Drepturile Si Obligatiile Statutare ale Functionarului Public European

Cap. I Scurt istoric al apariției și evoluției Uniunii Europene

I.1 Premisele apariției Comunităților Europene și evoluția acestor

I.2 Principiile dreptului funcției publice europene

Cap. II STATUTUL FUNCȚIEI PUBLICE EUROPENE

II.1 Drepturile și obligațiile funcționarului european

II.2 Regimul disciplinar

II.3 Răspunderea funcționarilor europeni

II.4 Încetarea raportului de funcție publică

BIBLIOGRAFIE

ANEXA I Codul de conduită al funcționarului european

ANEXA II Regulamentul nr. 31/2005 cu privire la nivelul remunerațiilor în vigoare de la 1 iulie

Cap. I Scurt istoric al apariției și evoluției Uniunii Europene

I.1 Premisele apariției Comunităților Europene și evoluția acestor

Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de-al

doilea război mondial (1939 – 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan

internațional (norme de natură politică, monetară, socială și comercială). Aceste reglementări sau

concretizat din punct de vedere juridic în negocierea și semnarea unor convenții internaționale.

În domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate în special Planul

Marshall, Organizația Națiunilor Unite, dar și pe plan local, Organizația europeană de cooperare

economică (OECE, înființată în anul 1948 și înlocuită în anul 1961 cu Organizația de cooperare

și dezvoltare economică, OCDE).

În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945,

prin care s-au înființat Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca internațională pentru

Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internaționale.

Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizațiile precedente, reunind,

în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim

democratic pluralist și erau atașate idealurilor de protecție a drepturilor omului. Cadru al

dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un instrument de armonizare a

drepturilor omului la nivel național.(vezi Convenția europenaă a drepturilor omului, semnată al

Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.)

Strict la nivel european, experiența nefericită a războiului, imensele pagube materiale și

omenești au impulsionat opinia politică a înalților demnitari europeni pentru a găsi soluții care

să preîntâmpine declanșarea unei alte conflagrații de dimensiunile celor două războaie mondiale.

Un rol important pentru apropierea statelor europene și pentru demararea procesului de integrare în accepțiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din

Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.1 La 9 mai 1950,

Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței lansa declarația, inspirată de către Jean

Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă

potrivit metodelor naționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre

state.realizarea acestei piețe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe care o cunoaștem astăzi

pentru statele europene.

“Planul Schuman”, conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni majore

a pus sub control internațional ramurile de bază ale industriei de armament, prin intermediul

unui tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, în

calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunității europene a cărbunelui și oțelului a

fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani.2 Încheierea tratatului s-a

realizat mult prea devreme pentru ca părțile semnatare să afirme cu convingere perenitatea

acestuia, însă instituțiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieții

internaționale, în sensul urmăririi avantajelor individuale în procesul de realizare a interesului

uropean comun. Negociatorii tratatului CECA au avut din partea națiunilor pe care le

reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizație total nouă, atât din punct de vedere al

obiectivelor, cât și al metodelor sale de traspune în practică a misiunii trasate. La cererea

reprezentanților Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, dar și o Adunare Parlamentară

1 Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002, p. 15

și o Curte de Justiție. Toate deciziile importante pentru viața economică și socială a țărilor

semnate se adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independență și

autonomie au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi

încălcate în nici un fel.

Astfel, relațiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul

industriiilor de război (cărbune și oțel) dar în scurt timp s-a evidențiat nevoia unei mai strânse

colaborări între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a

redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus și argumentat nevoia creării a

încă două uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar și o uniune

particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea pașnică a

energiei atomice.

Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile

comunități s-au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja în practică prin

tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.3 În

aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat și Convenția cu

privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunități, create prin statate diferite și

cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competență aceeași Adunare parlamentară și

aceeași Curte de justiție. Deși avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor

celor trei comunități, CEE, CECA și CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles

instituind o Comisie Unică și un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare,

semnat în 1965 și intrat în vigoare în 1967).

4 Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2004, p. 186

Figura 1

Privire de ansamblu asupra principalelor entități ce formează cadrul instituțional comunitar

CONSILIUL EUROPEAN

– entitate politica

– șefi de stat și/sau de guvern

– președintele Comisiei Europene

CONSILIUL UE (de miniștri) PARLAMENTUL EUROPEAN

– instituție legislativă –

– miniștrii afacerilor – institutie CO-legisltiva

– externe/de resort

COMISIA EUROPEANĂ

– instituție executivă

CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE

TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

instituții jurisdicționale

Banca Centrală Curtea de Conturi Banca Europeană de

Europeană investitii

– instituție financiară -institutie de control – organism financiar

financiar

Comitetul Regiunilor Consiliul Economic

și Social

– organ consultative – organ consultativ

Sursa: Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea (coordonator) –

“Drept comunitar european – caiet de seminar”, Editura PROUNIVERSALIS, București, 2005, p. 33

I.2 Principiile dreptului funcției publice europene

Principiile dreptului funcției publice europene sunt acele idei călăuzitoare care guvernează întreaga activitate a funcționarilor europeni și care trebuiesc avute în vedere în momentul interpretării oricărei reguli normative adoptate de o instituție sau un organism european. Aceste principii sunt, pe de o parte, comune cu celelalte ramuri ale dreptului comunitar în general (cum ar fi principiul subsidiarității, principiul egalității, non-discriminării etc.) dar și principii specifice reglementării funcției publice europene (de exemplu principiul concursului public și principiul disperisiei teritoriale).

În democrațiile europene, recrutarea funcționarilor publici, imparțiali și cu o înaltă

calificare, este unul dintre rolurile esențiale ale instituțiilor, recrutarea făcându-se, în general, pe

baza următoarelor principii:

1. Principiul egalității la acces

Principiul egalității este un principiu general al dreptului contemporan, toate

disciplinele juridice acordând atenție cuvenită respectării egalității indivizilor, pornind de la

ideea că toți suntem egali și avem drepturi egale.

Principiul egalității la acces figurează în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

din 1789, și este reluat în art. 21 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu următoarea

formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiții de egalitate, la funcții publice în

țara lor”. Sunt interzise în acest fel restricții și discriminări fondate pe sex, religie, rasă, opinii.

Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naționalitate, moralitate, condiții de vârstă și

aptitudini psihice.

Toate constituțiile scrise ale țărilor Uniunii Europene consacră principiul egalității în

fața legii și, cu excepția constituțiilor Danemarcei și a Republicii Irlanda, toate prevăd principiul

accesului egal la funcțiile publice. În situația celor două excepții principiul nu este neglijat însă

de întreaga legislație statală, el fiind inserat în acte normative speciale care completează sfera

normelor constituționale.

Egalitatea accesului la funcțiile publice trebuie înțeleasă ca o egalitate de tratament a

aspiranților la funcția publică, faptul că fiecare stat impune o serie de condiții speciale pentru a

accede la funcția publică nu are semnificația încălcării principiului general al liberului acces.

Esența principiului general este respectată, căci toți cei care îndeplineasc criterii inițiale de selecție sunt supuți la o competiție ce va determina cât mai obiectiv cu putiință pe ocupantul

funcției în joc.

Principiul egalității în accesul la funcția publică a fost reglementat ca o reacție împotriva promovării pe criteriul rangului de noblețe.

Principiul liberului acces la funcția publică și principiul concursului sau al meritului

pentru ocuparea funcției sunt în același timp principii complementare, dar și contradictorii.

Toate constituțiile țărilor membre ale Uniunii Europene consacră principiul egalității în fața legii și majoritatea consacră principiul accesului egal la funcțiile publice. Cele două excepții,

Damenarca și Republica Irlanda, consacră acest principiu prin lege specială. De asemenea, toate

legislațiile naționale din Europa Unită consacră, fie prin constituție fie prin alte acte normative,

principiul ocupării funcțiilor publice prin concurs, precum și o serie de condiții prealabile

înscrierii, ceea ce face ca ideea egalității accesului să aibă mai mult o semnificație politicomorală

decât tehnico-juridică.

Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înțeleasă mai mult ca o egalitate de

tratament din partea legiuitorului și a autorităților, ca o egalitate a șanselor și a condițiilor. În

competiție pot intra toți cei care îndeplinesc condițiile, urmând a fi ales dintre toți ocupantul cel

mai merituos.

Pentru țara nostră, principiul egalității de acces la funcția publică derivă din principiul

egalității în drepturi a tuturor cetățenilor și este consacrat expres de prevederile statutare ale

funcției publice.

