Dreptul Uniunii Europene
DREPTUL UNİUNİİ EUROPENE
CUPRİNS
Noṭiuni İntroductive
Abrevieri
Capitolul I . PRİNCİPALELE İNSTİTUṬİİ ALE UNİUNİİ EUROPENE
1.1. Subcapitolul 1 Tridentul legislativ: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană
1.2. Subcapitolul 2 Consiliul European
1.3. Subcapitolul 3 Curtea de Justiṭie și Curtea de Conturi
Capitolul II. CURTEA DE JUSTİṬİE A UNİUNİİ EUROPENE
2.1. Subcapitolul 1 Istoric
2.2. Subcapitolul 2 Structură
2.3. Subcapitolul 3 Componenṭă
Capitolul III. COMPETENṬA CURṬİİ DE JUSTİṬİE A UNİUNİİ EUROPENE
3.1. Subcapitolul 1 Tribunalul de Primă Instanṭă
3.2. Subcapitolul 2 Competenṭele Curṭii de Justiṭie
Capitolul IV. STUDİU DE CAZ
Capitolul V. CONCLUZİİ GENERALE
Bibliografie
Noṭiuni İntroductive
Curtea de Justiție a Uniunii Europene constituie una dintre instituțiile principale ale Uniunii Europene, iar influența acesteia ȋn desfǎșurarea procesului integrǎrii europene este de netǎgǎduit.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene are rolul de a interpreta actele comunitare și tratatele institutive, în caz de conflict juridic, și acționeazǎ ȋn mod expres pentru impunerea unui registru de legi necesare pentru o integrare europeanǎ, cât și printr-un proces judiciar care limiteazǎ intervenția politicului de a contesta sau ataca progresul sau actele efectuate de cǎtre Curte.
İntegrarea desfǎșuratǎ prin intermediul legii este cea mai eficientǎ modalitate de realizare a integrǎrii europene, deoarece sunt schimbate normele interne ale societǎții fǎrǎ constrângere politicǎ sau de altǎ naturǎ ce privește societatea ȋn ansamblul ei, dar și pentru cǎ necesitǎ ca factori judiciari și politici din sistemele juridice și politice afectate sǎ accepte condițiile noii situații de fapt.
Importanța evoluției legislației europene ca urmare a unor decizii importante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene constituie o manifestare semnificativǎ a transferului de suveranitate de la statele membre cǎtre o instituție supranaționalǎ, nu numai ȋn Uniunea Europeanǎ, cât și ȋn politica internaționalǎ ȋn general. Astfel, activitǎțile Curții de Justiție a Uniunii Europene au constituit de nenumǎrate ori elementele fundamentale ale dezvoltǎrii procesului de integrarare europeanǎ.
Am ales sǎ realizez aceastǎ lucrare datoritǎ actualitǎții și importanței rolului jucat de Curte și de deciziile hotǎrâte de cǎtre aceasta ȋn evoluția integrǎrii statelor membre ale Uniunii Europene.
Prin aceastǎ lucrare urmǎresc sǎ arǎt cǎ cel mai important promotor al integrǎrii europene este Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Prin intermediul acestei lucrǎri am dorit sǎ efectuez o ȋmbinare a unui studiu critic și descriptiv a impactului juridic și instituțional al Curții de Justiție a Uniunii Europene, ȋndeosebi cu privire la deciziile istorice hotǎrâte de cǎtre aceasta care au pus amprenta ȋn modalitatea de relaționare a statelor membre cu instituțiile europene, transformând astfel tratatele europene din acorduri internaționale multilaterale ȋntre statele membre, ȋn acte cu o valoare constituționalǎ.
Abrevieri
ACP Țǎri din Africa, Caraibe și Pacific
alin. alineat
art. articol
CE Comunitatea Europeanǎ
CEA Comunitatea Europeanǎ de Apǎrare
CEE Comunitatea Economicǎ Europeanǎ
CEJ Curtea Europeana de Justiție
CEEA Comunitatea Europeanǎ a Energiei Atomice
CECO Comunitatea Europeanǎ a Cǎrbunelui și Oțelului
COREPER Comitetul Reprezentanilor Permanenți
JOCE Jurnalul Oficial al Comunitǎților Europene
JOUE Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
ONU Organizația Națiunilor Unite
op. cit. operǎ citatǎ
pag. pagina
par. paragraful
TCE Tratatul de instituire a Comunitǎții Europene
TFUE Tratatul de funcționare a Uniunii Europene
TMs. Tratatul de la Maastricht
TPI Tribunalul de Primǎ Instanțǎ
TUE Tratatul Uniunii Europene
UE Uniunea Europeanǎ
Capitolul I . PRİNCİPALELE İNSTİTUȚİİ ALE UNİUNİİ EUROPENE
. Subcapitolul 1 Tridentul legislativ: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană
Parlamentul European
Parlamentul European este instituṭia compusă din reprezentanṭii cetăṭenilor Uniunii. Organizarea și funcṭionarea Parlamentului European are la bază un temei juridic reprezentat de dispoziṭiile art. 14 raportat la art. 16 din TUE, art. 223 TFUE, art. 190 alin. 4-5 TCE, cât și art. 234 TFUE, art. 201 TCE.
Potrivit dispozițiilor art. 14 par.1 TUE, Parlamentul European ȋmpreună cu Consiliul, exercită funcțiile legislativă și bugetară. Iar, conform condițiilor prevăzute ȋn tratate, Parlamentul exercită și funcții de control politic și consultative. Inițial, Parlamentul a fost conceput ca un simplu organ consultativ, ȋnsă cu trecerea timpului, a devenit o instituție tot mai importantă ȋn cadrul sistemului instituțional al Uniunii Europene. Pe măsura dezvoltǎrii construcției comunitare, rolul Parlamentul European a crescut de la un organ consultativ sau de control politic, la unul care adoptǎ actele legislative ale Uniunii alături de Consiliu, prin intermediul procedurii legilastive oridinare.
Parlamentul European ȋmpreună cu Consiliul Miniștrilor, reprezintă un organ al cooperării legislative prin Actul Unic European. Desigur, puterea i-a fost ȋntărită de către Tratatele de la Maastricht și Amsterdam, prin reglementarea procedurii codeciziei. Modificările aduse de Tratatul de la Maastricht referitor la competențele Parlamentului European, au amplificat participarea sa la procesul decizional al Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus o extindere a competențelor Parlamentului European, prin aplicarea producerii codeciziei la noi domenii, simplificând această procedură. Din nou competențele normative ale Parlamentului European sunt extinse, de aceastǎ dată, de către Tratatul de reformă de la Lisabona, care alături de Consiliu, prin procedura legislativă ordinară, care ȋnlocuieste procedura codeciziei, participă la adoptarea majoritǎții actelor legislative ale Uniunii Europene.
Rolul activ pe care Parlamentul ȋl are ȋn elaborarea legislației, influențează ȋn mod direct viața cotidiană a cetǎțenilor, spre exemplu, egalitatea șanselor, libera circulație a lucrătorilor, a mărfurilor și serviciilor, transportul, protecția mediului etc. În ceea ce privește bugetul anual al Uniunii Europene, acesta rămane de competența comună a Parlamentului și a Consiliului.
A. Constituire, Competență
Constitutire
Parlamentul European a fost menționat ȋn toate cele trei tratate inițiale, sub diferite denumiri: Adunarea Comună, ȋn cadrul CECO, și Adunarea, ȋn cadrul CEE și CEEA.
Prin Rezoluția din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit ȋn ”Adunarea Parlamentară Europeană”, care ulterior devine ”Parlamentul European”, prin Rezoluția din 30 martie 1962. Din punct de vedere juridic, denumirea de ”Parlament European” este menționată prin Actul Unic European (art. 3 par. 1), denumire consacrată și de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Lisabona. Parlamentul European este alcătuit din reprezentanți ai cetǎțenilor statelor Uniunii Europene.
S-a afirmat că, membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare, cât și alte popoare ale Uniunii, având ȋn vedere formarea grupurilor de partide politice “European political party groups”, ceea ce subliniază că partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare ȋn cadrul Uniunii și că ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii. Membrii Parlamentului au fost numiți, la ȋnceput, de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora, fiind apreciați ca delegați ai parlamentelor naționale. S-a apreciat că, pentru a acorda acestui organ o mai mare semnificație, este indispensabilă alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Cu toate că această propunere a fost avută ȋn vedere de autorii tratatelor inițiale, nu a fost finalizată datorită poziției nefavorabile a Franței, după 1976.
Procedura alegerilor
Dispozițiile generale referitoare la reglementarea alegerilor membrilor Parlamentului European sunt prevăzute prin art. 233 TFUE, art. 190 alin. 4-5 TCE. Parlamentul European ȋntocmeste un proiect pentru a determina dispozițiile necesare care să admită alegerea membrilor săi prin vot universal, direct, ȋn concordanță cu o procedură uniformă ȋn toate statele membre, sau ȋn conformitate cu principii comune tuturor statelor membre. Potrivit procedurii legislative speciale, Consiliul, prin hotărâre ȋn unanimitate, cât și după aprobarea Parlamentului European, ȋndreptătit să se pronunțe cu majoritatea membrilor care ȋl compun, stabilește dispozițiile necesare. Aceste dispoziții intrǎ ȋn vigoare, după ce sunt aprobate de statele membre, potrivit normelor constituționale.
După aprobarea Consiliului și avizul Comisiei, Parlamentul European, hotărăște prin regulament din proprie inițiativă, cât și conform unei proceduri legislative specială, decide statutul și condițiile generale referitoare la exercitarea funcțiilor membrilor săi. Orice regulă, cât și orice condiție privitoare la regimul fiscal al membrilor sau foștilor membri, este stabilită ȋn unanimitate de Consiliu. Actul pentru alegerea reprezentanților ȋn Parlamentul European a fost adoptat la 20 septembrie 1976, prin vot universal, direct, iar acesta a fost anexat deciziei Consiliului nr. 76/787.
În perioada 7-10 iulie 1979 au fost organizate primele alegeri. Reprezentanții Parlamentului European nu sunt ȋncǎ aleși dupǎ o procedurǎ uniformǎ ȋn toate statele membre. Potrivit Actului din 20 septembrie 1976, procedura electoralǎ este realizatǎ printr-o ȋmbinare a dispozițiilor naționale cu un ansamblu de reguli comunitare, ce prevede: – conform art. 8, nimeni nu poate vota decât o singurǎ datǎ; – alegerile sunt desfǎșurate la date fixe de fiecare stat membru, ȋn cursul aceleiași perioade, ȋncepând de joi dimineața pânǎ duminica, ȋn cursul aceleiași sǎptǎmâni; – numai dupǎ ȋnchiderea scrutinului din toate statele membre, urnele vor fi deschise.
Desigur, sunt posibilie și contestațiile privind alegerile, cât și, organizarea unui al doilea tur de scrutin. Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne, diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.
Apariția unor probleme referitoare la validitatea alegerilor este datoratǎ de absența unei proceduri electorale uniforme. Dreptul de a alege și de a fi ales pentru toate persoanele care au cetǎțenia Uniunii Europene, este stabilitǎ prin Tratatul de la Maastricht, fapt ce duce la stingerea unor reglementǎri naționale, altele totuși, rǎmânând ȋn vigoare. İncompatibilitǎțile ȋntre calitatea de reprezentant ȋn Parlamentul European și unele funcții din cadrul organelor comunitare, ori guvernelor naționale, sunt prevǎzute ȋn Actul din 20 septembrie 1976. La inițiativa și aprobarea Parlamentului European, Consiliul European adoptǎ ȋn unanimitate, hotǎrârea privind stabilirea componenței Parlamentului European. Privind posibilitatea extinderii Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam prevede ca numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ fie 700 de parlamentari.
Potrivit Actului din 20 septembrie 1976, numǎrul membrilor Parlamentului European, cât și repartizarea acestor locuri ȋntre statele membre, au fost ȋnnoite succesiv, prin aderarea noilor membri la Uniunea Europeanǎ. Deși numǎrul membrilor Parlamentului European era stabilit la 13 iunie 2004 – la 732, dupǎ aderarea României și Bulgariei ȋn 2007, numǎrul membrilor a ajuns la 785. mbrie 1976. La inițiativa și aprobarea Parlamentului European, Consiliul European adoptǎ ȋn unanimitate, hotǎrârea privind stabilirea componenței Parlamentului European. Privind posibilitatea extinderii Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam prevede ca numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ fie 700 de parlamentari.
Potrivit Actului din 20 septembrie 1976, numǎrul membrilor Parlamentului European, cât și repartizarea acestor locuri ȋntre statele membre, au fost ȋnnoite succesiv, prin aderarea noilor membri la Uniunea Europeanǎ. Deși numǎrul membrilor Parlamentului European era stabilit la 13 iunie 2004 – la 732, dupǎ aderarea României și Bulgariei ȋn 2007, numǎrul membrilor a ajuns la 785.
În prezent, structura Parlamentului European este stabilitǎ prin Tratatul de la Nisa, ce impune dispoziții referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional ȋn cadrul Uniunii, potrivit celor 27 de State Membre. Dupǎ alegerile europene din iunie 2009, numǎrul total de membri s-a stabilit la 736. Redistribuirea locurilor din Parlamentul European se realizeazǎ conform unei formule proporționale, astfel nici un stat membru nu va avea mai mult de 96 locuri sau mai puțin de 6. Numǎrul maxim de deputați europeni va fi de 750 plus președintele. La propunerea și aprobarea Parlamentului European, Consiliul European stabilește numǎrul membrilor Parlamentului, hotǎrâre constituitǎ prin decizie adoptatǎ ȋn unanimitate, cu ȋndeplinirea principiilor privind numǎrul minim și maxim de membri. Potrivit noului tratat, parlamentele naționale au un rol foarte important ȋn luarea deciziilor europene. Notificarea parlamentelor naționale cu privire la toate propunerile legislative realizate la nivel european, cade ȋn sarcina Comisiei, iar parlamentele naționale vor fi nevoite ca ȋn termen de 8 saptǎmâni sǎ analizeze și sǎ revinǎ cu comentarii referitoare la aceste propuneri.
Formularea unor viitoare contestații cu privire la legislația comunitarǎ poate fi permisǎ parlamentelor naționale. În cazul ȋn care, o treime din parlamentele naționale au comentarii privind unele propuneri legislative, Comisia trebuie sǎ o dezbatǎ din nou și sǎ decidǎ dacǎ o va menține ȋn continuare, sǎ o amendeze sau sǎ o retragǎ. Dacǎ Comisia stabilește sǎ menținǎ propunerile ȋn forma contestatǎ de parlamente, acestora nu le mai este permisǎ o nouǎ contestație. Atunci când contestația provine din partea majoritǎții parlamentelor naționale și Comisia propune sǎ continue cu propunerea ȋn forma contestatǎ, pentru medierea conflictului intervin Parlamentul European și Consiliul.
Statutul deputaților
Mandatul unui parlamentar european este de 5 ani, care poate fi reȋnnoit o singurǎ datǎ. Potrivit dispozițiilor art. 3 al Actului din 1976 se precizeazǎ caracterul reprezentativ al mandatului, ce presupune cǎ parlamentarii acționeazǎ ȋn mod individual. Deputații sunt grupați ȋn funcție de afinitǎțile lor politice, aceștia ȋmpǎrțindu-și timpul de lucru ȋntre Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg, cât și circumscripțiile lor electorale. În Parlamentul European este adoptat un Statut al deputaților, care dispune eliminarea diferențelor salariale și asigurǎ o transparențǎ a remunerǎrii deputaților. Statutul parlamentarilor nu este uniform datoritǎ existenței diferențelor dintre reglementǎrile Uniunii Europene și cele naționale. Membrii Parlamentului European beneficiazǎ de imunitǎțile și privilegiile stabilite de dispozițiile art. 7-9 din Protocolul nr. 7 privind privilegiile și imunitǎțile Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona.
İmunitǎțile de care beneficiazǎ europarlamentarii sunt:
libera circulație, fǎrǎ restricții de orice naturǎ privind deplasarea la și de la locul reuniunilor parlamentare;
imunitatea de jurisdicție penalǎ privind cercetarea, reținerea sau urmǎrirea datoritǎ opiniilor sau voturilor exprimate ȋn exercitarea funcțiilor lor;
ȋn materie de taxe vamale parlamentarii beneficiazǎ de facilitǎțile recunoscute ȋnalților funcționari care se aflǎ ȋn strǎinǎtate ȋn misiuni oficiale temporare (facilitǎțile se aplicǎ prin intermediul guvernelor statelor membre);
pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii sǎi beneficiazǎ:
– pe teritoriul lor național – de imunitǎțile recunoscute membrilor Parlamentului țǎrii lor;
– pe teritoriul celorlalte state membre – de imunitate de jurisdicție penalǎ;
imunitatea personalǎ pe durata mandatului (fiind ȋnregistrate unele diferențe ȋntre legislațiile naționale cu privire la aceasta).
İndemnizațiile europarlamentarilor sunt stabilite conform reglementǎrilor naționale și este ȋntocmit un sistem de compensare comunitar ȋn raport de numǎrul de zile ȋn care a efectuat activitǎți ȋn cadrul Comunitǎților și care nu se impoziteazǎ pe plan intern ȋn cazul ȋn care sunt ȋnscrise ȋn limite convenabile.
De-a lungul timpului, opinia specialiștilor privind supunerea regimului indemnizațiilor reglementǎrilor naționale a stârnit inegalitǎți materiale greu de admis ȋntre aleșii europeni provenind din țǎri diferite.
Parlamentul European ȋncearcǎ sǎ corijeze acest deficit printr-un regim generos de avantaje comunitare.
B. Organizare
Conform dispozițiilor Protocolului nr. 6 privind stabilirea sediilor instituțiilor Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde au loc cele douǎsprezece sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetarǎ. Perioadele sesiunilor plenare suplimentare se țin la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European și serviciile acestuia ȋși pǎstreazǎ sediul la Luxemburg.
Regulamentul interior prevede organizarea și funcționarea Parlamentului European, adoptat ȋn 1989, JOCE nr. C 90/24.04.1981, cu modificǎrile ulterioare, și actualizat ȋn iulie 2010, conține 216 articole, XIII titluri și XX de Anexe. Regulamentul de procedurǎ este adoptat de cǎtre Parlamentul European cu majoritatea voturilor membrilor sǎi. Organizarea interioarǎ a Parlamentului European cuprinde: biroul, comisiile parlamentare, grupurile politice, delegațiile și serviciile administrative.
Preșidinția și biroul
Activitatea Parlamentului European cât și a organismelor sale este susținutǎ sub conducerea Biroului Parlamentului, compus dintr-un președinte și 14 vicepreședinți. În relațiile externe cât și cu alte instituții comunitare, Președintele reprezintǎ Parlamentul European. Mandatul președintelui și vice-președinților este de doi ani și jumǎtate și sunt desemnați de Parlamentul European din membrii sǎi, cu majoritatea absolutǎ a voturilor exprimate. Mandatul Președintelui poate fi reȋnnoit.
Potrivit art. 20 din Regulamentul interior, atribuțiile Președintelui sunt:
– coordoneazǎ toate lucrǎrile Parlamentului și ale organelor sale constitutive (Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele plenare. În fiecare an, se organizeazǎ douǎsprezece perioade de sesiune la Strasbourg și alte șase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;
– se asigurǎ de respectarea Regulamentului de procedurǎ al Parlamentului și garanteazǎ, prin arbitrajul sǎu, buna desfǎșurare a tuturor activitǎților acestei instituții și ale organelor sale constitutive;
– reprezintǎ Parlamentul ȋn afacerile juridice și ȋn toate relațiile externe. Acesta se pronunțǎ cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandǎri menite sǎ consolideze Uniunea Europeanǎ;
– ȋn deschiderea fiecǎrei regiuni a Consiliului European, Președintele Parlamentului prezintǎ punctul de vedere și preocupǎrile acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la punctele ȋnscrise pe ordinea de zi;
– ȋn urma adoptǎrii de cǎtre Parlament a bugetului Uniunii Europene ȋn a doua lecturǎ, Președintele ȋl semneazǎ, acesta devenind astfel operațional;
– Președintele Parlamentului European semneazǎ, alǎturi de Președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura legislativǎ ordinarǎ.
Din birou fac parte 6 chestori, cu vot consultativ, angajați cu administrarea și finanțele ce ȋi vizeazǎ ȋn mod direct pe deputați. Președintele și președinții grupurilor politice parlamentare, la care eventual se adaugǎ câte un membru al grupurilor, reprezintǎ biroul lǎrgit al Parlamentului European. Biroul executǎ sarcinile stabilite prin regulament. Biroul lǎrgit deține atribuții de organizare internǎ, de reglementare a relațiilor cu alte organe comunitare și de garantare a funcționǎrii politice a Parlamentului European.
Comisiile parlamentare
Parlamentul European poate constitui comisii parlamentare pentru instruirea lucrǎrilor plenare care garanteazǎ continuitatea lucrǎrilor Parlamentului.
Comisiile sunt de mai multe tipuri: comisii permanente, comisii mixte, cu parlamentele statelor asociate, cu caracter temporar.
Comisiile permanente ale Parlamentului European sunt urmǎtoarele: Comisia de afaceri externe, securitate și de apǎrare; Comisia pentru agriculturǎ și dezvoltare ruralǎ; Comisia pentru buget; Comisia economicǎ, monetarǎ și de politicǎ industrialǎ; Comisia de cercetare, a dezvoltǎrii tehnologiei și de energie; Comisia pentru afaceri sociale și ȋncadrarea ȋn munc; Comisia juridicǎ și a drepturilor cetǎțenilor; Comisia pentru afaceri sociale și ȋncadrarea ȋn muncǎ; Comisia de politicǎ regionalǎ; Comisia mediului pentru sǎnǎtate publicǎ și protecția consumatorilor; Comisia pentru transport și turism; Comisia de culturǎ, tineret, educație și alte mijloace mass-media; Comisia pentru dezvoltare și cooperare; Comisia pentru libertǎți publice și afaceri interne; Comisia de control bugetar; Comisia instituționalǎ; Comisia pentru pescuit; Comisia regulamentarǎ de verificare a puterilor și imunitǎților; Comisia pentru drepturile femeii și Comisia pentru petiții.
