor care au fost stipulate pentru perioada de după desfacerea căsătoriei”.
Bibliografie
Acte normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18 august 1994, nr.1;
Codul familiei al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova N.1316 – XIV din 26 octombrie 2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26 aprilie 2001, nr. 47-48, Chișinău, 2001;
Legea privind sănătatea reproducerii Nr.138 din 15.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 205-207 din 28.09.2012, art. Nr: 673. Data intrării in vigoare: 28.10.2012;
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.125 din 18.02.2013 „Pentru aprobarea Regulamentului privind eliberarea actelor de identitate și evidența locuitorilor Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.36-40 din 22.02.2013, art. Nr: 171. Data intrării în vigoare: 07.03.2013.
Manuale, monografii:
Avram, M. Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013;
Avram, M. Nicolescu, C. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010;
Bacaci, Al. Hageanu, C. Dumitrache, V. Dreptul familiei, Editura ALL BECK, 2005;
Beleiu, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită de Nicolae, M. Trușcă, P. Editura Universul Juridic, București, 2003;
Bodoașcă, T. Draghici, A. Puie, I. Maftei, Iu. Dreptul familiei. Curs universitar, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Bodoașcă, T. Regimul separației de bunuri în reglementarea noului Cod civil. În: Dreptul, Nr11/2010;
Chelaru, I. Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iași, 2002;
Dumitrescu, I. C. Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soți, Dreptul, anul XV, Seria a III-a; Nr. 10/2004;
Duță, C.R. Raporturile patrimoniale dintre soți la confluența dispozițiilor Codului familiei și ale noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Filipescu, I.P. Anca, P. Calmuschi, O. Eremia, M.-I. Încheierea căsătoriei și efectele ei, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1981;
Filipescu, I.P. Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2002;
Florescu, G. Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2008;
Florian, E. Dreptul familiei, Editura ALL Beck, București, 2006;
Florian E., V.Pînzari, Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Hamangiu, C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu, Al. Tratat de drept civil român, Vol.I, Editura ALL, București, 1998;
Harbădă, M. Dreptul familiei, Fundația „România de mâine”, Universitatea „Spiru Haret”, București, Facultatea de Drept, Iași, 1994;
Lupașcu, D. Dreptul familiei, Editura Rosetti, București, 2005;
Lupșan, G. Dreptul familiei, Editura „Junimea”, Iași, 2001;
Lupulescu, D. Dreptul de proprietate comună al soților, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1993;
Nicolescu, C. Gestiunea bunurilor comune ale soților în sistemul Codului civil român – continuitate sau reformă? În: Revista Română de Drept Privat, Nr.5/2013;
Nicolescu, C. Regimuri matrimoniale convenționale în sistemul noului cod civil român – abordare istorică, utilitaristă și comparativă, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Pop, L. Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Pop, L. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Pînzari, V. Unele reflecții cu privire la drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova (actualizat). În: Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România, Nr.2/2006, anul LI;
Pînzari, V. Unele considerente cu privire la regimul contractual al bunurilor soților în legislația familială a Republicii Moldova. În: Studia Iurisprudentia on-line. Cluj-Napoca, 2006 citat 26.02.2014. Disponibil: http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2006
Pînzari, V. Căsătoria în legislația Republicii Moldova, Editura PUB, Bălți, 2002;
Reghini, I. Diaconescu, Ș. Vasilescu, P. Introducere în dreptul civil, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008;
Reghini, I. Diaconescu, Ș. Vasilescu, P. Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013;
Pricopi, A. Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București,1998;
Rusu, M.I. Procedura divorțului în dreptul românesc, Editura Rosetti, București, 2003;
Tomescu, M. Dreptul familiei. Protecția copilului, Editura ALL Beck, București, 2005;
Ungureanu, O. Jugastru, C. Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, București, 2003;
Vasilescu, P. Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, București, 2003.
