Drepturile Si Libertatile Fundamentale ale Cetatenilor

1.2 Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor Un prim principiu îl reprezintă universalitatea drepturilor. Constituția menționează că “ cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”( Astfel, universalitatea drepturilor se referă la titularii acestora dar și la sfera drepturilor, libertăților și a îndatoririlor. Având in vedere primul aspect, universalitatea susține ideea conform căreia cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Din perspectiva celui de-al doilea aspect , universalitatea drepturilor reflectă faptul că cetățenii beneficiază de absolut toate drepturile și libertățile prevăzute de Constituțieși legi și sunt obligați să respecte toate îndatoririle prevăzute de acestea. De menționat este faptul că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce înseamnă că cetățenii pot beneficia de aceste drepturi, nefiind necesară exercitarea tuturor drepturilor. De exemplu, protecția persoanelor cu handicap este un drept fundamental, însă doar persoanele în cauză își pot exercita acest drept. Un alt aspect important este reprezentat de faptul că universalitatea are în vedere și îndatoririle cetățenilor, îndatoriri care sunt corelate cu drepturile și libertățile acestora. Astfel, toți cetățenii au anumite îndatoriri printer care se pot număra fidelitatea față de țară, apărarea țării, contribuțiile financiare la cheltuielile publice etc. Constituția României reglementează neretroactivitatea legii și prevede faptul că “legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal castigate. Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi și obligații) numai pentru faptele și actele săvârșite după data intrării în vigoare a acesteia. Subiectul de drept nu putea să prevadă reglementarea viitoare a legiuitorului, comportamentul său fiind unul normal și firesc dacă se desfășoară în limitele menționate de legea în vigoare la data săvârșirii faptei, ci nu unei viitoare legi ale cărei dispoziții nu le putea cunoaște. Principiul neretroactivității legii este prezentat atât în art. 11 din Codul penal, conform căruia ”legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni” cât și în art. 1 din Codul civil menționând faptul că “legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Se pot evidenția două excepții ale acestui principiu, când legea se aplică și retroactive. Prima excepție are loc atunci când noua lege penală este mai favorabilă , aceasta aplicându-se retroactiv. De exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă. A doua excepție este în cazul legilor interpretative. În ceea ce privește acest caz, aceasta se va aplica retroactiv doar atunci când nu aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege principiul neretroactivității se respectă.

Principiul neretroactivității legii asigură stabilitatea dreptului legal câștigat , care nu poate fi suprimat printr-o nouă lege, previne abuzul de drept prin modificarea legilor în cazul rotirii la putere și asigură legitimitatea legii prin recunoașterea acesteia ca obligatorie și justă deoarece nu se poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea acesteia în vigoare. În înțeles larg, egalitatea în drepturi a cetățenilor cuprinde dreptul pe care îl au cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita în condiții de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituție sau legi și de a participa în egală măsură la viața politică, economică, juridică, socială și culturală. Egalitatea deplină și reală a cetățenilor se manifestă în toate domeniile vieții sociale și cu atât mai mult pe plan juridic; egalitatea în fața autorităților presupune desigur și egalitatea celor care compară, indiferent în ce calitate, înaintea organelor judiciare. Un alt principiu este reprezentat de ocuparea funcțiilor și a demnităților publice. Astfel, conform doctrinei constituționale, funcțiile publice se află în strânsă legătură cu demnitățile publice însă fără a se confunda. Așadar, pentru funcția publică se poate utiliza definiția conform căreia “funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, investirea în funcție făcându-se în urma câștigării concursului sau promovării examenului organizat pentru ocuparea funcției publice”, în timp ce pentru conceptual de demnitate publică putem afirma că reprezintă “complexul de atribuții și de responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative, pe care și le asumă o persoană fizică prin investirea sac a urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii”. Conform Constituției, pentru ocuparea unor funcții sau demnități politice este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții : este strict necesar ca persoana care dorește ocuparea funcției sau a demnității să dețină cetățenie română și să aibă domiciliul în țară. Aceste două condiții au fost impuse datorită faptului că orice funcție sau demnitate publică presupune exercițiul autorității statale, exercițiu ce necesită o legătură permanentă cu statul a cărei autoritate o reprezintă. Pe lângă aceste două condiții, există și alte condiții instituite de unele legi subsecvente Constituției României, printre care putem enumera vârsta, vechimea în muncă, capacitatea juridică deplină etc. Accesul liber la justiție este consacrat ca drept fundamental, atât prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art.6 pct.1 din Convenție, prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului. În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, asigurându-se de faptul că absolut nicio lege nu îi poate îngrădi exercitarea acestui drept. Ca primă precizare a acestui drept, trebuie menționat faptul că titularii acestui drept sunt persoanele, neavând importanță calitatea lor de cetățeni, străini sau apatrizi. Astfel, Constituția oferă posiblitatea oricărei persoane de a se adresa justiției, deoarece, este de la sine înțeles că justiția este un serviciu public ce trebuie oferit tuturor persoanelor. A două precizare făcută în contextul acestui drept fundamental este legată de faptul că prin conținutul dreptului la apărare se înțelege apărarea unui drept, a unei libertăți sau a unui interes legitim, interes legitim ce nu este definit în Constituție. Astfel, Constituția oferă posibilitatea tuturor persoanelor de a-si apăra propriul interes legitim, nu orice interes. Interesul care este în strânsă legătură cu ideea de stat de drept și de legalitate reprezintă interesul legitim. De exemplu, dacă unui subiect de drept îi este refuzată eliberarea unei autorizații pentru funcționarea unui magazin de comercializare a anumitor produse reprezintă un motiv de acțiune în justiție, însă dacă subiectul de drept își propune ca prin magazinul respectiv să comercializeze anumite produse ce sunt interzie prin lege, atunci cazul de față nu mai face obiectul unui interes legitim. Prin revizuirea efectuată în anul 2003, articolului 21 i-au fost aduse completări majore de o importanță deosebită. Astfel, se garantează dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Este evidentă valorificarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, o valorificare explicită, deoarece acest articol era oricum aplicabil în justiție în temeiul art. 20. În ceea ce privește termenul rezonabil, este de la sine înțeles faptul că justiția trebuie realizată în timp util, eliminând astfel posibilitatea de compromitere a eficienței și credibilității acesteia. Așa cum se precizează în doctrină, în funcție de complexitate, dificultatea probelor,comportamentul părților, comportamentul autorităților publice și claritatea regulii aplicabile se va stabili și termenul rezonabil. Conform deciziei Curții Constituționale a României, durata unor proceduri prealabile sesizării justiției este inclusă în termenul rezonabil, si se calculează până la soluționarea definitivă a cauzei. Articolul 53 din Constituție oferă o soluție juridică pentru adaptarea regimului juridic de garantare a drepturilor si libertăților fundamentale la realitățile sociale, economice si politice în permanentă schimbare. Pentru ca autoritățile publice să își poată îndeplini misiunile chiar și în situații particulare, fără însă a renunța la protecția juridică a drepturilor omului, art. 53 permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai cu titlu de excepție și numai condiționat.

Potrivit textului, numai prin lege este posibilă restrângerea. Chiar și legea poate opera o restrângere doar la nivelul exercitării dreptului, fără a-i atinge substanța conținutului normativ. Legea poate efectua acest lucru doar pentru cazuri ce implică apărarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prezenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus, posibilitatea de intervenție a legii de restrângere este limitată de Constituție doar la anumite situații, bine definite, limitativ enumerate, ce dețin o importanță deosebită. Cazurile enumerate de art.53 implică apărarea unor valori sociale și umane care, prin funcțiile și importanța lor, pot legitima măsuri de natura celor menționate. O condiție suplimentară pentru ca restrângerea să poată fi aplicată, a fost implementată odată cu revizuirea Constituției, și este reprezentată de faptul că ea trebuie să fie necesară într-o societate democratică, valorificând astfel prevederile documentelor internaționale în materie. Criteriul necesității limitării plasat în contextul unei societăți democratice va constitui un element de referință în analiza particulară a fiecărei situații, atât de către judecătorul constituțional care va fi chemat să verifice constituționalitatea acestei măsuri, cât și de către legiuitor, în momentul adoptării unor astfel de măsuri. Un alt aspect foarte important este faptul că măsura restrângerii trebuie să fie direct proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, proporționalitatea este un principiu direct aplicabil în acest context, principiu ce trebuie respectat pentru adaptarea deciziilor juridice la situațiile sociale cărora li se aplică. Astfel, pentru luarea unei decizii trebuie luați în considerare mai mulți factori : rezonabilitate, justețe,echitate,legitimitate. De exemplu, dacă într-o localitate a țării are loc izbucnirea unei epidemii, nu este posibilă oprirea liberei circulații a populației țării. O altă condiție este reprezentată de necesitatea aplicării măsurii de restrângere în mod nediscriminatoriu. Această condiție obligă statul împreună cu autoritățile sale să evite adoptarea unor măsuri în mod arbitrar. Situația prezentată reprezintă și asigurarea aplicării corecte,democratice a restrângerii posibilității de exercitare a anumitor drepturi, datorită faptului că unul din principiile democrației este reprezentat de principiul egalității, iar aplicarea în mod nediscriminatoriu a măsurii reprezintă o respectare principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii. Ultima condiție prezentată este necesitatea aplicării măsurii de restrângere fără a se face atingere existenței dreptului sau a libertății. Suprimarea unui drept nu este o măsură democratică. Așadar, dreptul în sine nu poate fi restrâns, în schimb exercițiul dreptului oferă această posibilitate. 1.3 Legalitatea activității administrației publice În domeniul administrativ, acțiunea administrației publice nu este liberă, dar poate fi subordonată unui set de reguli , ce decurg din lege, care stabilesc procedurile de urmat, fixează condițiile de fond ale acțiunii administrative și, în special, definesc drepturile pentru cei administrați. Principiul legalității reprezintă un principiu fundamental al activității statale, ce reflectă voința poporului în necesitatea apărării intereselor sale. Desfășurarea normală a vieții sociale nu este posibilă fără respectarea strictă a acestui principiu, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la arbitrariu și la dezordine socială. Legea fundamentală instituie în art.51 obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ca îndatorire fundamentală. Totodată în art. 16 alin. 2 se menționează că “Nimeni nu este mai presus de lege”. Respectarea Constituției și a legilor este o cerință a statului de drept, care reclamă că cetățenii patriei să cunoască cu precizie drepturile și obligațiile ce le revin, iar statul să le creeze cadrul organizatoric adecvat pentru exercitarea acestor drepturi și îndeplinirea obligațiilor. În acest context, cetățenii trebuie să aibă la dispoziție mijloace și proceduri suficiente pentru apărarea drepturilor lor, față de orice încălcare, iar mecanisme prompte să poată fi puse în acțiune atât pentru tragerea la răspundere a celor ce încalcă drepturile altora, sau nu-și respectă obligațiile proprii, cât și pentru neîntârziata stabilire a drepturilor încălcate. Prin urmare toate autoritățile statale au un rol deosebit în apărarea legalității, potrivit specificului activității pe care o desfășoară. În baza principiului legalității acțiunea administrativă trebuie să se întemeieze pe lege. Legea este baza de referință a aprecierii administrației publice atât ca activitate, cât și ca sistem de organizare. Respectarea legii presupune o conduită conformă cu Constituția și legile adoptate de Parlament dar și cu actele și faptele bazate pe acestea, ce au generat drepturi și obligații juridice. Acțiunea administrativă constă într-o activitate de organizare a executării și de executare în concreta legilor, se bazează pe principiul legalității întrucât acesta reiese din însăși menirea administrației publice, de a realiza interesele generale ale societății exprimate în lege. Principiul legalității acțiunii administrative presupune trei tipuri principale de restricții pentru autoritățile administrației publice și anume: a) respectarea ierarhiei normelor juridice b) limitarea libertății de acțiune sau de abstențiune c) limitarea dreptului de apreciere( puterea discreționară) conferit acestor autorități. În sistemul de drept actele juridice au o forță juridică diferită, în funcție de organul de la care emană și de mijloacele formale de solemnitate, ce privesc adoptarea actelor normative( legi organice, legi ordinare, ordonanțe, acte administrative normative). Ierarhia autorităților publice determină și ierarhia actelor lor. Prin urmare, în baza acestui principiu, autoritățile de la nivelul inferior nu pot contraveni măsurilor dispuse de autoritățile supraordonate, întrucât, în caz contrar, actele lor sunt lipsite de valabilitate juridică, fiind ilegale. Principiul legalității impune ca și actele individuale ale autorităților publice să fie conforme regulilor generale și impersonale, cu forță juridică superioară și chiar cu propriile acte normative, potrivit adagiului “patere legem quam fecisti”(respectă regulile pe care le-ai făcut). De asemenea, acest principiu presupune respectarea drepturilor de care trebuie să se țină seama și în cazul abrogării, revocării sau anulării actelor administrative. Principiul legalității impune restricții și ceea ce privește libertatea de acțiune a autorităților administrației publice. Bunăoară în situația în care regulile generale prescriu intervenția autorităților administrației publice, într-un anumit domeniu de interes public, abstențiunea acestora de intervenție constituie o ilegalitate. De asemenea, refuzul de a lua un act individual de aplicare a legii constituie o ilegalitate. Administrația publică este ținută să ia măsurile normative necesare pentru executarea legii, dispunând de un răgaz rezonabil pentru a acționa. În cuprinsul multor legi se stabilesc termene precise, în care bunăoară Guvernul este obligat să adopte acte de aplicare a legii. Când nu există prescripții legale, administrația publică apreciază liber asupra acțiunilor sale, în funcție de fiecare caz în parte și de oportunitatea acestor măsuri. Prin urmare, în cazurile expres prevăzute de lege, autoritățile administrației publice trebuie să ia atât măsurile normative, cât și cele individuale. Abstențiunea sau refuzul de acțiune pot fi vătămătoare fiind interpretate ca refuz de exercitare de către administrația publică a propriei competențe. Pentru a-și realiza menirea, administrația publică trebuie să aibă posibilitatea unei aprecieri, în activitatea de organizare și de executare în concret a legii. O administrație nu poate funcționa într-o manieră mecanică sau automatică. Atunci când scopul interesului public este respectat, administrația publică trebuie să aibă un drept de apreciere, în aplicarea legii la cazuri concrete. Aprecierea din partea administrației publice a alegerii soluției corespunzătoare de executare a legii, nu înseamnă o abatere de la principiul legalității, întrucât această libertate rezultă din lege. Prin dreptul său de apreciere, administrația publică nu încalcă legea, ci o aplică în funcție de condițiile de timp și de loc, în raport cu cerințele sociale concrete ce trebuie satisfăcute în acel moment. Dreptul de apreciere presupune un proces de detaliere a prevederilor cuprinse în actele juridice cu forță juridică superioară. Procesul de detaliere este un proces creator, având în vedere că actul administrativ conține unele elemente în plus față de actul pe care-l execută, însă conținutul creator al actului de executare nu poate depăși limitele și sensul actului de executat. Dacă în acțiunile sale administrația publică nu are posibilitatea de apreciere, ea este cu rapiditate paralizată, iar deciziile sale devin inutile. Prin urmare autoritățile administrației publice dispun de o putere normativă ce constă în posibilitatea de a reglementa anumite relații sociale, prin norme cu caracter general și impersonal, în condițiile prevăzute de lege. Aceste norme sunt secundum legem și praeter legem fiind cuprinse în acte administrative normative. Titularii acestei puteri de reglementare cum se exprimă autorii francezi sunt: Guvernul, care adoptă ordonanțe și hotărâri; miniștrii ce emit ordine și instrucțiuni; alți

