Efectele Contractului de Antrepriza

CAPITOLUL II – EFECTELE CONTRACTULUI DE ANTREPRIZĂ

Secțiunea I – Obligațiile antreprenorului

Prin caracterul său sinalagmatic, contractul de antrepriză dă naștere unor obligații interdependente în sarcina ambelor părți.

Antreprenorul are următoarele obligații principale:

– obligația de informare a beneficiarului lucrării;

– obligația de a procura materialele necesare pentru executarea lucrării sau a prestării serviciului;

– obligația de a-i permite beneficiarului controlul executării lucrării;

– obligația de garanție pentru vicii ascunse și conformitatea lucrării (și a materialelor, dacă este cazul);

– obligații „accesorii”.

a) Obligația de informare a beneficiarului

Noul Cod Civil reglementează cu caracter de noutate în art. 1858 obligația de informare a beneficiarului.

Întrucât antreprenorul este considerat specialist în domeniul antreprizei, iar beneficiarul este prezumat profan în acelați domeniu, legiuitorul a pus în sarcina antreprenorului o obligație de informare menită să răspundă în plan juridic decalajului informațional inițial dintre cele două părți.

Potrivit textului legal, antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trâinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi primejduită din cauza:

1) viciilor materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție;

2) instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;

3) existenței sau ivirii unor împrejurări externe pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.

Se observă că niciunul dintre acești factori nu există cu ncesitate în contractul de antrepriză, ci ei pot exista în mod contingent.

Obiectul obligației de informare sunt deci factorii care influențează executarea obligației antreprenorului și care totuși, în mod execepțional față de structura de drept comun a acestei obligații, nu se află sub controlul său. În raport cu asemenea factori exteriori, antreprenorul nu trebuie să rămână inert clamând apoi exonerarea sa de răspunderea pentru viciile lucrării provenind din cauze străine. Dimpotrivă, atunci când percepe dezvoltarea unor asemenea cauze străine, antreprenorul trebuie să îl informeze neîntârziat pe beneficiar urmând ca în caz contrar să răspundă, dar nu pentru faptul că o cauză neimputabilă antreprenorului a deteriorat calitatea lucrării ori a împiedicat realizarea ei, ci pentru că nu l-a informat pe beneficiar despre aceasta atunci când deteriorarea sau împiedicarea puteau fi evitate.

Că acesta este rostul îndeplinirii de către antreprenor a obligației de informare, rezultă din efectele juridice ale executării sale.

În cazul în care clientul nu remediază deficiențele semnalate de antreprenor, într-un termen rezonabil în raport cu împrejurările, acesta din urmă are, în principiu, alegerea fie de a continua lucrarea pe riscul beneficiarului, fie de a rezilia sau rezolvi contractul.

Alegerea antreprenorului se face prin comunicarea către beneficiar a feclarației de reziliere ori de rezoluțiune sau a cererii de chemare în judecată pentru pronunțarea sau constatarea rezilierii sau rezoluțiunii, fie prin notificarea continuării lucrării pe riscul clientului.

Antreprenorul care a semnalat riscurile care ar afecta lucrarea în urma instrucțiunilor date de beneficiar nu are dreptul de a continua lucrarea ignorând aceste instrucțiuni. El trebuie să-l convingă pe beneficiar să retragă instrucțiunile defectuoase, iar dacă nu o face, poate decide fie rezoluțiunea sau rezilierea contractului, fie continuarea lucrării pe riscul beneficiarului și conform instrucțiunilor lui.

Chiar în cazul în care beneficiarul nu reacționează la informațiile furnizate, în absența oricărei comunicări, antreprenorul trebuie să continue executarea lucrării, pe riscul său, potrivit dreptului comun, iar acest risc trece asupra beneficiarului numai la notificarea lui în acest sens și numai în privința riscului în legătură cu care s-a făcut informarea.

Deși în principiu antreprenorul are alegerea între a trimite o asemenea notificare și a rezilia sau a rezolvi contractul, prin excepție, atunci când deficiențele semnalate sunt de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, iar beneficiarul nu le-a înlăturat, antreprenorul are obligația de a cere rezilierea sau rezoluțiunea contractului, sub sanțiunea ca, în cazul continuării executării contractului să preia în sarcina sa riscul pe care l-a semnalat (eventual alături de beneficiar, dacă i-a notificat continuarea lucrării pe riscul beneficiarului) și să răspundă pentru toate prejudiciile cauzate de producerea acelui risc, nu numai beneficiarului, ci și terților.

