Dreptul la Viata
CUPRINS:
INTRODUCERE
Teoria drepturilor omului se bazează pe concepția creștină conform căreia există o lege naturală a lui Dumnezeu înscrisă în fiecare dintre noi, o lege care trebuie respectată și pe ideile contractualiste ale secolelor XVII – XVIII, promovate de gânditori precum Thomas Hobbes, John Locke, J.J. Rousseau, care consideră că omul, existând în starea ipotetică de natură, starea naturală sau starea originară, care precedă societatea civilă, are dreptul natural la viață, libertate și proprietate. Ceea ce au în comun cele două surse ale teoriei drepturilor omului este faptul că omul deține o natură anterioară societății și că scopul fiecărei guvernări este să protejeze această natură și să asigure respectarea drepturilor naturale.
Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios, dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor, unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.
Cuprinzând principii, mecanisme și proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică, condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ, dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, tolerantă și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase, în scopul salvgardării păcii și securității în lume.
Problematica condițiilor umane, implicit a drepturilor omului în lumea contemporană, constituie fără îndoială, una din temele cele mai largi abordate la diferite niveluri, național și internațional, teoretic și practic, prin mijloace de informare și de manifestare a opiniei publice în general.
Concretizarea și apoi instituționalizarea, ca unul din țelurile fundamentale ale Națiunilor Unite, a interdependenței dintre apărarea drepturilor omului și menținerea păcii și securității internaționale, materializată pe parcursul a peste patru decenii într-un sistem de organisme, mecanisme și programe, oferă astăzi elemente valoroase în acțiunea de promovare a respectului și de aplicare a unor drepturi și libertăți esențiale pentru viața, libertatea, demnitatea, bunăstarea și dezvoltarea persoanei umane.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri sau chiar disfuncționalități. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non-guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului și pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință.
Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problema națională, internă, a statelor, ci și una internațională, mondială, de a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și, în primul rând, Organizația Națiunilor Unite.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politică împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, împotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul și drepturile sale imprescriptibile reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apărată de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului. Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpul străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Originea ideii de „drepturi ale omului” o găsim în sistemele de gândire istoice, naturaliste grecești și romane din antichitate și în concepția creștină asupra omului. În Grecia Antică, dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă antropocentică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte.
Aristotel, în lucrarea sa „Politice”, afirma că „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”. Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății umane.
Mutații specifice pe planul gândirii social-politice se vor produce în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, când raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Ei au fundamentat teoria „dreptului natural”, definindu-l ca unul etern, dar nesupus unei ordini divine „Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”. Potrivit acestei teorii, omul este liber de la natură și el trebuie să se bucure în societate de drepturile și libertățile care își au originea în chiar natura umană.
Cel care a prefațat cele două teorii principale, și anume teoria dreptului natural și cea a contractului social, a fost englezul Thomas Hobbes care, pornind de la constatarea că, în esență, oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale, afirma că această egalitate trebuie să fie recunoscută.
Însă, apogeul a fost atins de Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea sa „Contractul social”, afirma că „omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”. Pentru apărarea persoanei și a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, câștigând în schimb libertatea civilă și proprietatea a ceea ce posedă.
În secolul al XVIII-lea, ideea drepturilor omului, ca drepturi subiective, intră în gândirea europeană, devinind punctul de plecare al reflecțiilor asupra naturii, destinației și limitelor puterii de stat, intrând în istoria politică odată cu teoria contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Aceasta concepție nu putea să apară în condițiile sclavagismului și feudalismului, în care inegalitățile dintre clasa dominantă și cele dominate, ca și lipsa de libertăți pentru marea masă a populației erau consfintite și chiar apărate de instituțiile juridice și politice. Ea va apărea odată cu contestarea acestei inegalități și instituții.
Este evident că drepturile omului au o încărcatură politică și socială, ceea ce le-a determinat să devină obiect de luptă, de revendicări, nefiind recunoscute întotdeauna cu ușurință.
Analizând dezvoltarea istorică a societății omenești, descoperim că cerințele legate de apariția marii producții de mărfuri, de ascensiunea burgheziei, clasă legată de promovarea unor raporturi noi sociale, au determinat înlăturarea formelor de dependență personală din feudalism, a inegalităților de statut juridic dintre oameni și au creat condiții pentru formarea unei concepții noi asupra drepturilor omului.
Concepțiile burgheziei asupra drepturilor omului au avut drept punct de plecare proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești și de a se stabili un statut al persoanei. Ele au denunțat caracterul retrograd al instituțiilor feudale, incompatibile cu libertatea și egalitatea și au respins îngrădirea, sub influența bisericii, a libertății și conștiința de exprimare și de cercetare științifică. Ideile de drepturi și libertăți astfel proclamate, fuseseră afirmate și dezvoltate fragmentar în opera filosofilor, enciclopediștilor, jurnaliștilor și iluminiștilor.
Pe plan legislativ, unele drepturi și libertăți personale fuseseră garantate în Anglia încă din anul 1215 în „Magna Carta Libertatum”. Acest act avea o prioritate absolută față de toate celelalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpului. Punctul 39 al acestui document prevedea că „nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat sau deposedat de bunurile sale sau declarat în afara legii sau exilat sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom putea merge împotriva lui fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”. Ulterior, statele lumii au început să elaboreze norme juridice care să conțină prevederi referitoare la drepturile omului și la protecția acestora.
CAPITOLUL 1: CONSACRAREA DREPTURILOR OMULUI
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate, ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional, în plan intern, și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.
Conceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează, dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești.
Noțiunea de drepturile omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilodrepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.
Drepturile omului sunt drepturile subiective individuale, esențiale pentru existența, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea și libera dezvoltare a ființei umane, consacrate și garantate prin normele dreptului internațional public. În prima etapa istorică, drepturile omului mai erau denumite și „drepturi naturale”. Abia mai târziu, după cel de-al doilea Război Mondial, acestea au fost denumite și „drepturi ale omului”, „drepturi ale bărbaților” etc..
Conceptul propriu-zis de „drepturi ale omului” a apărut în perioada premergătoare revoluțiilor burgheze din Europa și America, conturând idei formate încă din Antichitate și Evul Mediu în Grecia Antică.
Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat în anii care au trecut de la înființarea Organizației Națiunilor Unite o spectaculoasă dezvoltare, ducând la afirmarea și acelei de „a treia” generații a drepturilor omului. Dacă inițial, drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturile omului și ale cetățeanului, reprezentând „prima generație”, apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statelor a unei „a doua generații” a drepturilor omului, și anume drepturile economice și sociale, ajungând în present ca solidaritatea umană, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun să proiecteze la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor dintr-o „a treia generație” care cuprinde dreptul la dezvoltare, dreptul la viață sau dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității.
Între cele trei generații ale drepturilor omului se manifestă o strânsă și permanentă legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiții ale evoluției societății internaționale că drepturile civile și politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viața economică și socială, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din „generația a treia”. De aceea, încercările de a exagera importanța unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute, indiferent de care drepturi ar fi vorba, riscă să aducă o atingere gravă însuși conceptului de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viața internă a fiecărei țări și în raporturile mondiale.
Ținând cont de aceste aspecte, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituțiile statelor care au aderat la Convențiile internaționale în materie.
Conform unei alte definiții, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
Consider că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esentiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.
Colocviul de la Aix din anul 1981 a considerat că, prin noțiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înțeleagă „ansamblul drepturilor și libertăților recunoscute atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, de drept privat sau de drept public, în virtutea Constituției, dar și a textelor internaționale și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional sau de către judecătorul internațional”.
Din punct de vedere al terminologiei, se poate observa că se folosesc frecvent termenii „drept” sau „libertate”. Spre exemplu, Constituția României folosește termenul „drept” atunci când consacră dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (articolul 22), dreptul la apărare (articolul 24), dreptul la informații (articolul 31), dreptul la învățătură (articolul 32), dreptul la ocrotirea sănătății (articolul 33) etc. În același timp, Constituția folosește și termenul de „libertate” atunci când consacră libertatea individuală (articolul 23), libertatea de conștiință (articolul 29), libertatea de exprimare (articolul 30), libertatea întrunirilor (articolul 36) etc. Această terminologie constituțională, deși astfel nuanțată, desemnează doar o singură categorie juridică, și anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic, dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.
Constituția României din 1991 republicată în anul 2003, reglementând drepturile fundamentale, le cuprinde sub titlul intitulat „Drepturile și libertățile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, aceasta deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale prevăzute în acest titlu nu este condiționată de calitatea de cetățean român. Bineînțeles că străinii și persoanele fără cetățenie, apatrizii care se află pe teritoriul României, nu se bucură de acele drepturi și libertăți prevăzute de Constituție și de legi, care, prin chiar natura lor, sunt strâns legate de activitatea de cetățean al țării noastre, cum ar fi spre exemplu dreptul de a alege și de a fi ales. Însă cetățenii străini și apatrizii beneficiază de un drept specific condiției lor, și anume dreptul la azil politic, în situația în care, ca urmare a persecuțiilor la care sunt supuși în țările lor de origine pentru activitățile lor politice sau democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul că cetățenii străini sau apatrizii sunt asimilați cu cetățenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădați.
Trebuie menționat faptul că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale în materie.
1.1: PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
Drepturile omului reprezintă unul din conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual. La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de către Consiliul European de la Copenhaga, în special în vederea aderării la Uniunea Europeană. Vorbind mai pe larg, în relațiile sale economice cu statele în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică așa-numita clauză de condiționalitate. Ea are în vedere respectarea drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă asistență și sprijin pentru dezvoltare.
Problematica protecției juridice a drepturilor omului a fost abordată după cel de-al doilea război mondial și pe plan regional, atât de către organizațiile politice, cât și în cadrul multitudinii de acorduri între state, tocmai datorită importanței acesteia și faptului că s-a simțit nevoia creării unor instrumente juridice care să reflecte în diferite situații modalitățile de ocrotire a ființei umane.
La nivel internațional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către organisme specializate ale Națiunilor Unite, mai precis Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar și de către organizații non-guvernamentale cu vocație globală.
Dinamica mișcării pentru drepturile omului în secolul XX a fost și este în continuare legată de activitatea unor organizații internaționale, precum și a unor ideologii. În timp ce ideologiile au furnizat temeiul și legitimitatea drepturilor omului, organizațiile internaționale interguvernamentale și non-guvernamentale au avut rolul esențial în procesul de codificare a normelor de drept internațional care prevăd drepturile omului, precum și în monitorizarea implementării lor de către statele membre.
Înscriindu-se în filosofia „dreptului natural și al ginților” și stând la baza teoriei „contractului social” a lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente, și anime Revoluția burgheză din Franța din anul 1789 și Rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii desfășurată în anul 1776.
Astfel, Declarația revoluției franceze privind drepturile omului și cetățeanului dă expresie filosofiei dreptului natural și consacră principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii, ca principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi și libertăți, cum sunt dreptul la proprietate, la securitate, la rezistență față de opresiune, libertatea de gândire, de expresie și de manifestare. Declarația de independență a coloniilor engleze din America, proclama principiul egalității între indivizi, dreptul la viață și libertate ca drepturi inalienabile și instituirea guvernelor cu consimțământul celor guvernați.
Contribuții însemnate la definirea și cristalizarea drepturilor omului au adus și actele constituționale engleze de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Astfel, „Habeas Corpus” garantează inviolabilitatea persoanei, iar Declarația drepturilor recunoaște dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauțiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri, precum și alte drepturi. Primul document european în care au fost schițate primele elemente ale protecției juridice a persoanei umane este „Magna Carta Libertatum”, document prin care se reglementează raporturile regelui cu nobilimea și biserica engleză și care consacră dreptul la judecată potrivit legii. Conform acestui document „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat sau nimicit în vreun fel fără a fi judecat în mod legal de egalii săi, potivit legilor țării”.
Protecția drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în prevederi legale a devenit un imperativ al comunității internaționale după al doilea Război Mondial, în urma dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar mai târziu, ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Această necesitate s-a concretizat în reglementări cu caracter universal sau regional ce au urmat semnării Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. După anul 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenții și declarații prin care s-a avut în vedere și instituirea unor mecanisme specifice de protecție a acestor drepturi.
Sistemul european de protecție a drepturilor omului a fost stabilit de către Consiliul Europei, al cărui statut prevede în articolul 3 că „fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.
Principalul document în baza căruia s-au instituit mecanismele și instituțiile necesare punerii în aplicare a acestor drepturi și libertăți este Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Această Convenție a fost completată până în prezent de 14 protocoale adiționale, Convenția reunind toate statele membre ale Consiliului Europei, printre care și România.
Elementul de garanție al drepturilor și libertăților proclamate de Convenție rezultă din primul articol al acesteia care prevede că „înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul 1 al Convenției”.
Drepturile și libertățile înscrise în Convenție și în Protocoalele adiționale numerele 4, 6, 7, 12 și 13 pot fi grupate în drepturi și libertăți privind persoana fizică, dintre care amintim dreptul la viață (articolul 2), interdicția torturii și tratamentelor inumane și degradante (articolul 3), interdicția sclaviei, a muncii forțate (articolul 4), dreptul la libertate și siguranță (articolul 5), libertatea de circulație (Protocolul 4), abolirea pedepsei cu moartea (Protocolul 6); dreptul la respect pentru viața privată și de familie, domiciliu și corespondență (articolul 8), dreptul la un proces public echitabil, desfășurat într-un timp rezonabil, în fața unui tribunal independent și imparțial, stabilit conform legii (articolul 6), libertatea de recurs (Protocolul 7), libertatea de gândire, conștiință și religie (articolul 9), interzicerea generală a discriminării (Protocolul 12) și abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele (Protocolul 13). În ceea ce privește protecția activității sociale și politice, Convenția enumeră libertatea de reuniune pașnică și de asociere (articolul 11), dreptul la proprietate (Protocolul 1) și nediscriminarea în exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute în Constituție (articolul 14).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere, prin articolul 19, instituirea unui sistem de protecție a acestor drepturi structurat pe două nivele, și anume o Comisie Europeană a drepturilor omului și o Curte Europeană a drepturilor omului. Astfel, la 18 mai 1954, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege pentru prima dată membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în fața căreia, în mod obligatoriu începea orice proces introdus în baza Convenției. Mai târziu, la 21 ianuarie 1959, Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie, una din aceste cauze și să le soluționeze prin hotărâri definitive și obligatorii. În afara competenței contencioase, pe care a avut-o încă de la înființare, Curtea capătă și competență consultativă în anul 1970, odată cu intrarea în vigoare a celui de-al doilea protocol adițional al Convenției.
Mecanismul instituit de Convenție s-a dovedit neperformant, întrucât înmulțirea plângerilor și complexitatea cauzelor au condus la soluționarea acestora în perioade lungi de timp, chiar cinci ani, astfel că în Protocolul adițional nr.11 s-a statuat înlocuirea fostului mecanism prevăzut de articolul 19 care instituia Comisia și Curtea și constituirea unei instanțe unice, cu caracter permanent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. Protocolul a fost semnat de toate statele membre ale Consiliului Europei și a fost ratificat de marea lor majoritate, intrând în vigoare la 1 noiembrie 1998, după 40 de ani de activitate efectivă a fostei Curți.
Constitutia României cuprinde o reglementare complexă în ceea ce privește raportul dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional.
În ceea ce privește tratatele internaționale din domeniul drepturilor omului, Constituția prevede în articolul 20 că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte”. Dispozițiile Constituției dedică numeroase articole drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acestea trebuie să fie interpretate și aplicate numai în concordanță cu documentele internaționale de bază din acest domeniu. Așa cum menționam, în articolul 20 al Constituției se prevede că „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. Aceste texte constituționale consacră primatul reglementărilor de drept internațional la care România este parte, din domeniul drepturilor omului față de legile interne.