conducători ai autorităților centrale, ce înfăptuiesc administrația neministerială, iar la nivel teritorial, prefectul, care emite ordine, comitetul director teritorial, ce adoptă hotărâri și autoritățile constituite potrivit principiului autonomiei locale care adoptă hotărâri( consiliul județean și consiliul local) sau emit dispoziții(primarii). O asemenea autoritate normativă trebuie recunoscută și organelor de conducere a serviciilor publice, organizațiilor profesionale și altor organisme, în vederea asigurării bunei lor funcționări. Măsurile luate de aceste organisme se deosebesc față de cele ale autorităților administrative prin aceea că ele nu sunt impuse unui ansamblu de cetățeni, ci numai acelora ce intră în relații cu aceste organisme. În exercitarea autorității normative trebuise să se țină seama de principiul legalității, care impune respectarea limitelor prevăzute de lege și faptul că exercițiul acestui drept este o obligație ce poate angaja responsabilitatea administrației în caz de abstențiune ilegală. Înfăptuirea principiului legalității, în cadrul acțiunii administrative presupune existența unui regim democratic ce trebuie să se bazeze pe lege, pe ordinea de drept, ca o garanție a realizării sarcinilor privind dezvoltarea generala a societății, a realizării binelui comun. Strâns legată de principiul legalității activității administrației publice este teoria circumstanțelor excepționale. Această teorie este o creație a jurisprudenței fiind născută în legătură cu războiul (teoria puterii de război) dar nu se limitează numai la această ipoteză. În unele situații, administrația publică nu este obligată să se supună strict regulilor ordinare de legalitate, întrucât în caz contrar s-ar risca paralizarea acțiunii administrative, prin neluarea măsurilor necesare sau la timpul potrivit. Prin urmare, circumstanțele excepționale sunt acele situații de fapt, cărora nu li se mai aplică regulile ordinare, în cadrul acțiunii administrative, ce sunt supuse unui regim special de legalitate. Astfel de circumstanțe se manifestă în situații de pericol public cum sunt bunăoară cele ce privesc războiul, grevele generale, tensiunile politice, tulburările sociale sau catastrofele naturale etc. În toate aceste cazuri se regăsesc aceleași elemente, adică o situație anormală ce îi impune administrației publice să acționeze sub presiunea posibilității compromiterii interesului general și acest fapt nu-I permit să observe regulile ordinare. În categoria restricțiilor principiului legalității se înscriu și actele ce interesează relațiile internaționale ale statului sau raporturile dintre Parlament și Guvern ori dintre Președinte și Guvern sau Parlament. În realitate aceste acte nu constituie excepții de la principiul legalității întrucât ele privesc doar controlul judecătoresc ce se poate exercita asupra lor. Controlul activității administrației publice Administrația reprezintă structura cu ajutorul căreia se urmăreste realizarea interesului general al societății, sau ca prestatoare de servicii, constituie una dintre cele mai utile activitati umane, contribuind la punerea in valoare a bogatiilor sociale. Activitatea de control are rolul de a regla executarea deciziei administrative si a insasi actului decizional, fiind o importanta latura a factorilor de conducere sociala. Controlul este, de asemenea, si un important mijloc de realizare a functiilor de reglare si autoreglare a intregului sistem. Necesitatea si insemnatatea controlului activitatii administrative rezulta din specificul acesteia, de a fi in continua confruntare cu realitatea, pentru realizarea permananta a conformitatii actelor administrative, emise de organele inferioare, cu prevederile actelor normative cu forta juridica superioara. Notiunea controlului administrativ Prin conceptul de control se are în vedere actiunea de descoperire si constatare a starilor de fapt negative, a dereglarilor si neconcorcondantelor din activitatea controlata, urmata de aplicarea de catre organele competente, a unor sanctiuni sau a altor masuri prevazute de lege. Controlul administrativ nu este instituit numai pentru a constata abaterile si a aplica sanctiunile ci si pentru a indruma activitatea administratiei si a trege invataminte din cele constate pentru perfectionarea muncii administrative. Constatările făcute de organele de control sunt materializate in acte si operatiuni tehnico-materiale, pentru ca altfel controlul ar insemna o activitate lipsita de semnificatie si eficienta. Actele intocmite in urma controlului trebuie se reflecte latura de indrumare si spirjin alaturi de latura coerciva, fara a se exclude reciproc sau sa se absolutizeze una din ele. Complexitatea sarcinilor administratiei publice si diversificarea continua, a impus necesitatea specializarii controlului in functie de multiplele laturi ale activitatii economice si sociale. Specializarea controlului este un principiu valabil atat pentru controlul efectuat in cadrul fiecarei autoritati administrative, pe compartimente, cat si pentru controlul ce se exercita din afara, de catre organisme special create, pe domenii de activitate. Formele controlului exercitat asupra administrației publice Termenul de “control” provine din limba franceză, unde “ contre rolle” a fost inițial folosit ca o modalitate de verificare a rolului fiscal în contabilitate. Odată cu trecerea timpului, a avut loc o extindere a semnificației termenului în sensul de verificare a activitaților, a rezultatelor din mai multe domenii, pentru valorificarea activităților umane la nivelul întregii societăți. În sens larg, controlul reprezintă materializarea unei verificări asupra anumitor activități ce dețin anumite valori, din perspectivă juridical, cele ce aparțin normelor de drept. Rolul controlului este în primul rând de a preveni, sau în anumite situații de a elimina anumite erori ale activității și de a perfecționare continuă a activității pentru a fi corespunzătoare cu nevoile sociale. Actele normative reglementează detaliat și alte forme de control exercitate asupra administrației publice. Pentru efectuarea unei bune clasificări a formelor de control exercitate asupra administrației publice este necesară prezentarea criteriilor în baza cărora se efectuează clasificarea. Astfel, un prim criteriu este reprezentat de natura autorității publice ce exercită activitatea de control. Cu ajutorul acestui criteriu este posibilă distincția controlului parlamentar , administrativ și judecătoresc. Al doilea criteriu îl reprezintă poziția ocupată de autoritatea publică de control.Acest criteriu permite distincția între controlul extern și cel intern,controlul extern fiind realizat de autoritățile publice aflate în afara sistemului administrativ, iar cel intern fiind realizat de autoritățile ce se află în administrația publică supusă verificărilor. Un al treilea criteriu, în urma căruia putem distinge controlul contencios și controlul necontencios îl reprezintă tipurile de proceduri aplicabile. Astfel, un control contencios are loc atunci când este prezent un litigiu după o procedură jurisdicțională, iar cel necontencios are loc în lipsa oricărui litigiu după o procedură nejurisdicțională. Următoarea clasificare are loc în funcție de obiectul și specificul controlului. Confom acestui criteriu avem patru forme ale controlului. Astfel, primul din cele patru este reprezentat de controlul de legalitate care are în vedere respectarea legii, apoi este controlul de eficiență, ce vizează obținerea de rezultate maxime în strânsă legătură cu resursele folosite. Al treilea control este cel de oportunitate ce vizează actualitatea acțiunilor administrative iar ultimul control este reprezentat de controlul de eficacitate ce are în vedere modul în care se îndeplinesc obiectivele fiecărei activități având în vedere standardele proiectate. Având în vedere obiectul activității de control, putem evidenția un control general și unul specializat. Astfel, cel general are în vedere întreaga activitate a administrației publice, iar controlul specializat are în vedere doar anumite părți ale acesteia. Un ultim criteriu este cel al momentului realizării controlului, în urma căruia reies forme ale controlului posterior și forme ale controlului anterior activivății de control. Controlul politic exercitat asupra administrației publice se efectuează de către anumite organe sau persoane, ce alcătuiesc direct sau indirect puterea de stat. Aceste organe sunt reprezentate de Parlament și de către organele reprezentative locale,poporul sau un partid politic. Acest tip de control deține prin definiție un caracter politic ce se rezumă la a verifica activitatea executivă bazându-se atât pe unele motivații politice cât și pe anumite considerente juridice. Astfel, controlul politic are în vedere legalitatea și oportunitatea actelor administrative, chiar dacă prin prezentul control nu este posibilă sancționarea ilegalității actelor administrative, acest lucru devine posibil tot prin mijloace politice. Parlamentul deține puterea de a efectua controlul administrației publice datorită prerogativelor sale. Astfel, printre prerogativele deținute, putem enumera aprobarea bugetului de stat, luarea de cuvânt a deputaților, adresări scrise către miniștri alături de comitetele și comisiile parlamentare. Parlamentul deține toate aceste modalități de control datorită faptului că este un organ reprezentativ ce efectuează controlul administației în numele populației, în vederea îndeplinirii obligațiilor față de cei administrați. Controlul administrativ. A doua modalitate de control este cel administrativ, care se efectuează chiar de administrația publică în interiorul sistemului administrativ. Astfel, administrația publică posedă un mecanism intern cu ajutorul căruia își poate verifica întreaga activitate proprie. Printre activitățile care pot îmbrăca această formă de control putem enumera controlul subalternilor, diverse inspecții și organe de control etc. Prin controlul activității subalternilor de către conducătorii lor, aceștia din urmă au îndatorirea de a verifica legalitatea, calitatea și eficacitatea acțiunilor întreprinse de subalternii lor. Datorită faptului că eficiența fiecărui compartiment în parte determină eficacitatea întregii administrații, putem afirma că este foarte importantă modalitatea prin care liderii își îndeplinesc obligațiile de control. Inspecțiile. Controalele efectute de conducători asupra subalternilor sunt completate de anumite inspecții. Astfel, fiecare minister dispune inspecții proprii pentru a verifica activitatea subdiviziunilor deținute. Datorită faptului că îndeplinesc funcția de control, inspecțiile analizează eficacitatea, legalitatea și calitatea activității administrative pe plan contabil, economic și administrative. Aceste două tipuri de controale, și anume controlul efectuat asupra activității subalternilor de către conducători și inspecțiile sunt forme de control intern al administrației publice, efectuat de însuși administrație la initiațiva ei. Plângerile administrative. Orice cetățean se poate adresa conducătorilor din administrația publică pentru a anularea sau modificarea unei decizii ce i-a adus anumite prejudicii. Asemeni cazurilor precedente, controlul este efectuat tot de către administrație, dar inițierea se face de către cetățean. Alte metode de control administrative ar putea fi tutela sau procedura de împăcare a părților. Controlul judecătoresc. Controlul politic și administrativ este realizat de organele puterii de stat sau organe strâns legate de ea. Astfel, primele două tipuri de control sunt realizate de Parlament și de către organele superioare ale administrației (Guvernului). La primirea deciziilor de către aceste instanțe este foarte mare riscul că vor prevala propriile puncte de vedere: controlul se poate mărgini doar la verificarea legalității, eficienții activității organelor administrației publice, reieșind doar din propriile criterii ale administrației. Aceste tipuri de control sunt strict necesare pentru a crearea și funcționarea normală a unei administrații eficiente, care ar satisface interesele întregii societăți. Dar după cum am menționat nu este suficientă apărarea administrației publice de ea însăși, ci este necesar de apărat și cetățenii, de greșelile administrației. Această măsură de protecție este asigurată de controlul politic și administrativ, rămânând însă riscul că purtătorii acestor funcții de control vor favoriza organele administrative. O protecție reală și independentă din toate punctele de vedere, poate fi asigurată de un sistem extern față de administrație, un sistem asemănător cu cel care protejează un cetățean de acțiunile nelegitime ale altui cetățean. În asemenea sistem de control, supravegherea activității administrației publice este efectuată de către judecător, judecătorie, deci este vorba de controlul judecătoresc. Controlul judecătoresc se deosebește esențial de controlul politic și administrativ.În primul rând el are un caracter strict delimitat. Argumentele cu care se operează la judecată trebuie să fie de natură juridică. Nu se admite referință la așa noțiuni ca, raționalitate, decență, bunăvoință sau umanism. În al doilea rând este inițiat de însuși acțiunile ilegale ale organelor administrației publice. Judecătorul nu poate incita un proces dacă pătimașul nu s-a adresat la judecată, chiar și în cazul când judecătorul a depistat frauda. În al treilea rând controlul judecătoresc este cu mult mai cizelat, detaliat și mai aprofundat de cât controlul politic sau administrativ. Judecătorul pentru a lua decizia de partea cui este legea, trebuie să facă o analiză amănunțită a cazului pentru a evita greșelile.În al patrulea rând controlul judecătoresc este cu mult mai bine elaborat, decât celelalte două tipuri de control. În cazul dat procesul de control este supus tuturor normelor procedurilor judiciare, formalităților etc. Toate acestea asigură eficacitatea controlului judecătoresc dar în același timp, respectarea tuturor normelor și formalităților transformă controlul judecătoresc într-o procedură îndelungată și costisitoare. Avocatul Poporului este o instituție nouă în sistemul nostru constituțional, reglementată în Titlul II al Constituției, în scopul apărării drepturilor și a libertăților cetățenilor. Constituția nu îl plasează printre autoritățile publice, aceasta fiind atât datorită scopului său cât și locului în care este reglementat în Constituție, principala garanție organizată nejurisdicțional, dar și principala garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor. În doctrină există și opinia potrivit căreia instituția ar fi o garanție a statului de drept și nu a drepturilor și libertăților fundamentale.În România, reglementarea instituției Avocatului Poporului se apropie mult de reglementarea clasică a țărilor din nordul Europei, dar și de cea a țărilor din Consiliul Europei. Avocatul Poporului este consacrat pentru prima data în legislația țării noastre prin Constituția din 1991 (art. 55-57), ulterior în Constituția din 2003 (art. 58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garanție a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, este reglementat în Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, modificată și completată prin Legea nr.181/2002. Acest rol se manifestă și în cadrul unor structuri internaționale și europene. Astfel, Avocatul Poporului este membru al Institutului Internațional al Ombudsman-ului și al Institutului European al Ombudsman-ului. Prin participarea la aceste organizații internaționale și europene se realizează o armonizare a activității Avocatului Poporului cu regulile internaționale și europene în domeniu și mai ales cu actele emise de ombudsman-ul european. Independența funcțională a Avocatului Poporului față de celelalte instituții statale, activitatea permanentă și continuă în cadrul apărării intereselor cetățenești și competența de a primi și soluționa plângeri din partea persoanelor vătămate reprezintă caracteristicile principale ale Avocatului Poporului. Pe lângă cele enumerate anterior, se pot menționa și posibilitatea de a solicita și de a i se pune la dispoziție informațiile și documentele necesare soluționării cererii venite din partea cetățenilor și posibilitatea de a impune sancțiuni și de a emite rapoarte. În toate sistemele de drept instituția ombudsman-ului există în paralel cu alte mijloace de control la nivelul statului și anume: cu recursul ierarhic, tribunalele (curțile) administrative, tribunalele (curțile) ordinare, Parlamentul etc. În practică și în doctrina de specialitate s-a pus problema independenței ombudsman-ului, în contextul poziției sale față de alte organe (autorități) statale. Din acest punct de vedere se pot desprinde două principii: ombudsman-ul are sorginte parlamentară, fiind ales (desemnat) de parlament, pe de o parte, și existența unei anumite independențe a acestuia față de celelalte organe (autorități) statale, în special de Parlament. În practică, de principiu, există o anumită dependență a ombudsman-ului față de autoritatea care l-a desemnat, pentru că reglementările statelor, care îl prevăd, stabilesc independența sa în legătură cu exercitarea atribuțiilor față de toate autoritățile statale, independența fundamentată pe principiul separației puterilor în stat. Pentru acest motiv ombudsman-ul are și atribuții de control a activității unora din ele. Independența exercitării atribuțiilor sale este asigurată prin remunerația la nivele foarte mari, chiar la nivel parlamentar, inamovibilitatea sa pe durata mandatului, pregătirea juridică și prestigiul, pe care trebuie să le aibă persoana care îndeplinește funcția de ombudsman, posibilitatea sa de a-și alege, angaja și concedia colaboratorii, imposibilitatea de a îndeplini o altă funcție publică sau privată și nu în ultimul rând interzicerea unor joncțiuni din partea celor care l-au ales sau numit sau a celor cu care lucrează. În toate sistemele de drept în care este prevăzută instituția ombudsman- ului, se reglementează că, în afară de unele directive generale, pe care le primește, în legătură cu modul său de funcționare, de la parlament, acesta nu se conduce dupa nici un fel de injoncțiuni. Rezultă că, odată desemnat, ombudsman- ul iși desfășoară activitatea în mod independent și fără a suferi injoncțiuni din partea vreunei autorități publice. De altfel, rolul său de aparare a cetățeanului și a drepturilor și libertăților sale nu poate duce decât la o asemenea concluzie. Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție în țara noastră mandatul Avocatului Poporului este de cinci ani. Constituția prevede ca, organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organica. Numărul persoanelor care prin atributiile lor formează instituția ombudsman- ului este diferit, acesta fiind în funcție de mai multe criterii, printre care figurează și numărul sesizărilor și acțiunilor sale din oficiu. Funcționarea ombudsman-ului are ca punct de plecare sesizarea acestuia , potrivit legii. Sesizarea ombudsman- ului se face atât la cerere, cât și din oficiu. Potrivit art. 59 alin. (1) din Constituția României, Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele legii. Cererea poate fi formulată de oricine și imbracă forma unei petiții, care se adresează Avocatului Poporului. În ceea ce privește sesizarea din oficiu, aceasta se materializează în inspecții sau anchete. Ele ocupă un loc important în activitatea ombudsman-ului, acesta având dreptul exclusiv și nelimitat de a le face. Inspecțiile se realizează asupra autorităților și organelor prevăzute de lege, în mod periodic și într-o anumită parte a anului. Inspecțiile constau în discuții și contacte personale, cât și din cercetarea unor documente și se încheie prin stabilirea unor măsuri, în funcție de constatările făcute, care pot fi: recomandări, directive, critici, uneori sancțiuni, sau cel mai adesea propuneri de sancțiuni, propuneri de lege ferendă etc. Prin această modalitate de exercitare a atribuțiilor sale, ombudsman-ul realizează atât o influență directă, cât și una indirectă asupra conduitei și funcționării instituțiilor inspectate. Anchetele (investigațiile) reprezintă o altă modalitate de exercitare a atribuțiilor de către ombudsman. Ele se produc fie în urma unor petiții, fie în urma luării la cunoștință despre unele evenimente din presa scrisă, radio, televiziune, fie din proprie inițiativă, ca urmare a unor constatari făcute în activitatea cotidiană. Mass- media joacă, deci, un rol important în determinarea intervenției ombudsman-ului. O problemă importantă, rezolvată oarecum diferit în sistemele de drept ale unor țări, este aceea a atribuțiilor ombudsman-ului și a sferei autorităților publice, pe care acesta le poate controla. Principala atribuție a ombudsman-ului este, și trebuie să fie, aceea a apărării drepturilor și libertăților fundamentale, atribuție care este în concordanță cu caracterul acestei instituții, de garanție organizată nejurisdicțională și a acestor drepturi și libertăți ale cetățenilor. În România, în funcție de categoria de atribuții pe care le exercită, Avocatul Poporului acționează ca o autoritate de recomandare sau ca o autoritate represivă. Calitatea sa de autoritate de recomandare este prevăzută, în mod detaliat în Legea nr. 35/1997, modificată și completată. Conținutul atribuțiilor Avocatului Poporului, în exercitarea acestei calități, se referă la a face recomandări pentru înlăturarea încălcării dreptului sau a libertății persoanei lezate, repararea pagubei și înlăturarea cauzelor, care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate. În exercitarea acestei calități avocatul Poporului nu poate dispune sau lua măsuri represive, ci doar sesiza autoritatea publică ierarhic superioară, care poate lua măsurile care se impun, comunicând acest fapt Avocatului Poporului. De altfel, în competența Avocatului Poporului intră doar petițiile care nu sunt de competența instanțelor judecătorești. Tendința actuală este de control doar al administrației. Trebuie menționat că, ombudsman-ul exercită controlul sau numai asupra autorităților publice și nu asupra entităților private. Controlul asupra actelor privește aplicarea legii și regulamentelor, fiind în esență un control de legalitate. Actele controlate sunt cele emise de autoritățile publice, care sunt supuse controlului. Ombudsman-ul nu exercită un control jurisdicțional, motiv pentru care actele asupra cărora se exercită acest tip de control scapă verificărilor ce le poate face ombudsman-ul. De asemenea nu sunt controlați parlamentarii, membrii Guvernului, membrii consiliilor locale. Această interdicție se fundamentează pe faptul că Parlamentul și consiliile locale sunt autorități reprezentative, alese în mod democratic, iar membrii Guvernului răspund politic pentru activitatea lor în fața Parlamentului.Metodele de lucru (de instrucție, de instrumentare) a cazurilor cu care ombudsman-ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt aceleași, în aproape toate sistemele de drept și se stabilesc prin lege. În acest sens, ombudsman-ul poate cere să i se comunice dosarul cauzei de la cel ce a soluționat cauza, împreună sau fără explicații, justificări sau informații; poate convoca pe orice persoană care poate depune mărturie în legătură cu cauza examinată; are acces în localurile administrației și ale instanțelor; poate să sesizeze instanța competentă, pe președintele instanței, parchetul sau chiar pe ministrul justiției, în cazul în care constată ilegalități; poate să facă recomandări, inclusiv de modificare a legislației. Recomandările pot fi cuprinse și în raportul anual pe care orice ombudsman trebuie să-l facă Parlamentului.În toate sistemele de drept, autoritățile publice sunt obligate să asigure ombudsman-ului sprijinul necesar exercitării atribuțiilor sale. O obligație asemănătoare figurează și în art. 59 alin. (2) din Constituția României. O altă metodă este aceea a “urmăririi disciplinare”, pe care o poate porni împotriva funcționarilor publici (Suedia, Finlanda). În Germania este instituit, din 1952, în acest scop “procurorul disciplinar”, care are ca sarcină să informeze asupra urmăririlor disciplinare angajate împotriva funcționarilor publici, dar și de a angaja asemenea urmăriri disciplinare. În Danemarca, datorită influenței sindicatelor funcționarilor publici, în legea ombudsman-ului s-a ajuns la limitarea posibilității de investigare realizată de ombudsman-ul danez, în sensul că, dacă funcționarul public, în cauză, solicită, se instituie procedura disciplinară ordinară (de drept comun). În practică o asemenea procedură nu a fost pornită niciodată, ceea ce denotă importanța ombudsman-ului în Danemarca. Mijloacele de acțiune pe care le are la dispoziție ombudsman-ul și care sunt destul de diferite, se pot clasifica, în funcție de conținutul atribuțiilor acestuia în: mijloace de acțiune în care acesta are alura unui procuror (Suedia și Finlanda); cele în care poziția aceasta este mai atenuată (Danemarca și Norvegia) și o a treia categorie, în care instituția este privită, în principal, ca un mediator (Franța, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Canada, Australia, Spania). Alura de procuror a ombudsman-ului este dată de atribuția cea mai importantă a acestuia, aceea de acuzator public. În virtutea acestei atribuții el poate porni urmarirea penală sau disciplinară împotriva unui funcționar public pentru săvârșirea unor fapte ilegale de serviciu, care, de principiu, sunt sancționate cu amenzi. Pe baza acestor urmăriri se poate naște responsabilitatea funcționarului public în cauză. În practică în majoritatea cazurilor astfel de urmăriri se finalizează prin aplicarea unui avertisment de către ombudsman, care este un alt mijloc de acțiune a acestuia și cel mai uzitat. În ceea ce privește alura mai atenuată, aceasta se caracterizează prin faptul că ombudsman-ul nu este un acuzator public (procuror), ci el poate cere Ministerului Public să deschidă o anchetă contra unui funcționar public în fața instanței competente, poate cere autorității ierarhice să pornească o acțiune disciplinară și poate prezenta persoanei în cauză maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest ultim mijloc de acțiune este specific danez și constă în posibilitatea de a indica o linie de conduită personalului administrației, fără a-i adresa directive cu valoare obligatorie. Practic, foarte rar se face apel la Ministerul Public sau la autoritatea administrativă disciplinară. În mod normal se foloșeste al treilea mijloc de acțiune, care se realizează prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus în aplicare nu datorită fricii aplicării sale, ci din respect față de lege. Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de acțiune, pe motivul că cei ce primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicații orientative, ceea ce de altfel sunt și astfel s-ar deturna sensul și scopul avizului. În cea de-a treia categorie, instituția este privită ca un mediator, în sensul că, mediatorul verifică faptele și încearcă medierea litigiului (cauzei), acționând pe lângă autoritățile publice și asigurând astfel o misiune în serviciul public, prin intermediul recomandărilor a căror realizare o și urmărește. În cazul în care nu se ajunge la nici un rezultat, situația litigiului menținându-se, acesta poate face publicitate asupra situației în cauză și ulterior sau concomitent, să sesizeze Parlamentul, care va pune în mișcare procedura parlamentară. De asemenea, poate sesiza și alte autorități, inclusiv pe cele judecătorești.Alături de aceste elemente de individualizare există și elemente comune, care caracterizează mijloacele de acțiune ale ombudsman-ului. În primul rând se poate arăta că, în nici un sistem de drept ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un act, indiferent de la ce autoritate publică sau entitate privată provine el. Directivele sau recomandările, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din punctul de vedere juridic. Recomandările sunt acte orientative, iar interpretările care se fac asupra legii au aceeași valoare juridică. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai des utilizate ca mijloace de acțiune subsidiare. Un alt element comun este raportul anual, pe care îl face ombudsman-ul Parlamentului și care reprezintă un alt mijloc de acțiune, pentru că el cuprinde recomandări, interpretări ale legii și mai ales el scoate în evidență lacune legislative și propuneri de lege ferendă . Raportul cuprinde însă și modul în care ombudsman-ul a acționat pentru protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Acesta a facut din ombudsman o instituție a misiunii umanitare și legaliste. Având în vedere și alte atribuții, pe care le are, instituția este privită și ca un ameliorator al metodelor administrative. Potrivit art. 60 din Constituție în țara noastră Avocatul Poporului prezintă raportul celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora și cu o altă periodicitate. Conținutul rapoartelor este general, cu o anumită preponderență asupra ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenilor, având în vedere caracterul său de garanție a acestora. Raportul este dezbătut potrivit procedurii parlamentare, specifică fiecărui stat și aprobat de Parlament. Instituția ombudsman-ului este una din cele mai importante garanții ale drepturilor și libertăților fundamentale, eficiența sa depinzând de modul în care el își îndeplinește atribuțiile, dar și de modul în care este recepționat de opinia publică. Încrederea opiniei publice în această instituție va exista întotdeauna, dacă ombudsman-ul va fi întruchiparea dreptății sociale. Într-un stat întemeiat pe ordinea de drept, instituția contenciosului administrativ reprezintă o formă democratică de îndreptare a eventualelor ilegalități înfăptuite de către autoritățile administrației publice, de limitare a puterii acestora și de asigurare a drepturilor individuale ale administrațiilor astfel încât, orice persoană ce a fost vătămată asupra unui drept recunoscut de lege, printr-un act administrat emis de un organ al administrației, să poată solicita repararea pagubelor înfăptuite prin modificarea sau chiar anularea actului administrativ.Continuând cu aceeași idee, art 48 alin. 1 din Constituția României prevede că “ persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei “. Instanța de judecată reprezintă autoritatea menită pentru soluționarea cu putere de lege a acestor conflicte, în baza controlului de legalitate efectuat asupra activității administrației publice, după o procedură ce formează contenciosul administrativ. De la bun început reiese faptul că acest control de legalitate este format din două chestii esențiale, ce necesită a fi clasificate. Astfel, avem contenciosul administrativ și actele administrative, ca o formă principală de realizare a activității administrației publice. Deci se poate afirma faptul că este imposibilă existența contenciosului administrativ fără a exista acte administrative care ar putea fi contestate, aspect ce reiese din textul legii, iar în funcție de natura actului administrativ care urmează a fi contestat, sfera de acțiune a contenciosului administrativ poate fi limitată. Consolidarea continuă a aparatului statal în decursul istoriei a pus pregnant în evidență disproporția dintre poziția statului, ca subiect de drept dotat cu puteri aproape discreționare, pe de o parte și poziția dezavantajoasă a particularului silit să sufere îngrădiri ale drepturilor sale pe cale administrativă, pe de altă parte. Autoritățile administrative împreună cu autoritățile administrației publice care funționează pentru înfăptuirea executării și executarea legii, în strânsă legătură cu competențele deținute, pot încălca anumite drepturi ale persoanelor fizice sau juridice și prin aceasta se creează litigii ce necesită rezolvare prin activități jurisdicționale. Necesitatea respectării drepturilor omului și cetățeanului a făcut necesară apariția unei modalități de oprire a arbitrariului în raporturile dintre autorități și cetățean. Pentru această problemă, în urmă cu două secole s-a instituit o posibilitate pentru particular de a acționa statul în judecată pentru anularea actului vătămător. Odată cu trecerea timpului, șansa oferită particularului a devenit un drept fundamental ce apare în majoritatea constituțiilor, convențiilor și pactele internaționale ce fac referire la drepturilor omului. Astfel, se poate afirma faptul că în această categorie este inclusă și Constituția României ce a fost adoptată în 1991 și mai apoi modificată în anul 2003. Pentru motivarea includerii acestui drept în legea fundamentală se pot enumera trei argumente:

