Drepturi de Solidaritate

Introducere

Drepturile omului sunt formate din multe categorii de drepturi dintre care cea mai recentă categorie se numește drepturi de solidaritate. În literatura de specialitate drepturile de solidaritate mai sunt cunoscute ca drepturi colective sau drepturi de generația a treia, tocmai caracterului recent în domeniu.

Drepturile de solidaritate sunt formate din dreptul la pace, dreptul la un mediu sănătos și dreptul la dezvoltare. Lucrarea de față are drept scop de a promova aceste drepturi cu exemplificarea unor situații concrete. Promovarea este necesară întrucât populația trebuie să conștientizeze faptul că această categorie de drepturi există.

Această lucrare își propune să ofere informații teoretice precum și suport legislativ oferit de declarații, conferințe, tratate. Studiile de caz alese demonstrează cât de grav a fost afectată categoria drepturilor de solidaritate prin apariția de situații dăunătoare mediului, prin conflicte, poluare, punerea în pericol a stării sănătății populației, toate având ca punct comun limitarea exercitării dreptului la un mediu sănătos, dreptului la pace și dreptului la dezvoltare.

Studiile de caz scot în evidență faptul că oamenii trebuie sa fie mult mai atenți atunci când folosesc anumite tehnologii, trebuie să își i-a anumite metode de precauție pentru ca aceste evenimente tragice să nu mai aibă loc. Totodata, se pune accent pe faptul că efectele acestor accidente sunt extrem de grave, cu consecințe pe termen lung, unele chiar irecuperabile.

Prin urmare, lucrarea dorește să tragă un semnal de alarmă asupra importanței protejării mediului, accesului la dezvoltare și asupra respectării stării de pace dintre popoare. Viitorul nostru și al copiilor noștri depinde de protejarea și promovarea acestor drepturi. Oamenii trebuie să conștientizeze că importanța respectării acestor drepturi ajută la progresul civilizației. Cetățenii trebuie să se autoeduce prin cunoașterea propriilor drepturi, să-și schimbe mentalitatea pentru a asigura o dezvoltare durabilă a planetei.

Cap. 1 Drepturile omului. Delimitări conceptuale

1.1 Noțiunea de drepturile omului

Conceptul de “drepturile omului” este unul complex și de proveniență mai recentă întrucât inițial aceste drepturi erau denumite “drepturi naturale”. Expresia “rights of man” a fost utilizată inițial în limba engleză, însă s-a considerat că avea un sens discriminatoriu, înțelegându-se că se face referire exclusiv la drepturile bărbatului. Din anii ’40 această expresie a fost înlocuită cu una mai corectă și anume “human rights”, expresie ce reprezintă “drepturile persoanei umane”. În limba română, prin cuvantul “om” se ințelege că se face referire atât la bărbați cât și la femei, în acest mod fiind exceptat un posibil sens discriminatoriu.

Atât în literatura de specialitate cât și în vorbirea curentă la nivel internațional, noțiunile care fac obiectul drepturilor omului sunt : libertăți fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi comune ( “common low” ), drepturi ale cetățeanului, îndatoriri ale omului , îndatoriri fundamentale, drepturi ale popoarelor, drepturi individuale, drepturi universale. Cuvântul “om” prezintă într-un mod generic ființa umană, însă omul poate fii văzut din mai multe perspective precum : aceea de cetățean , femeie , bărbat , copil , refugiat, străin sau muncitor, dar și din perspectiva colectivă, ca un grup de oameni sau popoare.

De-a lungul timpului, societațile au încercat să definească prin intermediul instrumentelor pe care le dețineau, drepturile și obligațiile cetățenilor lor prin restricțiile adoptate pentru a menține ordinea socială. Astfel, ideea de “om” și de “umanitate” au fost discutate și interpretate încă din antichitate și până în prezent.

Către sfarșitul Republicii romane, Cicero, autor roman (106-43 î.Hr. ), a interpretat pentru prima dată ideea de “umanism” prin prisma noțiunilor de “om uman”=educat, cult și “om barbar”= needucat. Mai târziu, vechii greci spun că omul se formează prin cultivarea virtuțiilor, în timp ce creștinismul prezintă omul față de Dumnezeu, iar Evul Mediu prezintă omul din perspectiva renașterii, făcând distincție între omul uman și omul inuman. Perioada luminilor reprezentată de D.Diderot, J.J.Rousseau și Voltaire apreciau că “omul devine alfa și omega pentru întreaga cunoaștere și acțiune”, că rațiunea este caracteristica cu care sunt înzestrați toți oamenii de la natură, însă biserica, statul, sărăcia au deformat funcționarea firească a rațiunii,și astfel se incearcă modificarea elementelor care au dus la aceasta deformare.

Un alt element important în interpretarea condiției omului este promovarea ideii de libertate umană de către filozoful german Kant (1724- 1804), acesta argumentând că “omul nu poate fi tratat niciodată ca mijloc, că el trebuie întotdeauna considerat ca scop”.

Pe plan intern, Mihai Eminescu (1850-1889), în studiile sale cu privire la structura relațiilor umane în societatea românească a sfârșitului de secol al XIX-lea, a promovat idei de o valoare extraordinară privind drepturile omului în România acelor vremuri.

Astfel, Eminescu afirma că “sistemul libertaților este sistemul muncii. Trebuie ca cetățeanul să vază, că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel care n’are nimic și nu știe să s’apuce de nici un meșteșug, dă-i toate libertățile posibile tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi, care ține o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie, sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunțele, din care ea se hrănește” .

În Constituția din 1866 întâlnim pentru prima dată noțiunea de drepturi fundamentale într-o viziune modernă, text ce face parte din titlul al II-lea , denumit sugestiv “Despre drepturile românilor”, și care reprezenta fundamentul drepturilor de esență democratică din acea perioadă.

În continuare voi arăta câteva definiții ale noțiunii de drepturi ale omului din perspectiva mai multor autori precum și câteva elemente ale acestei noțiuni precum trăsături și principii.

Drepturile omului evocă acele drepturi naturale ale ființei umane înzestrată cu rațiune și conștiință, drepturi inalienabile și imprescriptibile. Drepturile omului sunt acele drepturi și libertăți de bază la care toți oamenii sunt îndreptățiți a le avea. Printre aceste tipuri de drepturi ale omului se numără drepurile civile și politice, precum dreptul la viață și la libertate, libertatea de exprimare, și egalitatea în fața legii; drepturi economice, sociale și culturale care includ dreptul de a participa la viața culturala și dreptul la cultură, dreptul de a fii tratat cu respect și demnitate, dreptul la hrană, dreptul de a muncii si dreptul la educație. Toate aceste drepturi prezintă o importanță deosebit de mare în viața oamenilor, tocmai de aceea acestea sunt stabilite prin Constituții și garantate prin aceasta și în legislația statelor lumii.

Drepturile omului sunt destinate a fi aplicate pentru toate ființele umane neținând cont de locul de unde provin și unde se află, de rasă, de sex, de culoare, etnie sau orice alt criteriu discriminatoriu. Obiectivul care se urmarește prin reglementările la nivel internațional cât și național în privința acestor drepturi este de a le pune în practică , în viața cotidiană a oamenilor din toate colțurile lumii.

Principiile care caracterizează protecția drepturilor omului sunt reprezentate de vocația universală a acestor drepturi întrucât se stabilește la nivelul fiecărui stat un standard minim pe care statul este obligat să îl adopte și să-l respecte prin legile adoptate, precum și de indivizibilitatea și interdependența tuturor drepturilor omului.

În opinia lui Adrian Năstase drepturile omului reprezintă acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

Pe plan intern, dreptul constituțional reglementează conceptele de drepturi și libertăți fundamentale ale omului și ale cetățeanului în timp ce pe plan extern, aceste concepte sunt reglementate de către dreptul internațional public.

Distincția dintre drepturi ale omului și drepturi ale cetățeanului necesită o analiză serioasă întrucat, acestea se condiționează, dar nu se suprapun în mod perfect.

Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești , deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup și anume cetațenii unui anumit stat.

1.2 Dreptul obiectiv. Dreptul subiectiv

Noțiunea de drept este folosită cu două sensuri și anume: cel care are în vedere și cuprinde regulile juridice de conduită, denumit și drept obiectiv și cel prin care se are în vedere facultatea, prerogativa unei persoane, în temeiul normei juridice, denumit drept subiectiv.

Dreptul obiectiv este ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale ale vieții sociale, norme care au un caracter obligatoriu, pe care societatea ne poate constrânge să le respectăm printr-o presiune externă sau mult mai puțin intensă. Dreptul, în sens obiectiv, include norme privind acte, fapte și comportamente atât ale indivizilor, cât și ale grupurilor sociale. Conduita tuturor membrilor colectivității trebuie să fie conformă acestor reguli de conduită, ceea ce subliniază caracterul lor imperativ.

Totodată, aceste reguli trebuie să își găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiția existenței posibile a comunității.

Conform opiniei profesorului I. Craiovean, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul de norme juridice din societate. Dreptul obiectiv are și o serie de trăsături și anume :

are caracter normativ, fiind format din reguli de conduită, stabilind comportamentul juridic al oamenilor;

regulile de conduită sunt obligatorii întrucât devin norme juridice, în structura lor intră un element specific dreptului, elemental punitiv ( sancționator) datorită căruia asemenea reguli pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței coercitive a statului dacă nu s-au respectat de bunăvoie;

regulile de conduită care alcatuiesc dreptul obiectiv sunt impersonale, adică abstracte;

dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoaștere și de exercitare a drepturilor subiective și de asumare și executare a obligațiilor corelative.

Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor și colectivităților în cadrul vieții sociale, la nevoie prin forța de constrângere a statului. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în care sunt ele consființite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze viața indivizilor grupați în societate și poate fi privit sub dublu aspect :

1. Ansamblu de izvoare de drept – acte normative, obiceiuri – care reprezintă aspectul static al dreptului;

2. Formele prin care se realizează dreptul și autoritățile statale competente să utilizeze aceste forme și reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Pentru a denumi totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-un stat se utilizează expresia de drept pozitiv.

În ceea ce privește dreptul subiectiv, D. Mazilu definește această noțiune ca fiind facultatea unui subiect de a-și valorifica un anumit interes, legalmente protejat, împotriva oricărei încercări sau acțiuni de încălcare. În acest sens au fost concepute și promovate drepturile omului, care definesc posibilitatea ca un subiect să aibă deschisă opțiunea de a-și realiza interesul legitim, chiar dacă pentru a-și atinge scopul ar trebui să se confrunte cu o persoană sau chiar cu o comunitate care ii pune sub semnul întrebării dreptul său. Dreptul subiectiv însoțește ființa umană, încă din perioada concepțiunii (capacitate de folosință), și până la moarte, ceea ce implică mai multe drepturi și obligații, inclusiv cele legate de succesiune.

Dreptul subiectiv mai poate fi definit ca îndrituirea subiecților raportului juridic concret, adică ceea ce pot ei să pretindă de la ceilalți subiecți de drept în cadrul unui raport juridic.

Printre trăsăturile drepturilor subiective amintim că:

sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relațiile cu societatea;

sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinant al unui raport juridic concret;

sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege și de morală;

sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecția puterii publice a statului;

pot avea natură juridică diferită, în funcție de ramura de drept ale cărei norme juridice le reglementează;

unui drept subiectiv aparținând unui subiect de drept îi corespunde o obligație corelativă a altui subiect de drept.

Drepturile subiective decurg și sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără a fi prevăzute în normele juridice, deci ele există și se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv pentru că numai recunoașterea și ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de drept subiectiv. Deși cele două accepțiuni ale dreptului sunt diferite ca semnificație terminologică ele sunt două ipostaze corelate ale dreptului. Dreptul subiectiv nu poate exista în afara dreptului obiectiv deoarece acesta este fundamentul acestora, este cadrul de principialitate și reglementare juridică a drepturilor subiective și de executare a obligaților corelative. Dreptul obiectiv este cel care privește și ocrotește dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viață, la sănătate și integritate corporală; dreptul la proprietate; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie și altele.

1.3 Dreptul natural. Dreptul pozitiv.

Cunoașterea implicațiilor filozofice pe care le presupune doctrina drepturilor omului, se poate realiza numai prin raportarea la câteva dintre concepțiile dominante în filozofia dreptului din ultimele secole. Cel mai însemnat dintre acestea a fost curentul dreptului natural, numit și “jusnaturalism”. Unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai doctrinei drepturilor omului, L. Lachance afirma : “dreptul natural este o răscruce. El se situeaza la punctul de întâlnire al politicii, al filosofiei naturii și al științei dreptului”.

Școala dreptului natural a conceput un om natural, fericit și perfect, în afară de orice legatură socială și a descris această stare naturală care nu este decât o pură construcție ipotetică contrară adevărului istoric”. Ieșirea din această stare s-ar fi produs prin contractul social și crearea statului.

În secolele al XV-lea si al XVI-lea numeroși juriști pun în discuție autoritatea statului și a dreptului pe de o parte, pentru a deduce din natura lucrurilor o justificare a puterii lumești, pe de altă parte pentru a combate în favoarea bisericii. Întemeietorul necontestat al teoriei jusnaturaliste este Hugo Grotius cu lucrarea “De jure belli ac pacis”.

În teoria sa asupra dreptului natural, marele gânditor pornește de la concepția aristotelică conform căreia omul este bun prin natura sa, necesitatea normelor de drept reieșind din nevoia instinctivă de a trăi în societate. Definind omul ca “zoon politikon”, Aristotel susține că tot ceea ce este în acord cu înclinarea socială a acestuia, reprezintă un principiu de drept natural. Pornind de la acestă idee, Grotius definește dreptul natural ca fiind “totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează în scopul satisfacerii inclinației naturale a oamenilor pentru viața socială”.

Mai mult, în viziunea lui Grotius, întregul drept natural se sprijină pe patru principii fundamentale care pot deveni patru comandamente obligatorii pentru oamenii care vor să traiască în societate.

Primul principiu fundamental al dreptului natural este cel al “respectării a tot ce este al altuia” (aliendi abstinentia), și a devenit unul dintre cele mai importante principii și norme de drept, care “postulează viața omului în Comunitate”. Conform acestui principiu este reglementată ideea de proprietate, dreptul fiecărui om de a-și apropria un bun și obligația celorlalți de a respecta acest lucru.

Un al doilea principiu îl reprezintă cel al respectării angajamentelor, întrucat omul își asumă anumite obligații în relațiile sale cu ceilalți membrii ai societății. În prezent, acest principiu este reglementat în toate ramurile de drept și a devenit baza oricărui raport juridic.

Cel de-al treilea principiu este cel al reparării pagubelor pricinuite altora. Astfel, Hugo Grotius susține că “se impune cu necesitate repararea pagubelor pricinuite altora, deoarece numai pe această cale va fi descurajată provocarea unor pagube și oamenii se vor simți la adăpost de acte sau fapte comise împotriva lor, acte și fapte de natură a le provoca pagube”.

Ultimul principiu, al patrulea, se referă la pedeapsa echitabilă și presupune aceea că aplicarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei comise reprezintă baza întregului sistem sancționator și a concepției doctrinare privind aplicarea pedepselor.

În opinia lui Grotius, aceste principii se impun rațiunii umane fără a putea fi contestate. Astfel, dreptul natural este un drept etern, imuabil și universal valabil fiind emanat din natura lucrurilor. De aici rezultă și diferența între dreptul natural și dreptul pozitiv, ultimul fiind expresia voinței arbitrare a oamenilor și variază de la un stat la altul.

Natura socială a omului reprezintă baza întregii gândiri a lui Grotius. Acest aspect determină oamenii să conviețuiască unii cu alții, animate de o dorință de înțelegere pașnică. Astfel se poate explica și constituirea statului, fapt ce sugerează că omul nu poate exista fără stat. Apropierea dinte oameni implică însă și respectul față de tot ce aparține altuia, fundament al unor instituții de bază ale dreptului cum sunt proprietatea, contractul, infracțiunea și pedeapsa. În lumina acestei concepții gânditorii care i-au urmat lui Grotius au căutat esența drepturilor omului în dreptul natural. Statul este cel care consacră și garantează drepturile și libertățile, care devin perene și rezistă tuturor vicisitudinilor, principiu fundamental pentru drepturile omului.

Așadar, drepturile naturale și-au găsit materializarea în drepturile fundamentale ale omului și ale cetățeanului pe care se sprijină statul de drept modern.

Un alt reprezentatnt al curentului dreptului natural este Kant. Acesta definește dreptul natural ca fiind “ansamblul condițiilor, grație cărora preferința arbitrară a fiecăruia se poate armoniza cu preferința arbitrară a celorlalți în cadrul unei legi universale de libertate “. Prin urmare, dreptul natural este alcătuit din reguli pe care rațiunea le cunoaște ca valabile în mod a priori, adică independent de orice realizare concretă. Spre exemplu, Kant spunea că nu este necesar să constați prin experientă, intr-un numar mare de cazuri, că trebuie să-ți respecți părinții sau că nu trebuie să faci altora ceea ce ție nu-ți place să ți se facă, validitatea acestor reguli fiind sesizată dintr-o dată, în mod rațional.

Modul specific de interpretare a dreptului natural se justifică și prin remarca făcută de G. Del Vecchio în care specifica, că prin Kant se sfârșește școala dreptului natural și începe școala dreptului rațional : dreptul natural devine drept rațional.

Dreptul pozitiv reprezintă ansamblul normelor juridice în vigoare într-o societate la un moment dat care sunt susceptibile de a fi îndeplinite prin apelul la forța de coerciție a statului, în cazul încalcarii lor. Normele dreptului pozitiv oglindesc principiile dreptului natural care sunt fundamentale în procesul elaborării, promovării și aplicării acestor norme .