Potrivit Regulamentului interior, fiecare comisie dispune de un domeniu de activitate clar. În prima perioadǎ a sesiunii Parlamentului nou ales, membrii comisiilor permanente sunt stabiliți, cu posibilitatea ca dupǎ o perioadǎ de doi ani și jumǎtate sǎ fie din nou aleși. O comisie este alcǎtuitǎ dintr-un președinte, un birou, un secretariat și un numǎr de 28 pânǎ la 86 de deputați. Comisiile parlamentare se ȋntrunesc la Bruxelles, o datǎ sau de douǎ ori pe lunǎ.
Dezbaterile comisiei sunt publice, deputații elaboreazǎ, modificǎ și adoptǎ raporturi și propuneri legislative din proprie inițiativǎ. Deputații studiazǎ propunerile Comisiei și ale Consiliului, și ȋn anumite situații, creazǎ rapoarte care sunt prezentate ȋn cadrul ședințelor plenare.
În cazul comisiilor temporare, mandatul este de maxim 12 luni. Mandatul, componența cât și atribuțiile comisiilor sunt reglementate prin hotǎrârile pe baza cǎrora sunt ȋntocmite. Conform art. 226 TFUE, ȋn ȋndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pǎtrimi a membrilor care ȋl compun, o comisie temporarǎ de anchetǎ pentru a examina, fǎrǎ a aduce atingere atribuțiilor conferite prin prezentul tratat altor instituții, organe, oficii sau agenții, pretinsa ȋncǎlcare a normelor de drept sau administrare defectuoasǎ ȋn aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului ȋn care pretinsele fapte sunt examinate de o instanțǎ judecǎtoreascǎ și atât timp cât procedura jurisdicționalǎ nu este ȋncheiatǎ. Comisia temporarǎ de anchetǎ ȋși ȋnceteazǎ existența prin depunerea raportului sǎu. Modalitǎțile de exercitare a dreptului de anchetǎ se stabilesc de Parlamentul European, hotǎrând prin regulamente, din proprie inițiativǎ, ȋn conformitate cu o procedurǎ specialǎ, dupǎ aprobarea de cǎtre Consiliu și Comisie.
Potrivit dispozițiilor Regulamentului intern sunt menționate și comisiile parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care s-au purtat negocieri ȋn vederea aderǎrii.
Grupurile politice
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 4 din TUE, partidele politice aduc un aport deosebit de important ȋn alcǎtuirea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetǎțenilor Uniunii. Prin dispozițiile art. 224 din TFUE – ex. 191 par.2 TCE se prevede cǎ statutul partidelor politice este stabilit de cǎtre Parlamentul Europen și Consiliu, hotǎrând prin regulamente, ȋn raport cu procedura legislativǎ ordinarǎ.
În funcție de criteriile politice care ȋi separǎ, grupurile politice parlamentare constituie formațiuni organizatorice ale parlamentarilor. O caracteristicǎ a organizǎrii Parlamentului European o constituie alcǎtuirea grupurilor politice, transpunând orientǎrile partidelor politice care le alcǎtuiesc. Aspectele ce privesc organizarea grupurilor politice sunt stabilite prin regulamentul interior.
Alcǎtuirea grupurilor politice se face printr-o declarație adresatǎ Președintelui Parlamentului ce include semnǎtura membrilor sǎi, componența biroului și numele grupului. Declarația va fi publicatǎ ȋn JOUE. Pentru prima datǎ ȋn Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost decisǎ la 21 martie 1958 (constituirea lor realizȋndu-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an). Este interzisǎ participarea unui parlamentar ȋn mai multe grupuri politice. Grupurile politice se constituie dupǎ convingerile politice ale acestora și nu dupǎ criteriul naționalitǎții lor.
Sunt considerați neȋnscriși sau independenți, apolitici acei deputați care nu fac parte din nici un grup. Art. 33 din Regulamentul interior prevede cǎ din categoria deputaților apolitici sǎ fie numiți doi participanți fǎrǎ drept de vot, la activitǎțile Biroului lǎrgit. Pentru a dovedi solidaritatea ideologicǎ, ȋn cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputații sunt așezați ȋn semicerc pe grupuri politice. La Conferința Președinților fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de cǎtre președintele sǎu, iar ȋn cadrul sesiunilor plenare aceștia prezintǎ pozițiile grupurilor reprezentate.
Grupurile politice au multiple prerogative: – se bucurǎ de resurse proprii menționate ȋn bugetul Parlamentului; – dețin propriul secretariat; – au o participare activǎ ȋn desfașurarea ordinii de zi; – au un aport concret la dezbateri; – deruleazǎ activitǎți proprii; – sunt reprezentați de administratori specializați permanenți atașați pe lângǎ comisiile parlamentare, sprijinind la desfǎșurarea activitǎților comisiilor. Grupurile politice pot desemna delegații interparlamentare, cu competențǎ stabilitǎ de Parlament, având ca scop ȋmbunǎtǎțirea relațiilor cu parlamente ale altor state, cât și organizații internaționale.
Tratatul de la Maastricht menționeazǎ importanța partidelor politice și cǎ acestea constituie un factor important ȋn procesul integrǎrii europene. Un alt factor important ce contribuie la procesul unificǎrii europene ȋl constituie dialogul politic purtat ȋntre Parlamentul European și parlamentele statelor membre, cât și parlamentele naționale ale țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est.
Delegațiile
Un rol deosebit de important ȋn susținerea extinderii puterii Europei la nivel mondial ȋl au delegațiile. Acestea coopereazǎ cu parlamentele țǎrilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene. O delegație este constituitǎ din aproximativ 15 parlamentari europeni. Lucrǎrile delegațiilor din cadrul Conferinței președinților de delegație sunt controlate de cǎtre președinții de delegație.
Delegații sunt clasificați ȋn 4 categorii:
Delegații interparlamentare, având ca scop menținerea relațiilor cu parlamentele țǎrilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene și care nu și-au exprimat candidatura pentru aderare.
Comisii parlamentare mixte, care au ca scop menținerea contactului cu parlamentele țǎrilor candidate la aderare, cât și cu statele care au semnat acorduri de asociere.
Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentarǎ Paritarǎ ACP-UE, ce convoacǎ parlamentarii din statele din Africa, Caraibe și Pacific și deputații ȋn Parlamentul European.
Delegația Parlamentului European la Adunarea Parlamentarǎ Euro-Mediteraneanǎ.
Serviciile administrative
Grupurile politice determinǎ structura organizatoricǎ a serviciilor administrative ale Parlamentului European. În cadrul acestei structuri se remarcǎ un secretariat general care colaboreazǎ cu Direcția İnformaticǎ și cu Departamentul Juridic.
În subordinea secretariatului general activitatea este ȋndeplinitǎ de cǎtre 7 direcții generale: Direcția Generalǎ I – Biroul secretariat, sesiuni, documente și minute; Direcția Generalǎ II – Organizarea și coordonarea comitetelor; Direcția Generalǎ III – İnformare. Presa. Relații publice; Direcția Generalǎ IV – Cercetare. Arhive; Direcția Generalǎ V – Personal, finanțe, buget; Direcția Generalǎ VI – Administrație și Direcția Generalǎ VII – Traduceri, tipǎrire, publicații.
Administratorii permanenți specializați desemnați sǎ reprezinte fiecare grup politic, sunt mandatați sǎ participe la activitǎțile fiecǎrei comisii parlamentare.
Lucrǎrile specializate ȋn cadrul serviciilor administrative ale Parlamentului sunt executate de cǎtre funcționarii administrativi.
C. Funcționarea
Funcționarea Parlamentului este permanent actualizatǎ și este stabilitǎ prin Regulamentul interior. Legislatura Parlamentului este stabilitǎ pentru o perioadǎ de 5 ani.
Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind subdivizate ȋn “perioade ale sesiunii” reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ține ȋn fiecare lunǎ. Parlamentul se reunește de plin drept ȋn prima zi de marți a lunii ce urmeazǎ datei alegerilor parlamentare, sau ȋn a doua zi de marți a lunii martie, ȋn fiecare an. De asemenea, Parlamentul European poate sǎ reuneascǎ ȋn sesiune extraodinarǎ la cererea majoritǎții membrilor sǎi, a Consiliului și a Comisiei. Sesiunile nu sunt limitate ȋn timp, putând dura ȋn toatǎ perioada unui an calendaristic. Parlamentul poate decide ȋntreruperea sesiunilor anuale cand considerǎ necesar.
Conferința Președinților realizeazǎ un proiect al ordinii de zi premergǎtor fiecarei sesiuni, pe baza recomandǎrilor efectuate de cǎtre comisiile parlamentare. La invitația președintelui Parlamentului, membrii Comisiei și a Consiliului pot participa la dezbaterile Conferinței președinților cu privire la stabilirea ordinii de zi. Înaintea ȋntrunirilor parlamentare, deputaților li se atribuie proiectul definitiv al ordinii de zi. Regulile generale ce privesc ordinea lucrǎrilor, desfǎșurarea ședințelor, modul de votare, intervențiile privind procedura și publicitatea lucrǎrilor sunt stabilite ȋn regulamentul interior.
Dezbaterile, avizele și rezoluțiile deliberate de cǎtre Parlamentul European sunt publicate ȋn Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cu scopul de a ușura contactele cu Comisia Europeanǎ și cu Consiliul, comisiile parlamentare se ȋntrunesc douǎ sǎptǎmâni pe lunǎ la Bruxelles. A treia sǎptǎmânǎ este vizatǎ ȋntrunirilor grupurilor politice, cât privește a patra sǎptǎmânǎ este rezervatǎ sesiunilor plenare, desfǎșurate la Strasbourg iar sesiunile adiționale la Bruxelles.
Toate ȋntrunirile Parlamentului sunt susținute prin interpretarea simultanǎ a celor 23 de limbi oficiale ale Comunitǎții. O singurǎ excepție este prevǎzutǎ, când toate documentele din cadrul sedintelor plenare sunt traduse in cele 22 dintre aceste limbi, mai puțin cele ȋn limba irlandezǎ, când numai anumite documente pot fi traduse ȋn aceastǎ limbǎ.
D. Atribuții
Parlamentul European reprezintǎ instituția Uniunii Europene care pe toatǎ perioada construcției comunitare a suferit modificǎri importante.
A. Tratatele constitutive ale Comunitǎților europene au conferit inițial Parlamentului atribuții de control, potrivit art. 20 din Tratatul CECO, iar conform dispozițiilor art. 137 din Tratatul CEE și art. 107 din Tratatul CEEA i-au ȋncredințat atribuții de deliberare și control.
Asa cum s-a apreciat ȋn literatura de specialitate, ȋn afara exercitǎrii atribuțiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ. Din 1970 și pânǎ ȋn prezent, rolul Parlamentului ȋn domeniul bugetar, normativ și controlului politic a ȋnregistrat o serie de modificǎri printr-o serie de tratate și acte succesive.
B. Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 prevede modificarea regimului financiar comunitar, prin care i se ȋnmâneazǎ Parlamentului posibilitatea de a oferi modificǎri ce privește proiectul de buget hotǎrât de Consiliu, cât și de a dispune ȋn privința cheltuielilor socotite neobligatorii.
C. Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975. Prin intermediul acestui tratat, Parlamentul dobândește dreptul de a respinge bugetul, cât și dreptul de a da sau nu ordin Comisiei cu privire la execuția bugetarǎ. În plus, Parlamentul European obține o nouǎ legitimitate, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976, fapt ce a oferit calea extinderii atribuțiilor sale.
D. Actul Unic European prevede douǎ proceduri importante:
– procedura cooperǎrii – stabilește cǎ Parlamentul European alǎturi de Consiliu sǎ participe la procesul decizional;
– procedura avizului potrivit cu acordurile de aderare și de asociere.
E. Tratatul de la Maastricht la nivel comunitar, a reprezentat o etapǎ nouǎ ȋn procesul de reechilibrare a puterilor legislative.
Prin reglementǎrile sale, cele douǎ proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii și se instituie o nouǎ procedurǎ de “codecizie” – care a marcat o creștere a puterilor Parlamentului ȋn elaborarea deciziilor. Dispozițiile art. 192 alin.1 din Tratatul CE (introduce prin art. G 41 din Tratatul de la Maastricht) precizau cǎ, ȋn mǎsura ȋn care tratatul prevede, Parlamentul European participǎ la procesul care conduce la adoptarea actelor legislative ale Uniunii Europene, exercitând atribuțiile ȋn cadrul procedurilor de codecizie și cooperare, sau dând avize conforme și consultative.
F. Tratatul de la Amsterdam. Rolul acestui tratat a fost de a stabiliza poziția Parlamentului ȋn cadrul sistemului instituțional al Uniunii Europene, prin dezvoltarea la noi domenii a procedurii codeciziei. Prin lǎrgirea competențelor Parlamentului ȋn procesul decizional, s-a dezvoltat o creștere a atribuțiilor de control ale acestuia, astfel având șansa sǎ participe activ la viața comunitarǎ.
G. Tratatul de la Lisabona. Prin aplicarea procedurii legislative privind adoptarea majoritǎții reglementǎrilor Uniunii Europene, tratatul ȋntinde competențele normative ale Parlamentului European.
În funcție de modificǎrile și completǎrile aduse prin tratatele Uniunii Europene, atribuțiile Parlamentului European sunt urmǎtoarele: Atribuții normative; Atribuții ȋn cadrul procedurii de desemnare și cenzurare a Comisiei; Atribuții de control și Atribuții ȋn domeniul bugetar.
I. Atriibuții normative și proceduri utilizate
De-a lungul timpului, puterea normativǎ a Parlamentului European a fost realizatǎ ȋn funcție de patru proceduri legislative, potrivit naturii propunerii ȋn discuție: Consultarea; Cooperarea; Codecizia și Avizul conform.
1. Consultarea
Constituie cea mai redusǎ intervenție a Parlamentului ȋn ce privește cadrul procesului decizional. Aceastǎ modalitate presupune o singurǎ citire și formularea unui aviz consultativ. Potrivit propunerilor fǎcute de Comisie și dupǎ consultarea Parlamentului, Consiliul poate adopta un act. Conform Curții de Justiție, consultarea reprezintǎ o procedurǎ ce ȋndreptǎește Parlamentul sǎ asiste efectiv la procesul legislativ al Comunitǎții.
Neconsultarea Parlamentului ȋn cazurile prevǎzute de tratate atrage nulitatea actului adoptat cu ȋncǎlcarea acestor dispoziții.
Tratatul de la Roma (CE) prevede consultarea obligatorie ȋn domenii ca: politica agricolǎ comunǎ, libera mișcare a bunurilor, politica transporturilor, mediul ȋnconjurǎtor, coeziunea economicǎ și socialǎ, programul de cercetare și dezvoltare tehnologicǎ, programul de ȋnlǎturare a restricțiilor privind libertatea de stabilire, anumite mǎsuri financiare, orice amendament privind taxele vamale, etc. Procedura consultǎrii implicǎ colaborarea mai multor organe comunitare.
Atunci când propunerea Comisiei este remisǎ Parlamentului de cǎtre Secretariatul General al Consiliului Miniștrilor, Președintele Parlamentului prezintǎ propunerea comisiei parlamentare competente sǎ o examineze. Un raportor numit de cǎtre comisia parlamentarǎ urmeazǎ sǎ analizeze propunerea.
Membrii comisiei parlamentare competente pot propune și adopta amendamente, prin vot majoritar, cu condiția ca cel puțin o pǎtrime din membrii sǎi sǎ fie prezenți. Rapoartele realizate de comisia parlamentarǎ competentǎ cât și propunerile de amendamente aprobate, sunt ȋnaintate Parlamentului, care le va dezbate ȋn sesiunea plenarǎ. Parlamentul European poate propune amendamente, poate adopta sau respinge propunerile Comisiei. În cazul ȋn care, Parlamentul respinge propunerile, Comisia este avertizatǎ sǎ-și retragǎ propunerile.
De altfel, retragerea propunerilor reprezintǎ ultima fazǎ a procedurii de consultare. Pentru menținerea procedurii, o a doua examinare a propunerilor de cǎtre comisia parlamentarǎ competentǎ este posibilǎ, ȋnsǎ un nou raport va fi ȋnaintat ȋn termen de douǎ luni ȋn cadrul sesiunii plenare. În cazul aprobǎrii propunerilor de cǎtre Parlament ȋn cadrul sesiunilor plenare, ȋnsǎ cu amendamente, Comisia este obligata sǎ-și transmitǎ poziția referitoare la fiecare din amendamentele recomandate. Votul Parlamentului are un rol consultativ, decizia finalǎ dezbǎtutǎ de Consiliu fiind cea a Comisiei. Extinderea la noi domenii a procedurii consultǎrii obligatorii a fost posibilǎ atât prin Actul Unic European, cât și prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht.
Dacǎ o anumitǎ masurǎ legislativǎ este adoptatǎ fǎrǎ consultarea Parlamentului atunci când aceastǎ consultare este obligatorie, mǎsura va fi declaratǎ nulǎ, ȋntrucât procedura consultǎrii este mijlocul care permite Parlamentului sǎ joace un rol esențial ȋn procesul legislativ comunitar.
Consultarea facultativǎ este prevǎzutǎ ȋn cazul acelor mǎsuri legislative adoptate de Comisie ȋn baza atribuțiilor legislative acordate de Consiliu.
Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fǎrǎ ca neȋndeplinirea acestei formalitǎți sǎ atragǎ – ca ȋn cazul consultǎrii obligatorii – nulitatea mǎsurii adoptate.
Reconsultarea. Parlamentul ȋși executǎ atribuțiile cu ocazia modificǎrilor deosebite produse textului initial. În tratate nu este prevazutǎ nicio procedurǎ de realizat ȋn aceastǎ situație. În cazul modificǎrilor propuse de Comisie, s-a apreciat cǎ este necesarǎ reconsultarea Parlamentului, dar pentru modificǎrile propuse de Consiliu, nu s-a hotǎrât nicio practicǎ.
Din punct de vedere legal, Consiliul este cel care solicitǎ avizul consultativ al Parlamentului, ȋnsǎ ȋn practicǎ, proiectul este ȋnaintat de cǎtre Comisie concomitent Consiliului și Parlamentului. Avizul consultativ al Parlamentului poate include posibile recomandǎri de modificare a propunerii Comsiei și este ȋnaintat ȋn forma scrisǎ și motivat.
2. Cooperarea
Aceastǎ procedurǎ legislativǎ se aplicǎ ori de câte ori tratatul trimite la aceasta. Procedura include douǎ lecturi din partea Parlamentului și al Consiliului a textului ce urmeazǎ sǎ fie adoptat.
Procedura a fost prezentatǎ ȋn dispozițiile art. 149 – par. 2 prin Actul Unic European, preluatǎ de Tratatul de la Maastricht și enunțatǎ a doua oarǎ in art. 252 din Tratatul CE. Urmând sǎ fie abrogate prin Tratatul de la Lisabona, introducându-se art. 295 din TFUE ce prevede: “Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultǎ reciproc și organizeazǎ, de comun acord, condițiile cooperǎrii lor. În acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, sǎ ȋncheie acorduri interinstituționale care pot avea un caracter obligatoriu.”
3. Procedura legislativǎ
a) Procedura legislativǎ ordinarǎ (Codecizia)
Procedura codeciziei a fost reglementatǎ prin dispozițiile art. 251 din Tratatul CE și introdusǎ prin Tratatul de la Maastricht, ulterior prin Tratatul de reformǎ de la Lisabona sǎ fie ȋnlocuitǎ denumirea de “codecizie” cu noțiunea de “procedurǎ legislativǎ ordinarǎ”. Potrivit art. 289 din TFUE, procedura legislativǎ ordinarǎ constǎ ȋn adoptarea de comun acord, de cǎtre Parlamentul European și Consiliu, la propunerea Comisiei, a unor regulamente, directive sau decizii. Procedura legislativǎ ordinarǎ urmeazǎ sǎ se aplice ȋn domenii ca imigrarea, justiția, afacerile interne, fondurile structurale, sǎnǎtatea, agricultura și energia.
b) Procedurile legislative speciale
Procedurile legislative speciale sunt reglementate prin Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, ȋn cadrul cǎrora este implicat și Parlamentul European.
4. Avizul conform
Aceastǎ procedurǎ constituie o metodǎ de aprobare a propunerilor Consiliului de cǎtre Parlament, ce urmeazǎ sǎ se pronunte cu majoritate absolutǎ a membrilor sǎi.
Procedura avizului conform a fost introdusǎ prin Actul Unic European și prevede:
a) situații referitoare la cererile de aderare a unor noi state europene – art. 237 din CEE;
b) situații referitoare la ȋncheierea acordurilor de asociere cu state terțe – art. 310 din CE.
Procedura avizului conform este extinsǎ la noi domenii prin Tratatul de la Maastricht: reglementarea dreptului de sejur și de circulație pentru cetǎțenii Uniunii; elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului European; modificarea statutului Sistemului European al Bǎncilor Centrale și ȋncredințarea unor sarcini specific Bǎncii Centrale Europene ȋn domeniul controlului preventiv; organizarea și definirea obiectivelor fondurilor structurale și crearea Fondului de coeziune; admiterea de noi state ȋn cadrul Uniunii Europene. De asemenea, procedura avizului conform este extinsǎ prin Tratatul de la Maastricht la noi categorii de acorduri; acorduri ce creeaza un cadru instituțional organizând proceduri de cooperare; acorduri cu implicații bugetare importante; acorduri prin care se modificǎ un act adoptat conform procedurii codeciziei.
Pocedura avizului conform este alcǎtuitǎ din mai multe etape, fiind asemǎnǎtoare procedurii consultǎrii, excepție fǎcând faptul cǎ avizul Parlamentului obligǎ din punct de vedere legal, dar nu pot fi implementate amendamente. Președintele Consiliului poate solicita un aviz cǎtre președintele Parlamentului, iar comisia parlamentarǎ competentǎ va realiza un raport ce va fi ȋnaintat votului Parlamentului ȋn sesiune plenarǎ.
Avizul conform se adoptǎ de cǎtre Parlament, prin votul majoritar al membrilor sǎi. Dacǎ votul Parlamentului este unul negativ, procedura va fi reluatǎ, Consiliul va reevalua proiectul de acord, apoi va fi ȋnaintat Președintelui Parlamentului. Consiliul nu poate adopta proiectul respectiv, când Parlamentul nu emite avizul conform sau este negativ. Publicitatea avizului conform al Parlamentului este facutǎ ȋn JOUE.