2. Principiul concursului public

Accesul la o funcție publică presupune de cele mai multe ori o modalitate de selecție

dintre candidații aspiranții la funcția respectivă. Concursul este modalitatea nediscriminatorie la

care se face apel pentru selecția funcționarilor, procedura de derulare a concursurilor fiind

stabilită prin legi speciale ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene.

Franța și Spania sunt țări care procedează la asemenea modalitate de recrutare pentru

aproape toate posturile din administrația publică, cu excepția unora care fac obiectul unei

nominalizări politice. În Franța există și prestigioasa școala de pregătire a înalților funcționari

publici "Ecole Nationale d'Administration", care asigură selecția elitelor, iar mai apoi formarea

lor solidă pentru integrarea în posturi cheie de funcționari publici.

Admiterea la aceasta instituție, cât și selecția ulterioară a acestora pentru ocuparea unor

înalte posturi în Administrația franceză este foarte dură. Prin sistemul concursului se asigură

îndeplinirea a două obiective majore:

evaluarea corectă a capacității candidatului;

și garantarea independenței autorității care are sarcina selecționării.

Italia admite de asemenea acest principiu, dar acesta se aplică într-un număr redus de

domenii, printre care diplomația și magistratura. În Marea Britanie și Belgia, evaluarea

capacității candidaților se face prin organisme indepedente. În Germania, candidații trebuie să

urmeze un curs de formare înainte de a solicita un post în funcții publice. În Franța și Germania,

funcția publică este văzută ca o forță independentă care asigură “continuitatea statului”. Aceasta

acționează ca mediator între stat și societate și garantează respectul interesului public.

În Marea Britanie, funcționarii publici sunt considerați ajutoare credincioase ale

guvernului, ales în mod democratic. Desigur, miniștrii au o oarecare putere discreționară în

numirea înalților funcționari direct subordonați lor, iar modalitatea concursului combină probele

teoretice cu probe practice, care constau adesea în perioade de exercitare efectivă a sarcinilor

aferente postului respective, cu titlu de perioadă de probă.

În România, recrutarea și promovarea funcționarilor publici face obiectul de

reglementare a Statutului funcționarului public, legea reglementând în art. 4 atât principiul

accesului liber cât și principiul ocupării funcției publice și selectării funcționarilor exclusiv pe

criteriul competenței.

După cum se arată în doctrina comparată, modalitățile de examinare a candidaților, deci

de desfășurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele practice sau chiar teste

de personalitate.

Pentru dreptul român, Hotărârea de Guvern nr. 1098/2001 prevede că organizarea

concursului pentru ocuparea unei funcții publice trebuie să aibă în vedere susținerea unei probe

scrise și a unui interviu, nota finală fiind dată de media aritmetică a notelor finale acordate la

cele două probe. Pentru ocuparea funcției respective este necesară măcar nota 7.

Proba scrisă constă în redactarea, în prezența Comisiei de concurs, a unei lucrări scrise

sau completarea unor teste-grilă, iar interviul constă în răspunsuri la întrebările membrilor

Comisiei, atât întrebările cât și răspunsurile se consemnează întocmai în procesul verbal

întocmit de secretarul Comisiei de concurs și semnat de toți membrii acestei comisii.

Normele metodologice cu privire la desfășurarea concursului pentru ocuparea unei

funcții publice în țara noastră interzic întrebările referitoare la opiniile politice ale canditatului,

activitatea sindicală, religie, etnie, sex, stare materială, origine socială, dar îngăduie ca în cadrul

interviului să se poată testa, dacă este cazul, cunoștințele de limbă străină și cele de operare

(programare) pe calculator.

În baza principiilor generale ale dreptului cu privire la apărare, dreptul la contestație și

principiul contradictorialității, rezultatul deliberării Comisiei de examinare poate fi contestat în

termen de 5 zile de la data afișării rezultatelor. Comisia de contestații trebuie să se pronunțe în

trei zile cu privire la plângerea candidatului nemulțumit de rezultatul concursului pentru

ocuparea funcției publice iar în cazul respingerii contestației, candidatul se poate adresa instanței

de contencios administrativ, în condițiile legii.

După cum se arată în doctrina comparată, modalitățile de examinare a candidaților

înscriși la concursul pentru ocuparea unei funcții publice diferă de la o țară europeană la alta. În

unele state predomină testele teoretice, pe motiv că funcționarul urmează să fie învățat realitățile

practice ale funcției la care aspiră. Pentru altele, dimpotrivă, predomină probele practice, pentru

a se testa mai curând eficiența persoanei respective și capacitatea de a se descurca în situații

concrete, avându-se în vedere și faptul că prezentarea diplomelor de studii obținute este o

garanție a cunoștințelor teoretice.

În Franța noțiunea de concurs pentru ocuparea posturilor publice se aplică ori de câte

ori sunt îndeplinite următoarele condiții:

– existența unui post sau a unor posturi vacante;

– un juriu independent atât de puterea politică cât și de șefii serviciilor în cadrul cărora s-a creat vacanța;

– un clasament al candidaților admiși, după rezultatele obținute;

– obligația autorității de a respecta clasamentul juriuliu cu prilejul numirii.10

În Germania, examenul teoretic este combinat cu stagii de activitate pe când în Marea

Britanie sau Irlanda jurisprudența asupra concursurilor este inexistentă. Spania, Luxemburg,

Belgia utilizează concursul pe baze exclusiv teoretice, pe când Italia și Portugalia acordă

prioritate părții practice.

3. Principiul independenței

Acest principiu este reglementat expres în expunerea de motive pentru adoptarea

Regulamentului nr. 259/1968 al Consiliului CEE, EURATOM și CECA și reiterat în numeroase

dintre regulamentele de organizare și funcționare ale instituțiilor comunitare.

În concret, principiul independenței are în vedere faptul că un funcționar comunitar nu

este în slujba statului a cărui cetățenie o poartă, ci trebuie să acționeze doar în vederea atingerii

idealurilor comunitare, în calitate de cetățean european. Astfel, spre exemplu, membrii

Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene trebuie să acționeze independent și nu ca

reprentanți ai țărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu privire la politica

monetară în zona euro. Acest principiu trebuie respectat în ciuda faptului că din 18 membri ai

Consiliului, 12 sunt reprezentanții băncilor centrale naționale și, prin urmare, ar putea fi înclinați

să decidă în conformitate cu interesele statului din care provin.

Independența funcționarului nu înlătură însă elementele raportului de autoritate în care

el se găsește față de instituția sau autoritatea pestru care desfățoară activitate.

4. Principiul competenței

Principiul competenței poate fi analizat dintr-o perspectivă dublă:

– mai întâi, compentența poate fi privită drept element component al funcției publice,

adică drept îndrituire recunoscută prin norme juridice funcționarului de a avea o anumită

misiune și de a dispune de puterea de-și îndeplini sarcinile

– iar în al doilea rând, principiul competenței se referă la obligația funcționarului de a

proba înalte calități profesionale și morale, conforme cu postul ocupat și cu misiunile

atribuite acestuia.

Apreciem că principiul competenței se aplică în dreptul european în ambele accepțiuni

atribuite termenului de competență, activitatea funcționarilor europeni fiind determinată de

limitele descrise de cadrul normativ aferent funcției respective dar și de obligația de a proba

înalte competențe morale și profesionale.

5. Principiul randamentului

Pentru activitatea funcționarilor publici acest principiu are o conotație practică puternic

reliefată de evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcționarilor. Misiunea concretă

pe care o are de îndeplinit funcționarul public în general, și funcționarul european în particular,

presupune asumarea unei cariere profesionale, în sensul obligației funcționarului de a se

perfecționa, de a îndeplini sarcinile de serviciu într-o manieră cât mai corectă și de a realiza

anumiți parametri de calitate și de rentabilitate a lui pe postul pe care îl ocupă.

Recunoașterea realizării sarcinilor de serviciu la un nivel corespunzător are loc prin

dezvoltarea carierei funcționarului, prin avansarea lui într-un eșalon superior, gradație

superiorară, grad sau categorie mai bine cotată.

6. Principiul integrității

Integritatea funcționarului este strâns legată de moralitatea acestuia, adică de

respectarea regulilor de conduită care se situeză mai curând în registrul etic și al buncei cuviințe

decât în latura strict normativă a relațiilor de serviciu. Calitatea de funcționar presupune în

același timp investirea individului cu putere sau autoritate publică, dar și obligația acestuia a de

respecta pe cei în slujba cărora lucrează.

Tocmai pentru a se contura mai bine obligația de integritate a funcționarilor europeni, a

fost adoptat relativ recent un cod de conduită etică a funcționarilor Comisiei Europene, cod

transpus și în legislația internă română (vezi în acest sens prevederile Legii nr. 7/2004).