Tradiția – au fost utilizate dispoziții asemănătoare atât în Constituția din 1923 cât și în cea din 1965.

Dezvoltarea masivă a instituțiilor cu privire la drepturile omului.

Rolul deosebit al dreptului de a acționa în justiție autoritatea, ca drept garanție, capabil să asigure exercitarea liberă a tuturor celorlalte drepturi și libertăți fundamentale. Este strict necesar ca persoanele administrate să posede dreptul de a acționa în instanță în cazul unei eventuale încălcări a drepturilor, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greșeli. Astfel, putem defini contenciosul administrativ ca fiind totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați, indiferent de natura juridică a litigiilor. Pe bază noilor dimensiuni ale reglementărilor cuprinse de legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este definit termenul de “contencios administrativ” ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ , a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritatea publică, iar conflictul s-a născut fie prin emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie prin nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim. Această definiție reflectă concordanța cu normele Constituției revizuite și oferă o imagine foarte clară a concepției pe care legiuitorul o are asupra contenciosului administrativ. În sens restrâns, noțiunea de contencios administrativ, în baza competenței oferite de lege face referire doar la acele litigii în care autoritățile administrației publice folosesc regimul juridic administrativ. Cu toate că există mai multe instrumente juridice de control, se va prezenta doar controlul jurisdicțional al legalității activității administrației publice. Acestui tip de control i-a fost subliniată în art. 52 alin. 1 din Constituția României: ”Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluținarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină dreptul recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.” Exceptând persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost recunoscut dreptul a acționa în justiție pentru protejarea drepturilor lor subiective, Constituția României și legile speciale ( Legea privind prefectul și instituția prefectului, Legea administrației publice locale) oferă prefectului posibilitatea de a “ataca în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, oferă posibilități mai complexe în vederea atacării actelor administrative ilegale la instanțele judecătorești, prin implicarea unor autorități publice precum Ministerul Public, Avocatul Poporului și Agenția Națională a Funcționarilor Publici care au drept scop protejarea intereselor publice. Din punct de vedere al competenței instanțelor judecătorești deosebim două categorii de contencios administrativ:

Contencios administrativ de anulare.

Contencios administrativ de plină jurisdicție. În cazul contenciosului administrativ de anulare instanța de contencios administrativ deține competența necesară pentru anularea sau modificarea unui act administrativ emis sau adoptat care reprezintă o nerespectare a legii sau să efectueze forțarea unui serviciu public administrativ pentru soluționarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Acest tip de contencios administrativ nu oferă instanței competența necesară pentru rezolvarea unor probleme de reparare a daunelor, ele fiind soluționate în cadrul unui litigiu separat de către instanțele de drept comun. Contenciosul administrativ de plină jurisdicție oferă instanței de contencios administrativ competența necesară pentru anularea sau modificarea actului administrativ de autoritate atacat, să forțeze serviciul public administrativ în vederea soluționării unei cereri ce face referire la un drept recunoscut prin lege și să dispună acordarea daunelor cauzate de serviciul public administrativ unei persoane fizice sau juridice. Din punct de vedere al dreptului sau interesului legitim încălcat deosebim două categorii de contencios administrativ:

Contencios administrativ subiectiv, care presupune apărarea drepturilor și intereselor individuale.