5. Absența intervenției Parlamentului
La nivelul Uniunii Europene sunt domenii de competențǎ legislativǎ a Consiliului ȋn care acesta poate legifera – ȋn baza unei proceduri de vot diferite – fǎrǎ a fi necesarǎ intervenția Parlamentului.
Domeniile vizate sunt urmǎtoarele:
a) domeniul comercial comun, al transporturilor maritime și aeriene, al liberei circulații a capitalurilor, modificarea autonomǎ a tarifului vamal comun, precum și acțiuni urgente ȋn materie de vize, ȋn care Consiliul hotǎrǎște cu majoritate autorizatǎ;
b) domeniul culturii și acordurile internaționale, ȋn care Consiliul hotǎrǎște ȋn unanimitate.
II. Atribuții privind desemnarea și cenzurarea Comisiei
1. Atribuții privind desemnarea Comisiei
Parlamentul European este prevǎzut la procedura de numire a președintelui și a altor membrii ai Comisiei. Raportat la alegerile pentru Parlamentul European cât și procedurile consultǎrilor necesare, Consiliul European prin vot majoritar calificat, propune un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei.
Candidatul este hotǎrât de Parlamentul European prin vot majoritar al membrilor sǎi. În situația ȋn care acest candidat nu ȋntrunește majoritatea membrilor, Consiliul European, stabilind cu majoritatea autorizatǎ, propune un nou candidat, ȋn termen de o lunǎ. Acest candidat va fi ales de Parlamentul European conform aceleiași proceduri.
Președintele ales, ȋmpreunǎ cu Consiliul vor adopta lista cu celelalte persoane ce urmeazǎ a fi propuse pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestor candidați va fi realizatǎ ținându-se cont de propunerile fǎcute de statele membre, potrivit criteriilor reglementate ȋn tratat. Datoritǎ competențelor lor colegiale, vor fi supuși unui vot de aprobare al Parlamentului European, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, cât și ceilalți membri ai Comisiei.
În baza acestui vot de aprobare, Comisia este numitǎ de Consiliul European, prin vot majoritar calificat.
2. Atribuții privind cenzurarea Comisiei
Comisia, ȋn calitate de organ colegial, rǎspunde ȋn fața Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moțiune de cenzurǎ ȋmpotriva Comisiei, ȋn conformitate cu articolul 234 dinTratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul ȋn care se adoptǎ o astfel de moțiune, membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze ȋn mod coletiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie sǎ demisioneze din funcțiile pe care le exercitǎ ȋn cadrul Comisiei.
Dispozițiile art. 234 din TFUE (ex. art. 201 din TCE) prevǎd cǎ, Parlamentul European ȋnștiințat ȋn baza unei sesizǎri, printr-o moțiune de cenzurǎ referitoare la activitatea Comisiei, poate lua o decizie cu privire la aceastǎ moțiune, numai prin vot deschis și ȋn termen de cel puțin trei zile de la depunerea ei.
Membrii Comisiei, cât și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate vor demisiona din funcțiile lor, ȋn situația ȋn care, moțiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de douǎ treimi din voturile exprimate și de cǎtre majoritatea membrilor care alcǎtuiesc Parlamentul European. Conform art. 17 din Tratatul privind Uniunea Europeanǎ, ei vor rǎmâne ȋn funcții și ȋși vor exercita profesiile pânǎ la ȋnlocuirea lor. În aceastǎ situație, mandatul noilor membrii ai Comisiei ȋnceteazǎ la data la care ar trebui sǎ ȋnceteze mandatul membrilor Comisiei obligați sǎ demisioneze colectiv.
Moțiunea de cenzurǎ reprezintǎ o sancțiune deosebit de gravǎ aplicatǎ Comisiei, la inițiativa unui grup parlamentar sau grup constituit din o zecime din membrii Parlamentului. Rǎspunderea Comisiei ȋn fața Parlamentului European, relevǎ responsabilitatea politicǎ pe care aceasta o are ȋn calitate de organ colegial.
3. Atribuții privind desemnarea membrilor altor instituții
Membrii Curții de Conturi se numesc de cǎtre Consiliul, dupǎ consultarea Parlamentului European, pe baza propunerilor fǎcute de fiecare stat membru.
Acest drept de consultare a Parlamentului cu privire la numirea membrilor Curtii de Conturi a fost stabilit in 1975.
Dupǎ desemnarea Înaltului Reprezentant pentru politica externǎ și de securitate comunǎ, acesta este chemat ȋn fața Parlamentului European pentru a susține o declarație.
III. Atribuții ȋn domeniul bugetar
Pe toatǎ perioada evoluției comunitǎților europene, Parlamentul European a jucat un rol deosebit ȋn domeniul adoptǎrii bugetului.
1. Atribuții bugetare ale Parlamentului conform tratatelor anterioare Tratatului de la Lisabona
Pânǎ la adoptarea Tratatului de la Lisabona, adoptarea bugetului Uniunii Europene era rezultatul unei proceduri de “codecizie” ȋntre Consiliu și Parlament. Procedura adoptǎrii bugetului a evoluat concomitent cu evoluția regimului financiar.
În ceea ce privește adoptarea bugetului, puterea Parlamentului era exercitatǎ diferit potrivit caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor:
66% din buget reprezentau cheltuielile obligatorii, și anume: Fondul Agricol European de Garanții, Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii;
34% din buget reprezentau cheltuielile neobligatorii: cheltuieli de personal, chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare, energie, informație, inovare.
Puterile Parlamentului erau axate, ȋn special, pe cheltuielile neobligatorii.
Potrivit noului tratat, distincția dintre cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii au fost eliminate, Parlamentul și Consiliul având un rol echilibrat privind adoptarea bugetului.
2. Atribuțiile Parlamentului privind adoptarea bugetului conform dispozițiilor Tratatului de la Lisabona
Parlamentul European și Consiliul, hotǎrând ȋn conformitate cu o procedurǎ legislative specialǎ, adopta bugetul annual al Uniunii. Descǎrcarea Comisiei de execuția bugetarǎ este adoptatǎ de Parlament la recomandarea Consiliului.
Conturile, bilanțul financiar, raportul de evaluare menționat ȋn dispozițiile art. 318, raportul anual al Curții de Conturi ȋnsoțit de rǎspunsurile instituțiilor controlate la indicațiile Curții de Conturi, declarația de certificare, cât și rapoartele speciale corespunzǎtoare Curții de Conturi, sunt examinate de cǎtre Parlament, ulterior Consiliului.
Premergǎtor procesului de descǎrcare sau ȋn orice alt scop care are ca obiectiv exercitarea atribuțiilor de exercitare bugetarǎ, Comisia poate fi audiatǎ la solicitarea Parlamentului European, referitor la efectuarea cheltuielilor sau la funcționarea sistemelor de control financiar, Comisia fiind obligatǎ sǎ comunice orice informație Parlamentului European. Comisia ȋntocmeste un raport referitor la instrucțiunile oferite serviciilor, la cererea Parlamentului European sau a Consiliului. Aceste rapoarte fiind transmise și Curții de Conturi.
IV. Atribuții de control și proceduri utilizate
Controlul politic constituie totalitatea de atribuții recunoscute Parlamentului prin tratatele constitutive. Acesta a fost modernizat de-a lungul anilor și completat cu noi mijloace și proceduri juridice.
În domeniul controlului politic Parlamentul European a deținut atribuții tradiționale, acestea fiind:
atribuții de informare – care constau ȋn examinarea diferitelor documente adoptate de celelalte instituții comunitare precum și ȋn posibilitatea de a adresa acestora ȋntrebǎri scrise sau orale;
atribuții de sancțiune care constau ȋn votarea unei moțiuni de cenzurǎ ȋmpotriva Comisiei.
Prin Tratatul de la Maastricht sunt implementate dispoziții ce aduc o ȋntǎrire și extindere a atribuțiilor de control ale Parlamentului. Aceste dispoziții prevǎd tehnici și atribuții noi de control la dispoziția acestuia: dreptul de anchetǎ, dreptul de a primi petiții de la cetǎțenii Uniunii Europene, dreptul de a numi un mediator.
1. İnformǎrile
Pe lângǎ implementarea atribuțiilor noi de control ale Parlamentului au fost sporite și atribuțiile tradiționale de informare, fiind prevǎzutǎ obligația cǎtre toate celelalte instituții comunitare, de a preda rapoarte anuale Parlamentului European referitor la stadiul progreselor ȋnregistrate ȋn domeniul politici comunitare. Extinderea acestor atribuții de informare presupune implementarea unor noi relații interinstituționale, aducând ȋn practicǎ principiile echilibrului instituțional și al cooperǎrii loiale ȋntre instituții.
În practicǎ, Parlamentul European și-a extins controlul și asupra Consiliului European privind dreptul la informare.
potrivit dispozițiilor art. 15 alin. 6 lit.d, Consiliul European este nevoit sǎ predea Parlamentului un raport scris anual referitor la progresele ȋnfǎptuite de Uniune, cât și un raport dupǎ fiecare din reuniunile sale;
potrivit dispozițiilor art. 121 alin. 5 TFUE (ex. art. 99 alin. 4 TCE), președintele Consiliului și Comisia au obligația de a preda rapoarte Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii multilaterale, stabilitǎ ȋn cadrul noii politici economice;
potrivit dispozițiilor art. 175 alin. 2 TFUE (ex. art. 159 alin. 3 TCE), Comisia va prezenta, la fiecare 3 ani, un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor, cu privire la progresul realizat ȋn vederea coeziunii economice și sociale;
potrivit dispozițiilor art. 190 TFUE (ex. art 173 TCE) Comisia va prezenta anual un raport Parlamentului și Consiliului cu privire la activitǎțile realizate ȋn domeniul cercetǎrii și dezvoltǎrii tehnologice;
potrivit art. 7 din Acordul ȋn domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht, Comisia va stabili ȋn fiecare an un raport cu privire la evoluția ȋndeplinirii obiectivelor din cadrul politcii sociale, ce va fi ȋnaintat Parlamentului, Consiliului și Comitetului Economic și Social;
potrivit dispozițiilor art. 284 alin. 3 TFUE- art. 113 par. 3 TCE, este prezentatǎ obligația președintelui Bǎncii Centrale Europene de a preda un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei și Consiliului European, ce privește activitǎțile Sistemului European al Bǎncilor Centrale;
ȋnsǎși președintele Consiliului poate fi rugat sǎ prezinte explicații ȋn fața Comisiei parlamentare competente, ȋn cazul ȋn care Consiliul a fǎcut publicǎ o recomandare referitoare la politica economicǎ.
2. İnterpretǎrile
İnterpretǎrile constituie un mijloc tradițional de control parlamentar, fiind reglementate inițial ȋn art. 23 din Tratatul CECO, art. 110 din Tratatul CEEA și art. 197 alin.3 din Tratatul CE. Potrivit dispozițiilor art. 230 TFUE, Comisia rǎspunde oral sau ȋn scris ȋntrebǎrilor adresate de cǎtre Parlamentul European sau membrii sǎi.
Parlamentul European audiazǎ Consiliul European și Consiliul potrivit dispozițiilor prevǎzute de regulamentul de procedurǎ al Consiliul European și al Consiliului. Potrivit regulamentului interior al Parlamentului sunt prevǎzute trei categorii de interpretǎri: interpretǎri scrise; interpretǎri orale fǎrǎ dezbateri; interpretǎri orale cu dezbateri.
İnterpretǎrile scrise sunt realizate de cǎtre membrii Parlamentului și sunt adresate Comisiei sau, dupǎ caz Consiliului, atunci când privesc oricare din aspectele referitoare la Uniunea Europeanǎ și statele membre. Rǎspunsul la aceste ȋntrebǎri se face potrivit unor proceduri ȋn termen de patru – șase luni, pânǎ la comunicarea rǎspunsului. İnterpretǎrile deputaților sunt predate Secretariatului general al Comisiei care le atribuie departamentelor implicate. Rǎspunsul este transmis ȋn scris și publicat ȋn JOUE.
İnterpretǎrile orale fǎrǎ dezbateri pot fi realizate de deputați cǎtre Comisie sau, dupǎ caz, Consiliu. İnterpretǎrile sunt ȋnaintate președintelui Parlamentului care le supune aprobǎrii Biroului lǎrgit, acesta hotǎrând asupra formei lor de adresare, transmițându-le deputaților, Consiliului sau Comisiei. Pentru fiecare sesiune parlamentarǎ, timpul conferit interpelǎrilor este de cel mult o jumǎtate de zi. Dialogul este rapid conținând ȋntrebǎri scurte și exacte, instituțiile vizate dând rǎspunsuri concise.
İnterpretǎrile orale cu dezbateri iau naștere de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri alcǎtuite din cel puțin cinci deputați. Acestea sunt predate președintelui Parlamentului, sunt analizate de cǎtre Biroul largit, și ȋntr-un final adresate instituției vizate. Urmând ca reprezentantul instițuiei vizate sǎ rǎspundǎ interpelǎrilor.
3. Petițiile
Pe parcursul dezvoltǎrii construcției comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea și respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor și mijloacelor de garantare a acestor drepturi ȋn baza instrumentelor juridice internațional generale și a celor europene ȋn special.
Potrivit tratatului de la Maastricht sunt prevǎzute douǎ noi drepturi cetǎțenilor Uniunii Europene: dreptul la petiționare și dreptul de a se adresa unui mediator.
Potrivit art. 227 TFUE (ex. 194 TCE), orice cetǎțean al Uniunii Europene, persoanǎ fizicǎ sau moralǎ cu reședința sau sediul statuar ȋntr-un stat membru, are dreptul de petiționare cǎtre Parlamentul European cu privire la un subiect aparținând de domeniile de activitate ale Uniunii și care ȋl sau o vizeazǎ ȋn mod direct.
Potrivit art. F din Tratatul de la Maastricht, Uniunea respectǎ drepturile fundamentale, așa cum sunt garantate ȋn Convenția Europeanǎ pentru apǎrarea drepturilor omului și a libertǎților fundamentale, semnatǎ ȋn 4 noiembrie 1950 la Roma. Dreptul de petiționare era reglementat anterior adoptǎrii T.Ms. prin dispozițiile Regulamentului interior al Parlamentului European, conform cǎruia orice cetǎțean al Comunitǎții avea dreptul de a prezenta cu titlu individual sau ȋn asociere cu alți cetǎțeni cereri sau petiții scrise Parlamentului European.
Prin Tratatul de la Lisabona sunt extinse reglementǎrile referitoare la principiile democratice, prevǎzute ȋn Titlul II din cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeanǎ (art. 9-12). Orice persoanǎ care are cetǎțenia unui stat membru este cetǎțean al Uniunii Europene. Funcționarea Uniunii este ȋnființatǎ pe baza principiului democrației reprezentative. İndiferent de activitǎțile sale, Uniunea respectǎ principiul egalitǎții cetǎțenilor sǎi, aceștia beneficiind de o atenție egalǎ din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. La nivelul Uniunii, ȋn Parlamentul European, cetǎțenii sunt reprezentați direct. Șefii de stat sau de guvern sunt reprezentanții statelor membre ȋn Consiliul European, iar ȋn Consiliu sunt reprezentați de guvernele lor. Orice cetǎțean membru al Uniunii se bucurǎ de dreptul de a participa la viața democraticǎ a comunitǎții.
La nivel european, partidele politice joacǎ un rol important la formarea conștiinței politice europene, cât și la exprimarea voinței cetǎțenilor Uniunii.
Pentru asigurarea coerenței și a transparenței acțiunilor Uniunii, Comisia Europeanǎ apeleazǎ la ample consultǎri ale pǎrților interesate.
4. Mediatorul
İnstituția mediatorului constituie o noutate introdusǎ prin Tratatul de la Maastricht. Este regelementatǎ juridic prin dispozițiile art. 228 TFUE (ex. art. 195 TCE). Ales de cǎtre Parlamentul European, Ombudsmanul European este autorizat sǎ primeascǎ plângeri din partea oricǎrui cetǎțean al Uniunii sau a oricǎrei persoane fizice sau juridice având reședința sau sediul social ȋntr-un stat membru, cu privire la cazuri de administrare defectuoasǎ ȋn activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene ȋn desfǎșurarea funcțiilor acesteia.
Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectueazǎ investigațiile pe care le considerǎ justificate, din proprie inițiativǎ sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, cu excepția cazului ȋn care pretinsele fapte fac sau au fǎcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul ȋn care Ombudsmanul constatǎ un caz de administrare defectuoasǎ, acesta sesizeazǎ instituția, organul, oficiul sau agenția ȋn cauza, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul sǎu de vedere. Urmând ca Ombudsmanul sǎ transmitǎ un raport Parlamentului European și instituției ȋn cauzǎ. Persoana care și-a exprimat plângerea este ȋnștiințatǎ cu privire la rezultatul acestor investigații. Anual, Ombudsmanul transmite un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele investigațiilor sale. Dupǎ fiecare alegere a Parlamentului European, Ombudsmanul este ales pe durata legislaturii, mandatul acestuia putând fi reȋnnoit. La plângerea Parlamentului European, Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, atunci când nu mai ȋndeplinește condițiile necesare exercitǎrii funcțiilor sale sau a sǎvârșit o abatare gravǎ. Ombudsmanul este independent ȋn exercitarea funcțiilor și ȋn ȋndeplinirea ȋndatoriirlor sale, nu solicitǎ și nici nu acceptǎ instrucțiuni din partea unui guvern, organ, instituție, oficiu sau agenție. Pe toatǎ durata ȋndeplinirii activitǎților sale, Ombudsmanul nu poate exercita alte activitǎți profesionale, fie ele remunerate sau nu.
Stabilind prin regulamente din proprie inițiativǎ, Parlamentul European ȋntocmește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, ȋn conformitate cu o procedurǎ legislativǎ specialǎ, ȋnsǎ dupǎ avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului.
5. Comisia temporarǎ de anchetǎ
O altǎ posibilitate de a-și pune ȋn valoare atribuțiile de control ale Parlamentului, o reprezintǎ instituirea unei Comisii temporare de anchetǎ – reglementatǎ ȋn art. 226 TFUE (ex. art. 193 TCE).
În vederea exercitǎrii activitǎților sale, Parlamentul European poate constitui o comisie temporarǎ de anchetǎ, la cererea unui sfert din membrii sǎi, ȋn vederea examinǎrii, fǎrǎ a aduce prejudicii atribuțiilor repartizate altor instițuii sau organe, acuzațiile de infracțiune sau de o administrare defectuoasǎ privind aplicarea dreptului comunitar, excepție când faptele respective sunt cercetate de un for jurisdicțional și procedura jurisdicționalǎ nu s-a finalizat. Comisia analizeazǎ cazurile individuale, strict determinate ce privesc acuzațiile de infracțiune și administrarea defecutoasǎ a aplicǎrii dreptului comunitar, procedura ȋncheindu-se prin depunerea raportului cu concluziile privind ancheta efectuatǎ. Aceste acuzații pot fi formulate de orice cetǎțean al Uniunii Europene, de cǎtre persoane fizice sau de persoane juridice, de instituțiile comunitare sau de statele membre, ȋntrucât dispoziția legalǎ nu face referire cu privire la calitatea subiectului activ. Obiectul declarațiilor pot fi reprezentate atât de fapte penale care nu sunt pe rolul altei jurisdicții, sau alte fapte ce instituie o administrare defectuoasǎ a dreptului comunitar.
Parlamentul European, Consiliul și Comisia stabilesc de comun acord modalitǎțile de exercitare a dreptului de anchetǎ.
Consiliul Uniunii Europene
I. Constituire, Componențǎ
Potrivit dispozițiilor art. 16 rap. la art. 14 TUE și art. 237 TFUE (ex. art. 204 TCE) – art. 243 TFUE (ex. art 210 TCE) sunt reglementate organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului Uniunii Europene. Consiliul reprezintǎ forul guvernelor statelor membre, prezentând cadrul comun de negociere ȋntre administrațiile naționale. Constituind autoritatea interguvernamentalǎ ce manifestǎ legimitate statalǎ, el exercitǎ funcții multiple ȋn cadrul sistemului comunitar.
Temeiul juridic de bazǎ privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului este reprezentat de dispoz. Art. 16 rap. La art. 14 TUE și art. 237 TFUE (ex. art. 204 TCE)- 243 TFUE (ex. art. 210 TCE).
Conform condițiilor prevǎzute ȋn tratate, Consiliul exercitǎ funcții de definire a politicilor și de coordonare. Potrivit tratatelor inițiale, pentru fiecare din cele trei comunitǎți a fost menționat cââte un organ similar: Consiliul Special de Miniștri ȋn cadrul CECO; Consiliul Comunitǎții Economice Europene; Consiliul Comunitǎții Europene a Energiei Atomice.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, se produce fuziunea celor trei Consilii ȋntr-un Consiliu Unic. Potrivit art. 1 din tratat se realizeazǎ un Consiliu al Comunitǎților europene numit “Consiliu”, care ȋnlocuiește cele trei consilii existente , exercitând puterile și competențele acordate prin tratatele unițiale, cât și prin Tratatul de fuziune. Conform dispozițiilor art. 2 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, Consiliul era alcǎtuit din miniștrii delegați și reprezentanți ai guvernelor statelor membre. Consiliul este numit “Consiliul Uniunii Europene”, dupa intrarea ȋn vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Conform modificǎrilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona, actuala denumire a acestei instituții este “Consiliul”.
Consiliul este format din miniștrii de externe ai statelor membre, precum și din alți miniștri ai acestor state. În cadrul Consiliului, ȋși vor prezenta interesele naționale. Consiliul se reunește ȋn formațiuni specializate, ȋn funcție de domeniul discutat, lista acestora este adoptatǎ potrivit dispozițiilor art. 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Lisabona se modificǎ structura formațiunilor Consiliului, și anume:
Consiliul – Afaceri Generale, având rol de orientare și coordonare a activitǎții celorlalte formațiuni ale Consiliului;
Consiliul – Afaceri Externe, având rol ȋn domeniul politicii externe, prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
Consiliul – “Afaceri Generale” reglementeazǎ un ansamblu de probleme ce privește politica externǎ, probleme instituționale, pregǎtirea lucrǎrilor Consiliului European, cât și orice altǎ problemǎ importantǎ.
Consiliul – “Afaceri Externe” constituie principalii reprezentanți ai statelor membre ȋn Consiliu. Acesta asigurǎ coerența activitǎților diferitelor formațiuni ale Consiliului, pregǎtește reuniunile și urmǎrește aducerea la ȋndeplinire a mǎsurilor adoptate, alǎturi de președintele Consiliului European și cu Comisia.