Integritatea funcționarilor este privită în primul rând ca o obligație generală a acestora

de a se abține de la orice conduită contrară valorilor etice și morale, dar și ca obligație

particulară a lor de a nu săvârși fapte incriminate de legea penală drept infracțiuni de corupție.

7. Principiul disperisiei teritoriale

Principiul dispersiei teritoriale a funcționarilor europeni are semnificația acoperirii, pe

cât posibil, a locurilor din administrația europeană pe criteriul reprezentării tuturor zonelor

geografice ale statelor membre. Reprezentarea cetățenilor uniunii trebuie să se realizeze la

nivelul instituțiilor comunitare cât mai corect, ceea de impune în mod obligatoriu ca funcționari

să provină din toate țările membre.

Se urmărește pe cât posibil accesul în posturile administrative la nivel european pe

criteriul reprezentării numerice în mod proporțional cu populația fiecărui stat membru. Acest

principiu este deja transpus în practică și în ceea ce privește așteptata integrare a României în

struncturile uniunii, populația de 22,7 milioane de locuitori fiind determinantă pentru a asigura

un avantaj aspiranților români la funcții publice europene.

8. Principiul furnizării tuturor mijloacelor și metodelor necesare funcționarului

european pentru îndeplinirea în condiții optime a sarcinilor sale de serviciu

Acest principiu se alătură a principiilor integrității, independenței, competenței și

randamentului funcționarilor europeni pentru a conferi un cadru particular pentru funcția publică

europeană.

Transpunerea în practică a acestui principiu presupune asigurarea tuturor drepturilor

necesare pentru fiecare categorie de funcționari europneni care să servească atingerii scopurilor

misiunii și sarcinilor pe care postul ocupat le implică. Reglementarea drepturilor funcționarilor

comunitari reușește să transpună în practică această afirmație, situată la rang de principiu al

Dreptului funcției publice europene.

9. Principiul stabilității în funcția publică

Dacă ne raportăm la legislațiile naționale ale țărilor membre al Uniunii Europene, vom

constata peste tot o grijă cu totul deosebită pentru consacrarea și protejarea juridică a dreptului

la carieră al funcționarului public. Acest drept presupune, înainte de toate, stabilitatea în funcție,

reglementată sub forme foarte diverse.

Unele categorii de funcționari, în înțelesul cel mai larg al noțiunii de funcționari,

beneficiază chiar de reglementarea inamovibilității în funcție (de exemplu magistrații din

Franța). În Germania funcționarii sunt numiți în principiu pe viață (Amstellung auf Lebenszeit).

Una dintre caracteristicile esențiale ale funcției publice, în țările cu veritabile sisteme

democratice de guvernare, o reprezintă stabilitatea. În această filozofie funcționarul nu este

fluctuant, un personaj pasager în viața unei comunități, el este un element de referință permanent

pentru buna sau reaua desfășurare a activităților serviciului public respectiv. Stabilitatea

funcționarului ne apare ca o consecință a logică a continuității funcției publice, chiar dacă

aceasta, cum s-a arătat, are o existență obiectivă, dincolo de persoana titularului. Avem în

vedere bineînțeles aspectul juridic al problemei și nu motivația reală care ar putea conduce la un

moment dat la restructurarea unui aparat, formându-se noi funcții și suprimându-se unele din

cele existente.

În toate țările Uniunii Europene se practică atât sistemul carierei cât și sistemul

angajării (systeme de carriere et systeme d emploi), principiul stabilității aplicându-se doar în

prima situație.

Sistemele de carieră sunt fundamentate pe conceptual de stabilitate și continuitate, fie

în interiorul unui corp de funcționari, fie prin trecerea de la un corp la altul. A vorbi despre

carieră în afara conceptului de corp este un non sens. Funcția publică nu apare izolată, ci

ierarhizată pe orizontală și pe verticală. O dată ce o persoană devine funcționar public, se

integrează într-o anumită poziție a corpului respectiv de profesioniști și poate rămâne toată viața

în corpul respectiv, dezvoltându-și dreptul la carieră.

Sistemul de carieră implică așadar o formă de apreciere constantă a activității

funcționarului, apoi anumite drepturi ale funcționarului în ceea ce privește evoluția sa

profesională. Dreptul la carieră duce la existența dreptului la avansare, evident cu respectarea

anumitor condiții.

Din nefericire, în dreptul român se aplică cu mare greutate prevederile legale instituite

pentru a face din funcția publică o funcție de carieră. Interesele schimbării unui aparat de stat au

generat metode foarte inventive pentru ocolirea prevederilor legale care sprijină stabilitatea în

funcție. Astfel, pentru a se putea înlocui funcționarii publici din posturile cheie pentru

îndeplinirea promisiunilor electorale dar și pentru ocuparea tuturor punctelor de interes din

administrație de către oamenii celor noi veniți la guvernare, s-a ajuns până la modificarea

denumirii instituției publice în care existau aceste posturi vizate. Rezultatul a fost crearea

artificială a unor posturi vacante, urmată de ocuparea lor prin concursuri “obiectiv” desfășurate

de către cei meniți.

Un alt principiu care guvernează regimul juridic al realizării prerogativelor de funcție publică la nivel european este acela că funcționarii activi se află în orice moment la dispoziția instituției

lor, fără ca în acest mod să se poată depăși durata maximă de 42 ore serviciu săptămânal, care sunt executate în cadrul unui orar general, stabilit de autoritatea învestită cu puterea de numire. De la regula orarului general, există două derogări:

– prima privește posibilitatea ca acest orar să poată fi modificat și să se poată stabili orare adecvate, pentru anumite categorii de funcționari care îndeplinesc atribuții specifice;

– o a doua derogare privește posibilitatea ca, datorită nevoilor serviciului sau a exigențelor normelor de securitate a muncii, funcționarii să poată fi obligați ca, în afara duratei normale de lucru, să fie la dispoziția instituției la locul lor de muncă sau de la domiciliu.

Modul în care se concretizează această derogare este stabilit de instituția europeană, cu Consultarea Comitetului de personal.

Un aspect cu totul deosebit în regimul general al funcționarilor europeni, inclusiv în materia drepturilor și îndatoririlor lor, este faptul că ei sunt antrenați în pregătirea reglementărilor cărora li se supun și în punerea lor în practică.

Cap. II STATUTUL FUNCȚIEI PUBLICE EUROPENE

Ideea de a conferi funcționarului public un statut consfințit prin reglementări cu putere

de lege corespunde sistemului funcției publice de carieră, integrându-se valorilor statului de

drept.

Statutul actual al funcționarilor publici la nivel european a înlocuit statutul funcționarilor

și regimul aplicabil funcționarilor Comunității Economice Europene și ai Comunității

Economicea Energiei Atomoelectrice edictat de Consiliu în 1962. Acest statut a reprezentant o

perfectare a Statutului personalului CECA din 28.01.1956 care se caracteriza prin reguli

distincte care se aplicau fiecărei categorii de funcționari, funcție de instituția pentru care

desfășurau și tratatul care reglementa regulile aferente ei (CECA, CEE, EURATOM).

Unificarea s-a realizat ulterior Tratatului de fuziune a executivelor (1967) și a constat în

Regulamentul CEE, CECA și EURATOM nr. 259 din 29 februarie 1968, publicat în JOCE nr.

L56 din 4 martie 1968. la rândul său, acest regulament a fost modificat de mai multe ori,

notabilă fiind modificarea realizată relativ recent, respectiv prin Regulamentul Consiliului din

22 martie 2004, publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene L 124 din 24 martie 2004. acest

regulament a afectat în mare măsură cadrul reglementativ anterior, angajând modificări de

substanță față de prevedrile anterioare.

Regulamentul s-a adoptat din nevoia de a dispune de o administrație publică la nivel

european de calitate, care să fie capabilă să atingă misiunea prin cele mai bune metode. De

asemenea, s-a dorit asigurarea unei baze normative unice pentru toate categoriile de funcționari

europeni, în scopul favorizării unei colaborări mai ample între instituțiile comunitare și pentru

asigurarea unei mobilități reale pentru funcționarii europeni.

Modificările aduse au căutat să asigure și transformări de natură socială pentru

funcționarii europeni, până acolo încât cei angajați în relații stabile fără a fi însă căsătoriți să

poată beneficia de aceleași drepturi și privilegii ca și cuplurile căsătorite.