Orice persoană poate, în fața oricărui organ de stat și, în primul rând, în justitie să-și întemeieze un drept sau o pretenție pe un tratat internațional privind drepturilor omului, la care România este parte, indiferent care sunt prevederile legii române. Nici un organ de stat nu poate invoca o eventuală lege în neconcordanță cu un tratat pentru a refuza aplicarea prevederilor acestui tratat, într-un anumit caz dat. Orice persoană fizică sau juridică pentru care decurg drepturi dintr-un tratat încheiat de România, poate invoca acest tratat și respectarea lui, indiferent de conținutul legilor interne. Se subînțelege că statul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura concordanța legilor interne cu tratatele la care devine parte, numai în acest fel putându-se asigura buna-credință și îndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate.
Potrivit Constituției și Legii 4 din 1991, încheierea tratatelor internaționale în numele României intră în competența Președintelui României. Acesta poate împuternici în acest scop primul ministru, ministrul afacerilor externe, alți membri ai Guvernului sau pe unii reprezentanți diplomatici ai României. De asemenea, este reafirmată regula de drept internațional potrivit căreia președintele, primul ministru și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri. Sunt incluse și prevederi cu caracter tehnic privind instrumentele ratificate, notificarea aprobării, publicarea legilor ratificate, a hotărârilor de aprobare și a textelor acordurilor în Monitorul Oficial al României și înregistrarea acestora la O.N.U..
Problematica drepturilor omului, atât de vastă și de delicată, rămâne în atenția Guvernului și a Parlamentului. În acest sens, au fost adoptate sau emise, sub forma legilor sau a Ordonanțelor Guvernului, o serie de acte normative importante și a fost înființat Institutul Român pentru Drepturile Omului pentru o mai bună cunoaștere a problematicii drepturilor omului și a modului în care aceste drepturi sunt garantate în alte țări.
România a devenit membră a Organizației Națiunilor Unite în anul 1995, calitate în care s-a angajat să respecte Carta O.N.U., inclusiv prevederile acesteia referitoare la promovarea drepturilor omului, precum și prevederile Declarației Universale, care au devenit parte a dreptului internațional cutumiar.
Protecția juridică a drepturilor omului formează un dezmembrământ al dreptului internațional. Acesta cuprinde un corpus de norme juridice internaționale de consacrare și garantare a drepturilor omului.
Pentru a se alinia cerințelor instituțiilor europene, la sfârșitul anului 2011, Guvernul a adoptat Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2012-2020. Finalizarea ei reprezentă o obligație a României față de Uniunea Europeană. Anterior, la 5 aprilie 2011, Comisia Europeană transmisese Parlamentului European, Consiliului European, Comitetului Economic și Social European și Comitetului Regiunilor propunerea de Cadru UE al Strategiilor naționale de integrare a romilor până în anul 2020. Ca și titlul, Cadrul UE subliniază că implicarea Uniunii nu înlocuiește responsabilitatea primă a statelor membre pentru realizarea unei schimbări în viața romilor cetățeni ai acestor state. Comisia Europeană a cerut măsuri clare și specifice destinate nevoilor populației rome, în măsură să compenseze actualele dezavantaje, fiind identificate patru domenii de evaluare, și anume accesul la educație, angajarea în muncă, condițiile de sănătate și dreptul la locuință.
1.2: IMPORTANȚA PROTECȚIEI DREPTURILOR OMULUI
Sfârșitul primului Război Mondial a însemnat începutul unei noi ere în dezvoltarea dreptului internațional, în special în direcția protecției drepturilor omului. Tratatele care au pus capăt primului conflict mondial conțineau prevederi destinate protecției minorităților, dintre acestea amintim principiul egalității tuturor cetățenilor, dreptul de a-și folosi limba maternă în relațiile private, dreptul de a-și practica religia etc. Ele au constituit baza protecției viitoare internaționale a drepturilor omului care s-a impus după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.
Pe plan internațional, se afirmă constant și clar superioritatea normelor internaționale față de normele din dreptul intern. Un act sau fapt contrar unei norme internaționale privind drepturile omului este sancționat la nivel internațional, chiar dacă el, din punctul de vedere al dreptului intern, este legal.
Desigur, problema poziției în dreptul intern a normelor internaționale din materia drepturilor omului nu se poate pune decât în statele care recunosc aplicabilitatea directă a acestora și numai pentru genul de norme care îndeplinesc condițiile internaționale pentru a fi direct aplicabile.
Alături de sursele convenționale, un rol extrem de important în cadrul surselor protecției drepturilor omului îl are jurisprudența. Se are în vedere aici practica tuturor organelor internaționale cu atribuții în garantarea drepturilor omului, fie ele judiciare sau nejudiciare. Desigur, rolul cel mai important revine jurisprudenței Tribunalelor Internaționale specializate în materia drepturilor omului.
În Europa, protecția drepturilor fundamentale ale omului este deosebit de importantă fiind puse în aplicare diferite soluții pentru protejarea acestora. Această diversitate de soluții poate determina critici în măsura în care pot apărea suprapuneri, ceea ce nu poate decât destabiliza protecția drepturilor omului. Cu toate acestea, diversitatea poate constitui și un avantaj, doar cu condiția de a evita anumite „derive concurențiale” și a miza pe complementaritate.
Recunoașterea și consacrarea drepturilor omului prin documente internaționale a avut o influență benefică asupra legislației interne a statelor în sensul contribuției la afirmarea respectului față de drepturile omului și perfecționării legislațiilor naționale. ,,Indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, în virtutea suveranității lor, asigură totodată căile concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor omului în normele constituționale și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, drepturile și libetățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență”.
Protecția drepturilor omului face obiectul unei atenții speciale în cadrul Uniunii Europene. Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan internațional, problema drepturilor omului a fost și se menține în centrul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice. Acum, la început de secol și de mileniu, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii este mai bine protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Interesul manifestat de comunitatea internațională față de drepturile omului, elementul esențial ce asigură progresul, bunăstarea și civilizația în orice societate, este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total aproximativ 250 de de instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei, la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane. Deci, paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul O.N.U., s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi „Actul final al Conferinței de la Helsinki”, Carta de la Paris din anul 1990, și altele, adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care în prezent sunt părți 34 de state.
Pe continentul latino-american a fost adoptată în 1986 la San Jose „Convenția americană privind drepturile omului”, iar pe continentul african „Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor”.
Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalității acestora. De aceea au fost concepute și puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel internațional, ființa umană în orice împrejurare, în timp de pace sau în perioadă de conflict armat ori situații de dezastre naturale sau tehnologice.
Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse și uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor care au fost prejudiciate în drepturile lor să se adreseze justiției. Într-o serie de Constituții a fost recunoscută și consacrată instituția Ombudsman-ului denumit și Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat etc. Însă, este evident că în ciuda progreselor realizate în direcția protecției și garantării drepturilor omului, în unele părți ale lumii, prin menținerea unor factori de insecuritate, o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viață, sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate. În țările cele mai sărace din Africa, Asia și de pe alte continente, o mare parte a populației trăiește în cea mai cumplită mizerie, fără să poată spera la o viață mai bună.
Comunitatea internațională nu poate rămâne insensibilă la situația actuală din lume și, ca urmare, s-au luat unele măsuri, în special în ceea ce privește sărăcia din unele state. Astfel, Conferința la nivel înalt pentru dezvoltare socială de la Copenhaga din 1995 a recunoscut obiectul eredicării sărăciei ca pe un imperativ etic, social, politic și moral al omenirii. Adunarea Generală O.N.U. a declarat data de17 octombrie ca Zi Internațională a eredicării sărăciei, anul 1996 ca An Internațional al eredicării sărăciei și perioada 1997-2006 ca Deceniu pentru eredicarea sărăciei. În aceasta direcție, depășind obstacolele ce stau în calea realizării drepturilor omului, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Convenția Internațională pentru reprimarea finanțării terorismului.
Privind din aceeași perspectivă a drepturilor omului este îngrijorător faptul că terorismul constituie politica de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă.
Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi dreptul drepturilor omului, dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, dreptul umanitar al mediului, dreptul internațional al refugiaților și, nu în ultimul rând, dreptul internațional al dezvoltării umane, toate ținând a fi reunite într-un concept nou de drept uman, destinat să guverneze o cultură umană universală.
Gravitatea violărilor drepturilor omului obligă însă la o cunoaștere extinsă și profundă la nivelul întregii populații a normelor imperative în domeniu, așa încât forța coercitivă a statului, sesizat cu situații de natura celor menționate, să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice. Putem concluziona că indivizii pot beneficia de drepturi și libertăți pe plan intern numai prin mijlocirea statelor de care aparțin. Acest principiu este consacrat în doctrină ca principiu al subsidiarității dreptului internațional față de dreptul intern.
1.3: CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII DREPTULUI LA VIAȚĂ
Dreptul la viață reprezintă un drept definitoriu al ființei umane, iar Curtea Europeană îl consideră una dintre valorile fundamentale ale societății noastre, incluzâdu-l și în materia drepturilor omului pe plan internațional. Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în articolul 3 dreptul oricărei persoane la viață și la inviolabilitate. Articolul 2 al Convenției europene prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege, iar Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei. În ceea ce privește locul dreptului la viață în Constituțiile statelor lumii, el este consacrat expres de majoritatea acestora. Totuși, un număr limitat de Constituții, printre care cea a Franței, Italiei, Suediei și toate Constituțiile statului nostru până în prezent, nu îl consacră în mod expres, deși și acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții.
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. Este un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale în acest domeniu. Acesta s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituție.
Unele Constituții ale statelor nu consacra în mod expres dreptul la viață, ci numeroase alte drepturi ca obligații corelative garantate ale statului. Astfel, corelativ dreptului la viață, statului îi revin obligații esențiale ca asigurarea condițiilor minime de existență pentru ca cetățenii să aibă o viață decentă, protecția mediului în care trăiește omul, asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății lui, prevenirea și combaterea infracțiunilor contra vieții, incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
În acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în articolul 3 că „Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolatilitatea persoanei”. În aceeași ordine de idei, Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră în articolul 2 faptul că „Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la drepturile civile și politice stabilește în articolul 6 punctul 1 că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitar”.
Într-o accepțiune restrânsă se remarcă viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largă a noțiunii se observă analiza vieții persoanei ca un univers de fenomene, fapte, cerinte și dorințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică. În această accepțiune largă, dreptul la viață este asigurat prin întreg sistemul constituțional.
Cele mai multe astfel de acte au fost adoptate după cel de-al doilea Război Mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcții internaționale referitoare la drepturile omului. Ele influențează legislațiile naționale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind standarde internaționale ale drepturilor omului. Carta Internațională a Drepturilor Omului este denumirea sub care documentele O.N.U. reunesc principalele acte internaționale referitoare la drepturile omului.
Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a evoluției istorice în care omenirea s-a angajat îndeosebi după al doilea Război Mondial, în încercarea de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni.
Teoria nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor și a opozanților din interior, s-a extins în primii ani ulteriori declanșării celui de-al doilea Război Mondial în estul Europei pentru ca apoi să pătrundă în toate teritoriile ocupate. În intenția de a face imposibilă repetarea în viitor a unor practici asemănătoare, numeroase spirite progresiste s-au reunit în efortul de a promova acțiunea pentru instituirea unui sistem internațional de ocrotire a drepturilor omului.
Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26 de state, cărora li s-au alăturat ulterior alte 19 state, au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului care a pus bazele protecției drepturilor omului, iar împreună cu cele două Pacte adoptate ulterior referitoare la protecția drepturilor civile și politice și la drepturile sociale, economice și culturale, au alcătuit ceea ce este generic denumită Carta Internațională a Drepturilor Fundamentale.
Principalul document internațional ce abordează problematica drepturilor omului în regiunea celor două continente americane este Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația a fost adoptată cu câteva luni înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului cu care are de altfel multe în comun. Deși a fost adoptată sub forma unei simple recomandări, statutul său juridic a suferit unele transformări odată cu preluarea dispozițiilor sale în practica Comisiei Internaționale.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a dat un sens nou, o forță aparte drepturilor și mai ales, protecției lor juridice. Declarația vorbește de o concepție comună, de un ideal comun și s-a constituit în baza unei instituții juridice de mari dimensiuni. Drepturile civile și politice, drepturi inerente persoanei și care îi permit să participe la viața socială se întâlnesc cu cele economice, sociale și culturale care țin de sistematizarea materială a individului.
Dreptul la viață este unul din primele drepturi consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În spiritul umanist în care a fost elaborată, Declarația pune accent pe acele drepturi considerate inalienabile și naturale omului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei. Se subliniază, de asemenea, caracterul esențial al dreptului la viață și faptul că el stă la baza oricărui catalog al drepturilor omului, ca o condiție pentru garantarea tuturor celorlalte.
Dreptul la viață trebuie înțeles în sensul cel mai cuprinzător posibil, deși datorită caracterului obligatoriu, în final, le revine statelor alegerea conținutului pe care îl vor recunoaște acestui drept în ordinea juridică internă a fiecăruia. Scopul Declarației Universale a Drepturilor Omului este ca dreptul la viață să fie consacrat și respectat în ordinea internă a tuturor statelor membre O.N.U.
Când e vorba de natura juridică a Declarației Universale a Drepturilor Omului, o parte a doctrinei susține că ea a căpătat un caracter obligatoriu și că aceasta constituie o interpretare a Cartei O.N.U.. Se consideră că ea explică în detaliu sensul termenilor „drepturi și libertăți fundamentale” pe care statele membre O.N.U. au acceptat să le respecte atunci când au aderat la Cartă, printre care se numără și dreptul la viață.
Alți autori subliniază că principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului au fost reluate de numeroase instrumente internaționale, iar referirile care se fac la valoarea juridică a promovării sale sunt tot mai frecvente. Toate acestea atestă faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului a devenit în prezent o componentă a dreptului internațional cutumiar. În acest sens, legiuitorul a introdus chiar în Constituție, în articolul 20, precizarea că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte tratate la care România este parte”.
Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentală o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punct de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația Universală a Drepturilor Omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât orice altă declarație de drepturi ale omului elaborată până atunci pe planul legislației interne.
Referitor la dreptul la viață, în articulul 3 al Declarației Universale se stipulează că „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.
„Declarația, așa cum spunea președintele Adunării Generale cu prilejul adoptării sale, nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului; ea nu prevede nici punerea în execuție; ea reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție. Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite și milioane de persoane, bărbați, femei și copii din toate părțile lumii caută în ea un ajutor, un ghid și o inspirație”.
Datorită statutului său moral și a importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii și poate fi considerată Constituția omenirii în materia drepturilor omului.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu o specificitate mai mare, partea a treia a Pactului fiind consacrată exclusiv dreptului la viață. În articolul 6 din Pact se prevede că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane”. Pactul a fost completat, de-a lungul timpului, cu două Protocoale facultative. Primul Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice oferă persoanelor particulare ce se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului, organ înființat de Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, comunicări sau plângeri individuale.
Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs. Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiționare sau sunt incompatibile cu dispozițiile Pactului. Plângerile persoanelor particulare acceptate de Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de șase luni trebuie să dea explicații Comitetului sau, dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situației. Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de o altă instanță internațională.
Cel de-al doilea Protocol facultativ vizează abolirea pedepsei cu moartea și prevede în primul rând că, din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicția sa nu va fi executată, iar în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de cea formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în urma unei condamnări pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale. Ea permite statelor, în anumite condiții, ca oligațiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol care amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și neretroactivității legii penale. Dispozițiile Convenției privind dreptul la viață sunt „inderogabile”, conform articolului 15.
Convenția prevede în articolul 2 că „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege”.