Consiliul examineazǎ, ȋn cadrul sesiunilor Afaceri Generale, dosarele care privesc mai multe politici ale Uniunii, negocierile referitoare la extinderea Uniunii Europene, pregǎtirea perspectivei bugetare multianuale a Uniunii sau probleme instituționale și administrative.
În ceea ce privește sesiunile Afaceri Externe, Consiliul trateazǎ toate aspectele acțiunii externe a Uniunii Europene, cuprinzând atât politica externǎ și de securitate comunǎ, comerțul exterior și cooperarea pentru dezvoltare. Potrivit art. 10 (ex. art 11) din Protocolul nr. 7 cu privire la imunitǎțile și privilegiile Uniunii Europene anexat Tratatului de la Lisabona, nu au calitatea de agenți comunitari, reprezentanții guvernelor statelor membre care se reunesc ȋn Consiliu. Aceștia sunt protejați prin imunitǎți și privilegii care sunt aplicabile reprezentanților statelor membre care participǎ la activitǎțile instituțiilor Uniunii Europene.
Fiecare ministru participant la lucrǎrile Consiliului rǎspunde ȋn fața Parlamentului țǎrii sale pentru prestația sa, ȋnsǎ deciziile luate nu pot fi modificate.
II. Organizare
Dispozițiile Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene reglementeazǎ organizarea și funcționarea Consiliului, cât și prin dispoziții cuprinse ȋn Regulamentul interior al Consiliului. Consiliul hotǎrǎște cu majoritate simplǎ ȋn problemele de procedurǎ, cât și ȋn ce privete adoptarea regulamentului sǎu de procedurǎ. Pentru ȋndeplinirea activitǎții sale, Consiliul are ȋn subordinea sa mai multe organisme și servicii care ȋl ajutǎ.
Secretariatul general
Un organism cu suport logistic, Secretariatul General al Consiliului asigurǎ permanența și stabilitatea activitǎții Consiliului.
Conform dispoz. art. 240 TFUE (ex. art. 207 TCE), Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar general numit de Consiliu. Consiliul hotǎrǎște cu majoritate simplǎ ȋn privința organizǎrii Secretariatului General.
În ce privește organizarea Secretariatului general, acesta este stabilit cu majoritate simplǎ de cǎtre Consiliu. Reglementat inițial prin Tratatul de la Maastricht, potrivit art. 151 par. 2 din Tratatul CE prevedea cǎ, Consiliul este asistat de un Secretariat general, pus sub conducerea unui Secretar general. Consiliul hotǎrând asupra organizǎrii Secretariatului general.
Prin Tratatul de la Amsterdam se aduc completǎrile potrivit cǎrora, Secretariatul general este asistat de un Secretar general adjunct, numit de cǎtre Consiliu ȋn unanimitate și angajat cu gestionarea Secretariatului general.
Secretariatul general este alcǎtuit din 7 direcții generale, care au ȋn structura lor mai multe direcții și servicii. În cadrul Secretariatului general fac parte mai multe comitete care au rǎspunderea pregǎtirii lucrǎrilor Consiliului.
COREPER (Comitetul Reprezentanților Permanenți)
COREPER prezintǎ un rol important ȋn procesul de adoptare a deciziilor. Acesta este asistentul primar al Consiliului.
COREPER este reglementat prin dispoz. art 240 TFUE (ex. art. 206 TCE), conform cǎrora, un comitet constituit din reprezentanții permanenți ai guvenelor statelor membre rǎspunde de pregǎtirea lucrǎrilor Consiliului și de executarea mandatelor care ȋi sunt ȋncredințate de cǎtre acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedura ȋn cazurile prevǎzute de regulamentul de procedurǎ al Consiliului.
İnițial, Tratatul CEE art. 207 și Tratatul CEEA art. 121 prevedeau cǎ prin Regulamentul interior adoptat de Consiliu, putea fi constituit un comitet alcǎtuit din reprezentanții statelor membre, având rolul de a pregǎti lucrǎrile Consiliului.
Constituit ȋn baza dispozițiilor art. 16 din Regulamentul interior al Consiliului și confirmat ulterior prin dispozițiile art. 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care preciza alcǎtuirea unui comitet format din reprezentanți permanenți ai statelor membre cu sarcina de a pregǎti lucrǎrile Consiliului și de a realiza mandatele ȋncredințate de acesta. Prevederea fiind preluatǎ de Tratatul de la Maastricht (art. 207 par. 1) și completatǎ prin Tratatul de la Amsterdam, acest comitet putând adopta decizii de procedurǎ ȋn cazurile prevǎzute de Regulamentul interior al Consiliului. COREPER este alcǎtuit dintr-o delegație naționala formatǎ dintr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, un adjunct cu rang de ministru plenipotențiar și un anumit numǎr de experți.
Activitatea acestui comitet este realizat de peste 150 de comitete și grupuri de lucru formate din delegați din statele membre. Legǎtura cu statele membre este asiguratǎ de COREPER, ȋndrumând lucrǎrile multiplelor comitete de experți care funcționeazǎ ȋn permanențǎ ȋn cadrul Consiliului ȋn diferite domenii.
În practicǎ, când Consiliul primește o propunere a Comisiei, o transmite COREPER , care o ȋncredințeaza unui grup de lucru a cǎrui misiune va avea ca scop constatarea poziției statelor și definirea opțiunilor politice ale statelor ce vor fi analizate de Consiliu. Ulterior, COREPER este din nou sesizat, negocierile având un pronunțat caracter politic. În ambele faze este reprezentatǎ și Comisia la negocieri.
În anumite cazuri urgente, Consiliul poate delibera ȋn unanimitate fǎrǎ ca problema sǎ fie examinatǎ ȋn prealabil de cǎtre COREPER. În calitatea sa de organism unic de pregǎtire a lucrǎrilor Consiliului, rolul COREPER a crescut considerabil, extinzându-se la noi domenii comunitare reglementate prin Tratatul de la Maastricht. Trebuie menționat cǎ ȋn exercitarea funcțiilor sale, COREPER nu ȋnlocuieste puterile de decizie a Consiliului și nici competenței de inițiativǎ a Comisiei. Participarea reprezentanților permanenți la lucrǎrile organelor comunitare se face fie prin COREPER, fie prin grupurile de lucru constituie de acesta și autorizate sǎ pregǎteasca lucrǎrile Consiliului. Grupurile de lucru pot fi permanente (grupul pentru relații externe, pentru probleme economice, probleme financiare etc.), sau grupuri ad-hoc care sunt ȋnsǎrcinate sǎ supravegheze anumite probleme particulare (grupul brevetelor).
În fiecare sǎptǎmânǎ COREPER se reunește sub președinția reprezentantului permanent și statului membru care exercitǎ președinția Consiliului.
Comitetele specializate
Comitetele specializate reprezintǎ organe auxiliare ale Consiliului care pregǎtesc lucrǎrile acestuia ȋn diferite domenii.
Conform dispoz. art. 242 TFUE (ex. art. 209 TCE), Consiliul hotǎrând cu majoritate simplǎ adoptǎ, dupǎ consultarea Comisiei, statutul comitetelor prevǎzute de tratate.
Aceste comitete specializate sunt:
A. Comitetul special pentru agriculturǎ este un organ auxiliar Consiliului cu atribuții specifice ȋn domeniul agriculturii având rolul de a pregǎti proiecte ȋn domeniul agriculturii.
B. Comitetul economic și financiar stabilit prin art. 134 TFUE (ex. art. 114 TCE), având urmǎtoarele atribuții:
la cererea Consiliului sau a Comisiei, ori din proprie inițiativǎ, sǎ formuleze avize destinate acestor instituții;
sǎ urmǎreascǎ situația economicǎ și financiarǎ a statelor membre și a Uniunii și sǎ prezinte periodic un raport Consiliului și Comisiei ȋn aceastǎ privințǎ, ȋn mod special referitor la relațiile financiare cu țǎrile terțe și cu instituțiile internaționale;
sǎ contribuie la pregǎtirea lucrǎrilor Consiliului și sǎ ȋndeplineascǎ celelalte misiuni consultative și pregǎtitoare ȋncredințate de Consiliu;
cel puțin o datǎ pe an sǎ examineze situația ce privește circulația capitalurilor și libertatea plǎților, așa cum rezultǎ din aplicarea tratatelor și a mǎsurilor luate de Consiliu. Comitetul predǎ Comisiei și Consiliului un raport ce conține rezultatele acestei examinǎri. Sunt numiți cel mult doi membri ai Comitetului de cǎtre statele membre, Comisia și Banca Centralǎ Europeanǎ. Adoptarea privind compunerea Comitetului Economic și Financiar se face de cǎtre Consiliu la propunerea Comisiei și dupǎ consultarea Bǎncii Centrale Europene, urmând ca președintele Consiliului sǎ informeze Parlamentul European ȋn legǎturǎ cu aceastǎ decizie. Pe lângǎ acestea, Comitetul prezintǎ periodic un raport Consiliului și Comisiei cu privire la situația monetarǎ și financiarǎ, cât și regimul general al plǎților din aceste state membre.
C. Comitetul Politic și de Securitate organ consultativ reglementat prin art. 38 TFUE (ex. art. 25 TUE) , urmǎrește situația internaționalǎ din domeniile de politicǎ externǎ și securitate comunǎ, și contribuie la definirea politicilor elaborând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sau din proprie inițiativǎ. Fǎrǎ a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant, Comitetul controleazǎ și punerea ȋn aplicare a politicilor convenite. În cazul operațiilor de gestionare a crizelor internaționale care pot afecta Uniunea, Consiliul poate autoriza Comitetul sǎ ia deciziile corespunzǎtoare de control politic și de conducere strategicǎ a operației.
D. Comitetul permanent privind cooperarea operaționalǎ ȋn materie de securitate internǎ asigurǎ ȋn cadrul Uniunii promovarea și consolidarea cooperǎrii operaționale ȋn materie de securitate internǎ. Pot fi implicați la lucrǎrile comitetului și reprezentanții organelor, ai oficiilor și ai agențiilor ȋn cauzǎ ale Uniunii, urmând ca Parlamentul European cât și parlamentele naționale sǎ fie informate despre derularea acestor lucrǎri.
E. Alte comitete: Comitetul permanent pentru forța de muncǎ; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru cercetare și tehnicǎ; Comitetul pentru educație și Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țǎrile lumii a treia.
III. Funcționare
Prin tratate și prin Regulamentul interior al Consiliului este stabilitǎ funcționarea Consiliului.
Sediul
Potrivit dispozițiilor tratatelor inițiale art. 77 – Tratatul CEE, art. 216 – Tratatul CEE și art. 189 Tratatul CEEA a fost stabilit de comun acord de cǎtre guvernele statelor membre sediile instituțiilor comunitare.
Un asemenea acord nu s-a putut realiza mult timp, pânǎ la reuniunea Consiliului European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992, când reprezentanții statelor membre au adoptat Decizia 92/C 341/101 prin care se stabilește sediul instituțiilor. Conform art. 1 lit. B din Decizia Consiliului European de la Edinbourg și art. 1 par. 3 din Regulamentul interior al Consiliului, sediul Consiliului este la Bruxelles.
Așa cum este menționat ȋn Protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam privind sediul instituțiilor comunitare, sediul Consiliului este la Bruxelles, iar sesiunile din lunile aprilie, mai și octombrie sunt susținute la Luxemburg.
Potrivit Protocolului nr. 6 privind stabilirea sediilor unor instituții și a anumitor organe, oficii, agenții și servicii ale Uniunii Europene, anexat Tratatului de la Lisabona, sediul Consiliului este la Bruxelles, iar sesiunile din lunile aprilie, iunie și octombrie se vor desfǎșura la Luxemburg.
Președinția și sesiunile Consiliului
Președinția este exercitatǎ prin rotație de fiecare stat membru pentru o duratǎ de șase luni dupǎ o ordine fixatǎ de tratate ȋntr-un ciclu de șase ani, fiecare stat deținând președinția ȋn cealaltǎ jumǎtate calendaristicǎ a anului. Președinția fiind schimbatǎ la 1 ianuarie și 1 iulie ale fiecǎrui an.
În tratatul de la Lisabona este prevazutǎ practica rotației semestriale ȋntre statele membre, cu stabilirea posibilitǎții ca un grup de trei state sǎ asigure, ȋn comun, pentru o perioadǎ de 18 luni, ȋndeplinirea anumitor funcții ale Președinției. Statele vor putea partaja președinția unor structuri ale Consiliul pentru perioade ȋndelungate decât cele semestriale. Întrunirea Consiliului este posibilǎ la convocarea președintelui sau, la inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii sǎi ori a Comisiei. Atunci când se delibereazǎ și se voteazǎ un proiect de act legislativ, Consiliul este ȋntrunit ȋn ședințǎ publicǎ. De aceea, fiecare sesiune a Consiliului este ȋmpǎrțitǎ ȋn douǎ pǎrți, una care privește deliberarea actelor legislative ale Uniunii și alta care privește activitǎțile fǎrǎ caracter legislativ. Reuniunile Consiliului se desfǎșoarǎ cu ușile ȋnchise. Ordinea de zi provizorie este stabilitǎ de cǎtre președinte și ȋnaintatǎ membrilor Consiliului cu 14 zile ȋnaintea reuniunii. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Regulamentul interior, ordinea de zi este supusǎ aprobǎrii prin vot. Consiliul se ȋntrunește ȋn fiecare lunǎ și este compus din miniștri de externe, ȋnsǎ mai pot avea loc și alte reuniuni ale miniștrilor din alte domenii de activitate.
Reguli și metode de votare
Tratatele comunitare consacrǎ trei modalitați de vot: a) votul cu majoritate simplǎ; b) votul cu majoritate calificatǎ; c) votul cu unanimitate.
Alegerea acestor modalitǎți de votare este stabilitǎ prin tratatele comunitare ȋn funcție de situația datǎ și de caracterul dinamic al integrǎrii comunitare.
a) Votul cu majoritate simplǎ, reglementat prin dispozițiile art. 238 TFUE (ex. art. 205 TCE) potrivit cǎrora, este necesarǎ majoritatea simplǎ ȋn cazul deliberǎrilor pentru care Consiliul hotǎrǎște cu majoritatea membrilor care ȋl compun. Acest vot fiind solicitat ȋn cazuri limitate. De exemplu: art. 245 alin. 2 TFUE (ex. art. 213 TCE) – privind destituirea membrilor Comisiei care nu respectǎ obligația de onestitate și prudențǎ ȋn timpul mandatului.
b) Votul cu majoritate calificatǎ, unde Consiliul hotǎrǎște cu majoritate calificatǎ, cu excepția cazului ȋn care ȋn tratate este menționat altfel. În cadrul Consiliului extinderea votului cu majoritate calificatǎ a cunoscut modificǎri de-a lungul evoluției Comunitǎților. O astfel de modificare a fost realizatǎ prin Tratatul de la Lisabona, care pune ȋn evidențǎ preocuparea pentru democratizarea procesului decizional al Uniunii. Astfel, modalitatea votului cu majoritate calificatǎ ȋnlocuiește regula unanimitǎții, utilizându-se ȋn numeroase domenii: controlul frontierelor, azilul și migrația; dreptul de stabilire, transporturile; politica spațialǎ, protecția civilǎ, cooperarea ȋn domeniul apǎrǎrii, etc. În funcție de criteriul general, demografic, politic și economic, voturile statelor sunt ponderate, nelǎsând posibilitatea de veto vreunui stat membru.
Conform Compromisului de la Ioannina, inclus ȋn art. 205 Tratul CE, ȋn cazul ȋn care membri Consiliului constituit dintr-un numǎr de 23 pânǎ la 25 de voturi ȋși prezintǎ intenția de a se opune adoptǎrii de cǎtre Consiliu a unei decizii cu majoritate calificatǎ, Consiliul va depune toate diligențele pentru a obține ȋntr-un termen convenabil și fǎrǎ a prejudicia termenele obligatorii fixate de tratate și de dreptul derivat, o soluție acceptabilǎ care sǎ fie adoptatǎ cu cel puțin 65 de voturi.
c) Votul ȋn unanimitate este ȋn prezent limitat, deși câmpul sǎu de aplicare nu este neglijabil. Pentru ca o decizie a Consiliului sǎ fie adoptatǎ ȋn unanimitate nu este necesar ca toate statele sǎ voteze ȋn favoarea acesteia, abținerile nefiind un obstacol ȋn calea adoptǎrii actelor Consiliului penrru care se cere unanimitate.
Aplicarea unanimitǎții a fost pastratǎ ca procedeu de votare ȋn domeniile de naturǎ constituționalǎ, ȋnsǎ odatǎ cu evoluția reglementǎrilor comunitare s-a semnalat tendința de reducere a aplicǎrii metodei unanimitǎții ȋn domeniul politicilor comune. Unanimitatea a fost menținutǎ ȋn domenii ca: stabilirea procedurii de alegere a Parlamentului prin vot universal direct – art. 223 par. 1 alin. 2 TFUE (ex. art. 190 par. 3); ȋnlocuirea membrilor Comisiei – art. 246 alin. 3 TFUE (ex. art. 215 alin. 3 TCE); sistemul resurselor proprii ale Comunitǎților (art. 311 TFUE – ex. art. 269 TCE); regimul lingvistic (art. 342 TFUE – ex. art. 290 TCE); decizia Consiliului asupra cererilor de aderare (art. 49 TUE).
IV. Atribuții
Evoluția dispozițiilor tratatelor privind atribuțiile Consiliului
Potrivit dispozițiilor art. 16 par. 1 TUE, Consiliul exercitǎ, ȋmpreunǎ cu Parlamentul European, funcțiile legislativǎ și bugetarǎ. Consiliul exercitǎ funcții de definire a politicilor și de coordonare, potrivit cu condițiile menționate ȋn tratate. În funcție de evoluția Comunitǎților, atribuțiile Consiliului au suferit modificǎri de la un tratat la altul. Inițial, atribuțiile au fost reglementate diferit ȋn Tratatele de la Roma (CEE și CEEA) fațǎ de Tratatul de la Paris (CECO).
Tratatele de la Roma au investit Consiliul cu o competențǎ normativǎ de principiu fiind considerat veritabilul legiuitor comunitar.
Consiliul a exercitat și funcții executive, ȋndeplinind el ȋnsuși unele dintre competențele de execuție. Drept urmare, evoluția procesului comunitar și democratizarea procesului decizional au dus la asocierea Parlamentului European la exercitarea funcției normative.
Pentru asigurarea ȋndeplinirii obiectivelor stabilite, Consiliul are urmǎtoarele atribuții: cordoneazǎ politicile economice generale ale statelor membre; definește orientǎrile și condițiile necesare asigurǎrii unui progres echilibrat ȋn toate sectoarele; definește și pune ȋn aplicare, ȋmpreuna cu Consiliul European, obiectivele politicii externe și de securitate comunǎ; dispune de putere de decizie ȋmpreuna cu Parlamentul European; adoptǎ bugetul Uniunii Europene, ȋmpreuna cu Parlamentul Europen; coordoneazǎ cooperarea privind realizarea spațiului de „Libertate, securitate și justiție”; conferǎ Comisiei, competențele de execuție privind actele adoptate; stabilește salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui Consiliului European, ale președintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, ale membrilor Comisiei, ale președintilor, membrilor și grefierilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și ale secretariatului general ale Consiliului. Stabilește și toate indemnizațiile care țin loc de remunerație.
Tratatul de la Lisabona consolideazǎ rolul Consiliului cu privire la modul de exercitare a acțiunii externe a Uniunii, prin reglementarea unui serviciu europen de acțiune externǎ care sprijinǎ Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, ȋn exercitarea atribuțiilor de conducere a Consiliului Afaceri Externe. Acest serviciu reunind funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, cât și personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale și colaborând cu serviciile diplomatice ale statelor membre.
Proceduri legislative utilizate
Aceastǎ procedurǎ este reglementatǎ de cǎtre Tratatul de la Lisabona, care ȋnlocuiește procedura „codeciziei”, cu ajutorul cǎreia, Parlamentul European ȋmpreunǎ cu Consiliul, adoptǎ majoritatea actelor juridice comunitare. Tratatul mai prevede și proceduri legislative speciale, prin care unele reglementǎri sunt adoptate de cǎtre Consiliu.
Exemplu de situație ȋn care se aplicǎ procedura legislativǎ ordinarǎ:
Parlamentul European și Consiliul, hotǎrând ȋn conformitate cu procedura legislativǎ ordinarǎ, pot stabili dispozițiile corespunzǎtoare ȋn domeniul transporturilor maritime și aeriene. Parlamentul European și Consiliul hotǎrǎsc dupǎ consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor.
Exemplu de situație ȋn care se aplicǎ proceduri legislative speciale:
Consiliul, hotǎrând ȋn unanimitate prin regulamente, ȋn conformitate cu o procedurǎ legislativǎ specialǎ, dupǎ consultarea Parlamentului European și a Bǎncii Centrale Europene, poate ȋncredința Bǎncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile ȋn domeniul controlului prudențial al instituțiilor de credit și al altor institutii financiare, cu excepția ȋntreprinderilor de asigurǎri.
Comisia Uniunii Europene
I. Constituire, Componențǎ
Comisia poate fi consideratǎ organul executiv al Uniunii Europene, având un caracter supranațional, care a evoluat odatǎ cu progresul construcției europene. Comisia a fost prevǎzutǎ ca organ comunitar ȋn fiecare din cele trei tratate constitutive ale Comunitǎților europene, exprimând interesul comun, independent de compoziția statalǎ a acestor organe.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles a fost stabilitǎ denumirea de „Comisie”, reglementând astfel existența unei singure Comisii pentru cele trei Comunitǎți, efectuându-se fuziunea celor trei organe similare existente, Înalta Autoritate prevǎzutǎ ȋn Tratatul CECO și cele douǎ Comisii prevǎzute ȋn Tratatele CEE și CEEA. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei sunt reglementate prin dispozițiile art. 17-18 T.U.E. raportate la art. 244-250 T.F.U.E. (ex. art. 213-219 T.C.E.). Comisia promoveazǎ interesul general al Uniunii Europene, asigurǎ aplicarea tratatelor, cât și a mǎsurilor adoptate de instituții ȋn temeiul acestora.