Contencios administrativ obiectiv, care presupune apărarea interesului public. În acest mod prezintă și Legea nr. 554/2004 prin art.1 alin.1 teza a doua: ”Interesul legitim poate fi atât privat cât și public” , diferența dintre cele două fiind că în cazul celui subiectiv persoana vătămată se poate apăra singură având vedere interesul personal, iar în cazul celui obiectiv persoana ce se consideră a fi vătămată este apărată de autoritățile care posedă această autoritate, oferită de lege( prefect, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici etc. ) . 2.4 Elaborată în cadrul Consiliului Europei și semnată la Roma, la 4 noiem.brie 1950, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (mai cunoscută sub denumirea simplificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului) a devenit, treptat, unul din instrumentele cele mai eficace de apărare a drepturilor omului în lume. Ea reprezintă un astfel de instrument din două motive principale: pe de o parte, locul său în dreptul, intern al statelor membre care au ratificat Convenția (în prezent, patruzeci și cinci, în curând patruzeci și șase), un loc care explică influența profundă exercitată de Convenție asupra legislației, jurisprudenței și practicii acestor state; și, pe de altă parte, faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaționale de apărare a drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului deține propriul său mecanism jurisdicțional supranațional, care se impune înaltelor Părți contractante și garantează, în mod efectiv, respectarea de către acestea a drepturilor proclamate. Două dintre articolele Convenției ilustrează în cel mai înalt grad această caracteristică fundamentală, și anume instaurarea, printr-un tratat internațional, a unei jurisdicții însărcinate să o aplice: art. 19, potrivit căruia se instituie o Curte Europeană a Drepturilor Omului în scopul asigurării respectării angajamentelor rezultând în sarcina înaltelor Părți contractante din Convenție și din protocoalele sale; art. 46, care obligă înaltele Părți contractante să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, în litigiile în care au fost parte. Desigur, acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este universal, ci doar european. Este, de asemenea, adevărat că el nu acoperă decât drepturile și libertățile care sunt în mod esențial orientate către respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile și politice ale omului, excluzând, cu câteva excepții, drepturile sale economice și sociale (care sunt garantate prin alte instrumente, cum ar fi Carta Socială Europeană). Totuși, cele două limite, cea dintâi geografică, cea de-a doua materială, nu diminuează deosebita importanță juridică și politică a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acesta este și motivul pentru care cunoașterea Convenției este indispensabilă la ora actuală: ea poate fi invocată în fața jurisdicțiilor interne care trebuie să o interpreteze și să o aplice, sub controlul de ultimă instanță al Curții Europene a Drepturilor Omului, care intervine nu ca un judecător de a treia sau a patra instanță, ci ca un organ de control european. Sistemul Convenției este, așadar, fundamentat pe principiul subsidiarității, bine cunoscut în dreptul internațional public general. La rândul ei, România a ratificât Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 20 iunie 1994, cu mai bine de patru ani înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, care a schimbat fundamental mecanismul instituțional, îndeosebi prin faptul că a pus capăt existenței Comisiei Europene a Drepturilor Omului, transformând Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o jurisdicție permanentă și unică, și retrăgând rolul jurisdicțional al Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. România a devenit un actor important pe terenul Convenției: astfel, ea figurează la ora actuală printre cele cinci state împotriva cărora numărul de cereri introduse este cel mai ridicat. Așa cum se spune în hotărârile Curții începând cu cele din anii 1970, Convenția este un instrument viu care trebuie citit la lumina condițiilor de viață de astăzi, la fel cum jurisprudența Curții noastre, pentru a se conforma acestei realități în schimbare, are un caracter evolutiv și se îmbogățește fără încetare. Situația drepturilor omului în România a înregistrat în ultimii ani o evoluție demnă de remarcat atât în ceea ce privește elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative, cât și în ceea ce privește transpunerea în practică a dispozițiilor legale în vigoare. Gravitatea violărilor drepturilor omului obliga însă la o cunoaștere extinsă la nivelul întregii populații, profundă, a normelor imperative în domeniu, așa încât forța coercitivă a statului, sesizat cu situații de natura celor menționate, să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice. Sigur, în ceea ce privește cadrul juridic existent se remarcă actele și proiectele de acte normative de natura să asigure independenșa justiției, inamovibilitatea judecătorilor, cele care fundamentează răspunderea ministerială și accesul la informație, cele menite să asigure organizarea și funcționarea instituției avocatului poporului. De asemenea se remarcă amendări succesive a legislației în materia drepturilor civile ale persoanelor, ale legislației penale, inclusiv cea privind executarea pedepselor privative de libertate, promovarea Legii siguranței naționale, Legii poliției, adoptarea, în vara lui 1999, a Legii cu privire la înlocuirea pedepsei cu închisoarea contravențională cu munca în folosul comunității, astfel încât să se asigure o mai mare compatibilitate a legislației și practicii din România cu standardele europene în domeniu. Deși s-au remarcat îmbunătățiri progresive ale cadrului legal – decizia legislativă în sensul promovării respectului față de valorile drepturilor omului, prin modificarea și completarea proiectelor de lege trimise Parlamentului, dar și prin schimbarea legislatiei deja existente. În acest context se remarcă necesitatea promovării cunoștințelor teoretice despre drepturile omului.Având în vedere locul drepturilor omului în construcția europeană, dar și faptul că prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale a fost asigurată de Curtea Europeana a Dreptului Omului – organ judiciar creat de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale este necesară îndreptarea atenției asupra sistemului de organizare, structura și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului, subliniind aspectele privind procedura în fața Curții, inclusiv cea de examinare a admisibilității cererilor, procedura referitoare la fond, audierea, procedura în fața Marii Camere. Declarațiile și rezoluțiile reprezintă puncte de vedere politice convergente ale statelor, ce au deschis calea pentru adoptarea unor convenții internationale privind protecția internatională a drepturilor omului. Aceste instrumente ce tratează fie problematica de ansamblu a materiei (ex: ,,Pactele drepturilor omului”), fie anumite aspecte concrete (ex: drepturile femeii, combaterea genocidului, etc) reafirmă și dezvoltă normele de drept internațional existente în această materie.În privința convențiilor, pactelor și altor forme concrete de manifestare juridică, esențiale sunt în privința tematicii arătate: – Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, amendată prin Protocolul nr 11, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1998; – Protocolul nr. 11 la Convenția de Apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; – Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată și proclamată de Adunarea Generala a ONU prin rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948; – Pactul internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale adoptat și deschis spre semnare de Adunarea Generala a Națiunilor Unite la 16 dec. 1966 prin Rezoluția 2200 A (XXI); – Pactul internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice; adoptat și deschis spre semnare de Adunarea Generala a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976; – Protocolul facultativ la pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Adoptat deschis spre semnare de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 2200 (XXI) din 16 decembrie1966; – Al doilea protocol facultativ la pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea : adoptat prin rezoluție a Adunării generale a ONU în cea de-a 44-a sesiune a acesteia, la 15 decembrie 1989; – Statutul Consiliului Europei semnat la Londra în 5 mai 1949, intrat în vigoare la 3 august 1949, modificat prin procesele verbale ale Secretarului General al Consiliului Europei; – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – Bucuresti 1975; – Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: adoptat la Paris la 20 martie 1952, intrat în vigoare la 18 mai 1954; – Protocolul nr 4 la Convenție, încheiat la Strasbourg la 16 aprilie 1983; – Protocolul nr 6 la Conventie, încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983; – Protocolul nr 7 la Convenție, încheiat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984; – Convenția Culturală Europeană, adoptată la Paris la 19 decembrie 1954; – Carta Socială Europeană revizuită și adoptată la Strasbourg la 3 mai 199 De subliniat că ratificarea lor implica asumarea de către state a obligațiilor înscrise în acestea. Acest fapt echivalează cu includerea în dreptul intern. În cazul României, ratificarea documentelor prezentate s-a realizat prin adoptarea urmatoarelor legi sau decrete: – Decretul nr. 212 publicat de ,,Buletinul Oficial al Romaniei’’ partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974. – Lege nr. 39 publicată în ,,Monitorul Oficial al Romaniei”, partea I, nr. 193 din 30 iunie 1993 de ratificare a Protocolului la 28 iunie1993,. – Legea nr.7 publicată în ,,Monitorul Oficial al României” partea I, nr. 18 din 26 ianuarie 1991 de ratificare a Protocolului la 25 ianuarie 1991. – Legea nr. 64 din 4 octombrie 1993, publicată în ,,Monitorul Oficial“ nr. 238 din 4 octombrie 1993 de ratificare a Statutului. – Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în ,,Monitorul Oficil” nr. 135 din 31 mai 1994 de ratificare a Conventiei și Protocoalelor sale aditionale. – Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în ,,Monitorul Oficial”, Partea I nr. 35 din 31 mai 1994 de ratificare a Protocolului. – Legea nr. 77/dec 1991 publicată în ,,Monitorul Oficial”, Partea I nr. 258 din 20 dec 1991 de aderare a României la Convenție. – Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în ,,Monitorul Oficial”, Partea I nr. 193 din 4 mai 1999 de ratificare a Cartei. De subliniat că toate aceste instrumente juridice (convenții, pacte, protocoale) sunt rod al recunoașterii de către state (inclusiv România) a importanței universale a drepturilor omului și libertatilor sale fundamentale, ,,a căror respectare este un factor esențial al păcii, justiției și bunăstării necesare pentru a asigura dezvoltarea relațiilor amicale și a cooperării dintre ele, ca și între toate statele” În România, după 1989 au fost create condițiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor și libertăților omului, întemeiat pe recunoașterea și stricta traducere în viață a standardelor internaționale. În acest sens au fost întreprinse o serie de măsuri legislative. În perioada imediat următoare România a devenit parte la numeroasele instrumente juridice internaționale, adoptând totodată prevederi pentru adaptarea legislației sale interne la exigențele convențiilor internaționale. S-a urmărit refacerea întregului edificiu legislativ în consonanță cu imperativele edificării statului de drept cu prevederile convențiilor internaționale și în special ale Cartei de la Paris (1990) prin care toate statele europene s-au angajat să-și fundamenteze sistemul de drept pe baza principiilor democratice. Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționării legislațiilor naționale. ,, Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libertățile cetațenești sunt lipsite de orice eficiență”. Astfel, în cazul României, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 a fost ratificată prin Legea nr 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr 135 din 31 mai 1994, intrând astfel în dreptul intern al acesteia. Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin. Acest principiu este consacrat în doctrină ca principiu al subsidiarității dreptului internațional față de dreptul intern. Un specific deosebit îl reprezintă în privința României principiul ,,self executing”, consacrat în art 20 din Constituție, în sensul că drepturile și libertățile cetațenilor vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanță cu legislația internă, primele având prioritate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului Posibilitatea unei fuzionări a Comisiei și Curții într-un organ unic a fost pentru prima oară menționată cu ocazia celei de-a 8-a reuniuni a Comitetului de experți pentru ameliorarea procedurii Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de vederi cu reprezentanții Comisiei. La 28 mai 1993, Comitetul Miniștrilor a adoptat o hotărâre prin care i se încredința Comitetului director pentru drepturile omului (CDDH) pregătirea unui proiect de protocol de amendament la Convenție, cu efect de restructurare a mecanismului de supraveghere existent. Proiectul de protocol pregătit de Comitetul de experți pentru ameliorarea procedurilor de drepturile omului (DH- PR), pus la punct ulterior de către CDDH, a fost supus Comitetului de Miniștri, care a adoptat textul la reuniunea 511 bis a delegaților Miniștrilor, ținuta la 20 aprilie 1994. Textul a fot oferit spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenției europene de la 11 mai 1994. Protocolul nr 11 este conceput ca un protocol de amendament, intrarea în vigoare fiind condiționată de obligația tuturor statelor părți de a-și exprima consimțământul de a fi legate prin acest Protocol. Din aceasta cauză Protocolul nr 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, la 4 ani dupa semnarea sa de către statele membre. Protocolul reglementează restructurarea mecanismului de control stabilit de convenție în sensul reîmpărțirii responsabilității controlului care anterior era deținut de Comisie, Curte și Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei. Scopul era conferirea pentru noul mecanism a unui caracter obligatoriu.Principalele modificări aduse de acest Protocol sunt: 1. Comisia Europeană a Drepturilor Omului și vechea Curte Europeana a Drepturilor Omului iși înceteaza existența, instituindu-se o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului care va funcționa permanent și va avea sediul la Strasbourg. 2. Sistemul va fi raționalizat și toți reclamanții vor avea acces direct la noua Curte. Cauzele care nu au nici o șansa de reușita vor fi, dupa filtrare, retrase din sistem într-un studiu incipient, prin decizia unanimă a Curtii, care va hotărâ aceasta, în cadrul unui comitet format din trei judecâtori (ele vor fi declarate inadmisibile). În marea majoritate a cazurilor, Curtea iși va desfășura activitatea în camera de 7 judecători. Numai în cazuri excepționale, funcționând ca Mare Camera și compusă din 17 judecători, se va pronunța asupra problemelor celor mai importante. Președintele Curții, președinții camerelor vor fi abilitați să facă parte din Marea Cameră în scopul de a veghea la coerența și uniformizarea jurisprudenței. Judecătorul ales din partea statului parte aflat în discuție va avea, de asemenea un loc în camera pentru a asigura o cât mai bună înțelegere a sistemului juridic supus examinării; 3. Toate reclamațiile de încălcare a drepturilor omului vor fi supuse Curții. 4. Comitetul de Miniștri nu va avea competența de a se pronunța asupra fondului problemei, pastrându-și însă rolul de a controla executarea. 5. S-a hotărât ca dreptul la recurs individual va fi obligatoriu și Curtea va avea competența jurisdicțională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale. Desfășurarea normală a procedurii într-o cauză care ajunge la o judecată asupra fondului va fi, în cele mai numeroase cazuri urmatoarea: – introducerea plângerii; -contacte preliminare cu grefa Curții; – înregistrarea plângerii; – repartizarea către o cameră a plângerii; – desemnarea unui judecător – raportor de către camera; – examinarea de către un comitet de 3 membri; – comunicarea plângerii către Guvernul respectiv; – depunerea observațiilor și stabilirea faptelor; – audierea; – decizia dată de camera asupra admisibilității; – posibilitatea de negociere, în vederea unei reglementări pe cale amiabilă – hotărârea Curții. Reguli generale Orice stat contractant (plângere statală) sau particular care se consideră victimă unei violări a convenției (plângere individuală) poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere ce are în vedere violarea de către un stat contractant a unui drept garantat prin Convenție. O notă la îndemâna celor care înaintează cererea și formulare pot fi obținute de la grefă. În ceea ce privește cererile de sesizare a Curții, acestea trebuie să îndeplinească o serie de condiții. Condițiile ce trebuie îndeplinite de petiționari se pot împărți în două mari categorii: – condiții generale ce trebuie îndeplinite de toți petiționarii; – condiții speciale ce privesc o anumită categorie de petiționari stat sau parte individuală. Condițiile generale: Aceste condiții sunt prevăzute de art 35 din Conventie și sunt: – epuizarea tuturor căilor de atac interne; – scurgerea unui termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a deciziei interne.