Mircea Djuvara este cel care propune distincția între dreptul rațional și dreptul pozitiv. Acesta caracterizează dreptul rațional ca fiind dreptul care “implică emiterea de judecăți abstracte, din punctul de vedere al justiției pure, rezultând aprecieri cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau nelegal, indiferent de prevederile dreptului pozitiv”. Dreptul pozitiv este practicat în societate și este cuprins în legi, obiceiuri, jurisprudență și alte izvoare ale dreptului. Dreptul rațional trebuie să fundamenteze și să orienteze dreptul pozitiv.

În ceea ce privește drepturile omului, principiile dreptului natural “constituie un cadru firesc al emancipării și afirmării individului “.

Prin natura sa, ființa umană este înzestrată cu rațiune, principiile dreptului natural sunt impuse de rațiune, în vederea satisafacerii tendinței naturale a omului pentru viața socială. Dreptul natural este “un drept disimulat sub forma principiilor generale ale dreptului sau sub forma principiilor echității “ .

1.4 Clasificare. Generații de drepturile omului

Ansamblul drepturilor omului poate fi prezentat și sub forma unui sistem echilibrat și dinamic. Aceste drepturi configurează poziția individului în societate, creând drepturi și obligații. Totodată, acestea definesc raportul dintre individ și stat. Baza acestor drepturi a fost și este în continuă evoluție, dând expresie nivelului la care a ajuns o societate și totodată valorilor pe care aceasta le consideră importante pentru existența sa.

Odată cu dezvoltarea relațiilor internaționale și a cadrului constituțional intern al statelor, paleta drepturilor omului s-a extins continuu. Drepturile omului pot fi clasificate în diferite categorii, în funcție de diverse criterii. Având în vedere conținutul celor două Pacte, drepturile omului pot fi clasificate în drepturi civile și politice, drepturi economice, sociale și culturale. În doctrină există însă și alte clasificări, în special ale drepturilor civile și politice.

Mai mult, drepturile omului mai pot fi clasificate ca : drepturi convenționale și drepturi cutumiare, drepturi dobândite de la naștere și drepturi ce pot fi exercitate la o anumită vârstă ( dreptul de a te căsători, dreptul de a vota ); drepturi absolute (opozabile erga omnes) și drepturi relative (drepturi opozabile statului).

Totodată, în doctrina de specialitate se mai vorbește de o clasificare a drepturilor omului în funcție de regiune și se dorește a se face distincția între drepturi fundamentale și alte tipuri de drepturi ale omului. În continuare voi prezenta sistematizat drepturile omului ținând cont de modul în care sunt prevăzute în principalele documente internaționale.

Drepturi civile:

Dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitatea persoanei, dreptul de a nu fi supus la tortura, tratamente și pedepse crude sau inumane, dreptul de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevazută de lege, dreptul de a nu fi arestat, reținut sau expulzat în mod arbitrar, dreptul oricărui individ de a fi informat în momentul arestării sale despre motivele acestei arestări și de a fi înștiințat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire ce i se aduce, dreptul oricărui individ arestat sau deținut pentru comiterea unei infracțiuni, dreptul de a fi adus, în termenul cel mai scurt în fața unui tribunal și de a fi judecat într-un interval rezonabil sau de a fi eliberat, dreptul de a fi prezent la proces și de a se apăra și altele.

Dreptul la egală ocrotire a legii ce presupune dreptul de restabilire efectivă în drepturi de către tribunalele naționale competente in cazul încălcării drepurilor fundamentale acordate de Constituție sau lege, dreptul de acces egal la serviciile publice, dreptul la prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare egală împotriva oricărei discriminări.

Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept.

Egalitatea în drepturi între bărbat și femeie.

Dreptul la o cetățenie și implicit dreptul copilului de a dobândi o cetățenie.

Dreptul de a se căsători, dreptul de a întemeia o familie.

Dreptul la proprietate.

Drepturi politice:

Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religie.

Dreptul de întrunire pașnică.

Dreptul de libera circulație.

Dreptul cetățeanului de a participa la conducerea statului.

Dreptul la azil.

Drepturi economice și sociale :

Dreptul la muncă ce presupune dreptul la liberă alegere a muncii, la condiții juste și prielnice de munca, dreptul la apărare împotriva șomajului, la odihnă și timp liber, dreptul la plata unui concediu platit, dreptul la iginea muncii, dreptul la promovare profesionala, dreptul la remunerarea zilelor de sărbătoare.

Dreptul la asigurare socială, dreptul mamelor la ocrotire socială cât si cel al copiilor și adolescenților.

Dreptul de asociere, inclusiv în sindicate.

Dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea și familia sa.

Dreptul la sănătate.

Drepturi culturale :

Dreptul la educație.

Dreptul de a participa la viața culturală.

Dreptul de a beneficia de progresul tehnic și de aplicațiile sale.

Dreptul persoanei de a beneficia de protecția intereselor morale si materiale decurgând din operele sale.

Ținând cont de o altă posibilitate de clasificare a drepturilor omului, a devenit tot mai cunoscută în practica internațională expresia de “cele trei generații” ale omului.

Prin urmare, putem clasifica drepurile omului astfel:

Prima generație de drepturi se referă la drepturile civile și politice, cum ar fi dreptul la viață, la asociere, la judecată dreaptă, libertatea de expresie și altele. Drepturile civile fac referire la garantarea integrității fizice și morale, iar aceste drepturi au menirea de a proteja omul în relația sa cu sistemul legislativ și politic, pe când drepturile politice reglementează participarea la viața socială prin drepturi precum dreptul la vot, dreptul la ascociere liberă și de a participa la întruniri, dreptul la liberă expresie și accesul la informații.

Anumite drepturi pot fi regăsite în mai multe categorii de drepturi, de exemplu dreptul la liberă expresie poate fi regăsit ca fiind un drept civil dar și un drept politic.

În consecință, prima generație de drepturi și-a avut bazele în documente precum Magna Carta Libertatum și Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789, care mai târziu au fost concretizate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. Această primă generație având ca subiect central libertatea.

Cea de-a doua generație de drepturi s-a axat pe drepturile sociale,economice și culturale precum dreptul la o viață decentă, dreptul la muncă, la sănătate și la educație.

Prin urmare, drepturile economice precum dreptul la muncă, la locuință și la asigurări sociale se referă la posibilitatea de a avea anumite standarde de viață, de a le fi respectate demnitatea și libertatea umană.

Drepturile sociale își propun să promoveze participarea deplină la viața socială prin drepturi precum dreptul la educație, dreptul de a avea o familie, dreptul de a petrece timpul liber, dreptul la sănătate și dreptul la non discriminare.

Drepturile culturale promovează dreptul de a participa liber la viața culturală, dreptul la educație, dreptul la păstrarea identității culturale.

Această generație de drepturi a avut ca valoare fundamentală promovată egalitatea cât și accesul egal al indivizilor la servicii sociale, culturale și economice.

Cea de-a treia generație de drepturi, cunoscută în practica internațională și sub denumirea de “drepturi de solidaritate”, se referă și promovează dreptul la dezvoltare, dreptul la pace și dreptul la un mediu sănătos. Această ultimă generație, considerată drepturi colective ale umanității, a apărut în secolul XX, ca rezultat al fenomenelor negative ecologice, a războaielor și sărăciei, fapt ce a atras atenția asupra drepturilor anterior menționate și totodată, la asistența socială.

1.5 Drepturile de solidaritate

Așa cum am enunțat anterior, drepturile de solidaritate sunt cunoscute în literatura de specialitate ca drepturi colective sau drepturi de generația a treia.

Aceste drepturi au în prezent o importanță din ce în ce mai mare deoarece dreptul internațional contemporan le recunoaște ca fiind o expresie a unei concepții de viață în comunități mai largi și care nu ar putea fi realizate decat prin eforturi conjugate.

În afară de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prăpastia dintre cei bogați și cei săraci, printre aceste drepturi de generația a treia se numără și drepturile care privesc mediul înconjurător.

Aceste drepturi au rolul de a garanta că mediul natural al omului nu este afectat sau chiar distrus în  întregime. De la summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi precum dreptul omului la un mediu intact – mai ales în ceea ce privește generațiile următoare – au devenit din ce în ce mai importante.

Putem observa așadar că drepturile omului nu au fost stabilite o dată pentru totdeauna, ci că ele sunt suficient de flexibile pentru a putea reacționa la noi provocări ca de exemplu problemele globale ale mediului.

În ceea ce privește noțiunea de drepturi de solidaritate, de generația a treia sau drepturi colective au existat numeroase discuții întrucât unii teoreticieni consideră că ideea de drepuri ale omului reprezintă în sine drepturi subiective care nu pot fi considerate ca aparținând unui grup.

Pe de altă parte, aceste drepturi deși sunt drepturi subiective, și prin urmare aparțin fiecărui individ în parte, singurul mod de a le exercita este în colectiv întrucât acestea au importanță numai în interiorul unei colectivități.

Ludger Kühnhardt aprecia într-una din publicațiile sale că: “Odată cu căderea regimurilor comuniste și a discreditării ordinii promovate de acestea, controversele cu privire la drepturile omului, exagerate ideologic, au scăzut în intensitate. În prim-plan au apărut însă acum două alte controverse: prima dintre ele vizează problema apariției unor drepturi colective ale omului, cealaltă atinge problematica caracterului universal al dreptului omului în contrast cu multitudinea culturilor din lume. În ceea ce privește prima discuție, reprezentanții emisferei sudice, dar și apărătorii mai "progresiști" din nord, încearcă să preia în textul universal al drepturilor omului așa numitele "drepturi de solidaritate". Printre acestea se numără în primul rând dreptul la pace, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu curat. Chiar dacă acestea sunt țeluri nobile și deosebit de importante, au existat voci critice care au pus sub semnul întrebării integrarea acestor drepturi colective în aceeași categorie cu drepturile politice individuale. Drepturile de solidaritate postulate reprezintă, fără excepție, expresia unor situații colective și presupun acțiuni politice active, nefiind exclus faptul ca ele să și eșueze. Filosofia drepturilor omului a presupus însă mereu că drepturile omului sunt drepturile morale și inalienabile ale indivizilor, pe care toate statele trebuie să le respecte”.

Prin urmare, cele mai cunoscute drepturi de solidaritate sunt:

Dreptul la pace

Dreptul la dezvoltare

Dreptul la un mediu sănătos

Capitolul 2 Dreptul la pace

2.1 Pacea o valoare supremă a omenirii. Dreptul la pace și dreptul păcii

Pornind de la premisa că “pacea este bunul suprem al omului” putem aborda doua sintagme care au la baza conceptul de “pace” și anume: dreptul păcii și dreptul la pace.

Prin urmare, dreptul la pace și dreptul păcii au la bază același concept: pacea.

Mai mult, dacă stabilim care este semnificația celor două concepte, concluzionăm că dreptul la pace se regăsește în structura dreptului păcii, iar existența acestuia din urmă este de neconceput fără a avea ca fundament dreptul la pace.

Dreptul la pace totodată este un drept ce aparține fiecărui om chiar de când se naște fără a fii condiționat de ceva sau de cineva, reprezentând o componentă a dreptului la viață, reprezentând deci un drept fundamental al omului. Prin urmare, fiecare ființă umană are dreptul la pace, la liniște. În literatura de specialitate s-a demonstrat că popoarele au un drept la pace de o însemnătate impresionantă și a cărui respectare este obligatorie pentru toate ființele umane.

În opinia lui Victor Hugo pacea este transpusă astfel : “oricum ar fi ziua de azi, ziua de mâine e pacea”, în timp ce poetul George Topârceanu preciza că nimic nu este mai de preț ca dreptul oamenilor la liniște, la pace, întrucât “războiul oprește vremea în loc și desfășoară de-a-ndărătelea pe pământ toate etapele civilizației omenești”. Pe de altă parte, Nicolae Bălcescu spunea: “câte nu poate realiza omenirea dacă dreptul popoarelor la pace se înfăptuiește”.

De aici, rezultă ideea că dreptul la pace este un drept opozabil a cărui existență este strâns legată de noțiunea de dreptul păcii, noțiune ce presupune dobândirea, menținerea și consolidarea dreptului la pace a fiecărui individ. Mai mult, dreptul păcii ocrotește și menține dreptul la pace.

În ceea ce privește apărarea dreptului la pace al fiecărui individ, Nicolae Titulescu preciza : “ Pacea este într-adevăr un fenomen de mișcare. Este un lucru viu care se înfăptuiește treptat. Pacea nu înseamnă odihnă, nu înseamnă delăsare. Pacea nu este decât un scop, nu e decât o direcție. Dar în direcție zace împlinirea, iar drumul este străbătut din clipa în care ai pășit pe el. Totul este să asiguri ritmul înaintării!”.

Activitatea neîncetata a lui Nicolae Titulescu a avut drept scop apărarea păcii a cărei semnificație era de stare firească, naturală, a raporturilor dintre state, în timp ce războiul era considerat un fenomen anormal ce trebuie înlăturat din viața societății.

Pacea este mecanismul prin care se asigură progresul fiecărei națiuni și contribuie la tezaurul civilizației mondiale, iar colaborarea dintre state este posibilă numai în condiții de pace.

Așadar, pacea reprezintă o condiție în ceea ce privește creația și împlinirea, o premisă de bază a civilizației, numai în acest mod omul se poate manifesta firesc, se poate afirma și dezvolta. Concluzionând, observăm că cele doua noțiuni privitoare la pace acționează într-un mod interdependent, iar sfera lor nu poate fi clar delimitată întrucât cele două noțiuni se includ reciproc.

Pentru a observa și înțelege în mod corect legătura strânsă dintre dreptul la pace și dreptul păcii trebuie să analizăm în doctrina de specialitate semnificațiile profunde ale acestor noțiuni. Deși dreptul păcii este o ramură de drept destul de nouă, mulți autori au încercat să îi contureze o cât mai corectă definire. Dintre aceștia, cel care a reușit să formuleze cea mai completă și corectă definire a dreptului păcii a fost Dumitru Mazilu prin intermediul studiilor sale numeroase.

D. Mazilu aprecia că istoria demonstrează că pacea s-a dobândit cu prețul unor mari eforturi, ca rezultat al luptei și strădaniilor a milioane și milioane de oameni. Dobândirea, menținerea și consolidarea păcii implică, de regulă, confruntarea unor forțe opuse. Acest caracter se amplifică în zilele noastre, ca urmare a deteriorării situației internaționale.

În zilele noastre, dreptului internațional îi revine un rol deosebit de important în menținerea și consolidarea păcii. Acest rol este demonstrat de evoluția cotidiană a raporturilor dintre state dar și în lucrări teoretice. De aceea, fiecărui stat îi revine obligația de a se abține de la orice gest care să pună în pericol relațiile internaționale, să ducă la crearea unor situații conflictuale de natură să pericliteze pacea, securitatea și bunăstarea la nivel global. Episcopul Augustin spune în lucrarea “Despre cetatea lui Dumnezeu” că “ nu căutăm pacea pentru a purta războiul, ci purtăm războiul pentru a dobândi pacea”.

Mai mult, Secretarul general al ONU arată că o grea răspundere o au „nu numai guvernele, dar și omenirea însăși, deoarece popoarele trăiesc sub amenițarea unei conflagrații incontrolabile”

Privitor la geneza dreptului păcii, autorul apreciază în aceeași carte că dreptul păcii are rădăcini adânci nu numai în gândirea celor mai luminate minți ale umanității, ci și în reglementările adoptate în tratatele și înțelegerile internaționale încheiate încă din antichitate. Aceasta confirmă încă o dată preocuparea milenară a popoarelor pentru dobândirea păcii, pentru menținerea și consolidarea ei.

Așadar, preocupate ca dreptul lor să se realizeze, popoarele au conceput norme, principii, un ansamblu de reglementări care să restrângă sfera de acțiune a conflictelor, a confruntărilor armate, să elimine războaiele din viața Planetei și să asigure statornicirea unor relații de încredere și colaborare, de sprijin reciproc și întrajutorare. Oamenii politici și-au adunat astfel forțele prin pricepere și inteligență, într-o acțiune comună de menținere și consolidare a păcii, de construire a unei lumi fără arme și fără războaie, în care să se înfăptuiască dreptul la pace.

Profesorul Dumitru Mazilu caracteriza dreptul păcii ca fiind “ansamblul de norme constituite prin acordul de voință al statelor suverane și egale în drepturi, care vizează statuarea unor structuri adecvate menținerii și consolidării păcii, prevenirii și soluționării conflictelor și stărilor conflictuale, îndeplinite prin acțiunea politică, juridică, educativă și de altă natură a fiecărui stat, iar, la nevoie, prin mijloace coercitive aplicate de către state, individual sau colectiv ”.

În ceea ce privește construcția păcii, popoarele lumii și-au concretizat atenția în direcția edificării unei construcții a păcii care să acționeze, prin mijloace adecvate, pentru menținerea păcii și securității internaționale. Idei în acest sens se regăsesc în gândirea politico- juridică și filozofică a epocilor anterioare, dar încercari de concretizare cele mai reușite sunt cele legate de crearea Societății Națiunilor și constituirea ONU.

Totodată, dintre cele mai importante mecanisme de menținere a păcii enumerăm Societatea Națiunilor – 1919, Mica Înțelegere -1921, Înțelegerea Balcanică – 1934, Pactul de neagresiune și conciliera de la Rio de Janeiro – 1933, Organizația Națiunilor Unite – 1942, Organizația Națiunilor Africane – 1958, Liga Statelor Arabe – 1945, Organizația Statelor Americane – 1948.

În consecință, dreptul la pace are un caracter juridic caracterizat prin recunoașterea sa la nivel internațional în documente precum Declarația universală a drepturilor omului din 1948 în care în art.28 se menționează că “orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta Declarație pot fi deplin înfăptuite”.

