Drepturile Si Obligatiile Agentului Media de Protectie a Sursei

I. Noțiunea juridică de protecție a sursei de informare și reglementarea ei

1. Concepte fundamentale

De-a lungul vremurilor, datorită dezvoltării continue a societății, au intervenit schimbări majore in absolut toate domeniile. Evoluția societății a dus implicit spre apariția unor reguli ce țineau situația sub control. Aceste reguli, mai exact drepturi și obligații, au fost create pentru a se păstra un echilibru, atât între indivizi, dar și între indivizi și ceea ce-i înconjoară.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”drept” are proveniență latină din cuvântul ”directum”-”directus” ce sugerează ideea a ceva ”direct”, dar în același timp își mai are originea în latinescul ”dirigo” ce înseamnă ”a cârmui”, ”a dirija”. Prin unirea celor două sensuri de bază, dreptul a devenit un șablon al conduitei corecte și firești, guvernate de norme și legi.

Astfel, drepturile omului sunt definite ca fiind o totalitate a principiilor și prevederilor general admise pentru realizarea personalității umane. Ceea ce înseamnă că înainte de a fi respectate, acestea trebuie să fie bine cunoscute de către cetățeni. Necunoașterea regulilor ce ne formează ca cetățeni ai acestei țări, înseamnă ignoranță, nepăsare și duce la imposibilitatea de invocare atât a drepturilor, cât și a obligațiilor.

În timp, dreptul, s-a transformat dintr-un termen general ce cuprindea într-un sens mult mai larg mai multe domenii, în categorii specifice si bine delimitate una de cealaltă. Așadar, progresul științific si cel tehnologic, care implicit au contribuit la dezvoltarea relațiilor interpersonale ce necesitau o mai bună comunicare și la amploarea luată de mass-media, au impus apariția unei noi subcategorii a dreptului și anume dreptul comunicării.

Din punct de vedere al normelor, dreptul comunicării este un drept în formare, ce se conturează tot mai bine pe zi ce trece, ținând în frâu libertatea presei și a exprimării, abaterile audiovizualului, internetul, jurnaliștii, dar și receptorii cărora le sunt furnizate informațiile; acestora atribuindu-le atât drepturi cât și obligații.

Dreptul comunicării este parte a dreptului public, deoarece normele și valorile juridice transmise reglementează aspecte publice; informațiile, stările și emoțiile transmise publicului larg, putând fi ținute sub control. Tocmai aceste criterii împiedică apartenența la dreptul privat și are drept fundament temeiul drepturilor omului, libertatea de exprimare și dreptul de a avea acces la informație. Părți principale ale dreptului comunicării sunt: publicul – partea ce receptează informația, ce poate fi format dintr-un sigur individ sau un grup de indivizi ce este estimat procentual; statul – care în acest caz deține anumite obligații asupra cetățenilor; audiovizualul și celelalte componente media ( internet, televiziune, radio, presă) – ce au obligația de a transmite o informație sigură și corectă.

Obligațiile sunt îndatoriri, angajamente ce trebuie respectate si asumate prin îndeplinirea lor. Relațiile interpersonale sunt create prin anumite obligații ce au fost bine stabilite încă de la început de interlocutori, având drept principiu armonia, echilibrul. Acestea trebuie să fie bazate pe argumente bine întemeiate și să nu se amestece cu interesele personale.

În dreptul roman, obligația avea o însemnătate fundamentală ce a pus baza dreptului civil, formând nucleul de bază a acestuia. Etimologic vorbind, acest cuvânt provine din limba latină și s-a format prin sudarea prepoziției ”ob” și a verbului ”ligare” care semnifică legarea a două persoane printr-o legătură materială, morală.

După cum am menționat și mai sus, obligația a fost stabilită ca fiind importantă încă de pe vremea romanilor ce au definit-o ca: ”Obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei” și se aplică și în zilele noastre, traducându-se ca o constrângere legală între debitor și creditor.

Obligația poate fi atât civilă, cât și juridică. Cea juridică are o acoperire mai largă și se referă la obligații în mod general, cuprinzând toate domeniile, pe când cea civilă acoperă o arie mai restrânsă, referindu-se în particular la activitățile dintre cetățeni.

Jurnalistul, conform Codului Deontologic Unic, este acea persoană care se preocupă de colectarea, fotografierea, înregistrarea, redactarea, editarea sau publicarea informațiilor referitoare la evenimente și activități ce reprezintă a fi de interes public, cu scopul de a informa cetățenii și care totodată își câștigă în mod semnificativ traiul din aceste activități.

Agentul media, joacă rolul de liant dintre publicul ce receptează informații și autoritate. El este reprezentantul activ, ce are obligația de a transmite in mod imparțial o informație sigură, corectă, fondată pe un adevăr. Datorită evoluției tehnologiei, activitatea agentului media este substanțial mai ușoară și face posibilă o informare mult mai rapidă, informarea fiind o proprietate crucială a etapelor de dezvoltare ale unui individ; astfel rolul agentului media este crucial.

Sursele de informare sunt izvorul principal, emițătorul comunicării ce ne îmbogățește cultural și ne formează gândirea, opiniile. Ele sunt direct proporționale cu valoarea de adevăr și a corectitudinii informației transmise. Totodată sursele pot contribui la crearea unei opere, spre exemplu cele de literatură sau cele științifice, furnizând informațiile necesare realizării acesteia.

Ca și categorii, există mai multe tipuri de surse.

În funcție de statutul pe care îl are sursa, acestea pot fi surse instituționale sunt sursele ce livrează informații către media în mod constant, iar acestea sunt instituțiile publice: spitalele, poliția, jandarmeria etc. Informațiile transmise de acestea prezintă un interes public major publicului țintă cu vârste cuprinse între 35 – 65 de ani. Sursele oficiale sunt cele ce emit mesaje de mare interes pentru media, mesaje credibile. Acestea sunt surse instituționale de rang înalt și sunt exclusiviste deoarece informațiile furnizate de acestea nu pot fi obținute din altă parte. Un alt tip de sursă ce intră în această categorie sunt grupurile de presiune ce sunt definite ca fiind anumite grupuri omogene ce militează împreună pentru un interes comun – fundații, sindicate etc. Cei mai întâlniți sunt liderii de opinie care sunt liderii grupării respective. Totodată și persoanele publice care în România se autodenumesc „vedete”, pot reprezenta un tip de sursă. Acestea sunt în atenția media doar pentru faptul că cetățenii consumă știri ce fac referire la viața lor privata și nu numai.

O altă categorisire a sursei se poate face și în funcție de durata perioadei de colaborare cu agentul media. Mai exact, acestea pot fi: permanente, ce livrează în mod constant informații jurnaliștilor și au dobândit această calitate datorită încrederii reciproce că informațiile sunt sigure și corecte – se respectă și se apreciază reciproc datorită nevoii continue de informații și ocazionale, ce furnizează informații dar atunci când se ivesc anumite evenimente; aceștia pot fi martori, persoane implicate.

După credibilitatea ce o prezintă în fața jurnaliștilor și în fața reprezentanților media sursele pot fi credibile – chiar dacă poarta această denumire, niciodată nu te poți baza pe acest fapt. Din cauza faptului că pot interveni anumiți factori externi, sursele pot ajunge să-și urmărească un scop propriu. Însă, sursele credibile sunt acelea care sunt solicitate mereu, întocmai pentru corectitudinea de care au dat dovadă; Cele îndoielnice, sunt surse care au oscilat de-a lungul vremii între a transmite informații bune, alteori false; ori sunt surse la care s-a apelat recent și încă nu s-a stabilit încrederea reciprocă; tocmai din această cauză, aceste surse îngreunează munca agenților media, neavând cum să fie depistate din timp.

Drept concluzie, drepturile, obligațiile, agentul media și sursele de informare au un rol principal în dezvoltarea societății, in crearea unui echilibru între societate, autoritate publică și cetățeni; precum și în conturarea personalității acestora.

