Drepturile Omului Notiuni Generale

Capitolul I

Drepturile omului-notiuni generale

1.1. Scurt istoric al drepturilor omului

Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este oființaumană."Drepturile pe care le au oamenii în virtutea umanității lor – drepturile omului – par să fie o inițiativă modernă, dar nu este așa, chiar din contră, inițiative în acest sens au existat înca din Antichitate.Una din primele inițiative au aparținut lui Cyrus cel Mare, primul rege al Persiei, care, după ce a cucerit Babilonul a dat câteva legi importante: a eliberat sclavii, a declarat că toții oamenii au dreptul să-și aleagă propria religie și a stabilit egalitate rasială. Toate acestea au fost scrise pe un cilindru ce este astăzi cunoscut drept Cilindrul lui Cyrus și care este considerat a fi prima cartă a drepturilor omului. Această primă inițiativă a fost atât de importantă încât a fost tradusă în limbile oficiale ale Națiunilor Unite, iar patru articole din acest document se regăsesc în proviziunile Declarației Universale a Drepturilor Omului.Alte idei sau concepte ce ar intra astăzi sub umbrela drepturilor omului din antichitate sunt Regula de Aur – ”Tratează-i pe ceilalți așa cum ți-ar plăcea să fii și tu tratat” și Edictele lui Ashoka care puneau accentul pe toleranță și care înaintau primele idei de drept umanitar internațional. Până la apariția primelor documente mult mai orientate spre drepturile populației, nu neapărat ale omului, a fost Califatul Islamic Timpuriu unde Mahomed a ținut predici și a condus reforme în ceea ce privește securitatea socială, structura familiei, sclavia, drepturile femeilor și a minorităților etnice. Un document al acestei perioade a fost Constituția de la Medina. Acest document propunea printre altele siguranța femeilor, libertatea religiei, un sistem judiciar pentru rezolvarea disputelor, responsabilitatea asupra prizonierilor, schimbări importante și pozitive în ceea ce privește sclavia.Evul Mediul a fost marcat în primul rând de Magna Carta. Magna Carta este un document publicat în 1215 ce a influențat dreptul comun britanic și documente cum ar fi Constituția Statelor Unite. Printre drepturile enumerate în acest document se află dreptul bisericii de a fi liberă de implicarea guvernului, dreptul tuturor cetățenilor liberi de a deține și moșteni proprietate, principiile de judecată și egalitatea în fața legii.Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului. Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului".
Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine.Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției franceze.

Un pas mai important a fost făcut în secolul XX cu mișcarea americană și vest-europeană de acordare de drepturi muncitorilor, mișcarea drepturilor femeii și mișcările naționale de îndepărtare a puterilor coloniale. Una din cele mai importante figuri din această perioadă și probabil una dintre cele mai cunoscute la nivel global în ceea ce privește drepturile omului a fost Mahatma Gandhi care a luptat să elibereze India de conducerea Marii Britanii exercitată în calitate de putere colonială.Perioada de după cel de-al doilea război mondial este marcată, printre altele, de apariția și dezvoltarea reglementărilor privitoare la promovarea și garantarea internațională a dreptului omului, a libertăților sale fundamentale.Respectul pentru drepturile omului este o componentă esențială și, totodată, condiția sine qua non a unei dezvoltări trainice. De aceea problematica drepturilor omului se află în ultimn ani din ce în ce mai mult în atenția opiniei publice mondiale. Dar ea reprezintă și principala preocupare a întregului sistem al Organizației Națiunilor Unite, Fiind obiectivul esențial enunțat în Carta O.N.U., semnată la San Franciscc la 26 iunie 1945, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948 și în numeroase rezoluții ale Adunării Generale și ale Consiliului Economic și Social.Actul decisiv în domeniul practicii privind problematica respectării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale a avut-o Proiectul Cartei Națiunilor Unite, elaborat în cadrul conferințelor din perioada 28 august-7 octombrie 1944, cu participarea experților din S.U A, Marea Bntanie,U.R.S.S,China.După adoptarea „Declarației universale a drepturilor omului” s-a resimțit nevoia ca prevederile declarative ale acesteia să fie reluate și precizate prin instrumente internaționale cu caracter juridic obligatoriu de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare.În același timp, avându-se în vedere că la momentul respectiv drepturile civile și politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în perspectivă, datorită condițiilor foarte diferite existente în statele membre ale O.N.U., s-a adoptat soluția, considerată mai viabilă, a reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate. După discuții ce s-au purtat în diferite organisme ale O.N.U. timp de peste 10 ani, în 1966 au fost adoptate de către Adunarea generală și deschise spre semnarea statelor, intrând în vigoare în anul 1976, „Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice” și „Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale”.Cele două pacte au o structură asemănătoare.Ambele pacte au un preambul identic în conținutul său care declară că respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume.Această problematică prezintă interes aparte și pentru numeroase organisme cu caracter regional cum ar fi: Consiliul Europei, autor al Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950); Organizația Untății Africane, autoare a Cartei Africane a Dreptunlor Ornului și Popoarelor (1981); Organizația Statelor Americane, autoare a Convenției Interamericane a Drepturilor Omului (1969) și Consiliul Regional al Drepturilor Omului, ale Individului și ale Popoarelor Asiei și Pacificului. Comunitatea internațională este astăzi mai mult ca oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate țările lumii, nu numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane marile probleme ale contemporaneității – securitatea, dezvoltarea economică și socială, independența națională etc, își pot găsi o temeinică și durabilă rezolvare.