2.2 Cerințe pentru menținerea păcii

Conform opiniei profesorului Dumitru Mazilu pentru ca domnia păcii să fie echilibrată și menținută trebuiesc a fi îndeplinite câteva cerințe ce fac referire la aspecte precum:

a). Dezvăluirea cauzelor și actelor de natură a genera stări de încordare și conflict în relațiile dintre state. Evoluția relațiilor internaționale în diverse zone ale lumii pune in evidență necesitatea de a se cunoaște cu precizie acele cauze care au determinat actele și faptele generatoare ale stărilor de încoradre și conflict, deoarece numai pe aceasta cale devine posibilă înlăturarea lor și deci reașezarea relațiilor, în pericol să se deterioreze, pe făgașul lor firesc, coincidență a eliminării surselor conflictuale existente anterior.

b). Eliminarea suspiciunii și neîncrederii din raporturile dintre națiuni și popoare. Relația păcii nu se poate clădi decât pe fundamentul încrederii depline între popoare și națiuni. Suspiciunea generează fapte de natură a determină stări de încordare și chiar conflictuale. Suspiciuna face ca popoarele să se îndepărteze unele de altele, creându-se astfel o imagine deficitară asupra conlucrării și apropierii dintre ele.

c). Promovarea unui climat de natură a favoriza buna conviețuire a popoarelor, în condițiile respectului reciproc al ființei și demnității fiecăruia. Un asemenea climat poate fi promovat numai atunci când se asigură respectul reciproc al ființei și demnității fiecărui popor. Astfel că, promovarea și consolidarea păcii presupune:

Instaurarea unei politici internaționale noi, democratice și echitabile;

Oprirea cursei înarmărilor și orientarea resurselor tuturor popoarelor spre progres economico-social;

Intensificarea eforturilor pentru destindere și colaborare între toate popoarele.

2.3 Tendințe contradictorii

Există unele tendințe contradictorii în ceea ce priveste pacea, tendințe pe care profesorul Mazilu le scoate in evidență în studiile sale de specialitate. Conform opiniei acestuia în viața internațională se acționează, în continuare, pentru menținerea sferelor de influență și dominație, folosindu-se în acest scop diferite mijloace: economice, politice, diplomatice și militare.

Prin urmare, este evident faptul că cel mai periculos mod de a clătina domnia păcii este calea militară, prin instrumentele ei de distrugere și prin consecințele grave pe care le provoacă în plan material și uman.

De-a lungul istoriei s-au observat și alte metode de distrugere a păcii internaționale precum presiunile economice, contracțile internaționale inechitabile, metode ce determină o accentuare a dependentelor față de state puternice ce au ca urmare subordonarea statelor slab dezvoltate în raport cu cele dezvoltate.

Un studiu al ONU realizat în perioada 1950-1995 a relevat faptul că a existat o tendință de scădere a țărilor în curs de dezvoltare astfel că în 1950 era o pondere de 31%, în 1965 de 21%, în 1973 de 18% ajungând ca în 1995 să fie de 11%. Toate acestea s-au întâmplat ca efect al persistenței unor raporturi de schimb “inechitabile”, a unor practice comerciale restrictive, a obstacolelor tarifare și netarifare.

În literatură se vehiculează ideea că dorința popoarelor lumii de a fi stăpâne pe destinele lor, pe tezaurul pe care îl au, este considerat un pericol în menținerea păcii.

Este bine de știut că periculoasă pentru pacea popoarelor nu este lupta lor în direcția dezvoltării independente și suverane, ci politica de dominație a altor popoare, de încălcare a drepturilor lor fundamentale, a aspirațiilor lor legitime spre progres și dezvoltare.

Prin urmare, consolidarea păcii implică lichidarea dominației, a politicii de amestec în treburile interne ale altor popoare și garantarea condițiilor dezvoltării libere, de sine stătătoare a fiecărui popor.

Pentru a pune în practică considerentele menționate mai sus, statele lumii au creat „Forumul mondial al păcii” în 1942 totodata și în dorința de a realiza un sistem eficient de pace și securitate, având în vedere istoria zbuciumată prin care acestea au trecut.

Astfel că, după mai multe întâlniri, statele participante la forum au adoptat la 24 octombrie 1945 „Carta Națiunilor Unite”, tot atunci fiind proclamată și „Ziua Națiunilor Unite”. Printre organele forumului mondial se numară Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

2.4 Contribuția lui Nicolae Titulescu la menținerea păcii

În cercetările efectuate asupra relațiilor internaționale, Nicolae Titulescu demonstra cu numeroase argumente că pacea presupune respectarea dreptului internațional și că încălcarea normelor sale are grave consecințe pentru evoluția vieții internaționale. Pacea se bazează pe respectarea principiului egalității în drepturi a statelor, care este strâns legat de principiul suveranității și independenței statelor și de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional.

Titulescu consideră că intr-un sistem juridic internațional un stat sau un grup de state nu poate fi admis să beneficieze de mai multe drepturi decât alte state. Aceasta ar periclita pacea, ar face imposibile relațiile de coexistență pașnică. Egalitatea în drepturi presupune statornicirea și desfășurarea între entități suverane și egale în drepturi, fiecare stat având posibilitatea egală de a dobândi drepturi si de a-și asuma obligații. Reprezentanții statelor au obligația să promoveze și să apere egalitatea în drepturi.

Titulescu sublinia de asemenea, importanța neamestecului în treburile interne ale altor state pentru ca pacea să fie menținută. Drepturile fundamentale ale poporului trebuie exercitate în virtutea atributelor sale din domeniul organizării și conducerii treburilor economice și sociale de sine stătător, fără nici un amestec din alta parte.

Din acest punct de vedere, o exemplificare a nerespectării acestui principiu de-a lungul istoriei a fost poziția Rusiei întrucât a avut o mare influență asupra statelor din vecinătatea acesteia, inclusiv România prin adoptarea regimului comunist.

N. Titulescu demonstrează că există totodată și necesitatea asigurării unor relații internaționale bazate pe legalitate, considerând că principiul legalității constituie premisa esențială a unei ordini juridice în care normele dreptului să călăuzească raporturile existente și să contribuie la orientarea evoluțiilor lor viitoare. Fundamentul principiului legalității îl reprezintă acordul de voință dintre statele suverane și egale în drepturi, combătând încercările de justificare a încălcărilor aduse normelor de drept în relațiile internaționale.

Astfel că apare o deosebire între legalitatea internă și legalitatea internațională. Dacă în cazul dreptului intern, în care emanația voinței forțelor politice aflate la conducere într-un stat, legalitatea este asigurată prin întreaga forță coercitivă a statului respectiv, în cazul dreptului internațional, legalitatea nu poate fi asigurată printr-un organ central de constrângere, ci de către state prin acțiunile lor îndreptate împotriva acelora care încalcă principiile și normele acestui drept.

Sunt necesar a fi promovate relații de încredere și respect reciproc în viața internațională. Tratatele incheiate între state trebuie să statornicească drepturi și îndatoriri reciproce, pornind de la respectul reciproc al partenerilor pentru a asigura și garanta securitatea tuturor. Titulescu consideră necesare cel puțin două elemente pe care le vedea realizate concomitent și corelativ:

a). Statornicirea unor raporturi de bună vecinătate în fiecare zonă și între toate statele.

b). Încheierea unor înțelegeri pe zone geografice, care să conțină angajamentele reciproce de securitate.

Prin urmare, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenția de definire a agresorului și a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înțelegeri și pentru încheierea în 1934 a Înțelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.

Totodata, Nicolae Titulescu mai vorbește despre o condiție fundamentală a consolidării păcii și securității internaționale printr-o cooperare a statelor. Este necesar existența unui sistem juridic care să faciliteze cooperarea și să atingă scopurile dorite. Cu toți știm că fiecare stat e diferit de celelalte prin cultură, prin etnie, religie și alte lucruri, însă până la urmă toată această diversitate formează un tot, un întreg indivizibil.

În discursul rostit de Titulescu cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din Atena la 21 octombire 1933, sublinia : „Omul nu poate fi străin omului numai prin faptul că între ei se ridică o graniță. Și pacea nu înseamna nimic altceva decât conștiința universalității speciei umane”.

2.5 Situația contemporană a păcii

În anii ’90, după căderea Cortinei de Fier, mulți au sperat că între națiuni se va dezvolta un mod de relaționare pacifist pe termen lung. Dar războaiele de secesiune din fostele țări URSS, conflictele civile din Indonezia, atacurile teroriste de la 11 septembrie, înlăturarea regimului taliban din Afganistan și ocuparea Irakului, arată toate același lucru: chiar dacă nu ne îndreptăm spre un al treilea razboi mondial în secolul al XXI-lea, nu ne îndreptăm cu siguranță nici spre o eră în care să domine pacea mondială.

Chiar dacă numărul războaielor inter-statale au scăzut de la sfârșitul anilor ’60, numărul conflictelor din cadrul aceluiași stat au crescut constant din 1945.

Instituțiile supranaționale cu un cuvânt important de spus sunt NATO și ONU. După terminarea Razboiului Rece, ONU a devenit un element esențial de menținere a păcii, cu intervenții de succes în Namibia (1989-1990), de exemplu, sau în Cambogia (1992).

Pe de altă parte, insuccesele acestei organizații relevă limitele eforturilor de a menține pacea la nivel global. ONU nu a putut preveni, de pildă, conflictele din Somalia, Rwanda, Bosnia, Kosovo sau Irak. ONU rămâne, în ciuda acestor probleme, o instituție fără caracter hegemonic, de o maximă importanță pentru politicile globale de securitate și pentru strategiile de comunicare internaționale.

În acest fel, angajarea acestor organizații supranațioanle, precum ONU cu rol de mediatori, determină totodata și o implicare în problemele internaționale și la nivel statal. Un exemplu relevant îl reprezintă conflictul din Congo (anii ’60) în cadul căruia în timpul discuțiilor nu s-au implicat numai organizații supranaționale și ci state vecine precum Rwanda, Uganda și Angola dar și state îndepărtate precum SUA, Belgia, Africa de Sud. Aceste aspecte influențează radical comunicarea în timpul unei crize sau a unui conflict, precum și aspecte de natură religioasă, politică, etnică, economică și regională care pot înclina balanța către menținerea păcii sau către destabilizarea acesteia.

În prezent pacea are o dimensiune complexă față de cum era percepută în urmă cu un secol. Astfel că, în opinia lui Rayomnd Aron, pacea este percepută ca fiind suspendarea, de lungă sau de scurtă durată, a stării de rivalitate și violență între unitățile politice iar principiul de bază al păcii este puterea. Aron mai menționeaza că există și pacea prin teroare „care va fii întâlnită tot mai des în viitor”. Aceasta ultimă remarcă era facută în 1966 și din nefericire teroarea a apărut în istoria actuală.

Rayomnd Aron scoate în evidență un aspect important al păcii prin teroare: în prezent pacea este mai puțin pacifistă față de cum era în urmă cu un veac iar prezența unui război este mai teribilă decât era în trecut datorită faptului că oamenii știu mai multe, au acces la mai multe informații și bineînțeles, tehnologia a avansat enorm.

Această eră a informației și a tehnologiei dezvoltă arme din ce în ce mai sofisticate, care sunt totodată și mult mai periculoase. Fenomenul dezvoltării de arme, în special cel al armelor nucleare, este tot mai periculos și a devenit în prezent o preocupare intensă a tot mai multor state dintre care Statele Unite ale Americii, Rusia, Marea Britanie, Franța, China, India și Pakistan, fapt ce determină încordare și conflicte internaționale. Considerăm că pentru a beneficia de o pace solidă trebuie să fie îndeplinite două condiții: să nu existe nici un razboi și să nu existe disponibilitatea popoarelor lumii de a crea unul.

Statele lumii sunt obligate în condițiile secolului XXI să consolideze un sistem prin care pacea să fie menținută pe de o parte la nivel global, și pe de altă parte, la nivel național și local, prin politicile pașnice ale organizațiilor supranaționale și guvernelor fiecărui stat. În condițiile în care un stat nu respectă aceste cerințe, această conduită internațională iar acest sistem pacifist este afectat, acest lucru determină un dezechilibru global, având consecințe și asupra altor state și chiar periclitând existența comunității.

Având ca premisă situația delicată în care trăim în prezent și chiar situația internațională, Adrian Nastase, în calitate de practician în acest domeniu, face o referire obiectivă cu privire la promovarea anumitor idei, și anume: „ Cred că noua arhitectură mondială, bazată pe valorile pluralismului, democrației, drepturilor omului și domiei legilor, care sunt intrinseci conceptului de securitate democratică, reprezintă o încercare de a renunța la un mod de acțiune fondat pe dominație și violență înlocuindu-l cu unul ce are la bază cooperarea, toleranța și interdependența”.

În concluzie, pentru a renunța la acest mod de acțiune e necesar în primul rând schimbarea modului în care oamenii gândesc asupra problemelor de securitate. Revine apoi politicienilor și experților, dificila și delicata misiune de a operaționaliza conceptul, contribuind practic și efectiv la o nouă configurație globală ce va avea la bază pacea și stabilitatea, realizate ca urmare a asumării valorilor democratice.

Douglas Roche, un bine cunoscut diplomat în lupta împotriva dezarmării nucleare și totodată preocupat de menținerea dreptului la pace în lume, consideră că în prezent se formează o nouă viziune asupra păcii, aceea a păcii prin nonviolență. Această nouă viziune presupune implementarea unor valori universale precum libertatea, viața, solidaritatea, toleranța, drepturile omului și egalitatea dintre femei și bărbați.

Ca un răspuns la această nouă viziune asupra păcii, UNESCO a început să formuleaze o cultură a păcii prin promovarea unor valori etice, a unui mod de comportament și stil de viață care aveau să exprime:

Respectul pentru viață și pentru demnitate precum și drepturile individului.

Respingerea violenței.

Recunoașterea egalității dintre femei și bărbați.

Promovarea principiilor democrației, libertății, justiție, solidaritate, toleranță.

Înțelegerea dintre națiuni și țări precum și dintre grupurile etnice, sociale, religioase și culturale.

Pentru a putea întelege mai bine conceptul păcii s-au efectuat o sumedenie de studii și cercetări ce au avut drept rezultat următoarele definiții:

Pacea ca stare de drept rezultată în urma încheierii războiului; stare ce rezultă în încheierea războiului dintre două sau mai multe state și reglementarea diferendului sau diferendelor care au generat confruntarea armată respectivă. Pacea are aici ca efect precizarea drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților în relațiile dintre ele. Cu titlu de exemplu avem cele două războaie mondiale.

Pacea ca stare caracterizată prin absența războiului. În acest sens, pacea este definită și înțeleasă ca o stare temporară, caracterizată prin absența războiului în relațiile dintre state și popoare la un moment dat. Această accepțiune a păcii nu exclude ostilitatea latentă, cursa înarmarilor, echilibrul bazat pe forță, menținerea și proliferarea unor focare de încordare și conflict.De exemplu Războiul Rece.

Pacea ca stare structurală a relațiilor internaționale. În acest sens definim pacea în studiul de forță; o tratăm în relația cu dreptul internațional. Pacea trebuie să fie acea stare în care este exclus a fi folosite mijloacele violente, forța și amenințarea cu forța pentru a rezolva o problematică. Aici pacea presupune lipsa inegalității, dominației, asupririi, a politicii de exploatare și subordonare. Totodata implică cooperarea multilaterală, egalitatea, neamestecul în treburile interne ale altor state, folosirea unor mijloace pașnice în soluționarea litigiilor internaționale.

2.6 Premiul Nobel pentru Pace

Premiul Nobel pentru Pace reprezintă o modalitate de recompensă și de a scoate în evidență sacrificiile și eforturile depuse de către anumite personalități sau chiar organizații cu scopul de a menține pacea, bunul suprem al omului. Premiul Nobel pentru pace este unul din cele cinci premii Nobel instituite prin testament de inventatorul și industriașul suedez Alfred Nobel. 

În testament, Nobel a cerut ca cei cărora li se decernează premiul pentru pace (vezi anexa figura 1) să îndeplinească cel puțin una din următoarele trei cerințe: să lucreze pentru „reducerea forțelor militare”, pentru „organizarea de congrese ale păcii” și pentru „înfrățirea între popoare”. Premiul a fost acordat pentru prima oară în anul 1901 și apoi anual, cu două perioade de întrerupere, în timpul celor două Războaie Mondiale.

Printre personalitățile care au primit Premiul Nobel pentru Pace se numară: Barack Obama, Al Gore, Kofi Annan, Nelson Mandela, Mihail Gorbaciov, Maica Tereza.

În ceea ce privește organizațiile care au primit acest premiu, acestea sunt: Institutul de drept internațional, Crucea Rosie, Medici Fără Frontieră, ONU, Agenția Internațională pentru Energie Atomică, UNICEF.

Nelson Mandela, spre exemplu, a primit acest premiu în 1993 datorită susținerii procesului de reconciliere dintre diferitele comunități etnice sud-africane, precum și pentru punerea bazelor pentru o nouă democrație in Africa de Sud.

Barack Obama a primit în 2009 Premiul Nobel pentru Pace datorită eforturilor depuse pentru a întări relațiile dipolomatice internaționale și totodată cooperarea dintre oameni. Pe de altă parte, UNICEF a primit in 1965 acest premiu.

Prin urmare, semnificația decernării acestui premiu vine în ajutorul înțelegerii activității depuse de diverse personalități în menținrea și consolidarea păcii. Astfel că, în anul 2000, laureații premiului Nobel pentru pace au adus o mare contribuție umanității prin formularea programului Manifesto 2000, tradus în mai mult de 50 de limbi, în scopul de a prezenta un ghid al campaniilor publice de conștientizare. Acest program menționa:

Respectarea tuturor vieților: respectarea vieții și demnității fiecărei ființe umane fără discrimiare sau prejudecată.

Respingerea violenței sub toate formele sale: fizică, sexuală, psihologică, economică și socială, în particular față de copii și adolescenți.

Împarte cu ceilalți: împarte resursele materiale și de timp cu ceilalți într-un spirit de generozitate pentru a pune capăt excluderii, injustiției, opresiunilor economice și politice.