2. Izvoare juridice

Sunt considerate ca fiind izvoare de drept, acele reguli ce stabilesc în mod obiectiv drepturile și obligațiile cetățenilor, implicit agenților comunicării. Izvoarele de drept sunt surse originare ale dreptului public.Ca și o scurtă clasificare a izvoarelor juridice putem spune că acestea pot fi: izvoare scrise și izvoare nescrise; izvoare oficiale (legea și jurisprudența) și izvoare neoficiale (cutuma și doctrina); izvoare directe ( actele normative și obiceiul juridic) și izvoare indirecte. Pe scurt, izvoarele de drept se împart în izvoare creatoare – cutuma și legea și izvoare interpretative – jurisprudența și doctrina. Primele creează legi și cele din urmă le interpretează.

Evoluția dreptului și implicit cea a societății a condus irevocabil spre crearea unei varietăți de izvoare de drept, aplicabile fiecărei țări în parte. A mai contribuit și dezvoltarea relațiilor interpersonale, sociale, formele de organizare a societății, precum și formele de organizare a activității autorităților publice.

De-a lungul timpului, dreptul, a cunoscut și aplicat fiecărei țări numeroase izvoare istorice: cutuma, jurisprudența, doctrina, contractul normativ și actul normativ. Între timp, formându-se pentru fiecare domeniu al dreptului, izvoare specifice.

Cutuma, cel mai vechi izvor judiciar, este normă de drept înființată spontan și aplicată succesiv într-o comunitate umană, devenind un obicei ce adesea era recunoscut de stat. Acest obicei judiciar a apărut datorită nevoii de ordine, nevoia de a te simți în siguranță, nevoia egalității între indivizi.

Jurisprudența are la originea sa etimologică latinescul „juris” ce înseamnă drept și ”dictio” ce semnifică pronunțare. În limba latină, cuvântul „jurisprudentia” făcea trimitere la știința juridică. Jurisprudența este un izvor de drept formal ce are drept caracteristică principală experiența organelor judecătorești, ce aplică dreptul obiectiv și căruia îi probează valabilitatea.

Actul normativ este un izvor de drept ce a fost creat de către autoritățile publice și cuprinde norme obligatorii ce pot fi aplicate prin legi, ordonanțe de guvern, decrete. Apariția actelor normative era creată de necesitatea stabilirii raporturilor sociale și nevoia de securitate. Contractul normativ este un act juridic realizat prin existarea a două părți ce se pun de acord în legătură cu nașterea sau incetarea unor raporturi juridice, pe baza cărora părților le revin atât obligații, cât și drepturi.

Precum și celelalte domenii ale dreptului, dreptul comunicării, mai exact drepturile a celor ce creează de a li se proteja operele indiferent de tipul acestora, au avut drept fundament mai multe izvoare juridice care reglementează și asigură protecția lor. Astfel, drept categorii avem izvoare interne, izvoare internaționale și directivele Uniunii Europene.

Principalul izvor intern este reprezentat de Legea 8 din anul 1996, privind drepturile de autor, unde sunt precizate atât drepturi cât și obligații și limite ale acestora. Legea 64 din 1991 face referire la acordarea brevetelor de invenție de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci in condițiile: art.3 – Dreptul la brevet de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi; art. 4, al. (1) – În cazul în care invenția a fost creată împreună de mai mulți inventatori, fiecare dintre aceștia are calitatea de coautor al invenției, iar dreptul aparține în comun acestora pusă in aplicare prin regulamentul HG 499 din 18 aprilie 2003.

Legea 84/1998 face trimitere la apărarea mărcilor ce sunt recunoscute și apărate pe teritoriul României, pe o perioadă de 10 ani de la înregistrare cu posibilitatea de a prelungi durata acesteia prin reînregistrare (Capitolul V – art. 29) prin HG 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea regulamentului de aplicare. Totodată mai trebuie menționată și Legea 11 din 1991 cu privire la combaterea concurenței neloiale.

O importanță deosebit de mare o au și Legea audiovizualului 504/2002 ce poate fi considerată izvor de drept și pentru alte domenii ale comunicării, precum și Legea 544 din 2001 ce se referă la liberul acces la informațiile de interes public ce a avut un impact uriaș asupra transformării societății în una democratică, tocmai prin dreptul de a avea acces la informațiile ce țin de instituții și autorități publice.

Legea 41 din 1994 conține aspecte deosebit de importante cu privire la aspecte ce țin de funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune cu modificări și completări in Legea 49/2004, Ordonanța nr. 18/2003 si OUG 71/2003.

O altă lege este Legea publicității ce are drept scop „protecția persoanelor care desfășoară activitate de producție, de comerț, prestează un serviciu sau practică o meserie ori o profesie, precum și protecția interesului public general împotriva publicității înșelătoare, a consecințelor negative ale publicității și stabilește condițiile în care este permisă publicitatea comparativă” (art. 1) Această lege are o mare importanță în domeniul publicității, ținând sub control situațiile ce pot interveni având în vedere evoluția și extinderea spațiului media.

Spațiul cinematografic este reglementat, înafară de aspectele menționate în Legea audiovizualului, și în Legea cinematografiei 630/2002, modificată și completată de Legea 577/2004 unde este interzisă distribuirea, exploatarea și difuzarea filmelor fără a deține certificatul prin care se dovedește proveniența a acestora. Prin spațiu cinematografic se înțelege scrierea, regizarea și difuzarea propriu zisă a filmelor și a scurtmetrajelor.

Izvoarele internaționale sunt reprezentate de tratatele la care a luat parte și România și care automat sunt aplicate și pe teritoriul țării noastre. Convenția de la Paris cu privire la protecția proprietății industriale de la 1884 este unul dintre tratate, la care România și-a primit acordul de aderare în anul 1924, cuprinde tot ceea ce ține de proprietate industrială, buget, organizare, administrare. O ultimă reglementare a fost făcută în anul 1979.

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice de la 1886 face referire la protecția oricărui tip de creație indiferent de modul de exprimare ales, fiind protejate ca opere originale, fiind implicit protejat și autorul acesteia. România s-a ratificat în anul 1927, la 7 ani de la aderare.

Convenția pentru instruirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale de la 1970, protejează proprietatea intelectuală pe plan mondial și susține cooperarea între state.

Un alt tratat important ce a fost încheiat de-a lungul timpului este Actul de la Madrid din 1891 ce face referire la înregistrarea și protecția mărcilor. Actul de la Haga din 6 noiembrie 1995 ce cuprinde reglementări cu privire la depozitul internațional de desene și modele industriale unde sunt specificate aspecte ce țin de protecția acestora.Convenția de la Paris din 1884 a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, una din ele fiind Actul de la Lisabona de la 31 octombrie 1958, unde, în articolul întai sunt enumerate tipurile de proprietăți industriale protejate.

Datorită aderării României la Uniunea Euroapeană, o parte din izvoarele internaționale (externe), au devenit interne și aplicabile țării. Acestea sunt o altă categorie a izvoarelor de drept, și anume Directivele Uniunii Europene.

În ceea ce privește domeniul drepturilor de autor, dar și a proprietății industriale, se poate preciza directiva Consiuliului nr. 89/104/CEE din 21 decembrie 1998 ce face referire la armonizarea legislațiilor statelor membru asupra mărcilor. O altă directiva ce trebuie menționată este cea cu nr. 97/71/CEE din 13 octombrie 1998 ce are drept scop protejarea desenelor și modelelor industriale. Cea mai importantă directivă ce are legătură directă cu protecția sursei este Directiva Consiliului nr. 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 cu privire la armonizarea duratei de protecție a drepturilor de autor în toate țările ce fac parte din UE. Tot aici se mai poate adăuga și Directiva Consiliului nr. 2001/84/CEE din 27 septembrie 2001 în legătură cu beneficiile autorilor operelor de artă originale.

Toate aceste izvoare de drept, de la cele din antichitate, la cele de actualitate, au avut o contribuție deosebit de importantă în domeniul dreptului de autor. Astfel, acestea au încurajat și încă încurajează creearea de opere de orice tip, de la cele științifice la cele de artă și impune totodată gradul de originalitate a acestora. Nevoia acestor reglementări a făcut posibilă evoluția și înmulțirea publicațiilor și a tuturor creațiilor și totodată au asigurat liniștea autorilor acestora oferindu-le numeroase drepturi.

3. Subiecții raportului juridic privind protecția sursei

Prin noțiunea de raport juridic se înțelege legătura socială dintre oameni ce aparțin unei comunități bine determinate. Acea legătură socială nu este orice fel de legătură. Spre exemplu prietenia dintre doi sau mai mulți indivizi ține mai mult de un raport moral și nu este reglementat de norme juridice. Așadar, raportul juridic se referă strict la relații interpersonale și nu la relațiile dintre individ și bunuri, ce sunt reglementate de norme juridice.