În al doilea alineat, Convenția detaliază situația în care nu se aduce atingere dreptului la viață, și anume că „moartea nu e considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când ea rezultă din recurgerea la forța dovedită absolut necesară pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, cum este cazul legitimei apărări; pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute și pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție”.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, Consiliul Europei a adoptat două Protocoale ce consacră expres și exclusiv aceste probleme. Astfel au apărut Protocoalele 6 și 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea și că „nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”. Totuși Protocolul admite unele excepții justificate de circumstanțe excepționale. Un stat poate prevedea în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru actele săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispozițiile aferente legislației în cauză. Se mai menționează că nici o derogare de la dispozițiile prevăzute de articolele 15 și 64 din Convenție nu este îngaduită.
Prin Protocolul 13, statele membre ale Consiliului Europei au mers într-o direcție mult mai radicală pe calea eliminării pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. Așa cum se declară și în preambul, abolirea pedepsei cu moartea se impune deoarece este esențială pentru protecția dreptului la viață, valoare fundamentală într-o societate democratică.
În acest sens Protocolul prevede că „pedeapsa cu moartea va fi abolită. Nimeni nu va putea fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat”. Spre deosebire de Protocolul 6, Protocolul 13 nu prevede nici un fel de derogări admisibile.
Din ansamblul dispozițiilor enunțate deducem că dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale esențiale și are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă derogare de la protecția lui în timp de pace sau de război, cu excepția prevederilor expres și limitativ prevăzute de articolul 2 din Convenție. Textul Convenției împreună cu cel al celor două Protocoale prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea, urmărește protecția individului împotriva oricărei suprimări a vieții, impusă în mod arbitrar de către stat.
Analizând prin coroborare textele dispozițiilor internaționale, observăm că articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață și nu viața însăși ca valoare ce trebuie protejată prin lege. Dreptul la viață aparține oricărei persoane fără discriminare, protecția legală a dreptului la viață trebuind asigurată de autoritatea națională și fiind completată de interzicerea privării vieții în mod intenționat.
În determinarea conținutului acestui drept, un rol important l-a jucat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie subliniat faptul că jurisprudența acesteia pune în acord textul Convenției cu evoluțiile sociale din ultimii 55 de ani, ce s-au scurs din momentul elaborării ei. Având în vedere textul articolului 2, sunt dificil de determinat sensul și limitele pe care Convenția le stabilește pentru dreptul la viață, problemă care apare și în articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Curtea a fost confruntată chiar cu problema definirii vieții și a stabilirii titularilor acesteia, în spețe care au vizat dreptul la viață al fătului sau eutanasia. În final, tot jurisprudența Curții Europene este cea care stabilește dacă dreptul la viață, așa cum este consacrat în Convenție, trebuie înțeles în sens larg sau restrâns.
În cadrul Convenției sunt prevăzute și anumite drepturi civile și politice, dintre care amintim dreptul la personalitate juridică, dreptul la viață, dreptul la tratament uman, libertatea de servitute, dreptul la libertatea persoanei și altele.
Conform articolului 4 din Convenția Americană, dreptul la viață este recunoscut oricărei persoane, în principiu, din momentul concepției, acest element constituind o diferență semnificativă față de Convenția Europeană. Convenția Americană prevede, în principiu, două mari restricții ce pot fi aduse dreptului la viață și anume, pedeapsa capitală și restricția ce rezultă din dreptul fiecărui stat de a se autoproteja.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, articolul 4 este foarte detaliat, subliniind în mod restrictiv condițiile în care ea poate fi pronunțată și executată. În primul rând, ea nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și cu respectarea principiului legalității pedepsei. Persoanelor condamnate trebuie să le fie garantat dreptul de a solicita amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea se prevede că pedeapsa nu poate fi reintrodusă în țările care au abolit-o și nici nu poate fi lărgit câmpul de aplicare. Niciodată această pedeapsă nu poate fi aplicată în cazul faptelor de natură politică sau a celor conexe. În ceea ce privește execuția, ea nu poate fi pusă în practică în cazul persoanelor sub 18 ani sau peste 60 de ani și nici în cazul femeilor însărcinate.
Curtea Interamericană a subliniat de mai multe ori că interpretarea acestui articol trebuie să țină seama de scopul său. Curtea susține că articolul 4, deși nu merge atât de departe încât să abolească pedeapsa cu moartea, impune totuși restricții de natură să conducă la abolirea acesteia.
1.4: DISPOZIȚII CUPRINSE ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ PRIVIND DREPTUL LA VIAȚĂ
Constituția României din 1991 conține standardele democrației constituționale și ale statului de drept, așa cum ele sunt enunțate în documentele internaționale, cum ar fi actele constituționale ale Consiliului Europei, documentele adoptate la diferitele reuniuni ale statelor membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și, desigur, documentele adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Titlul al II-lea al Constituției României este dedicat drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, iar în Capitolul al II-lea sunt tratate drepturile și îndatoririle fundamentale.
Articolul 22 din Constituția României reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești, care, deși sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate psihică.
Faptul că dreptul la viață este primul drept enunțat în catalogul drepturilor și libertăților fundanentale, conținut în actuala Constituție, denotă importanța pe care Adunarea Constituantă i l-a acordat. Această poziție, în raport cu celelalte drepturi enumerate, se regăsește și în instrumentele juridice internaționale, care încep catalogul cu acest drept, ori îl situează printre primele. În acest sens trebuie să specificăm faptul că în accepțiunea C.E.D.O., dreptul la viață reprezintă un drept suprem al ființei umane, una din valorile fundamentale ale societății noastre, dar și a materiei drepturilor omului pe plan internațional.
Articolul 22 din Constituție se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, adică privind viața persoanei numai în sensul ei fizic, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic.
În principiu, dreptul la viață creează în sarcina statului o obligație negativă de a nu face nimic de natură să ia viața unei persoane în mod arbitrar. Totuși, în lumina jurisprudenței C.E.D.O., obligațiile statelor pot fi și pozitive, atunci când au obligația de a asigura protecția persoanei, în special a celor ce sunt încercați sau se află în situații vulnerabile.
Pe de altă parte, văzută în sensul său cel mai larg, protecția vieții ar implica și asigurarea unor condiții minime de existență și de viață decentă, protecția mediului înconjurător și asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătații cetățeanului. Din această perspectivă, drepturile ce sunt de natură să completeze protecția vieții sunt consacrate prin alte articole ale Constituției. Enumerăm aici exemplul dreptului la un nivel de trai decent, dreptului la ocrotirea sănătății sau dreptului la un mediu sănătos.
Totuși, trebuie reamintit faptul că în Constituția României, dreptul la viață este consacrat în accepțiunea sa restrânsă, singura de natură să asigure o protecție realistă a acestui drept. Aceasta deoarece este foarte dificil ca un stat să-și asume și să îndeplinească astfel de obligații, în special cele ce țin de nivelul de trai, dependent exclusiv de situația economică a fiecărui stat.
Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, faptul că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, articolul 22 alineat 2 din Constituție interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința, dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost rezultatul unor grave erori judiciare.
Legea fundamentală a României nu face precizări referitoare la excepția aplicării pedepsei cu moartea. România a ratificat Protocoalele 6 și 13 care abolesc pedeapsa cu moartea, iar aceste protocoale nu se referă și la situația în care moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuții legale. În această privință legea penală română reglementează legitima apărare.
Pe lângă faptul că prevederile constituționale ce garantează dreptul la viață realizează o corelare clară și eficientă cu instrumentele juridice menționate, aceasta trebuie corelată și cu alte dispoziții cuprinse în Constituție. Astfel, primul articol al legii fundamentale ce reglementează, într-o formulă sintetică, elementele definitorii ale statului român, și prevede că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a persoanelor umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate”.
O importanță deosebită o au articolele 11 și 20 din Constituția României deoarece ele stabilesc mecanismul prin intermediul căruia sistemul constituțional român se corelează cu dispozițiile internaționale în materia drepturilor omului și implicit cele ce privesc dreptul la viață.
Astfel, articolul 11 declară tratatele ratificate de către Parlamentul României ca parte integrantă a dreptului intern, consecința directă fiind nu numai aplicarea acestora pe teritoriul român, dar și invocarea lor de către cetățeni, în susținerea pretențiilor lor legitime. Revizuirea din octombrie 2003 a adăugat un nou alineat, potrivit căruia, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Această revizuire adaugă mai multă claritate și înlătură posibilele neînțelegeri pe această temă.
Articolul 20 are o însemnatate deosebită pentru garanterea drepturilor omului în România. Conform acestui articol dispozițiile constituționale vor fi interpretate în conformitate cu instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului fiind enumerate aici Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactele Internaționale adoptate de Națiunile Unite. Trimiterea expresă la aceste documente reflectă o practică deja răspândită în lume, des întâlnită în Constituțiilor adoptate după al II-lea Război Mondial. Exemple în acest sens putem găsi în Constituția Franței, dar mai ales în cele ale statelor nou create după 1950, ca de exemplu cele de pe continentul african. Conform modificărilor intervenite în 2003, prevederile acestor documente vor fi aplicate cu prioritate de către legiuitorul român, cu excepția cazurilor în care Constituțiile sau legile internaționale conțin dispoziții mai favorabile.
Autoritațile publice competente ale României să aplice legea națională trebuie să asigure prin activitatea lor aplicarea conformă a dispozițiilor constituționale cu cele ale C.E.D.O. și cu respectarea interpretării și sensului atribuit noțiunii din Convenție prin jurisprudența Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Respectarea conformității se impune organelor jurisdicționale ordinare, instanțelor superioare și Curții Constituționale a României, care sunt obligate în temeiul articolele 11 și 20 ale Constituției și al supremației legilor, să aplice prioritar dispozițiile C.E.D.O. față de cele ale Constituției și ale acesteia din urmă prioritar față de legile internaționale.
Realizarea sistemului internațional de norme, prin elaborarea de documente politice și juridice și impunerea acestora, demonstrează, pe de-o parte, recunoașterea vocației naturale și universale a omului, iar, pe de altă parte, realismul și eficiența acestuia în protecția drepturilor personale, această caracteristică conferind o forță juridică aparte. Această forță juridică nu înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor cetățeanului. Mai mult, soluția constituțională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă.
CAPITOLUL 2: AFIRMAREA DREPTULUI LA VIAȚĂ
Dreptul la viață a fost consacrat și de alte instrumente juridice internaționale decât C.E.D.O. ca fiind unul dintre drepturile fundamentale esențiale, care influențează celelalte drepturi civile sau politice ori drepturi economice, sociale sau culturale.
Astfel, dreptul la viață este reglementat de articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, articolul 6 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, articolul 6 paragraf 1 din Convenția privind drepturile copilului, articolul 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, ca un drept reprezentând condiția necesară a exercitării tuturor celorlalte drepturi le omului.
Acest drept este dreptul suprem al oricărei persoane și, în consecință, o condiție necesară a exercitării celorlalte drepturi și libertăți ale omului, Curtea europeană de la Strasbourg considerându-l ca „una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei”.
Importanța acestui drept este considerabilă având în vedere faptul că este vorba de primul dintre drepturile omului. Acesta este motivul pentru care, în afara excepțiilor prevăzute de normele juridice, respectarea dreptului la viață are caracter absolut.
Așadar, nivelul de perfecționare la care a ajuns în prezent protecția ființei umane, atât pe plan mondial, cât și în Europa, este, fără îndoială, rezultatul parcurgerii mai multor etape, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Astfel, încă din timpurile străvechi, și parcurgând întreaga istorie a gândirii sociale, a apărut convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi, anumite libertăți.
Jurisprudența europeană merge în sensul unei valorizări puternice a dreptului la viață, considerând-o, pe bună dreptate, ca fiinde una dintre valorile fundamentale ale societății.
Dreptul la viață este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, așa cum au fost ele statuate prin convenții internaționale, în special prin Declaratia Universală a Drepturilor Omului. Conceptul a fost explicat mai întâi ca „dreptul de a fi lăsat în pace”, însă el a evoluat până în zilele noastre într-un concept mai larg, care ar putea fi definit prozaic ca dreptul unei persoane fizice de a decide câtă informație personală să divulge, cui și pentru ce anume. În legislația fiecărei țări membre a Uniunii Europene, dreptul la viața privată își găsește aplicarea în special în dispoziții constituționale, legislația privind protecția datelor cu caracter personal și, uneori, și în alte acte specifice unui domeniu, cum este cel medical. La nivel instituțional european, cel mai important rol îl au autoritățile pentru protecția datelor cu caracter personal din fiecare stat membru.
Articolul 2 al Convenției europene garantează dreptul la viață al oricărei persoane și definește circumstanțele în care agenții statului pot recurge în mod legitim la forța letală. Acest articol se plasează printre articolele primordiale ale Convenției și nu admite nici o derogare. Împreună cu articolul 3, el consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice care fac parte din Consiliul Europei. Jurisprudența constantă a Curții europene a Drepturilor Omului a afirmat că, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăror alte drepturi sau libertăți garantate de Convenția europeană ar fi iluzorie.
Convenția europeană a fost redactată într-o perioadă în care mare parte din statele fondatoare ale Consiliului Europei reglementau pedeapsa capitală. În prezent, articolul 2 trebuie analizat din perspectiva Protocolului adițional nr. 13 la Convenția europeană prin care pedeapsa cu moartea a fost abolită în orice circmstanță.
Convenția europeană protejează dreptul la viață al persoanei fizice din momentul nașterii și până în momentul decesului. Prin urmare, această dispoziție un este aplicabilă și foetusului și nici nu poate fi interpretată ca recunoscând un drept la eutanasie. De asemenea, Curtea europeană a evitat să afirme existența unui drept al copilului de a se naște și să analizeze chestiunile legate de legitimitatea întreruperilor voluntare de sarcină pe tărâmul acestui articol.
2.1: OBLIGAȚIILE NEGATIVE ALE STATULUI ÎN LEGĂTURĂ CU DREPTUL LA VIAȚĂ
Statul trebuie să se abțină în mod firesc de a aduce atingere dreptului la viață, moartea neputând fi provocată nimănui cu intenție. Trebuie menționat caracterul intențional al atingerii aduse vieții, astfel cum prevede articolul 2, care nu trebuie interpretat în mod literal. Așadar, conform dreptului la viață, statul are obligația de a nu provoca moartea cu intenție. Dar pe lângă obligația de a nu aduce atingere vieții omului, statul are și obligația de a proteja viața umană prin introducerea unei legislații care să descurajeze săvârșirea de infracțiuni, în principal omucideri și de a instala măsuri de prevenție în scopul apărării individului de posibile amenințări. În acest context, statul are obligația de a garanta dreptul la viață prin sancționarea celor vinovați. Toate acestea existând în limitele posibilităților statului pentru a nu deveni o obligație imposibilă și excesivă. În plus, din acest articol nu reiese și obligația statului de a asigura condiții minine de existență cetățenilor, aspect regăsit în alte norme juridice aplicabile.
Conform alineatului 2 al articolului 2, moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea Convenției în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru scopurile menționate limitativ în această prevedere convențională.
Convenția impune așadar statelor semnatare obligația substanțială negativă de a evita folosirea excesivă a forței legale, recurgerea la forță trebuie să fie absolut necesară pentru atingerea scopurilor respective.
Așadar, pe lângă o obligație substanțială negativă, de abținere, Curtea a dedus din articolul 2 și o obligație procedurală pozitivă în sarcina statului, aceea de a desfășura o anchetă oficială și efectivă pentru a cerceta împrejurările morții.
Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încalcarea acestui articol în cazurile în care ea rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forță, care poate apărea pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei violențe ilegale, pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute legal sau pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție”.
Elementele constitutive ale dreptului la viață sunt formate din condițiile imperative de protecție și excepțiile de la beneficiul dreptului la viață sau cauzele care justifică provocarea mortii unei persoane. Dreptul la viață presupune atât obligația statului de a nu provoca moartea cu intenție, decât în cazul executării unei hotărâri judecătorești pentru aplicarea unei sancțiuni penale cu pedeapsa capitala în condițiile legii. În consecință, chiar dacă norma europeană nu a interzis, în mod expres, orice suprimare a vieții, admițând decesul rezultat din acte licite de război, în prezent, dreptul la viață s-a impus ca un principiu esențial.