Ascultă și vei înțelege: apără libertatea de exprimare și diversitatea culturală, punând în evidență dialogul și înțelegerea fără a defaima și a-i respinge pe alții.

Conservarea planetei: promovarea comportamentului consumatorului care este responsabil în dezvoltarea practicilor de respectare a tuturor formelor de viață și conservarea mediului natural al planetei.

Redescoperirea solidarității: contribuția la dezvoltarea comunității, cu participarea tuturor femeilor și respectarea principiilor democratice pentru crearea unor noi forme de solidaritate.

Capitolul 3 Dreptul la dezvoltare

3.1 Noțiuni generale

Motto : “Dezvoltarea poate fi considerată ca un proces de extindere a libertăților reale de care beneficiază oamenii”.

In contextul actual individului trebuie să i se ofere posibilitatea de a-și exercita drepturile de care beneficiază atât în folosul său cât și în cel al colectivității la care este parte. Acest lucru se poate realiza numai dacă se utilizează următoarele elemente: libertate politică și dezvoltare umană.

Așadar, libertatea politică presupune o societate liberă, democratică, care să funcționeze pe baza primordialității dreptului și legalității, precum și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar dezvoltarea umană se definește ca process global ce vizează ameliorarea neîncetată a bunăstării de ansamblu a tuturor indivizilor, pe baza participării lor active, libere și semnificative la dezvoltarea și împarțirea echitabilă a binefacerilor care decurg de aici.

Interacțiunea dintre aceste doua instituții postulează caracterul unitar și indivizibil al drepturilor omului și dreptul la dezvoltare. Regulile democratice și normele juridice care trebuie să guverneze o societate democratică, bazată pe consensul și consultarea membrilor săi își au sorgintea în cele două componente ale elementelor menționate anterior: libertate, politică și dezvoltare umană.

Prin urmare, dreptul la dezvoltare reprezintă dreptul indivizilor, al grupurilor socio-profesionale și al popoarelor de a participa și contribui la dezvoltarea economică, socială și politică continuă, în care toate drepturile omului și toate libertățile fundamentale pot fi pe deplin realizate și de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări.

Într-o astfel de abordare, dreptul la dezvoltare nu este numai un drept fundamental al omului, ci el constituie, în același timp, o necesitate esențială a oricarei ființe umane, care răspunde aspirațiilor sale de a-și asigura libertatea și demnitatea în toată plentitudinea lor, deopotrivă ca individ și ca membru al societății.

Exercitarea dreptului la dezvoltare se realizează prin două modalități și anume:

Libertatea politică;

Respectarea primordialității legii.

Libertatea politică fondată pe doi piloni importanți și anume pe democrație și pe participarea democratică la toate nivelele reprezintă o condiție esențială.

Democrația implementata la nivelul societății presupune înfăptuirea unei ordini sociale echitabile. Aceasta înseamnă că proiecția dezvoltării trebuie să pornească de la necesitatea coordonării tuturor factorilor implicați în acest proces complex, în vederea fundamentării unui program național de dezvoltare, a unei strategii globale articulate în jurul standardelor internaționale, între care un loc central să îl ocupe democrația și participarea.

Fundamentul participării democratice la dezvoltare îl constituie dreptul indivizilor și al popoarelor la luarea deciziilor colective și de a-și alege organizațiile pe care le consideră reprezentative, precum și de a exercita în mod liber o acțiune democratică, la adăpost de orice ingerinta.

Respectarea primordialității legii, cel de-al doilea element al procesului de dezvoltare presupune acces egal pentru toți la justiție, precum și acordarea de asistență juridică celor care, amenințați cu viața, libertatea, bunurile sau reputația lor nu au posibilitatea de a-și angaja un avocat.

Rolul libertății politice este foarte mare în procesul de dezvoltare a unui individ. De aceea este foarte important ca organizațiile politice, dar și organizațiile neguvernamentale să participe ca parte egală cu instituțiile publice la procesul de democratizare și de protecție a drepturilor individului. De asemenea, acestea trebuie să participe la procesul de conștientizare a indivizilor cu privire la participarea democratică.

Dacă ar fi să analizăm nivelul dreptului la dezvoltare putem apela la indicatorul sărăciei dintr-o anume țară deoarece sărăcia este o violare a dreptului omului și implicit a dreptului la dezvoltare a oamenilor. Așadar, dezvoltarea trebuie să se bazeze pe drepturi pentru ca populația să aibă suportul juridic necesar îndeplinirii dreptului la dezvoltare.

Pe plan politic, dreptul la dezvoltare este una dintre temele centrale care separă statele occidentale de cele în curs de dezvoltare în ansamblul dezbaterilor privind drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite.

Pe plan juridico-normativ și instituțional, interesul față de creșterea relevanței dreptului la dezvoltare se circumscrie unei teme mai ample, respectiv a corectării dezechilibrului existent pe planul recunoașterii, aplicării și monitorizării între drepturile civile și politice, pentru care există multiple convenții și tratate cu forță obligatorie ca și mecanisme de monitorizare a căror forță de aplicare este sprijinită exclusiv prin sancțiuni internaționale, și cele economice și sociale a căror valoare este predominant declarativă.

Mai mult, ca importanță istorică și cronologică, prima legitimare a legăturii organice dintre drepturile omului și dezvoltare a fost menționată în documentul de constituire a ONU, în care în preambul se preciza hotărârea statelor de a “promova progresul social și standarde de viață mai bune în mai mare libertate”.

3.2 Reglementarea internațională a dreptului la dezvoltare

Dreptul la dezvoltare se află intr-o strânsă legătură cu întregul sistem al drepturilor omului și, de asemenea, într-o legătură indisolubilă cu dreptul la pace și cu dreptul la un mediu sănătos. Iata de ce asumarea de către state a responsabilității aplicării și respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale presupune și asumarea responsabilității pentru dreptul la dezvoltare. Această legătură a fost subliniată în cadrul Conferinței Internaționale a Drepturilor Omului care a avut loc la Teheran între 22 aprilie și 13 mai 1968. În preambulul Rezoluției care a fost adoptată la această conferință se menționa că: “exercitarea drepturilor politice și civile trebuie să fie în mod necesar legată de exercitarea drepturilor economice și sociale și există o corelație inerentă între exercitarea drepturilor omului și dezvoltarea economică”.

Sub raport conceptual, Adunarea Generală a O.N.U. a inițiat studiul problemelor cu privire la semnificația și conținutul dreptului la dezvoltare ca drept al omului abia în anul 1977. Totuși, abia în 1981 Comisia pentru Drepturile Omului a decis constituirea unui grup de lucru alcătuit din experți guvernamentali care să studieze semnificația și conținutul dreptului la dezvoltare, precum și mijloacele de realizare a acestuia.

Totodată, grupul de lucru a mai avut o sarcină, anume să elaboreze un proiect de Declarație asupra Dreptului la Dezvoltare. Acest proiect a și fost aprobat de Adunarea Generală a O.N.U. la 4 decembrie 1986, prin Rezoluția 41/128.

Această declarație are în structura sa un preambul și zece articole.

În preambul aflăm că “toate drepturile și libertățile omului sunt indivizibile și interdependente”.

Primul articol definește dreptul la dezvoltare ca fiind “un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice persoana umană și toate popoarele au dreptul de a participa și de a contribui la o dezvoltare economică, socială și culturală, precum și politică, în care toate drepturile omului și libertățile fundamentale să poată fi pe deplin realizate și de a beneficia de pe urma acestei dezvoltări. Dreptul la dezvoltare presupune, de asemenea, deplina realizare a dreptului persoanelor de a dispune de ele însele, drept care cuprinde, sub rezerva dispozițiilor pertinente ale celor două pacte internaționale cu privire la drepturile omului, exercitarea dreptului lor inalienabil la deplina suveranitate asupra tuturor bogățiilor și resurselor lor naturale”.

Articolul doi subliniază că subiect al dreptului la dezvoltare este orice ființă care trebuie să fie un participant activ și beneficiarul dreptului acestuia. “Toate ființele umane au răspunderea dezvoltării în mod individual și colectiv, ținându-se seama de exigențele legate de respectul deplin al dreptului omului și libertăților fundamentale și avându-se în vedere îndatoririle lor față de colectivitate, care, numai ea poate asigura deplina și libera înflorire a ființei umane și care deci trebuie să promoveze și să protejeze o ordine politică, socială și economică propice favorizării dezvoltării”.

Potrivit aceleași Declarații, statelor le revine dreptul și datoria de a formula politici de dezvoltare națională corespunzătoare, care să urmarească ameliorarea constantă și continuă a bunăstării populației în ansamblu, precum și a fiecărui individ pe baza participării active a acestora, libere și utile la dezvoltare și repartizarea echitabilă a avantajelor care decurg din ea.

De asemenea, Declarația mai relevă urmatoarele obligații care revin statului pentru exercitarea efectivă a dreptului la dezvoltare:

Statelor le revine răspunderea pentru crearea condițiilor favorabile pentru favorizarea dreptului la dezvoltare. Aceasta presupune nu doar datoria de a respecta pe deplin principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și de cooperare dintre state, ci chiar datoria de a coopera unele cu altele pentru a asigura dezvoltarea și a înlătura obstacolele care stau în calea acesteia.

Statele au obligația de a formula politici internaționale de dezvoltare, urmărind tocmai realizarea dreptului la dezvoltare.

Statele trebuie să întreprindă măsuri decisive pentru a elimina încălcările masive și flagrante ale drepturilor fundamentale ale popoarelor și ființelor umane.

Statele trebuie să coopereze între ele pentru a promova, a încuraja și întări respectarea universală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, întrucât acestea sunt interdependente. De asemenea, trebuie să întreprindă măsuri pentru a elimina obstacolele din calea dezvoltării, care decurg din nerespectarea drepturilor civile și politice, precum și a celor economice, sociale și culturale.

Statele au obligația de a promova instaurarea, menținerea și întărirea păcii și securității internaționale.

Statele trebuie să adopte o serie de măsuri concrete pentru realizarea efectivă a dreptului la dezvoltare. Dintre acestea:

Asigurarea egalității de șanse pentru toți în ceea ce privește accesul la resursele de bază, învățământ, serviciile de protecție a sănătății, locuințe,etc.

Asigurarea unei participări active a femeilor la procesul dezvoltării.

Infatuarea unor reforme economice și sociale adecvate, în vederea eliminării tuturor nedreptăților sociale.

Încurajarea participării populare în toate domeniile, ca factor important al deplinei realizări a tuturor drepturilor omului.

Declarația conchide că toate aspectele dreptului la dezvoltare enunțate sunt indivizibile și interdependente, iar fiecare din aceste drepturi trebuie considerat în relație cu ansamblul tuturor celorlalte drepturi.

Dreptul la dezvoltare, ca de altfel toate drepturile și libertățile fundamentale, nu trebuie considerat o noțiune statică, ci un concept în deplină și permanentă evoluție.

Buna guvernare trebuie să constituie o bază de plecare în evaluarea realismului modelelor în construcție privind dreptul la dezvoltare. Prin urmare, dreptul la dezvoltare trebuie să forțeze și asumarea unor obligații și răspunderi mai clare pentru guvernele locale.

3.3 Obstacole în realizarea dreptului la dezvoltare

Națiunile Unite și-a concentrat activitatea pe conceperea unui plan de acțiune cu scopul de a realiza și implementa dreptul la dezvoltare. Multe dintre eforturile Națiunilor Unite sunt îndreptate pentru a identifica și înlătura obstacolele care stompează realizarea acestui drept al omului. ONU consideră problema ca un proces deschis de a schimba modul în care sistemul internațional funcționează mai degrabă decât un drept care trebuie pus în aplicare.

Declaratia Dreptului la Dezvoltare dată de ONU reafirma legătura dintre dezarmare și dezvoltare, de exemplu, și insista ca resursele rezultate din aplicarea dezarmării să fie utilizate pentru o dezvoltare amplă. Pe de altă parte, dezarmarea indică limite pe piața internațională a armelor, fapt ce are implicații profunde în politica economică internațională.

Având în vedere aceste considerații, Isabella Bunn a realizat o structură în care menționează 6 obstacole în realizarea dreptului la dezvoltare și anume:

Insuficient ajutor extern

Este necesar a menționa că Declarația Dreptului la Dezvoltare nu menționează nici o obligație explicită de a acorda asistență în dezvoltare. Cu toate acestea, există o datorie de a colabora cu alte state în scopul asigurării dezvoltării și de a oferi statelor în curs de dezvoltare mijloace adecvate și facilități pentru a încuraja dezvoltarea lor globală. Consultările globale cu privire la realizarea dreptului la dezvoltare, de exemplu, favorizează “acțiunile afirmative în favoarea grupurilor dezavantajate și asistență sporită pentru țările dezavantajate” cu scopul de a inversa creșterile inegalităților dintre țările dezvoltate și cele subdezvoltate.

Ținta ONU în ceea ce privește asistența oficială în domeniul dezvoltării este de 0.7% din produsul intern brut, așa cum prevede Declarația Noului Ordin Economic Internațional pentru fiecare stat. Volumul ajutorului extern pentru țările în curs de dezvoltare a scăzut în mod constant începând cu 1990 , ajungând în 1997 la valoarea de 0.22% din produsul intern brut anual al țărilor industrializate, probabil cel mai scăzut nivel de când a fost implementat acest sistem în 1960.

În afară de nivelul general de asistență, există și deficiențe în ceea ce privește distribuirea acestuia. În primul rând, țările donatoare alocă ajutor din ce în ce mai mult în scopuri specifice. O altă problemă o reprezintă alocarea limitată a ajutorului pentru dezvoltare. Statele Unite ale Americii, de exemplu, cheltuie jumătate din bugetul alocat ajutorului de dezvoltare în Egipt și Israel.

Prin urmare, se evidențiază o a treia problema, cea a motivației politice pentru a acorda ajutorul, în care țările donatoare fac legatura între asistență și obiectivele de politică externă, precum protecția drepturilor omului și descurajarea proliferării nucleare. Aceste restricții evidențiază că nevoile dezvoltării economice actuale ale țărilor beneficiare nu sunt o prioritate. Cu toate aceste, dreptul la dezvoltare pare să promoveze o obligație morală, care până la urmă ar putea consolida șansele de a fi declarată integral ca o obligație legală.

Povara datoriei externe și efectul politicilor de ajustare structurală

Deși nici aceste noțiuni nu se găsesc în conținutul Declarației Dreptului la Dezvoltare, acestea sunt prezente în discuțiile privitoare la obstacolele dreptului la dezvoltare. La un moment dat, anumiți reprezentanți ai țărilor mai sarace au refuzat consultările cu Banca Mondiala sau Fondul Monetar Internațional întrucât au considerat aceste instituții ca făcând parte din problemă și nu ca soluții ale acestei probleme.

Amploarea datoriei este substanțială iar cerințele economice asociate cu rambursarea sunt adesea oneroase. Din moment ce țările cele mai sărace poartă povara cea mai cruntă, implicațiile din punct de vedere uman sunt acute. Un expert ONU spunea că “ aproape 20 de ani de experimentări inutile cu programe de ajustare structurală au erodat bunăstarea socială a milioane de oameni săraci din lumea a treia și au negat drepturile lor economice, sociale și culturale.

O descoperire a fost facută în octombrie 1996 când Banca Mondiala și Fondul Monetar Internațional s-au pus de acord asupra primului mecanism global de reducere a datoriilor țărilor sărace numit original HIPC (Heavily Indebted Poor Countries ), Inițiativa Statele Sărace Puternic Îndatorate. Cu toate acestea, multe documente ONU au considerat această inițiativă tardivă.

Ulterior, ONU a adoptat o viziune alternativă a “reducerii prin transformare” care evidențiază creșterea economică sustenabilă combinată cu dreptatea socială. În concordanță cu Declarația de la Copenhaga privind Dezvoltarea Socială, programele de ajustare structurală trebuie să includă și să protejeze obiectivele dezvoltării sociale. Principiile care stau la baza “reducerii prin transformare” cuprind: promovarea dezvoltării umane și a egalității între sexe; introducerea unei priorități care are la bază nevoile umane; asigurarea reprezentării democratice și luării deciziilor; garantarea recompensării echitabile pentru munca prestată; partajarea datoriilor în mod echitabil.

Expertul independent al ONU pe probleme de efecte ale politicilor de ajustare structurală a făcut un număr de recomandări ce trebuiesc luate la nivel internațional. Acestea cuprind:

a). Statelor sărace puternic îndatorate li se vor anula datoriile. Prioritate au statele care au ieșit dintr-un război civil sau cele care au fost devastate de catastrofe naturale.

b). Drepturile omului în condiții de creditare viitoare. Având în vedere că, condiționalitatea este o chestiune litigioasă, aceasta trebuie să se bazeze pe criteriul dezvoltării umane și pe drepturile omului în amplele consultări dintre organizațiile societății civile și guvernele naționale. O mai mare transparență și responsabilitate a creditorilor precum Banca Mondiala sau FMI, va ajuta la asigurarea că datoriile sunt folosite în mod eficient și că nu sunt risipite pe corupție, pe cheltuieli militare sau pe proiecte grandioase.

c). Mecanismele internaționale trebuie să găsească banii furați de către liderii corupți. Stabilirea unor astfel de planuri ar putea ajuta la găsirea surselor de venit în care se face comerț cu droguri.

d). Reforma sistemului internațional economic și finaciar. Dezvoltarea pe termen lung are nevoie de o asemenea reformă, în special pentru a incuraja exporturile și pentru a atrage forme de finanțare variate.

e). Conservarea resurselor naturale: viitoarele împrumuturi ar trebui făcute condiționat pe baza unei evaluări a impactului proiectelor de mediu propuse.

Activitatile societăților transnaționale

Grupul de lucru privind Dreptul la Dezvoltare a identificat concentrația puterii politice și economice în câteva state și societăți, ca fiind unul dintre obstacolele în realizarea dreptului la dezvoltare. De asemenea, grupul a recomandat adoptarea unei noi legislații internaționale și crearea unor instituții internaționale eficiente în scopul reglementării activităților societăților transnaționale precum și a băncilor.