Normele juridice se caracterizează prin a fi o regulă de conduită generală, ce a fost creată de către organele competente pentru a putea fi aplicată la nevoie prin intermediul puterii de constrângere a statului.

Raportul juridic are drept componente principale subiectele, conținutul și obiectul. Subiecții sunt reprezentați prin indivizii ce formează între ei relații sociale. Aceștia pot fi jurnaliști, autotitățile sau organizațiile publice. Conținutul face referire la totalitatea drepturilor și obligațiilor ce le dețin părțile raportului juridic și face referire atât la drepturile patrimoniale – bunuri, cât și la cele nepatrimoniale – cu un caracter personal. Obiectul reprezintă conduita celor două părți prin acțiunea sau inacțiunea la care are dreptul subiectul activ și pe care este obligat subiectul pasiv să o îndeplinească.

Subiecții raportului juridic sunt acele persoane care datorită cunoștințelor sale creează opere literare, științifice sau de artă conform articolului 4 al. (1) din Legea 8/1996 ce remarcă faptul că un autor este persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publicului.

Determinarea participanților la raporturile juridice civile înseamnă, în acest context, cunoașterea, nominalizarea lor în aceste raporturi juridice. Determinarea subiecților se realizează în mod diferit în funcție de conținutul raporturilor juridice civile, respectiv dacă acestea au în conținutul lor drepturi subiective civile absolute sau drepturi subiective civile relative. În cazul de față, raportul juridic este concentrat pe relația dintre jurnalist/agent media și sursă.

Sursele sunt punctele principale de unde izvorăsc informațiile transmise sau domeniile de inspirație ale acestora. După gradul de accesibilitate a jurnaliștilor, sursele pot fi directe – agenții media le contactează pe teren ( martori ale evenimentelor, interviuri), calitățile acestui tip de sursă fiind rapiditatea obținerii și controlul pe care-l deține jurnalistul în momentul obținerii; și indirecte – informațiile se obțin prin intermediul altor surse (presă, online), acest tip nefiind întocmai sigur, iar nesiguranța nu este potrivită contextului.

Relația dintre specialistul în comunicare și sursă este una de tipul win-win. Astfel, sursa are un beneficiu deoarece i se face cunoscută informația prin jurnalistul ce are nevoie continuă de a transmite știri de interes public, dar are obligația de a nu dezvălui identitatea persoanei ce servește drept sursă a materialului publicat.

Din punct de vedere etic, gradul de apropiere dintre cele două părți ale raportului juridic trebuie sa fie unul strict profesional și bazat pe încredere, existând conștientizarea faptului că fiecare în parte are de câștigat. Implicarea vieții personale, implicit crearea prieteniilor pot cauza anumite contexte neprielnice ce pot dăuna colaborării. Spre exemplu, sursa își poate dori publicarea unei informații ce pun într-o lumină bună, avantajoasă, iar acea știre este lipsită de valoare în fața cetățenilor. Sau dimpotrivă, informația transmisă nu îi este prielnică imaginii si refuză difuzarea ei. Așadar, cele două părți trebuie să dea dovadă de profesionalism și să rămână strict la gradul de colaborare specialist-sursă.

Ca parte a raportului juridic, sursa are o importanță majoră atât pentru mass media cât și pentru cetățeni și se bucură la rândul ei de anumite drepturi ce o protejează, dar și obligații. Cele ce au o importanță majoră și fundamentală sunt dreptul și obligația de protecție a sursei.

O primă prevedere a acestora se regăsește în Legea 8/1996, capitolul IX Protecția portretului, a destinatarului corespondenței și a secretului sursei de informare, art. (91) care în cele două alineate ne prezintă următoarele: (1) Editorul sau producătorul, la cerere, este obligat să păstreze secretul surselor de informații folosite. în opere și să nu publice documentele referitoare la acesta; (2) Dezvăluirea secretului este permisă cu consimțământul persoanei care l-a încredințat sau în baza unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile.

O altă lege cu o importanță deosebit de mare este Legea 504/2002 – legea audiovizualului, unde în articolul 7 unde sunt prezentate criteriile de confidențialitate a sursei de informare ce sunt utilizate în știri, emisiuni si alte elemente ale media.

În al. (2) al aceluiași articol se spune că: Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date de natură să identifice sursa informațiilor obținute în legătură directă cu activitatea sa profesională. Totodată, aceștia nu trebuie să dea curs constrângerilor făcute de către superiori și să nu se folosească de datele sursei în scopuri personale, pentru a nu crea prejudicii acesteia.

Sunt considerate ca fiind informații identificabile ale sursei numele și datele personale, precum imaginea și vocea; partea publicației ce a rămas nepublicată; datele personale ale jurnalistului ce țin de activitatea de obținere a informațiilor; dar și circumstanțele concrete ale dezvăluirii informațiilor. Dezvăluirea se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătorești și este făcută în scopul protejării siguranței naționale și a ordinii publice sau pentru soluționarea unui caz numai în cazul in care s-au epuizat celelalte opțiuni și să fie depășit interesul nedivulgării sursei, deoarece în cazul încălcării acestor obligații se aplică sancțiuni.

Raporturile juridice între autorități și cetățeni sunt bazate atât pe legi, cât ți pe respectul celor din urmă, tocmai datorită puterii de constrângere a autorităților publice. Această relație are la bază reguli bine stabilite de autorități însăși, ce au drept scop corectarea conduitei cetățenilor.

Putem spune că atât cetățenii, cât și autoritățile publice pot fi pe rând și părți pasive și părți active în funcție de raportul stabilit între cei doi, deoarece în funcție de context ambii au drepturi și obligații. În cazul raportului juridic între autoritate și sursă, autoritățile publice sunt organele ce creează legi de protecție a acestora, apărându-le de situații compromițătoare. În acest context, termenul de sursă face referire la sursa ce transmite informarții jurnaliștilor, ce servesc drept materie primă mesajelor ce vor urma a fi făcute cunoscute publicului, precum și autorii, creatorii de opere literare, artistice sau științifice, lucrări ce dețin un caracter original.

Astfel, subiecții raportului juridic privind sursele sunt specialiștii în comunicare/jurnalistul și sursa propriu-zisă. Ca în orice alt raport juridic, există o parte pasivă și una activă. În cazul de față, partea activă – partea ce dobândește drepturi ( de protecție) este sursa sau autorul, iar partea pasivă – cea căreia îi revin obligații ( de a proteja sursa) poate fi jurnalistul sau autoritățile publice.

Conținutul raportului juridic privind protecția sursei de informații

II.1. Drepturi și obligații ale persoanelor

Persoanele sunt factori ai societății ce creează între ele relații. Aceste relații sunt fundamentale pentru a supraviețui într-o societate și sunt întreținute datorită comunicării între indivizi. Comunicarea interpersonală are la bază schimbul de informații.

Informația este o știre, o veste cu ajutorul căreia celălalt sau ceilalți indivizi sunt puși în legătură cu un anumit lucru, faptă sau eveniment ce au avut sau vor avea loc. Prin aceste informații cetățenii iau la cunoștință ceea ce se întamplă în societatea din care fac parte și își creează propriile opinii și idei. Prin termenul de informație se mai poate face referire și la comunicarea ce transmite sau reamintește date noi despre procese, fenomene cu scopul bine definit de a fi înțelese și acceptate; datele semnificând o descriere în cifre sau litere a unui fenomen sau proces. Datele au rolul de a înlătura orice urmă de incertitudine în legătură cu tematica la care se face referire, aducând elemente noi și devenind informații pentru receptor. Tocmai de aceea informații transmise publicului trebuie să fie adevărate, complete, să conțină date precise, pentru a nu induce în eroare receptorii și pentru a nu- i dezinforma. Astfel, informațiile stau la baza deciziilor luate într-o societate.

Informația are în structura sa componente precum știrea, opinia și zvonul. Știrile reprezintă acele informații concrete despre fapte și date, sunt realizate de jurnaliști într-un mod obiectiv și sunt prezentate publicului, având drept valori adevărul relatării și realitatea transmisă. Jurnalistul este obligat să verifice veridicitatea acestor informații, pentru a induce publicul în eroare.