1.2.Principalele drepturi ale omului.

Drepturile omului și libertățile fundamentale ne permit să ne dezvoltăm și să ne utilizăm deplin calitățile noastre umane, inteligeța, talentul și conștiința și să ne satisfacem nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea inerentă și bunăstarea fiecărei persoane umane se vor bucura de respect și protecție. Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuală și personală, dar creează, de asemenea premizele neliniștilor sociale și politice aruncand semințele violenței și conflictului în și între societăți și națiuni.După cum enunță prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă „fundamentul libertății, justiției și păcii în lume”.

Următoarele 19 articole tratează drepturile civile și politice de care fiecare persoană este îndreptățită să se bucure.Acestea sunt:

-dreptul la viață, libertate și siguranță;

-libertatea de a nu fi ținut în sclavie;

-dreptul de a nu fi supus terorii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante;

-recunoașterea personalității juridice în fața legii;

-protecție egală în fața legii;

-dreptul la un remediu juridic, efectiv, pentru violarea propriilor drepturi;

-dreptul de a nu fi arestat, închis sau exilat arbitrar;

-dreptul la o judecată dreaptă și la o audiere publică de către un tribunal independent și imparțial;

-prezumție de nevinovăție până când vinovăția este dovedită;

-interzicerea condamnării pentru un act care nu a constituit un delict penal la momentul comiterii lui;

-libertatea de a nu fi supus amestecului în viața intimă, familie, casă sau corespondență;

Dreptul la viață a fost consacrat ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esențiale, care influențează celelalte drepturi civile, politice, economice, sociale sau culturale, atât de către CEDO dar și de alteinstrumente juridice internaționale. Fiind un drept suprem al fiecărei persoane și,în consecință,o condiție necesară a exercitării celorlalte drepturi și libertăți ale omului, Curtea Europeană de la Strasbourg îl consideră ca „una din valorile fundamentale ale societătilor democratice care formează Consiliul Europei” Dreptul la viață al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatăvreunei persoane în mod intenționat, decât prin executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.

Oricine este îndreptățit la o ordine socială și internațională în care drepturile sale enunțate în Declarația Universală să poată fi pe deplin realizate.Fiecare om are datorii față de comunitatea în care dezvoltarea liberă și deplină a personalitații sale este posibilă.Aceste drepturi și libertăți nu pot fi exercitate contra scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.

Drepturile recunoscute de Convenție includ dreptul la muncă, la libera alegere a slujbei, la condiții sănătoase și bune de muncă, la plata egală pentru munca egală, la securitatea muncii, la odihna. Drepturile de a forma și de a adera la sindicate, dreptul la greva, la securitate socială incluzând și asigurarea socială sunt, de asemenea, recunoscute. Protecția și asistența trebuie asigurată familiei, cu o atenție specială acordată mamei și copilului.Convenția declară, de asemenea dreptul fiecărui om la standard adecvat de viață, acesta incluzând mâncare adecvată, îmbrăcăminte și adăpost. Dreptul fundamental al fiecaruia de a fi protejat împotriva foametei este în mod special recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătații fizice și psihice, precum și la educație.Statele – părți trebuie să asigure învățământul primar obligatoriu și gratuit și trebuie să existe posibilitatea ca fiecăruia sa-i fie permis și accesibil învățământul secundar. Trebuie ca accesul la învățământul supeior să fie egal pentru toată lumea. Parinții și tutorii legali trebuie să aibă dreptul să aleagă școlile pentru copiii lor și să asigure educația lor morală și religioasă corespunzătoare.