II.1 Drepturile și obligațiile funcționarului public European

Drepturile funcționarilor sunt unanim marcate la nivel european de categoria

drepturilor care se exercită în mod colectiv, aceasta fiind și una dintre temele avute în vedere la

diverse congrese și simpozioane internaționale pe tema funcționarului și a funcției publice (de

exemplu congresul de la Atena din 1994). Este astăzi o certitudine recunoașterea dreptului la

asociere în sindicate și a dreptului la grevă pentru funcționarii publici, deși există încă o serie de

restricții și limitări cu privire la exercițiul efectiv al acestui din urmă drept.

Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcționarilor publici, întreaga legislație

occidentală europeană vizează apropierea funcționarilor publici de regimul recunoscut celorlalți

salariați în general, deși diferențele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se

vorbește despre o revoluție a funcției publice la Germania și Olanda care mențin prevederile

conservatoare statutare.

În esență, doctrina europeană de drept administrativ reține următoarele categorii de

drepturi pentru funcționarul public:

– dreptul la protecție, care are două laturi (garantarea stabilității în funcție și apărarea

împotriva defăimării, insultei, amenințării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor

suferite în exercițiul funcțiunii);

– dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă și la asigurări sociale;

– dreptul de a participa, prin organismele consultative, la organizarea serviciilor publice și

elaborarea regulilor statutare;

– dreptul de a beneficia de o perfecționare profesională permanentă;

– dreptul la carieră, inclusive posibilitatea de a avansa în grade și funcții;

– dreptul a se asocial în sindicate și a participa la activitatea organizațiilor sindicale (în Franța,

acest drept nu este recunoscut militarilor);

– dreptul la grevă

– dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică și religioasă, limitat în exercitarea sa de

obligația de neutralitate și de rezervă în momentul prestării serviciului public.

Într-o prezentare succintă, statutul actual al funcționarilor publici la nivel uropean

reglementează următoarele categorii de drepturi:

1. Dreptul la opinie

Dreptul la liberă opinie al functionarului public se apreciază diferit in timpul

exercitării sarcinilor aferente funcției ocupate fața de conotațiile pe care le poate primi în afara

timpului oficial de muncă.

În timpul serviciului, funcționarii sunt ținuți de obligația de neutralitate, care îi

impune să dea dovadă de loialitate față de instituția pentru care lucrează.

În afara serviciului, dreptul la liberă opinie este în principiu exercitat funcție de

prorpiile păreri și afinități. Dreptul la opinie este circumstantiat de obligația de rezervă, și de

măsura în exprimarea opiniilor21. Doctrina occindentală recunoaște că una din îndatoririle

funcționarului public pe cea de rezervă și de discreție, prevăzute expres în art. 17 din Statut.

Textul vorbește expres desrpre obligația de a da dovadă de cea mai mare discreție. Astfel,

funcționarului comunitar îi este recunoscut un drept de opinie și de exprimare, care trebuie însă

exercitat cu respectarea obligației de loialitate față de instituția comunitară căreia îi aparține,

precum și de obligația de rezervă și discreție.

Libertatea de expresie este prevăzută și în art. 10 din Convenția Europeană a

drepturilor omului, conform căruia “orice persoană are libertatea de expresie. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără

amestecul autorităților publice și fără considerarea frontierei…”

Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale,

religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură.

Se remarcă faptul că legiuitorul român a înțeles să nu facă nici un fel de restricții cu privire la dreptul la opinie, însă anumite restricții există totuși, mai ales prin prisma obligațiilor

de confidențialitate și de păstrare a secretului.

2. Dreptul de asociere sindicală

Conform statului, funcționarii se bucură de dreptul la asociere în organizații sindicale și profesionale.Cei interesați pot, în mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora. Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor. Dreptul de asociere reprezintă un drept fundamental al cetățeanului, recunoscut și garantat funcționarului public și de legislațiile naționale. Acest drept exprimă posibilitatea recunoscută funcționarilor de a se asocia în mod liber, în partide sau formațiuni politice, în sindicate sau în alte forme și tipuri de organizații, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, științifică, socială și culturală sau de a-și realiza o serie de interese legitime comune.

La ora actuală sunt recunoscute și funcționează șase sindicate, din care două sunt

cele mai importante: Federația Funcției Publice (FFPE) care are o orientare profesională și mai

puțin desfășoară activități de tip sindicalist, și l’Union Syndicale care are o orientare socialistă și

care este afiliată Confederației Europene a Sindicatelor.

Celelalte patru sindicate sunt: Sindicatul funcționarilor Internaționali Europeni, de

fomrație creștin democrată, Sindicatul Funcționarilor Europeni, desprins din cel anterior,

Asociația Funcționarilor Internationali, un sindicat indepenedent, și Sindicatul Reînnoire și

Democrație cu orientare de stanga.

Relevan teste faptul că doar 30% din personalul Comunității este înscris într-unul din

cele șase sindicate.

Dreptul de asociere sindicală, de a crea împreună cu alte sindicate și de a se afilia la

ele este prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, alături de cel de reuniune

pașnică (art. 11 alin 1) și de articolul 5 din Carta Socială Europeană intitulat chiar “dreptul

sindical”.

3. Dreptul la grevă, in condițiile legii

Deși nu este prevăzut în mod expres de Statut, dreptul la grevă este recunoscut funcționarilor comunitari în Europa, chiar dacă exercițiul dreptului la grevă al funcționarilor publici determină deosebiri considerabile de la o țară la alta. Inaintea celui de-al doilea război mondial, principiul consacrat era cel al interzicerii grevei în serviciile publice. După cel de-al doilea război mondial, cele mai multe țări și-au modificat percepția asupra exercițiunlui dreptului la grevă. Din punct de vedere al recunoașterii sau nu a dreptului la grevă pentru funcționarii publici există patru categorii de țări la nivel european:

– țări unde este în continuare interzisă greva funcționarilor (Danemarca,Germania, Portugalia, Belgia);

– țări în care se aplică o interdicție generală a grevei în serviciile publice, cu posibilitatea intervenției, în caz contrar, a unor sancțiuni disciplinare sau chiar penale;

– țări în care, deși dreptul la grevă nu este prevăzut expres, exercițiul lui nu antrenează intervenția unor sancțiuni (Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord);

– țari în care este recunoscut liberul exercițiu al dreptului la grevă al funcționarilor publici, cu precizarea existentei unei categorii de funcționari cărora le este interzisă greva, de regulă polițiștii (Spania, Franța, Grecia, Luxemburg, Italia).În concordanță cu prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul al grevă este supus unor restricții ce derivă din principiul continuității serviciului public, nefiind recunoscut pentru anumite categorii de funcționari. De exemplu, în Franța nu au dreptul la grevă poliția națională, administrația penitenciarelor, militarii. Restricții cu privire la dreptul la grevă întânim și în Grecia, Spania, Italia și Luxemburg pe când în țări ca Belgia, Danemarca, Germania și Portugalia dreptul la grevă este interzis tuturor funcționarilor, în sensul strict al termenului.

Dreptul la grevă nu este singurul drept constituțional care în cazul funcționarilor

cunoaște o serie de restricții. În aceeași categorie intră și dreptul la liberă exprimare cu privire la

exprimarea opiniilor politice și dreptul la libertate economică, cu privire la interdicția de a

deveni comerciant. Se face trimitere directă la legea cu privire la soluționarea conflictelor colective de muncă, care distinge între conflictele de interese și conflictele de drepturi, și care reglementează o întreagă procedură pentru exercitarea legală a dreptului la grevă.

4. Dreptul la concediu

Statutul recunoaște dreptul la concediul de odihnă anual cu o durată de minim 24 de zile si mxim 30 de zile lucrătoare, la care se adaugă un număr de zile suplimentare, funcție de vărsta și vechimea funcționarului respectiv.

Dreptul la concediul se mai poate manifesta și sub forma concediului pe perioada

cand functionarul îndeplinește o funcție electivă și concediul pentru creșterea unui copil mai mic

de 5 ani sau cu handicap; în acest din urmă caz, durata este stabilită la un an și este reînnoibilă

anual timp de încă 4 ani.

Pentru statele în care mai este reglementată obligatia de efectuare a stagiului militar,

statutul prevede posibilitatea de a formula o cerere pentru acordarea unui concediulin acest scop.

Regimul juridic al functionarului aflat în concediu pentru satisfacerea stagiului militar diferă de regimul juridic al functionarului în concediu de odihnă, doarece în prima situație retribuntai nu se mai achită pe durata concediului. Durata concediului pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu este prevăzută de legea natională cu privire la obligația de a satiface serviciul militar.