Opiniile însă fac parte din categoria de surse ale jurnaliștilor. Prin ascultarea lor, aceștia se informează cu privire la ideile și convingerile cetățenilor asupra unui fapt. Opiniile sunt subiective, deoarece sunt rezultatul unor percepții ce aparțin unui individ și trebuie să abiă dept valoare onestitatea. Zvonurile sunt informații nefondate, ce nu prezintă încredere tocmai prin faptul că nu se poate verifica veridicitatea acestora și nici sursa.

Cel mai important drept al persoanei, ce ajută la dezoltarea sa și la formarea principiilor și conduitei, este dreptul la informație. În Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică, ce a fost publicată în Monitorul Oficial 265 din data de 20 septembrie 1994, se menționează la punctul 8 faptul că „informația este un drept fundamental” al cetățeanului ce presupune o informare corectă și onestă din partea jurnaliștilor (art. 31, punctul 4). Astfel nu doar ziariștii au obligația informării corecte a cetățenilor, ci și autoritățile publice, acest drept al persoanei fiind menționat în Constituția României, art. 31, punctul 2.

Având dreptul de a fi informat, dreptul de a fi informat corect, cetățeanul are nevoie de a verifica valoarea de adevăr a acestor informații, dobândind astfel dreptul de a verifica informația primită și implicit obligația ce revine agenților media și autorităților publice de a face cunoscute datele necesare pentru efectuarea verificării.În art. 25 din Rezoluția 1003/1993 este menționat faptul că scopul nu scuză mijloacele, dorindu-se o modalitate etică din partea jurnaliștilor de obține informații.

Dreptul de a avea acces la sursele de informare este absolut necesar în crearea procesului de informare. Prin lipsa acestuia este încurajată manipularea și dezinformarea publicului. Există două tipuri de surse: oficiale și neoficiale. Cele oficiale sunt arhivele și evidențele sociale, compartimentele de relații publice ale autorităților și instituțiilor publice, iar ca cele neoficiale sunt considerați martorii, victimele, făptuitorii. Înainte de a face publică o știre ce poate conține acuzații sau insulte, agentul media trebuie să contacteze și partea acuzată pentru a nu se acuza fără niciun fundament.

În schimb, dreptul de protecție al sursei, este un drept adresat în mod special sursei de a fi protejată și o obligație din partea jurnalistului de a-i asigura această protecție. Prin dobândirea acestui drept, sursa de informare a jurnalistului este ferită de amenințări, pericole, prin art. 91 al Legii 8/1996 , dezvăluirea secretului fiind permisă cu aprobarea persoanei ce a fost considerată „sursă”. Totuși există și anumite excepții când sursa trebuie dezvăluită: atunci când forțează jurnalistul să comită o faptă ilegală, când este urmărit sau a evadat din închisoare sau atunci când prin protecția acesteia se săvârșește o infracțiune – art. 96 din Codul Penal.

Dreptul la rectificare și la replică este o obligație ce revine agentului media de a da ocazia cetățeanului la care se face referire să corecteze erorile prezente în publicație și să comunice adevărul. Astfel publicul va fi informat corect, iar subiectul lezat va fi satisfăcut.

În art. 29 din Constituție este precizat faptul că „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrar convingerilor sale”, ceea ce este considerat fundament pentru dreptul la respectul convingerilor și credințelor fiind parte a dreptului la conștiință.

Onoarea, demnitatea și reputația sunt noțiuni ce conturează imaginea persoanei. Dreptul la imagine apără aceste trei considerente ce constituie identitatea oricărei persoane. Onoarea este o apreciere ce vine din partea societății asupra unor calități ale persoanelor (corectitudine, respactarea îndatoririlor), pe când demnitatea este o auto-apreciere a calităților recunoscute și de ceilalți indivizi. Toate cele trei aspecte ale imaginii persoanei au un rl decisiv în formarea valorilor și principiilor a acestei, precum și modul în care acestea sunt percepute în relațiile sociale.

Demnitatea se împarte în două ramuri: demnitate personală (autoritatea morală a persoanei recunoscută de colectivitatea din care face parte) și demnitate publică (gradul de autoritate instituită de lege).Reputația este o componentă imaginii prin care se înțelege respectul, considerația sau dezaprobarea reflectării unor însușiri în mentalul colectiv. Așadar în articolul 73 al Constituției, al (1) se spune că „Orice persoană are dreptul la propria imagine” și că (2) „ …poate să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri”.

Dreptul la tăcere reprezintă dreptul persoanei de a nu-și exprima credințele sau opiniile în anumite circumstanțe ce ar afecta atât interesele personale, cât și cele publice. De cele mai multe ori, acest drept îi este atribuit persoanei inculpate, având posibilitatea de a-și menține tăcerea. Dreptul de a avea un reprezentant legal, elimină necesitatea acestuia de a se apăra în fața legii.

Toate aceste drepturi, sunt drepturi fundamentale și absolut necesare cetățenilor unei societăți. Acestea redau libertate persoanei, atât cât să nu îngrădească libertatea celuilalt și să nu provoace prejudicii celorlalți indivizi. Totodată, existența acestora oferă siguranța necesară cetățenilor și totodată încurajează libertatea de exprimare cu privire la gândurile și opiniile ce s-au format având drept caracteristică principală corectitudinea informațiilor transmise de către agenții media, precum și autoritățile și instituțiile publice.

2. Drepturi și obligații ale agentului media

Popularizarea termenului de agent media a fost rezultatul unei evoluții teribil de rapide a tot ceea ce reprezintă mass media. El este privit ca fiind liantul dintre informație și receptorul acesteia, autoritate și individ. Fiind unul din elementele principale ce asigură buna funcționare a societății și corecta informare a cetățenilor, acesta dispune la rândul său de o serie de drepturi și obligații.

Dreptul de acces la sursele de informare, precizat în articolul 31 din Constituția României, susține faptul că informațiile de interes public nu pot fi limitate și restricționate față de acesta, deoarece accesul la informații duce implicit la informarea corectă a publicului. În cadrul aceluiași articol, alineatul (4) se menționează faptul că publicul poate fi informat cu ajutorul serviciilor publice – concretizate prin lege sau private – ce s-au înființat cu fonduri private, ambele mijloace având obligația de a oferi informații corecte și obiective. Totodată, trebuie subliniat și al. (5) al articolului 31, unde este remarcată obligativitatea serviciilor publice de televiziune și radio „să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă”.

Libertatea de opinie, prezentă în articolul 30 al Constituției, susține inviolabilitatea acesteia, interzicerea cenzurii, publicarea sursei finanțării, dar este interzisă defăimarea țării și a națiunii, îndemnarea spre război, îndemnul la ură și discriminare. Această libertate se divide în libertatea individului de a-și forma o opinie și libertatea individului de a adopta o opinie Libertatea de exprimare, enumerată în articolul 30 al Constituției, ce prevede aceleași drepturi și îngrădiri ca cele enumerate mai sus; acest drept fiind subliniat și în art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Dreptul de acces la orice informație de interes public, ce este definit in art. 1, capitolul I – dispoziții generale – al Legii 544 din 2001: ”Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României. Sancțiunile sunt prezentate în capitolul III al legii.

Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații ce se regăsește în articolul 30, alineatele (3) și (4), iar sancțiunile în alineatul (5). Este interzisă prin Constituție suprimarea oricărei publicații, fiind considerată o sancțiune mult prea dură, acceptându-se suspendarea termporară a acestora numai prin decizia instanței.

Dreptul de a informa are o importanță majoră și un impact imens asupra cetățenilor. Informarea corectă a acestora cu privirea la starea națiunii, a problemelor de interes public, precum și a celor de interes personal, conturează traiectoria fiecăruia dintre noi. Ne formează opinii personale, decizii ce ne pot schimba viața, toate acestea raportându-se la gradul de corectitudine a informațiilor ce ne sunt livrate.

Dreptul de a întreba și a primi răspuns se referă la faptul că autoritățile publice sunt obligate să răspundă corect și succint neclarităților ce revin jurnaliștilor cu privire la problemele de interes public, pentru a putea prezenta cetățenilor informații ce au fost verificate anterior.