În anul 1998 un grup de lucru a fost mandatat să facă recomandări referitoare la activitatea societăților transnaționale și să se asigure că acestea urmăresc obiectivele sociale și economice ale statelor în care au funcționat , și să țină cont de scopul obligațiilor statelor respective.

Măsurile coercitive unilaterale

Statele trebuie să evite impunerea unilaterală a măsurilor coercitive economice și aplicările extrateritoriale ale legilor naționale care contravin principiilor comerțului liber și împiedică dezvoltarea țărilor în curs de dezvoltare.

Printr-o rezoluție dată de Adunarea Generală în 1998, toate statele au fost chemate să se abțină de la adoptarea sau implementarea măsurilor unilaterale care nu sunt în concordanță cu legile internaționale, citându-le ca state ce împiedică dreptul indivizilor și al oamenilor la dezvoltare.

Mai mult, a respins aplicarea unor asemenea măsuri ca instrumente ale presiunii politice și economice împotriva oricărui stat, în mod special împotriva statelor în curs de dezvoltare, datorită efectelor negative în realizarea tuturor drepturilor omului. Astfel, apare ideea de sancțiune economică sau de măsuri economice coercitive pe care statele le aplică altor state. În anumite situații recurgerea la aceste metode este reglementată chiar de legislația internațională, statele putând acționa unilateral pentru a asigura conformarea cu normele și obligațiile internaționale ratificate. Preocuparea ONU este de a limita efectele negative ale sacțiunilor asupra drepturilor omului și dezvoltării, și de a proteja împotriva utilizării ilegale ale măsurilor coercitive unilaterale.

Regulile inechitabile de comerț

În cadrul acestui obstacol în realizarea dreptului la dezvoltare se pune accent pe tratamentul țărilor în curs de dezvoltare în cadrul instituțional al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Unul dintre motivele pentru care se consideră că regulile de comerț nu sunt echitabile se referă la enormele disparități de nivel al venitului și al dezvoltării dintre state. In 1965, predecesorul OMC, Acordul General pentru Tarife și a Comerț (GATT), a adăugat o nou secțiune referitoare la comerț și dezvoltare.

Reflectând această nouă atitudine, a fost recunoscută nevoia unor efecte pozitive pentru a asigura “că țările în curs de dezvoltare participă cu o parte din creșterea internațională a comerțului proporțional cu nevoile lor de dezvoltare economică”.

O altă problemă se referă la faptul că este important să distingem între regulile comerciale inechitabile în mentalitatea țărilor în curs de dezvoltare și interesul crescut al țărilor industrializate în materie de comerț inechitabil. De exemplu, o asemenea preocupare se referă la exploatarea muncitorilor. O așa-zisă “clauză socială” sub egida OMC se referă la un posibil mecanism de a îmbunătăți condițiile de munca.

Așadar, obiectivul de bază s-ar referi la o mai bună promovare a unui set de drepturi ale muncitorilor recunoscute internațional. La prima privire, adoptarea unei asemenea clauze sociale apare ca un obiectiv de lăudat.

Pe de altă parte, ar însemna ca statelor să li se fie permisă impunerea unor taxe pe importuri în condițiile în care bunurile au fost produse sub standardele necesare. Aceasta practică este cunoscută ca dumping social și se va supune legii antidumping.

Prin urmare, țările în curs de dezvoltare au opus rezistență susținând că această practică va compromite avantajele competitivității lor internaționale, care se datorează costurilor serviciilor.

Mai mult, având în vedere lipsa de resurse economice, multe țări în curs de dezvoltare sunt pur și simplu în imposibilitatea de a-și permite îmbunătățiri substanțiale în ceea ce privește condițiile de muncă.

În consecință, aceste state se tem că statele mai bogate vor invoca “clauza socială” ca o modalitate de protecție, prin aceasta închizându-se importante piețe de export.

Este important de menționat faptul că au fost propuse anumite căi de îmbunătățire a regulilor de comerț astfel încât țările în curs de dezvoltare să nu le mai considere inechitabile:

a). aplicarea principiilor strategiei de Tratament Special și Diferențial sub forma:

– unui nivel mai scăzut al obligațiilor;

– punerii în aplicare a mai multor calendare flexibile;

– unui prag minim al angajamentului celor mai bune eforturi;

– unui tratament mai favorabil al țărilor în curs de dezvoltare.

b). oferirea unei asistente tehnice mai mari, precum și instruire și resurse în vederea participării acestor țări la negocieri comericale și proceduri de soluționare a litigiilor.

c). asigurarea că sectorul agricol, precum și comerțul cu textile și îmbrăcăminte continuă sa fie comercializate în condițiile impuse de OMC.

d). reducerea tarifelor și barierelor non-tarifare în țările industrializate cu scopul de a oferi un acces mai mare al produselor țărilor în curs de dezvoltare.

e). monitorizarea politicilor drepturilor proprietății intelectuale în lumina costurilor crescute și reducerea accesului la transferurile de tehnologii.

f). evaluarea impactului negocierilor comerciale asupra dezvoltării lumii dintr-o varietate de perspective de politic publice.

Consecințele negative ale globalizării

Un raport al ONU menționa că una dintre cele mai profunde provocări pe care trebuie sa o înfruntăm ca și comunitate de națiuni este de a înțelege mai bine forțele socio-economice emergente și formele de globalizare, de a le contura mai bine în scopul de a servi nevoile noastre și pentru a răspunde în mod eficient la consecințele lor nocive.

Astfel, globalizarea limitează libertatea de acțiune pe care guvernele o au în stabilirea propriilor politici economice, și diminuează condițiile de previziune economică în general.

In 1998 Comitetul cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale a conchis că procesul globalizării degradează locul esențial pe care ONU l-a oferit drepturilor omului, în cazul în care nu se vor completa politici suplimentare.

Totodată, anumite drepturi ale omului sunt puse în pericol: dreptul de a munci, dreptul la condiții de muncă corecte și favorabile, dreptul de a avea parte de securitate socială și dreptul de a forma sindicate.

Capitolul 4 Dreptul la un mediu sănătos

Noțiunea de mediu

Conform DEX, cuvântul mediu este un substantiv neutru ce reprezintă natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află ființele și lucrurile.

Conform altei opinii, cuvântul mediu exprimă o noțiune cuprinzătoare și fundamentală, prin care se înțelege lumea vie și cea neînsuflețită, adică tot sau aproape tot ce-l înconjoară pe om. Având in vedere poziția pe care o ocupă omul în mediul său, folosim noțiunea de mediu doar făcând referire la om, văzut din punctul de vedere al intereselor sale firești.

Emil Racoviță, de exemplu, preciza că în cazul mediului este vorba de totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor și energiilor lumești ce vin în contact cu o ființă, de care depinde soarta acesteia și a căror acțiune provoacă o reacțiune în zisa ființă. O definiție dată de specialistul Ștefan Vancea prezintă noțiunea de mediu ca fiind “totalitatea condițiilor energetice, fizice, chimice și biologice care înconjoară o ființă sau un grup de ființe și cu care acestea se găsesc în relații permanente de schimb”. Pe de altă parte, mediul a mai fost caracterizat ca fiind un ansamblu de factori ecologici în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile. Ideea de natură indică existența unei arii ecologice în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perturbat circuitele informaționale și energetice ale ecosistemelor originale.

Din punct de vedere juridic, noțiunea de mediu are un caracter dinamic atât pe plan intern cât și pe plan internațional, presupunând aici prezența elementelor naturale și a celor create de om rezultând mediul natural și mediul artificial.

Mediul artificial este acel mediu creat de om, care există datorită activității umane și se identifică sub sintagma mediu civilizat, fiind vorba de condițiile materiale de viață, create de mintea și mâna omului. Mediul artificial se compune din: așezările omenești, care sunt unitățile administrativ teritoriale aflate pe teritoriul țării noastre, în care oamenii iși desfășoară activitatea de toate zilele. Așezările omenești înglobează mediul de cartier unde locuiesc oamenii, locul unde se află colectivitatea de conlocatari, locul de muncă unde oamenii iși desfășoară activitatea profesionala și o mare parte a timpului lor, școala pentru cei tineri, și alte locuri care se află în cadrul așezărilor omenești și au fost create de om; mediul artificial mai cuprinde tot ce este creat de om și se află în afara așezărilor omenești, adică toate construcțiile și lucrările făcute de om și care sunt amplasate dincolo de perimetrul așezărilor omenești, cum sunt șoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajurile, etc., care toate, datorită importanței lor deosebite pentru om și natură, sunt supuse unui regim special de protecție.

Mediul natural cuprinde parțile vizibile și invizibile ale naturii, fiind vorba de produse ale naturii. Mediul natural are o însemnătate deosebită pentru calitatea vieții pe Terra, deoarece elementele sale le înconjoară pe om și celelalte viețuitoare, reprezentând condiția existentei acesteia. Elementele principale ale mediului natural sunt: terenurile de toate felurile, cu cea mai importantă parte denumita sol, apele de suprafață și subterane, pădurile împreună cu celelalte părți componente ale fondului forestier, aerul împreună cu spațiul aerian al țării, fauna și flora terestră și acvatică, etc.

În literatura juridică de specialitate și în reglementările existente în diferite state, precum și în unele documente ale organizațiilor internaționale se foloseste concomitent cu noțiunea de mediu înconjurător, expresiile de mediu biologic, mediu ambiant sau mediu uman ca variante ale acestuia, reflectând legăturile dintre statutul social al omului și factorii politici, economici și culturali prezenți în fiecare stat, dar și pe plan internațional. Se desprinde însă o tendință generală, și anume includerea în compunerea mediului înconjurător alături de elmentele naturale și cele create de om, în interacțiunea și interdependența lor.

În legislația română “mediul înconjurător” este definit ca fiind ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele menționate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale. Astfel, protecția mediului se realizează prin utilizarea rațională a “resurselor naturale”, acestea reprezentând conform legii protecției mediului totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile-minerale și combustibili fosili, regenerabile apa, aer, sol, flora, fauna salbatică și permanente, energie solară, eoliană, geotermală și a valurilor. De aici rezultând faptul că resursele naturale sunt regenerabile, neregenerabile și permanente.

Este important de menționat faptul că protejarea mediului ambiant se realizează prin utilizarea echilibrată, rațională a tuturor acestor resurse naturale cât și prin metode precum utilizarea unor tehnologii de producție mai puțin poluante pentru mediul în care trăim, prin echiparea instalațiilor tehnologice și a mijloacelor de transport generatoare de poluanți cu dispozitive și instalații care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului ambiant.

4.2 Acțiunea umană și calitatea vieții

Creșterea impresionantă a producției industriale din secolul XX, folosirea unor tehnologii neperformante cât și explozia demografică au determinat dezechilibre naturale majore.

Explozia demografică este un fenomen de creștere manifestat între anii 1850-1900 în țările dezvoltate, unde astăzi a încetat, dar are loc puternic în restul lumii. În prezent un număr mare de țări, în special Asia și Africa se confruntă cu o creștere demografică rapidă insoțită de un declin în ceea ce privește calitatea vieții, reflectat în disponibilitatea pe locuitor a hranei, apei potabile și condițiilor sanitare.

Dezvoltarea industriei a făcut necesar un consum tot mai mare de combustibil, minereuri metalifere, lemn și alte materii prime, aceasta în condițiile unor resurse naturale limitate, greu regenerabile, unele neregenerabile.

Industria, cu precădere tehnologiile utilizate în prima parte a secolului XX, au condus la dezechilibre grave ale mediului înconjurător. Deversarea în atmosferă și în apă a unor cantități mari de reziduuri au condus la deteriorarea structurii troposferei și a unor ape continentale. Acestora li se adaugă reziduurile și deșeurile depozitate direct pe sol, care spălate de ploi ajung în apele curgătoare și prin infiltrație în pânza freatică, modificând primejdios compoziția apei potabile.

Poluarea mărilor și oceanelor pune în pericol nu numai echilibrele biologice proprii acestora, ci și însăși viața organismelor terestre, inclusiv a omului, deoarece o mare parte a oxigenului provine de la producătorii din oceane.

Datorita acțiunilor omului s-au produs modificări înseminate în lumea vegetală și animală, unde zeci de mii de specii au dispărut sau sunt pe cale de dispariție.

Calitatea vieții reprezintă un concept operațional de unificare a mediului de viață, a nevoilor umane. Juvenal definește calitatea vieții ca fiind “totalitatea posibilităților oferite individului de către societate, în scopul de a-și amenaja existența, de a dispune de produsele ei și de a-și folosi serviciile pentru organizarea existenței individuale după trebuințele, cerințele și dorințele proprii”.

În realizarea calității vieții concura, calitatea mediului natural, calitatea mediului social, calitatea mediului internațional, acestea găsindu-se într-o conexiune directă cu drepturile omului, ale națiunilor și popoarelor.

Din păcate poluarea mediului în care trăim a atins cote alarmante, fapt ce determină ca poluarea să fie principala preocupare a ecologiștilor. În aceste condiții existența umană este pusă în pericol întrucât se micșorează durata medie a vieții oamenilor și implicit sănătatea populației.

4.3 Dreptul la un mediu sănătos în contextul sistemului drepturilor omului

Pentru protejarea juridică a calității vieții trebuie luat în considerare întreg sistemul drepturilor fundamentale ale omului. Iată de ce, la Conferința de la Stockholm, majoritatea delegaților au fost de comun acord că relația dintre mediul înconjurător și om trebuie apreciată în funcție de realitatea concretă, în contextul factorilor politici, economici, sociali și culturali existenți în fiecare stat și ținând seama de dimensiunile pe plan internațional ale acestei probleme.

Mediul înconjurător înseamnă nu numai o natură sănătoasă, aer, apa curata, sol fertil, înlăturarea poluării de orice fel, ci tot ce reprezintă componentele reale ale condiției umane. În acest context, cadrul legislativ internațional privind mediul sănătos trebuie privit prin perspectiva Declarației Universale a Drepturilor Omului în care se arată încă din preambul că “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fie eliberate de teamă și mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă la revolta împotriva tiraniei și a asupririi că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni că în Carta Organizației Națiunilor Unite popoarele au proclamat credință lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valorea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu O.N.U. respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, ca o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, Adunarea Generală proclamă prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și organele societății să se străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universala și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.”

În acest context s-a conturat ca un drept de generația a treia, dreptul la un mediu sănătos. Asigurarea viabilității planetei constituie o datorie generală la nivelul întregului mapamond, iar dreptul de a trăi într-un mediu sănătos reprezintă pentru fiecare individ nu numai un drept ce nu poate fi contestat, ci și un factor al viabilității sale.

Primul dintre cele 21 de principii care au fost enuntate in conținutul Declarației de la Stockholm din 1972 spunea că: “Omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate și la condiții de viață suficiente, într-un mediu natural a cărui calitate să-i permită să traiască în demnitate și bunăstare. El are datoria solemnă să protejeze și să amelioreze mediul natural pentru generațiile prezente și viitoare. În acest scop, politica lor, care încurajează sau care perpetuează apartheidul, segragația rasială, discriminarea, formele coloniale și altele, de opresiune și dominație străină sunt condamnate și trebuie eliminate.”

În stabilirea conținutului dreptului fundamental la mediu un rol important l-a avut Proiectul de Declarație Internațională a Drepturilor Omului și Mediului, adoptat la Geneva în 1994. Potrivit acestui document, dreptul la mediu presupune în principiu:

dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activități care pot afecta mediul, sănătatea și bunăstarea oamenilor și dezvoltarea durabilă;

dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

accesul la resursele de apă și hrană adecvate;

dreptul la un mediu de muncă sănătos;

dreptul la condiții de locuit, de folosire a terenurilor și la codiții de viață într-un mediu sănătos;

dreptul de a nu fi expropriați ca urmare a desfășurării activităților de mediu, cu excepția cazurilor justificate și dreptul celor expropriați, în codiții legale, de a obține reparații adecvate;

dreptul la asistență în caz de catastrofe naturale și produse de om;

dreptul de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia;

dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ș.a.

Conferința de la Rio de Janeiro din 1992 a avut drept scop elaborarea de strategii și de măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător, în toate țările, în contextul dezvoltării durabile și optime din punct de vedere al protecției mediului. Iată care au fost documentele adoptate la această conferință: Declarația de la Rio, Agenda 21, Convenția privind schimbările climatice, Convenția privind diversitatea biologică, Declarația de principii privind conservarea și exploatarea pădurilor.

“Declarația de principii” numită și “Carta Pământului” în care sunt enunțate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în cele dintre om și natură. Documentul cuprinde drepturile și obligatiile fundamentale ale statelor și cetățenilor în domeniul mediului, enunțate în 27 de principii. Se poate concluziona că toate principiile prevăzute în Declarația de la Stockholm sunt reluate în acest document, la care se adaugă însă și principii noi.

În centrul Declarației de la Rio stă conceptul de dezvoltare durabilă, menit să polarizeze eforturile tuturor statelor în direcția conservării și protejării mediului înconjurător și a resurselor sale, astfel incat să poată beneficia și generațiile viitoare.

Agenda 21 reprezintă un program de acțiune destinat aplicării de către guverne, agenții de dezvoltare, organizați din sistemul Națiunilor Unite și grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător. Mai mult, Preambulul Agendei 21 preciza: “Umanitatea se află într-un moment decisiv al istoriei sale. Ne confruntăm cu o disparitate crescută între popoare și în cadrul acestora, o creștere a sărăciei, tot mai multă foamete. Tot mai multe boli și tot mai mulți analfabeți, precum și o deteriorare continuă a ecosistemelor de care depinde bunăstarea noastră. Prin integrarea și respectarea sporită a intereselor cu privire la mediu și dezvoltare vom reuși să facem posibilă îndeplinirea necesităților de bază, ameliorarea nivelului de trai al tuturor oamenilor, o protecție sporită și o mai bună administrare a ecositemelor și un viitor mai sigur și mai prosper. Nici o națiune nu poate face acest lucru de una singură. Dar împreună putem: într-un parteneriat global pentru o dezvoltare durabilă.”