5. Dreptul de a candida la funcții elective

Cadrul reglementativ pentru acest drept îl formează art. 15 din Statut, recunoscanduse

functionarului dreptul de a candida și dreptul de a solicita un concediu în interes persoanl în

ipoteza în care caștigă mandatul pentru functia respectivă.

6. Dreptul la carieră

Cariera reprezintă dezvoltarea în timp, a situației profesionale a unui funcționar de la

recrutare și pană la momentul în care își încetează activitatea profesională. 6

Dreptul la carieră permite funcționarilor să avanseze în interiorul aceleași categorii,

cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele. Titlul III al Statutului contine un capitol distinct

care tratează problema avansării în eșalon și promovării funcționarilor. Avansare funtionarilor publici nu poate fi apreciată decat în urma notării funcționarului respectiv. Functionarii sunt supuși la evaluări periodice, care se finalizează cu întocmirea unui raport/referat de evaluare. Notare trebuie să aibă în vedere competență respectivei persoane, randamentul ei pe funcția ocupată dar și conduita generală la serviciu. Evaluarea trebuie să aibă în vedere meritele, formația și performanțele profesionale ale funcționarilor selectați pentru promovare. Din punct de vedere al retribuției, funcționarul promovat nu poate primi o remuneratie inferioară plafonului postului de pe care s-a făcut promovare, dar nici nu are garantia unei indemnizații superioare.

Fiecare instituție are competența de a-și stabili modul concret în care se realizează

evaluare, prin regulamente interne, cu respectarea următoarelor norme minimale impuse de

statut:

– evaluarea se desfășoară periodic, cel puțin o dată la 2 ani (exceptand funcționarii

din catagoria A1 și A2);

– functionarul are posibilitatea de a-si formula punctul de vedere personal cu privire la evoluția carierei sale de la precedenta evaluare sau de la data investirii pe funcție;

– raportul/referatul de evatuale se comunică în mod obligatoriu și funcționarului în cauză, pentru ca acesta să își poate susține punctul de vedere și să poată face eventual completări;

Conform art. 44 din statut, functionarul care a împlinit 2 ani vechime trece în mod automat în eșalonul superior, afară de cazul in care a săvarșit abateri grave pentru care a primit sancțiunea suspendării pe o anumităperioadăa drepului de a promova.

Promovarea înainte de împlinirea termenului de 2 ani are loc în baza unei selecții,

adică în baza unui concurs. Promovarea poate avea loc și fără concurs, în ipoteza unei mutări

dintr-o instituție în altă instituție și schimbarea categoriei de la A la LA sau invers.

6 Sursa:Lect.Univ.Dr.Savenco Iulian (coordonator) – ,,Functia public europeana”- suport de curs pg.62

7. Dreptul la pensie

Pensionarea poate avea loc atat la cerere cat și pentru limita de varsta. Pensionarea la

cerere presupune acordarea drepturilor bănești de 70% din retribuția de bază. Pensionarea pentru

limită de varstă se realizează din oficiu la împlinirea a 65 de ani, indiferent dacă subiectul este

barbat sau femeie.

8. Dreptul la perfecționare profesională

Curtea Europeană de Justiție a statuat că noțiunea de formare profesională are o sferă

mai largă, presupunand inclusiv posibilitatea de a apela la studii universitare sau

postuniversitare în domeniu. Art. 24 din Statut prevede obligația Comunitătilor de a sprijini

perfecționarea profesională a funcționarilor comunitari, în măsura în care aceasta este

compatibilă cu exigențele unei bune funcționări a serviciului și în conformitate cu interesele

comunităților. Pe parcursul întregii sale cariere, funcționarul are atat dreptul la perfecționare

profesională cat și obligația de a se perfecționa.Perfectionarea functionarului public este su drept si obligtie in acelasi timp.

9. Dreptul la salariu pentru activitatea depusă, care se compune din salariul de bază,

sporuri și indemnizații .Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege, avându-se în vedere următoarele:

a. necesitatea de a restrânge costurile administrației publice, în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător;

b. crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase și trepte, bazate pe evaluarea postului;

c. stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului,

care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.

Funcționarul european are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea prestată.

Salariile sunt stabilite prin Statut, cu modificările din 2004, pe grade iar în interiorul gradelor pe

eșaloane (trepte). Avansarea către eșalonul superior se face în mod automat, din doi în doi ani.

Fiecare grad are cate 8 eșaloane (exceptand gradele A1, A2 directori și consilieri, unde există

doar 6 eșaloane).

Dreptul la remunerație al funcționarului public este reglementat in titlul V al Statutului, intitulat “regimul pecuniar și avantantajelesociale ale funcționarilor”. In literatura de specialitate 7 au fost identificate următoarele principii cu privire la remunerația funcționarilor:

– acordarea retribuției reprezintă un drept al funcționarului european;

– dreptul la remunerație nu poate face obiectul unei renunțări din partea funcționarului (art. 62 din statut);

– retribuția se acordă în funcție de grad și de eșalon, și este atrasă de numirea functionarului comunitar, reprezintă deci un efect al actului de numire pentru funcționarul respectiv;

– retribuția este exprimată în euro și poate fi supusăunor corecturi anuale;

– nivelul retribuției, funcție de grad și de eșalon, este stabilit expres prin art. 66 din

Statut (principiul legalității nivelului renumerației funcționarului european);

– funcționarii achită contibuții pentru fondurile de securitate socială, pensie, alte retribuții etc.;

– pe langă salariul de bază, prevăzut în statut pe grade și eșaloane, funcționarii mai au dreptul la sporuri și indemnizații, cum ar fi:

alocațiile familiale, în care sunt incluse sume de bani pentru copii, taxe de școlarizare sau pentru grădiniță;

indemnizatia de deplasare, de cel puțin 16% din salariul de bază;

restituirea cheltuielilor ocazionate de debutul său în funcție, de mutare sau de încetare a activității;

în caz de deces al unui funcționar, moștenitorii săi primesc drepturile bănești ale defunctului pe o perioadăde încă trei luni;

7 Constanta Călinoiu, Verginia Vedinaș – op. cit., p. 73

10. Dreptul la uniformă

Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.

11. Dreptul la plata orelor suplimentare sau la recuperarea lor.

Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de

40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau

instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori

declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata

majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu

poate depăși 360 într-un an.

12. Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii.

Conform prevedrilor statutului funcționarului public, aceștia au dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat. In perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

13. Dreptul la condiții normale de muncă și igienă, pentru ocrotirea sănătății și integrității fizice.

Ca o consecință a recunoașterii acestui drept, pentru motive de sănătate funcționarilor

publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului sau a autorității ori

a instituției publice în care își desfășoara activitatea, cu păstrarea gradului, clasei și treptei avute.

Schimbarea se poate face numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să

îndeplinească noile atribuții ce îi revin.

14. Dreptul la protecție socială

Acest drept vizează în principal pe membrii familiei funcționarului (soție, copii, alte

persoane aflate în întreținerea sa). Unele anexe ale Statutului prevăd riscul împotriva bolilor,

asigurări medicale, anumite prestații bănești acordate în caz de deces, de invaliditate permanentă

totală sau parțială, pentru cheltuieli medicale și farmaceutice.

15. Dreptul la ajutor și asistență a funcționarului public din partea comunităților.

Formularea din Statut a acestui drept indică în mod cert că funcționarii au

posibilitatea de a fi asistați de către Comunități în orice situație de urmărire împotriva autorilor

unor fapte de amenințări, ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei și bunurilor

funcționarului sau a membrilor familei sale care sunt încă legate de calitatea de funcționar.

Statutul instituie principiul solidarității între instituție și funcționar pentru prejudiciile

produse de acesta, doar dacă aceste prejudicii nu au fost generate cu intenție sau prin neglijență

gravă a funcționarului. Principiul nu poate fi invocat nici dacă fapta cauzatoare de prejudiciu se

datorează exclusiv activității victimei sau părții vătămate.

Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul

public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un

prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

16.Dreptul de a primi orice comunicare oficială în scris

Forma scrisă a documentelor care vizează activitatea funcționarului este impusă

pentru a putea fi utilizate drept mijloace de probă, la nevoie. De asemenea, funcționarul dispune

astfel de o modalitate pentru a demonstra că a acționat în conformitate cu indicațiile primite,

înlăturand orice culpă a sa.

Prin cerința formei scrise se aplică și principiul transparenței în activitatea funcționarului și este înlesnit controlul exercitat asupra activității funcționarului de către autoritățile competente.

17. Dreptul la pensie de urmaș

În caz de deces al funcționarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul

la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima

lună de activitate a funcționarului public decedat. Dacă decizia pentru pensia de urmaș nu a fost

emisă din vina autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului,

aceasta va achita în continuare drepturile prevazute de lege până la emiterea deciziei pentru

pensia de urmaș.