Din formularea textului rezultă că antreprenorul care dorește să continue lucrarea în ciuda riscului semnalat își îndeplinește obligația legală dacă doar formulează și susține cererea de declarare (judiciară) a rezoluțiunii sau rezilierii, fără a fi obligat să o declare el însuși.

Dacă această cerere a fost respinsă și viciul pe care a fost întemeiată cauzează prejudicii corporale, antreprenorul va răspunde pentru acestea dacă partea interesată demonstrează că acțiunea în rezoluțiune sau în reziliere a fost respinsă ca urmare a modului defectuos în care antreprenorul a condus procesul.

b) Obligația de a procura materialele necesare pentru executarea lucrării sau a prestării serviciului

Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, iar prin natura ei executarea lucrării sau prestarea serviciului presupune o materie primă sau punerea în aplicare a anumitor mijloace, potrivit art. 1857 alin. (1) „Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale”.

De altfel, sub acest aspect se reia în materia contractului de antrepriză un principiu general al obligațiilor potrivit căruia debitorul trebuie să facă tot ce este necesar pentru executarea obligației.

Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru calitatera acestora, potrivit dispozițiilor de la contractul de vânzare. Cel căruia beneficiarul i-a încredințat materialele, este obligat să le păstreze și să le întrebuințeze potrivit destinației lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuințate și să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării. În cazul lucrărilor complexe, antreprenorul este obligat să execute fazele succesive ale lucrării la termenele stipulate, în caz contrat, clientul poate cere instanței ca antreprenorul să fie obligat la executarea lucrării, sub sancțiunea daunelor cominatorii, care se pot transforma în daune moratorii, sau ca el să fie autorizat să execute lucrarea în contul debitorului antreprenor, ori poate cere rezilierea contractului, cu daune-interese.

Obligația antreprenorului de conservare a lucrului este o obligație de mijloace, fapt pentru care, în cazul neîndeplinirii ei, sarcina dovedirii culpei antreprenorului revine clientului.

Răspunderea antreprenorului pentru viciile materialelor pe care le furnizează este supusă acelorași reguli ca și răspunderea vânzătorului. Totuși, pentru a distinge dacă viciile materialelor sunt ascunse sau aparente se va lua ca moment de referință momentul recepției lucrării de către beneficiar, iar ca standard al determinării viciilor, posibilitatea de a le constata printr-o verificare atentă, dar fără cunoștințe de specialitate, ținând cont de încorporarea materialelor în lucrare, astfel cum a fost recepționată.

Regula procurării materialelor de către antreprenor este supletivă de voință și părțile pot conveni ca serviciul să se presteze sau lucrarea să se execute cu materialul clientului. Atunci când prin derogare de la dreptul comun, materialele sunt procurate de beneficiar, antreprenorul este obligat să le păstreze și să le întrebuințeze potrivit destinației lor conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care materialele au fost întrebuințate și să îi restituie beneficiarului tot ce a primit de la el și nu a fost folosit în realizarea lucrării.

Obligațiile de executare și de predare a lucrării sunt obligații de rezultat, astfel încât, în caz de neexecutare (sau de executare necorespunzătoare), pentru a fi exonerat de răspundere, antreprenorul va trebui să facă dovada existenței unei cauze străine, neimputabile acestuia.

c) Obligația de a-i permite beneficiarului controlul executării lucrării

Obligația de a-i permite beneficiarului controlul executării lucrării rezultă din interpretarea per a contrario a art. 1861 C. Civ., care prezintă faptul că „beneficiarul are dreptul ca, pe propria sacheltuială, să controleze lucrarea în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum și să-i comunice acestuia observațiile sale”.

Antreprenorul are obligația de a-i prezenta lucrarea clientului și de a nu face nimic de natură să împiedice accesul beneficiarului la aceasta.

Pentru beneficiar, controlul lucrării nu este o obligație. Antreprenorul nu se va putea exonera de răspundere pe motiv că beneficiarul putea controla lucrarea și nu a controlat-o, sau pe motiv că, deși a controlat-o și ar fi putut observa cu acel prilej anumite deficiențe, el nu a semnalat acele deficiențe.

d) Obligația de garanție pentru vicii ascunse și conformitatea lucrării (și a materialelor, dacă este cazul)

Antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, potrivit dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut.