Dreptul și obligația la protecția sursei este considerat și o obligație ce ține de profesia de jurnalist, de a menține discreția în legătură cu adevărata identitate a persoanei ce este considerată sursă întocmai pentru livrarea informațiilor ce constituie obiectul muncii lor. În art. 91 al Legii 8/ 1996, este clar precizat faptul că dezvăluirea identității sursei este obligatorie doar din motive legale și nu din cauza presiunilor celor din jur. Aceste presiuni trebuiesc semnalate din timp pentru a nu da curs unor fapte ilicite. În cazul în care jurnalistul va dezvălui identitatea sursei fără consimțământul acesteia și fără ca aceste date să fie supuse situațiilor excepționale cand dezvăluirea este obligatorie, jurnalistul va răspunde juridic pentru prejudiciile cauzete persoanei în cauză.

Drepturile și obligațiile de care dispun agenții media redau întocmai importața rolului pe care și-l asumă în societate. Acest rol constituie legătura pe care aceștia o creează între cetățeni, informație și autoritățile și instituțiile publice. Prin faptul că reprezintă „motorul” transmiterii de informații, cetățenii îi consideră pe jurnaliști drept fiind de bună credință și acceptă fiecare informație ca fiind adevărată. Tocmai din acest motiv, apariția acestor drepturi și obligații îi formează pe jurnaliști să-și îndeplinească funcția într-un mod corect și etic.

II. 3. Drepturi și obligații ale autorităților și instituțiilor publice

Autoritățile publice sunt structuri ale statului înzestrate cu putere, care prin serviciile prestate, trebuie să satisfacă nevoile cetățenilor. Atribuțiile acestora acoperă o serie de domenii reprezentative pentru cetățeni, printre care și acela a dreptului comunicării. Dreptul fundamental ce revine obligațiilor autorităților publice este dreptul la informație a persoanei, drept ce este indispensabil vieții cetățenilor. Îndeplinirea acestei nevoi este esențială pentru existența individului și pentru formarea acestuia în societate. Livrarea informațiilor ce țin de interesul public trebuie realizată în mod obligatoriu, fără a invoca motive ce nu au la bază un fundament al legii. Autoritățile publice, conform Constituției sunt formate din Parlament, Președintele României, Guvern, Administrația publică și Autoritatea Judecătorească

Instituțiile publice sunt acele instituții ce au drept scop satisfacerea unor interese publice ce nu se pot folosi de puterea de constrângere. Acestea sunt înzestrate de către stat cu personal, competențe și resurse financiare. La fel ca și autoritățile publice, acestora le revine obligația de informa cetățenii în legătură cu tot ceea ce ține de interesul public și personal. Limitarea cetățenilor în legătură cu accesul la informații poate fi efectuată doar aspectele prevăzute de Constituție și lege, ce sunt evaluate ca fiind informații ce ar putea aduce prejudicii sau ar putea afecta buna conduită a individului în societate.

Principala prevedere legală ce surprinde liberul acces la informațiile deținute atât de autoritățile cât și de instituțiile publice este Legea numărul 544/2001 în cadrul căreia sunt atinse toate aspectele ce țin de acest drept al cetățenilor. Astfel, una din obligații este cea a asigurării accesului la informație ce poate fi transmisă din oficiu sau la cerere. Cele din oficiu fac referire la datele de identificare a autorităților sau insituțiilor publice – structura organizatorică, datele persoanelor din condurcere, date de contact etc.- , buletinele informative ce trebuie publicate și actualizate anual ce cuprind datele de identificare, precum și raportul periodic, publicat anual în Monitorul Oficial al României, ce cuprinde activitatea acestora în perioada respectivă. Totodată, atât autoritățile, cât și instituțiile publice sunt obligate să înregistreze și să răspundă cererilor cu privire la informațiile de interes public. Cererile pot fi atât verbale – a căror răspuns se va da în maximum 24 de ore-, cât și scrise ce vor primi răspunsul în maximum 30 de zile, în funcție de complexitatea informațiilor solicitate. Refuzarea răspunsului trebuie motivată în mod obligatoriu, motivare efectuată pe baza legii, prevederilor din Constituție sau tratate ce ar face aceasta posibilă, iar comunicarea refuzului trebuie făcută în maximum 5 zile de la îregistrarea cererii.

Pentru a menține o legătură continuă cu cetățenii, autoritățile și insituțiile publice trebuie sa organizeze periodic conferințe de presă ce vor asigura o informare în masă a cetățenilor. Prin solicitarea jurnaliștilor și a oamenilor din presă, procesul de transmitere a informațiilor va acoperi o arie destul de vastă având in vedere evoluția mass-media, astfel se va produce o eficientizare a livrării.

Pentru a face posibilă organizarea acestor conferințe, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa presa în timp util. Totodată, reprezentanții mass-media beneficiază de o acreditare ce nu are voie să provoace discriminări. Refuzarea acordării acesteia fiind posibilă doar în cazuri excepționale.

Accesul la informații este un drept benefic cetățenilor, deoarece aceștia sunt ținuți la curent în legătură cu toate evenimentele, modificările sau acțiunile ce se petrec în cadrul autorităților și instituțiilor publice. Dar, în același timp, există și informații ce ar periclita bunul trai al individului și ar cauza prejudicii. Tocmai din această cauză este absolut necesar ca autoritățile și instituțiile publice să-i menajeze pe cetățeni, ferindu-i de aflarea acestor documente/informații. Legea siguranței naționale nr. 51/1991, dar și Legea numărul 182/2002 prevăd aceste aspecte și redau accesul la secretele de stat și informațiile clasate doar persoanelor cărora le permite legea și sunt verificate în prealabil cu privire la onestitatea și profesionalismul de care trebuie să dea dovadă; deasemenea și art. 31 al Constituției conține anumite limite ce privesc accesul la informații ce nu trebuie să pună în pericol siguranța națională și protecția tinerilor.

În același timp, aceste limitări sunt extrem de necesare în ceea ce privește protecția surselor de informații. Pentru a nu pune în primejdie atât viața acelor cetățeni ce sunt considerați surse, precum și a celor din jurul lor, acestora le este redat dreptul de a ține confidențiale datele personale, cum ar fi numele, adresa, număr de telefon. Datorită acestei confidențialități între jurnalist/autorități/instituții publice și sursă se creează o relație stabilă de colaborare, bazată pe încredere și totodată toate acestea contribuie la siguranța națională.

Astfel, prin respectarea fiecărei prevederi a legii, a Constituției sau a tratatelor semnate cu celelalte țări aderate la Uniunea Europeană, se creează un echilibru în societate și totodată între cetățeni. Democrația sub care activează atât a autoritățile și instituțiile publice, cât și a indivizii contribuie la o armonizare a țării și nu îndeamnă la crearea de prejudicii.

Răspunderea juridică pentru încalcarea drepturilor de protecție a sursei

III. 1. Răspunderea de tip civil

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și în același timp o categorie și o instituție deosebit de complexă a dreptului civil. Prin răspunderea civilă se înțelege „acel raport juridic de obligații, în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de o altă persoană”. Principala condiție de răspundere a făptuitorului, este ca acesta să aibă discernământ. Răspunderea civilă nu face referire doar la autorul principal al prejudiciului ci și la ceilalți indivizi chemați să răspundă, conform legii, pentru prejudiciul cauzat altuia conform articolelor 998-1003 din Codul Civil, cartea III, titlul III, capitolul 5.

Astfel, răspunderea civilă este divizată în două subcategorii: răspundere civilă contractuală și răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă contractuală face referire strict la încalcarea unor clauze precizate în conținutul unui contract înființat de cele două părți civile prin prejudicierea uneia dintre ele. În cazul agentului media, răspunderea civilă contractuală este aplicabilă atunci când acesta, prin contractul de cumpărare de informații, creează prejudicii celeilalte părți implicate. Reglementările acestor fapte sunt semnalate în Noul Cod Civil și Codul Civil de Procedură.

După cum sugerează și denumirea, acest tip de răspundere civilă are la bază un contract, o convenție făcută din propria voință a celor două părți pentru a constitui sau înceta un raport juridic. Drept urmare a semnării acestui contract, apar implicit drepturile și obligațiile subiectului activ, respectiv subiectului pasiv.

Condițiile de existență a răspunderii civile contractuale, înafară de existența unui contract valabil, mai cere și înfăptuirea unui prejudiciu cauzat celeilaltei părți din cauza nerespectării obligațiilor prevăzute în acel document, conform art. 1350 al Noului Cod Civil, alineatele (1) și (2).