Dacă ne referim la obligațiile ce revin funcționarilor publici, în sistem european

predomină ideea fidelității, a îndeplinirii cu profesionalism și imparțialitate a prerogativelor

funcției, existând o procedură disciplinară pentru sancționarea greșelilor, peste tot fiind

reglementată și sancțiunea revocării din funcție, ca fiind sancțiunea cea mai severă ce poate fi

luată împotriva unui funcționar public, cu excepția sancțiunii de retragere a dreptului la pensie,

prevăzută în dreptul francez. 8

Din cercetarea legislațiilor statelor comunitare reținem ca obligații comune reținute în sarcina funcționarilor publici următoarele:

a) obligația îndeplinirii serviciului;

b) obligația de supunere ierarhică;

c) obligația de imparțailitate, înțeleasă ca obligație de a se abține de la orice favoritism

sau nepotism și asigurarea egalității de tratament;

d) obligația de rezervă, înțeleasă ca obligație de a se abține de la exprimarea opiniilor

personale și mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusive de a se abține

să comenteze activitatea instituției publice în care funcționează, funcționarul public

trebuie să se manifeste cu prudență și măsură;

e) obligația de discreție și de păstrare a secretului profesional.

Statutul funcționarilor publici din România nu neglijează nici reglementarea îndatoririlor funcționarilor publici, prezentate în continuarea drepturilor analizate mai sus.

Astfel, funcționarii publici au, în viziunea legiuitorului roman următoarele îndatoriri:

– obligația de îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod

conștiincios îndatoririle de serviciu

– obligația de a se abține de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii

autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

– obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la

exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice

– obligația de a răspunde de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția

publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate

– obligația de a se conformeze dispozițiilor date de funcționarii cu funcții

publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor

în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. 25

– obligația de a păstra secretul de stat și secretul de serviciu și

confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de

care iau cunoștință în exercitarea funcției.

8 Antonie Iorgovan – op. cit., p. 591

– obligația de a nu solicita sau accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru altii, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.

– obligația ca, la numirea dar și la eliberarea din funcție, să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice declarația de avere.

– obligația de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează.

– obligația de a-și perfecționeze pregătirea profesională fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop

În cazul în care cursurile de perfecționare sunt organizate în altă localitate decât cea de

domiciliu, funcționarii publici beneficiază de drepturile de delegare iar cei care urmează o formă

de specializare sau de perfecționare cu o durată mai mare de 3 luni și primesc pe această

perioadă drepturile salariale sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul

autorității sau instituției publice respective. In cazul nerespectării acestui angajament, aceștia vor

suporta cheltuielile autorității sau instituției publice, proporțional cu timpul rămas până la

implinirea termenului.

Sarcinile specifice fiecărui post ocupat de un funcționar european circumstantiază

îndatoririle funcționarului care ocupă respectivul post. Cu titlu general însă, pot fi evidentiate o

serie de obligatii comune pentru toate categoriile de functionari euroepni, obligații prevăzute

chiar din cuprinsul Statutului.

In literatura de specialitate s-au purtat discuții cu privire la modul în care pot fi denumite sarcinile aferente funcției publice, autorii osciland în tre denumirea de oglibatii și denumirea de îndatoriri. S-a afirmat faptul că denumirea de îndatorire ar evidenția mai correct tipul de sarcini care revin unui funcționar, îndatorirea fiind o categorie specifică dreptului pulblic iar obligatia aparținand în general sferei relațiilor private.

Apreciem că titulatura de obligație este cea utilizată în înțelesul reglementărilor din

statut.

1. Obligatia de independența și neutralitate

Articolele 11, 12, 13, 14 din Statul abordează în detaliu această îndatorire, care vizează nu doar persoana functionarului, ci și pe familia sa. Dacă soțul sau soția functionarului exercită o activitate cu scopul de a obtine profit, atunci functionarul este obligat să aducă la cunoștința autorității investită cu puterea de numnire acest lucru. Situația astfel declarată va fi analizată, iar dacă se constată că respectiva situație este incompatibilă cu ce a afuncționarului, atunci fie va renunța la activitatea analizată într-un interval de timp precizat, fie va demisiona din funcția publică ocupată, fie va fi demis, dacă nu va apela de bună voia la una din soluțiile anterioare.

Se are în vedere faptul că activitățile desfășurate de membrii familiei sale pot avea o oarecare influența asupra obiectivității și corectitudinii funcționarului respectiv.

Funcționarului european îi este interzis să solicite sau să accepte instrucțiuni de la

orice alt guvern, organizație sau instituție , alta decăt cea pentru care lucrează. Chiar și în

ipoteză acordării unor distincții, favoruri sau recunoașteri onorifice a unor merite ale

functionarului respectiv, acesta trebuie să solicite permisiunea expresăde a accepta aceste semne

de bunăvoința și de recunoaștere a prorpiei valori din partea autorității investite cu putere de

numire.

Funcționarului îi este interzis de a primi orice fel de faovuri sau daruri, ori remunerații de orice natură prin care ar putea să-I fie compromise interesele și independența în exercițiul funcțiilor sale. Păstrarea independentei și autorității neatinse a functionarului presupune abținerea acestuia de la orice activitate care ar putea să-I compromită independența și obligatia de a consulta autoritatea invenstită cu puterea de numire, cu privire la orice posibilă situație care ar putea afecta această independență.

2. Obligatia de rezervă și discreție:

9 In asemenea cazuri functionarul public are obligatia sa motiveze in scris refuzul indeplinirii dispozitiei primite.

Daca functionarul public care a dat dispozitia staruie in executarea acesteia, va trebui sa o formuleze in scris.

Reprezintă obligația în baza căreia functionarul trebuie să se abțină de a divulga orice

informații despre care a luat cunoștiință în exercitarea atribuțiilor funcției sale. Obligația de

discreție trebuie înțeleasăca o situație particulară de îngrădire a libertății de exprimare, în

cazurile în care funcționarul ar putea să desconspire detalii în legătură cu activitatea sa. Statutul

vorbește nu doar de discreție, ci de cea mai mare discreție, ceea ce ne prezintăo nuanța mai acută

a acesteo obligatii. Mai mult, această obligație nu există doar pe perioada exercitării funcției

respective, ci chiar și după încetarea raportului de funcției publică comunitară.

Prin art. 17 din Statut, funcționarului îi este interzis să publice sau să facă să fie

publicat orice text al cărui obiect vizează activitatea sau interesele comunitare, exceptănd

situația în care are autorizare expresă a autorității competente.

Obligatia de a nu divulga informatii despre care functionarul a luat cunoștiința în

timpul sau cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu îmbracă și o formă penală, sub aspectul

săvarșirii infracțiunii de divulgare a secretului profesional. Acest concept nu se contrazice cu

idea de transparanță în administratia publică deoarece dreptul de a avea acces la docuemnte

publice este prevăzut prin legi speciale și poate fi exercitat în mod liber, în condițiile și cu

respectarea legii cadru în domeniu. Transparența trebuie privită ca un mod în care publicul se

poate apropia de actul decizional, iar aflarea informațiilor este un proces necesar și obligatoriu

pentru ca publicul să poată participa activ la luarea de decizii.

3. Obligația de a se achita de sarcinile funcției cu maxim de conștiință profesională

Funcționarul este obligat să își consacre întreaga sa activitate profesională

îndeplinirii într-un căt mai performant a sarcinilor aferente funcției ocupate. Această obligație

presupune achitarea sarcinilor de serviciu personal și efectiv, angajand întreaga putere de muncă

în folosul misiunii încredințate. Funcționarul nu poate exercita în mod cumulativ alte funcții sau

meserii, întregul său disponibil de timp și întreaga sa pricepere fiind angajate exclusiv în folosul

funcției publice ocupate. Funcționarilor le este interzis să absenteze de la serviciu absențele

nemotivate angajand sancțiuni disciplinare, mergand în extremă pănă la demiterea din funcție.

Mai mult, pe lângă angajarea răspunderii disciplinare în situația absențelor nemotivate, zilele

absentate se scand din numărul de zile de concediu de odihnă la care respectivul funcționar este

îndreptățit.

Tot ca o consecință a obligație de îndeplinire la nivel superlativ a sarcinilor de serviciu, funcționarul este obligat să își mențină și să își perfectioneze permament nivelul de pregătire profesională și să se țină la curent cu toate transformările apărute în domeniul în care

desfășoară activitate. Formarea profesională însă este atât un drept cât și o obligație pentru

fiecare funcționar în parte.