Din textul de lege rezultă că antreprenorul datorează garanție atât pentru viciile ascunse ale lucrării, dar și pentru conformitatea produselor livrate.

Antreprenorul răspunde nu numai pentru lucrările efectuate de el personal, ci și pentru cele ale persoanelor întrebuințate de el (sub-antreprenori, lucrători etc.).

Dacă după terminare lucrarea este recepționată de client, fără obiecții sau rezerve, antreprenorul este descărcat de răspundere pentru viciile aparente care nu mai pot fi invocate ulterior recepției de către client.

Răspunderea pentru vicii aparente există numai dacă potrivit legii sau contractului antreprenorul datorează garanție, și aceasta într-un anumit termen.

În cazul viciilor aparente, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data predării sau recepției finale a bunului sau lucrării, sau după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

În cazul viciilor ascunse, antreprenorul va răspunde în toate cazurile, dacă aceste vicii privesc materialele procurate de acesta și ale lucrării după recepționarea acesteia de către client, chiar și în situația în care lucrarea a fost executată de subantreprenori sau de persoane angajate de el.

Viciile ascunse ale unei lucrări executate se prescriu prin împlinirea unui termen de 3 ani, care curge de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrării sau recepției finale a bunului sau a lucrării, iar în cazul unei construcții, de la împlinirea unui termen de 3 ani de la data predării sau recepției finale a lucrării.

Termenele de un an de la predarea lucrării, respectiv de 3 ani de la recepția construcției sunt termene de garanție legală, care pot fi prelungite prin acordul părților, în acest caz fiind vorba de o garanție convențională, în baza principiului libertății încheierii actelor juridice.

e) Obligațiile accesorii

În spiritul protecției consumatorului, la obligațiile principale ale antreprenorului se adaugă trei obligații derivate, reglementate de acquis-ul comunitar și Noul Cod civil.

1) Obligația antreprenorului de informare și consiliere datorată beneficiarului (mai puțin informat, „profan” în materie), se realizează, în special, prin birourile de consiliere tehnică, juridică, financiară etc..

Potrivit art. 1858 C. Civ. antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi primejduită din cauza:

– viciilor materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziție;

– instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;

– existenței sau ivirii unor împrejurări externe pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.

În situațiile de mai sus, dacă beneficiarul (deși a fost înștiințat de către antreprenor) nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.

Ca excepție, dacă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancțiunea de a prelua riscul și de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.

2) Obligația antreprenorului de securitate este cea pe care acesta o datorează clientului atunci când lucrarea presupune prezența acestuia (de exemplu, pe timpul activităților desfășurate în cluburi sportive, discoteci, clinici medicale etc.).

3) Obligația antreprenorului de prudență se traduce în importanța execuției corecte a lucrării și supravegherea (păstrarea) unor bunuri aparținând clientului (de exemplu, păstrarea bunurilor de valoare pacientului de către clinica unde este internat).

Secțiunea a II-a – Obligațiile beneficiarului (clientului)

Beneficiarul (clientul) are următoarele obligații principale:

– obligația de a lua măsurile necesare, când situația o impune;

– obligația de a recepționa și prelua lucrarea;

– obligația de a plăti prețul convenit;

– obligația de a ridica în termen bunurile.

a) Obligația de a lua măsurile necesare, când situația o impune

Această obligație a beneficiarului (clientului) este stipulată în art. 1859 alin. 1, C. Civ.: „În cazul în care beneficiarul, deși a fost înștiințat de către antreprenor cu privire la primejduirea normalei executări a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.”

Alin. 2 al aceluiași articol 1859, prezintă faptul următoarele: „cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancțiunea de a prelua riscul și de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților”.

b) Obligația de a recepționa și prelua lucrarea

Pe când serviciile sunt de regulă primite de beneficiar (client) pe măsură ce sunt prestate, în cazul antreprizei de lucrări, după terminarea lucrării ea trebuie predată beneficiarului, care este obligat să o recepționeze.

Potrivit art. 1862 C. Civ., de îndată ce a finalizat lucrarea, antreprenorul are obligația de a-i comunica beneficiarului acest aspect și de a-l convoca la recepție.