Încheierea contractului între părți este condiționată în mod direct de către validitatea acestuia, ce presupune mai mult decât o analiză a acordului de voință. În art. 948 a Codului Civil, această analiză este menționată a fi o examinare a capacității, consimțământului, obiectului și cauzei înfăptuirii documentului. Toate aceste componente trebuie să fie reale și să izvorască din adevăr pentru ca niciunul dintre cei doi să nu fie înșelați, existând și o parte etică ce contribuie la validitatea contractului.

De cealaltă parte, răspunderea delictuală, acoperă o arie mult mai vastă și mai complexă. Acesta cuprinde orice tip de act sau faptă prejudiciară înafara contractului, revenindu-i persoane făptuitoare obligația de a-l repara. Aceste aspecte sunt prevăzute în art. 998, respectiv art. 999 al Codului Civil, unde mai este menționat faptul că nu este relevantă natura faptei săvârșite, fie ca este conștientizată, fie cauzată de neglijență; urmările sunt aceleași.

La rândul ei, răspunderea delictuală se poate manifesta sub două forme: directă – pentru propriile fapte și indirectă – faptele altora ce se află sub responsabilitatea celui ce are obligația de a răspunde.

Astfel, pentru forma directă a răspunderii delictuale este necesară existență unor condiții ce duc la conturarea acesteia: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și culpa. În primul rând, este obligatorie crearea unei daune sau a unui prejudiciu, ce s-a efectuat cu bună știință sau din cauza neglijenței. Prin daună sau prejudiciu se face referire la suma urmărilor suferite de o persoană, prin acțiunile directe și ilicite ale făptuitorului.

Prejudiciile pot afecta drepturile patrimoniale ale persoanei, ceea ce se numește prejudiciu moral, și pot leza drepturile de autor și de inventator, pot crea leziuni corporale sau pot provoca boli, pot leza onoarea și cinstea persoanei prejudiciate, sau pot consta în afecțiuni psihice cauzate de înșelarea sentimentelor persoanei iubite sau rănirea acesteia. Prejudiciile morale se deosebesc de cele nepatrimoniale prin faptul că se referă la abuzul față de interesele patrimoniale.

Repararea acestor daune se poate face în natură, prin restituirea lucrului sau înlocuirea acestuia în cazul în care cel luat se află într-o stare de uzură; sau în anumite cazuri prin practicarea dreptului la replică. Totodată prejudiciul poate fi reparat și prin echivalent.

O altă condiție absolut necesară este existența faptei ilicite, care prin natura sa are rolul de a încălca anumite norme juridice, a normelor dreptului subiectiv și implicit a celui obiectiv. În lipsa faptei ilicite, nu ar mai exista o latură delictuală a acestui tip de răspundere.

Trebuie să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, raport ce are la bază un raționament logic și anume că nu poate fi numit responsabil al faptei decât individul ce a săvârșit-o. Iar în cele din urmă culpa sau vinovăția pe care făptuitorul trebuie să și-o asume, dând dovadă de responsabilitate.

Vinovăția are la bază intenția cu care a fost efectuată fapta, aceasta fiind directă sau indirectă; și culpa care la rândul ei poate fi culpă simplă atunci când autorul nu prevede urmarea deși era obligat să o facă, precum și culpă cu prevedere, când rezultatul este prevăzut de către autor.

Sunt prevăzute în Codul Civil și cazuri în care răspunderea este indirectă asupra faptelor săvârșite de către prepuși pentru comitenți. În acest caz mai sunt necesare două condiții în plus fată de cele menționate anterior, și anume existența unui raport de prepușenie, iar faptele să se încadreze în funcțiile incredințate prepusului.

Datorită evoluției a tot ce semnifică mass-media au apărut reglementări clare cu privire la răspunderea jurnalistului. Legea privind publicitatea, numărul 148 din anul 2000, art. 22 stabilește faptul că agentul media poate răspunde civil, penal sau contravențional, în funcție de caz. În cadrul aceleiași legi la art. 18, se menționează faptul că autorul și agentul media, proprietarul mijlocului de transmisie a informațiilor, precum și persoana care își face publicitate răspund în cazul încălcării legii.

Articolul numărul 30, alineatul (8) din Constituție susține faptul că răspunderea civilă pentru informațiile făcute publice sau creațiile aduse la cunoștință cetățenilor revine în exclusivitate autorului, jurnalistului sau proprietarului ce deține acel mijloc de transmitere a informațiilor. Aceste prevederi sunt menționate și în Legea audiovizualului nr. 504 publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22 iulie 2002, în articolul 3,alineatul (3). În trecut ar fi existat Ordonanța Guvernamentală din 22 ianuarie 1998,, unde era subliniată răspunderea delictuală indirectă prin efectuarea raportului de prepușenie în cazul în care informațiile făcute publice ar fi produs prejudicii morale autorului acestora.

Aceste reglementări ale normelor juridice nu fac nicio diferență în repararea prejudiciului patrimonial și repararea daunelor morale, ceea atrage obligația de despăgubire a ambelor tipuri. Astfel, a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să îndeplinească două condiții principale: aceea de a fi cert – siguranța că acesta a avut loc – și să nu fi fost reparat până în momentul răspunderii. Așadar, persoana căreia i s-a produs prejudiciul are dreptul de a cere despăgubiri bănești atât pentru daunele patrimoniale cât și pentru cele morale. Pagubele ce plătesc pentru prejudiciile morale se stabilesc de la caz la caz în funcție de gravitatea acestora, deoarece practica judiciară a decis că despăgubirile morale nu pot avea caracter general, aprecierile făcându-se în funcție de particularitățile cazului. Astfel, suma trebuie să fie echivalentă cu ceea ce-i lipsește, fiind stabilită în raport cu consecințele suferite prin prisma prejudiciului.

Agenții media, proprietarii mijloacelor de informare în masă, dar și autorii sau creatorii de opere sunt direct responsabili de ceea ce publică sau trasmit publicului. Răspunderea acestora în legătură cu informațiile furnizate este prevăzută în legile si articolele enumerate anterior, ceea ce redă un caracter legal și obligatoriu acesteia.

III.2. Răspunderea de tip penal

Caracterul democratic al acestei societăți a redat atât cetățenilor, cât și agenților media libertate în ceea ce privește accesul la informații, transmiterea acestora și libera exprimare a gândurilor și opiniilor. Dar, după cum am menționat și în capitolul anterior, nu se poate abuza de absolut nici un drept și de nici o libertate, deoarece acest abuz se pot crea prejudicii societății și persoanelor ce contribuie la buna funcționare a acesteia. În cazul în care nu sunt respectate aceste limite dintre libertate și abuz, prin comiterea de fapte ilicite, agentul media va atrage răspunderea penală.

Atât protecția penală a informației, cât și protecția penală a dreptului de autor ca parte a proprietății intelectuale este stabilită și sancționată de legea relevantă a României și în același timp acceptată de practica judiciară. Necesitatea acestei protecții este solicitată din cauza apariției unor interese proprii, a unor beneficiari cu privire la însușirea unor materiale informaționale, opere sau alte creații ce nu le aparțin.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce are drept temei comiterea unei infracțiuni, săvârșită din culpă și care reprezintă un pericol pentru societate. Este aplicabilă numai persoanelor fizice și are drept sancțiune specifică cazurilor mai grave, închisoarea; fiind posibilă în anumite circumstanțe și plata amezii. Așadar, răspunderea penală este reprezentată de un raport juridic de constrângere între stat și făptuitor, ce constă în tragerea la răspundere a infractorului pentru faptele comise pe baze prevederilor din lege și totodată aplicarea sancțiunilor.

Conform legii, infracțiunea este „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvâșit-o”, precizându-se totodată faptul că infracțiunea reprezintă singurul temei al răspunderii penale.