Convenția privind schimbările climatice reprezintă un angajament ferm al țărilor semnatare, că până în anul 2000 să iși reducă emisiile de bioxid de carbon la nivelul anului 1990. Acest angajament are repercursiuni directe asupra dezvoltării industriale, a producerii de energie, a traficului rutier.

Convenția privind diversitatea biologică prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor și diverselor forme de viață.

Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate, să întegreze problemele biologice în sisteme de dezvoltare pe plan național și să asigure întregii comunități umane, avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusive asigurarea transferului de tehnologii biologice de la țările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare(fapt ce a provocat reacții din partea unor țări dezvoltate, care nu au semnat Convenția, ex: SUA).

Declarația de principii asupra conservării și exploatării pădurilor se dorea a fi o convenție, dar datorită imposibilității realizării unui acord, a rămas doar o declarație de principii privind conservarea pădurilor tropicale, crunt exploatate în ultimul timp.

Summit privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg sau Reuniunea “Rio+10”, a fost organizată în septembrie 2002 tot sub egida O.N.U. Reuniunea s-a desfășurat în două etape, o etapă la nivel ministerial, și al ONG-urilor, a doua etapă s-a desfășurat la nivel de șefi de stat și de guvern. Obiectivul principal l-au constituit continuarea și amplificarea eforturilor internaționale de implementare a documentelor adoptate la Rio. La acest summit au fost adoptate două documente: Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă; Planul de implementare.

Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă reprezintă un document cu valoare declaratorie, el este singurul document ce prefigurează direcțiile viitoare de acțiune.

Planul de implementare cuprinde un ansamblu de măsuri administrative, juridice, strategice, care vizează continuarea și întărirea procesului de implementare a principiilor și obiectivelor dezvoltării durabile stabilite prin Declarația și Agenda 21 adoptate la Rio în 1992. Acest plan valorifică experiența dobândită în acest sens în ultimul deceniu și adaugă țelurile cuprinse in Declarația mileniului din 2000 și în rezultatele noilor conferințe și acorduri internaționale incheiate sub egida ONU. Sunt astfel prevăzute măsuri concrete la toate nivelurile pentru încurajarea cooperării internaționale pe baza principiilor stabilite la Rio.

4.4 Dreptul la un mediu sănătos în Constituțiile unor țări europene

Dreptul la un mediu sănătos este extrem de important de respectat în condițiile existențiale prezente. De aceea, atât pe plan național cât și pe plan internațional, s-a simțit nevoia reglementării acestui drept și în legile fundamentale ale statelor.

Prin urmare, în Constituția României, revizuită și republicată în anul 2003, în articolul 35 intitulat “Dreptul la un mediu sănătos”, avem urmatoarele precizări:

(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.

Astfel, din primul alineat deducem că acest drept la un mediu sănătos, ca și apartenența, este al tuturor persoanelor de pe teritoriul României indiferent că aceștia sunt cetățeni români ori străini, sau chiar apatrizi.

Profesorul Diaconu Matei precizează că formularea “mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic” are anumite limite și caracteristici greu de stabilit întrucât legal ele sunt stabilite de către stat prin organul legislativ, iar acesta prin intermediul legilor descrie și impune care sunt limitele poluării admise în țara noastră precum și depășirile care ne atenționează că aceste limite au fost încălcate și ne confruntăm cu un mediu poluat.

În cel de-al doilea alineat se precizează că statul este cel care asigură cadrul legislativ al exercitării acestui drept deoarece statul are obligația de a adopta legi și de a impune o anumită conduită în raport cu dreptul la un mediu sănătos, această acțiune presupunând totodată și respectarea reglementărilor internaționale referitoare la acest drept: tratatele și convențiile adoptate.

În cadrul alineatului trei al aceluiași articol este evidențiată obligația persoanelor fizice și juridice de a proteja și ameliora mediul ambiant. Observăm aici faptul că legea fundamentală a reglementat categoriile de persoane care au atât dreptul la un mediu sănătos cât și obligația de a-l proteja și de a-l ameliora.

Constituția Franței, în alcătuirea sa, cuprinde și Carta Mediului, adoptată în 2004, în care sunt reglementate 10 articole referitoare la dreptul la un mediu sănătos și anume:

Art. 1. Fiecare persoană are dreptul să trăiască într-un mediu echilibrat și propice pentru sănătate;

Art. 2. Fiecare persoană are datoria să participe la conservarea și ameliorarea mediului înconjurător;

Art. 3. Fiecare persoană trebuie, în condițiile legii, să prevină atingerile pe care le-ar putea aduce mediului său, în cel mai rău caz, să limiteze consecințele acestora;

Art. 4. Fiecare persoană trebuie să contribuie la repararea prejudiciilor pe care le-a adus mediului înconjurător, în condițiile legii.

Art. 5. Atunci când posibila producere a unui prejudiciu ar putea afecta într-un mod grav și ireversibil mediul înconjurător, autoritățile publice vor veghea, în spiritul principiului precauției și în conformitate cu atribuțiile lor, la punerea în practică a procedurilor de evaluare a riscurilor și la adoptarea măsurilor provizorii și proporționale în scopul prevenirii prejudiciului;

Art. 6. Politicile publice trebuie să promoveze o dezvoltare durabilă. În acest scop, ele vor armoniza protecția și punerea în valoare a mediului înconjurător cu dezvoltarea economică și progresul social;

Art. 7. Fiecare persoană are dreptul, în condițiile și limitele legii, să acceadă la informațiile privind mediul înconjurător deținute de autoritățile publice și să participe la luarea deciziilor publice care au incidență asupra mediului;

Art. 8. Educația și formarea în spiritul protecției mediului trebuie să contribuie la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor reglementate de prezenta Cartă;

Art. 9. Cercetarea și inovarea trebuie să-și aducă contribuția la conservarea și punerea în valoare a mediului înconjurător;

Art. 10. Prezenta Cartă inspiră acțiunile europene și internaționale ale Franței.

După cum se poate observa, Carta Mediului adoptată de Franța în 2004 are o anume complexitate, în articolele sale fiind reglementate mult mai multe condiții referitoare la dreptul la un mediu sănătos, condiții care în mod evident sunt mult mai dezvoltate față de cele precizate in Consituția României.

Constituția Germaniei reglementează în cadrul articolului 20 expresia de “fundamente naturale ale vieții” în care statul este obligat să le protejeze. Această noțiune de „fundamente naturale ale vieții” cuprinde toate condițiile naturale, biotice și abiotice, necesare pentru conservarea, evoluția și reproducerea vieții non-umane, în diversitatea speciilor florei, faunei și microorganismelor, precum și a funcțiilor și proceselor vitale care le susțin.

Constituția Belgiei conține precizări legate de dreptul la un mediu sănătos în cadrul articolului 23 în secțiunea referitoare la dreptul la respectarea demnității umane.

Prin urmare,“fiecare persoană are dreptul de a duce o viață conformă cu demnitatea umană. În acest scop, orice lege, decret sau regulament vor garanta, ținând cont de obligațiile corelative, drepturile economice, sociale și culturale și vor determina condițiile exercitării acestora. Aceste drepturi cuprind în principal: dreptul la muncă și la libera alegere a unei activități profesionale (…); dreptul la securitate socială, la protecția sănătății și la asistență socială, medicală și juridică; dreptul la un domiciliu decent; dreptul la protecția unui mediu sănătos; dreptul la propășire culturală și socială”.

Constituția Spaniei și cea a Portugaliei reglementează în cadrul articolelor 45, respectiv 66, faptul că fiecare persoană are dreptul de a se bucura de un mediu adecvat, dar și obligația fiecărei persoane de a proteja mediul ambiant. Așadar, art. 45 din Titlul I precizează:

“Toți au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalității lor și datoria de a-l prezerva pentru ei”.

“Puterile publice vor veghea asupra utilizării raționale a tuturor resurselor naturale, pentru protejarea și ameliorarea calității vieții și pentru apărarea și refacerea mediului recurgând la necesara solidaritate colectivă”.

“Cei care vor viola dispozitiile paragrafului precedent se vor expune, conform legii, unor sancțiuni penale sau, dacă este cazul, administrative și vor avea obligația să repare pagubele pricinuite”.

Constituția Greciei în articolul 24 menționează că “protecția mediului natural și cultural constituie o obligație pentru stat”.

Constituția Olandei prezintă în articolul 21:“Puterile publice veghează la condițiile de trai din țară, ca și la protecția și ameliorarea mediului înconjurător”.

4.5 Principalele direcții de acțiune ale Consiliului Europei în domeniul asigurării dreptului la un mediu sănătos

În domeniul mediului, al dezvoltării durabile și al amenajării teritoriului, statele membre ale Consiliului Europei sunt confruntate cu o problematică diversă care adeseori nu poate fi rezolvată decât la nivel internațional. Consiliul Europei pune la dispoziția statelor membre mai multe instrumente destinate:

Protejării și gestionării mediului natural al Europei;

Conservării și valorificării mediului și habitatului uman;

Definirii conceptelor de amenajare și dezvoltare;

Promovării unei abordări integrate a dezvoltării durabile.

Strategia europeană din domeniul diversității biologice și peisagistice

Cu prilejul Conferinței ministeriale consacrate temei “Un mediu sănătos pentru Europa”, miniștrii mediului din 55 de tări europene au aprobat Strategia pam-europeană care reunește inițiative, mecanisme, fonduri, cercetări științifice și informații pentru păstrarea și ameliorarea diversității biologice și peisagistice din Europa pentru a atinge următoarele obiective:

Reducerea în mod sensibil a amenințărilor ce planează în prezent asupra diversității biologice și peisagistice din Europa;

Consolidarea diversității bilogice și peisagistice din Europa;

Întărirea coerenței ecologice și peisagistice din Europa;

Asigurarea deplinei participări a publicului la conservarea diferitelor aspecte ale diversității biologice și peisagistice.

Strategia reprezintă o abordare novatoare și active destinată frânării și inversării procesului de degradare a diversității biologice și peisagistice din Europa. Ea urmărește integrarea politicilor ecologice în sectoarele sociale și economice, punerea în valoare a măsurilor existente și definește noile acțiuni ce trebuie întreprinse în următoarele două decenii. Ea servește drept cadru de referință pentru aplicarea în planurile naționale și regionale a Convenției Națiunilor Unite privind diversitatea bilogică.

Principalele organizații europene participă la punerea în aplicare a strategiei. Secretariatul acesteia este asigurat în comun de Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) și Consiliul Europei.

Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a mediului natural European

Convenția de la Berna din 1982, își propune să urmarească protejarea speciilor animale sau vegetale rare ori amenințate, precum și mediile naturale. Această convenție prevede în conținutul ei speciile ce trebuiesc protejate, metodele ce sunt necesar a fi folosite pentru exploatarea anumitor specii și precizează că statele trebuie să reglementeze comerțul cu animale, mai ales cu cele exotice.

Convenția se adresează statelor care nu sunt membre ale Consiliului Europei, adică state europene și în mod special africane. Printre statele care au răspuns acestei convenții se numară o parte din statele care sunt membre ale Consiliului Europei, Comunitatea Europeană dar si Burkina Faso, Senegal și Tunisia (africane).

In Convenție mai sunt prevăzute asistența tehnică în domeniul juridic și științific, crearea Rețelei Ecologice Pan-Europene Emerald precum și acțiuni de control și de monitorizare a speciilor amenințate.

4.6 Principalele direcții de acțiune ale Uniunii Europene în domeniul asigurării dreptului la un mediu sănătos

La început tratatele ce stăteau la baza formării Comunității Europene nu prevedeau competențe comunitare explicite în materie de mediu. Confruntându-se cu poluarea, aflată într-o crestere rapidă, statele membre au adoptat măsuri la scară națională, însă fiind un fenomen transfrontalier, poluarea nu putea fi combătută în mod eficace doar în limitele frontierelor naționale.

Prin urmare, în 1968 a fost adoptată Declarația de principii privind lupta contra poluării aerului precum și Carta apei și Convenția Europeană privind protecția animalelor în transportul internațional. Cu toate acestea, cea mai importantă mișcare în acest sens o reprezintă Declarația asupra amenajării mediului natural în Europa adoptată în1970, an în care a fost promovat Dreptul European al Conservării Naturii.

Mai târziu, în 1972, Comisia Europeană și-a manifestat interesul în elaborarea unui program de acțiune ce avea drept scop protejarea mediului la nivel European. Așadar, prin adoptarea unei politici comune a mediului determina ca dreptul comunitar al mediului să se bucure de un progres sigur punând accent pe faptul că în ultimii 20 de ani au fost realizate 200 de directive și regulamente în materie de protecția apelor, calitatea aerului, protecția florei și faunei, zgomotul și eliminarea deșeurilor.

Comunitatea Europeană formulează în anul 1986 un document numit Actul Unic în care sunt prevăzute competențe reale ale comunității în privința politicii mediului. Astfel s-a format o bază juridică formală ce avea trei obiective importante cu privire la politica comunitară de mediu și anume:

Protecția mediului.

Sănătatea umană.

Utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale.

Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992 a stabilit în mod formal conceptul dezvoltării durabile în legislația Uniunii Europene. În 1996 tratatul de la Amsterdam a făcut din dezvoltarea durabilă un obiectiv primordial al Uniunii. Dezvoltarea viitoare a Uniunii trebuia să se fondeze pe principiul dezvoltării durabile și pe un înalt nivel de protecție a mediului.

În afara legislației adoptate, UE a elaborate nu mai puțin de 6 programe de acțiune în domeniul mediului însoțite de directive și obiective prioritare și stabilind strategii și măsuri de luat pentru asigurarea unui mediu natural cât mai sănătos pentru generațiile care vor veni.

Totodata, Uniunea Europeană a promovat și întreprins acțiuni și programe de cercetare în materie de mediu și anume: Știința și tehnologia pentru protecția mediului cunoscută și ca STEP; Programul European în materie de climatologie și riscuri naturale numit pe scurt EPOCH.

Comunitatea europeană s-a axat pe practicarea unei politici regionale comune în domeniul protecției mediului și astfel a considerat necesară ajungerea la un acord și cu celelalte state din Europa care nu erau membre în comunitate. Astfel daca între țările din Comunitate existau acorduri și reglementări clare și precise, s-a încercat în raport cu celelalte state elaborarea unor programe ce aveau să fie duse la bun sfârșit prin intermediul unor programe. S-a ajuns în situația în care aproape toate statele europene non-membre să beneficieze de programe finanțate în domeniul protecției mediului, cele mai cunoscute fiind Phare și TACIS. Politica UE în domeniul mediului a mers și mai departe.

Prin urmare, fiecare stat European ce dorea să intre în Uniune trebuia să îndeplinească mai multe puncte de aderare. Fiecare punct reprezenta un adevărat capitol, ce impunea o serie de reglementări ce trebuiau a fi luate de către statul ce dorea să adere. Pasul important și definitoriu asupra capacității UE de a crea un singur document de protecție a mediului la nivel European, document unic și acceptat, ce avea să conțină toate reglementările și deciziile luate în acest domeniu, s-a văzut prin impunerea unei singure politici, la nivel European, a protecției mediului tuturor țărilor ce doreau să adere la Uniunea Europeană.

Capitolul 5 Studiu de caz

Cernobîl

5.1.1. Prezentarea situației

În urmă cu 24 de ani, mai exact pe data de 26 aprilie 1986, a avut loc cel mai grav accident nuclear din istorie, cu numeroase efecte secundare asupra sănătății populației, mediului ambient dar și asupra dezvoltării economice și sociale. Centrala Atomoelectrică Cernobîl, prescurtata și CAE, este situată în vecinătatea orașului Pripat din Ucraina și la o distanță de aproximativ 110 km față de Kiev. Centrala a avut ca și componență originală patru reactoare de tip RBMK-1000. Lucrările de construcție a centralei au început în anii’70 astfel că cele patru reactoare erau gata in 1983 iar în timpul exploziei din 1986 încă doua reactoare erau în curs de dezvoltare.

Accidentul de la Cernobîl s-a petrecut într-o noapte de sâmbătă, ora locală 1 și 23 de minute, când reactorul numărul patru al centralei a fost afectat de două explozii ( vezi anexa figura 2 si 3) . Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranță în cadrul căruia lucrurile au scăpat de sub control datorită unei erori umane. S-a produs o explozie violentă iar scutul superior al clădirii, o construcție care cântărea 1.000 de tone, a fost pulverizat. Învelisul de grafit al reactorului a luat foc iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate la mai mulți kilometri în atmosferă. 

În urma exploziei au fost eliberați în atmosferă peste 40 de compuși și elemente radioactive, extreme de periculoase, totalizând 50 de tone. Dintre acestea enumerăm dioxidul de uraniu (combustibil nuclear) și produsii de fisiune puternic radioactivi (iod 131 – care este absorbit la nivelul glandei tiroide, putând genera cancerul tiroidian; plutoniu 239, cesiu 134 și 137 – care inhalat sau ingerat poate afecta organele interne, ducând la cazuri de cancer pulmonar, leucemie sau mutații genetice; strontiu 89 și 90 – care se acumulează în oașe producând tumori și leucemie).

5.1.2. Cauze și efecte

În urma unei atente analize a situației petrecute la Cernobîl, inginerul Jacques Frot a observat că exista mai multe cauze ce au determinat explozia reactorului numărul patru. Așadar, cauzele pot fi grupate în trei categorii:

Erori de concepție

Greșeli de exploatare / Erori ale personalului de exploatare

Cauze politice

Erorile de concepție

Zona activă a acestui tip de reactor este instabilă sub 700 MWt astfel că la putere redusă el are tendința de a se ambala singur, reactorul fiind dificil de controlat. Acest apect extrem de periculos, este specific doar reactoarelor de tip RBMK și lipsește la toți reactorii cu apă sub presiune de concepție occidentală sau sovietică.