4. Obligația de rezidență

Funcționarii sunt obligați să își stabilească rezidența sau domiciliul în localitatea în

care își are sediul autoritatea sau instituția pentru care desfășoară activitate. Este posibil chiar ca

prin actul de numire funcționarul să fie informat despre faptul că locul pentru desfășurarea

competențelor aferente funcției sale este o altă localitate. În această ipoteză, funcționarul este

obligat să își schimbe rezidența în localitatea din care își poate aduce cel mai bine la îndeplinire

sarcinile postului ocupat.

Bineînțeles că aceste schimbări de rezidență sau domiciliu angajează o serie de

cheltuieli pentru funcționarul în cauză și familia sa. Statutul funcționarilor europenei stabilește

însă expres că aceste cheltuieli vor fi suportate integral de instituția sau autoritatea în favoarea

căreia sau pentru folosul căreia sunt avansate.

În concluzie, în vederea îndeplinirii obligației de rezidență, funcționarii se văd obligați să îsi organizeze astfel viața profesională și privată încât să nu afecteze în nici un fel nivelul maxim de randament pe care îl poata da pe postul sau în funcția respectivă.

Funcționarul este obligat să locuiască nu doar în localitatea unde lucreză, ci poate

opta pentru stabilirea domiciliului la o distanța față de locul exercitării sarcinilor care să nu

afecteze exercițiul optim al atribuțiilor sale.

5. Obligația de a respecta ordinea ierarhică existentă în instituția pentru care desfășoară activitate.

Funcționarul este angajat într-un raport de drept public iar organizarea instituției în

care efectiv desfășoară activitate poate presupune și respectarea unei ierahii firești. Respectarea

ordinii ierarhice este o obligatie firească, dar ea nu trebuie înțeleasă ca o soluție pentru

justificare încălcării legii. Funcționarul situat pe o poziție ierarhic superioară are dreptul de a

anula, suspenda sau modifica ordinele date de un funcționar de pe o poziție ierarhic inferioară,

atat pentru motive de legalitate cat și pentru motive de neoportunitate. Functionarul situat pe o poziție ierarhic inferioară nu poate neglija ordinal funcționarului alfat pe o poziție superioară lui decat pentru motive de legalitate. Funcționarul ierarhic inferior nu poate pretinde și nici refuza să execute un ordin al superiorului pe motiv că ordinul nu este oportun.

Răspunderea proprie a functionarului pentru modul în care îndeplinește sarcinile de

serviciu se completează cu răspunderea superiorului pentru ordinele trasate. Dacă funcționarul

ierarhic superior apreciază că nu poate executa un anume ordin pe motiv de nelegalitate, atunci

el trebuie să informeze în scris pe emitentul ordinului respectiv cu privire la motivele de

nelegalitate, iar dacă funcționarul superior îi cere tot în scris să execute respectivul ordin, atunci

funcționarul trebuie să-l pună în executare, dar fără a mai fi posibil de a-l trage la răspundere.

Cu toate, aceste, se poate refuză chiar in situatia în care șeful perseverează în

aplicarea ordinului respectiv, dacă estre vorba despre o încălcare a legilor penale sau a normelor

de securitate aplicabile și ocrotite de lege.

6. Obligația de fidelitate

Relatia care se creează prin actul de numire între un funcționar și instituția sau

autoritate pentru care lucrează acesta este una bazată pe resptect și considerațiune reciprocă.

Autoritatea investită cu putere de numire a funcționarilor respectă drepturile prevăzute de lege și ocrotește persoanele care desfășoară un serviciu în folos public. E așadar corect ca și

funcționarul să fie legat prin obligatia de fidelitate față de instituția in cauză. Obligația de fidelitate îmbracă forma obligatiei de a se abține de la orice act care ar putea aduce atingere demnității functiei sau care este de natură să prejudicieze, moral sau material, instituția unde lucrează.

Fidelitatea mai este tratată drept obligatie de loialitate fața de instituția pentru care se desfășoară activitatea respectivă. Fidelitatea și loialitatea funcționarului mai comportă o analiză și prin prisma obligatiei de a vea un comportament profesional corespunzător, atăt în relatii cu persoane străine de instituția reprezentată, căt și în raport cu subalternii și superiorii.

7. Obligația efectuării unui control medical anual

Functionarii publici europeni sunt obligati ca în fiecare an să îsi reînnoiască adeverințele

medicale depuse de la data constituirii dosarului persoanl în vederea ocupării funcției

respective. Deși abordată în literatura de specailitate de pe poziții critice, obligația de a îndeplini

condițiiile unei sănătăți fizice și psihice adecvate pentru funcția ocupată nu poate fi privită ca o

reglementare cu caracter discriminatoriu. Astfel, nu se interzice ocuparea funcției de o persoană

care, eventual, prezintă o deficiență fizică, decat dacă un medic competent apreciază că

respectiva deficiența îl face inapt să exercite sarcinile postului respectiv.

8.Indatoririle de moralitate

Atat în timpul îndeplinirii atribuțiilor funcției cat și în afara timpului de serviciu,

funcționarul trebuie să aibă o conduită politicoasă și morală, fără a aduce atingere prestigiului

functei și funcționarului public în general. Viață funcționarului nu trebuie să presupună

scandaluri și nici orice de alte aspecte care afectează reputația persoanei respetcive sau atrage o

notă nefavorabilă asupra nivelului de moralitate al unei instituții sau autorități publice.

La nivel european a fost adoptat un cod de conduită profesională.

9. Obligația de a repara eventualele prejudicii cauzate

Activitatea curentă a funcționarului poate genera o serie de prejudicii în patrimoniul

instiției sau autorității pentru care îndeplinește sarcinile aferente funcției ocupate. In astfel de

situatii, statutlul functionarilor europeni prevede prin art. 20 că functionarul care a cauzat

pagube asupra patrimoniului instituției pentru care desfășoară activitate este obligat să repare

aceste pagube. Dacă între instituția în cauză și functionarul respectiv apar neînțelegeri, atunci,

acoperirea pagubelor, cuantumul sumelor pretinse și datorate efectiv de funcționar și modalitățile de plată sunt de competența Tribunalului de Primă Instanță.

II.2 Regimul disciplinar

Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage

răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.

Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu constituie

abatere disciplinară și atrage sancționarea disciplinară a acestora. Aplicarea sancțiunilor

disciplinare se face numai conform prevederilor statutare și cu respectarea următoarelor

principii:

1. răspunderea diciplinară se angajează numai ca urmare a săvârșirii unei

abateri disciplinare

Sunt abateri disciplinare:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) absențe nemotivate de la serviciu;

c) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

d) atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;

e) nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au

acest caracter;

f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;

g) neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

h) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din

care face parte funcționarul respectiv;

i) exprimarea sau desfășurarea, în calitate de funcționar public ori în timpul

programului de lucru, a unor opinii sau activități publice cu caracter politic;

j) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind

funcționarii publici.

Săvârșirera unei abateri disciplinare trebuie să aibă loc atât timp cât persoana respectivă

îndeplinește funcția publică respectivă, chiar dacă descoperirea faptei și cercetarea ei au loc

după încetarea exercițiului funcției publice.

2. principiul non bis in idem

Este un principiu universal de drept conform căruia nu poți fi pedepsit de două ori

pentru aceeași faptă. Reglementarea din statut, respectiv art. 83, evidențiază faptul că aceeași

faptă nu poate da loc decât la o singură sancțiune disciplinară

Sancțiunile disciplinare sunt:

a) avertismentul;

b) mustrarea sau blamul;

c) diminuarea drepturilor prin reducerea treptei de salarizare, cu caracter temporar;

d) suspendarea temporară a dreptului de avansare pe linie ierarhică;

e) retrogradarea;

f) suspendarea din funcție;

g) destituirea din funcție.

h) revocarea din funcție

La individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de următoarele elemente:

– cauzele și gravitatea abaterii disciplinare;

– împrejurarile în care aceasta a fost săvârșită;

– gradul de vinovăție și consecințele abaterii;

– comportarea generală în serviciu a funcționarului public;

– existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare.

3. Principiul cercetării prealabile

Sanctiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei

imputate și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului trebuie consemnată în

scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audiere sau de a

semna o declarație privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal.

Mustrarea și avertismentul, ca sancțiunile disciplinare, se pot aplica direct de către

conducătorul compartimentului în care funcționează cel în cauză iar funcționarul sancționat în

atare condiții se poate adresa cu contestație la conducătorul instituției publice, care va emite, pe

baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziția definitivă.