Comisia monitorizeazǎ aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, executǎ bugetul și gestioneazǎ programele, iar potrivit condițiilor menționate ȋn tratate exercitǎ funcții de coordonare, de executare și de administrare. Aceasta mai asigurǎ reprezentarea externǎ a Uniunii, excepție fǎcând politica externǎ și de securitate comunǎ și a altor cazuri prevǎzute ȋn tratate. Iar ȋn cazul ȋncheierii unor acorduri interinstituționale, Comisia adoptǎ inițiativele de programare anualǎ și multianualǎ a Uniunii.
Calitatea de comisar
Potrivit modificǎrilor survenite prin Tratatul de la Lisabona, Comisia numitǎ ȋn perioada intrǎrii ȋn vigoare a Tratatului de la Lisabona și 31 octombrie 2014 este alcǎtuitǎ din câte un resortisant al fiecǎrui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (fiind unul dintre vicepreședintii acesteia). İar, incepand cu 1 noiembrie 2014, Comisia este alcǎtuitǎ dintr-un numǎr de membri, inclusiv președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, ȋn concordanțǎ cu douǎ treimi din numǎrul statelor membre, cât timp cât Consiliul nu stabilește modificarea acestui numǎr, hotǎrând ȋn unanimitate.
Prin dispozițiile art. 244 TFUE, rap. la art. 17 alin. 5 TUE sunt stabiliți membrii Comisiei printr-un sistem de rotație, care sunt stabilii ȋn unanimitate de cǎtre Consiliul European, ținându-se cont de urmǎtoarele principii:
statele membre sunt tratate ȋn mod absolut egal ȋn ceea ce privește stabilirea ordinii de rotație și a duratei prezenței reprezentanților lor ȋn cadrul Comisiei; ȋn consecințǎ, diferența dintre numǎrul total de mandate deținute de resortisanții a douǎ state membre date nu poate fi niciodatǎ mai mare de unu;
sub rezerva dispozițiilor de la litera (a), fiecare dintre Comisiile succesive este constituitǎ astfel ȋncât sǎ reflecte ȋn mod satisfǎcǎtor diversitatea demograficǎ și geograficǎ a statelor membre.
Însǎ, Consiliul European reunit la 11-12 decemebrie 2008 și la Solicitarea Irlandei, a decis acționarea ȋn vederea menținerii unui numǎr de comisari corespunzǎtor numǎrului statelor membre și dupǎ 2014.
De comun acord cu președintele ales și ținându-se cont de sugestiile statelor membre, Consiliul decide lista celorlalte personalitǎți propuse pentru a fi membri ai Comisiei. Sunt supuși, membrii Comisiei, președintele acesteia și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, ȋn calitate de organ colegial, aprobǎrii de cǎtre Parlamentul European, care hotǎrǎște cu majoritate calificatǎ. În calitate de organ colegial, Comisia rǎspunde ȋn fața Parlamentului European.
Președintele Comisiei
Ținându-se cont de alegerile pentru Parlamentul European și dupǎ consultǎrile necesare, funcția de președinte al Comisiei este propusǎ de Consiliul European, hotǎrând cu majoritate calificatǎ, cǎtre Parlamentul European.
Președintele Comisiei este ales de cǎtre Parlamentul European cu majoritatea membrilor care ȋl compun, iar ȋn cazul ȋn care nu ȋntrunește majoritatea, Consiliul European, hotǎrând cu majoritate claificatǎ, propune un nou candidat ȋn termen de o lunǎ, care urmeazǎ sǎ fie ales conform aceleiași proceduri.
Mandatul președintelui Comisiei este de cinci ani , acesta având urmǎtoarele atribuții: definește orientǎrile ȋn cadrul cǎrora Comisia ȋși exercitǎ misiunea; decide organizarea internǎ a Comisiei pentru asigurarea coerenței, eficacitǎții și colegialitǎții acțiunii acesteia; numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate
Statutul Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate este reglementat prin dispozițiile cuprinse ȋn art. 18 TUE, conform modificarilor intervenite prin Tratatul de la Lisabona. Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate este numit de cǎtre Consiliul European, hotǎrând cu majoritate calificatǎ, și cu acordul Comisiei. Înaltul Reprezentant reprezintǎ unul dintre vicepreședinții Comisiei. Mandatul Înaltului Reprezentant ȋnceteazǎ la cererea Consiliului European, ȋn conformitate cu aceeași procedurǎ.
În vederea exercitǎrii mandatului sǎu, Înaltul Reprezentant este susținut de un serviciu european pentru acțiune externǎ. Acest serviciu lucreazǎ ȋn colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre și este alcǎtuit din funcționarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, cât și din personalul detașat al serviciilor diplomatice naționale. Organizarea și funcționarea serviciului european pentru acțiune externǎ este hotǎrâtǎ prin decizie a Consiliului. Consiliul European decide la propunerea Înaltului Reprezentant, dupǎ consultarea Parlamentului European cât și aprobarea Comisiei. Atribuțiile Înaltului Reprezentant sunt reglementate ȋn dipozițiile art. 21-46 TUE privind acțiunea externǎ a Uniunii și politica externǎ și de securitate comunǎ.
II. Organizare
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar serviciile (enumerate ȋn Decizia din 8 aprilie 1965) rǎmân stabilite la Luxemburg, așa cum este prevǎzut ȋn Protocolul nr. 6 anexat Tratatului de la lisabona privind stabilirea sediilor unor instituții și a anumitor organe, oficii, agenții și servicii ale Uniunii Europene.
Comisia este alcatuitǎ din 27 de membri, condusǎ de un președinte, ajutat de 7 vicepreședinți, dintre care unul este Înaltul Reprezentant pentru politica externǎ și securitate comunǎ. Conceputǎ inițial ca o administrație de misiune, Comisia, ulterior a devenit o administrație de gestiune economicǎ și politicǎ.
Având ca model inițial de organizare administrația germanǎ (Tratatul CE) și ulterior influențe franceze (Tratatele CECO și CEEA), structura Comisiei Europene prezintǎ un grad ridicat de verticalitate, permițând o ierarhizare flexibilǎ. Datoritǎ acestei orientǎri de verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei, principiul colegialitǎții privind adoptarea deciziilor a fost aplicat la nivelul membrilor Comisiei, deoarece numai comisarii se ȋntrunesc ȋntr-un colegiu cu caracter orizontal.
Cabinetele comisarilor
Activitatea comisarilor se desfașoarǎ pe baza unui sistem de portofolii, atât pe orizontalǎ ȋn cadrul Comisiei, ca organ colegial, cât și pe verticalǎ, unde fiecare este responsabil unui sector din activitatea Comisiei ȋn ansamblul sǎu.
Numǎrul portofoliilor din cadrul Comisiei este adecvat numǎrului comisarilor, stabilitatea portofoliilor depinzând de dinamica procesului comunitar. Rolul instituționalizǎrii cabinetelor comisarilor prevǎzut ȋn Regulamentul interior al Comisiei este de a-i ajuta pe comisari la ȋndeplinirea funcțiilor lor.
Cabinetele tip sunt constituite dintr-un șef de cabinet asistat cateodatǎ de un adjunct și de 5 membri (pentru președinte) și 3 membri (pentru ceilal i comisari).
Fiecǎruia ȋi este ȋncredințat responsabilitatea supravegherii unei pǎrți din domeniul ce constituie portofoliul comisarului, șeful de cabinet având ȋn plus și responsbailitatea coordonǎrii și arbitrajului. Regimul juridic al membrilor cabinetului este diferit de cel al funcționarilor comunitari, prin faptul cǎ numirea lor nu se face dupǎ aceleași reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcționarilor comunitari ȋn general.
Mandatul cabinetului comisarului ȋnceteazǎ odatǎ cu ȋncetarea mandatului comisarului, ceea ce constituie ca relațiile dintre comisar și membrii cabinetului sǎu sunt bazate pe ȋncredere totalǎ și reciprocǎ. În majoritatea cazurilor membrii cabinetelor au aceeași naționalitate ca și comisarul, ȋnsǎ este posibil sǎ fie și din alt stat membru.
O mențiune specialǎ trebuie facutǎ pentru cabinetul președintelui Comisiei, cǎreia, pe lângǎ domeniile proprii atribuțiilor președintelui, ȋi sunt repartizate și alte sectoare de activitate ale Comisiei.
Serviciile administrative
Administrația comunitarǎ este alcǎtuitǎ din direcții generale, iar acestea organizatǎ la rândul lor din alte unitǎți administrative. Serviciile comune celor trei comunitǎți originare care deși nu au denumirea de direcție generalǎ, au un statut echivalent cu al acesteia, sunt: Serviciul juridic, Oficiul de statisticǎ, Serviciul de presǎ și informare, Secretariatul general, Serviciul de interpretare – conferințe, Serviciul de traduceri.
În cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol important revine Secretariatul general (organizarea muncii, coordonarea activitǎților, relații cu statele membre și celelalte instituții, etc). Deși pozițiile sale nu au putere de decizie, ele sunt luate ȋn considerare de cǎtre serviciile Comisiei și pot constitui baza unui compromis ȋn reuniunile cabinetelor. Secretariatul general are un rol de acumulare și redistribuire a informației, fiind prezent ȋn toate etapele activitǎții Comisiei. De asemenea, Secretariatul general asistat de Serviciul juridic, prezintǎ un rol important ȋn ceea ce privește respectarea procedurilor interne și de drept comunitar ȋn cadrul serviciilor. Drept urmare, aceastǎ funcție plaseazǎ Secretariatul general ȋn vârful ierarhizǎrii administrative.
Secretariatul General reprezintǎ un serviciu special cu rang de direcție generalǎ, cu o structurǎ complexǎ având un secretar ajutat de un adjunct și având 7 direcții ȋn subordine.
În numǎr de 36, direcțiile generale sunt numite printr-un indicativ și desfǎșoarǎ activitǎți ȋntr-un anumit domeniu. Direcțiile generale au la conducerea lor un funcționar de grad A 1, care are o naționalitate diferitǎ de cea a comisarului de care depinde, având rolul pǎstrǎrii intersului comunitar și a coeziunii interne a Comisiei. Cu o strucrurǎ piramidalǎ, direcția generalǎ reprezintǎ un ansamblu ierarhizat, a cǎrei autoritate supremǎ este un director general care este responsabil la rândul lui ȋn fața unuia sau mai multor comisari pentru activitatea serviciilor care ȋi sunt subordonate. Fiecare direcție generalǎ este structuratǎ ȋn direcții, iar acestea ȋn divizii, care alcǎtuiesc unitǎțile de bazǎ ale structurii administrației comunitare.
În cadrul Comisiei ȋși exercitǎ activitatea și o serie de servicii speciale. L aorigine, acetsea au fost reprezentate de așa-numitele „Task forces”, unitǎți create de Comisie pentru ȋndeplinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupunea cǎ au un caracter temporar. Aceste unitǎți structurale ființeaza pe durata misiunii pentru care au fost create.
Evoluția acestor servicii de la provizoriu la permanent este datǎ de transformarea Comisiei dintr-o administrație de misiune ȋntr-o administrație de gestiune, unde accentul este pus pe structurile permanente.
Funcția publicǎ comunitarǎ
Funcția publicǎ comunitarǎ reprezintǎ o noțiune complexǎ care cuprinde administrarea Uniunii Europene, statutul agenților comunitari și funcționarea acestora.
Potrivit art. 298 TFUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona, pentru ȋndeplinirea misiunilor lor, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii vor fi ajutate de o administrație europeanǎ transparentǎ, eficientǎ și independentǎ.
Funcționarii Uniunii Europene sunt aleși prin concurs, cu excepția Înalților funcționari, directori generali și directori- funcționarii de gradul A 1 și A 2 care sunt nominalizați de instituții. Funcționarii sunt alcǎtuiți din patru categorii A-D, la care se adaugǎ și personalul din domeniul lingvistic. Categoriile A, B, C având câte opt grade și categoria D având patru grade. Este prevazutǎ și o clasificare pe profesii, avându-se ȋn vedere aria largǎ a activitǎților desfǎșurate ȋn cadrul Uniunii Europene.
Alǎturi de funcționari, mai sunt prevǎzuți și agenți temporari, angajați pentru ȋndeplinirea unor activitǎți, agenți auxiliari angajați pentru ȋndeplinirea anumitor sarcini ȋn absența titularului unei funcții și consilieri speciali angajați pe o duratǎ parțialǎ pe motivul calificǎrii profesionale excepționale.
Funcționarii și agenții beneficiazǎ de anumite privilegii și imunitǎți care cuprind: imunitatea de jurisdicție, ce privește actele ȋndeplinite ȋn exercitarea funcțiilor lor (imunitatea se extinde și dupǎ ȋncetarea funcțiilor exercitate ȋn cadrul Uniunii ȋn concordanțǎ cu menționarea responsabilitǎții lor); atât ei cât și membrii familiei lor nu se supun dispozițiilor privind formalitǎțile de ȋnregistrare a strǎinilor; scutiri de impozite naționale cu privire la veniturile bǎnești acordate de Uniune; scutiri de taxe privind importul mobilierului, autoturismului de folosințǎ personalǎ.
III. Funcționare
Principiul de funcționare al Comisiei este colegialitatea ceea ce ȋnseamnǎ cǎ hotǎrârile sunt luate printr-o decizie colectivǎ, membrii Comisiei fiind responsabili ȋn comun de mǎsurile adoptate.
Comisarii sunt specializați pe domenii și rǎspund de Directorul General din domeniul respectiv. Comisia poate delega un membru al sǎu sǎ ia mǎsurile necesare privind desfǎșurarea normalǎ a activitǎții curente, Comisia având control asupra actelor exercitate prin delegare de semnaturǎ. Regulamentul interior al Comisiei prevede procedura adoptǎrii deciziilor.
Comisia se reunește o datǎ pe saptǎmânǎ la Bruxelles, pentru a se pronunța asupra prevederilor incluse pe ordinea de zi la convocarea președintelui. În ceea ce privește sesiunile plenare ale Parlamentului European, reuniunea saptǎmânalǎ a Comisiei are loc la Strasbourg. La aceste reuniuni participǎ: Secretarul general al Comisiei, Directorul general al departamentului legislativ, Secretarul general adjunct și cu anumite excepții și Seful de cabinet al președintelui Comisiei.
Pregǎtirea lucrǎrilor privind reuniunile Comisiei cad ȋn sarcina șefilor de cabinet, care se reunesc sǎptǎmânal ȋn acest scop.
Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbaterile sunt confidențiale, iar la ședințe participǎ persoanele menționate ȋn regulament. Activitǎțile Comisiei sunt desfǎșurate pe baza unui program anual de lucru hotǎrât de acesta. Secretariatul general participǎ la toate nivelurile de funcționare a Comisiei, acesta având un rol de coordonator, de supraveghetor administrativ și de mediator. Acesta asigurǎ relațiile oficiale cu alte instituții comunitare (excepție exercitarea acestor competențe de cǎtre Comisie sau de alte servicii) și ia mǎsurile ȋn vederea asigurǎrii notificǎrii și publicǎrii ȋn JOUE a actelor Comisiei, cât și transmiterea acestora altor instituții comunitare. Pentru activitatea sa, Comisia rǎspunde ȋn fața Parlamentului European care o poate demite ȋn bloc prin moțiune de cenzurǎ. Pe perioada cenzurii, Comisia ȋși poate exercita prerogativele pânǎ la numirea unei noi Comisii. Curtea de Justiție poate revoca comisarii, la cererea Comisiei sau la cererea Consiliului.
IV. Atribuții
Conform dispozițiilor art. 17 par. 1 T.U.E., atribuțiile Comisiei sunt: promoveazǎ interesul general al Uniunii și inițiativele corespunzǎtoare ȋn acest scop; asigurǎ aplicarea tratatelor, precum și a mǎsurilor adoptate de instituții ȋn temeiul acestora; supravegheazǎ aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene; executǎ bugetul și programele; exercitǎ funcții de coordonare, de executare și de administrare, ȋn conformitate cu condițiile prevǎzute ȋn tratate; asigurǎ reprezentarea externǎ a Uniunii, cu excepția politcii externe și de securitate comunǎ și a altor cazuri prevǎzute ȋn tratate; adoptǎ inițiativele de programare anualǎ și multianualǎ a Uniunii, ȋn vederea ȋncheierii unor acorduri interinstituționale.
Cercetând atribuțiile exercitate de Comisie se observǎ cǎ aceasta ȋndeplinește urmǎtoarele funcții: funcția de inițiativǎ legislativǎ; funcția executivǎ; funcția de supraveghere; funcția de decizie; funcția de reprezentare.
1.2. Subcapitolul 2 Consiliul European
I. Constituire, Componențǎ
Consiliul European reprezintǎ o instituție care reunește șefii de state membre sau de guverne, el nu a fost prevǎzut ȋn tratatele inițiale. Crearea Consiliului European este rezultatul cerințelor de cooperare politicǎ la nivel ȋnalt ȋntre statele membre ale Uniunii Europene. Organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului European este reglementatǎ prin dispozițiile art. 15 TUE și art. 235 TFUE. Consiliul European este alcǎtuit din șefii de state sau de guvern ai statelor membre, cât și din președintele sau și din președintele Comisiei. La lucrǎrile Consiliului European participǎ Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri interne și politica de securitate.
Tratatul de la Lisabona introduce și dispoziții privind creșterea gradului de responsabilitate a membrilor instituțiilor Uniunii Europene. În acest sens, conform art. 10 par. 2 T.U.E. „statele membre sunt reprezentate ȋn Consiliul European de șefii de stat sau de guvern și ȋn Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor rǎspund democratic fie ȋn fața parlamentelor naționale, fie ȋn fața cetǎțenilor lor.”
Hotǎrârea creǎrii Consiliului european a fost luatǎ la Conferința la nivel ȋnalt de la Paris la 10 decembrie 1974, prima reuniune având loc ȋn martie 1975 la Dublin. În comunicatul final al conferinței de la Paris din 9-10 decembrie 1974 a fost menționatǎ decizia șefilor de state și de guverne de a se ȋntâlni de trei ori pe an sau de câte ori va fi necesar și asistați de miniștrii de externe, ȋntr-un Consiliu al Comunitǎților, ȋn vederea cooperǎrii politice.
Principalul fundament juridic al constituirii Consiliului European ȋl constituie Actul Unic European, care dispunea ȋn art. 2 din Titlul I (Dispoziții comune) constituirea acestuia, compunerea și frecvența reuniunilor. Potrivit Actului Unic European, Consiliul European reunea șefii de state și de guverne, asistați de miniștri de externe și de cǎtre un membru al Comisiei, precum și președintele Comisiei. Tratatul de la Maastricht completeazǎ prevederile Actul Unic European privind Consiliul European, menționând cǎ reuniunile au loc cel puțin de douǎ ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercitǎ președinția Consiliului Miniștrilor.
II. Natura juridicǎ
Tratatul de la Lisabona calificǎ din punct de vedere juridic calitatea Consiliului European de „instituție a Uniunii Europene”. Potrivit dispozițiilor art. 13 par. 1 TUE, Consiliul European este menționat ȋn categoria instituțiilor Uniunii, alǎturi de celelalte instituții deja consacrate. Consiliul European este reglementat ȋn mod expres prin Tratatul de la Maastricht, unde se face distincție ȋntre acest organ și Consiliul Uniunii Europene.
Consiliului European ȋi revin atribuții foarte importante procesului construcției comunitare, având rolul orientǎrii politicii generale a Uniunii Europene. Astfel, ȋn structura sistemului instituțional al Uniunii Europene, Consiliului European joacǎ un rol foarte important, iar celorlalte instituții revenindu-le sarcina de a pune ȋn aplicare orientǎrile generale stabilite de Consiliul European.
III. Competențe
A. Competențele sale nu sunt clar definite atât ȋn Comunicatul final al Conferinței de la Paris din 1974, nici ȋn dispozițiile Actului Unic European.
B. Tratatul de la Maastricht prevedea prin dispozițiile art. D alin. 2 cǎ Consiliul European oferǎ Uniunii impulsurile necesare dezvoltǎrii sale și ȋi definește orientǎrile politice generale, iar potrivit art. I8, Consiliul European definește principiile și orientǎrile generale ale Politicii Externe și de Securitate Comune.
C. Tratatul de la Amsterdam reia și completeazǎ aceste dispoziții. Astfel ȋn art. I3 din Titlul V (Dispoziții privind Politica Externǎ și de Securitate Comunǎ) se aratǎ cǎ, Consiliul European decide asupra strategiilor comune care vor fi puse ȋn practicǎ de Uniune ȋn domeniile ȋn care statele membre au interese comune importante.
D. Tratatul de la Lisabona menține și completeazǎ dispozițiile Tratatului de la Maastricht, menționând ȋn art. 15 TUE cǎ Consiliul European oferǎ Uniunii impulsurile necesare dezvoltǎrii acesteia și ȋi definește orientǎrile și prioritǎțile politice generale, neexercitând funcții legislative.
Atribuțiile Consiliului European sunt urmǎtoarele: atribuții privind politicile Uniunii Europene; atribuții ȋn domeniul politicii externe și de securitate comunǎ; atribuții privind modificarea tratatelor; atribuții privind retragerea voluntarǎ a statelor membre din Uniune.
IV. Organizare, Funcționare
Tratatul de la Lisabona conține dispoziții care stabilesc și modul de funcționare a Consiliului European. Având ȋn vedere faptul cǎ ȋn tratatele anterioare Consiliului European nu era inclus ȋn categoria instituțiilor Uniunii Europene, lipseau și dispozițiile legale relative la funcționarea acestuia, fiind aplicate norme cutumiare ce au apǎrut și s-au consilidat de-a lungul timpului.
Consiliul European este asistat de Secretariatul General al Consiliului și se reunește de douǎ ori pe semestru la convocarea președintelui sǎu. Fiecare membru al Consiliului European poate decide sǎ fie asistat de un ministru atunci când ordinea de zi o impune, iar președintele Comisiei poate fi asistat de un membru al Comisiei. În anumite situații, președintele poate convoca sesiunea extraordinarǎ a Consiliului European. Consiliul European poate decide președintele cu majoritate calificatǎ, pentru un mandat de doi ani și jumǎtate, cu posibilitatea reȋnnoirii o singurǎ datǎ. În situația ȋmpediecǎrii sau de culpǎ gravǎ, Consiliul European poate decide ȋncetarea mandatului președintelui ȋn conformitate cu aceeași procedurǎ.