La reactorii diferiți de RBMK orice reacție nucleară ce tinde să se ambaleze este, prin concepția reactorului, încetinită automat. Explozia de la Cernobîl însă s-a produs în timpul unei încercări la putere redusă, adică în contextul instabilității reactorului.

În contextul în care inginerii ruși cunoșteau această instabilitate iar experții francezi și britanici au avertizat puterea sovietică cu mult înainte de accidentul de la Cernobîl, semnalul de alarmă a fost tras degeaba.

Inserția completă a barelor de control la RBMK este lentă: ea durează circa 20 de secunde fiind mult prea lentă pentru a preveni ambalarea zonei active, atunci când aceasta funcționează în domeniul său de instabilitate. La reactorii RBMK nu există bare de oprire de urgență cu inserție rapidă. Putem compara situația cu o mașină ale cărei frâne nu acționează eficient decât la 20 de secunde după ce șoferul a călcat pedala.

Barele de control din carbura de bor erau prevăzute la capăt cu o porțiune de carbon care, la începerea inserției barelor sporea reactivitatea în loc să o diminueze. Acest fenomen periculos fusese remarcat din 1983 (3 ani inainte de Cernobîl) la reactorul RBMK al centralei Ignalina.

Pentru încetinirea neutronilor este nevoie de 600 tone de grafit. Astfel că nu ar fi vorba chiar de o greșeală de concepție ci probabil de o slăbiciune întrucât grafitul foarte fierbinte expus în aer liber se aprinde, incendiul evaporă radioelementele conținute în reactor: dispersia lor în atmosferă fiind puternic favorizată. Reactoarele occidentale cu apă sub presiune și apă în fierbere nu conțin nici grafit (carbon) nici substanțe inflamabile.

Reactorii RBMK nu sunt echipați cu nici un dispozitiv de epurare a deșeurilor gazoase, nici cu anvelopă de confinare. O asemenea anvelopă ar contribui, în situația cea mai dezastruoasă, la diminuarea și încetinirea eliberării radioactivității în mediul înconjurător. Lipsit de această anvelopă, reactorul RBMK este ca un autobuz fără caroserie, aceasta fiind desigur o protecție majoră, indispensabilă.

Pentru a face mult mai clară situația petrecută la Cernobîl putem compara accidentul cu un autobuz fără caroserie, cu volan care nu mai răspunde și al cărui sistem de frânare aduce vehicolul timp de câteva secunde la viteza maximă, înainte de a îl încetini efectiv după circa douăzeci de secunde… adică mult după ce vehicolul a căzut în prăpastie sau s-a izbit de un zid.

Greșeli ale personalului

Analizând situația mai atent, s-a conchis că au fost comise mai multe greșeli umane dintre care două violări ale instrucțiunilor (funcționarea prelungită sub 700 MWt; mai puțin de 30 bare de comandă inserate în zona activă); nerespectarea procedurii de încercare; trei acțiuni de scoateri voluntare din circuit a dispozitivelor de securitate (invecția de securitate și apoi, 2 dispozitive de oprire de urgență).

Ținând cont de toate acestea și adăugând faptul că personalul nu a fost corect pregătit pentru o situație atât de periculoasă putem spune că eroarea umană a dus la un asemenea dezastru. Se spune că în cazul în care numai una din greșelile comise de personal ar fi fost evitată, dezastrul de la Cernobîl nu s-ar fi întâmplat.

Pe de altă parte, acei oameni nu pot fi invinuiți pentru ceea ce s-a intamplat întrucât iși îndeplineau obligațiile având la bază o instruire insuficientă. Mai mult, pe lângă erorile umane se adaugă și instrucțiunile de exploatare care erau incomplete și imprecise. Deși a fost considerat un accident, producerea evenimentului de la Cernobîl a fost inevitabilă întrucât au existat și implicații de ordin politic.

Cauzele politice

Având în vedere momentul istoric în care se află URSS (Războiul Rece), utilizarea RBMK pentru producerea de plutoniu militar nu se realiza la cele mai bune standarde și nici nu oferea securitatea necesară. Personalului, format din ingineri și savanți, li se impunea producerea de plutoniu militar în cantități cât mai mari.

În consecință, în data de 2 mai 1986, după numai 6 zile de la momentul accidentului, Ministerul Electrificării de la acea vreme preciza: În ciuda accidentului echipa de construcție face față obligațiilor socialiste și se va angaja foarte curând în construirea reactorului numărul 5.

Din cauza regimului comunist, conducerea URSS practică cultura secretului, aceasta presupunând a menține necunoscute informații care ar fi fost de mare ajutor populației. Aceasta era o formă de constrângere a populației pentru a nu se revolta. În ceea ce privește energetica nucleară civilă această cultură sovietică a secretului s-a permanentizat până în 1989.

Unii dintre intelectualii societății sovietice aveau un discurs onest, în timp ce alții erau animați mai mult de interese personale decât de păstrarea obiectivității științifice, nu au avut curajul de a spune adevărul și au acceptat supremația politicului, încurajând uneori anumite decizii nesănătoase sau periculoase. Lupta pentru influența se substituia dezbaterii ideilor științifice, tehnice și tehnologice.

Așadar, deficiențele de concepție ale reactorului nu s-au datorat lipsei de competență a inginerilor: ele sunt rezultatul dictaturii birocratice care controla toate deciziile din sistemul sovietic, inclusiv din domeniul securității.

Efecte asupra sănătății populației

Totodata există și cauze care se referă la efectele accidentului asupra sănătății populației precum și numeroase păreri contradictorii. În timp ce instanțelor nucleare de la nivel global li s-a reproșat faptul că încearcă să diminueze efectele asupra sănătății, organizațiile eco și presa arată cât de mult a fost afectată sănătatea populației (vezi anexa figura 4).

Comitetul Științific al Națiunilor Unite asupra Efectelor Radiațiilor Ionizante a făcut public un raport în iunie 2000 în care sunt precizate informații referitoare la efectele Cernobîlului asupra sănătății: “În afară de creșterea cancerului de tiroidă la copii expuși, nu există nici o dovadă privind vreun impact major asupra sănătății publice la 14 ani de la accidentul de la Cernobîl. Nu s-au observat creșteri ale frecvenței sau ale mortalității prin cancer ce poate fi atribuit radiațiilor ionizante. Riscul de leucemie, o preocuparea majoră, nu a crescut nici printre « lichidatori ». De asemenea nu există nici o dovada științifică de alte maladii non-maligne, somatice sau mintale asociate radiațiilor ionizante”.

Cu toate acestea, specialiștii au observat că pe o rază de 150 000 km2 situată în jurul Cernobîlului și aparținând Bielorusiei, Ukrainei și Rusiei au fost constatate următoarele:

moartea a 31 de persoane din cauza efectelor accidentului dintre care 2 operatori, din 134 de persoane care au suferit iradieri 28 au decedat la 3 luni după accident, o persoană a decedat de o tromboză coronariană.

au fost semnalate 1800 cazuri de tiroidă până în anul 2000 la persoane sub 18 ani.

s-a observat o creștere a numărului de sinucideri din cauza nivelului de trai scăzut al populației din acea zonă.

Totodată s-au constatat că anumite informații și acțiuni trebuiau făcute cunoscute populației imediat după accident, informații referitoare la:

comunicarea imediată către populație a recomandării de a rămâne în locuințe, cu ușile și ferestrele închise (informația a fost dată la 36 de ore după explozie) ;

interzicerea consumului de lapte proaspăt ;

interzicerea consumului produselor din agricultura locală;

distribuirea și administrarea imediată a iodurii stabile;

distribuirea echipamentelor de protecție lichidatorilor (cei care se ocupau de curățarea zonei în care a avut loc accidentul) care au acționat la prima oră.

Așadar, putem conchide că autoritățile locale precum și conducerea centralei nu aveau la dispoziție echipamentele necesare protejării oamenilor contra radiațiilor, nu aveau medicamente și nici aparatura care să măsoare nivelul de radioactivitate și nu aveau un plan de intervenție în caz de urgență, așa cum este normal într-un asemenea domeniu cu un grad mare de periculozitate.

Din cauza faptului că efectele radiațiilor nu erau cunoscute de către oameni, primii care au fost afectați și care au murit în lunile și anii care au urmat accidentului au fost muncitorii, pompierii și militarii. Acești oamenii au fost numiți lichidatori întrucât ei au fost cei care au încercat să oprească răspândirea radiațiilor fără a beneficia de echipamente de protecție, fiind expuși. Se pare că numarul total de lichidatori a fost de 800.000. Pe lângă aceștia se numară populația evacuată de lângă CAE precum și milioanele de oameni din întreaga Europă care au fost expuși la valul de radiații adus de vânt. Singura măsura luată de autoritățile sovietice a fost de a construi un sarcofag din beton care să diminueze răspândirea radiațiilor și prin care să se evite o a doua explozie.

Sănătatea lichidatorilor a fost pusă în pericol însă nimeni nu avea cum să remedieze dezastrul în afară de aceștia. După terminarea sarcofagului din beton, în rândul lichidatorilor s-au observat probleme grave de sănătate, instalându-se așa numitul “sindrom al Cernobîlului” care presupunea schimbarea radicală a metabolismului din cazua expunerii la radiații precum și afectiuni la nivelul inimii, ficatului și sitemului nervos. Mulți dintre aceștia nu au mai fost capabili să muncească, iar cei care au supraviețuit și acum sunt internați la Spitalul numărul 6 din capitală unde sunt sub tratament.

Într-un interviu acordat în scopul realizării filmului “The Battle of Cernobyl”, generalul Nicolai Antochkin, în calitatea sa de Președinte al Eroilor Rusiei spunea: “Nu știi cât mai ai de trait. Nu știi ce efecte va avea asupra ta și asupra copiilor tai. Inamicul invizibil distruge oamenii pe interior ca un vierme. Pentru noi războiul încă continuă”.

Pentru Cernobîl cât și pentru orașul Pripiat timpul s-a oprit în loc. Oamenii au fost evacuații iar acolo nu mai este urmă de viață. Totul este expus radiațiilor. Se speculează că radioactivitatea va scădea la limite normale abia în anul 2525.

Numărul oamenilor care au murit nu a fost dat publicității deși oamenii care au lucrat ca lichidatori a fost în jur de 800.000. Nici nivelul radiațiilor nu a fost făcut public oamenilor care trăiesc în vecinătatea CAE.

După anul 1991 însă, a fost descoperit un raport de 600 de pagini în care erau menționate efectele grave ale accidentului asupra sănătății populației. Se pare că oamenilor nu li se spunea adevărul ci că totul este sub control în condițiile în care sute de oameni se internau în spital sau mureau. Pentru a ține populația sub control, autoritățile spuneau că nivelul la care populația era expusă nu le pune sănătatea în pericol în timp ce în realitate acest nivel limita era stabilit prin lege a fi de 5 ori mai mare. Astfel, deși oamenii erau pe moarte, îi externau din spitale sub pretextul că sunt în afara oricărui pericol.

Tragicul eveniment de la Cernobîl i-a făcut pe oameni să realizeze cât de periculoase sunt armele nucleare și ce se poate întâmpla dacă radioactivitatea este scapată de sub control. Evenimentul Cernobîl a fost primul pas făcut în scopul dezarmării nucleare, Gorbaciov trimițând un mesaj global pașnic: Pace în lume. Oamenii de stiință speră și acum ca sarcofagul din beton, menit să dureze 30 de ani, să nu se prăbușească până ce noul sarcofag este gata întrucât sub reactor se află 100 kg de plutoniu iar un microgram reprezintă o doza letală unei singure persoane.

Efecte asupra plantelor și animalelor

O mare regiune de pădure de pini, numită Padurea Roșie, a fost distrusă de o radiație acută, aceasta trebuind să fie doborâtă și arsă pentru ca ulterior să fie plantată o pădure de puieți care în prezent se dezvoltă destul de repede. Și în alte zone ale Europei nivelurile radiației au fost examinate în mediul natural al animalelor.

Atât în Suedia cât și în Finlanda, peștii din apele adânci au fost interziși a fi comercializați iar proprietarii de iazuri au fost sfătuiți să consume anumite specii de pești. Au fost realizate studii pentru a se stabili dacă deformările plantelor s-a datorat radiațiilor sau au avut alte cazuri precum pesticide, mutații naturale, deșeuri industriale. Totodată, se consideră că multe animale au suferit mutații iar în timpul reproducerii au dat naștere unor animale deformate.

După accident, depunerea de iod radioactiv a contaminat plantele menite agriculturii, animalele care pasc precum și laptele destinat consumului. Această depunere de radiații pe plante a fost de considerată periculoasă, în special în primele două luni după producerea accidentului.

După această faza a depunerii, o importanta preocupare a fost direcționată către efectele absorbției de cesiu și strontium de către plante prin rădăcini din solul contaminat. În ultimul deceniu, nivelul radiațiilor la plante a scăzut însă pericolul nu a trecut întrucât problema persistă în anumite areale rurale ale fostei Uniunii Sovietice.

Imediat după tragicul eveniment, s-a observat că vegetația și animalele din păduri precum și cele din arealele montane au arătat o absorbție anume de radiocesium, cu cele mai înalte nivele înregistrate de cesium 137 găsite în produsele forestiere comestibile. Aceasta se datorează și procesului continuu de reciclare al radiocesiului în ecosistemele forestiere. Mai exact, concentrații mari de cesiu au fost găsite în ciuperci și fructele de pădure. Transferul de radiații din plante a ajuns la animale în timpul pășunatului, determinând ca in țări precum Finalanda, Norvegia, Rusia și Suedia ca, carnea de ren să fie contaminată.

Efectele asupra apei

Din cauza radiațiilor din atmosferă apele de suprafață, cât și cele din subteran, printr-un proces de absorbție, au acumulat cantități serioase de substanțe nocive. Oamenii nu aveau voie să bea apa contaminată, însă ei nu știau acest lucru. Astfel, din cauza dezinformării, mulți oameni au fost afectați de radiații, iar sănătatea le-a fost pusă în pericol. Cele mai grav afectate zone au fost în peninsula Scandinavă, unde peștii au fost afectați de radiații și, prin urmare, nu au mai putut fi consumați sau vanduți. În prezent, concentrațiile din apele de suprafață cât și la pești sunt în concentrații scăzute iar procesul de irigare cu aceste ape nu prezintă un hazard. Pe de altă parte, chiar dacă aceste nivele de cesiu și strontium sunt scăzute, contaminarea este permanentă și va fi prezentă și în deceniile ce vor urma. În ceea ce privește contaminarea Mării Negre și a Mării Baltice, aici nivelele sunt mult mai mici față de apele de suprafață întrucât distanța față de Cernobîl a fost mult mai mare.

Preocupările oamenilor care trăiesc în zonele contaminate

Oamenii care traiesc în regiunile afectate de accidentul de la Cernobîl nu primesc suficiente informații cu privire la impactul radiațiilor asupra propriilor vieți și asupra mediului înconjurător, nu știu cum să ducă o viață sănătoasă acolo. Se pare că există multe mituri și concepții greșite despre radiații, fapt ce determină ca rezidenții să se simtă fără nici o putere și să nu facă nici o schimbare în modul lor de viață. Această dezinformare a populației a dus la un comportmament nesănătos și a determinat ca în unele cazuri oamenii să consume produse din pădurile grav afectate.

Studiile efectuate în zonele contaminate arată că populația este preocupată de propria sănătate, de viitorul copiilor lor, de problemele socio-economice precum veniturile foarte mici și lipsa locurilor de muncă. Prin urmare, regiunile afectate au mare nevoie de o dezvoltare a economiei pentru a exista condiții de viață decentă.

Contaminarea în România

România a fost afectată de radiațiile provenite de la explozia reactorului numărul 4 în primele zile ale lunii mai 1986 din cazua schimbării direcției vântului către zona Balcanilor. Zonele cele mai afectate de depunerile radioactive sunt cele montane, în special din lanțul carpatic. Informații privind explozia au ajuns la populație în data de 2 mai 1986 iar distribuția tabletelor cu iodură de potasiu a început tardiv, în data de 3 și de 4 mai, când populația era deja contaminată.

După producerea exploziei au fost făcute anumite studii dintre care unul a fost realizat de Institutul pentru Sănătate Publică. Rezultatele au arătat că radioactivitatea a determinat o creștere a numărului de cazuri de mortalitate infantilă precum și o tendință de diminuare a IQ-ului la copiii născuți în anii ce au urmat accidentului. Aceste date au fost obținute în perioada 1986-1994, pe un lot de copii cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani.

În țara noastră contaminarea a fost mai mică deoarece primul val de radiații a fost direcționat de vânt în zona nordică a continentului, urmând ca acest val radioactiv să-și schimbe direcția către Balcani.

5.1.3 Efectul Cernobîl asupra drepturilor de solidaritate

Așa cum am menționat și în capitolele anterioare, drepturile de solidaritate sunt o categorie de drepturi relativ nouă, drepturi de generația a treia sau drepturi colective, care cuprind dreptul la pace, dreptul la dezvoltare și dreptul la un mediu sănătos. Impactul evenimentului Cernobîl asupra acestor categorii de drepturi este evidentă. Populația din vecinătatea centralei a fost evacută în acest fel încercând să se evite o mai mare contaminare dar pe de altă parte le-a fost afectat și exercițiul asupra dreptului la pace și la o dezvoltare umană într-un mediu sănătos.

Nu numai populația limitrofă CAE a suferit în acest sens, ci o intrega Europî, expusî la radioactivitate. Mușamalizarea tragicului accident a determinat o tensiune internațională întrucât nu se știa de unde proveneau radiațiile. Sănătatea populației cât și mediul ambiant au fost grav afectate. Persoanele expuse puternic la radiații au murit în lunile care au urmat accidentului, în timp ce altele simt efectele după ani de zile prin creșterea, în rândul populației de vârsta a doua, numărului cazurilor de cancer.