Bibliografie
Acte normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18 august 1994, nr.1;
Codul familiei al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova N.1316 – XIV din 26 octombrie 2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26 aprilie 2001, nr. 47-48, Chișinău, 2001;
Legea privind sănătatea reproducerii Nr.138 din 15.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 205-207 din 28.09.2012, art. Nr: 673. Data intrării in vigoare: 28.10.2012;
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.125 din 18.02.2013 „Pentru aprobarea Regulamentului privind eliberarea actelor de identitate și evidența locuitorilor Republicii Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.36-40 din 22.02.2013, art. Nr: 171. Data intrării în vigoare: 07.03.2013.
Manuale, monografii:
Avram, M. Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013;
Avram, M. Nicolescu, C. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010;
Bacaci, Al. Hageanu, C. Dumitrache, V. Dreptul familiei, Editura ALL BECK, 2005;
Beleiu, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită de Nicolae, M. Trușcă, P. Editura Universul Juridic, București, 2003;
Bodoașcă, T. Draghici, A. Puie, I. Maftei, Iu. Dreptul familiei. Curs universitar, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Bodoașcă, T. Regimul separației de bunuri în reglementarea noului Cod civil. În: Dreptul, Nr11/2010;
Chelaru, I. Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iași, 2002;
Dumitrescu, I. C. Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soți, Dreptul, anul XV, Seria a III-a; Nr. 10/2004;
Duță, C.R. Raporturile patrimoniale dintre soți la confluența dispozițiilor Codului familiei și ale noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Filipescu, I.P. Anca, P. Calmuschi, O. Eremia, M.-I. Încheierea căsătoriei și efectele ei, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1981;
Filipescu, I.P. Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2002;
Florescu, G. Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2008;
Florian, E. Dreptul familiei, Editura ALL Beck, București, 2006;
Florian E., V.Pînzari, Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
Hamangiu, C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu, Al. Tratat de drept civil român, Vol.I, Editura ALL, București, 1998;
Harbădă, M. Dreptul familiei, Fundația „România de mâine”, Universitatea „Spiru Haret”, București, Facultatea de Drept, Iași, 1994;
Lupașcu, D. Dreptul familiei, Editura Rosetti, București, 2005;
Lupșan, G. Dreptul familiei, Editura „Junimea”, Iași, 2001;
Lupulescu, D. Dreptul de proprietate comună al soților, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1993;
Nicolescu, C. Gestiunea bunurilor comune ale soților în sistemul Codului civil român – continuitate sau reformă? În: Revista Română de Drept Privat, Nr.5/2013;
Nicolescu, C. Regimuri matrimoniale convenționale în sistemul noului cod civil român – abordare istorică, utilitaristă și comparativă, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Pop, L. Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 1996;
Pop, L. Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Pînzari, V. Unele reflecții cu privire la drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Codului civil al Republicii Moldova (actualizat). În: Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România, Nr.2/2006, anul LI;
Pînzari, V. Unele considerente cu privire la regimul contractual al bunurilor soților în legislația familială a Republicii Moldova. În: Studia Iurisprudentia on-line. Cluj-Napoca, 2006 citat 26.02.2014. Disponibil: http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2006
Pînzari, V. Căsătoria în legislația Republicii Moldova, Editura PUB, Bălți, 2002;
Reghini, I. Diaconescu, Ș. Vasilescu, P. Introducere în dreptul civil, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008;
Reghini, I. Diaconescu, Ș. Vasilescu, P. Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, București, 2013;
Pricopi, A. Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București,1998;
Rusu, M.I. Procedura divorțului în dreptul românesc, Editura Rosetti, București, 2003;
Tomescu, M. Dreptul familiei. Protecția copilului, Editura ALL Beck, București, 2005;
Ungureanu, O. Jugastru, C. Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, București, 2003;
Vasilescu, P. Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, București, 2003.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Efectele Personale Si Patrimoniale ALE Casatoriei (ID: 127686)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.