Convocarea trebuie să lase la dispoziția beneficiarului un termen rezonabil în care acesta să se poată prezenta pentru recepție.

Caracterul rezonabil al termenului se apreciează în raport cu:

– natura lucrării și uzanțele în domeniu;

– durata efectuării ei;

– previzibilitatea finalizării ei la momentul convocării;

– particularitățile perioadei de finalizare;

– orice alte împrejurări relevante cunoscute antreprenorului la momentul convocării.

Beneficiarul (clientul) trebuie să se prezinte la locul unde se află lucrarea, care în principiu este domiciliul sau sediul antreprenorului de la data încheierii contractului, potrivit art. 1494 alin. (1) lit. c) C. Civ.. În acel loc, beneficiarul va verifica lucrarea, iar dacă nu prezintă vicii aparente o va recepționa și, dacă este cazul, o va ridica.

În cazul în care, cu ocazia verificării, se constată vicii aparente, beneficiarul trebuie să le comunice antreprenorului. Beneficiarul nu poate angaja ulterior răspunderea antreprenorului pentru neconformitatea aparentă a lucrării decât dacă a formulat rezerve în legătură cu această neconformitate la data recepției.

În cazul în care beneficiarul nu s-a prezentat pentru verificare în termenul rezonabil ce i-a fost acordat ori a refuzat, fără justificare să efectueze recepția în acel termen, recepția se consideră făcută fără rezerve la data expirării termenului.

Dacă antreprenorul a lucrat cu materialele sale, proprietatea bunului rezultat prin efectuarea lucrării asupra acestor materiale se transmite către beneficiar la data recepției. Indiferent de proveniența materialelor, tot la data recepției și riscul pieirii fortuite a lucrării trece de la antreprenor asupra beneficiarului.

Antreprenorul răspunde însă dacă pieirea a fost cauzată de vicii aparente sesizate antreprenorului la recepție sau de vicii ascunse care se ivesc în termenul de garanție. În lipsa unei dispoziții speciale contrare, regimul răspunderii pentru neconformitatea aparentă sau ascunsă se stabilește în funcție de aceleași reguli ca și acelea aplicabile răspunderii corespunzătoare a vânzătorului.

În cazul în care antreprenorul a fost obligat să execute lucrarea cu materialul beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar beneficiarul nu ridică bunul în termen de 6 luni de la data la care trebuia efectuată recepția, antreprenorul are dreptul ca, după ce l-a înștiințat în scris pe beneficiar, să vândă bunul cu diligența unui mandatar gratuit al beneficiarului. După reținerea prețului lucrării și a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferența la dispoziția beneficiarului. Dispozițiile privind vânzarea bunului de către antreprenor nu sunt aplicabile în cazul în care, înainte de încheierea contractului de vanzare, beneficiarul a introdus împotriva antreprenorului o acțiune întemeiată pe neexecutarea sau pe executarea necorespunzătoare a lucrării.

De asemenea, aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care recepția nu trebuie urmată de ridicarea bunului. Pornind de la ipoteza expres delimitată a textului, rezultă că art. 1868 nu se aplică nici atunci când antreprenorul a utilizat propriile sale materiale în realizarea lucrării care trebuie totuși ridicată de către beneficiar.

Diferența nu poate fi explicată decât prin aceea că atunci antreprenorul a lucrat cu propriile sale materiale, contractul de antrepriză este translativ de proprietate în privința bunului rezultat din lucrare.

În consecință, dacă beneficiarul întârzie ridicarea, antreprenorul îl poate sancționa obținând rezoluțiunea contractului și, redevenind proprietarul bunului.

Cum lucrarea, ca prestație de a face, nu este susceptibilă de restituire în natură, antreprenorul poate vinde către un terț bunul rezultat din executarea contractului desființat, obligându-l în plus pe beneficiar să plătească cu titlu de daune-interese diferența între prețul antreprizei desființate și prețul obținut din vânzare.

Cum, pentru această situație, dreptul comun permite acest mecanism eficient de sancționare a beneficiarului pentru neîndeplinirea obligației de a ridica bunul, nu era necesar ca un mecanism specific să fie consacrat de textele speciale referitoare la antrepriză.

c) Obligația de a plăti prețul convenit

În cazul antreprizei de lucrări, dacă părțile nu au prevăzut altfel, antreprenorul este obligat să plătească prețul la data și la locul recepției.