Amendarea succesivă a textului initial al C.E.D.O., prin Protocoalele adiționale nr. 6 din anul 1983 și, respectiv 13 din anul 2002, au influențat dreptul la viață consacrat de articolul 2 din Convenție.
Protocolul 6 prevede că un stat nu poate condamna nici o persoană la pedeapsa cu moartea și că nimeni nu poate fi supus executării unei asemenea pedepse după asumarea angajamentelor juridice presupuse de acest instrument juridic. Acesta dă, totuși, posibilitatea ca pedeapsa cu moartea să poata fi prevazută în condițiile în care aplicarea acesteia ar fi rezultat din fapte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război.
Protocolul 13 stipulează că pedeapsa cu moartea este considerată abolită în toate împrejurările, indiferent de situația de pace sau de război. Conținutul dreptului la viață nu trebuie, însă, înțeles ca limitându-se doar la interdicția uciderii persoanei.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra faptului că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viață este inviolabilitatea vieții fizice, față de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viață este individul ca entitate biologică și juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este ființa umană și nu una din ipostazele sale juridice de cetățean, străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de naționalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecția acestui drept se întinde din momentul nașterii până în cel al morții.
În virtutea acestui drept, orice atingere adusă vieții este incriminată, iar statul are anumite obligații pentru protejarea acesteia. Chiar și atunci când este vorba de pedeapsa cu moartea, aceasta se poate aplica numai în mod excepțional, în nici un caz arbitrar și după proceduri clare și riguroase. Acest drept există, deși protecția lui este pusă sub semnul întrebării chiar și în caz de conflict armat.
În lumina Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, dreptul la viață este un drept suprem, de la care nu sunt permise nici un fel de derogări, nici în timp de pace, nici în timpul unei stări excepționale sau de pericol grav pentru o națiune. În viziunea Comitetului O.N.U. pentru drepturile omului, acest drept nu trebuie interpretat în sens restrâns. Dispozițiile articolului 6 al Pactului nu pot fi înțelese corect dacă sunt interpretate într-o manieră restrictivă, iar protecția acestui drept implică adoptarea de către stat a unor măsuri restrictive foarte variate.
Comisia Europeană a apreciat că uciderea din culpă nu încalcă dispozițiile Convenției, însă, în urma unor critici aprinse, și-a nuanțat poziția, limitându-se la a controla legalitatea utilizării forței, fără a cerceta intențiile persoanei în cauză. În acest sens, Curtea admite că poate fi angajată responsabilitatea statului în caz de omucidere involuntară.
În aceeași ordine s-a pus problema dacă recurgerea la forță, potențial mortală, care nu a antrenat moartea, poate angaja răspunderea internațională a statului în cauză. Răspunsul este afirmativ, însă în situații excepționale, ținându-se cont de gradul și de tipul de forță utilizată.
Dreptul la viață apare ca un drept fundamental din care decurg toate celelalte. Adesea, această evidență poate să înșele. Dacă acest „prim drept”, într-un fel este un drept non-derogabil, adică nu poate fi suspendat de exemplu în stare de urgență, nu este un drept absolut în măsura în care definiția acestui drept conține numeroase restricții care admit atentarea la viață, ca un act de legitimă apărare sau într-un conflict. În acest sens, articolul 6 din Pactul pentru drepturile civile și politice precizează că „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de viață”.
Așa cum rezultă chiar din textul articolului 2 al Convenției, recurgerea la forță trebuie să îndeplinească două condiții, pe de o parte, să vizeze scopurile enumerate limitativ în alineatul 2 literele a)-c), și, pe de altă parte, să fie absolut necesară pentru atingerea acestui scop. Aceste circumstanțe sunt enumerate limitativ în alineatul 2 al articolului 2 și trebuie să fie interpretate restrictiv.
Forța absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale consacră ceea ce în dreptul intern se numește „legitima apărare”. Constatăm însă, în acest context, că poate exista o ușoară neconcordanță între legislația internă și Convenția Europeană. Astfel, în cazul Convenției, această limitare a dreptului la viață privește numai legitima apărare a unei persoanei, fie cea a propriei persoane, fie a altor persoane, protecția bunurilor fiind din start exclusă.
În schimb, conform articolului 44 din Codul penal român, este în legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc. Așa cum se arată în literatura de specialitate, prin această prevedere legală sunt apărate împotriva atacului atât valorile sociale legate de persoană, viața, integritatea ei corporală și sănătatea, libertatea și demnitatea, cât și alte drepturi ale persoanei decât cele legate intim de existența sa fizică și morală, dar care constituie mijloace juridice importante pentru desfășurarea unei existențe individuale și sociale normale, cum ar fi inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate, dreptul la succesiune, dreptul de a deține un lucru, etc.. În consecință, în dreptul intern, legitima apărare, chiar dacă a avut drept consecință uciderea unei persoane, este justificată nu numai atunci când atacul vizează persoana aflată în legitimă apărare, ci și când vizează valori sociale ce nu au legătură cu „apărarea persoanei”. În această ultimă ipoteză, dreptul intern nu corespunde Convenției Europene.
În cazul forței absolut necesare pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute, comentându-se această prevedere a Convenției Europene, în doctrină se arată că „utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru preveni realizarea unei evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenția de a ucide. Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecința involuntară a unei asemenea utilizări”.
Referitor la folosirea forței pentru efectuarea unei arestări, Curtea a decis că „numai în subparagrafele (a) și (c) ale articolului 2 alineat 2, violența este menționată expres ca o condiție ce poate justifica folosirea unei forțe potențial letale. Totuși, principiul proporționalității stricte, consacrat de articolul 2 al Convenției, nu poate fi disociat de scopul acestei prevederi, și anume protejarea vieții. Acest lucru implică faptul că o condiție similară se aplică și cazurilor de la subparagraful (b)”.
În consecință, pe baza acestui principiu, Curtea a dedus că nu în orice condiții se poate recurge la forța letală pentru a efectua o arestare legală, „în nici o circumstanță, nu poate fi „absolut necesară”, în sensul articolului 2 alineatul 2 al Convenției, folosirea unor arme de foc în scopul arestării unei persoane suspectate de comiterea fără violență a unei infracțiuni, persoană despre care se știe că nu reprezintă o amenințare pentru viața terților, chiar atunci când faptul de a nu folosi astfel de arme ar avea ca rezultat pierderea oportunității de a-l aresta pe evadat”.
În această privință, considerăm că dreptul intern nu este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții. În dreptul intern, Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor prevede la articolul 47 că „Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare”. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, este vorba despre împrejurări de o extremă gravitate, de natură să producă importante prejudicii atât persoanelor cât și bunurilor. Nu este însă necesar ca autoritățile statului să se afle în legitimă apărare, ipoteza nesuprapunându-se cu cea de la litera a).
Fosta Comisie a considerat că „definirea legală a „insurecției” este o chestiune cu privire la care pot exista diferențe în dreptul și practica statelor membre. Asemănător cu alte concepte din Convenție, trebuie deci ca aceasta să fie considerată ca fiind „autonomă”, și deci, supusă interpretării Comisiei și Curții europene a drepturilor omului.
Posibilitatea folosirii forței letale pentru reprimarea unor manifestări violente este reglementată, în dreptul intern, și de Legea 60/1991, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, care prevede în articolul 17 că „În cazul în care adunările publice își pierd caracterul pașnic și civilizat, poliția și trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a trupelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri de interes public sau privat”.
Remarcăm, în acest sens, că nu întotdeauna lipsa „caracterului pașnic și civilizat” al unei adunări care „tulbură grav ordinea și liniștea publică” este echivalentă cu o „tulburare violentă” sau o „insurecție”. Intervenția forțelor de ordine se realizează în condițiile articolelor 18-24 din aceeași lege, „organele de ordine (…) folosind, în condițiile legii și în raport cu situațiile create, mijloacele tehnice din dotare”.
Folosirea armei letale împotriva „grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităților și instituțiilor publice” este permisă de articolul 47 din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor. În situația în care nu este vorba despre o „manifestare violentă”, și, în urma unei asemenea folosiri, se provoacă moartea unei persoane, se poate pune problema concordanței legii române cu reglementările Convenției Europene.
Dreptul la viață este un „drept natural”, nu este opera vreunei autorități statale. Statul are obligația de a proteja această viață inerentă persoanei umane. Așteptările de la viață trebuie să fie legitime și limitate explicit de lege, ceea ce înlătură arbitrarul.
2.2: OBLIGAȚIILE POZITIVE ALE STATULUI ÎN MATERIE
Prin intermediul obligațiilor pozitive ale statului, Curtea permite o protecție deosebit de eficace, deoarece este multiformă. Fie că este vorba despre protecția generală a vieții persoanelor sau de protecții specifice, scopul urmărit este atins în mare măsură. Unele obligații ale statului se referă la crearea și menținerea unui sistem judiciar eficient în vederea stabilirii cu exactitate și promptitudine a cauzei morții și tragerea la răspundere a celor vinovați sau protejarea vieții și sănătății deținuților față de comportamentul criminal al colegilor de detenție.
În baza acestui articol, precum și a altor norme juridice în vigoare, statului îi revine sarcina de ordin procedural de a desfășura anchete efective împotriva acelor persoane care au adus atingere dreptului la viață și să urmarească stabilirea răspunderii și angajarea urmăririi penale împotriva acestora. Atunci când o persoană aflată în custodia autorităților decedează, statul are obligația de a dovedi prin explicații plauzibile cauzele producerii decesului, în caz contrar operând o prezumție de responsabilitate a autorităților.
Statul trebuie să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții. În particular, când este vorba despre probleme de sănătate publică, este necesar ca autoritățile statale să ia anumite precauții. Tot astfel, în ceea ce privește problemele de securitate, respectivele autorități trebuie să intervină în mod activ pentru garantarea efectivă a dreptului la viață.
Orice recurs la forța cauzatoare de moarte din partea agenților statului trebuie să conducă la efectuarea unei anchete eficiente, complete și imparțiale. Recurgerea la forța cauzatoare de moarte trebuie să fie absolut necesară pentru a preveni pierderi importante de vieți omenești.
Într-un cadru general, recursul la obligațiile pozitive a permis Curții europene să lărgească câmpul de aplicare a articolului 2, atât în ceea ce privește relațiile individuale, cât și în ceea ce privește activitățile statului de natură să pună în pericol viața persoanelor. Astfel, nu orice pretinsă amenințare împotriva vieții obligă autoritățile să ia măsuri concrete pentru a preveni realizarea acesteia. Există o obligație pozitivă a statului atunci când autoritățile cunosc sau ar trebui să cunoască existența unei amenințări reale și imediate pentru viața altora, în acest caz trebuind să ia măsurile care se impun pentru atenuarea acestui risc.
Statele trebuie să apere viața persoanelor private de libertate, chiar și, eventual, împotriva propriei lor voințe. Acestea au o obligație de mijloace și nu de rezultat, simpla survenire a unei atingeri aduse drepturilor omului apărate prin Convenție nu angajează automat răspunderea internațională a acestora.
În ceea ce privește protecția specifică, aceasta apare în situația deținuților, a persoanelor a căror expulzare implică un risc de execuție capitală și în cazul disparițiilor forțate.
În concepția Curții Europene, „interdicția legală, de natură generală, pe care articolul 2 o impune agenților statului de a cauza în mod ilegal moartea, ar fi în practică ineficace, dacă nu ar exista o procedură care să permită controlarea legalității recurgerii la forța letală de către autoritățile statului”. În consecință, protecția procedurală a dreptului la viață presupune ca actele ce au cauzat moartea să fie „supuse unei anchete independente și publice pentru a se determina dacă recurgerea la forța letală era sau nu justificată în circumstanțele specifice ale unei cauze”. Investigația presupune „o examinare completă, imparțială și aprofundată a circumstanțelor în care au fost comise omuciderile”.
Obligația procedurală, realizarea unei anchete oficiale și efective, este independentă de obligația materială, Curtea putând condamna un stat pentru neîndeplinirea obligației procedurale după ce l-a exonerat de orice încălcare a obligației substanțiale.
O asemenea anchetă trebuie realizată în toate cazurile în care un deținut decedează sau se sinucide sau în care un individ afirmă, de o manieră credibilă, că a fost supus de poliție sau alte autorități ale statului unui tratament contrar articolului 3 din Convenție, ori în cazurile de dispariție a unei persoane în circumstanțe care pot fi privite ca amenințându-i viața. Realizarea unei anchete oficiale și efective este necesară nu numai atunci când recurgerea la forță din partea agenților statului a condus la moartea unei persoane, ci și când moartea a fost rezultatul activității unei terțe persoane. De asemenea, ancheta este necesară și în situația în care rănile, de natură a pune în pericol viața victimei, nu au cauzat în final moartea acesteia din urmă, indiferent dacă aceste răni au fost cauzate de agenții statului sau de terțe persoane.
Așa cum precizează Curtea în mai multe cauze, scopul unei asemenea anchete este de a asigura aplicarea efectivă a legilor interne care protejează dreptul la viață și tragerea la răspundere a celor vinovați pentru decesele survenite din cauza lor. Ancheta desfășurată trebuie să fie aptă să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de despăgubiri urmașilor victimei, chiar în cadrul unei acțiuni civile întemeiată pe răspunderea obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale agenților săi.
În legătură cu ancheta ce trebuie desfășurată, din jurisprudența de până acum a Curții se desprind câteva principii generale a căror respectare este verificată de Curte în fiecare cauză. Astfel, tipul de anchetă ce trebuie să permită atingerea obiectivelor menționate poate varia în funcție de circumstanțe. Totuși, oricare ar fi modalitatea de desfășurare a anchetei, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, din momentul în care cauza le-a fost adusă la cunoștință. Ele nu pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa depunerii unei plângeri formale sau nu le pot permite acestora să-și asume responsabilitatea unei proceduri de anchetă.
Ancheta trebuie de asemenea să fie efectivă, în sensul că este capabilă, mai întâi, să determine dacă forța a fost folosită în mod justificat sau nu, în circumstanțele cauzei, iar apoi, să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta este însă o obligație de mijloace, iar nu una de rezultat. În unele situații, cum ar fi în cazul unei simple neglijențe, Curtea a considerat că obligația procedurală este îndeplinită dacă există la îndemâna părților numai o acțiune civilă sau disciplinară, chiar dacă acțiunea penală nu este accesibilă.
În consecință, efectivitatea anchetei impune, în primul rând, ca autoritățile să ia măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor privind faptele examinate, inclusiv, între altele, depoziții ale martorilor oculari, expertize, și, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, o autopsie aptă să furnizeze o evidență completă și precisă a rănilor și o analiză obiectivă a constatărilor clinice, mai ales a cauzei morții. Orice deficiență a anchetei care diminuează capacitatea acesteia de a stabili cauza morții sau persoana responsabilă riscă să ducă la concluzia că ancheta nu corespunde standardului cerut de Curte. O anchetă nu va fi efectivă decât dacă toate dovezile sunt analizate corespunzător și concluziile sunt concordante și motivate.
De asemenea, pentru ca anchetă să poată fi considerată efectivă este necesar ca persoanele responsabile de conducerea anchetei să fie independente de cele care sunt, eventual, implicate în deces. Ele trebuie, pe de o parte, să nu le fie subordonate din punct de vedere ierarhic sau instituțional, și, pe de altă parte, să fie independente din punct de vedere practic.