4. Principiul implicării organului de disciplină

Prin art. 9 din Statut se prevede constituirea în fiecare instituție a unui consiliu de

disciplină sau a mai multor astfel de consilii, dacă în instituția respectivă lucrează un număr

foarte mare de funcționari.

Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa Tribunalului de

Primă Instanță, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de

sancționare. Interesant este faptul că funcționarii comunitari au dreptul să atace orice act care îi

afectează, chiar dacă actul nu le-a fost adresat în mod direct ci vizează, aparent, doar alte

persoane.

5. principiul radierii sancțiunilor disciplinare

În doctrina de specialitate se precizează că sancțiunea disciplinară îndeplinește trei

funcții: funcția educativă (învățând funcționarii să respecte un anumit regim disciplinar), funcția

preventivă (amenințarea unei sancțiuni determină funcționarii să se abțină de la o conduită care

va atrage sancțiuni) și funcția de pedepsire a celui vinovat de săavârșirea unor abateri.

În virtutea funcției educative, legea admite că sancțiunile disciplinare se radiază după

cum urmează:

a) mustrarea și avertismentul, în termen de trei ani de la aplicare, dacă funcționarul

public sancționat cu una dintre aceste sancțiuni nu a mai săvârșit o abatere

disciplinară în aceasta perioadă;

b) celelalte sancțiuni, în termen de 6 ani de la expirarea termenului pentru care au fost

aplicate, dacă funcționarul public sancționat cu una dintre aceste sancțiuni nu a mai

săvârșit o abatere disciplinară în această perioadă.

Articolul 89 din Statut prevede posibilitatea funcționarului sancționat de a solicita

ștergerea din dosarul persoanl a sancțiunilor care i-au fost aplicate (exceptând sanctiunea

revocării sau destituirii din funcție). Observăm așadar că că nue vorba despre o radiere de drept

a sanctiuniklor, așa cum se întâmplă de exemplu în dreptul intern al unor state, inclusiv pentru

funcționarii publici din România, ci de o verificare a condițiilor de radiere care se efectuează

doar la solicitarea functionarului interesat. Mai mult, termenele pentru radiere sunt mult mai

extinse decât în dreptul intern (în dreptul român, cu aceleași distincții ca în dreptul european al

funcției publice, termenele de radiere sunt de 2 și respectiv 2 ani).

Anexa IX a Statutului dezvoltă regimul disciplinar aplicabil funcționarilor europeni,

detaliind sacntiunile aplicabile și efectele lor.

Avertismentul reprezintă cea ma simplă formă de sacntionare a funcționarului, care

poate fi dispusă de șeful ierarhic fără o prealabilă cercetare. Este o sancțiune principală cu

caracter moral care are rolul de a conștientiza funcționarul asupra greșelilor sale, pentru a-l

determinasă nu mai repete conduita indisciplinată. În ipoteza avertismentului primează rolul

preventiv față de cel sancționator, deși radierea sacnțiunii are loc în cel puțin 3 ani de la

administrarea ei. Avertisementul, deși aparent este o sancțiune care se poate aplica fără

formalisme, se aplică în mod obligatoriu în scris, iar documentul de sancționare se păstrează în

dosarul personal al funcționarului vizat.

Blamul sau mustrarea poate fi aplicată atât în scris cât și verbal, ipoteză în care

apreciem că efectele mustrării sunt strict morale și cu rol preventiv pentru activitatea viitoare a

functionarului. Mustrarea sau blamul se aplică pentru abateri care nu au o gravitate mare, dar

care pot avea efecte grave dacă se repetă.

Suspendarea temporară a dreptului de avansare pe scară ierarhica este o

sancțiune care afectează parcursul fiersc al carierei functionarului. Astfel, în mod obișnuit

funcționarul poate avansa la fiecare 2 ani de la precedenta promovare. Sancțiunea suspendării

dreptului de a promova întrerupe avansarea automată, din ratiuni care țin de comportamentul

necorespunzător al funcționarului. Indirect, sunt afectate și alte interese ale functionarului, de

exemplu latura pecuniară, deoarece avansarea poate angaja și o majorare a remunarației

functionarului.

Reducerea treptei de salarizare vizează atenționarea funcționarului asupra

consecințelor grave ale faptelor sale prin diminuarea remunerației primite. Efectul acestei

sancțiuni este foarte puternic, iar efectele administrării ei se prelungesc de fapt mai departe decâ

perioada diminuării drepturilor salariale. Este vorba despre radierea acestei sancțiuni, care are

loc doar după trecerea a cel puțin 6 ani fără să mai fi intervenit o nouă sancțiune disciplinară.

Retrogradarea reprezintă pierderea gradului obținut de un funcționar, datorită

conduitei necorespunzătoare și indisciplinate. Această sancțiune afectează puternic cariera

funcționarului, existând posibilitatea ca funcționarul căruia i s-a aplicat această sancțiune să

lucreze în subordinea unor funcționari inferiori gradului său. Această sacntiune se aplică

funcționarilor care nu sunt la prima abatere, deoarece este o sancțiune cu efecte grave pentru

activitatea funcționarului vizat.

Suspendarea din funcție este trandițională pentru funcții sau demnități publice la

nivel național, dar are un caracter excepțional pentru funcționarii europeni. Abaterea care atrage

așa o sacnțiune trebuie să fie foarte gravă, de tipul săvârșirii unor fapte penale. Interesant este

faptul că pe perioada suspendării funcționarul respectiv nu este considerat vinovat, ci doar

cercetat pentru o faptă foarte gravă. Deoarece vinovăția lui nu este neapărat dovedită în

moemntul suspendării, decizia de suspendare poate prevedea faptul că funcționarul respectiv

primește măcar 50 din indemnizația care i s-ar fi cuvenit dacă își desfășura activitatea în condiții

normale. Este normal ca, în momentul în care se dovedește nevinovăția funcționarului

suspendat, să i se achite retroactiv toate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Revocarea din funcție reprezintă, alături de destituire sau concedierea pentru motive

de necorespundere profesională, cea mai gravă formă a sancționărilor disciplinare posibil de

aplicat conform statututlui funcției publice la nivel european. Prin revocare se pune definitiv

capăt exercițiului funcției respective și se poate pierde și dreptul la pensie, funcție de vechimea

acumulată deja. Revocarea nu poate fi radiată din dosarul persoanl al individului, fiind

administrată printr-un document care închide definitiv dosarul funcționarului vizat de această

măsură.

Destituirea sau concedierea pentru insuficiență profesională intervine atunci când un

funcționar nu demonstrează aptitudinile necesare pentru funcția ocupată. Autoritatea investită cu

puterea de numire are două posibilități, fie să destituie funcționarul fie să-l treacă într-un post

inferior celui pentru care nu se dovedește competent. Decizia de destituire sau de trecere pe un

post inferior trebuie să explice pe larg motivele avute în vedere pentru această măsură și să fie

comunicată funcționarului vizat mai înainte de punerea ei în aplicare.

Toate sancțiunile aplicate funcționarilor europeni pot fi atacate de funcționarul

afectat, fiind garantate dreptul la liberă petiționare către autoritatea investită cu puterea de

numire și accesul liber la jurisdicția comunitară. Competentă să rezolve aceste contestații a fost

inițial Curtea de Justiție iar astăzi competent este Tribunalul de Primă Instanță. Statutul prevede

obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, constând în contestarea actului mai întâi la

organul emitent, și apoi demararea procesului în fața Tribunalului de Primă Instanță.

BIBLIOGRAFIE

Savenco, Iulian – Funcția publică comunitară – un posibil model european? – Conferința internațională “Administrația publică în statul de drept” a Institutului de Științe Administrative din Republica Moldova, Chișinău, 27-28 septembrie 2008 (Caietul

Științific nr. 3);

Savenco, Iulian – Reglementări constituționale și legale privind funcția publică în Uniunea Europeană, Conferința internațională „Integrarea Europeană – realități și perspective”, Universitatea „Danubius” din Galați, Ed. Didactică și Pedagogică

Galați, 16-17 mai 2008;

Vedinaș, Verginia; Călinoiu, Constanța – Statutul funcționarului public european, ediția a II-a, revizuită și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2007;

Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București,

2004

Antonie Iorgovan – „Tratat de drept administrativ”, vol. I și II, Editura ALLBECK,

Bucuresti, 2002

Constanța Călinoiu, Verginia Vedinaș – „Teoria funcției publice comunitare”, Editura

Lumina Lex, Bucuresti, 1999

Dr.Savenco Iulian – ,,Functia public europeana”- suport de curs