Regimul juridic al cuantumului prețului diferă în funcție de modul cum l-au determinat părțile.

Astfel, prețul estimat privește ipoteza în care, la încheierea contractului, antreprenorul a estimat prețul lucrărilor sau serviciilor pe care urma să le procure, iar beneficiarul a încheiat contractul pe baza acestei estimări.

În situația în care, la data exigibilității prețului, antreprenorul cere un preț mai mare decât cel estimat, clientul nu este ținut să plătească diferența față de prețul estimat decât dacă ea rezultă din lucrări sau servicii care fie au fost necesare pentru executarea obligațiilor asumate inițial de antreprenor, fie au fost convenite ulterior cu clientul, și care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la data încheierii contractului.

Un preț este calificat ca fiind preț de deviz dacă este stabilit în funcție de valoarea lucrărilor sau a serviciilor, la rândul său apreciată în funcție de costul materialelor și prețul muncii necesare pentru lucrare.

În această situație, beneficiarul suportă sau beneficiează de variațiile de cost, astfel încât pe parcursul executării lucrării el poate pretinde antreprenorului să îl informeze în legătură cu stadiul lucrărilor și cheltuielile efectuate pentru acestea, precum și, în caz de contestare, să dovedească aceste cheltuieli.

Prețul forfetar este cel stabilit global pentru lucrare sau pentru o unitate de timp de prestare a serviciilor.

În consecință, antreprenorul nu poate pretinde un preț mai mare motivând că lucrarea a necesitat mai multă muncă ori cheltuieli mai ample, dar nici beneficiarul nu poate solicita să plătească un preț mai mic pe motiv că antreprenorul ar fi prestat mai puțină muncă, ori costurile suportate ar fi fost inferioare celor previzibile la momentul încheierii contractului.

Prețul forfetar rămâne neschimbat dacă părțile nu au convenit altfel, chiar și dacă, pe parcursul executării lucrării, acesteia i s-au adus modificări față de proiectul inițial. Într-o asemenea situație, antreprenorul căruia clientul îi cere o modificare ar trebui să nu accepte această modificare decât după ce îl informează pe beneficiar în legătură cu costul ei și după ce obține acceptarea beneficiarului pentru acest cost. În caz contrar, se consideră că antreprenorul care a acceptat să execute modificarea, a acceptat și suportarea costului ei în cadrul prețului inițial convenit, astfel încât el nu va putea pretinde ulterior un preț mai mare.

În practică, este uneori dificil de determinat în care dintre cele trei situații se încadrează un contract dat.

Spre exemplu, dacă în cursul negocierilor, antreprenorul prezintă o estimare, iar în contractul convenit la finalul negocierilor se prevede numai prețul global rezultat din acea estimare, sunt aplicabile regulile prețului forfetar, iar nu ale prețului estimat. Numai dacă prețul contractual este stabilit în funcție de elemente menționate în estimare fără să se convină și asupra cuantumului ce rezultă din aplicarea lor, se vor aplica regulile prețului estimat.

De pildă, antreprenorul estimează un anumit preț al lucrării precizând activitățile, volumul lor și valoarea fiecărei activități, iar contractul convenit nu limitează numărul sau volumul activităților, ci precizează numai lucrarea și valoarea pe unitatea de timp a fiecărui tip de activitate dintre cele inițial estimate. În acest caz, deși nu a fost inclus expres în contract, este de presupus că părțile au avut în vedere prețul estimat inițial de antreprenor, aplicându-se regimul juridic aferent.

În alte cazuri, contractul prevede atât un preț global, cât și defalcarea pe activități și componentele de cost pe care le presupune fiecare activitate.

În asemenea situații, contractul reunește elementele de determinare ale prețului forfetar și ale prețului de deviz, care au consecințe radical diferite. Întrucât modul de determinare a prețului de către părți lasă să persiste o îndoială în privința calificării prețului ca fiind forfetar sau de deviz, în măsura în care această îndoială nu poate fi înlăturată în alt mod, interpretarea se va face în favoarea debitorului obligației de a plăti prețul, beneficiarul, care în plus este și profan, parte slabă în contractul încheiat cu antreprenorul profesionist.