În plus, în cauzele în care folosirea forței de către autorități a dus la decesul unui individ, Curtea a decis că „o exigență de celeritate și de diligență rezonabilă este implicită în acest context”, un răspuns rapid al autorităților putând, în general, să fie considerat ca esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalității, și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță cu privire la actele ilegale. Acest lucru este valabil în toate cazurile în care o persoană moare în perioada în care este în custodia autorităților, deoarece adunarea elementelor susceptibile de a determina cauzele morții devine hazardată pe măsură ce trece timpul. De asemenea, atunci când actele care au cauzat moartea sunt determinate de rasism este foarte important ca investigația să fie efectuată cu imparțialitate și eficacitate, având în vedere nevoia de a reafirma continuu condamnarea rasismului de societate și de a menține încrederea minorităților în abilitatea autorităților de a le proteja de amenințarea violenței rasiste.
Curtea a subliniat că, pentru aceleași motive cu cele menționate anterior, trebuie să existe un element suficient de control public al anchetei sau al rezultatelor sale, pentru a garanta că responsabilii vor fi trași la răspundere. Curtea a indicat însă că publicitatea procedurilor de anchetă sau a rezultatelor poate satisface cerințele articolului 2 numai dacă, în circumstanțele cauzei, gradul de publicitate asigură posibilitatea tragerii la răspundere, atât în teorie, cât și în practică, a agenților statului implicați în eveniment. Este importantă aducerea faptelor la cunoștința publicului și, în special, a părinților victimelor.
Dacă gradul de control public necesar poate varia de la o cauză la alta, apropiații victimei trebuie, în toate cazurile, să fie asociați procedurii în măsura necesară protejării intereselor lor legitime. În acest context, Curtea a apreciat că ancheta nu este „efectivă”, în sensul arătat mai sus, în situația în care apropiații victimei trebuie să depună o plângere cu constituire de parte civilă pentru a putea fi implicați în procedura de anchetă. Din momentul în care au cunoștință de un deces survenit în condiții suspecte, autoritățile trebuie, din oficiu, să conducă o anchetă, la care apropiații defunctului trebuie, de asemenea, din oficiu, să fie asociați. Atitudinea acestora este însă indiferentă, lipsa acestora de interes în participare, prin solicitarea obținerii unor tipuri de probe, de exemplu, neputând avea ca efect eliberarea autorităților de sarcina de a lua toate măsurile posibile pentru a stabili adevărul și răspunderea celor vinovați.
Protecția procedurală este întărită de aplicarea articolului 13 al Convenției, care, pe lângă plata unor despăgubiri, impune investigații profunde și efective, apte să conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor de ucidere și presupune un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă. În consecință, exigențele articolului 13 depășesc obligația procedurală de anchetă efectivă.
Curtea a reținut că obligația procedurală a statului a fost încălcată în cazuri ca absența sistematică a oricărei anchete, în cazul anchetei care nu viza determinarea circumstanțelor exacte ale morții, ci dacă victima suferise rele tratamente anterior morții, ancheta nu s-a desfășurat cu promptitudine sau diligență rezonabilă, ancheta a avut o întindere limitată ca obiective și o durată scurtă, ancheta nu a fost condusă de persoane independente de cele implicate în evenimentele litigioase, decizia de a nu urmări penal nu a fost motivată, raportul de anchetă nu a fost făcut public și rezultatele anchetei nu au fost comunicate reclamantului, lipsind astfel elementele de control public și accesibilitate a apropiaților, părinții victimei nu au avut posibilitatea de a pune întrebări martorilor și au trebuit să aștepte publicarea raportului de anchetă pentru a afla toate dovezile privind faptele, nu a fost luate măsuri de prezervare a dovezilor la locul faptei și nu au fost efectuate toate măsurătorile necesare, au fost privilegiate informațiile primite de la agenții statului, spre exemplu raportul forțelor de securitate nefiind pus sub semnul întrebării atâta vreme cât nu existau elemente care să-l contrazică, numai în situația în care existau asemenea elemente, procurorul ar fi luat alte măsuri pentru investigarea cauzei, sau raportul acestora despre evenimente a fost însușit de procuror fără a fi confruntat cu alte probe ori a fost înlăturată depoziția unui martor esențial, numai pe baza declarațiilor acuzaților sau a colegilor acestora, nu a fost efectuată o reconstituire, deși aceasta era necesară, nu a existat un examen medico-legal corespunzător sau o autopsie, nefiind posibilă stabilirea cauzei morții, raportul de autopsie nu conținea informații importante care ar fi putut clarifica circumstanțele morții, nu au fost audiați unii martori oculari, nu au fost audiați membrii familiei decedatului, în anumite circumstanțe sau impunitatea de care se bucura poliția.
În cele ce urmează vom examina, mai întâi, obligațiile statului în cazul în care viața unei persoane este amenințată de comportamentul altei persoane, urmând ca apoi să analizăm celelalte obligații legate de protejarea vieții.
În ceea ce privește obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață, Curtea a hotărât, că aceasta depășește obligația primară de „adoptare a unei legislații penale efective” care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării și sancționării încălcării prevederilor sale. Articolul 2 al Convenției implică de asemenea, în anumite circumstanțe bine definite, o obligație pozitivă a autorităților de a lua preventiv, măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de actele criminale ale altui individ”.
Articolul 2 produce efecte interindividuale, în sensul că statele semnatare ale Convenției au obligația pozitivă de a adopta o legislație penală efectivă și de a crea mecanismele instituționale necesare pentru a asigura aplicarea eficientă a acestei legislații. În afară de această obligație de natură oarecum generală, statele mai și obligația ca, în anumite circumstanțe speciale, să ia măsuri concrete, de ordin practic, pentru protejarea unui anumit individ de amenințările venite din partea altor persoane.
Statele trebuie să-și îndeplinească obligația pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață ținând seama de „necesitatea de a se asigura că poliția își exercită puterile de a controla și preveni criminalitatea într-o manieră care respectă în întregime căile legale și alte garanții care restrâng în mod legitim întinderea actelor de investigare și aducerea infractorilor în fața justiției, inclusiv garanțiile conținute în articolele 5 și 8 din Convenție”.
Obligația pozitivă de a proteja viața persoanelor deținute implică acordarea îngrijirilor medicale, în scopul prevenirii morții. În consecință, Curtea a considerat, că „atunci când un deținut a decedat în urma unor probleme de sănătate, statul trebuie să furnizeze explicații cu privire la cauzele morții și la îngrijirile medicale ce au fost acordate acelei persoane înainte a surveni moartea”.
De asemenea, implică obligația de a preveni sinuciderea acestora, articolul 2 putând „să pună în sarcina autorităților obligația pozitivă de a lua preventiv măsuri practice pentru a-l proteja pe individ în anumite circumstanțe specifice, contra lui însuși”, și având în vedere că „orice privare de libertate poate antrena, prin chiar natura sa, tulburări psihice la deținuți, și, în consecință, riscuri de suicid”.
Totuși, acest lucru nu înseamnă că „orice prizonier ar trebui tratat ca prezentând un risc real și imediat de suicid, pur și simplu în virtutea faptului de a fi prizonier. Deși Curtea recunoaște vulnerabilitatea celor aflați în custodie, și ar putea accepta că, în general, riscul de suicid pentru deținuți poate fi mai mare decât în cazul populației, nu există nici o dovadă din care să rezulte altceva decât că suicidul în închisorile din Marea Britanie, de exemplu, este rar. Mai mult, Curtea consideră că, a privi toți deținuții ca prezentând un risc de suicid, ar impune nu numai o sarcină disproporționată asupra autorităților în situația neobișnuită în care au obligația pozitivă de a împiedica o persoană să-și ia propria viață, ci și o restrângere nepotrivită și potențial nenecesară a libertății deținutului. Curtea consideră că articolul 2 nu impune un astfel de standard minim în sarcina statului în situația în care nu există nici o altă dovadă că un individ determinat prezintă un risc cunoscut de suicid.
Realizarea acestei obligații este supusă acelorași principii ca și cele care guvernează protejarea vieții împotriva comportamentul criminal al terților, „autoritățile penitenciare trebuie să se achite de sarcinile lor de o manieră compatibilă cu drepturile și libertățile individului vizat”, trebuind „să decidă măsurile și precauțiile generale în scopul diminuării riscurilor de automutilare fără să impieteze asupra autonomiei individuale”, sau „măsuri mai stricte” pentru anumiți deținuți în funcție de circumstanțele cauzei. Curtea verifică dacă „autoritățile știau sau trebuiau să știe că există un risc real și imediat ca persoana respectivă să se sinucidă, și, în cazul afirmativ, dacă ele au făcut tot ceea ce se putea în mod rezonabil pretinde pentru a preveni acest risc”.
Obligația de a lua măsurile necesare pentru a protejara efectiv dreptul la viață există și în domeniul sănătății publice. Acest lucru ar putea implica, de exemplu, precauții pentru reducerea riscurilor unui program de vaccinare obligatorie. Așadar, în domeniul sănătății publice, statele au atât o obligație substanțială, care se rezumă la realizarea unui cadru reglementar care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea de măsuri apte să asigure protecția vieții bolnavilor, cât și o obligație procedurală, care constă în instaurarea un sistem judiciar eficace și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ ce se găsea sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății, atât cei care acționează în cadrul sectorului public, cât și cei ce muncesc în structuri private, și, dacă este cazul, obligarea acestora să răspundă pentru actele lor.
Statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viață, de exemplu, în materia luptei împotriva terorismului, statul trebuie, pe de-o parte, să-i sancționeze pe cei vinovați și, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situației generale. Alte obligații pozitive pot viza crearea unui sistem judiciar independent și eficient în vederea stabilirii cauzei morții și a pedepsirii celor vinovați sau protecția vieții deținuților față de comportamentul criminal al colegilor de detenție. De asemenea, statele au, în virtutea articolelor 1 și 2 din Convenție, obligația pozitivă de ordin procedural de a organiza anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieții persoanei și de a institui un sistem judiciar eficient care să permită stabilirea răspunderii și angajarea urmăririi penale împotriva vinovaților.
2.3: FRONTIERELE DREPTULUI LA VIAȚĂ
Frontierele dreptului la viață înseamnă, de fapt, frontierele vieții însăși. Această problemă poate avea o abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât și juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieții și felul în care el este perceput de principalele curente doctrinare și de către jurisprudența organismelor în materie, cât și la sfârșitul acesteia. Se pare că răspunsul este încă căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât și de societate în general.
În dreptul comparat se admite faptul că, în general, dreptul la viață este consacrat expres doar stricto sensu, ca un drept al individului de a cere protecția de către stat a inviolabilității vieții sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul legal al acestora și de interesul privat sau public, pe care aceștia îl reprezintă.
O problemă foarte importantă în ceea ce privește dreptul la viață este determinarea momentului din care aceasta este recunoscută ființei umane. Majoritatea textelor în domeniu nu indică cu precizie acest moment, susținând că acesta este recunoscut „persoanei”. Doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că acest drept implică nașterea. Numai Convenția Interamericană a drepturilor omului indică expres că dreptul la viață este recunoscut din momentul concepției.
Determinarea frontierelor dreptului la viață radică unele dificultăți. Acest lucru trebuie înțeles în mod strict. El nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de viață care reprezintă un drept economic și social.
Cu privire la acest aspect, există state părți la Convenție care incriminează prin legislația lor internă avortul, ca de exemplu Mexicul, dar până acum nici un stat nu a fost condamnat pentru încălcarea acestui drept din cauza unei legislații mai permisive în acest sens.
Așa cum specificam la început, frontierele dreptului la viață înseamnă de fapt frontierele vieții însăși. Această problemă poate avea atât o abordare fiziologică, etică, religioasă, cât și juridică. Aparent simplu, se pare că acestea sunt încă studiate atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât și de societate în general.
În privința primei frontiere a dreptului la viață, doctrina se confruntă cu problema inexistenței unei definiții incontestabile din punct de vedere științific a începutului vieții, deși au fost formulate diverse teorii. Întrebarea care se pune este dacă viața ființei umane începe de la naștere sau de la concepție. Textele juridice interne și internaționale nu conțin nici o reglementare a acestei probleme, iar acest lucru poate avea consecințe deosebit de grave, cum este cazul manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionului uman sau al fertilizării artificiale.
Prima frontieră a vieții se referă la momentul de început, dar și în această privință lipsesc părerile unanime. Răspunsul la această problemă are consecințe deosebite asupra manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizării artificiale.
Embrionul nu este menționat expres de nici o dispoziție a textelor internaționale tradiționale. S-a pus problema și în cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dacă articolul 2 protejează embrionul, asimilându-l expresiei „orice persoană”. În timpul elaborării articolului, termenul folosit nu a făcut obiectul nici unei dezbateri. Scopul acestei generalizări era să ofere individului o protecție față de abuzurile comise în timpul celui de-al doilealea Război Mondial. În acest sens nu există o jurisprudență care să ofere un răspuns cert și preferă să lase totul la aprecierea statelor care în marea lor majoritate acceptă practici ca avortul.
Fosta Comisie Europeană a ținut să precizeze că sarcina nu vizează numai domeniul vieții private, deoarece în momentul în care o femeie este însărcinată, viața sa este direct asociată cu fătul care se dezvoltă. Prin această decizie, Comisia părea să recunoască faptul că problema avortului presupune în realitate un conflict de interese, cel al mamei și cel al copilului nenăscut. Mergând mai departe, Comisia a admis că termenul „orice persoană” nu se poate aplica decât după naștere, deoarece limitările acestui drept nu pot viza decât persoane deja născute și nu pot fi aplicate fătului. Dar în unele cazuri rare nu poate fi exclusă aplicarea acestui text și embrionului, ca de exemplu în cazul articolului 6 alineatul 1 privind dreptul la un proces echitabil.
În consecință, articolul 2 nu poate transforma dreptul la viață într-un drept absolut deoarece protecția mamei nu poate fi disociată de cea a copilului care se va naște. În caz contrar, ar trebui să deducem că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina prezintă un pericol pentru viața mamei. O asemenea concluzie ar transforma viața fătului într-una mai pretențioasă decât cea a mamei, constituindu-se într-o limitare implicită a dreptului la viață al acesteia, neprevăzută însă de articolul 2 alineatul 2 al Convenție. Comisia estimează că o astfel de interpretare ar fi contrară obiectului și scopului Convenției. În timpul semnării Convenției toate statele părți, cu o singură excepție, permiteau avortul atunci când era absolut necesar salvarea vieții mamei și, de atunci, legislațiile naționale privind întreruperea sarcini au tendința de a se liberaliza.
Hotărârile Curții se referă, însă, doar la prima fază a sarcinii și la avortul terapeutic. În această situație, chiar dacă s-ar recunoaște un drept la viață al fătului, acesta nu ar putea fi decât subsidiar vieții mamei, soluție adoptată și de majoritatea legislațiilor naționale. Datorită ariei restrânse de aplicare, dreptul la viață al fătului încă nu își găsește un răspuns clar. Avortul voluntar a făcut obiectul unei decizii, în care fosta Comisie Europeană a constatat că în practica statelor există diferențe considerabile. Dacă unele state se pronunță pentru neaplicarea acestui articol fătului, altele susțin o aplicare parțială, iar altele consideră dreptul la viață ca un drept absolut. De aceea, Comisia a admis că în această problemă, statele ar trebui să beneficieze de o putere discreționară.
Lipsa unei poziții clare a C.E.D.O. privind dreptul la viață al fătului și faptul că se admite posibilitatea recunoașterii lui în anumite cazuri rare, a fost criticată de mulți doctrinari. Astfel, Curtea a exprimat clar principiul că fătul beneficiază de un drept la viață, dar subordonat dreptului la avort al femeii. Însă la scurt timp după, a stabilit că neincriminarea faptei de suprimare a vieții unui făt anterior nașterii, ca omor, de către legislația penală fracceză, nu constituie o încălcare a dreptului la viață. Pasând un astfel de „prejudiciu” în sfera răspunderii civile delictuale.
În ceea ce privește cealaltă frontieră a vieții, cel mai adesea se pune problema existenței sau nu a unui „drept de a muri”. Aceasta este disputa cu privire la eutanasie. Datorită complexității și diversității de argumente teoretice în favoarea sau împotriva acestui drept, precum și a teoriilor care consideră acest presupus drept, ca o componentă fie a dreptului la viață, fie a altui drept, doctrina o tratează pe larg.