Condiții speciale: – numele, data nașterii, naționalitatea, sexul, profesia și adresa petentului; – numele, profesia și adresa reprezentantului, dacă este cazul; – partea sau parțile contractante împotriva cărora este îndreptată petiția – expunerea succinta a faptelor; -o expunere succinta a violării normelor Convenției și a argumentelor pertinente; – obiectul petiției ca și descrierea cererii unei satisfacții echitabile; – copii ale tuturor documentelor, a deciziilor ce privesc obiectul petiției. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului este contradictorie și publică . Audierile sunt publice, mai puțin dacă Marea Camera/ Camera nu decide în circumstanțe excepționale altceva. Altfel, memoriile și alte documente depuse la grefa Curții de părți sunt accesibile publicului. Recurenții individuali pot trimite ei înșiși petiții, dar reprezentarea printr-un avocat este recomandabilă și chiar necesară pentru audieri sau odată ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a creat un sistem de asistență judiciară pentru reclamanții cu resurse insuficiente. Părtile contractante sunt reprezentate de către agenți care pot fi asistați de consultanți sau de către consilieri. Persoanele fizice, organizațiile neguvernamentale și grupurile de persoane particulare despre care este vorba în art 34 al Convenției pot supune Curții inițial niste petiții, fie acționând direct, fie prin intermediul unui reprezentant. Reprezentantul petiționarului trebuie sa fie un consultant abilitat să-și îndeplinească funcția pentru oricare dintre Părtile contractante și având reședința pe teritoriul uneia dintre acestea, sau o altă persoana agreată de presedintele camerei. Presedintele camerei poate, acolo unde reprezentarea ar fi în mod normal obligatorie, să-l autorizeze pe petiționar să-și asume el însuși apărarea intereselor sale, daca este necesar cu asistența unui consultant sau a unui alt reprezentant agreat. Limbile oficiale ale Curții sunt franceza și engleza. Dar cererile pot fi redactate într-o limbă oficiala a statelor contractante. Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, o limbă oficiala a Curtii trebuie utilizată, mai putin atunci când președintele Camerei/ Marii Camere nu dă autorizarea de a se continua folosirea limbii în care s-a redactat cererea. Procedura de examinare a admisibilității Fiecare petiție individuală este atribuită unei secțiuni, președintele desemnând un raportor. După un examen preliminar al cauzei raportorul decide dacă aceasta trebuie examinată de un comitet de 3 membri sau de o cameră . Un comitet poate în unanimitate să declare o petiție inadmisibilă sau să o șteargă din registrul Curții pentru că o decizie în același mod poate fi luată fără un alt examen. Alte cauze le sunt atribuite direct raportorilor camerelor, aceștia pronunțându-se asupra admisibilității. ,,În afara cauzelor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate, inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum și cereri statale. Ele se pronunță în privința admisibilității, ca și a fondului cererilor, în general prin decizii separate, dar când este cazul, prin decizii unice.” Camerele pot în orice moment să se desesizeze în favoarea Marii Camere când cauza privește o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenției sau pentru că soluția problemei poate conduce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de Curte Primul stadiu al procedurii este de ordin scris chiar dacă în cadrul camerei se poate decide să se țină audiența. Pentru ca cererea sa fie acceptată, aceasta trebuie să aducă elemente noi față de cererea anterioară, dacă a mai existat una asemenea, care a fost supusă Curții. Se consideră că fiind elemente noi informațiile de natură să modifice motivele pe care s-a bazat Curtea în respingerea cererii anterioare. Curtea consideră ca fiind abuzive cererile inspirate de dorința de publicitate sau de propagandă a petiționarului sau cele care conțin termeni defaimatori, provocatori, injurioși sau ofensatori la adresa părții contractante împotriva căreia a fost îndreptată plângerea. Luate cu majoritate, deciziile camerei asupra admisibilității trebuie sa fie motivate și făcute publice. Procedura referitoare la fond Odată ce camera a decis să rețină o petiție, să admită cererea, ea poate invita parțile să trimită probe suplimentare și observații scrise, inclusiv în ceea ce-l privește pe reclamant o eventuală cerere de ,,satisfacție echitabilă” și să asiste la audierea publică privind fondul cauzei. Președintele camerei poate, în interesul unei bune administrări a justiției să invite sau să autorizeze toate statele contractante care nu participă la procedura sau toate persoanele interesate, altele decât cele reclamante, să trimită observații scrise sau în circumstanțe excepționale să ia parte la audiență. Un stat contractant al cărui resortisant este reclamantul în cauza poate sa intervină de drept. În timpul procedurii în fond negocierile vizând concluzia unei reglementări amiabile pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste negocieri sunt confidențiale. Audierea Președintele camerei conduce dezbaterile și determină ordinea în care sunt chemați să ia cuvântul agenții, consultanții și consilierii părților.Atunci când în virtutea art 42 din regulament o delegație a camerei organizează o audiere în scopul stabilirii faptelor, președintele delegației conduce dezbaterile iar delegația exercită, dacă este cazul, puterile conferite camerei de către Convenție sau prin regulament.Atunci când, fără a invoca motive suficiente, o anumită parte nu se prezintă, camera nu ține seama de acele motive daca acest lucru i se pare compatibil cu o bună administrare a justiției.Martorii, expertii și alte persoane a căror audiere este decisă de camera sau de către președinte sunt convocati de către grefier. Convocarea indică: – cauza despre care este vorba; – obiectul anchetei, expertizei sau altei măsuri ordonate de camera sau de către președintele acesteia; – dispoziții luate pentru plata indemnizației ce îi revine persoanei convocate. După verificarea identității sale și înainte de a-și îndeplini misiunea, martorul depune un jurământ sau face o declarație solemnă. Camera decide în legătură cu orice contestație apărută cu ocazia recuzării unui martor sau unui expert. Ea poate asculta cu titlu de informație o persoană imposibil de audiat ca martor. Orice judecător poate pune întrebări agenților, consultanților și consilierilor părților, petentului, martorilor, experților ca și oricărei persoane care se prezintă în fața camerei. Procedura în fața Marii Camere ,,Dispozițiile care reglementează procedura în fața Camerelor se aplică, mutatis mutandis, și celei în fața Marii Camere” . În baza art 30 din Conventie, atunci când o cauză pedinte în fața unei camere ridică o problema gravă cu privire la interpretarea Convenției sau a Protocoalelor sale, sau atunci când soluționarea unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicție față de o hotărâre dată anterior de Curte, camera poate, atâta timp cât nu a statuat încă să se desesizeze în favoarea Marii Camere, cu excepția cazului în care una dintre parți s-ar opune la aceasta în conformitate cu prevederile regulamentului. O decizie de desesizare nu are nevoie sa fie sesizată.  În baza art 43 al Convenției, oricare dintre părti poate, cu titlu de excepție, să depună în scris la grefă, într-un interval de 3 luni începând cu data pronunțării unei hotărâri date de o cameră, o cerere de retrimitere la Marea Cameră indicând o problemă gravă cu privire la interpretarea sau aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale sau o problemă gravă de ordin general care potrivit părții merită sa fie examinată de Marea Camera.Un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere, constituit în conformitate cu art 24 alin.6 al regulamentului examinează cererea pe baza dosarului existent. El nu o reține decât dacă estimează că acea cauza ridică într-adevar o asemenea problemă. Decizia de respingere a cererii nu trebuie sa fie motivată. Atunci când colegiul reține cererea, Marea Camera statuează printr-o hotărâre. De notat că atunci când o cauză a fost deferită Marii Camere, în baza art 30 sau a art 43 al Convenției, președintele Marii Camere desemnează ca judecători raportori pe unul sau – în cazul unei petiții statale – pe unul sau mai mulți dintre membrii săi. Atunci când o cauză este deferită Curții în baza art 5 alin. 4 din Protocolul nr 11 al Convenției, un colegiu de judecători ai Marii Camere, constituită în conformitate cu art 24 alin. 6 al regulamentului de organizare și funcționare al Curții decide, doar pe baza dosarului, dacă aceasta trebuie sa fie soluționată de către o cameră sau de către Marea Cameră. Când cauza este soluționată de către o camera hotărârea acesteia este definitivă în conformitate cu art 5 alin.4 din Protocolul nr 11, iar art 73 din regulament este inaplicabil. Cauzele transmise Curții în baza art5 alin 5 din Protocolul nr 11 sunt deferite Marii Camere de către președintele Curții. Pentru fiecare cauză care este transmisă în baza art 5 alin.5 din Protocolul nr 11, Marea Cameră este completată cu judecători desemnați prin rotație în cadrul uneia dintre grupurile menționate în art 24 alin. 3 al regulamentului, cauzele fiind atribuite alternativ fiecăruia dintre grupuri. Camerele iau hotărâri cu majoritate de voturi. Fiecare judecător care ia parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa hotărârii fie opinia sa separată (concordantă sau diferită), fie o simpla declarație de dezacord. În decurs de trei luni de la data pronunțării hotărârii unei camere, oricare parte poate solicita ca afacerea sa fie deferită Marii Camere daca ea ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere, compus din presedintele Curtii, președinții secțiilor, cu excepția președintelui secțiunii de care aparține camera care a emis hotărârea și un alt judecător ales, prin rotație, dintre judecătorii care nu au fost membrii camerei inițiale. Hotărârea camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau înainte dacă parțile declară că nu au intenția de a face apel la Marea Cameră sau dacă colegiul de judecători a respins asemenea cerere.  Daca colegiul acceptă cererea, Marea Camera se pronunță asupra cazului cu majoritate de voturi sub forma unei hotărâri care este definitivă.Toate hotărârile definitive ale Curții sunt obligatorii pentru statele pârâte interesate. Comitetul Miniștrilor răspunde de supravegherea executării hotărârilor. Lui îi revine astfel sarcina de a verifica dacă statele care au fost considerate că au violat Convenția au luat măsurile necesare pentru a se achita de obligațiile specifice sau generale ce rezultă din hotărârile Curții. Avizele consultative Curtea poate, la cererea Comitetului Miniștrilor, sa dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a Protocoalelor sale. Hotărârea Comitetului Miniștrilor de a cere avizul Curții este luată cu majoritate de voturi.Cererile de opinii consultative sunt examintate de Marea Cameră ale carei opinii sunt emise cu majoritate de voturi. Fiecare judecător poate sa-i anexeze fie expozeul opiniei sale separate – concordantă sau diferită – fie o simplă declarație de dezacord. Accesul la principalele hotărâri ale Curții, documentarea, cercetarea jurisprudenței bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului reprezintă o necesitate cu atât mai mult cu cât drepturile și libertățile conferite prin legea fundamentală a tării trebuie interpretate în concordanța cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate conform art 20 din Constituție, în caz de neconcordanță cu legislația internă. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de țara noastră, a dobândit aplicabilitate în dreptul intern, motiv pentru care interpretarea dată de Curte prevederilor acesteia este esențialaă. ,,Curtea este într-adevăr interpreta supremă a Convenției”   Avându-se în vedere importanța jurisprudenței Curții și a influenței pe care o exercită în dreptul intern al fiecărei tări s-a apreciat că ,,hotărârile sale duc, deseori, la schimbări ale legislației, ale jurisprudenței sau ale practicii, mai ales în domeniul procedurii judiciare și a libertăților publice”.  Funcția majoră a Curții, asa cum se subliniază în doctrină, este aceea de a ,,completa”, de a ,,remedia lacunele și slăbiciunile dreptului intern”,  fără a a se substitui însă acestuia. Dreptul intern rămâne principalul instrument de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. ,,Cel mai bun mijloc de a sensibiliza judecătorul național să aplice principiul subsidiarității care-i dă misiunea de a decide el însuși în raport cu violările Conventiei este să cunoască hotărârile Curții și să le utilizeze în propria jurisprudență”. De reliefat valoarea juridică și morală a hotărârilor Curții, eficacitatea practică a acestora, atribute esențiale care subliniază pregnant necesitatea aprofundării jurisprudenței bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârile Curții sunt definitive, neputând face obiectul unui recurs la o altă autoritate. Sunt obligatorii, dar nu executorii, în sensul că nu anulează și nu modifică nici un act al statului în culpă. Controlul executării hotărârii este asigurat însă de Comitetul Miniștrilor  ai Consiliului Europei, care poate adopta, în cazul refuzului statului de a aplica hotărârea, o recomandare. Sancțiunea nerespectării acesteia poate atrage retragerea sau exculderea statului respectiv din Consiliul Europei. Curtea hotărăște în ceea ce privește respectarea sau nerespectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului consacrate prin Conveția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, asa cum a fost amendată prin protocoalele (11) adiționale. Astfel, se sancționează nerespectarea următoarelor drepturi și libertăți: – libertatea fizică – dreptul la viață; – interdicția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante – interzicerea muncii forțate sau obligatorii; –  dreptul la libertate și la siguranță – libertatea de a pleca și a veni s.a. – drepturile de procedură:  – dreptul la un proces echitabil; – dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale; – dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori ș.a. – drepturile vieții personale: – dreptul de a se căsători; – dreptul la respect pentru viața de familie; – dreptul la respect pentru viața privată; -dreptul la respect pentru domiciliu; -dreptul la respect pentru corespondență ș.a. – libertățile spirituale: – libertatea religiei; – libertatea de exprimare; – dreptul la instruire ș.a. – libertățile acțiunii sociale și politice: – libertatea de întrunire; – libertatea de asociere; – dreptul la alegeri libere ș.a. – dreptul la respect pentru bunuri

   În  conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale, ca și de drepturile civile și politice.  S-a statuat juridic, la nivelul normelor internaționale, obligația morală a statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților omului. ,,Reprezentând un principiu de drept internațional cu valoare de ,,jus cogens” principiul respectării universale a drepturilor omului, obligă toate statele în aceeași măsură. El implică îndeplinirea unor îndatoriri ferme a fiecărui stat atât față de proprii cetățeni cât și față de comunitatea internațională a statelor, privită în întregul său. Nerespectarea obligațiilor juridice asumate poate atrage deci sancțiuni din partea comunității internaționale”. Astfel, în cazul Consiliului Europei, cea mai mare organizație interguvernamentală și interparlamentară europeană, sancțiunea ultimă este aceea a excluderii din rândurile sale a statului membru care și-a încălcat obligațiile. În preambulul statutului, acceptat de toate statele membre, se afirma de altfel convingerea statelor membre în edificarea păcii ,,bazată pe justiție și cooperare internațională”. Prin urmare, ,,orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiția ca el sa accepte principiul supremației legii. De asemenea el trebuie să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicție să se poate bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Consiliul Europei urmăreste în mod deosebit: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste; favorizarea constientizării și valorizării identității culturale europene luptănd împotriva oricărei forme de intoleranță; căutarea de soluții pentru problemele societății; sprijinirea țărilor din estul și centrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul unor importante programe de cooperare”. Într-o sesiune plenară a Curții, cu tema ,,Review of the rules of Court. Invitation to submit comments” s-a dispus instituirea unui comitet permanent de reglementare, compus din vicepresedintele Curții (Doamna Elisabeth Palm) care-și va asuma rolul de președinte și 4 vicepreședinți. Comitetul va reexamina Regulamentul în lumina celor 18 prime luni de funcționare a acesteia. Scopul este acela de a determina necesitatea aducerii de amendamente sau ajustări ale Regulamentului de funcționare a Curții, astfel încât acesta să fie imbunatățit. Persoanele sau organizațiile interesate să formuleze observații vor putea să facă acest lucru trimițând comentarii scrise grefierului adjunct al Curții, la adrese indicate de emițătorii mesajului. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organism viu, flexibil, dispus să se adapteze cerințelor, receptor sensibil al informațiilor provenite de la forurile interesate. Noul sistem instituit în urma revizuirii mecanismului de control și instituirea pe cale de consecință a Curții Europene a Drepturilor Omului permite, asa cum de altfel s-a și anticipat –  o mai bună accesibilitate a mecanismului pentru individ –  o accelerare a procedurii; –  o mai mare eficacitate” Procesul realizării drepturilor omului nu este unul armonios, care să evolueze de la sine și rectiliniu. Rămâne un domeniu de luptă și contestare pe plan intern și internațional pentru drepturi, pentru acces la putere, la resurse și respectiv pentru o distribuire a acestora. ,, De accea, acțiunea în favoarea drepturilor omului pornește de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite forme de acțiune, asigurând egalitatea în drepturi și exercitarea drepturilor individuale să devină un instrument al participarii, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales a celor care sunt sau devin dezavantajați, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în afara vieții sociale'.