În consecință, beneficiarul va datora minimul dintre cuantumul care rezultă din aplicarea mecanismului prețului de deviz și a celui corespunzător prețului forfetar.

Fără a distinge în funcție de modul în care prețul a fost determinat, art. 1869 C. Civ. Prevede că pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării constituită și conservată în condițiile legii. Trimiterea finală se referă la secțiunea Codului rezervată ipotecilor legale.

În consecință, art. 1869 C. Civ. se va aplica numai atunci când lucrarea sau serviciul se efectuează asupra unui imobil. Potrivit art. 2386 C. Civ. beneficiază de ipotecă legală arhitecții și antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, ipoteca având ca obiect acel imobil și garantând sumele datorate arhitecților, respectiv antreprenorilor numai în limita sporului de valoare realizat prin contribuțiile fiecăruia dintre ei.

Cum de regulă o lucrare din genul celora la care se referă textul presupune contribuții cumulate ale arhitectului și antreprenorului de construcții, sporul de valoare adus de contribuția fiecăruia se va determina direct proporțional cu prețul convenit cu fiecare dintre ei pentru acele contribuții raportat la sporul de valoare global adus de lucrarea care le-a integrat.

d) Obligația de a ridica în termen bunurile

În condițiile Codului Civil, când antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul clientului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, dacă beneficiarul nu ridică bunul în termen de șase luni socotit din ziua convenită pentru recepție sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul (după ce l-a înștiințat în scris pe beneficiar) are dreptul să vândă bunul cu diligența unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului.

În cazul de mai sus, după reținerea prețului lucrării și a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferența la dispoziția beneficiarului.

După reținerea prețului lucrării și a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferența la dispoziția beneficiarului.

Dispozițiile menționate mai sus nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acțiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.

Secțiunea a III-a – Pieirea lucrării înainte de recepție

Antreprenorul lucrează, în principiu, pe riscul său.

Când executarea lucrării nu mai este posibilă, soluția este diferită, după cum materialele sunt sau nu procurate de antreprenor.

Atunci când lucrarea piere ori se deteriorează înainte de recepție din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa și cu respectarea condițiilor și termenelor inițiale, aplicându-se, dacă este cazul, numai efectul de suspendare a executării obligației pe care îl are forța majoră temporară.

Când antreprenorul suportă riscul pieirii lucrului, „el nu poate în schimb să pretindă vreo plată a muncii sale”.

Cu privire la materiale, înainte de recepție, ca regulă, beneficiarul va suporta doar riscul pieirii fortuite a materialelor sale. În consecință, în situația derogatorie în care materialele sunt procurate de către beneficiar, iar pieirea fortuită a lucrării antrenează și pierderea materialelor, beneficiarul va trebui să furnizeze antreprenorului alte materiale. Și în acest caz însă, antreprenorul trebuie să refacă lucrarea. Numai dacă lucrarea a pierit din cauza viciilor materialelor procurate de beneficiar, beneficiarul este dator să suporte integral costul refacerii lucrării. Chiar și în acest cau însă, antreprenorul va trebui să acopere aceste cheltuieli, inclusiv cu privire la materiale, dacă beneficiarul dovedește că viciile materialelor erau, puteau și trebuiau să fie constatate de către antreprenor anteiror pieirii lucrării, iar acesta nu l-a informat pe beneficiar.

În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului.

În caz de pieire fortuită a lucrării înainte de recepție, beneficiarul nu este obligat să plătească prețul acesteia decât dacă antreprenorul reface lucrarea și după recepția acesteia. Această regulă nu se aplică în cazul în care pieirea este cauzată de culpa beneficiarului sau de viciile materialelor pe care el le-a procurat, vicii care, fie nu au putut fi constatate de antreprenor, fie au făcut obiectul informării și trecerii asupra beneficiarului a riscurilor continuării lucrării.

De precizat că, atunci când pieirea sau deteriorarea are loc după recepția lucrării, antreprenorul rămâne răspunzător numai în temeiul garanției contra viciilor și pentru calitățile convenite.

În concluzie, dacă executarea contractului a devenit imposibilă datorită cazului fortuit sau forței majore, antreprenorul nu va avea dreptul la plata remunerației, deoarece nu a predat clientului rezultatul obligației lui.