Pentru a fi privită ca fiind o infracțiune, fapta săvârșită trebuie să respecte anumite caracteristici. În primul rând, trebuie să îndeplinească cele patru elemente ce constituie infracțiunea în sine, prevăzute de lege, respectiv să existe un subiect, un obiect al infracțiunii, precum și latura obiectivă și subiectivă a acesteia. Subiectul face referire la persoanele implicate în săvârșirea respectivei infracțiuni, obiectul este reprezentat de periclitarea valorilor sociale și vătămarea acestora, latura subiectivă cuprinde intenția voită de a acționa împotriva legii penale, respectiv latura obiectivă care întrunește condițiile normelor incriminatorii referitoare la conduita făptașului. O altă caracteristică ce trebuie îndeplinită e cea a gradului ridicat de pericol social prin care se aduce atingere anumitor valori ale societății. Prin termenii de pericol social, conform legii se face referire la modalitatea prin care s-a săvârșit fapta, scopul săvârșirii, urmările ce rezultă din fapta respectivă, contextul și comportamentul făptașului. Vinovăția este a treia componentă a infracțiunii și are drept caracteristică principală conduita individului față de fapta comisă.

Subiecții infracțiunii dețin rolul principal și exclusivist în acțiunea propriu-zisă a comiterii acesteia. Din cauza acestora și a relei intenții pe care își propun a o pune în aplicare, se produc prejudicii de o gravitate mult mai mare decât în cazul răspunderii civile. În funcție de gradul de implicare, subiectul poate fi activ, în momentul în care își asumă rolul de autor principal sau complice al faptei. Acest rol îi este acordat doar persoanei fizice ce deține responabilitate penală, are discernământ, și în același timp să dețină o anumită funcție în cadrul social. La polul opus se află subiectul pasiv, căruia ii se atribuie rolul de persoană vătămată, victimă a urmărilor faptei comise în mod ilegal.

Privind infracțiunile din cadrul media, pot fi implicate mai multe persoane, de la cele ce sunt considerate sursă informației până la cei ce sunt proprietari ai mijloacelor de transmitere și agenții media sub semnătura cărora se publică informația respectivă. În funcție de gradul de implicare a cestora în săvârșirea faptei ilicite și de funția ierarhică deținută în procesul de informare a cetățenilor se atrage răspunderea penală asupra faptei și totodată sancțiuni conform legislației aplicabile în România.

Obiectul infracțiunii se află într-o strânsă legătură cu scopul ce autorul își dorește să-l atingă prin comiterea faptei. Astfel, dacă scopul este de a periclita buna funcționare a statului, obiectul va constitui săvârșirea unei infracțiuni contra statului; atunci când obiectul este reprezentat de vătămarea unei persoane, scopul făptașului este în conformitate cu obiectul infracțiunii.În cazul protecției sursei, obiectul poate fi concentrat atât pe autoritățile publice, cât și pe persoanele și creațiile acestora ce deservesc drept surse de informații.

Latura subiectivă a infracțiunii face referire la intepretarea din punctul de vedere psihologic a subiectului asupra conștientizării voinței ce l-a împins spre comiterea faptei și totodată a urmărilor acesteia. Vinovăția este principala caracteristică sau principalul sentiment ce revinde făptașului ca urmare a infracțiunii. Aceasta poate fi din culpă simplă – în momentul în care nu prevede rezultatul periculos al faptei – sau culpă cu prevedere – în momentul care cel care comite infracțiunea se aștepta la acel rezultat, nu îl poate accepta. Sub formă de intenție directă sub înfluența căreia autorul urmărește și prevede rezultatul și intenție indirectă atunci când deși nu este urmărit, rezultatul este prevăzut și acceptat. Acestă latură subiectivă a infracțiunii se aplică și asupra sursei de informare, însemnând acea caracteristică psihică a celui ce prejudiciază protecția acesteia.

Elementele componente a laturii obiective a infracțiunii sunt considerate a fi elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate între cele două. Așadar, elementul material face referire la comportamentul interzis pe care îl adoptă făptașul fie prin acțiunea sau inacțiunea acestuia. Prin săvârșirea a ceea ce constituie elementul material, se produce o daună sau pune înpericol subiectul pasiv. Vătămarea are drept componente lezarea directă și anume periclitarea unei valori ce se află sub protecția legii penale; și punerea în pericol al subiectului pasiv prin insultă, calomnie. Liantul dintre cele două elemente poate fi explicat ca fiind o legătură de tip cauză-efect, adică cele două pot avea loc doar împreună, creându-se o imposibilitate de a exista doar una din cele două. Aplicând aceste informații în cazul protecției sursei, putem conchide faptul că periclitarea protecției acesteia duce automat la periclitarea vieții persoanei considerate sursă sau la punerea în pericol a acesteia.

Există totuși și excepții de la regulă ce nu atrag răspunderea penală a celui ce săvârșește fapta. Aici se face referire strict la legitima apărare, starea de necesitate a persoanei, atunci când se exercită un anumit drept sau o obligație ce sunt recunoscute de către lege și atunci când există consimțământul persoanei vătămate.

Aceste excepții acoperă și unele circumstanțe în care sunt implicați și cei care participă la comiterea faptei ilicite, și anume ca respectiva faptă să dețină caracter imputabil asupra persoanei ce a săvârșit-o. În această categorie intră cazurile în care este implicată constrângerea fizică, când este exercitată prin amenințarea cu un pericol grav, atunci când vârsta făptașului este sub 14 ani (între 14 și 16 ani se răspunde penal doar dacă organele juridice consideră că minorul are discernământ), suferă de afecțiuni psihice sau intoxicat cu alcool sau alte produse ce afectează conștiința.

Conform protecției sursei, există o serie de infracțiuni comise de agenții relațiilor scociale prin care aduc prejudicii valorilor deținute de persoanele ce servesc drept sursă. Prin săvârșirea de amenințare, șantaj și hărțuire se provoacă subiectului pasiv o stare generală de frică sau suferință, îl induce pe acesta într-o stare de alertă ce poate lăsa urmări grave asupra psihicului. Constrângerea și manipularea sunt alți doi factori ce prejudiciază starea de siguranță a cetățeanului. Aceste mijloace sunt folosite în scopul obținerii unui interes personal, fapt ce nu este agreat de lege. În art. 206, 207 și 208 ale Codului Penal sunt prevăzute condițiile generale ale acestor sancțiuni, dar și sancțiunile aplicabile în cazul comiterii și aume între trei și șase luni sau amendă, în funcție de gravitatea urmărilor.

Fotografierea, înregistrarea de imagini sau voce și aducerea acestora la cunoștința publicului, fără consimțământul persoanei în cauză poartă denumirea de violare a vieții private și atrage drept sancțiune, conform articolului 226 al Codului Penal, inchisoarea de la trei luni la doi ani sau amendă.

Prin încălcarea secretului profesional și dezvăluirea unor date personale ale individului unei alte persoane, se pot aduce daune serioase asupra vieții private. Pentru a atrage sancțiunea, victima deține obligația de a face plângere. În urma înregistrării acestei plângeri, făptașul va fi supus arestului între trei luni și trei ani, sau amendă.

Violarea secretului corespondenței face referire la toate acele acțiuni ce au loc din momentul sustragerii informației sau înregistrarea acesteia până la publicarea și atragerea consecințelor faptei. Vinovatul poate plăti cu o pedeapsă de la trei luni până la trei ani sau amendă conform art. 302, al (1), (2) al Codului Penal, iar în cazul unui funcționar public pedeapsa poate ajunge până la cinci ani. În cazul divulgării secretului de stat, se aduc prejudicii persoanei juridice atrage pedeaspă între doi și șapte ani. Dacă această divulgaare constă în reținerea unui document de o importanță majoră, restituirea acestuia anulează pedeapsa inițială. Atunci când funcționarul public ce are drept sarcină buna păstrare a documentelor, iar acestă dă dovadă de neglijență, se pedepsește conform art. 305 cu închisoarea de la trei luni până la un an sau cu amendă.

În articolele 360-365 ale se prevăd sancțiunile pentru siguranța datelor și sistemelor informatice. Sunt strict interzise accesul fără drept, interceptarea, modificarea și deteriorarea, perturbarea, transferul și publicarea acestor date. În cazul încalcarii acestor norme juridice, făptașul poate primi pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni până la 7 ani în funcție de complexitatea înfracțiunii și a gradului e prejudiciere a informației.