Sănătatea oamenilor a fost grav afectată întrucât aceștia iși desfășurau activitățile zilnice fără să fi știut că la câțiva km distanță un grav accident nuclear a avut loc. Acest lucru este considerat o crimă față de oamenii care erau condamnați la moarte din cauza radiațiilor. În zadar populația a fost evacuată pentru că radiațiile deja erau absorbite de corpul lor. În prezent, nivelul radiațiilor a mai scăzut însă condiții de viață normale ar putea exista după 500 de ani.

Dreptul la un mediu sănătos a fost grav afectat. Foarte puține animale mai trăiesc în acele zone, iar despre aceste animale se spune că au suferit mutații. Atât plantele cât și solul au fost contaminate. Primii 20 de cm de sol nu pot fi folosiți în agricultură din cazua radiațiilor. Aceasta determină un lanț trofic nociv, pornind de la sol, plante, animale și om. Un asemenea eveniment dramatic are grave consecințe asupra colectivităților locale dar și efecte secundare față de un întreg continent.

Deversarea de petrol din Golful Mexic

5.2.1 Prezentarea situației

În data de 20 aprilie 2010, în Golful Mexic a avut loc un accident pe platforma petrolieră Deepwater Horizon, care aparține firmei British Petroleum, la o distanță de 65 de km sud față de coasta statului Louisiana . Exploziile au avut loc din cauza țițeiului care în urma forării fundului maritim nu a mai putut fi captat. Acest tragic accident s-a soldat cu moartea a 11 muncitori și alți 17 răniți grav. Înca 98 muncitori au fost răniți ușor.

În urma accidentului, platforma petroliera Deepwater Horizon a fost grav avariată, izbucnind un incendiu, dupa care scufundându-se (vezi anexa figura 5). Acest fapt a condus la o scurgere masivă de petrol prin gaura forată. Acest eveniment reprezintă cel mai grav accident din istoria Statelor Unite ale Americii dar și o catastrofă față de mediul înconjurător.

Rapoartele recente au arătat că scurgerea masivă de petrol a depășit 300 de milioane de litri iar zilnic se scurg 60.000 de barili de țiței în ocean, pata având ca suprafață peste 6500 de kilometrii pătrați. Între timp, autoritățile americane au început acțiuni de stopare a scurgerii de petrol și de curățare a zonei, reușind să capteze în total 1 milion de litri de țiței. Se estimează că operațiunile vor dura până la Craciun.

Sub aspectul încercării de a opri scurgerea de petrol s-au avut în vedere urmatoarele tehnici: roboți submarini, vapoare, baraje plutitoare, injectarea de substanțe chimice pentru a dispersa scurgerea, deturnarea apelor Mississippi dar numai una are succes: incendierea petei de petrol (vezi anexa figura 6). În prezent, doua nave se ocupă de acest lucru: nava Discoverer Enterprise care colectează amestecul de apă și petrol și le separă, și a doua navă numită Q4000 care se ocupă numai de arderea petrolului colectat, numarul total de barili pe zi ajungând la 25.000.

British Petroleum a cheltuit peste 2 miliarde de dolari pentru a remedia situația din Golful Mexic. Totodată, printr-o lege dată în 1990, compania britanică este obligată să remedieze situația catastrofală pe care a provocat-o și să despăgubească toate victimele afectate de acest eveniment. În acest scop, British Petroleum a fost de accord să deschidă un cont bancar în care să depună 20 de miliarde de dolari pentru a compensa victimele accidentului.

În urma unor studii efectuate de oamenii de știință americani, se crede că pe fundul golfului există o mare cantitate de petrol față de ceea ce se vede la suprafață. Acest lucru este extrem de grav întrucât ar însemna o mai mică cantitate de oxigen, ceea ce determină ca animalele marine să fie pe moarte. Se estimează că straturile de petrol identificate au o grosime de 100 de metri și o lungime de 16 kilometri iar stratificarea lor se face și până la 5 nivele.

5.2.2 Consecințele accidentului

Consecințe asupra animalelor

Conform rapoartelor, situația creată de accidentul de pe platforma petrolieră Deepwater Horizon devine din ce în ce mai gravă din cauza toxicității petrolului și a lipsei de oxigen. Mai mult de 400 de specii care traiesc pe insulele și mlaștinile de lângă coastă sunt amenințate. În refugiile naționale americane, peste 34.000 de păsări sunt expuse riscului, dintre care pescăruși, pelicani, egrete și alte specii (vezi anexa figura 7 si 8). În data de 25 iunie au fost găsite peste 1500 de animale moarte din cauza scurgerii de petrol: peste 1000 de păsări moarte, peste 400 de broaște țestoase ( unele din ele au murit în timpul incedierii petrolului), 48 de delfini și alte mamifere.

Conform cercetătoarei Samantha Joye de la Universitatea din Georgia, efectele grave produse de pata de petrol determină ca ecosistemul să-și revină foarte greu, aceasta anticipand că ar dura zeci de ani până ca infuzia de gaz să dispară. Presa Americană spune că cele mai amenințate specii de animale vor fi cele de la țărmurile statelor Louisiana, Mississippi, Alabama și Florida.

Consecințe asupra pescuitului

Pata de petrol a avut grave urmări și în ceea ce privește comerțul cu pește. De exemplu, mulți pescari vietnamezi sunt stabiliți de-a lungul coastelor și practică comerțul cu pește iar acum afacerile lor au fost puse în pericol fiind nevoiți să-și disponibilizeze angajații iar unii chiar să fie în pragul falimetului.

Un exemplu concret îl reprezintă o femei de afaceri care, înainte de accidentul de pe platforma petrolieră, livra 4 masini de pește pe zi iar acum se străduiește să livreze 2 mașini de pește pe săptămână întrucât sunt multe zone de pescuit restricționate din cauza contaminării cu țiței. Femeia explică cât de greu i-a fost să-și repună afacerea pe picioare dupa uraganul Katrina iar acum trebuie să răzbească și această scurgere de gaz. Fenomenul este ca acela al unui efect domino întrucât și distribuitorii au de suferit, nu numai pescarii.

Consecințe asupra turismului

Consecințe negative au fost observate și asupra turismului întrucât pata de petrol a ajuns pe plajele din Florida. Acest lucru a determinat ca mulți oameni care doreau să-și petreacă vacanța în acestă zonă să-și anuleze cazarea, optând pentru alte zone de litoral. Se estimează că acesta ar fi cel mai mare dezastru suferit de turismul din Florida iar pierderile ajung la 3 miliarde de dolari.

Consecințe asupra sănătății populației

Accidentul de pe platforma petrolieră Deepwater Horizon are urmări grave și în privința sănătății populației. Accidentul s-a soldat cu moartea a 11 muncitori și peste 100 de oameni răniți. La doua luni dupa accident, rapoartele au înregistrat 143 de cazuri de persoane a căror sănătate a fost pusă în pericol de pata de petrol.

În data de 15 iunie, Marylee Orr, directorul executiv LEAN, preciza într-un interviu că populația habitantă de-a lungul coastei Louisianei se îmbolnăvește acuzând simptome precum amețeală, stări de vomă, greață, dureri de cap, dureri în piept, simptome caracteristice celor contaminării cu petrol. Mai mult, oamenii de știință spun că populația este predispusă la boli mintale și la grave probleme de stres din cauza substanțelor toxice folosite pentru a curăța pata de petrol.

5.2.3 Impactul asupra drepturilor de solidaritate

Efectele deversării de petrol din Golful Mexic au fost resimțite în numeroase arii: a omorât multe animale, a distrus mediul marin, a cauzat moartea a 11 persoane, rănirea a peste 100 dar și îmbolnăvirea populației de pe coastă, a distrus mediul economic și turismul. Așadar, dreptul la un mediu sănătos a fost încălcat, oamenii și animalele suportând consecințele acestui dezastru ecologic. Dupa doua luni de la accident au fost înregistrate peste 200 de procese intentate firmei British Petroleum. Totodată, administrația Obama a numit responsabil gigantul britanic pentru dezastrul cauzat și a cerut ca o anchetă să fie desfășurată, precum și impunerea despăgubirii tuturor celor afectați de deversarea de petrol. Toate acestea au dus la nerespectarea dreptului la pace, creând tensiuni între americani și compania britanică.

Dreptul la un mediu sănătos a fost atât de grav afectat încat oamenii de știință avertizează că efectele deversării de petrol vor fi resimțite până în Europa și chiar în zona Arctică. Americanii consideră evenimentul ca fiind cel mai grav din istoria lor dar și o catastrofă asupra faunei întrucat multe specii vin în golf pentru a se înmulți.

Dreptul la dezvoltare al oamenilor a suferit din cauza faptului că numeroase afaceri cu animale marine, precum peștii, au avut mari pierderi, și-au disponibilizat personalul, ori au dat faliment. Un alt sector afectat este turismul deoarece pata de petrol a ajuns pe plajele din Florida determinând ca numarul turiștilor să scadă dramatic.

În loc de concluzii

Informarea cetățenilor unui stat se reflectă în cunoașterea propriilor drepturi și libertăți publice. Acest lucru prezintă importanță deoarece ajută la îmbunătățirea calității vieții dar și la progresul societății. Un cetățean informat este capabil să-și clădească un viitor prosper, se poate reprezenta singur în fața instanțelor și își poate cere respectarea drepturilor pe care le are. Cunoașterea și promovarea drepturilor colective reprezintă primii pași pe care cetățenii trebuie să îi facă în scopul clădirii unui viitor mai bun și a unei dezvoltări durabile a comunității din care fac parte.

Prezintă importanță recunoașterea acestor drepturi în documentele naționale (Constituție, legi) și internaționale(declarații, convenții, conferințe, tratate).Gradul de respectare al drepturilor de solidaritate se reflectă în dezvoltarea unei societăți. Astfel că, țările în curs de dezvoltare au nevoie de sprijin economic extern pentru ca populația să aibă din ce trai, însa la nivel internațional țările dezvoltate nu respectă acest lucru, existând tendința de marginalizare a țărilor sărace.În practică, țările dezvoltate nu numai că limitează dreptul la dezvoltare al țărilor sărace dar impun și politici și condiții imposibil de respectat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește dreptul la un mediu sănătos, nerespectarea condițiilor impuse de legislație, lipsa măsurilor de siguranță și a unor strategii de rezervă au dus la dezastre ecologice precum Cernobîl, Bhopal, Exxon Valdez și altele. Aceste evenimente au avut efecte grave precum: pierderea de vieți omenești, îmbolnăvirea și dispariția unor specii de animale, distrugerea ecosistemelor, a mediului înconjurător, poluare, pagube enorme.

Nerespectarea dreptului la un mediu sănătos provoacă consecințe grave nu numai pe termen scurt dar și pe termen lung întrucât condamnă generațiile viitoare să trăiască într-un mediu poluat care le pune sănătatea în pericol sau în condiții de sărăcie din cauza lipsei resurselor.Aceste lucruri atrag dupa sine stări conflictuale, de tensiune care duc la dispariția stării de pace și implicit la nerespectarea dreptului la pace și la dezvoltare.

ANEXE

Figura 1 Premiul Nobel

Figura 2 Explozie Cernobîl Figura 3 Cernobîl

Figura 4 Efectele Cerbnobîlului asupra copiilor născuți în anii de după accident

Figura 5 Explozia platformei petroliere Deepwater Horizon

Figura 6 Incendierea controlată a petrolului

Figura 7 Efectul petrolului asupra păsărilor

Figura 8 Imagine satelit a petei de petrol din Golful Mexic

BIBLIOGRAFIE

Action to be taken dedicated to the 1999 centennial of the first International Peace Conference and the closing of the United Nations Decade of International Law, A/52/647 of 15 Dec. 1997.

Aron Raymond, Peace and war: a theory of international relations, NY, Doubleday, 1966.

Bunn Isabella, The Right to Development: Implications for International Economic Law, American University International Law Review, volume 15, number 6, 2000.

Bhala Raj, Clarifying the Trade-Labor Link, 37 COLUM. J. TRANSNAT’L L. 11, 29-40 (1998).

B. de Jouvenal, Arcadie, au l’art du mieux etre, Paris S.E.D.I.S., Futurilles, 1971.

Craiovean I., Teoria generala a dreptului, Editura Sibila, Craiova, 1999.

Closca I., Suceava I., Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1995.

Dumitriu Petru, Dreptul la dezvoltare in contextul globalizarii economice, IRSI, Bucuresti, 2004.

Dutu Mircea, Dreptul mediului, Tratat.Abordare integrata, vol.I, Ed. Economica, Bucuresti, 2003.

Diaconu I., Curs de drept international public, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1993.

Eminescu Mihai, Opera politica, vol1, editie ingrijita de Bucur Popescu si Petru Demetru Popescu, Publistar, Bucuresti, 1999.

FAIR TRADE AND HARMONIZATION 163 (Jagdish Bhagwati & Robert E. Hudec eds., 1996)

Hanitzsch Thomas, Ronny Mustamu, Martin Loffelholz, Agents of peace, Jakarta, 2004.

Heinhard SteigerRemarques sur l’article 20a de la Loi Fondamentale Allemande, în Les hommes et l’environnement (Mankind and the environment) – En hommage à Alexandre Kiss, Ed. Frison-Roche, Paris, 1998.

Kant, Introducere la teoria dreptului.

Lupan E., Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1993.

Lupan E., Dreptul mediului, partea generala, Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

L.Lachance citat de Irina Moroianu Zlatescu, Protectia juridica a drepturilor omului, I.R.D.O., Bucuresti, 1996.

Mazilu Dumitru, Drepturile omului.Concept.Exigente si realitati contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2008.

Mazilu Dumitru, Dreptul pacii, ed.Academia Rep.Socialista Romania, Bucuresti, 1989.

Mazilu D., Tratat de dreptul pacii, ed. All Beck, 1998,Bucuresti,p.19 citeaza din A. James Gregor, The Fascist Persuation in Radical Politics, Princeton University,Princeton,1974.

Mazilu D., Tratat de dreptul pacii, ed. All Beck, 1998, Bucuresti.

Marinescu Daniela – Tratat de dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

Marinescu Daniela, Dreptul mediului inconjurator, Casa de editura si presa Sansa SRL, Bucuresti, 1996.

Marinescu Daniela, Tratat de Dreptul Mediului, ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2008.

Nastase A., Drepturile omului, religie a sfarsitului de secol, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992.

Purda Nicolae, Protectia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

Popa Vasile Val, Drepturile omului, Bucuresti, 2005.

Reinhard Beck: Sachwörterbuch der Politik, Kröner Verlag, Stuttgart 1986.

Roche Douglas, The Human Right to Peace, 28 nov. 2003, Roma, Discurs.

Report of the Independent Expert on the Effects of Structural Adjustment Policies on the Full Enjoyment of Human Rights, Comm. on Human Rights, 55th Sess., Prov. Agenda Item 10, para. 28, E/CN.4/1999/50 (1999).

Tomescu Madalina, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. Pro Universitaria, Bucuresti, 2009.

Titulescu Nicolae, Dinamica pacii si Progresul ideii de pace, in Documente diplomatice.

Tarus Adriana, Peace PR, editura Tritonic, Bucuresti, 2007.

St. Vancea, Curs de ecologie generala, Univ. Al. I. Cuza, Iasi, 1972.

SITE-uri consultate:

http://www.referat.ro/referate/Dreptul_Subiectiv_3893.html

Ghe. Uglean,Protecția juridică a drepturilor omului : http://www.scribd.com/doc/17475294/CursProtecția-Juridică-a-Drepturilor-Omului

Baran Nicolae, Teoria generala a dreptului : http://www.svedu.ro/curs/tgd/c1.html

Ludger Kühnhardt, Menschenrechte, Minderheitenschutz und der Nationalstaat im KSZE-Prozeß, în: Aus Politik und Zeitgeschichte 47/1994, disponibil pe http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3.htm#dritteGeneration

http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3.htm#dritteGeneration

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Premiul_Nobel_pentru_Pace

http://europa.eu/pol/env/index_ro.htm

http://www.gradinamea.ro/Cernobal___20_de_ani_de_la_tragedia_nucleara_4689_647_1.html

http://www.ecolo.org/documents/documents_in_english/Causes.ChernobyJF.doc

Jacques Frot, The causes of the Cernobyl event, 2001: http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:ddH2v8pgJukJ:www.ecolo.org/documents/documents_in_english/Causes.ChernobyJF.doc+jacques+frot+cernobyl&cd=2&hl=en&ct=clnk

http://www.gradinamea.ro/Cernobal___20_de_ani_de_la_tragedia_nucleara_4689_647_1.html

http://www.greenfacts.org/en/chernobyl/l-3/3-chernobyl-environment.htm#5p0

http://www.greenfacts.org/en/chernobyl/l-2/3-chernobyl-environment.htm#1

UN Chernobyl Forum (2006)

Studiu realizat de dr. Catalin Tiliscan, Efectul Cernobal pe http://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:-sa7soX0ZfwJ:www.srccjro.org/revista%2520pdf/nr%252016/efectul%2520cernobil3.pdf+efectul+cernobil&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESh8DQXT97uxUj9kZZi4f6mMrlQbJiOGTJAw9Y0doNZofJTAzx6tDoqFvgo5Hx3bC-Hkb6MCsEH2Bsx1vyEZmmyrTsTKZF8O-BLGJJk74NoCpMdqKRqsYtoUaAJWhWgf6Ss0JI60&sig=AHIEtbTKx42zHc5oFQkMfrlCLAoEi-5xiA

http://ro.wikipedia.org/wiki/Accidentul_de_pe_platforma_petrolieră_Deepwater_Horizon

http://www.ziare.com/international/stiri-internationale/bp-a-cheltuit-2-miliarde-pana-acum-pe-pata-de-petrol-1023285

http://news.bbc.co.uk/2/hi/world/us_and_canada/10419087.stm