Problema acestei frontiere rămâne una controversată. Legislațiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei, deși toate sunt părți ale C.E.D.O. Curtea a arătat că articolul 2 nu poate fi interpretat, fără o distorsiune de limbaj, ca acordând un drept diametral opus, adică dreptul de a muri, de mâna unui terț sau cu asistența unei autorități publice. Curtea a refuzat astfel orice interpretare evolutivă a Convenției în cazul articolul 2, apreciind că, „într-o chestiune atât de delicată, soluția trebuie să fie politică prin revizuirea textului convențional, iar nu judiciară”.
2.4: PROIECTUL SMURD ÎN ROMÂNIA
În legătură cu dreptul la viață, ca și caz particular, putem discuta despre instituțiile abilitate să ofere protecție și să asigure menținerea vieții persoanelor. Aici voi aborda cazul serviciului SMURD întâlnit în România.
Acest serviciu nu este unul privat, ci, conform Legii nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma sănătății, SMURD este un serviciu public integrat fără personalitate juridică, care funcționează în organigrama Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.
Activitatea SMURD-ului este reglementată foarte amănunțit prin acte normative, așa cum este reglementată activitatea serviciilor de ambulanță publice și private. Actele normative includ Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 126/2003 și un număr semnificativ de ordine de ministru care reglementează asistența medicală de urgență în România.
La început, activitatea desfășurată în primul an la Târgu Mureș sub denumirea SMUR, Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare. Această denumire este utilizată de servicii similare în țări francofone cum sunt Franța și Belgia. În anul 1993, introducând primul echipaj de descarcerare la Târgu Mureș și concomitent la Oradea, adaugându-se litera „D” pentru descarcerare, numele devenind SMURD, adică Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare.
Trebuie menționat că s-a încercat schimbarea denumirii SMURD în SIAMUD, Stația de Intervenție pentru Asistență Medicală de Urgență și Descarcerare, cu speranța de a scădea rezistența de atunci a Ministerului Sănătății împotriva SMURD-ului. Unele județe au folosit această denumire o scurta perioadă însă, în final, s-a revenit la denumirea inițiala confirmată și prin lege.
SMURD-ul românesc a devenit acum un model și pentru alte state, așa cum a arătat ministrul Sănătății, Attila Cseke care afirma „Nu am afirmat niciodată, și, din păcate, nu pot să afirm nici astăzi, că avem un sistem sanitar perfect, dar este evident că sunt anumite componente ale lui, și SMURD-ul prin excelență este una dintre aceste componente care functionează foarte bine și pe domeniul de urgență întotdeauna este loc de mai bine, dar este evident, din experiența pe care o am în aceste nouă luni la Ministerul Sănătății și din contactele cu reprezentanții altor state, ca SMURD-ul din România chiar a devenit un model și pentru alte state”.
În septembrie 1990, Clinica de Anestezie Terapie Intensivă a început experimentarea unui sistem de urgență, după modelul altor state europene. Serviciul, denumit inițial SMUR, Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare, avea în dotare o mașina pentru intervențiile rapide, fără posibilitatea de transport al pacientului.
În anul 1991 SMUR primește prima ambulanță de reanimare, ca donație din Germania, iar în luna octombrie a aceluiași an SMUR a început o perioadă experimentală de șase luni. Echipajul a intrat sub coordonarea operativă a Grupului de Pompieri Militari Mureș, care urma, în această fază, asigura conducătorii auto pentru ambulanța de reanimare și spații de cazare și instruire pentru personalul medical. Coordonarea medicală era asigurată în continuare de Clinica de Anestezie Terapie Intensivă.
În anul 1992 SMUR inițiază colaborări de lungă durată cu organizații din Marea Britanie și Norvegia. Crucea Roșie Norvegiană din localitatea Sauda a început sprijinul prin dotarea SMUR-ului cu ambulanțe și echipament medical de urgență. Serviciul de Urgență al Spitalului Regal din Edinburgh și Brigada de Pompieri Strathclyde din Glasgow au început un program intens de sprijin pentru dezvoltarea asistenței medicale de urgență și pentru dotarea și pregătirea pompierilor în noi domenii de intervenție, descarcerarea și intervenția la accidentele chimice. A fost creat primul laborator de instruire pentru urgență donat de Fundația pentru o Societate Deschisă din Statele Unite.
La 5 noiembrie 1992, Ministrul Sănătății a declarat proiectul Centru Pilot Național, prin ordinul ministrului 1094.
În mai 1993 a fost creată camera de reanimare din cadrul Spitalului Clinic Județean Mureș, cu sprijinul Serviciului de Urgență al Spitalului Regal din Edinburgh. Astfel, mortalitatea în cadrul Serviciului de Primiri Urgență al Spitalului Județean Mureș a fost redusă cu aproximativ 50%. Brigada de Pompieri Strathclyde din Scoția a donat prima autospecială de descarcerare Grupului de Pompieri Mureș. Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare, SMUR, a devenit Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare, SMURD. Sistemul de gestionare a urgențelor inițiat la Târgu Mureș a fost adoptat în Oradea și Sibiu.
La 13 iulie 1994 s-a dat în folosință primul departament de urgență unic, amplasat în curtea Spitalului Clinic Județean Mureș după modelul celor din Marea Britanie și Statele Unite, cu sprijinul Serviciului de Urgență din Edinburgh și al BBC, Londra. S-a creat prima unitate de intervenție la accidentele chimice din România.
În octombrie 1996 președintele României a promulgat Legea 121 a Corpului Pompierilor Militari, care specifica, la articolul 9 și articolul 18 litera K, faptul că Pompierii Militari au ca atribuții și acordarea asistenței medicale de urgență și descarcerare. În urma noii legi, Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare a primit numele de Stația de Intervenție pentru Asistența Medicală de Urgență și Descarcerare sau SIAMUD. Unele județe au folosit această denumire o scurtă perioadă, însă în final s-a revenit la denumirea inițială confirmată și prin lege.
În 1997 s-a creat echipa de interventie rapidă. Aceasta include 25 de persoane dotate cu pagere care permit chemarea lor la orice oră în cazul unor accidente grave. Pregătirea în acest domeniu se continuă cu sprijinul Ambasadei Franței care finantează anual un curs în domeniul medicinei de catastrofă. S-a înființat noul dispecerat comun între SMURD și Serviciul de Ambulanța al Județului Mureș.
În 2000 au fost înființate două echipaje de prim-ajutor în cadrul Pompierilor civili dotate cu defibrilatoare semiautomate, în comuna Ibănești și în stațiunea Sovata, iar în anul 2001 s-a deschis primul dispecerat integrat 112 care deservește Pompierii, Poliția, Ambulanța și SMURD.
În 2006 a fost înființată și Fundația pentru SMURD, de către doctorul Raed Arafat, fondatorul SMURD. Scopul fundației se limitează la sprijinirea SMURD-ului și dezvoltarea asistenței medicale de urgență, ea neavând scop patrimonial și nici alte activități care să aducă vreun profit fondatorului sau membrilor boardului. Motivul înființării Fundației pentru SMURD a fost gestionarea donațiilor și sponsorizărilor către SMURD, precum și gestionarea campaniei „2% pentru SMURD”. Nu există nicio relație directă de subordonare sau de control între SMURD și Fundația pentru SMURD, cele două fiind două entități total diferite.
În cadrul SMURD lucrează trei categorii de angajați, respectiv personal medical angajat al spitalelor pentru echipajele de terapie intensivă mobilă și salvare aeriană, pompieri angajați ai Inspectoratului pentru Situații de Urgență din Ministerul Administrației și Internelor și piloți angajați ai Unității Speciale de Aviație din Ministerul Administrației și Internelor. De asemenea, mai există și un număr mic de pompieri sau paramedici angajați ai autorităților publice locale.
Activitatea SMURD este finanțată din bugetul de stat prin Ministerul Sănătății și Ministerul Administrației și Internelor, precum și din donații și sponsorizări. Unele echipaje SMURD primesc finanțare din partea autorităților publice locale, prin plata salariilor angajaților. Dotarea SMURD este făcută din bugetul de stat și, în unele situații, din bugetul autorităților publice locale, precum și din donații și sponsorizări în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Gama intervențiilor la care este solicitat SMURD include toate urgențele ce pun viața unei persoane sau a mai mai multora în pericol imediat. Acestea includ accidentele rutiere, exploziile, accidentele de muncă sau casnice, stările de inconștiență ce includ și stopurile cardiorespiratorii, suspiciunile de infarct, insuficiențele respiratorii acute și, nu în ultimul rând, accidentele cu victime multiple. Echipajul se deplasează indiferent de vârsta victimei.
CAPITOLUL 3: LIMITĂRILE IMPUSE DREPTULUI LA VIAȚĂ
Consacrarea, ocrotirea și garantarea prerogativelor subiective ale subiectelor de drept se regăsește ca o problematică indispensabilă și de importanță majoră pentru domeniul dreptului constituțional.
Noțiune de drepturi fundamentale se referă la drepturi subiective și la drepturi esețiale ce aparțin cetățeanului prezentând o importanță primordială atât pentru cetațean, cât și pentru stat și societate. În ceea ce privește definirea conceptului propriu-zis de drepturi fundamentale, acestea sunt acele drepturi subicctive esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru dezvoltarea personalității umane, drepturi stabilite si garantate prin Constituție și legi.
Restrângerea se referă la situațiile în care autoritățile statale au competența constituțională sau conferită în baza altor categorii de acte normative de a îngrădi exercitarea unor drepturi prin măsuri considerate necesare într-o societate democratică aplicate în scopul realizării unui interes public sau pentru a ocroti drepturile și libertățile altora.
Din punct de vedere sistemic îndeplinirea unei condiții presupune că deja cele anterioare au fost îndeplinite dând astfel limitării posibilității de restrângere a exercițiului unor drepturi un caracter de sistem ierarhizat.
Așa cum precizează și articolul 4 din Declarația Universală a Dreturilor Omului, nimeni nu are dreptul de a distruge drepturile și libertățile cetățeanului, restrângerile pot să vizeze exercitarea drepturilor fundamentale, dar nu pot să lezeze existența lor.
Noțiunea de limită a drepturilor fundamentale este cunoscută încă din secolul al XIX-lea când Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului se referă la limitele naturale al exercitării drepturilor naturale. Concepția susținută de această declarație este valabilă până în prezent. Limitele drepturilor fundamentale au o justificare socială și sunt determinate de interacțiunea dintre membrii societății în exercitarea drepturilor fundamentale.
În cazul dreptului la viață putem vorbi despre un paradox aparent ce ține de faptul că sunt evocate temperări atunci când avem de a face cu drepturi intangibile. Cu alte cuvinte, ne aflăm în situația clasică a drepturilor condiționate, deoarece ingerința statului este imposibilă. Pe de altă parte, în ciuda importanței sale, dreptul la viață cunoaște unele limitări speciale în cadrul articolului 2 și cu un caracter general în cadrul articolului 15 din Convenție. Articolul 2 al Convenției prevede patru ipoteze în care statul poate aduce atingere dreptului la viață, una fiind prevăzută în alinaetul întâi, partea finală și celelalte trei în următorul alineat.
3.1: LIMITĂRILE SPECIALE ȘI GENERALE ALE DREPTULUI LA VIAȚĂ
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă legătura naturală între libertățile fundamentale ale individului și exigențele unei societăți democratice.
În sistemul român de drept, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are o aplicabilitate directă, ca și în ordinea internă a numeroase alte state europene. Aplicabilitatea directă a Convenției este asigurată printr-un mecanism de ordin constituțional, care o integrează în dreptul nostru intern. Acest mecanism este consacrat în articolul 11 alineat 2 din Constituție, în temeiul căruia „tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
În consecință, prin ratificare, Convenția a dobândit aplicabilitatea directă în dreptul intern, iar cunoașterea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit o obligație pentru magistrați. Aplicarea directă conferă justițiabililor dreptul de a invoca dispozițiile Convenției, interpretate în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, direct în fața instanțelor naționale române. Totodată, aplicarea directă a Convenției permite judecătorului român să pronunțe soluții întemeiate pe dispozițiile acesteia și pe jurisprudența Curții.
Constituția României asigură nu numai aplicarea directă a Convenției, ci și preeminența acesteia în dreptul intern român. În acest sens, articolul 20 din Constituție statuează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar, dacă există neconcordanțe între aceste instrumente juridice și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin aceste prevederi constituționale se asigură garanții efective și concrete pentru aplicarea normelor Convenției în dreptul intern, atât de către forul abilitat să adopte legile naționale, cât și de către instanțele judecătorești chemate să le interpreteze și să le aplice.
Având în vedere acest cadru constituțional, judecătorul național este și rămâne pe deplin responsabil în aplicarea directă și uniformă a Convenției, devenind un element-cheie în asigurarea protecției juridice a drepturilor omului.
Articolul 2 din Convenție prevede că moartea un este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea articolului privind dreptul la viață în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță. La această măsură se poate apela în cazul asigurării apărării oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru efectuarea arestării legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute legal și pentru reprimarea unor tulburări violente sau a unei insurecții.
Așadar, alineatul 1 al articolului 2 prevede posibilitatea execuției unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care fapta săvârșită este pedepsită astfel de lege. Cu alte cuvinte, pedeapsa cu moartea nu este interzisă prin Convenție, cu condiția să fie respectat principiul legalității, iar condamnatul să nu fie supus unui tratament inuman și degradant.
Deși protejează valoarea umană supremă, dreptul la viață nu este un drept absolut în dreptul internațional, fiind permise atingeri licite ale acestuia, chiar și în situația când moartea este provocată intenționat. O asemenea atingere excepțională este pedeapsa cu moartea. Multe Constituții care nu consacră expres dreptul la viață, vorbesc totuși despre pedeapsa cu moartea. În acest sens putem da ca exemplu Italia, Japonia și India, care consacră un articol acestei pedepse excepționale.
În ceea ce privește înțelesul noțiunii de drept la viață prin prisma articolului 2, acesta nu este suficient de clar precizat. Astfel, spre deosebire de Convenția americană relativă la Drepturile Omului, Convenția europeană nu îl recunoaște în mod expres încă din momentul concepțiunii, ea nici măcar nu dă o definiție a cuvântului „viață”. Trebuie menționat că există o diferență între modul în care problema dreptului la viață este incriminată în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Tratatul Constituțional European.
Așa cum am arătat, în Convenția Europeană textul articolului 2 insistă asupra recunoașterii „dreptului la viață”, subliniind limitativ cazurile în care moartea este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol. În Convenția Europeană există un articol distinct cu privire la protecția integrității corporale, articolul 3 referindu-se la un alt aspect și anume interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Tratatul Constituțional European prevede însă dreptul la integritatea persoanei ca un drept distinct de dreptul la viață. Articolul II-63 din Tratatul Constituțional prevede că „Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică. În cadrul medicinei și biologiei, trebuie respectate în special consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei implicate, conform prevederilor legii; interzicerea practicilor eugenetice, în special a acelora care au drept scop selecția persoanelor; interzicerea utilizării corpului uman și părților sale, ca atare, ca sursă de profit și interzicerea clonării umane în scopul reproducerii”.
Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este prevăzută într-un text special, în articolul II-64 din Tratatul de la Lisabona.
Datoria statului de a garanta acest drept este enunțată cu claritate în majoritatea instrumentelor internaționale, el trebuind să adopte o legislație de asemenea natură încât protecția vieții să fie asigurată, iar toate atingerile aduse acesteia să fie sancționate din punct de vedere penal. Dacă obligația statului de a asigura protecția dreptului la viață pe calea unor măsuri legislative pare destul de clară, nu același lucru se poate spune în ceea ce privește prevenirea unor atingeri aduse dreptului la viață. Este evident că statul nu poate asigura o pază efectivă fiecărui cetățean, o bună parte din protejarea împotriva pericolelor fiind lăsată la vigilența indivizilor.