Deciziile Consiliului European sunt pronunțate prin consens, cu excepția cazului ȋn care tratatele dispun altfel. Președintele Consiliului European nu ȋi este permisǎ exercitarea unui mandat național. Președintele Consiliului European are urmǎtoarele atribuții: prezideazǎ și impulsioneazǎ lucrǎrile Consiliului European; asigurǎ pregǎtirea și continuitatea lucrǎrilor Consiliului European, ȋn colaborare cu președintele Comisiei și pe baza lucrǎrilor Consiliului Afaceri Generale; acționeazǎ pentru facilitarea coeziunii și a consensului ȋn cadrul Consiliului European; definește orientǎrile strategice ale planificǎrii legislative și operaționale ȋn spațiul de libertate, securitate și justiție; prezintǎ Parlamentului European un raport dupǎ fiecare ȋntrunire a Consiliului European; asigurǎ reprezentarea externǎ a Uniunii ȋn problemele referitoare la poltica externǎ și de securitate comunǎ, fǎrǎ a prejudicia atribuțiile Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Deciziile Consiliului European sunt luate cu majoritate calificatǎ. În situația ȋn care Consiliul European se pronunțǎ prin vot, președintele acestuia și președintele Comisiei nu vor participa la vot. În probleme de procedurǎ și pentru adoptarea regulamentului de procedurǎ, Consiliul European hotǎrǎște cu majoritate simplǎ. Pentru a vota, fiecare membru al Consiliului European primește delegare din partea unui alt membru. Consiliul European poate invita președintele Parlamentului European pentru a fi audiat. Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Lisabona, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate ia parte la lucrǎrile Consiliului European.
Conform dispozițiilor art. 236 TFUE, Consiliul European adoptǎ cu majoritate calificatǎ: – o decizie de stabilire a listei formațiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale și cea Afaceri Externe; – o decizie referitoare la președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe.
În vederea desfǎșurǎrii competențelor sale, Consiliul European adoptǎ urmǎtoarele documente: decizii ce privesc problemele cele mai importante; decizii de procedurǎ, prin care se desfǎșoarǎ declinarea de competențǎ ȋn favoarea Consiliului Miniștrilor sau a altor instituții ale Uniunii Europene; orientǎri și directive; declarații. Consiliul European mai poate crea și comisii ad-hoc sau comitete de direcție care au obligația sǎ realizeze rapoarte referitoare la problema analizatǎ, pe baza cǎrora sunt adoptate deciziile: Raportul Tindemans (care privește crearea Uniunii Europene); Raportul Vedel (care privește examinarea mǎsurilor privind creșterea competențelor Parlamentului European); Raportul Werner (care pune bazele unei Uniuni economice și monetare); etc.
1.3. Subcapitolul 3 Curtea de Justiṭie și Curtea de Conturi
Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunitǎților Europene, numitǎ pe scurt și Curtea Europeanǎ de Justiție ȋși are sediul la Luxemburg și este organul juridic al Comunitǎților Europene. În sistemul politic al Uniunii Europene, Curtea Europeanǎ de Justiție are rolul puterii juridice.
Art. 220-245 din Tratatul UE prevede sarcinile CEJ și propriul sǎu statut. Aceste norme prevǎd asigurarea interpretǎrii uniforme a legislației europene.
În dorința de a se diminua activitatea CEJ a fost instituitǎ Curtea Europeanǎ de Justiție de Primǎ İnstanțǎ ȋn 1989, iar apoi o altǎ instanțǎ ȋn 2004, pentru chestiunile care privesc funcționarii publici – Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. Din aceastǎ cauzǎ, CEJ este competentǎ ȋn soluționarea cǎilor de atac numai ce privește cauzele ȋnaintate de persoanele fizice și juridice ȋmpotriva deciziilor luate de Curtea Europeanǎ de Justiție de Primǎ İnstanțǎ. Însǎ, sunt puține cazurile când CEJ rǎspunde și de dosarele de chemare ȋn judecatǎ ȋn primǎ instanțǎ ȋnaintate de statele membre ale Uniunii ȋmpotriva Comisiei Europene.
CEJ controleazǎ legalitatea actelor normative comunitare cât și cele ce privesc afacerile administrative ale instituțiilor comunitare, soluționeazǎ litigiile existente ȋntre organele comunitare, ȋntre statele membre, precum și litigiile existente ȋntre acestea și persoanele fizice sau juridice, respectiv ȋntre persoanele fizice sau ȋntre persoanele juridice. Deciziile Curții sunt definitive și au forțǎ executorie.
În anumite cazuri, Curtea poate interveni ȋn procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional public ȋncheiate de Comunitate, cu obligativitatea organelor comunitare de a se consulta cu aceasta ȋnainte de semnarea lor. Dezbaterile ȋn fața Curții și ședințele de judecatǎ sunt publice.
Deliberǎrile Curții sunt secrete. Curtea este o instanțǎ cu caracter permanent, judecǎ ȋn primǎ și ultima instanțǎ, cât și o instanțǎ de recurs, de cale de atac.
Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție
Procedura întrebărilor preliminare. Curtea de Justiție colaboreazǎ cu instanțele judecătorești din statele membre pentru a asigura o aplicare efectivă și omogenă a legislației Uniunii și pentru a se evita orice interpretare diferită.
İnstanțele naționale se pot adresa Curții de Justiție solicitând lǎmurirea unui aspect cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, în dorința de a le permite să verifice conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii. Obiectul unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare poate constitui controlul validității unui act din cadrul dreptului Uniunii. Răspunsul Curții de Justiție ȋmbracǎ forma unei hotărâri sau a unei ordonanțe motivate. İnstanța națională adresantǎ este responsabilă de interpretarea oferitǎcu privire la soluționarea litigiului aflat pe rolul său. Hotărârea Curții de Justiție este obligatorie pentru celelalte instanțe naționale sesizate cu o problemǎ identică. Cu ajutorul cererilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetățean poate să obținǎ clarificarea normelor Uniunii care îl preocupǎ. Toate părțile din procedura în fața Curtii, statele membre și instituțiile Uniunii pot lua parte la procedura inițialǎ.
Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost formulate în urma unor întrebări preliminare, ȋnaintate câteodatǎ de instanțele judecătorești naționale de rang inferior.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor – intentate guvernelor care nu aplica legislația europeanǎ. Curtea de Justiție poate controla respectarea de către statele membre a obligațiilor care li se cuvin potrivit dreptului Uniunii. Sesizarea Curții de Justiție este urmată de o procedură prealabilă derulatǎ de Comisie oferindu-se statului membru respectiv șansa de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. În situația ȋn care, această procedură nu convinge statul membru să își îndeplinească obligațiile, la Curtea de Justiție se va ȋnainta o plângere privind încălcarea dreptului Uniunii. Acțiunea poate fi ȋnaintatǎ de Comisie, fie de un stat membru.
Atunci când Curtea de Justiție constatǎ neîndeplinirea obligațiilor, statul este obligat să ȋnceteze aceastǎ situație creatǎ.
În situația unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiție sesizeazǎ că respectivul stat membru nu a respectat hotărârile sale, aceasta îi va impune plata unei sume forfetare și/sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. În situația în care, nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi impusǎ de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune ȋn bani de la prima hotărâre de constatare a nerespectǎrii obligațiilor.
Acțiunea în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale. Cu ajutorul acesteia, reclamantul cere anularea unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii. Curtea de Justiție este unica competentă să rezolve acțiunile pornite de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau împotriva Consiliului sau acțiunile inițiate de o instituție a Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să judece, în primă instanță, toate celelalte acțiuni de acest tip, cât și acțiunile introduse de persoane private.
Acțiunea în constatarea abținerii de a acționa. Permite Curții să controleze legalitatea inacțiunii instituțiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. O astfel de acțiune este introdusă decât după ce instituției respective i s-a cerut să acționeze. În situația constatǎrii nelegalitǎții abținerii, instituția vizatǎ va pune capăt abținerii de a acționa și va lua măsurile adecvate.
Competența de a judeca acțiunea în constatarea abținerii de a acționa este ȋmpǎrțitǎ între Curtea de Justiție și Tribunalul potrivit acelorași criterii precum acțiunea în anulare.
Recursul. Recursuri împotriva deciziilor pronuntate de Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.
În cazul recursului admisibil și fondat, Curtea de Justiție va anula decizia Tribunalului. Atunci când cauza urmeazǎ a fi judecată, Curtea o va reține spre soluționare. În caz contrar, Curtea va trimite cauza Tribunalului, care este obligat sǎ ținǎ cont de decizia pronunțată de Curte în recurs.
Reexaminarea. Potrivit normelor menționate ȋn Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, deciziile Tribunalului care statuează asupra acțiunilor realizate împotriva hotărârilor Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene pot constitui obiectul unei reexaminări din partea Curții de Justiție.
Conform art. 292 Tratatul CE, statele membre sunt obligate ȋn ce privește litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului comunitar sǎ nu legifereze ȋn mod diferit fațǎ de cel prevǎzut ȋn tratat. Instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție ale statelor membre sunt obligate ȋn materia interpretǎrii sau stabilirii puterii normelor de drept comunitar sǎ se consulte cu Curtea de câte ori vor exista neclaritǎți ȋn aceastǎ privințǎ, iar Curtea va soluționa printr-o prehotǎrâre problema ridicatǎ de instanța naționalǎ.
Curtea rǎmâne competentǎ și ȋn situația acțiunilor introduse de Comisia Europeanǎ. O particularitate a Curții este datǎ de avocatul general. În timpul judecǎții de fond, dupǎ ce pǎrțile au fost audiate, va redacta o propunere cu privire la sentința ce va fi pronunțatǎ. Acesta nu reprezintǎ interesele pǎrților, cererile sale au un caracter independent și neutru.
Limba utilizatǎ în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale Uniunii – limba francezǎ.
Curtea de Conturi
I. Constituire, Componențǎ
Curtea de Conturi a fost creatǎ prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare de la Bruxelles din 22 iulie 1975 (intrat ȋn vigoare la 1 iunie 1977), ca urmare a cererii Parlamentului European. Ea a ȋnlocuit Comisia de control menționatǎ ȋn Tratatele CEE și CEEA și comisarii pentru conturi prevǎzuți ȋn Tratatul CECO.
Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost ridicatǎ la rangul de instituție a Uniunii Europene alǎturi de Parlament, Consiliu, Comisie și Curtea de Justiție.
Aceste dispoziții sunt completate de Tratatul de la Maastricht, incluzând și Curtea de Conturi alǎturi de celelate instituții.
Dispozițiile art. 285-287 TFUE (ex. art. 246-248 TCE) reglementeazǎ Curtea de Conturi, potrivit modificǎrilor survenite prin Tratatul de la Lisabona.
Curtea de Conturi este alcǎtuitǎ din câte un resortisant din fiecare stat membru, care ȋși exercitǎ funcțiile ȋn deplinǎ independențǎ. Alegerea membrilor Curții de Conturi se face dintre personalitǎțile care fac parte ori au fǎcut parte, ȋn statutul lor, din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebitǎ pentru aceastǎ funcție. Mandatul membrilor Curții de Conturi este pentru o perioadǎ de șase ani, cu posibilitatea de a fi reȋnnoit. Dupǎ consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptǎ lista membrilor hotǎrâtǎ ȋn conformitate cu propunerile fǎcute de fiecare stat membru. Președintele Curții de Conturi este ales dintre membrii Curții de Conturi, pentru o perioadǎ de trei ani, cu posibilitatea de a fi reȋnnoit.
În vederea exercitǎrii atribuțiilor lor, membrii Curții de Conturi nu solicitǎ și nu acceptǎ instrucțiuni de la nici un guvern și nici de la un alt organism, aceștia abținându-se de la orice act incompatibil cu funcțiile lor. Membrii Curții de Conturi se angajeazǎ sǎ respecte obligațiile impuse de mandat pe toatǎ durata mandatului, și, ȋn mod special, obligația de onestitate și prudențǎ ȋn a accepta, dupǎ ȋncheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.
Funcțiile membrilor Curții de Conturi ȋnceteazǎ ȋn mod individual prin demisie sau destituire, declaratǎ de Curtea de Justiție, cât și prin schimbarea ordinarǎ și de deces. Aceștia pot fi ȋnlocuiți pânǎ la ȋncheierea mandatului, cu excepția destituirii, membrii Curții de Conturi rǎmân ȋn funcție pânǎ la ȋnlocuirea lor.
Membrii Curții de Conturi pot fi destituiți din funcțiile lor sau pot fi declarați decǎzuți din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente numai ȋn cazul ȋn care Curtea de Justiție constatǎ, la cererea Curții de Conturi, cǎ au ȋncetat sǎ corespundǎ condițiilor cerute sau sǎ ȋndeplineascǎ obligațiile care decurg din funcția lor.
Condițiile de ȋncadrare ȋn muncǎ, salariile, indemnizațiile și pensiile președintelui și ale membrilor Curții de Conturi sunt stabilite de Consiliu.
Dispozițiile Protocolului privind privilegiile și imunitǎțile Uniunii Europene care sunt aplicabile judecǎtorilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, sunt aplicabile, de asemenea, și membrilor Curții de Conturi.
II. Organizare, Funcționare
Sediul Curții de Conturi este la Luxemburg. Curtea de Conturi dispune de mai multe servicii administrative ȋn cadrul structurii organizatorice: secretariatul general; departamentul juridic; serviciul contabilitate; serviciul de control financiar; serviciul de relații externe.
Rapoartele și avizele Curții de Conturi sunt pregǎtite de grupurile de Control. Toți judecǎtorii (cu excepția președintelui) fac parte din unul sau mai multe grupuri de control al Curții de Conturi. Desfǎșurarea controlului financiar realizat de Curtea de Conturi se realizeazǎ pe baza documentelor și unde este cazul, se desfǎșoarǎ la fața locului, ȋn celelalte instituții comunitare sau ȋn statele membre.
Controlul ȋn statele membre se realizeazǎ ȋn cooperare cu instituțiile de control naționale sau dacǎ acestea nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente. Aceste instituții sau servicii prezintǎ intenția de participare la control Curții de Conturi. Ulterior, orice document sau informație necesarǎ ȋndeplinirii misiunii Curții de Conturi este comunicatǎ la cerere de celelalte instituții ale Comunitǎții și de instituțiile de control naționale sau de serviciile naționale competente. Tratatul de la Amsterdam prevede dreptul de acces al Curții de Conturi la informațiile deținute de Banca Europeanǎ de Investiții, ȋnsǎ ȋn absența acordului, Curtea are totuși acces la informațiile necesare efectuǎrii controlului.
La ȋncheierea exercițiului financiar, Curtea de Conturi realizeazǎ un raport anual pe care ȋl ȋnmâneazǎ celorlalte instituții ale Comunitǎții și este publicat ȋn JOUE ȋmpreunǎ cu rǎspunsurile formulate de instituțiile comunitare la observațiile Curții. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele sunt adoptate cu majoritatea membrilor Curții de Conturi.
III. Competențe
Competențele Curții de Conturi sunt stabilite prin dispoz. art. 287 TFUE (ex. 248 TCE). Curtea de Conturi asigurǎ controlul, Curtea de Conturi asigurǎ controlul conturilor Uniunii. Curtea de Conturi nu este un organ jurisdicțional. Funcțiile exercitate de Curtea de Conturi ar putea fi grupate ȋn douǎ categorii: funcția de control și funcția de consultativǎ.
a) Funcția de control. Totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii este verificatǎ de Curtea de Conturi. Aceasta mai verificǎ totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricǎrui organ, oficiu sau agenție ȋnființatǎ de Uniune, ȋn situația ȋn care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi ȋntocmește o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, cât și la legalitatea operațiunilor și ȋnregistrarea acestora ȋn conturi, pe care o prezintǎ Parlamentului European. Declarația este publicatǎ ȋn JOUE și poate fi completatǎ cu observații specifice pentru fiecare domeniu important de activitate a Uniunii. Examinarea legalitǎții și corectitudinii veniturilor și cheltuielilor, cât și asigurarea bunei gestiuni financiare este realizatǎ de Curtea de Conturi. În aceastǎ situație, Curtea de Conturi semnaleazǎ orice neregulǎ. La finalul fiecǎrui exercițiu financiar, Curtea de Conturi realizeazǎ un raport pe care ȋl transmite și celorlalte instituții ale Uniunii. Acesta este publicat ȋn JOUE alǎturi de rǎspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții de Conturi. Curtea de Conturi adoptǎ raporturi anuale, speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o compun. În anumite cazuri, Curtea de Conturi poate ȋnființa camere interne, ȋn vederea adoptǎrii unor categorii de rapoarte sau de avize, ȋn conformitate cu prevederile regulamentului sǎu de procedurǎ.
Curtea de Conturi sprijinǎ Parlamentul European ȋn exercitarea funcției lor de control al execuției bugetare. Regulamentul de procedurǎ este stabilit de Curtea de Conturi și aprobat de cǎtre Consiliu.
Funcția consultativǎ. Celelalte instituții ale Uniunii europene trebuie sǎ consulte Curtea de Conturi cu privire la orice proiect din sfera financiarǎ și bugetarǎ.
La solicitarea acestor instituții, Curtea emite avize consultative, ȋn vederea adoptǎrii unor acte juridice. Solicitarea acestor avize este obligatorie, ȋnsǎ nu sunt conforme, dacǎ destinatarul lor nu este strâns legat de conținut. Avizele consultative sunt publicate ȋn JOUE. Curtea de Conturi desfǎșoarǎ un control financiar preventiv cu ajutorul avizelor consultative, astfel ajutând la buna organizare a activitǎții financiare comunitare.
Capitolul II. CURTEA DE JUSTİȚİE A UNİUNİİ EUROPENE
2.1. Subcapitolul 1 İstoric
Încǎ din perioada lucrǎrilor pregǎtitoare – care urmau sǎ ducǎ la elaborarea Tratatului de la Paris instituind Comunitatea Europeanǎ a Cǎrbunelui și Oțelului (CECO), cu largi puteri pentru organele acesteia, – partenerii prezenți la negocieri au resimțit necesitatea unui organism investit cu controlul legalitǎții actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri – organe ale CECO ȋn așa-numitul „domeniu rezervat al statelor membre”.
Soluțiile propuse ȋn cadrul negocierilor au fost numeroase, ȋnsa pentru o ȋnțelegere sau alta, nu au fost adoptate. Drept urmare, propunerea de a se ȋnființa o comisie de arbitraj nu a fost admisǎ, apreciindu-se procedura arbitrajului ca insuficientǎ. Nu a fost luatǎ ȋn considerare nici soluția de a se recurge la serviciile unui organ de jurisdicție deja existent, cât și, la cele ale Curții İnternaționale de Justiție, datoritǎ strânsei legǎturi cu ONU din care nu fǎceau parte, la acea datǎ, toate statele membre ale CECO, cât și imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice (altele decât statele) de a o sesiza. În definitiv s-a decis pentru o soluție propusǎ, ȋncǎ din iulie 1950, a creǎrii unei Curți de Justiție proprii, cu roul de a asigura „ respectul dreptului ȋn interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentelor de executare”.
Tratatul de la Paris menționeazǎ Curtea printre instituțiile Comunitǎții, al cǎrui statut este prevǎzut de dispozițiile art. 31 și urmǎtoarele, cât și de Protocolul din 18 aprilie 1951, modificat la Bruxelles la 8 aprilie 1965. Mai târziu, cele douǎ Tratate de la Roma (acte constitutive pentru Comunitatea Economicǎ Europeanǎ și Comunitatea Europeanș a Energiei Atomice) ca și cele douǎ protocoale care le completeazǎ menționeazǎ crearea unei Curți de Justiție, care sǎ corespundǎ acelorași pretenții ca și Curtea de Justiție constituitǎ prin Tratatul de la Paris.
La 25 martie 1957, intervine „Convenția relativǎ la unele instituǎii comune Comunitǎților Europene” care prevede cǎ atribuțiile conferite de fiecare dintre cele douǎ Tratate de la Roma, Curții de Justiție, vor fi exercitate de o Curte de Justiție unicǎ și cǎ acest organism unic de jurisdicție ȋnlocuiește și Curtea prevǎzutǎ ȋn art. 32 al Tratatului de la Paris. Premergǎtor Convenției din martie 1957, care efectua deja o punere de acord a dispozițiilor Tratatului CECO și la Curtea de Justiție cu dispozițiile corespunzǎtoare din Tratatele CEE și CEEA , „Tratatul de fuziune a executivelor ” semnat la 8 aprilie 1965, prevede aceeași punere de acord privind unele texte din Protocolul din 18 aprilie 1951, pentru ca Regulamentul de procedurǎ din 3 martie 1959, emis de Curte și aprobat de Consiliul de Minșitri, sǎ lǎmureascǎ și sǎ detalieze unele dispoziții din celelalte douǎ protocoale ce privesc Statutul Curții de Justiție.
Cu alte cuvinte, instituție comunǎ a trei organizații distincte, Curtea de Justiție a Comunitǎților europene sau Curtea de Justiție de la Luxemburg este guvernatǎ de dispoziții identice prevazutǎ ȋn fiecare dintre tratatele ce constituie cele trei comunitǎți și protocoalele adiționale.
Alcǎtuitǎ ca un mecanism comun al CECO, CEE și CEEA, Curtea de Justiție vegheazǎ pentru facilitatea unitǎții de aplicare și interpretare a tratatelor, asigurǎ rațiuni de ordin practic și permite rezolvarea eventualelor conflicte de competențǎ dintre comunitǎți.
2.2. Subcapitolul 2 Structură
A. Organizare
Aspectele de detaliu privind organizarea și funcționarea Curții sunt cuprinse ȋn Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție și ȋn Regulamentul de procedurǎ al Curții de Justiție a Uniunii Europene. Regulamentul de procedurǎ al Curții de Justiție a Uniunii Europene prevede aspectele privind organizarea și funcționarea Curții. Potrivit art. 253 alin. 6 TFU (ex. art. 223 TCE), Curtea de Justiție hotǎrǎște regulamentul de procedurǎ și este supus aprobǎrii Consiliului.
Sediul Curții de Justiție este la Luxemburg. Pe durata exercitarii mandatului lor judecǎtorii, avocații generali și grefierul sunt obligați sǎ-și stabileascǎ reședința unde ȋși are sediul Curtea.
