Echilibrul de Putere In Teoria Relatiilor Internationale

Puterea reprezintă conceptul cheie al politicii, esența luptei politice fiind reprezentată de accesul la putere. Aceasta permite atât pe plan intern, cât și pe plan extern, transpunerea în practică a propriilor programe politice, precum și satisfacerea propriilor interese. Celelalte categorii ale științe politice sunt determinate de raporturile cu și față de conceptul de “putere”. Pe plan internațional, puterea reprezintă, în același timp un scop în sine, cât și un mijloc de atingere a unor obiective. Aceasta poate reprezenta moneda de schimb în politica internațională. Puterea poate fi caracterizată prin capacitatea de a controla mintea și acțiunile altora, de a-i determina să facă ce dorești tu, sau ceea ce, în alte condiții, nu ar face. Puterea politică este o relație reciprocă de control între deținătorii de funcții publice și între aceștia și restul societății în ansamblul ei. Echilibrul puterii este o modalitate de menținere a stabilității într-un sistem compus din mai multe unități autonome

Una dintre cele mai influente teorii ale balanței puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz, prezentată în cartea sa “Teoria politicii internaționale”. Conform acestei teorii, constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acțiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma balanțe de putere, nu în sensul că o balanță odată creată va fi menținută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută. Teoria se bazează pe presupoziția că statele sunt actori unitari aflați într-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) și care își doresc să supraviețuiască (la nivel minim), dar pot urmări și alte scopuri, mergând până la dominația mondială. Statele vor încerca să valorifice atât resursele interne (sporirea capabilităților militare, economice sau de altă natură), cât și cele externe (întărirea alianței din care fac parte și slăbirea celor adverse). Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci un mijloc (cel mai important) pentru atingerea securității. Conform teoriei balanței puterii, restricția și stabilitatea nu constituie ținte ale liderilor naționali, ci sunt derivate din urmărirea strictă a propriilor interese.

După războiul de 30 de ani, noile state-națiuni și-au condus politica externă în baza unui concept mai întâi practicat și abia apoi teoretizat: “echilibrul de putere”. Conform acestuia, ori de câte ori un stat își sporea puterea și devenea amenințător, celelalte state se coalizau, creând alianțe de contrabalansare și subminând ambițiile hegemonice ale statului puternic. Echilibrul, care însemna pace, se realiza prin diferite mijloace, de la război la diplomație, în timp ce dezechilibrul conducea aproape sigur la crize și conflicte. Într-un astfel de sistem internațional, doi actori importanți și-au asumat sarcina de a modera echilibrul de putere: Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Pentru Anglia secolelor XVIII și XIX, rolul de protector al echilibrului puterii a însemnat sprijinirea celui mai slab împotriva celui mai puternic. Anglia își putea alege în voie disputele, de vreme ce singurul său interes european era echilibrul; diverșii aliați ad hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor obiective, dar când treceau mai departe de ceea ce Anglia considera potrivit, ea se situa de cealaltă parte și organiza coaliții împotriva aliaților de odinioară. Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii au trecut peste politica izolaționistă confirmată prin instituirea doctrinei Monroe (care susținea: nepermiterea colonizării continentului american de către statele europene; nepermiterea intervenției statelor europene în afacerile continentului american; SUA se vor abține de la intervenția în treburile Europei) și au intervenit în Europa în momente critice (cele două Războaie Mondiale), atunci când Marea Britanie nu mai putea evita instaurarea hegemoniei pe continent și echilibrul european părea irevocabil compromis. Însă spre deosebire de Anglia, Statele Unite au intrat în război nu pentru a apăra un interes național, ci pentru a impune o nouă ordine mondială, determinată de valorile americane, și pentru că pricepea securitatea ca fiind una colectivă. În viziunea sa, sistemul internațional trebuia să se bazeze pe principii, nu pe putere, pe lege, nu pe interese.

Odată cu conturarea disciplinei relațiilor internaționale drept domeniu distinct de cercetare științifică, echilibrul de putere a fost teoretizat și intens dezbătut, atât de (neo) realiști, cât și de (neo) liberaliști. Astfel, pentru realiști principiul suprem al relațiilor internaționale este puterea, iar fiecare stat urmărește maximizarea ei. Prin intermediul balanței de putere, politica internațională devine un joc cu sumă nulă, în care un câștig propriu înseamnă o pierdere pentru adversar. Pentru liberaliști, securitatea internațională este o consecință a păcii, iar în menținerea păcii nu echilibrul este soluția, ci dreptul internațional. În schimbul alianțelor specifice balanței de putere, idealiștii mizează pe eficiența și virtuțile organizațiilor internaționale de cooperare și integrare.

O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumentează că în sistemul internațional actual, puterea nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea păcii și securității. Însă întrucât nici natura umană, nici sistemul internațional nu au cunoscut schimbări de esență, balanța de putere rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de către state. Luând în calcul atât criticile teoretice dure aduse liberalismului, precum și evoluțiile concrete de pe scena relațiilor internaționale, neoliberaliștii se distanțează oarecum de precursorii lor. Pentru ei, statul este într-adevăr un actor rațional, care încearcă să-și maximizeze beneficiile în toate domeniile politicii internaționale. Sistemul internațional este unul anarhic, în care statele cooperează numai atunci când sesizează un interes comun. Mai mult, neoliberaliștii renunță la criteriile morale de apreciere a acțiunilor statului, considerat egoist și maximizator de utilitate. În viziunea lor, balanța de putere îmbracă forma unor regimuri internaționale de securitate, descrise drept forme ordonate ale vieții internaționale, bazate pe principii, norme și proceduri și în care fiecare stat participant are de câștigat.

În concluzie, putem spune că puterea reprezintă conceptul cheie al relațiilor internaționale. În politica internațională, puterea este percepută atât ca scop, cât și ca mijloc de atingere al obiectivelor internaționale. În primul rând, puterea reprezintă o relație de conducere-supunere, implicând o relație psihologică între doi subiecți, dintre care unul are capacitatea de a obține din partea celuilalt ceva ce acesta nu ar fi avut loc fără intervenția primului subiect. În al doilea rând, în vederea definirii puterii, trebuie să distingem patru elemente esențiale, conform viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere și influență, între putere și forță, între putere utilizabilă și putere neutilizabila și între putere legitimă și putere nelegitimă. Așadar, putem concluziona că puterea reprezintă un concept esențial al teoriilor relațiilor internaționale, fără de care nu am putea analiza și explica viața politică și evenimentele de pe scena internațională.

Bibliografie:

Miroi A. (coord.), Ungureanu R. (coord.), Manual de relații internaționale, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 207.

Sava, I. N., Studii de securitate, București, Editura Centrul Român de Studii Regionale, 2005.

Waltz, N. Kenneth, Teoria politicii internaționale, Ed. Polirom, 2006

Relatii Internationale – Conceptul de PUTERE