3.1. Obiectivele și ipoteza cercetării
Pentru o evidențiere a aspectelor practice pe care le implică protecția juridică a cetățenilor în raporturile cu administrația publică, în partea aplicativă a lucrării va fi prezentată o situație în care au fost activate mecanismele jurisdicționale în urma încălcării drepturilor unei persoane private de libertate.Reclamantul a fost deținut în penitenciarul Arad pentru executarea pedeapsei sale cu închisoarea pe o perioadă 10 ani pentru înșelăciune. În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Politiei Arad.  Reclamantul, domnul Brândușe Ioan se plânge de condițiile de igienă precare oferite, fiind nevoit sa își satisfacă nevoile fiziologice într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pentru a fi folosită de către alti deținuti, întrucât i se asigura accesul la toaletă doar de două ori pe zi. Fiind apoi transferat în luna aprilie a anului 2002 la penitenciarele din Timișoara și mai apoi Arad, unde și-a petrecut marea majoritate a timpului de detenție, reclamantul a fost cazat cu alți 27 de deținuti într-o celulă de aproximativ 38 m2, având 18 paturi și o singură fereastră. Pe lângă cele menționate anterior, domnul Brândușe se plângea și de calitatea scăzută a mâncării și de faptul că la chiuveta din camera nu avea niciodată apă caldă. Penitenciarul Arad este poziționat la circa 20 de metri de fosta groapă de gunoi menajer care funcționase fără autorizație de mediu, urmând ca mai apoi, după închiderea acesteia să nu fie întreprinsă nici o acțiune de refacere a zonei respective. Conform reclamantului, groapa reprezinta un risc de infecție și este o sursă de mirosuri greu desuportat și de noxe olfactive.Reclamantul face referire și la convorbirile telefonice avute în închisoare, precizând  că un gardian al închisorii se afla lângă el pe durata convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat sa îi comunice acestuia, numerele de telefon la care dorea să sune pentru a fi înregistrate într-un registru.Obiectivele cercetării sunt reprezentate de studierea modalității concrete de aplicare a normelor juridice care asigură protecția drepturilor cetățenilor în raporturile acestora cu administrația publică și identificarea elementelor de jurisdicție care fac eficientă apărarea drepturilor cetățenilor atunci când acestea sunt lezate de către o autoritate administrativă.Ipoteza cercetării: în contextul încălcării drepturilor cetățenilor de către autoritățile administrației publice, prin aplicarea normelor juridice și exercitarea competențelor juridice specifice ale autorităților jurisdicționale se asigură protecția juridică corespunzătoare a drepturilor cetățenilor în raporturile lor cu administrația publică.3.2. Metodologia cercetăriiCa metode de cercetare a fost utilizat studiul de caz, fiind selectată speța cauza Brândușe împotriva României. În timpul arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Era nevoit să își satisfacă nevoile într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți întrucât nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție, reclamantul a fost nevoit să împartă cu alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă. Ținuta care i-a fost oferită de către personalul penitenciarului era o îmbrăcăminte militară, veche de mai bine de 20 de ani, și că, în penitenciarul Timișoara, administrația nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură iar hrana era de o calitate proastă: i se serveau în fiecare zi cartofi fierți și ceai fără zahăr, neoferindu-i-se niciodată carne.

3.1. Obiectivele și ipoteza cercetării

Pentru o evidențiere a aspectelor practice pe care le implică protecția juridică a cetățenilor în raporturile cu administrația publică, în partea aplicativă a lucrării va fi prezentată o situație în care au fost activate mecanismele jurisdicționale în urma încălcării drepturilor unei persoane private de libertate. Reclamantul este deținut în penitenciarul Arad ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune. În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Politiei Arad.   Reclamantul se plânge de condițiile de igienă precare, fiind nevoit sa își satisfacă nevoile fiziologice într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alti deținuti, întrucât i se asigura accesul la toaletă doar de două ori pe zi. Fiind transferat în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara respectiv Arad, unde și-a petrecut marea majoritate a timpului de detenție, reclamantul a fost cazat cu alți 27 de deținuti într-o celulă de circa 38 m2, având 18 paturi și o singură fereastră. Reclamantul se plângea de calitatea precară a mâncării și de faptul că la chiuveta din camera nu avea niciodată apă caldă. Penitenciarul Arad este situat la aproximativ 20 de metri de fosta groapă de gunoi menajer care funcționase fără autorizație de mediu, iar închiderea acesteia în anul 2003 nu a fost urmată de o refacere a locului respectiv. Conform reclamantului, groapa reprezintă un risc de infecție și este o sursă de mirosuri respingătoare și de noxe olfactive. Reclamantul face referire și la convorbirile sale telefonice în închisoare, precizând  ca un gardian al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat sa îi comunice administrației, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon la care dorea să sune.

Obiectivele cercetării sunt reprezentate de studierea modalității concrete de aplicare a normelor juridice care asigură protecția drepturilor cetățenilor în raporturile acestora cu administrația publică și identificarea elementelor de jurisdicție care fac eficientă apărarea drepturilor cetățenilor atunci când acestea sunt lezate de către o autoritate administrativă.

Ipoteza cercetării: în contextul încălcării drepturilor cetățenilor de către autoritățile administrației publice, prin aplicarea normelor juridice și exercitarea competențelor juridice specifice ale autorităților jurisdicționale se asigură protecția juridică corespunzătoare a drepturilor cetățenilor în raporturile lor cu administrația publică.

3.2. Metodologia cercetării

Ca metode de cercetare a fost utilizat studiul de caz, fiind selectată speța cauza Brândușe împotriva României. În timpul arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Era nevoit să își satisfacă nevoile într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți întrucât nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție până în prezent, reclamantul a fost nevoit să împartă cu încă alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă. Ținuta din penitenciar era o veche îmbrăcăminte militară, de mai mult de 20 de ani, și, în penitenciarul Timișoara, administrația nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură. În ceea ce privește hrana, aceasta era de proastă calitate: i se serveau în fiecare zi cartofi fierți și ceai fără zahăr, dar niciodată carne.