Potrivit sistemului organizatoric al Curții de Justiție sunt prevǎzute urmǎtoarele structuri:
a) Grefa – funcționeazǎ pe lângǎ Curte, este condusǎ de un grefier asistat de un grefier adjunct. Grefierii sunt numiți de Curte pentru un mandat de 6 ani cu posibilitatea reȋnnoirii lui. İnstrucțiunile pentru grefier sunt hotǎrâte de Curte , la propunerea președintelui. Cu un dublu rol, grefierul exercitǎ atribuții de ordin procedural și atribuții administrative. Grefierul depunde jurǎmânt ȋn fața Curții și conform conștiinței sale nu va divulga nimic din secretul deliberǎrilor, precum cǎ, ȋși va exercita atribuțiile cu deplinǎ imparțialitate. Sub stricta observație a președintelui Curții, grefiul are obligația de a primi, transmite și conserva documentele, obligația de a face notificǎri sau comunicǎri de acte, de a asista la ședințele de audiere ale Curții și camerelor, de a redacta minuta, de a rǎspunde de serviciile de arhiva și publicațiile Curții. Grefierul mai asigurǎ și administrarea Curții, gestiunea financiarǎ, dispunând ȋn subordine ȋntregul sistem tehnic al Curții.
b) Secretariatul juridic – alcǎtuit din referenți de specialitate. Judecǎtorii și avocații generali se bucurǎ de asistențǎ de specialitate din partea unor referenți, juriști calificați. Referenții pregǎtesc dosarele cauzelor și desfǎșoarǎ activitate de informare și documentare. Referenții atașați au aceeași naționalitate ca și judecǎtorul sau avocatul general pe care ȋl asistǎ, și de regulǎ, sunt doctori ȋn drept. Hotǎrând ȋn unanimitate și la propunerea Curții, Consiliul poate sǎ stabileascǎ numirea unor raportori adjuncți și sǎ le determine statutul. Raportorii adjuncți sunt stabiliți de Consiliu. Raportorii depun jurǎmânt ȋn fața Curții cǎ nu vor divulga nimic din secretul deliberǎrilor și cǎ ȋși vor exercita atribuțiile ȋn deplinǎ imparțialitate. Sarcina raportorilor adjuncți este de a-i asista pe judecǎtorii raportori ȋn exercitarea atribuțiilor lor, respectiv pe președinte ȋn procedurile simplificate.
c) Departamentul de cercetare și documentare cu rolul de a pune la dispoziția membrilor Curții toate informațiile necesare privind dreptul comunitar și legislațiile nationale. În cadrul acestui departament funcționeazǎ cel puțin un specialist pentru fiecare sistem juridic național. Activitatea administrativǎ și juridicǎ a Curții este administratǎ de președintele acesteia, ales din rândul judecǎtorilor. El conduce dezbaterile cauzei, delibereazǎ ȋn camera de consiliu, repartizeazǎ cazurile pe camere, stabilește un judecǎtor raportor pentru fiecare cauzǎ, stabilește zilele deliberǎrilor și audierilor și decide prin ordonanțǎ președențialǎ asupra cererilor provizorii.
În mod obișnuit Curtea ȋși desfǎșoarǎ activitatea ȋn ședințe plenare. Dar, datoritǎ volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevǎzut și posibilitatea creǎrii unor camere ȋn cadrul Curții, compuse din 3 sau 5 judecǎtori. Fǎcând uz de aceastǎ facultate, Curtea a creat douǎ asemenea Camere, cuprinzând fiecare trei judecǎtori de regulǎ, unul dintre ei fiind ales pentru un an ca președinte și având ȋn cadrul Camerei respective puteri similare ȋn desfǎșurarea procedurii cu cele ale președintelui Curții. Competența materialǎ a camerelor este stabilitǎ ȋn plenul Curții odatǎ cu alegerea președinților acestora.
B. Funcționare
Potrivit dispozițiilor art. 251 TFUE (ex. art 221 TCE), Curtea de Justiție este convocatǎ ȋn camerǎ sau ȋn Marea Camerǎ, conform regulilor menționate de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Atunci când Statutul prevede, Curtea de Justiție se poate ȋntruni ȋn sedințǎ plenarǎ.
Marea Camerǎ este compusǎ din treisprezece judecǎtori și este prezidatǎ de președintele Curții. Marea Camerǎ mai este alcǎtuit și din președinții camerelor de cinci judecǎtori și alți judecǎtori desemnați ȋn condițiile menționate de regulamentul de procedurǎ. La cererea unui stat membru sau a unei instituții a Uniunii, care este parte ȋn proces, Curtea se ȋntrunește ȋn Marea Camerǎ. Curtea funcționeazǎ ȋn mod permanent. Durata vacanțelor judecǎtorilor este stabilitǎ de Curte. În cadrul Curții s-a prevǎzut posibilitatea creǎrii unor camere alcǎtuite din trei sau cinci membri. Competența materialǎ a acestor camere este decisǎ ȋn plenul Curții odatǎ cu alegerea președinților acestora. Curtea este convocatǎ ȋn camerǎ sau ȋn Marea Camerǎ. Din 2006, ȋn cadrul Curții de Justiție funcționeazǎ opt camere, patru sunt alcǎtuite din trei judecǎtori, iar celelalte patru din cinci judecǎtori.
Curtea poate delibera valabil numai ȋn prezența unui numǎr impar de judecǎtori.
Deliberǎrile Curții ȋntrunite ȋn ședințǎ plenarǎ sunt valabile dacǎ sunt prezenți nouǎ judecǎtori, iar ȋn cadrul ședințelor Camerelor dacǎ sunt prezenți trei judecǎtori. Deliberǎrile camerelor alcǎtuite din șapte judecǎtori sunt valabile cu condiția dacǎ sunt luate de cinci judecǎtori, iar deciziile Marii Camere sunt valabile numai cu condiția ca nouǎ judecatori sǎ fie prezenți. Deciziile Curții ȋntrunite ȋn ședințǎ plenarǎ sunt valabile dacǎ sunt prezenți cincisprezece judecǎtori.
În caz de ȋmpiedicare a unuia dintre judecǎtorii unei camera, se poate face apel la un judecǎtor membru al altei camere, ȋn condițiile stabilite de regulamentul de procedurǎ. Curtea și camerele delibereazǎ ȋn camera de consiliu.
Pot participa la deliberare numai judecǎtorii care au asistat la procedura oralǎ și raportorul adjunct ȋnsarcinat cu studiul cauzei.
2.3. Subcapitolul 3 Componenṭă
Curtea de Justiție are ȋn componența sa:
a) Judecǎtori – potrivit modificǎrilor survenite prin Tratatul de la Nisa cu privire la dispozițiile Tratatului CE, ȋn componența Curții de Justiție intrǎ câte un judecǎtor aparținând fiecǎrui stat membru. Curtea este asistatǎ de opt avocați generali. Judecǎtorii sunt stabiliți pentru o perioadǎ de șase ani prin acordul statelor membre. La fiecare trei ani este efectuatǎ o ȋnlocuire parțialǎ a judecǎtorilor, sunt ȋnlocuiți alternativ șapte sau opt judecǎtori. Componența Curții este menținutǎ ȋn aceastǎ configurație și prin dispozițiile Tratatului de la Lisabona.
Judecǎtorii trebuie sǎ fie aleși dintre personalitǎǎile care ofera toate garanțiile de independențǎ și care ȋntrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, ȋn țǎrile din care fac parte, a acelor mai ȋnalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști de o competențǎ recunoscutǎ. Dispozițiile art. 255 TFUE introdus prin Tratatul de la Lisabona prevede un Comitet care emite un aviz referitor la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecǎtor și avocat general ȋn cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului, ȋnainte ca guvernele statelor membre sǎ poatǎ facǎ nominalizǎri. Acest comitet este alcǎtuit din șapte personalitǎți stabiliți dintre foștii membri ai Curții de Jutiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Regulamentul de funcționare al acestui comitet este stabilit de Consiliu printr-o decizie. Tot printr-o decizie adoptatǎ de cǎtre Consiliu sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotǎrǎște la inițiativa președintelui Curții de Justiție. Judecǎtorii stabilesc dintre ei, pe președintele Curții de Justiție pentru un mandat de trei ani cu posibilitatea de a fi reȋnnoit.
b) Avocați generali
În componența Curții de Justiție intrǎ și un numǎr de 8 avocați generali și un grefier asistat de un grefier adjunct.
c) Statutul judecǎtorilor și avocaților generali
Pe toatǎ perioada mandatului, judecǎtorii nu pot exercita funcții politice sau administrative indiferent dacǎ este remuneratǎ sau nu, cu excepția funcțiilor didactice sau cercetǎrii stiințifice juridice – prin derogare specialǎ. Judecǎtorii și avocații generali au obligația ca ȋnainte de ȋnceperea exercitǎrii funcțiilor lor ȋn cadrul Curții de Justiție, sǎ depunǎ un jurǎmânt privind exercitarea corectǎ și imparțialǎ a atribuțiilor lor, precum și pǎstrarea secretului profesional. Calitatea de judecǎtor ȋnceteazǎ prin ȋnlocuire legalǎ, decesul judecǎtorului, demisie sau pensionare. Curtea poate dispune eliberarea din funcție dacǎ un judecǎtor nu mai face fațǎ obligațiilor ce privește funcția sa. Potrivit art. 7 din Statut, dacǎ un judecǎtor se pensioneazǎ pe perioada mandatului sǎu, el va fi ȋnlocuit cu un alt judecǎtor numit pentru perioada de mandat ce a mai ramas.
Avocații generali au obligația sǎ prezinte concluziile motivate cu privire la cazurile aflate pe rol ȋn fața Curții de Justiție, ȋn vederea asistǎrii acesteia ȋn ȋndeplinirea misiunii sale. Statutul avocaților generali este similar cu cel al judecǎtorilor cu privire la numire, durata mandatului, ȋnlocuirea și ȋncetarea funcției. La fiecare trei ani are loc o reȋnnoire parțialǎ a avocaților generali (de regulǎ patru avocați generali). Curtea de Justiție numește pe primul avocat general din rândul avocaților generali, pentru o perioadǎ de un an, având sarcina de a conduce ȋntâlnirile acestora și de a preda cauza unuia dintre ei dupǎ numirea judecǎtorului-raportor. În funcție de vechimea ȋn funcție este acordat rangul judecǎtorilor și avocaților generali. În cazul vechimei ȋn funcție egalǎ, vârsta este condiția care va determina rangul. În situația judecǎtorilor și avocaților generali care au pǎrǎsit funcția și sunt ulterior reinvestiți, aceștia ȋși pot pǎstra rangul anterior.
Judecǎtorii și avocații generali beneficiazǎ de privilegii și imunitǎți ȋn scopul asigurǎrii deplinei lor independețe, ȋndeosebi fațǎ de statele membre pe durata exercitǎrii deplinei lor independențe, ȋndeosebi fațǎ de statele membre pe durata exercitǎrii mandatului lor. Acestea sunt prevǎzute ȋn art. 20 – din Protocolul privind privilegiile și imunitǎțile Uniunii Europene (anexat Tratatului de la Lisabona). Privilegiile de care beneficiazǎ judecǎtorii, avocații generali, grefierul Curții precum și raportorii adjuncți sunt aceleași privilegii și imunitǎți de care se bucura funcționarii și agenții Uniunii Europene., precum și cele prevǎzute ȋm art. 3 din Protocolul nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (anexat Tratatului de la Lisabona).
Iar, potrivit art. 3 din Statutul Curții de Justiție, judecǎtorii se bucurǎ de imunitate de jurisdicție ȋn ce privește activitǎțile ȋndeplinite de ei ȋn calitate oficialǎ. Aceștia se bucurǎ ȋn continuare de imunitate și dupǎ ȋncetarea funcțiilor. Imunitatea poate fi ridicatǎ de cǎtre Curte. În situația ridicǎrii imunitǎții, ȋmpotriva unui judecǎtor se poate declanșa o acțiune penalǎ și poate fi judecat ȋn orice stat membru, numai de instanța competentǎ sǎ judece judecǎtorii celei mai ȋnalte jurisdicții naționale.
Capitolul III. COMPETENȚA CURȚİİ DE JUSTİȚİE A UNİUNİİ EUROPENE
3.1. Subcapitolul 1 Tribunalul de Primă İnstanṭă
Tribunalul s-a constituit ȋn cadrul procesului evolutiv al Uniunii Europene, din necesitǎți de ordin practic, având ȋn vedere creșterea volumului litigiilor deduse judecǎții ȋn fața Curții, ca urmare a creșterii numǎrului statelor membre ale Uniunii Europene. Tribunalul de Primǎ İnstanțǎ nu a fost menționat ȋn tratatele constitutive. Datoritǎ numǎrului mare de acțiuni introduse la Curtea de Justiție, a fost mǎrit volumul de muncǎ al acesteia și astfel s-a determinat prelungirea duratelor procedurale, având drept consecințǎ efecte negative asupra desfǎșurǎrii procesului judiciar.
Prin art. 11 din Actul Unic European, ȋn 1985, s-a prevǎzut ȋnființarea pe lângǎ Curtea de Justiție, a unui Tribunal de primǎ instanțǎ, care preia o parte din competențele Curtii, cu posibilitatea unui drept de recurs ȋn fata Curții cu privire la aspectele de drept, ȋn condițiile stabilite de statut. La 24 octombrie 1988, prin Decizia Consiliului Nr. 88/591 a fost instituit Tribunalul de primǎ instanțǎ a Comunitǎților Europene, ȋnsǎ a ȋnceput sǎ funcționeze de la 1 septembrie 1989.
Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Lisabona, denumirea de Tribunalul de Primǎ İnstanțǎ devine Tribunalul. Dispozițiile art. 19 alin.2 TUE ȋn actuala redactare, stabilitǎ prin modificǎrile produse prin Tratatul de la Nisa, Tribunalul include cel puțin un judecǎtor pentru fiecare stat membru. Însǎ numǎrul judecǎtorilor Tribunalului poate fi mai mare decât numǎrul judecǎtorilor Curții, ȋn componența cǎreia intrǎ câte un judecǎtor pentru fiecare stat membru. Numǎrul judecǎtorilor Tribunalului sunt stabiliți prin Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Tot Statutul Curții prevede ca Tribunalul sǎ fie asistat de avocați generali.
Tribunalul se compune din 28 de judecǎtori. Membrii Tribunalului sunt numiți de comun acord de cǎtre guvernele statelor membre, dupǎ consultarea comitetului prevǎzut la art. 255 TFUE, dintre persoanele care prezintǎ depline garanții de independențǎ și care ȋndeplinesc cerințele pentru exercitarea unor ȋnalte funcții jurisdicționale. Mandatul acestora este exercitat pentru o perioadǎ de șase ani. Poate avea loc o ȋnlocuire parțial la fiecare trei ani, iar membrii care și-au ȋncheiat mandatul pot fi aleși din nou.
Statutul judecǎtorilor este similar cu cel al judecǎtorilor Curții de Justiție, iar ȋnainte de exercitarea funcției vor depune un jurǎmânt ȋn fața Curții de Justiție privind exercitarea atribuțiilor lor. În cazul constatǎrii neȋndepliniri condițiilor cerute sau nu mai satisfice obligațiile care rezultǎ din funcția sa, Curtea va stabili eliberarea sa din funcție pe baza unui aviz al Tribunalului.
Organizare
Tribunalul funcționeazǎ și are sediul pe lângǎ Curtea de Justiție. În ce privește funcționarea sa, Tribunalul este strâns legat din punct de vedere organic de Curtea de Justiție nedispunând de servicii proprii, cu excepția grefei.
Tribunalul reprezintǎ un organ auxiliar al Curții de Justiție. Acesta utilizeazǎ serviciile Curții, ȋn baza unui acord stabilit șntre cei doi presedinți, pentru documentare, cercetare, traducere, serviciu administrativ. Judecǎtorii numesc dintre ei pentru o perioadǎ de 3 ani pe președintele Tribunalului, cu posibilitatea de a fi reȋnnoit. Tribunalul stabilește grefierul și statutul acestuia. Regulamentul de procedurǎ este stabilit de Tribunal de comun acord cu Curtea de Justiție și supus aprobǎrii Consiliului, care hotǎrǎște.
Organizarea și funcționarea Tribunalului sunt reglementate prin dispozițiile Regulamentul de procedurǎ adoptat de Tribunal ȋn acord cu Curtea de Justiție și cu aprobarea Consiliului.
Tribunalul este alcǎtuit din camere formate din trei sau cinci judecǎtori și stabilește repartizarea judecǎtorilor ȋn camere.
Tribunalul stabilește criteriile dupǎ care sunt repartizate cauzele ȋntre camere și cazurile când efectueazǎ ședințe ȋn plen. Președinții camerelor sunt aleși de Tribunal pentru o perioadǎ de 1 an.
Prin modificǎrile aduse Regulamentului de procedurǎ din 17 mai 1999, s-a hotǎrât posibilitatea funcționǎrii Tribunalului ȋn complet format dintr-un singur judecǎtor. Cauza este repartizatǎ spre soluǎionare unui judecator unic, prin decizie ce urmeazǎ a fi adoptatǎ ȋn unanimitate de membrii camerei formate din trei judecǎtori, ȋn fața cǎreia se aflǎ litigiul spre rezolvare. În situația ȋn care un stat membru sau o instituție, ȋn calitate de pǎrți ale litigiului, se opun cu privire la soluționarea litigiului de un judecǎtor unic, respectiva cauzǎ va fi soluționatǎ de camera din care face parte judecǎtorul raportor. Membrii Tribunalului pot exercita și funcția de avocat general. Regulamentul de procedurǎ al Tribunalului stabilește criteriile de selecție a cauzelor și metodele de desemnare a avocaților generali.
Un membru al Tribunalului care este propus sǎ exercite funcția de avocat general ȋntr-o cauzǎ nu poate lua parte la judecarea respectivei cauze.
Prin modificǎrile aduse art. 225A din Tratatul CE prin dispozițiile Tratatului de la Nisa s-a stabilit cǎ ȋn cadrul Tribunalului pot fi constituite complete speciale.
Însǎ Tratatul de la Lisabona modificǎ numele acestor complete speciale ȋn tribunale specializate.
Tribunalele specializate sunt reglementate prin dispozițiile art. 257 TFUE (ex. art. 225A TCE), potrivit cǎrora, Parlamentul European și Consiliul pot ȋnființa tribunale specializate pe lângǎ Tribunal, care sǎ aibǎ competența de a judeca ȋn prima instanțǎ anume categorii de acțiuni ȋn materii speciale. La propunerea Comisiei și dupǎ consultarea Curții de Justiție, fie la solicitarea Curții de Justiție și dupǎ consultarea Comisiei, Parlamentul European și Consiliul hotǎrǎsc prin regulamente. Regulamentul de ȋnființare a unui tribunal specializat prevede normele referitoare la compunerea acestui tribunal și menționeazǎ ȋntinderea competențelor care ȋi sunt atribuite. Pot face obiectul unui recurs la Tribunal deciziile tribunalelor specializate, ȋnsǎ limitat la chestiuni de drept ori ȋn situația ȋn care regulamentul privind ȋnființarea tribunalului specializat menționeazǎ aceasta, și la chestiuni de fapt.
Membrii tribunalului specializat sunt stabiliți dintre persoane care oferǎ depline garanții de independențǎ și care ȋndeplinesc cerințele privind capacitatea cerutǎ pentru exercitarea unor funcții juridicționale. Aceștia sunt numiți, prin decizie luatǎ ȋn unanimitate, de cǎtre Consiliu.
Tribunalale specializate ȋși constituie regulamentul de procedurǎ de comun acord cu Curtea de Justiție. Acest regulament este supus aprobǎrii Consiliului.
Tribunalul stabilește un grefier ȋnsǎrcinat cu primirea, transmiterea și conservarea documentelor.
Grefierul asistǎ Tribunalul și pe judecǎtori ȋn toate funcțiile lor oficiale, inclusiv la ședințe, rǎspunde de arhiva și de publicații.
Grefierul are și atribuții de naturǎ administrativǎ, ocupându-se de gestiunea financiarǎ și de contabilitate, cu concursul unui administrator și sub autoritatea președintelui.
Sarcinile ce revin grefierului sunt stabilite ȋn detaliu ȋn instrucțiunile pentru grefier adoptate de Tribunal ȋn 1994.
Funcționare
Procedura ȋn fața Tribunalului este asemǎnǎtoare cu procedura din fața Curții de Justiție, urmând cele 2 faze principale: faza scrisǎ și faza oralǎ.
Faza scrisǎ prevede: depunerea plângerii ȋmpreunǎ cu documentele doveditoare, comunicarea acesteia cǎtre pârât, prezentarea unui memoriu de apǎrare a pârâtului, rǎspunsul reclamantului fațǎ de apǎrǎrile pârâtului, ȋntocmirea raportului preliminar de cǎtre judecǎtorul raportor. Dupǎ ce plângerea a fost depusǎ, președintele Tribunalului repartizeazǎ cauza unei camere și numește judecǎtorul raportor.
Funcționarea Tribunalului se desfǎșoarǎ ȋn camere alcǎtuite din 3-5 judecǎtori sau ȋn plen.
Potrivit regulamentului de procedurǎ, litigiile dintre Uniune și funcționarii sǎi sunt judecate ȋn camera de trei judecǎtori, celelalte cauze fiind repartizate camerelor alcǎtuite din cinci judecǎtori.
Tot regulamentul mai stabilește compunerea camerelor de procedurǎ și atribuirea cauzelor cǎtre acestea. Potrivit regulamentului, ȋn anumite situații, Tribunalul se ȋntrunește ȋn ședințǎ plenarǎ sau cu un judecǎtor unic.
De asemenea, Tribunalul se poate ȋntruni ȋn Marea Camerǎ, ȋnsǎ ȋn cazurile și ȋn condițiile prevǎzute de regulamentul de procedurǎ. Atunci când o cerere sau un alt act de procedurǎ ȋnaintatǎ Tribunalului este depusǎ, din greșealǎ, la grefierul Curții de Justiție, acesta ȋl transmite imediat grefierului Tribunalului.
Asemǎnǎtor, ȋn situația ȋn care o cerere sau un alt act de procedurǎ adresatǎ Curții este depusǎ, din greșealǎ, la grefierul Tribunalului, acesta ȋl transmite imediat grefierului Curții.