În ceea ce privește informațiile deținute de stat, se regăsesc în Codul Penal o serie de fapte ilicite. Astfel, în art. 395 se prevăd sancțiunile aplicabile în cazul furnizării informațiilor secrete de stat de către un cetățean român către organizații străine. Aceasta este considerată a fi o faptă deosebit de gravă ce se plătește cu închisoare de până la 20 de ani, atrăgând cu sine privarea de anumite drepturi. În cazul în care se transmit informații ce nu izvorăsc din adevăr sau documente ce sunt recunoscute a fi falsificate și se periclitează sigurața națională, se aplică făptașului pedeapsa cu închisoarea de la unu la cinci ani. Este strict interzis ca pe teritoriul României să se înființeze structuri informative ce au drept scop aflarea informațiilor secrete de stat pentru a fi făcute publice, aducând cu aceasta prejudicii statului român. Acțiunile în acest sens supun făptașul răspunderii penale, implicit închisoarea de la trei la zece ani.

Așadar, importanța libertății informației este dovedită prin diversitatea de prevederi ce sunt regăsite în cadrul Codului Penal. Se pedepsește cu închisoarea absolut orice abatere de la lege în ceea ce privește siguranța informației, siguranța sursei de informații, precum și siguranța țării. Pentru atingerea unor scopuri proprii, a unor benefici proprii, cetățenii sunt tentați să aducă prejudicii folosidu-se în mod excesiv de libertățile ce i se cuvin.

Delictul este terminlogia utilizată pentru infracțiunile săvârșite în domeniul mass-media, implicit al presei. Comparând cu dreptul comun, unde infracțiunea cea mai gravă este crima, în cazul dreptului comunicării și a agenților media cu privire la informație și protecția sursei acesteia, nu se pot săvârși fapte atât de grave; tocmai de aceea este mult mai uzuală expresia de „delict de presă” Având în vedere elementele ce contribuie la realizarea și transmiterea informațiilor în presă, la mijloacele tehnice creării mesajelor ce ajung a fi publicate, se poate identifica subiectul, obiectul material, latura orbiectivă și subiectivă a delictului de presă. Obiectul material îl constituie identificarea informației elaborată printr-o modalitate contrară prevederilor legii. Aducerea informației la cunoștința publicului, indiferent de modalitatea aleasă, reprezintă obiectul laturii obiective a delictului de presă. Latura subiectivă are drept caracteristică principală vinovăția asupra faptei comise. Și nu în cele din urmă, subiecții delictului sunt considerați a fi atât proprietarii mijlocului respectiv de transmitere, realizatorul știrii și echipa ce contribuie la finisarea acesteia, precum și sursa sau persoanele intervievate.

Insulta, calomnia, viața privată și dreptul la propria imagine sunt principalele delicte de presă ce se regăsesc enumerate și în Constituția României. Toate acestea sunt delicte ce prejudiciază demnitatea și onoarea persoanei, ce sunt considerate a fi valori de neatins.

Insulta este definită ca o „atingere adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură” ce are drept pedeapsă amenda. Aplicarea pedepsei cu închisoarea a fost în vigoare până în anul 2002, fiind o decizie discutabilă având în vedere amploarea luată de media și practicarea insultei de majoritatea agenților și nu numai. Din păcate, atribuirea bolilor sau defectelor unor persoane, atrage aceeași pedeasă și anume amenda. În cazul insultei, legile sunt aplicabile numai prin înregistrarea plângerii persoanei vătămate. Obiectul juridic al insultei este reprezentat de relațiile sociale cu privire la demnitatea și onoarea persoanei și aducerea de prejudicii propriei imagini. Persoanele fizice ce săvârșesc sau contribuie la săvârșirea acestor fapte enunțate anterior au rolul de subiect activ. De cealaltă parte, stă subiectul pasiv, cel care suportă urmările acțiunilor făptașului prin atingerea valorilor sociale. Aplicabilitatea pedepsei se face în conformitate funcția pe care o deține individul în societate; dacă ar deține o funcție publică, prin prejudicierea onoarei și a demnității se produce ultrajul.

Din cele trei componente ale laturii obiective, aplicabilă în cazul insultei este cea a elementului material, deoarece insulta în sine face referire la o conduită ce nu resprectă normele judiciare. Atingerea onoarei este una din formele elementului material ce are drept rezultat jignirea stimei de sine, indiferent dacă victima deține acest sentiment, răspunderea penală est aceeași. Modalitățile de a aduce prejudiciu onoarei și reputației sunt nenumărate. Făptașul se poate folosi de mijloace scrise, orale sau de imagini (caricaturi), în mod direct – adresare directă către subiectul pasiv, sau în md indirect – afirmarea unor remarci jignitoare despre subiectul pasiv, altei persoane. Insulta mai poate avea caracter explicit, atunci când cuvintele jignitoare exprimă în mod clar ceea ce dorește să se transmită; sau implicit – în momentul în care se atribuie așa zisele „porecle”. În funcție de gravitatea cuvintelor folosite, insulta poate fi considerată agresivă sau mascată – prin utilizarea unor ironii. Un alt element al laturii obiective conține urmarea faptei ilicite – și anume a insultei,ce poate avea consecințe grave asupra stimei de sine și a percepției celorlalți. Urmările sunt acele consecințe de necontrolat, ce odată întamplate cauzează vătămarea reputației subiectului pasiv și atrage răspunderea de tip penal subiectului activ.

Intenția de a insulta în sine, constituie criteriul principal al laturii subiective. Intenția presupune producerea voită a faptei ilicite, conștientizând daunele ce urmează a fi produse victimei. Mai exact, scopul principal al insultei a fost bine stabilit dinaintea momentului vorbirii și a urmărit dinadins lezarea demnității.

Infracțiunea de calomnie semnifică „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană., având o importanță destul de mare deoarece încalcă un drept al omului, și anume cel al vieții private. Prin săvârșirea acestei fapte ilicite, se atrag două urmări: și anume cea asupra societății și cea ce se răsfrânge asupra vieții private ale victimei, ducând la o percepție negativă a societății asupra demnității persoanei.

Obiectul acestui timp de infracțiune este reprezentat de relațiile de comunicare socială dintre indivizi, iar scăderea demnității în fața societății duce implicit la scăderea autorității individului în fața de semenilor. Răspunderea penală pentru încălcarea normelor de conduită este posibilă doar în urma depunerii unei plângeri penale de către subiectul pasiv. Ca și în cazul precedent, cel al insultei, regăsim ei tipuri de elemente în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de calomnie.

Primul dintre ele face referire la afirmarea faptei incorecte și mustrarea acesteia la conduita adoptată de subiectul activ în acel context. Afirmarea are drept caracteristică principală povestirea sau publicarea unor informații, informații ce au caracter ilicit. Acestea atrag de la sine mustrarea faptei, acuzarea făptașului și atrage implicit răspunderea penală. Este interzis prin lege ca fapta sau informația ce denigrează reputația unui cetățean, să aibă loc într-un loc public, sau in orice alt loc fie el și privat dacă sunt de față mai mult de două persoane, ori atunci când făptuitorul folosește orice mijloace ce pot aduce informațiile la cunoștința publicului. Precum și în cazul insultei, în ceea ce privește latura subiectivă, sunt două perspective de a privi infracțiunea: prin săvârșirea cu intenție directă și intenție indirectă, iar categorizarea concretă a faptei în una din cele două tipuri stabilește gradul de aplicare a pedepsei. Rolul de subiect activ și-l asumă redactorul, persoana ce deține acel mijloc de informare, colaboratorii și persoanele intervievate; iar cel de subiect pasiv, oricărei persoană fizică a cărei demnitate i-a fost prejudiciată.

Atât în cazul insultei, cât și în cel al calomniei sunt anumite cauze ce elimină executarea pedepsei, această putere fiind deținută de organele juridice. Amnistia este unul din acele documente deținute de legiuitor, ce are puterea de a anula răspunderea penală pentru fapta ilicită. Grațierea este actul de clemență ce transformă pedeapsa primită în una mai ușoară sau o înlătură în totalitate. Prin utilizarea prescripției autorul faptei, după o anumită perioadă de timp stabilită de lege, nu mai este tras la răspundere sau este scutit de executarea pedepsei primite inițial.

În ambele situații, insultă sau calomnie, plângerile sunt valabile timp de două luni de la aflarea făptuitorului. În cazul infracțiunilor săvârșite în domeniul presei, plângerile se depun direct organelor juridice; iar în celelalte cazuri sunt înregistrate de organele de poliție.