3.3. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelorSituația juridică propusă pentru analiză are un conținut complex, determinat de atât de caracterul încălcării dreptului în discuție, cât și de prezența mecanismelor jurdisdicționale necesare soluționării ei. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.586/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Ioan Brândușe (reclamantul), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 7 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentaleLa data de 31 mai 2007, cererea a fost declarată admisibilă și a hotărât să îi comunice Guvernului României capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și 8 din Convenție. Așa cum permite art. 29 alin. 3 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și temeiniciei cauzei.1. Circumstanțele cauzeiReclamantul , domnul Ioan Brândușe, s-a născut în anul 1951. El a fost deținut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune, pedeapsă stabilită prin hotărârile din 14 august 2002 și din 11 noiembrie 2004 ale Curții de Apel Timișoara.1.1 Detalii referitoare la condițiile de detenție ale reclamantului1.1.1.Versiunea reclamantuluiPe durata arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad unde era nevoit să își satisfacă nevoile fiziologice într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celulă pentru a fi împărțită cu alți deținuți, ei neavând acces la toaletă decât de două ori pe zi, la ora 6,00 și la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și mai apoi Arad, unde și-a petrecut majoritatea a timpului de detenție, reclamantul a fost nevoit să împartă cu alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă, ținuta din penitenciar era o veche îmbrăcăminte militară, de mai mult de 20 de ani, și, în penitenciarul Timișoara, administrația nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură, iar ceea ce privește hrana, aceasta avea o calitate slabă, oferindu-i-se zilnic doar cartofi fierți și ceai fără zahăr, dar niciodată carne.1.1.1. Observațiile GuvernuluiPe durata reținerii sale la sediul Poliției Arad, în perioada 17 ianuarie–14 februarie 2002, domnul Ioan Brândușe a a fost cazat într-o o celulă de 6,53 m2, care conținea 4 paturi, cu unul până la 4 deținuți. Guvernul României confirmă în mare afirmațiile domnului Brândușe referitoare la accesul pe care îl avea la toaletele separate de celulă, cu precizarea că în timpul zilei reclamantul putea cere să fie condus la toaletă, oferindu-i-se acest lucru imediat. Din luna februarie anului 2002 și până în la momentul efectuării plângerii, reclamantul a fost deținut a în penitenciarele Timișoara și Arad. În penitenciarul Arad, unde si-a petrecut majoritatea perioadei de deținere a împărțit cu un număr neprecizat de deținuți celula nr. 161, cu o suprafață de 15,37 m2 ce era prevăzută cu o singură fereastră de 1,50 m pe 1,80 m, având 6 paturi, o masă , 3 noptiere un dulap, două băncuțe metalice și un suport TV, aerisirea încăperii fiind facilă prin deschiderea ferestrei. Încăperea era prevăzută cu un grup sanitar (chiuvetă,toalete, cadă mică), care era separat de celulă printr-un hol, iar reclamantul accesa de două ori pe săptămână dușurile cu apă caldă. În penitenciarul Timișoara reclamantul a ocupat diferite celule. Din cauza faptului că baza de date este incompletă Guvernul României poate oferi doar informații privioare la celelalte celule în care domnul Brândușe și-a ispășit pedeapsa după noiembrie 2004. Astfel, deținutul beneficia până în anul 2007 de un spațiu de 1,5 m2, urmând ca mai apoi să beneficieze de 6.25m2. Condițiile de igienă, modalitatea de aerisire a încăperilor precum și mobilierul avea un aspect similar cu cel de la penitenciarul Arad. Mai mult, conform unei note din data de 4 septembrie 2007, domnul Brândușe Ioan a beneficiat de o plimbare oră în aer liber dar și de o alimentație corespunzătoare. După adoptarea Legii nr.275/2006 privitoare la modul de executare a pedepselor , reclamantul i s-a mărit timpul alocat plimbării în aer liber de la o oră la două ore.1.2. Detalii referitoare la fosta groapă de gunoi aflată în apropierea penitenciarului Arad1.2.1.Funcționarea gropii de gunoi și măsurile autorităților în acest sens. Orașul Arad este aflat la circa 18 metri de fosta groapă de gunoi care, era controlată de o anumită societate, care la rândul ei era administrată de Primăria orașului Arad, a funcționat din 1998 până în 2003, atunci când administrația locală a decis mutarea acesteia într-un alt loc. Din dosar reiese faptul că groapa a fost folosită fără avea anumitie autorizații necesare . Mai mult decât atât, în anul 2003, după ce s-a închis groapa menționată , nu s-a fost refăcut a zona respectivă și nu s-au întreprins lucrări de acoperire a gropii. Numeroase întreprinderi și mulți alți particulari au continuat să arunce deșeuri și gunoaie în zona respectivă. După plângerea reclamantului, de la groapa menționată vin chiar și păsări, pe lângă multe muște și insecte, reprezentând astfel un risc de infecție, dat fiind faptul că deținuții nu beneficiază de un frigider, fiind astfel nevoiți să depoziteze mâncarea în camere. Prin Hotărârea nr.76 din data de 4 aprilie 2002, Primăria Arad a realizat o strategie cu ajutorul căreia se realiza o anumită funcționare și dezvoltare a serviciilor de salubritare. Realizând riscurile la care este expusă populația datorită vechimii sistemului de depozitare a gunoaielor, primăria a dorit să scoată din folosință groapa respectivă de gunoi până în anul 2004. Conform Hotărârii Guvernului nr. 162/2002 privitoare la depozitarea deșeurilor și a legii privind protecția mediului nr.137/1995 , Universitatea Arad a realizat două studii de mediu, bilanțul I și bilanțul II, în iulie și septembrie 2003 pentru societatea împuternicită., care au fost mai apoi prezentate către APE. Conform declarațiilor acesteia, al doilea raport a fost realiat pentru obținerea autorizației APE în vederea închiderii gropii de gunoi. Rapoartele au menționat că groapa respectivă nu avea o bază legală de funcționare și că locația sa nu respectă minimul de 1.000 m, meționat de Ordinul ministrului sănătății nr.536/1997 privind normele de igienă. Lipsa unui loc special amenajat reprezenta o altă neconcodanță, în special cea a unui sistem de colectare a gazului metan produs prin fermentarea gunoaielor. Groapa se întindea pe aprozimativ 13 ha și se afla încă în folosință la data respectivă, ea atingând nivelul de 90% din capacitate (cca 350.000 m3 de gunoi) . Studiile dispuneau ca depunerea gunoaielor să fie organizată astfel încât să se înlăture riscul apariției unui eventual incendiu, să se realizeze înlăturarea larvelor de muște și mai ales să se remedieze emanația de mirosuri neplăcute. Din analizele efectuate asupra aerului reieșea că și la temperaturi de 14ºC, valorile regulamentare ale indicatorului amoniac erau depășite. Aerul din zona gropii de gunoi era puternic poluat, iar în perioadele mai calde avea loc o descompunere accelerată a gunoaielor, emanând și mai mult amoniac, care cauza la rândul lui un puternic disconfort pentru locuitorii cartierelor învecinate.În data de 26 noiembrie 2003 și 24 februarie 2005, Primăria Arad a fost solicitată să completeze cererea de închidere a gropii de gunoi de către APE însă datorită răspunsului negativ oferit de primărie pe motivul finanțării insuficiente, APE a solicitat o noua completare a cererii la data de 22 august 2006. La această dată însă răspunderea pentru groapa de gunoi menționată fusese oferită unei anumite societăți comerciale S.În data de 11 iulie 2006 a izbucnit un incendiu foarte puternic care a acoperit majoritatea suprafață a fostei gropi de gunoi din apropierea penitenciarului în care era deținut reclamantul la data respectivă. Pentru stingerea incendiului au fost mobilizați cateva zeci de pompieri pe o durată de 3 zile. Conform declarațiilor Guvernului, bazate pe informațiile oferite de Inspectoratul pentru Situații de Urgență și de penitenciarul Arad, reclamantul nu a fost afectat de incendiu întrucât vântul suflase în direcția opusă. Prin Procesul-verbal realizat în ziua de 12 iulie 2006, autoritatea județeană ce avea drept scop prevenirea ,constatarea și sancționarea eventualelor încălcări ale reglementărilor privind protecția mediului a sancționat Primăria Arad cu amendă contravențională în valoare de 30.000 lei (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului (O.U.G. nr. 195/2005).La solicitarea APE, Universitatea Arad a efectuat în luna iulie 2006 un studiu pentru a închide vechea groapă de gunoi. Raporta confirma că penitenciarul Arad era amplasat la o distanță de 18 m de groapă și menționa că groapa era în continuare în folosință fără un temei legal, având un volum de gunoaie de 462.000 m3 pe o suprafață de 14 ha. În baza analizelor , raportul evidenția faptul că aerul din zona respectiă era poluat , fapt ce cauza un disconfort ridicat pentru locuitorii din zonă. Având ca bază gradul ridicat de poluare, studiul îndemna la curățarea locului și mutarea gunoiului, în timpul iarnii, într-un loc care să fie în concordanță cu Ordinul ministrului mediului nr.757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic referitor la depozitarea deșeurilor și Hotărârea Guvernului nr.349/2005 referitoare la depozitarea deșeurilor și ale. Pentru susținerea acestei propuneri, departamentul tehnic din cadrul Primăriei Arad a indicat prezența unei poluări puternice, iar primarul a făcut referire printre altele la lipsa autorizațiilor necesare și la încălcarea Ordinului ministrului sănătății nr. 536/1997.Prin Decizia din data de 22 august 2006, Consiliul Municipal Arad a aprobat raportul menționat ,urmând ca, Ministerul Mediului în data de 31 octombrie 2006 să considere volumul de gunoi ca fiind de aproximativ 1.000.000 m3 și că închiderea gropii trebuia să fie efectuată în conformitate cu Ordinul nr. 757/2004 precizat anterior. În anul 2007, a avut loc o conversație între Primăria municipiului Arad și APE pentru obținerea acordului de către primărie a programului de respectare a normelor de protecție a mediului și a lucrărilor de închidere ce trebuiau întreprinse, acord impus de Ordinul nr. 757/2004. Din adresa APE din 26 octombrie 2007 rezultă faptul că acțiunile menționate anterior a fost aprobate la data de 18 octombrie 2007, raportul care face referire la lucrări fiind în continuare în curs de analizare. Astfel, programul respectiv prevede obligația pe care o are Primăria Arad pe perioada 2008–2009, pentru a îmbunătăți calitatea aerului în zona vechii gropi de gunoi prin acțiuni de refacere și de închidere a zonei, luându-se în considerare și acoperirea gropii cu pământ iar apoi cu iarbă și înființarea unei rețele de conducte pentru a se realiza evacuarea gazelor ce erau emanate de groapă.Directorul penitenciarului Arad menționa în data de 29 octombrie 2007 că fosta groapă de gunoi a fost închisă în anul 2000. Conform directorului, acesta era motivul pentru care acțiunea domnului Brândușe a fost respinsă iar deținuții nu au fost afectați de apropierea gropii, nefiind înregistrată nicio boală cauzată de faptele susținute, iar baza dosarului medical al reclamantului evidenția faptul că starea de sănătate a domnului Brândușe nu fusese afectată în niciun mod de prezența în proximitatea închisorii a gropii de gunoi.1.1.2. Demersurile administrative și judiciare ale reclamantuluiLa data de 27 aprilie 2004, prefectul județului Arad a precizat că în urma unei scrisori trimise de domnul Brândușe privind la efectele nocive ale gropii menționate, asupra sănătății deținuților, o societate italiană dorea să cumpere acest teren și să îl refacă. Prefectul a concluzionat precizând că speră ca acest proiect să fie dus la îndeplinire și că îi dorește reclamantului să treacă cu bine peste momentele dificile pe care le trăia.La data de 1 iunie 2004, Primăria Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului, arătând că fosta groapă fusese închisă și că nu mai era folosită. Primăria a adăugat că societatea S. redactase un raport de mediu și supraveghea în permanență această groapă. Pe de altă parte, se afla în studiu un program de neutralizare a gunoaielor menajere, autoritățile dorind să obțină în acest scop o finanțare de la Uniunea Europeană.La data de 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acțiune întemeiată pe Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate (denumită în continuare O.U.G. nr. 56/2003 ), plângându-se în special de condițiile de igienă din spațiile de detenție ale Poliției Arad și din penitenciarul Arad, de lipsa unui frigider și de faptul că trebuia să suporte în acest penitenciar aerul și mirosurile respingătoare emanate de fosta groapă de gunoi menajer.Prin Sentința din data de 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, statuând că „unele aspecte invocate de reclamant nu fac obiectul O.U.G. nr. 56/2003 și [că] celelalte aspecte referitoare la o încălcare a drepturilor sale nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă“.Prin Decizia din data de 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, prin care acesta solicita administrației penitenciarului să ia măsuri de dezinfectare și neutralizare a fostei gropi de gunoi. Instanța a statuat că aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei analize sub aspectul O.U.G. nr. 56/2003, menționând însă că partea interesată putea eventual să sesizeze administrația locală însărcinată cu curățenia orașului și cu menținerea nivelului de confort al populației în ceea ce privește mediul înconjurător.1.3. Detalii referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantului în închisoareÎntr-o scrisoare din data de 29 septembrie 2006, reclamantul precizează că un gardian al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale telefonice cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat să îi comunice administrației, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon la care dorea să sune.2. Dreptul și practica interne și internaționale pertinente2.1. Prevederile privind supunerea la rele tratamente și răspunderea civilă delictuală.Prevederile art. 267 și 2671 din Codul penal (CP) referitoare la infracțiunile de „supunere la rele tratamente“ și, respectiv, de „tortură“ sunt citate în cauzele Iambor împotriva României (nr. 64.536/01, § 130, 24 iunie 2008) și, respectiv, Velcea împotriva României [(dec.), nr. 60.957/00, 23 iunie 2005]. Prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998–999 din Codul civil) sunt descrise în Hotărârea Iambor (precitată, § 142).2.2. Prevederile referitoare la convorbirile telefonice ale persoanelor private de libertateO.U.G. nr. 56/2003, publicată și intrată în vigoare la data de 27 iunie 2003, prevedea la art. 3 că deținuții aveau dreptul să sesizeze judecătoria cu o plângere împotriva măsurilor luate de administrația penitenciară cu privire la exercitarea drepturilor lor. Art. 9 prevedea că deținuții aveau dreptul să utilizeze cabinele telefonice publice instalate în incinta închisorii și convorbirile telefonice aveau un caracter confidențial. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 275/2006, care a intrat în vigoare la data de 20 octombrie 2006 și conține dispoziții similare, prevăzând, de altfel, și că convorbirile telefonice ale deținuților se efectuează „sub supraveghere vizuală“.2.3. Prevederile interne și internaționale relevante în materia protecției mediului și, în special, depunerea și gestionarea deșeurilorArticolul 5 din Legea nr.137/1995 menționează că statul garantează oricărei persoane accesul la informații privind indicele de calitate al mediului, dreptul la un mediu sănătos, împreună cu dreptul de a se adresa autorităților administrative sau judiciare pentru a preveni sau repara prejudiciului suferit. Articolul 82 din legea menționată anterior enunță faptul că încălcarea prevederilor acestei legi atragea si răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, iar articolul 86 prevedea că cercetarea și constatarea infracțiunilor prevăzute de această lege se efectuau din oficiu de către organele de autorizate în acest sens. Conform Ordinul ministrului sănătății nr. 81/1994 și Ordinul ministrului sănătății nr. 536/1997 se impunea ca groapa de gunoi să fie la cel puțin 1.000 m față de groapa de gunoi. În altă ordine de idei, ordinul Ministrului Mediului nr. 437/1991 și 125/1996, împreună cu Legea nr. 137/1995, impuneau existența unei autorizații care să permită întreprinderea oricăror activități care implică mediul, precum gestionarea și stocarea deșeurilor. Ordinul nr. 125/1996, privind obținerea unei autorizații de mediu, menționa necesitatea efectuării unor studii pentru activitățile care ar fi putut avea un impact major asupra mediului înconjurător. Astfel, era strict necesară informarea autorităților competente cu privire la cererea de autorizare , printre care, distanța dintre groapa menționată si cartierele care ar fi putut fi afectate, instalațiile care au fost folosite pentru a depolua zona dar și informații ce privesc cantitatea emisiilor poluante, precum și soluții pentru combaterea acestor probleme. Printre altele erau prevăzute măsuri pentru asigurarea în cadrul prezentei autorizații, accesul publicului la informațiile importante, mai ales dacă autoritatea competentă consideră ca fiind necesară realizarea unui bilanț de mediu, care ar fi trebuit înaintat către o dezbatere publică. Dacă era refuzată acordarea autorizației de mediu, atunci devenea obligatorie încetarea stocării în zona respectivă de către persoana juridică mai sus menționată. Art. 10 din Legea nr.137/1995 menționează că bilanțul prezentat anterior era emis de către APE pentru stabilirea unui program de conformare,în cazul în care activitățile desfășurate în zona respectivă nu îndeplineau minimul de condiții necesare pentru obținerea repectivei autorizații.Încercând transpunerea Directivei 1999/31/CE a Consiliului Europei privitoare la depozitarea deșeurilor, au fost adoptate Hotărârea Gurvernului nr.78/2000 în legătură cu regimul deșeurilor împreună cu Hotărârea Guvernului nr.162/2002 și nr.349/2005.O.U.G. nr.78/2000 menționa faptul că autoritățile competente erau obligate să controleze și să întreprindă procesul prin care se eliminau deșeurile, în baza autorizației pe care erau obligate să o emită, evitându-se astfel apariția anumitor riscuri asupra sănătății populației. Astfel, era necesară folosirea anumitor instalații și tehnologii specifice cu ajutorul cărora trebuiau eliminate deșeurile prezente în zonă, pe baza unor planuri ce trebuiau elaborate în prealabil. Autoritățile competente erau obligate să folosească anumite sisteme cu ajutorul cărora s-ar depolua zona, iar mai apoi, după realizarea închiderii zonei, să se asigure că se vor întreprinde acțiuni de refacere din punct de vedere ecologic a zonei, toate acestea realizându-se în baza autorizațiilor de mediu obținute în prealabil cu ajutorul cărora erau stabilite tehnicile ce urmau să fie folosite împreună cu măsurile de siguranță adoptate. Hotărârea Guvernului nr.349/2005 menționa directive în vederea acordării autorizației menționate și pentru gropile deja existente, modalitatea prin care se supraveghea permanent nivelul de poluare, buna funcționare a conductelor și instalațiilor cu ajutorul cărora se ardeau gazele , precum și procedura prin care se închideau gropile care erau neconforme sau cele care se depășeau durata de funcționare prevăzută Personalul APE sau personalul calificat din administrația centrală sau locală era obligat să constate și să sancționeze săvârșirea acestor contravenții.Metodologia închiderii gropilor de gunoi a făcut succesiv obiectul unor prevederi detaliate în normative tehnice anexate la Ordinul ministrului apelor și protecției mediului nr. 1.147/2002 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deșeurilor – construirea, exploatarea, monitorizarea și închiderea depozitelor de deșeuri și Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 757/2004. Precizând că proiectul inițial de autorizare a unei gropi de gunoi trebuia să cuprindă un proiect pentru închiderea, supravegherea și reconstrucția ecologică ulterioară a gropii, aceste normative prezentau obligațiile și tehnicile în materie.3. Dispozițiile și rapoartele Consiliului EuropeiConcluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CEPT) exprimate în urma vizitelor efectuate în penitenciare din România, precum și observațiile sale cu caracter general sunt rezumate în Hotărârea Bragadireanu împotriva României (nr. 22.088/04, §§ 73–76, 6 decembrie 2007). În ultimul său raport publicat la data de 11 decembrie 2008, în urma vizitei sale din luna iunie 2006 în mai multe instituții penitenciare din România, CPT a precizat următoarele:„§ 70: (…) Comitetul este foarte preocupat de faptul că lipsa paturilor rămâne o problemă constantă nu numai în instituțiile vizitate, ci și la scară națională, încă de la prima vizită în România din anul 1995. Este timpul să fie luate măsuri de anvergură pentru a pune definitiv capăt acestei situații inacceptabile. CPT face apel la autoritățile române pentru începerea unei acțiuni prioritare și decisive pentru ca fiecare deținut aflat într-o instituție penitenciară să dispună de un pat.În schimb, Comitetul se arată mulțumit de faptul că, la puțin timp de la vizita sa din luna iunie 2006, norma oficială de spațiu de locuit per deținut în celule a fost mărită de la 6 m3 (ceea ce însemna o suprafață aproximativă de 2 m2 per deținut) la 4 m2 sau 8 m3. CPT le recomandă autorităților române să ia măsurile necesare în vederea respectării normei de 4 m2 de spațiu de locuit per deținut în celulele colective ale tuturor instituțiilor penitenciare din România.“4. Alte rapoarte referitoare la condițiile de detenție și la efectele proximității gropii de gunoiRedactat în urma unei vizite din 6 și 7 iunie 2001 în penitenciarul Arad, raportul organizației neguvernamentale „Asociația pentru apărarea drepturilor omului – comitetul Helsinki“ (Apador-CH) arăta, printre altele, că în aripa veche a penitenciarului, care trebuia în mod normal să poată primi 868 de persoane, existau 1,229 deținuți și că nivelul de hrană era nesatisfăcător. Pe de altă parte, raportul menționa pasivitatea autorităților în fața problemei foarte grave legate de prezența gropii de gunoi a orașului în imediata apropiere a penitenciarului, de unde emanau mirosuri insuportabile în lunile calde și care ridicau foarte mult riscul ca personalul și deținuții să contracteze boli.5. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din ConvențieReclamantul se plânge într-o scrisoare din 6 iulie 2004 de condițiile de detenție din sediul Poliției Arad și din penitenciarele Timișoara și Arad, în special de suprapopularea penitenciarelor, de proasta calitate a hranei și de condițiile de igienă. Acesta invocă art. 3 din Convenție, care, în partea relevantă, prevede următoarele:„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.“ Guvernul combate acest argument.5.1. Asupra admisibilitățiiGuvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant. Acesta ar fi putut să sesizeze instanțele cu o acțiune în despăgubiri pe baza prevederilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998–999 din Codul civil) sau să formuleze o plângere penală pentru „supunere la rele tratamente“ și „tortură“ împotriva persoanelor responsabile (art. 267 și 2671 CP). Ca jurisprudență internă relevantă, Guvernul depune două hotărâri susceptibile de recurs – fără a preciza cum s-au finalizat –, pronunțate de Tribunalul București în anul 2007 în cauze referitoare la răspunderea civilă delictuală în cazul absenței tratamentului medical în închisoare și al deținerii unui învinuit împreună cu recidiviști. Guvernul mai invocă și tardivitatea capătului de cerere al reclamantului în partea referitoare la condițiile de detenție din sediul Poliției Arad. Se susține că, în cazul în care reclamantul nu dispunea de o cale de atac ce trebuia epuizată, el ar fi trebuit să sesizeze Curtea în cel mult 6 luni de la data transferului său la penitenciarul Arad, în luna februarie 2002. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la aceste aspecte. Referitor la excepția indicată de către Guvernul României și bazată pe neepuizarea căilor de atac, Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamantului se referă la condițiile de detenție, în special la suprapopulare. Aceasta amintește că a menționat, într-un caz recent referitor la un capăt de cerere asemănător, care era îndreptat tot împotriva României, că nu există nicio altă modalitate care să fie epuizată de către reclamant. Argumentele aduse de către Guvern nu pot astfel influența adoptarea unei alte concluzii. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Guvernul României nu a demonstrat în nicio modalitate cum ar fi putut accesa alte căi de atac invocate pentru a remedia problema suprapopulării. În plus, Curtea a observat faptul că domnul Ioan Brândușe a atras atenția autorităților asupra condițiilor de detenția care i-au fost oferite. Curtea observă că, în ceea ce privește condițiile de detenție din sediul Poliției Arad, plângerea, așa cum a fost prezentată de reclamant, se referă exclusiv la accesul limitat la toalete în perioada declarată anterior. Ori, trebuie constatat că după transferul său din luna februarie 2002 în penitenciarul Arad, problema enunțată mai sus nu mai exista deoarece reclamantul a fost deținut în celule ce aveau toaletele separate și accesibile în orice moment. Fără îndoială, reclamantul s-a plâns și de condițiile de detenție din penitenciarele Arad și Timișoara, însă a invocat probleme de ordin general, precum suprapopularea, lipsa apei calde sau calitatea hranei. În condițiile în care nu este cazul să se scindeze în mod artificial o perioadă de detenție în perioade multiple din simplul motiv că a avut loc un transfer al reclamantului, C.E.D.O. preciază totuși că, în speță, ținând seama în special de caracterul punctual și determinat al aspectului de care se plânge partea interesată cu privire la sediul Poliției Arad, nu se poate considera că transferul reclamantului din luna februarie 2002 nu a adus o schimbare notabilă în condițiile de cazare descrise, pentru a concluziona că este vorba de o situație continuă. Prin urmare, trebuie admisă excepția invocată de Guvern și respinsă această parte a capătului de cerere a reclamantului ca tardivă, aplicându-se art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. În ceea ce privește restul capătului de cerere (condițiile de detenție din penitenciarele Arad și Timișoara), Curtea constată că acesta nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.5.2. Asupra fonduluiGuvernul face trimitere la jurisprudența Curții în materie. Referindu-se la descrierea condițiilor de detenție pusă la dispoziție de instituțiile penitenciare în cauză, Guvernul susține conformitatea condițiilor de detenție ale reclamantului cu cerințele art. 3 din Convenție. Reclamantul își reiterează în esență alegațiile. C.E.D.O. reamintește astfel faptul că articolul 3 al Convenției impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate într-un mod adecvat, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun reclamantul la o suferință sau la o încercare de o intensitate superioară nivelului de suferință inerent al detenției. Curtea face trimitere la jurisprudența sa referitoare la modul în care, în cauze similare, a făcut aplicarea principiului affirmanti incumbit probatio atunci când Guvernul este singurul care are acces la informațiile de natură să confirme sau să infirme afirmațiile reclamantului. În speță, în ceea ce privește alegațiile de suprapopulare, Guvernul nu a furnizat informații nici cu privire la mărimea celulelor în care a fost deținut reclamantul în penitenciarul Timișoara înainte de luna noiembrie 2004, nici cu privire la numărul de deținuți cu care reclamantul a fost nevoit să împartă celulele penitenciarelor Timișoara și Arad , cu excepția primiului penitenciar după anul 2004. Caracterul incomplet al bazei informatice de date până în luna noiembrie 2004 invocată de Guvern nu poate constitui un motiv suficient în acest sens pentru a înlătura pur și simplu alegațiile reclamantului referitoare la suprapopularea celulelor (paragraful 5 de mai sus). Desigur, reclamantul nu a furnizat detalii cu privire la diferitele celule și nici, dacă era cazul, declarații ale codeținuților pentru a clarifica aceste aspecte; de asemenea, reclamantul nici nu a contrazis informațiile incomplete prezentate de Guvern referitoare la mărimea celulelor. Prin urmare, Curtea consideră că este suficient, să analizeze acest caz ținând cont, deopotrivă, de declarațiile necontrazise ale părților și, în ceea ce privește celula nr. 161 a penitenciarului Arad, de existența gradului de ocupare corespunzător numărului de paturi.Curtea constată că în celula nr. 161 din penitenciarul Arad, pe care reclamantul a ocupat-o în cea mai mare parte a perioadei sale de detenție, reclamantul avea la dispoziție de un spațiu de locuit de circa 2,5 m2; pe de altă parte, aceasta apreciază că trebuie luat în considerare faptul că acest spațiu era în realitate mai mic din cauza mobilierului prezent. Referitor la penitenciarul Timișoara, atât plângerile efectuate de către domul Brândușe și necontrazise de Guvern , cât și cele prezentate de acesta din urmă pentru perioada de după luna noiembrie 2004 arată că, înainte de anul 2007, reclamantul dispunea de un spațiu de aproximativ 1,5–2 m2. Pe de altă parte, Curtea observă că din informațiile furnizate de Guvern reiese că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006, reclamantul avea dreptul la o oră de plimbare în aer liber pe zi (paragraful 6 in fine de mai sus). Curtea menționează că a constatat deja în numeroase cauze încălcarea art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual suficient . Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat cu adevărat intenția de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, lipsa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării articolului 3 al Convenției. Curtea dispune că prin condițiile de detenție la care domnul Ioan Brândușe a fost nevoit să le suporte mai mulți ani, acesta a fost supus unei încercări cu un nivel al intensității mai ridicat decât nivelul inerent al detenției, încălcându-se astfel articolul 3 al Convenției.6. Asupra pretinselor încălcări ale art. 8 din ConvențieReclamantul susține că, din cauza apropierii de fosta groapă de gunoi și din cauza pasivității autorităților față de neutralizarea acesteia, a fost obligat să respire un aer pestilențial și a fost supus unui risc real de a contracta boli. În plus, el se plânge de lipsa de confidențialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligației de a comunica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze și din cauza prezenței gardienilor lângă deținuți în timpul acestor convorbiri. Reclamantul invocă în substanță art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.“Guvernul contestă această teză.6.1. Asupra capătului de cerere referitor la fosta groapă de gunoi6.1.1. Asupra admisibilitățiiGuvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, susținând că domnul Brândușe ar fi putut invoca articolul 5 și 82 coroborate O.U.G. nr. 195/2005, privitoare la depunerea unei plângeri penale. Astfel, domnul Brândușe a formulat anumite cereri pe care le-a adresat autorităților administrative, în locul acestor căi de atac. În acest sens, subliniază că, potrivit art. 86 din Legea nr. 137/1995, constatarea și pedepsirea infracțiunilor prevăzute de această lege revenea autorităților competente, care aveau obligația să acționeze din oficiu, că reclamantul le-a atras atenția în mai multe rânduri autorităților locale cu privire la problema fostei gropi și că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență internă pentru a demonstra caracterul efectiv al căilor de atac invocate. În plus, Curtea observă că, fiind privat de libertate, reclamantul a sesizat instanțele interne cu o acțiune întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003 și care urmărea, printre altele, obligarea autorităților să acționeze având în vedere problemele olfactive legate de existența fostei gropi în apropierea penitenciarului. Chiar dacă O.U.G. nr.56/2003 nu conținea prevederi care să ofere o soluție pentru plângerea formulată de domnul Brândușe, la data de 24 mai 2006 prin decizia de respingere, Tribunalul Arad nu l-a direcționat pe reclamant către căile de atac invocate de Guvern, ci pur și simplu a observat că acesta putea eventual, să sesizeze administrația locală. Astfel, Curtea a decis ca fiind acest motiv admisibil, întrucât Guvernul României nu a demonstrat concret prezența unei căi de atac cu ajutorul căreia reclamantul ar fi putut soluția cererea.6.1.2. Asupra fonduluia) Argumentele părțilorGuvernul României a susținut că disconfortul cauzat reclamantului de către groapa menționată, nu a atins un nivel de gravitate suficient pentru a fi luat în calcul în sensul articolul 8 al, evidențiind faptul că reclamantul a fost deținut alternativ în penitenciarele Timișoara și Arad, din mai 2002 până în luna decembrie a anului 2004 și că fosta groapă nu a mai fost utilizată după anul 2002. Reprezentantul Guvernului a menționat și faptul că domnul Ioan Brândușe nu a oferit niciun element doveditor care să ateste că viața sa privată sau starea sa de sănătate au fost afectate de prezența gropii de gunoi. În legătură cu incendiul produs în luna iulie a anului 2006, acesta nu a avut decât cel mult o consecință cu un nivel scăzut asupra condamnatului. Referitor la obligația autorităților de a proteja dreptul deținutului de a-i fi respectată viața sa privată, Guvernul a considerat că administrația a luat măsurile necesare în materie de protecție a mediului conformându-se legislației interne . În acest sens, Guvernul face referire la acțiunile autorităților pentru acordarea avizului de mediu din data de 18 octombrie 2007 și, în special la Hotărârea Consiliului Municipal Arad din 4 aprilie 2002, la depunerea la APE a bilanțului cu numărul doi. Domnul Ioan Brândușe oferă declarația unui deținut, F.I, care confirmă faptul că aerisirea încăperilor de deținere se făcea foarte greu datorită mirosurilor deranjante ce proveneau dela groapa de gunoi aflată în proximitatea închisorii, și că, anual, pe timpul perioadei de vară, aveau loc incendii de o intensitate mai redusă față de incediul produs în luna iulie a anului 2006b) Aprecierea Curții(i) Principii generaleCurtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la principiile prezente în jurisprudența sa privind încălcările grave ale dreptului de a fi respectate viața privată și de familie a unui persoane, din cauza noxelor olfactive, în sensul articolului 8 al Convenției. Decizia Curții cuprinde doua direcții, prima făcând referire la faptul că articolul 8 al Convenției nu se referă doar la constrângerea efectuată asupra statului, iar cea de-a doua referindu-se la analizarea procesului decizional pentru a observa dacă interesele reclamantului au fost luate în calcul așa cum ar fi trebuit .(ii) Asupra aplicabilității art. 8 în spețăCurtea Europeană a Drepturilor Omului menționează că în alt caz a reținut aplicabilitatea art. 8, privind emisia substanțelor dăunătoare asupra dreptului reclamanților în vederea respectării vieții lor familiale și private. Astfel , după ce a evidențiat că acțiunile asupra mediului înconjurător sunt capabile să afecteze viața privată și de familie însă fără a prezenta un grad ridicat de risc asupra sănătății reclamantului, Curtea a menționat faptul că într-o altă cauză, articolul 8 se putea aplica și atunci când, în cadrul unei acțiuni de analiză a impactului avut asupra mediului s-au produs efecte periculoase ale repectivei activități care expuneau persoanele la un anumit risc.În speță, Curtea constată că plângerile domnului Ioan Brândușe referitoare la faptul că fost nevoit să suporte noxele olfactive puternice , sunt susținute și de rapoartele de impact asupra mediului, redactate în anii 2003 și 2006 , dar și de declarația oferită de codeținutul său, F.I. Studiile menționate întăresc faptul că în zona repectivă exista un grad ridicat de poluare a aerului ce producea un disconfortul major locuitorilor clădirilor aflate în vecinătate situate la o distanță mai mare de groapa menționată decât penitenciarul Arad. Mai mult de atât , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat faptul că problema închiderea gropii aflate în discuție, poziționată la 18 metri de penitenciarul în care domnul Brândușe și-a petrecut majoritatea perioadei sale de detenție, nu pare să fi fost rezolvată până la data realizării plângerii de către reclamant. Cu toate că starea de sănătate a domnului Ioan Brândușe nu s-a agravat din cauza apropierii de groapa de gunoi menționată anterior, Curtea Europeană a drepturilor Omului consideră că acest fapt nu poate duce la neaplicarea articolului 8 al Convenției. Așadar, Curtea afirmă că, având în vedere expunerea reclamantului la noxele nocive și durata acesteia, lucru ce rezultă din studiile menționate anterior, reiese faptul că acest lucru a avut o influență negativă asupra modalității în care reclamantul a fost supus regimului privativ de libertate, afectându-i astfel viața privată. Așadar Curtea decide că în această speță este aplicabil articolul 8 al Convenției.(iii) Asupra respectării art. 8 din ConvențieCurtea reamintește că, în speță, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităților în tratarea într-un mod adecvat a problemei fostei gropi de gunoi situată în imediata apropiere a penitenciarului în care este deținut, pentru a face să înceteze noxele olfactive pe care este nevoit să le suporte în celula sa. Indiferent dacă se abordează cauza din perspectiva unei obligații pozitive în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor conferite reclamantului prin paragraful 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerințe a unei autorități publice, justificate prin paragraful 2 al acestui articol, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare (a se vedea, mutatis mutandis, López Ostra împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303–C, și Giacomelli, citată anterior, § 78). Curtea observă încă de la început că, în speță, autoritățile sunt răspunzătoare de emanațiile și noxele olfactive existente în cauză, având în vedere controlul societății S. de către Primăria Arad, faptul că transferul de responsabilitate nu a avut loc decât în luna februarie 2006 și că, chiar și după această dată, autoritățile de mediu au stabilit obligații direct în sarcina primăriei pentru închiderea gropii de gunoi în discuție. Curtea constată că din dosar rezultă că groapa de gunoi în discuție a funcționat efectiv din 1998 până în 2003 și că volumul în creștere al gunoaielor acumulate demonstrează că a continuat să fie folosită și ulterior de către particulari, autoritățile neadoptând măsuri pentru închiderea efectivă a locului. Ori, în toată această perioadă, groapa de gunoi nu a avut autorizațiile necesare nici pentru funcționare și nici pentru închiderea sa. Deși dispozițiile în materie prevedeau, chiar înainte de deschiderea gropii de gunoi, necesitatea unei autorizații, precum și respectarea diferitelor cerințe, autoritățile locale, nerespectând procedura impusă, au încălcat mai multe dintre aceste obligații (amplasarea gropii de gunoi în imediata apropiere a penitenciarului Arad, lipsa instalațiilor specifice și de supraveghere a nivelului de poluare a aerului etc) din cauză că nu au respectat procedura necesară.Se statuează faptul că Guvernul României nu a indicat măsurile luate de autoritățile competente pentru ca deținuții penitenciarului Arad, – dar mai ales domnul Brândușe care solicitase informații referitoare la groapa menționată –, să poată avea acces la rapoartele prevăzute anterior, dar și la informații ce permit evidențierea riscului sanitar la care erau deținuții expuși.În final, C.E.D.O. constată că acțiunile întreprinse în vederea închiderii fostei gropi aflate în proximitatea penitenciarului Arad se află în curs de desfășurare și că Guvernul nu a oferit informațiile necesare privind stadiul lucrărilor de reabilitare și acoperire, lucrări caree ar fi trebuit să fie finalizate în anul 2009. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, deoarece statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din articolul 8 din Convenție, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, în sensul acestui articol.6.2. Asupra capătului de cerere referitor la confidențialitatea convorbirilor telefonice ale reclamantuluiReclamantul se plânge de lipsa de confidențialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligației de a indica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze și din cauza prezenței gardienilor lângă deținuți în timpul acestor convorbiri. În sprijinul acestei alegații, el atașează declarația unui codeținut, care afirmă că a văzut odată gardieni în apropierea reclamantului, dacă își amintește bine, cu ocazia unei conversații telefonice care a avut loc în anul 2005 sau 2006.Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a formulat nicio plângere în fața instanțelor interne în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 sau, după anul 2006, în temeiul Legii nr. 275/2006 (paragraful 26 de mai sus). De asemenea, acesta arată că aspectele invocate nu au fost dovedite și nu reprezintă în niciun caz ingerințe în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, deoarece nu se pune problema înregistrării convorbirilor sale, ci pur și simplu de o supraveghere vizuală, fără incidență asupra dreptului respectiv.Curtea nu consideră necesar să analizeze excepția invocată de Guvern deoarece capătul de cerere al reclamantului trebuie respins în orice caz ca vădit nefondat. În acest sens, Curtea constată că a respins deja un capăt de cerere similar într-o altă cauză, în care a constatat că alegațiile reclamantului aveau un caracter pur general și că nu erau susținute de nicio probă care să îi poată permite să considere că aspectele invocate ar putea duce la concluzia că exista o problemă ce intră sub incidența articolului 8 din Convenție [Treptow împotriva României (dec.), nr. 30.358/03, 20 mai 2008]. Curtea consideră că nu există elemente suficiente pentru a ajunge, în speță, la o altă concluzie.Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.7. Asupra aplicării art. 41 din ConvențieConform art. 41 din Convenție,„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.“7.1. PrejudiciuReclamantul solicită suma de 12.650.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pe care le-a suferit din cauza încălcărilor drepturilor sale garantate de Convenție, menționând pe scurt în acest sens, printre altele, aspecte și capete de cerere ce nu au făcut obiectul cauzei de față sau care au fost respinse ca inadmisibile. În lumina jurisprudenței relevante a Curții, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă. Reiterând faptul că a constatat încălcarea art. 3 și 8 din Convenție din cauza condițiilor de detenție ale reclamantului și a încălcării de către stat a obligațiilor sale de protecție a dreptului părții interesate la respectarea vieții sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ținând cont de circumstanțele speței și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41, aceasta apreciază că se cuvine să îi acorde suma de 8.000 EUR pentru prejudiciul moral.7.2 Cheltuieli de judecatăFără a prezenta documente justificative, reclamantul solicită și suma de 100.000 EUR pentru cheltuielile angajate în procedurile interne, pe care nu le detaliază, și încă 100 EUR pentru cheltuielile de corespondență cu Curtea. Guvernul se opune acordării vreunei sume în acest sens. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea acestora, necesitatea și caracterul rezonabil. Având în vedere că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile pe care susține că le-a angajat, Curtea hotărăște să nu îi aloce nicio sumă în acest sens.7.3 Dobânzi moratoriiCurtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție, referitor la condițiile de detenție în penitenciarele Arad și Timișoara, și pe art. 8 din Convenție, referitor la fosta groapă de gunoi din apropierea penitenciarului Arad, și inadmisibilă în rest;2. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenție;3. hotărăște că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție;4. hotărăște:a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenție, suma de 8.000 EUR (opt mii euro), ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plății, ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;b) ca, începând de la expirarea acestui termen și până la efectuarea plății, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;5. respinge cererea de reparație echitabilă în rest.Josep Casadevall,președinteSantiago Quesada,grefier
16