Cu toate acestea, există situații când statul poate fi obligat să adopte măsuri cum ar fi cazul în care vorbim de protecția unor colectivități dintr-o anumită zonă sau localitate amenințate de un dezastru iminent, cunoscut de autorități. O protecție rezonabilă a indivizilor împotriva atentatelor teroriste reprezintă obligația care a fost asumată, cu toată seriozitatea, de numeroase țări după atentatele din 11 septembrie 2001.
Trebuie menționat faptul că obligația statului neoprindu-se numai la asemenea situații. Practica europeană a mers și mai departe, stabilind că intervenția statului este necesară și în situațiile în care s-ar produce o lipsă de hrană sau poluarea aerului sau apei dintr-o anumită localitate. Comitetul pentru Drepturile Omului a considerat că ar fi de dorit ca toate statele să ia măsurile adecvate pentru a reduce mortalitatea infantilă și a face să crească speranțele de viață, în special adoptând măsuri de natură să elimine subalimentația și epidemiile.
Pedeapsa cu moartea este o formă de pedeapsă folosită de-a lungul istoriei, de către multe societăți. Pe măsură însă ce societățile au evoluat, nu au mai aplicat această pedeapsă, iar în cele din urmă, cel puțin în a doua jumătate a secolului trecut, au abolit-o. În anumite țări a fost interzisă în toate circumstanțele, în altele este permisă în timp de război, iar în țările care mențin această pedeapsă și pe timp de pace, s-a limitat recurgerea la ea doar în cazuri extreme.
Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată prin ratificarea cvasiunanimă Protocolului nr. 6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp de pace și prin Protocolul nr. 13 care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.
Orientarea spre abolirea pedepsei cu moartea transpare în toate actele Consiliului europei. Acolo unde pedepsa cu moartea mai este prevăzută de lege, ea trebuie rezervată celor mai grave crime și pronunțarea ei trebuie făcută cu respectarea garanțiilor unui proces echitabil.
În conformitate cu articolul 15 din Convenție, în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice stat poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de Convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații. De asemenea, nu se aceptă nici o derogare de la articolul 2 din Convenție, cu excepția cazului de deces ce rezultă din acte licite de război.
Orice stat ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat.
Paragraful 2 al articolul 2 prevede celelalte trei ipoteze în care moartea nu este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol, și anume atunci când ea rezultă din recursul la forță considerat ca absolut necesar pentru a asigura apărarea persoanei împotriva oricărei violențe ilegale, recursul la forță absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute sau recursul la forță absolut necesar pentru a reprima, în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecție.
Aceste excepții de la un principiu atât de important ca dreptul la viață sunt de cea mai strictă interpretare. Textul arată că recursul la forță trebuie să fie absolut necesar, aceasta însemnând că toate celelalte mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate. În plus, Comisia și Curtea au precizat că utilizarea forței trebuie să fie strict proporțională cu realizarea scopului autorizat.
Prima excepție de la regula respectării absolute a dreptului la viață este o aplicare a principiului legitimei apărări. Necesitatea efectuării unei arestări regulamentare sau de a împiedica evadarea unei persoane deținute în mod regulamentar poate justifica și ea atingerea adusă vieții, atât timp cât recursul la forță este absolut necesar.
Această restricție a făcut obiectul unei atenții deosebite din partea instanțelor de la Strasbourg, iar doctrina a încercat mereu să-i limiteze câmpul de aplicare. S-a precizat, astfel, că utilizarea armelor pentru a opera o arestare nu trebuie niciodată să rezulte din intenția de a ucide, iar moartea nu trebuie să fie decât consecința involuntară a acestei utilizări. Textul arată că recursul la forță trebuie să fie absolut necesar, aceasta nu înseamnă însă că toate celelalte mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate.
Ultima excepție prevăzută de articolul2 alineat 2 din Convenție vizează reprimare legală a unei revolte sau resurecții. În conformitate cu dispozițiile articolul 2 paragraful 2 litera a) din Convenția europeană, prin excepție de la regula respectării absolute a dreptului la viață, este justificat omorul în scopul asigurării apărării persoanei contra violenței nelegale. Această excepție este o aplicare a pricipiului legitimei apărări din dreptul penal. Este vorba despre situațiile în care organele de stat sunt martore ale unor violențe ilegale aplicate unor persoane. În asemenea situații ele trebuie să intervină și să apere victima, chiar dacă ar fi nevoie să facă uz de mijloace letale.
Dispoziția din Convenția europeană nu se referă la riposta persoanei aflate în legitimă apărare și care poate folosi orice mijloace, chiar pe cele mortale, dacă agresiunea îi amenință viața.
Convenția europeană, fiind un act internațional încheiat între state, cuprinzând numai drepturi și obligații ale autorităților naționale care au ratificat acest document, se referă exclusiv la acțiunile unui organ de stat care se află în situația de a apăra viața unei persoane supuse unor violențe ilegale din partea altei persoane.
Așa cum este formulat textul articolul 2 paragraf 2 litera a) organele de stat nu ar putea folosi violența în caz de legitimă apărare decât în situația în care ar fi amenințațe persoanele, nu și drepturile celui atacat sau interesul public. Moartea nu poate fi justificată, de exemplu, prin apărarea bunurilor unei persoane.
Cu totul altfel, în doctrina străină s-a apreciat ca justificată susținerea potrivit cu care situația stipulată în articolul 2 paragraful 2 litera a) din Convenția europeană „poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieți, cât și aceea în care s-ar apăra viața altei personae”.
Prin articolul 15 punctul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta autorizează decesul rezultat din „acte licite de război”. Această excepție face parte dintr-un sistem care permite statelor ca în caz de război sau de alt pericol public ce amenință existența națiunii, să se îndepărteze și chiar să înlăture textul Convenției și să ia măsuri derogatorii. Această dispoziție face implicit trimitere la regulile dreptului umanitar, așa cum este definit în convenția de la Haga din 1899 și mai ales în cele patru Convenții de la Geneva din august 1949.
Afirmarea, respectarea și garantarea materială a drepturilor omului prin legislația internă a statelor și printr-un control internațional eficace al Națiunilor Unite și al instituțiilor specializate este de natură să conducă la prevenirea încălcărilor și la corecta aplicare a legislației internaționale care consacră dreptul omului la viață, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecția sa socială și politica împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre, îimpotriva tuturor discriminărilor și vexațiunilor.
Omul, împreună cu drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare a umanității. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apărată de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică.
3.2: INCIDENȚA DINTRE DREPTUL LA VIAȚĂ ȘI DREPTUL PENAL
Geometria variabilă a conceptului analizat nu este exclusiv de „factură diacronică”. Ea are și o factură sincronică, în sensul că „arhetipul” Declarației Universale a Drepturilor Omului nu va fi regăsit, ca atare, în nici una dintre societățile coexistente la ora actuală în lume. Nici măcar în cele mai democratice. Această situație ține în mod decisiv de împrejurarea că între norma universală și aplicarea ei se interpune, ca un factor modulator, fizionomia distinctă a unei societăți date. Acesta este motivul pentru care examinarea problematicii drepturilor nu poate face abstracție de studierea dinamicii naționale sau internațional pentru a se desprinde, îndeosebi, specificul celor două categorii de reglementări.
În mod cert, conținutul concret al drepturilor omului este definit prin reglementările interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare individul în situația sa socială exactă, problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul său abstract la realitatea socială concretă.
În plan internațional, este desemnat raportul abstract-centrat pe anumite valori fundamentale dintre individ și societate. În plan național sunt vizate raporturile dintr-o societate dată, asupra organizării și funcționării căreia și-au pus amprenta, de-a lungul timpului, unele valori, tradiții și experiențe specifice. Din acest motiv, drepturile omului reprezintă „drepturi cu conținut variabil”, conținutul lor concret definindu-se în spațiul național în funcție de matricea elementelor obiective date și de cea a elementelor subiective.
Reglementările internaționale în materie vizează doar anumite valori fundamentale, existența, egalitatea, libertatea, munca, bunăstarea, demnitatea etc., cărora li se caută promovarea într-o normă juridică, la nivel internațional. Aceste valori, în stadiul actual de dezvoltare al umaniății, sunt operationalizate normativ ca drepturi subiective, drepturi ale cetățeanului, în ordinea internă a statelor, dobândind protecția necesară în cadrul și în limitele firești ale suveranității de stat.
Dreptul la viață este înfățișat ca având două dimensiuni, un conținut minimal și un conținut maximal. Stricto sensu, dreptul la viață protejează ființa umană contra atingerilor aduse integrității sale corporale din partea unei alte persoane, fiind deci în principal o interdicție de a ucide o altă ființă. Lato sensu, dreptul la viață reprezintă o expresie care desemnează ansamblul drepturilor care sunt atribuite ființelor vii în general și oamenilor în particular.
Apărarea persoanei și, îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indespensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar, mai ales, interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.
Atingerile aduse dreptului la viață pot privi acțiunile prin care se pune capăt vieții, moartea, concepută într-un sens general, pedeapsa cu moartea, întreruperea voluntară a sarcinii, eutanasierea, eugenismul, războiul și sinuciderea. Cele mai cunoscute accepțiuni ale dreptului la viață sunt cele oferite de instrumentele juridice care definesc și apără dreptul la viață.
Dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru apărarea valorilor sociale fundamentale, în condițiile existenței statului de drept.
Ca parte componentă semnificativă a culturii universale, „cuprinde exigențele fundamentale față de comportarea cetățenilor și față de valorile sociale care trebuie ocrotite prin aplicarea constrângerii juridice în formele sale cele mai grave, și anume pedeapsa”.
Fiind o expresie a progresului societății, care „în pluralismul și diversitatea ei, crează nu numai factori care respectă și ocrotesc valorile fundamentale ale societății, dar și factori negativi, de contestare a acestor valori”, dreptului penal îi revine sarcina de a organiza riposta împotriva acestor tendințe de subminare a păcii sociale și a bunei conviețuiri și de a lua măsuri contra acelora care stânjenesc viața socială.
Această ripostă trebuie însă să aibă la bază doi factori la fel de importanți, și anume, pe de o parte, „necesitatea respectării drepturilor fundamentale atât ale victimei, cât și ale agresorului”, pe de altă parte, „necesitatea evitării abuzului celor însărcinați cu combaterea manifestărilor infracționale, astfel ca riposta societății să îmbine eficiența cu legalitatea și imparțialitatea organelor care o exercită, singurele modalități în care societatea modernă concepe lupta împotriva infracțiunilor”.
Pornind de la faptul că respectarea drepturilor omului trebuie să constituie obiectivul principal al oricărei reforme penale, statelor membre ale Consiliului Europei, în procesul propriilor reforme în domeniu, le revine ca primă grijă adaptarea legislației lor penale la exigențele și nivelul cerințelor Convenției europene, „dispozițiile Convenției devenind la rândul lor standarde europene pentru legislațiile naționale”.
Între valorile sociale apărate de legea penală, un loc important îl ocupă protecția persoanei și a drepturilor sale. Aceasta se realizează prin stabilirea unui cadru larg și variat de incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce atingere sau se pun în pericol direct sau indirect multiplele drepturi sau interese ale persoanei umane.
Potrivit doctrinei penale, viața, ca însușire biologică a individului, constituie atributul sintetic și fundamental rar fără de care nu ar putea exista niciuna din celelalte însușiri ale persoanei. Mai mult, viața indivizilor este o condiție supremă a existenței societății însăși, fără respectarea acesteia nefiind posibilă nici colectivitatea umană, nici conviețuirea socială a indivizilor. Ca atare, viața dintr-o valoare biologică devine o valoare socială și juridică.
Marea majoritate a legislațiilor penale nu incriminează sinuciderea, adică suprimarea vieții de către subiect însuși, nici chiar în cazul nereușitei actului suicidal. Neincriminarea sinuciderii are la bază nu ideea după care individul ar dispune în mod liber de corpul său, ci concepția după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre privind autosuprimarea vieții, întrucât dreptul reglementează relațiile sociale, adică relațiile în care individul intră cu ceilalți semeni ai săi, nu cu sine însuși. În acest sens este formulată și norma de incriminare a omorului din legea penală română, dispozițiile articolul 174 Cod penal referindu-se la „uciderea unei personae”, adică la suprimarea vieții altei persoane decât autorul, acest argument fiind utilizat și de doctrina penală franceză.
Prin urmare, având la bază interesul societății pentru ocrotirea vieții persoanei, legislația penală română în vigoare nu admite omorul la cerere sau prin consimțământ, chiar și atunci când moartea ar deveni o soluție mai bună pentru bolnav, cum este cazul eutanasiei, socotind că s-ar putea reține cel mult o circumstanță atenuantă judiciară în favoarea autorului.
Constituțiile oricărui stat din lume, precum și toate convențiile internaționale privind drepturile omului afirmă, între principiile lor fundamentale, dreptul la viață al persoanei. În nici unul dintre aceste acte nu se prevede expresis verbis existența unui drept fundamental de a muri al persoanei. Problema admiterii sau respingerii constituționale a existenței acestui drept și, implicit, cea a eutanasiei, pasive sau active, și a suicidului asistat a rămas așadar în sarcina jurisprudenței și a doctrinei. Răspunsul este dificil de găsit, dar un prim punct de plecare ar fi acela de a ști dacă protecția pe care statul o acordă vieții persoanelor aflate sub jurisdicția sa este un drept sau o libertate. Într-o clasificare extrem de simplistă, sunt drepturi acele interese protejate la care persoana căreia îi aparțin nu poate renunța, în timp ce libertățile sunt atribute ce aparțin persoanei umane pe care ea poate decide în mod liber dacă să și le exercite sau nu.
Consider însă că, în condițiile actualei legislații, se poate promova o altă soluție conform căreia dreptul la viață nu implică și un drept de a muri, intrând în categoria libertăților. Aceasta pentru că, pe de o parte, neincriminarea tentativei de suicid nu poate să însemne că orice persoană are dreptul constituțional de a muri când și cum dorește, ci doar că, din rațiuni de politică penală, s-a considerat inoportună incriminarea acestei fapte. Viața unei persoane nu interesează doar pe aceasta, așa cum se întâmplă în cazul libertăților, ci este o valoare care interesează statul și societatea în ansamblul ei datorită implicațiilor deosebite sociale, economice și familiale pe care le implică.
Cu toate acestea, în situația bolnavilor incurabili, care au suferințe fizice și psihice insuportabile și care nu pot fi înlăturate medical, crede că există două argumente care pot justifica legal eutanasia sau asistența la suicid. Unul dintre el privește neresponsabilitatea medicului, iar celalalt privește dreptul persoanei la respectul vieții private, în temeiul căruia statul are o obligație pozitivă de institui un sistem care să îi permită să își aleagă momentul morții.
Problema statutului juridic al eutanasiei este una de durată, având diverse modalități de manifestare pe toată perioada, fiind caracterizată prin necesitățile perioadelor istorice respective și prin atitudinea luată de un stat sau altul față de un asemenea fenomen. Problema vieții și morții persistă chiar de la începutul apariției comunităților umane, fiind determinată de factori naturali, geografici și fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariția statului și dreptului, s-a încercat să se găsească o soluție viabilă privind natura eutanasiei și importanța ei pentru o anumită comunitate, civilizația secolului al XXI-lea rămânând în căutarea unei asemenea soluții.
Un alt caz avut în vedere este problema avortului. Determinarea cât mai exactă a momentului în care începe viața și protecția acesteia are o importanță care nu mai trebuie relevată. Este, de asemenea, evident că din momentul nașterii se poate vorbi cu certitudine de existența vieții.