Declarația Universală a Drepturilor Omului cere fiecărei persoane și fiecărui organism al societății să promoveze respectul pentru drepturile omului și să se lupte pentru recunoașterea lor universală și efectivă. Individual, în comunitatea sa și prin organizațiile neguvernamentale, fiecare persoană poate promova educația drepturilor omului, încuraja respectul acestora la nivel național și lupta pentru deplina participare a țării sale la eforturile Națiunilor Unite de a proteja la scara internațională drepturile omului. Importanța impactului pe care simplii cetățeni îl pot avea acționând împreună pentru pace și drepturile omului nu trebuie subestimate.Pe termen lung , numai prin supotul activ al cetățenilor lumii, efortul Națiunilor Unite pentru protejarea drepturilor omului vor reuși.

1.3.Discriminarea pozitiva

Discriminarea este acțiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi în mod nejustificat, pe baza unor considerente neîntemeiate. În majoritatea țărilor democratice există legi împotriva discriminării, iar egalitatea de tratament este în general garantată de Constituție. Cu toate acestea fenomenele de discriminare există chiar și în absența unor legi pro-discriminare, și împotriva eforturilor legislative de combatere a fenomenului.Printre cele mai frecvente fenomene de discriminare se află: discriminarea pe bază de vârstă, de avere, de convingeri politice, de naționalitate, de rasă, de sex, dereligie, de orientare sexuală etc.

Notiunea de discriminare pozitiva a fost utilizata initial pentru a defini masurile luate in vederea asigurarii egalitatii efective a persoanelor apartinand acelor minoritati nationale afectate pentru o lunga perioada de discriminare constanta, cu efecte generalizate la nivelul intregului grup.

In ultimul deceniu utilizarea acestei sintagme a fost abandonata in favoarea celor de masuri specifice sau de tratament preferential deoarece, spre deosebire de discriminarea pozitiva, care presupune acordarea unei preferinte automate si absolute membrilor grupului minoritar, celelalte doua vizeaza asigurarea egalitatii depline si efective, permitand ca aprecierea sa se faca in concret, de la caz la caz.

Masurile speciale consista in toate acele actiuni, obligatii pozitive pe care statul trebuie sa le realizeze in vederea asigurarii egalitatii. In masura in care aceste actiuni creeaza un avantaj special pentru minoritati, menit sa previna sau sa compenseze pentru dezavantajele suferite in trecut de catre un grup de persoane de o anumita rasa sau origine etnica, adica daca acesta se justifica rational si obiectiv, atunci suntem in fata discriminarii pozitive sau a tratamentului preferential.

Din punct de vedere juridic, regimul preferential sau discriminarea pozitiva constituie o exceptie de la principiul nediscriminarii si, ca exceptie, trebuie interpretat in mod strict, iar nu extensiv. In cazul regimului preferential discriminarea exista, insa are o justificare rezonabila si obiectiva. Scopul ei este, desi poate parea paradoxal, tocmai realizarea unei egalitati depline si efective.

Asemenea masuri pot privi toti cetatenii de etnie minoritara sau doar pe cei de o anumita etnie. Masurile pot fi luate pe o perioada determinata sau nedeterminata, pana la realizarea egalitatii efective. insa, in orice caz, este vorba doar de drepturi individuale.

În orice societate există grupuri sociale care au fost discriminate sau defavorizate de-a lungul istoriei și în privința cărora au existat stereotipuri și prejudecăți negative.Printre asemenea grupuri sunt africanii, care pe timpurile colonialiste erau considerați oamenii de „calitatea a doua”, buni numai pentru muncă fizică grea. Romii, etichetați drept „șarlatani” și „ghicitori”, buni numai la dansat, cîntat și furat cai.Femeile, considerate „sexul slab”, inferior bărbaților, bune numai pentru treburi casnice și îngrijirea copiilor. Toate aceste stereotipuri și prejudecăți secole întregi au dominat opinia publică și deteriorat viața a milioane de oameni din toată lumea.

Odată cu dezvoltarea civilizației oamenii au ajuns să înțeleagă că toți sunt la fel, egali în dreptul lor de a trăi o viață bună și fericită. Însă pentru această egalitate nu este suficientă doar o egalitate formală – toți să primească la fel, ci este necesară o egalitate reală, echitabilă, care asigură că toți oamenii efectiv beneficiază de oportunitățile de dezvoltare și drepturile lor fundamentale.