Atunci când se constatǎ cǎ nu se deține competența soluționǎrii unei cauze care ține de competența Curții, Tribunalul o ȋnainteazaǎ Curții. Procedura este asemǎnǎtoare și ȋn cazul ȋn care se constatǎ cǎ o cauzǎ care ține de competența Tribunalului, Curtea o transmite acestuia. Însǎ, ȋn situația unei cauze cu același obiect, care ridicǎ aceeași problemǎ de interpretare sau care pun ȋn discuție validitatea aceluiași act, adresate concomitent atât Curții de Justiție cât și Tribunalului, Tribunalul, dupǎ audierea pǎrților, suspendǎ procedura pânǎ la soluționarea acțiunii de cǎtre Curtea de Justiție sau, când acțiunea este depusǎ potrivit articolului 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, poate permite Curții de Justiție sǎ soluționeze aceastǎ acțiune. În mod similar, Curtea de Justiție poate hotǎrȋ sǎ suspende procedura, ȋn acest caz, procedura ȋn fața Tribunalului continuǎ. Când un stat membru și o instituție a Uniunii cotestǎ același act, Tribunalul ȋși declinǎ competența, lǎsând Curtea de Justiție sǎ soluționeze cauza.
Deciziile Tribunalului ce privesc finalizarea judecǎții, prin care se soluționeazǎ parțial fondul unui litigiu, se pune capǎt unei contestații de procedurǎ ce privește o excepție de necompetențǎ sau de inadmisibilitate sunt notificate de grefierul Tribunalului tuturor pǎrților, cât și statelor membr și instituțiilor Uniunii, inclusiv ȋn situația ȋn care acestea nu au intervenit ȋn litigiul ȋnaintat Tribunalului.
Faza oralǎ cuprinde dezbaterile și formularea concluziilor. Tribunalul delibereazǎ ȋn camera de consiliu pe baza concluziilor finale. Hotǎrârea este pronunțatǎ ȋn ședințǎ publicǎ, cu convingerea pǎrților.
3.2. Subcapitolul 2 Competenṭele Curṭii de Justiṭie
Tratatele de instituire a Comunitǎților europene au investit Curtea de Justiție cu o competențǎ generalǎ de a asigura respectarea dreptului ȋn interpretarea și aplicarea Tratatului (art. 164- ȋn prezent din Tratatul CE, art. 136 CEEA și art. 31 CECO).
Competența Curții ȋmbracǎ trei forme:
competența jurisdicționalǎ – constǎ ȋn pronunțarea unor hotǎrâri judecǎtorești, Curtea funcționând ca instanțǎ judecǎtoreascǎ:
atunci când acționează ca o curte constituțională, judecând recursurile contra unei instituții comunitare sau a unui stat membru care nu-și respectă obligațiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;
atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare și judecând recursurile funcționarilor comunitari;
atunci când exercită atribuțiile unei jurisdicții civile, soluționând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor interese;
atunci când acționează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
competențǎ prejudiciarǎ– ȋn 1989 a fost ȋnființatǎ Curtea Europeanǎ de Justiție de Primǎ Instanțǎ (Tribunalul de Primǎ İnstanțǎ). Odatǎ cu aceasta dobândește și competența prejudiciarǎ, interpretând și apreciind cazurile trimise de instanțele naționale. În 2004 se ȋnființeaza Tribunalul Funcționarilor Publici.
competențǎ consultativǎ – constǎ ȋn faptul cǎ Curtea Europeanǎ acordǎ avize consultative la cererea instituțiilor Uniunii Europene.
Curtea acționează: ca o instanță administrativă – când legalitatea actelor comunitare sunt controlate și judecă recursurile funcționarilor comunitari; ca o instanță constituțională – când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile împotriva unui stat membru care nu si-a respectat obligațiile prevǎzute de tratate; ca o instanță civilă – când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese; instanță de apel – când soluționează recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunal.
Potrivit dispozițiilor art. 19 par.3 TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește ȋn conformitate cu tratatele:
a) cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecǎtoreti naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;
c) ȋn celelalte cazuri menționate ȋn tratate.
Competența ce revine Curții nu este o competențǎ de drept comun, ci o competențǎ de atribuire deoarece este ȋn mod expres prevǎzutǎ ȋn tratat.
Potrivit dispozițiilor art. 274 TFUE (ex. art. 240 TCE), calitatea de parte a Uniunii nu eliminț competența instanțelor naționale cu privire la litigiile respective, exceptând cazurile ȋn care prin tratate competența este atribuitǎ Curții de Justiție. Încǎ de la crearea celor trei Comunitǎți, Curtea de Justiție a fost prevazutǎ ca un organ jurisdicțional, revenindu-i inițial competența exclusivǎ de a rezolva toate cazurile ȋn justiție, reglementate prin dispozițiile tratatelor.
Ulterior, ca urmare a volumului mare de activitate s-a constituit Tribunalul de Primǎ İnstanțǎ, ca treaptǎ de jurisdicție integratǎ Curții și s-a decis redistribuirea cauzelor ȋntre Curte și Tribunal.
Capitolul IV. STUDİU DE CAZ
Hotǎrârea CJUE ȋn cauza C-26/13 Arpad Kasler și Hajnalka Kaslerne Rabai/OTP Jelzalogbank Zrt
În data de 29 mai 2008, domnul Kasler și doamna Kaslerne Rabai au cǎzut de acord cu o bancǎ maghiarǎ pentru un contract de ȋmprumut ipotecar ȋn valutǎ, a cǎrui valoare era prevǎzutǎ ȋn franci elvețieni, cu o dobândǎ de 5,2 % la care se vor adǎuga cheltuieli de administrare de 2,04%, ȋn final revenind o dobândǎ anualǎ efectivǎ (DAE) de 7,43% la acel moment – dobânda mai redusǎ decât cea aplicabilǎ creditelor ȋn forinți. Suma ȋn franci trebuia sǎ fie cea de la data eliberǎrii ȋmprumutului, calculatǎ conform cursului de cumpǎrare a valutei. În schimb, banca urma sǎ ȋncaseze contravaloarea ratelor lunare ȋn forinți, conform cursului de vânzare a francului din ziua de dinainte de scadența ratei.
Potrivit punctului I/1 din contract, OTP a acordat ȋmprumutaților un ȋmprumut ȋn suma de 14,4 milioane de forinți maghiari (HUF), precizându-se cǎ „determinarea valorii ȋn valutǎ a ȋmprumutului se realizeazǎ la cursul de schimb la cumpǎrarea valutei aplicat de bancǎ, ȋn vigoare la data deblocǎrii fondurilor”. Conform acestui punct I/1, „ulterior deblocǎrii fondurilor, cuantumul ȋmprumutului, dobânzile aferente și cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de ȋntârziere și celelalte cheltuieli se stabilesc ȋn valutǎ”, se aratǎ ȋn decizia CJUE. Împrumutului ȋn forinți ȋi corespundea o valoare de 94.240 de franci la acel moment, la un curs de cumpǎrare prestat de bancǎ de 152.8 forinți/franc. Potrivit clauzei III/2 din contract, „ȋmprumutatorul stabilește valoarea ȋn forinți maghiari a fiecǎreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei (strǎine) aplicat de bancǎ ȋn ziua anterioarǎ scadenței”, se aratǎ ȋn decizia CJUE.
Domnul Kasler și doamna Kaslerne Rabai au chemat ȋn judecatǎ banca și au solicitat instanței sǎ stabileascǎ ca abuzivǎ clauza III/2, motivând faptul cǎ banca primește o sumǎ necuvenitǎ prin aplicarea unui curs diferit la data primirii ratelor fațǎ de cel de la momentul acordǎrii ȋmprumutului. Domnul Kasler și doamna Kaslerne Rabai au avut soluții afirmative pe fond și ȋn apel. Decizia Curții de Apel menționeazǎ cǎ banca nu a oferit la dispoziția clienților un credit ȋn monedǎ strǎinǎ, și drept urmare nu are de ce sǎ calculeze valoarea ratelor lunare ȋn funcție de cursul actual al francului elvețian, deoarece nu oferǎ niciun serviciu ȋn acest sens, iar nicio platǎ nu poate fi cerutǎ fǎrǎ contraprestație.
İnstanța a mai stabilit cǎ acea clauzǎ nu era scrisǎ ȋntr-un limbaj simplu și inteligibil, pentru cǎ era imposibil sǎ fie determinatǎ baza dupǎ care se calculeazǎ diferența ȋntre sumele ȋmprumutate și cele ce urmau a fi plǎtite: „În hotǎrârea sa, instanța de apel a considerat printre altele cǎ, ȋn cadrul unei operațiuni de ȋmprumut precum cea ȋn discuție ȋn litigiul cu care a fost sesizatǎ, Jelzálogbank nu pune la dispoziția clienților sǎi monedǎ strǎinǎ. În schimb, aceastǎ instanțǎ a constatat cǎ Jelzálogbank stabilește valoarea ratei, exprimatǎ ȋn forinți maghiari, ȋn funcție de cursul actual al francului elvețian, ȋn vederea indexǎrii valorii ratelor ȋmprumutului deblocat ȋn forinți maghiari. Jelzálogbank nu furnizeazǎ ȋmprumutaților niciun serviciu financiar referitor la cumpǎrarea sau la vânzarea de monedǎ strǎinǎ, astfel ȋncât banca nu poate aplica la rambursarea ȋmprumutului un curs de schimb care este diferit de cel utilizat la deblocarea ȋmprumutului respectiv, cu titlu de contraprestație pentru o prestație de servicii virtualǎ. Aceastǎ instanțǎ a apreciat de asemenea cǎ clauza III/2 nu este nici clarǎ, nici inteligibilǎ ȋntrucât nu permite sǎ se ȋnțeleagǎ justificarea pentru diferența de mod de calcul al ȋmprumutului, dupǎ cum este vorba despre deblocarea sau despre rambursarea sa”, se aratǎ ȋn hotǎrârea CJUE.
În recurs, banca a revendicat Curții Supreme sǎ sesizeze cǎ respectiva clauzǎ ȋi ȋngǎduie sǎ ȋși acopere cheltuielile stârnite unitǎții de credit de cǎtre operațiunile de cumpǎrare a valutei din piața, iar ȋmprumutul oferit este unul ȋn valutǎ.
De asemenea, OTP Jelzálogbank a cerut instanței supreme sǎ constate cǎ instanța nu se poate pronunța asupra caracterului presupus abuziv al clauzei menționate, din moment ce aceasta face parte din „obiectul principal al contractului” și cǎ face parte din „remunerație”, ȋn sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, transpus ȋn legislația naționalǎ – ȋn Ungaria prin Codul Civil. Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 precizeazǎ cǎ: „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului (principal al) contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, fațǎ de serviciile sau de bunurile furnizate ȋn schimbul acestora, pe de altǎ parte, ȋn mǎsura ȋn care aceste clauze sunt exprimate ȋn mod clar și inteligibil”.
Pentru stabilirea modalitǎții de interpretare a legislației naționale ȋn raport cu Directiva, Curtea Supremǎ a Ungariei a decis suspendarea cauzei solicitând Curții de Justiție a Uniunii Europene sǎ ofere rǎspunsul a trei ȋntrebǎri: sǎ lǎmureascǎ dacǎ clauza ce privește cursurile de schimb aplicabile unui contract de ȋmprumut ȋn valutǎ privește obiectul principal al contractului sau la raportul calitate/preț al serviciului prestat; sǎ se constate dacǎ se poate aprecia cǎ acea clauzǎ este scrisǎ ȋn mod clar și inteligibil, ca sǎ poatǎ fi exceptatǎ de la analizarea caracterului sǎu abuziv ȋn temeiul directivei; sǎ se hotǎrascǎ dacǎ, ȋn situația ȋn care contractul nu poate continua sǎ existe dupǎ ce este ȋnlǎturatǎ o clauzǎ abuzivǎ, instanța naționalǎ putând sǎ-l modifice sau completeze.
Prima ȋntrebare: „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat ȋn sensul cǎ, ȋn cazul unui ȋmprumut exprimat ȋntr-o monedǎ strǎinǎ, dar deblocat ȋn realitate ȋn moneda naționalǎ și care trebuie rambursat de consumator exclusiv ȋn moneda naționalǎ, clauza contractualǎ privind cursul de schimb al monedei, care nu a fǎcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi inclusǎ ȋn noțiunea «definirea obiectului [principal al] contractului»? În caz contrar, ȋn temeiul celei de a doua expresii cuprinse la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie sǎ se ȋnțeleagǎ cǎ diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpǎrare (al valutei) constituie o remunerație al cǎrei caracter adecvat ȋn raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat ȋn vederea aprecierii caracterului sǎu abuziv? Este sau nu este determinant ȋn aceastǎ privințǎ aspectul dacǎ s-a realizat efectiv o operațiune de schimb valutar ȋntre instituția financiarǎ și consumator?”
Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru prima ȋntrebare a fost: Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/ CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 cu privire la clauzele abuzive din contractele semnate cu consumatorii trebuie interpretat ȋn sensul cǎ: termenul „obiectul principal al contractului” nu acoperǎ o clauzǎ, prevǎzutǎ ȋntr-un contract de ȋmprumut ȋncheiat ȋntr-o monedǎ strǎinǎ ȋntre un vânzǎtor, sau un furnizor și un consumator, care nu a constituit obiectul unei negocieri individuale, ca cel din litigiul principal, ȋn baza cǎreia pentru calcularea ratelor ȋmprumutului este aplicat cursul de schimb la vânzare al respectivei valute, decât ȋn cazul ȋn care se remarcǎ ceea ce se cuvine ȋn sarcina instanței de trimitere sǎ cerceteze tinându-se cont de natura, economia generalǎ și prevederile contractului, dar și contextul sǎu juridic și factual, cǎ acea clauzǎ stabilește o prestație esențialǎ a acestui contract care, prin urmare, ȋl caracterizeazǎ; o asemenea clauzǎ, ȋn situația ȋn care prevede o obligație financiarǎ a consumatorului de a plǎti, ȋn cadrul ratelor imprumutului, sumele rezultate din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpǎrare ale monedei strǎine, nu poate fi apreciatǎ ca conținând o „remunerație” al cǎrei caracter adecvat ȋn calitate de contrapartidǎ a unei prestații efectuate de ȋmprumutator sǎ nu poatǎ face obiectul unei aprecieri pentru stabilirea acesteia dacǎ este sau nu abuzivǎ ȋn temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
A doua ȋntrebare: „În cazul ȋn care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat ȋn sensul cǎ instanța naționalǎ, independent de prevederile din dreptul național, poate sǎ examineze de asemenea caracterul abuziv al unor astfel de clauze contractuale, atunci când acestea nu sunt clare și inteligibile, trebuie sǎ se ȋnțeleagǎ prin aceastǎ ultimǎ condiție cǎ respectiva clauzǎ contractualǎ trebuie sǎ fie prin ea ȋnsǎși clarǎ și inteligibilǎ din punct de vedere gramatical pentru consumator sau, ȋn plus, motivele economice care stau la baza aplicǎrii clauzei contractuale, precum și relația dintre aceasta și alte clauze ale contractului trebuie sǎ fie clare și inteligibile pentru respectivul consumator?”
Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a doua ȋntrebare: Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat ȋn sensul cǎ, cu privire la clauza contractualǎ ca și cea din discuție ȋn litigiul principal, cerința potrivit cǎreia o clauzǎ contractualǎ este necesar sǎ fie redactatǎ ȋn mod clar și inteligibil pentru a fi ȋnteleasǎ pentru consumator din punct de vedere gramatical, cât și cǎ contractul sǎ prevadǎ ȋn mod transparent funcționarea mecanismului de schimb al monedei strǎine la care se referǎ respectiva clauzǎ, dar și relația dintre acest mecanism și cel menționat prin alte clauze ce privesc deblocarea ȋmprumutului, astfel ȋncât consumatorul sǎ poatǎ evalua, ȋn baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care vor rezulta din aceasta.
A treia ȋntrebare: „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și punctul 73 din Hotǎrârea (Banco Espanol de Crédito, EU:C:2012:349) trebuie interpretate ȋn sensul cǎ instanța naționalǎ nu poate remedia, ȋn beneficiul consumatorului, nevaliditatea unei dispoziții abuzive a unei clauze contractuale generale a unui contract de ȋmprumut ȋncheiat cu un consumator, modificând sau completând clauza contractualǎ respectivǎ, dacǎ contractul nu poate exista ȋn continuare ȋn temeiul altor clauze contractuale dupǎ eliminarea clauzei abuzive? În acest sens, este relevant ca dreptul național cuprinde o dispoziție cu caracter supletiv care reglementeazǎ problema juridicǎ respectivǎ ȋn lipsa prevederii nevalide?”
Soluția Curții de Justiție a Uniunii Europene la a treia ȋntrebare: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat ȋn sensul cǎ, ȋntr-o situație ca cea ȋn discuție ȋn litigiul principal, ȋn care un contract ȋncheiat ȋntre un vânzǎtor sau un furnizor și un consumator nu poate continua sǎ existe dupǎ eliminarea unor clauze abuzive, aceastǎ prevedere nu se confruntǎ cu norme de drept național care ȋngǎduie instanței naționale sǎ ȋmbunǎtǎțeascǎ nulitatea clauzei respective prin ȋnlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
În final, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis cǎ: instanțele naționale se pot pronunța cu privire la caracterul abuziv a acestor clauze, ȋn anumite condiții; instanțele trebuie sǎ ia ȋn vedere nu numai redactarea ȋntr-un limbaj clar și inteligibil a unor asemenea clauze, dar și faptul cǎ bǎncile trebuie sǎ prezinte ȋn mod transparent ȋn contracte mecanismul de funcționare a cursului de schimb și care vor fi consecințele asupra consumatorului; instanțele vor putea completa cu norme legislative interne clauzele abuzive, dacǎ respectivul contractul nu mai poate continua altfel și ar fi ȋn defavoarea consumatorilor.
Capitolul V. CONCLUZİİ GENERALE
În concluzie, se poate remarca că Curtea de Justiție a Uniunii Europene deține o putere mult mai mare de influență decât a unor Curți Constituționale naționale – foarte influente, aceasta oferind impulsuri decisive procesului de integrare. Deciziile Curții de Justiție având un impact deosebit asupra İntregului ansamblu legislativ al Uniunii Europene, influențând semnificativ legislațiile naționale ale statelor membre. Așadar, puterea Curții este pronunțatǎ prin capacitatea de a influența decisiv mediul de derulare a relațiilor dintre statele membre și instituțiile europene, dar și ȋntre statele membre și proprii cetǎțeni, fapt inedit ȋn istoria Europei.
Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și sistemul juridic pe care l-a elaborat aceasta, se gǎsește, din perspectiva "supranaționalității", printre cele mai importante și mai speciale caracteristici ale Uniunii Europene, care o deosebesc esențial de celelalte organizații internaționale.
Desigur, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are și un impact deosebit asupra politicii materiale impunând principiul recunoașterii reciproce a standardelor din statele membre, punând astfel bazele pentru crearea unei piețe interne.
Mai mult, consider cǎ Curtea de Justiție a Uniunii Europene joacǎ un rol foarte important ȋn procesul de evoluție și integrare datoritǎ miilor de hotǎrâri pronunțate de aceasta în domenii care privesc libera circulație a mărfurilor, libera circulație a persoanelor, libera prestare a serviciilor, egalitatea de tratament și drepturile sociale, drepturile fundamentale și cetățenia Uniunii, fapt care a condus la nașterea unor consecințe importante în viața de zi cu zi a cetățenilor Uniunii.
Bibliografie
BOULOUİS Jean, Droit institutional de l’Union Europeenne, 5 Edition, Montchrestien, Paris, 1995.
CĂLİNOİU Constanța, VEDİNAS Virginia, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
DİACONU Nicoleta, Tratat – Dreptul Uniunii Europene, Ediṭia a2-a reviziuită, Editura Lumina Lex, București, 2011.
DRAGOMIR Eduard, NİȚĂ Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina, 2009.
FİLİPESCU İon, FUEREA Augustin, Drept instituṭional comunitar european, Ediṭia aIV-a, Editura Actami, București, 1999.
MANOLACHE Octavian, Tratat de Drept comunitar, Editura CH-Beck, București, 2006.
MARCU Viorel, Mecanismele internationale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, București, 1998.
MUNTEANU Roxana, Drept European. Evoluṭie, instituṭii, ordine publică, Editura Oscar Print, București, 1996.
ṢTEFĂNESCU Brândușa, Curtea de Justiṭie a Comunităṭilor Europene, Editura Stiinṭifică si Enciclopedică, București, 1979.
Statutul Curṭii de Justiṭie a Uniunii Europene.
VARELA Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, İași, 2008.
Paginǎ web:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Justi%C8%9Bie_a_Uniunii_Europene
Paginǎ web:
http://www.infolegal.ro/hotararea-cjue-in-cauza-c-2613-arpad-kasler-si-hajnalka-kaslerne-rabaiotp-jelzalogbank-zrt/2014/05/07/
Paginǎ web:
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm
Paginǎ web:
http://www.anrmap.ro/sites/default/files/poat/2342.pdf
Bibliografie
BOULOUİS Jean, Droit institutional de l’Union Europeenne, 5 Edition, Montchrestien, Paris, 1995.
CĂLİNOİU Constanța, VEDİNAS Virginia, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
DİACONU Nicoleta, Tratat – Dreptul Uniunii Europene, Ediṭia a2-a reviziuită, Editura Lumina Lex, București, 2011.
DRAGOMIR Eduard, NİȚĂ Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina, 2009.
FİLİPESCU İon, FUEREA Augustin, Drept instituṭional comunitar european, Ediṭia aIV-a, Editura Actami, București, 1999.
MANOLACHE Octavian, Tratat de Drept comunitar, Editura CH-Beck, București, 2006.
MARCU Viorel, Mecanismele internationale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, București, 1998.
MUNTEANU Roxana, Drept European. Evoluṭie, instituṭii, ordine publică, Editura Oscar Print, București, 1996.
ṢTEFĂNESCU Brândușa, Curtea de Justiṭie a Comunităṭilor Europene, Editura Stiinṭifică si Enciclopedică, București, 1979.
Statutul Curṭii de Justiṭie a Uniunii Europene.
VARELA Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, İași, 2008.
Paginǎ web:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Justi%C8%9Bie_a_Uniunii_Europene
Paginǎ web:
http://www.infolegal.ro/hotararea-cjue-in-cauza-c-2613-arpad-kasler-si-hajnalka-kaslerne-rabaiotp-jelzalogbank-zrt/2014/05/07/
Paginǎ web:
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm
Paginǎ web:
http://www.anrmap.ro/sites/default/files/poat/2342.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul Uniunii Europene (ID: 127585)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.