Comisia a estimat că nu e chemată să decidă dacă articolul 2 nu privește deloc fătul sau dacă, din contra, îi recunoaște un drept la viață însoțit de limitări implicite. Ea estimează că autorizația de întrerupere a cursului sarcinii este acoperită de o limită implicită a „dreptului la viață” al fătului la acel stadiu, pentru a proteja viața și sănătatea femeii. Pasajele subliniate vin să probeze că articolul 2 s-ar aplica totuși cel puțin fazei avansate a sarcinii.
Contradicția de care vorbeam poate fi explicată prin aceea că embrionul este protejat ca și o ființă umană atâta timp cât nu intra în opoziție cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor deveni prioritare. Problema, în esență, este aceea de a ști care este obiectul principal al infracțiunii de avort, protecția embrionului sau a femeii însărcinate, fiind evident că se urmărește protejarea ambelor valori. Această problemă nu este lipsită de interes practic din cel puțin din două puncte de vedere. Pe de o parte, dacă obiectul principal este protecția vieții intrauterine, atunci autoprovocarea avortului este fapta prevazută de legea penală, iar cererea mamei de a avorta în condiții ilicite, reprezintă o instigare la întreruperea ilegală a cursului sarcinii, pe când dacă femeia este protejată în principal prin infracțiunea de la articolul 185 din Codul penal român, aceste fapte nu ar avea caracter penal. Pe de altă parte, răspunsul dat acestei probleme vine să clarifice natura faptei ca fiind o infracțiune formală sau de rezultat și implicit, din momentul consumării ei.
Iată așadar de ce situația trebuie analizată extrem de serios, iar, din păcate, atât doctrina, cât și jurisprudența, s-au marginit la aprecieri succinte și de multe ori confuze.
Deși este dreptul care protejează cea mai importantă valoare umană, baza pe care se grefează celelalte drepturi și libertăți fundamentale, dreptul la viață nu este un drept absolut, existând atingeri licite ale acestuia, în situațiile în care se provoacă intenționat moartea unei persoane, iar legea autorizează această faptă. Ingerințele licite ale dreptului la viață pot fi clasificate în două categorii, și anume aplicarea pedepsei cu moartea și alte situații în care uciderea unei persoane nu este ilicită. La nivel european, pedeapsa cu moartea este interzisă prin articolul 1 al Protocolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Același text, în articolul 2, permite totuși o excepție de la articolul 1, prevăzând că statele pot să prevadă în legislația națională o asemenea pedeapsă pentru fapte comise în timp de război sau în caz de pericol iminent de război.
Majoritatea statelor, printre care și România, au ratificat acest text, astfel că, la ora actuală în Europa mai există, formal în toate cazurile, pedeapsa capitală doar Grecia, Spania și Italia. Romania, ca și alte state, a prevazut în Constitutie abolirea pedepsei cu moartea.
La nivel mondial, pedeapsa capitală rămâne, în ciuda unei opoziții crescânde, o soluție în multe state. Dintre acestea, cel mai important sistem de drept în care aplicarea pedepsei cu moartea este obișnuită, este sistemul american, în care doar 16 state și District of Columbia abolind-o până în prezent.
Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 2 din Convenție implică pentru state o obligație pozitivă de a lua măsuri preventive de ordin practic pentru a proteja persoana a cărei viață este pusă în pericol. Autoritățile trebuie să ia măsuri concrete pentru a preveni materializarea unui risc cert și imediat pentru viața unei persoane. De asemenea, Curtea a decis că articolul 2 impune statelor obligația de a asigura o formă de anchetă eficace atunci când recursul la forță, în special cel al autorităților de stat, a condus la moartea unei persoane. În plus, statul trebuie să respecte și un principiu al proporționalității în situațiile în care se recurge la forță, fosta Comisie stabilind că, chiar dacă moartea n-a fost cauzată cu intenție și utilizarea forței a fost legală, poate să existe o atingere a dreptului la viață.
Convenția prevede în articolul 2 trei situații în care o atingere a dreptului la viață poate fi justificată, și anume apărarea contra unei violențe ilegale, arestarea legală și prevenirea evadării unei persoane deținută în mod legal sau reprimarea unei revolte sau insurecții. În toate cazurile însă, recursul la forță trebuie să fie absolut necesar, în acest context ținându-se cont de natura scopului urmărit, de pericolul pentru viața sau integritatea corporală a unei persoane inerente situației, precum și de nivelul riscului pe care îl presupune utilizarea forței pentru victime.
Relativ la aceste excepții, trebuie remarcat faptul că, în ceea ce privește legitima apărare, aceasta nu include și situația în care se apără un bun. Din acest punct de vedere, dreptul penal român, ca și acela al altor state europene, vine în contradicție aparentă cu dispozițiile convenționale. Am spus contradicție aparentă pentru că, chiar dacă articolul 44 din Codul penal vizează și protecția unui bun, în ipoteza uciderii celui care atacă patrimoniul, oricum nu s-ar reține legitima apărare, lipsind condiția proporționalității dintre atac și apărare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viață, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane, dar, în situații excepționale, și actele de natură a aduce atingere integrității fizice a unei persoane, săvârșite în condiții care periclitează viața persoanei, chiar dacă nu a survenit decesul acesteia.
Structurile europene sunt formate din mai multe instituții, care s-au constituit prin acorduri între statele europene interesate și în care acestea sunt reprezentate. Obiectul acestor instituții îl formează problemele economice, sociale, militare și politice considerate pe ansamblul statelor participante, dezvoltarea și rezolvarea problemelor fiecărui stat realizându-se în acest context. Scopul major al structurilor europene îl reprezintă dezvoltarea armonioasă, echilibrată, la un înalt nivel, a țărilor membre, precum și crearea celor mai adecvate mijloace pentru protejarea și apărarea securității naționale a fiecărei țări în parte și a tuturor împreuna.
Integrarea înseamnă, în primul rând, aderarea la structurile europene, ceea ce se realizează prin acorduri bilaterale între România și instituțiile respective reprezentând statele membre. Acestei deschideri îi urmează integrarea efectivă, un proces complex, care are la bază principiile compatibilității și complementarității și care constă în adaptarea economiei și a celorlalte domenii, social, militar și politic, la contextul realităților proprii țărilor integrate deja și împreună cu care va evolua ulterior ; dezvoltarea relațiilor, a cooperării cu instituțiile europene și parteneri din țările membre
În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.
CAPITOLUL 4: CONCLUZII
Omul, ființa socială, se raportează în mod necesar la semeni, la societate în ansamblu, acesta fiind cadrul care îi asigură existența și dezvoltarea prin aceea că „fiecare are un statut al său prin care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare”. Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite pentru existența umană, este necesar crearea și menținearea echilibrului în societate. Pentru a nu rămâne un simplu enunț, trebuie să existe, create de state și mai ales de organizarea internațională, mecanisme cu menirea de a veghea asupra apărării drepturilor omului.
În cadrul statal, oamenii au înțeles necesitatea statuării unor norme care să le guverneze activitățile. Astfel, au apărut treptat primele norme de drept, ințial nescrise, dar mai apoi, pe măsura evoluției societății, s-au impus normele scrise. Amintim aici unele din cele mai vechi legiuiri scrise, precum Codul lui Hamurabi. Din noianul de norme create de om pentru desfășurarea în bune condiții a vieții sociale, se detașează ca importanță cele care statuează respectul ce trebuie să existe între oameni, sub aspectele integrității corporale, a demnității, a valorilor sociale esențiale, în general.
Prin norme de drept s-a fundamentat astfel status libertatis al persoanei, noțiune care în timp a avut ca rezultat cristalizarea instituției numită a drepturilor omului, ce reprezintă o garanție solidă a desfășurării relațiilor arătate.
Astăzi, dreptul la viață este recunoscut ca unul din drepturile fundamentale ale omului, izvorul tuturor celorlalte drepturi și libertăți ale ființei umane, fără de care acestea din urmă n-ar putea fi concepute .
Abordarea științifică a momentelor de apariție a drepturilor omului și implicit a dreptului la viață, „trebuie să plece de la două premise, una de la constatarea sociabilității naturale a ființei umane, alta de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formațiuni sociale, indiferent de tipul de organizare.
Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.
Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios, dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă, cât și de cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui o societate democratică, condiție firească a afirmării demnității fiecărui individ, dar nici nu se poate realizarea cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor.
Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor ca în prag de nou secol și mileniu, să practice acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul salvagardării păcii și securității în lume.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană, nu se poate dezvolta armonios și în ritm ascendent dacă această dimensiune fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau încălcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncționalități sau chiar convulsii în cadrul societății. De aceea, statele și organizațiile internaționale create de ele, precum și organizațiile non-guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici și metode adecvate pentru respectarea drepturilor și garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaționale în această privință. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă națională, internă a statelor, ci una internațională, mondială, de a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internațională și în primul rând Organizația Națiunilor Unite.
Dintotdeauna drepturile omului și libertățile fundamentale au reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit și imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicația constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conștient sau inconștient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. Faptul că ființa umană s-a născut pentru a-și dezvolta eul și tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societății și în același timp și individului determină în același timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăți duce la degradarea și uciderea relațiior de orice fel la care este supusă ființa umană. Tema politica o constituie importanță cu care este pusă în discuție, de către cei care acced la putere, nevoia drepturilor omului. Într-o guvernare sănătoasă unde este asigurată libertatea publică, dar și dragostea de patrie, cea de libertate și virtutea politică conduc, cetățeanul trebuie să participe la toate acestea cu răspundere, interes și prseverență. De asemenea, drepturile omului și libertățile personale deschid și o temă socială pentru că, de fapt, acest motiv a fost unul principal pentru care aceste drepturi există astăzi. Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate, iar omul trebuie să înțeleagă că dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează rasa, culoarea sau statutul social, fiind esențială pentru reușita unei conviețuiri perfecte.
Diversitatea de abordări este, în ultimă instanță, explicabilă prin eterogenitatea comunității internaționale. Aceasta nu înseamnă însă că anumite valori nu pot fi comune mai multor culturi sau chiar tuturor și prin aceasta, să aibă caracter universal. Pe de altă parte, un este mai puțin adevărat că universalitatea valorilor și cele exprimate de drepturile omului beneficiază în cel mai înalt grad de un asemenea atribut, nu implică echivalență mecanică a mijloacelor și formelor fenomenalizării lor. Poate tocmai pentru că, asemenea indivizilor, înșiși, societățile „ascultă” de acea lege nescrisă a esenței umane, grație căreia evoluția lor în timp coincide cu o diversificare crescândă a formelor de împlinire a umanului.
Păcatul funciar al comunismului, care explica inaderența subiectivității umane la precepte1e sale, a constat tocmai în supoziția că indivizii ar putea fi modelați conform unor tipare unice. O probă indirectă a „fugii de uniformitate” a societăților o oferă constatarea că realizarea uniformității în aplicarea regulilor reprezintă, îndeobște, o problemă deosebit de dificilă. Inclusiv atunci când dreptul ce trebuie pus în aplicare are un conținut relativ precis. Ea devine și mai dificilă atunci când conținutul dreptului nu a fost încă definit în vederea aplicării sale. Și extrem de dificilă atunci când asupra interpretării dreptului de aplicat reverberează opțiuni și priorități contradictorii ale forțelor sociale și politice, ale grupurilor etnice coexistente într-o societate dată. Întrucât anatomia internă a unei societăți nu o poate copia perfect pe a alteia, chiar în condițiile în care structurile politice și economice sunt de aceeași factura, stat de drept, pluralism politic, piață liberă etc., nici modul concret de operaționalizare a exigenței universale de respectare, garantare și protejare a drepturilor omului într-o societate dată nu se poate suprapune cu cel existent într-o alta.
Respectarea efectivă a drepturilor omului presupune tocmai eradicarea sărăciei și accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu posibilitățile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor membrilor săi pe baza cuceririi științei și tehnicii și a folosirii naționale a resurselor materiale și financiare, astfel încât fiecare individ să fie interesat în progresul societății și al său personal. Aceasta implică un raport armonios între om, stat și societate, o solidaritate reciproc acceptată în interes comun.
Respectarea plenară a drepturilor omului presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe, astfel încât societatea să beneficieze de aportul constructiv al tuturor membrilor ei capabili de a-și exprima o voință politică și de a participa în mod conștient la luarea deciziilor adecvate în interesul comunității.
Într-un context generalizat, dreptul la viață cuprinde în structura sa totalitatea celorlalte drepturi, dar și îndatoriri recunoscute omului. După cum afirma Nietzche în „Dincolo de bine și de rău”, „A te abține reciproc de la practica ofensivei, a violenței, a jafului, a recunoaște voința semenului ca fiind egală cu a ta, iată doar câteva manifestări ale esenței vieții, ale voinței și dreptului de a trăi”.
Prevăzând necesitatea ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de viața sa, documentele adoptate la nivel european la care studiate precizează că în acele țări în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, condamnarea la moarte poate fi pronunțată numai pentru crime extrem de grave și numai în concordanță cu prevederile legii.
Evoluțiile internaționale din ultimii ani, precum și implicațiile ce decurg în planul politicii externe a statelor și, deci, al securității și păcii mondiale, din afirmarea preocupării pentru respectarea drepturilor omului ca una dintre axele centrale ale noii ordini internaționale, impun examinarea atentă a conotațiilor și dimensiunilor tot mai complexe ale.acestui câmp problematic, pe terenul căruia s-au produs și continuă să se producă schimbări de mare semnificație. Numeroasele dezvoltări conceptuale, normative și instituționale din acest domeniu cer, la rândul lor, o analiză aprofundată, în măsură să elimine false1e dileme și să deceleze încărcătura axiologică și perspectivele pe care le oferă evoluția reglementărilor internaăionale în materie de drepturi ale omului.
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE:
Constituția României
Codul penal român
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice
Protocolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
Protocolului 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
II. MONOGRAFII:
M. DUVERGER- Constitutions et documents politiques, Paris 1964
V. DONGOROZ- Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, București 1971
H. ROBERTS- Les notion des droits et libértés fondamentales în Mélanges offerts à R. Cassin, Paris, 1987
M. CONSTANTINESCU, I. DELEANU, A. IORGOVAN, I. MORARU, F. VASILESCU- Constituția României – comentată și adnotată, București, 1992
I. CLOSCA, I. SUCEAVA- Tratat de drepturile omului,1995
G. GUILLAUME- La Convention Européenne des Droits de l’homme-commentaire article par article, Paris, 1995
A. BOROI- Infracțiuni contra vieții, București, 1996
D. MICU- Garantarea drepturilor omului în practica C.E.D.O. și în Constituția României, București, 1998
I. DOGARU, D. C. DĂNIȘOR- Drepturile omului și libertățile publice, București, 1998
H. TIGROUDJA, I. K. PANOUSSIS- La Cour Interamericane des droits de l’homme, Bruxelles, 1998
AL. BOROI- Infracțiuni contra vieții, București,1999
A. FUEREA- Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, 2000
T. DRĂGANU- Declarațiile de drepturi și repercursiunile lor în dreptul internațional public, București, 2001
C. BÎRSAN- Uniunea Europeană și Convenția europeană a drepturilor omulu: Unitate sau dualitate în protecția europeană a drepturilor omului?, București, 2003
GHE. SCRIPCARU- Introducere în biodrept, București, 2003
M VOICULESCU- Drepturile omului și problememe globale contemporane, București, 2003
G. ANTONIU- Reforma legislației penale, București, 2003
M. VOICU- Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență, București, 2004
M. SELEGEAN- Drepturi și lbertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., București, 2005
C. BÂRSAN- Convenția Europeană a drepturilor omului- comentariu pe articole, București, 2005
B. SELEJAN-GUȚAN, H. A. RUSU- Jurisprudența C.E.D.O., București, 2006
O. PETRESCU- Convenția europeană a drepturilor omului și dreptului penal român, București, 2006
C. Bîrsan, M. Eftimie- Convenția europeană a drepturilor omului, București, 2006
B. SELEJAN-GUȚAN- Protecția Europeană a Drepturilor Omului, București, 2006
N. M. VLĂDOIU- Protecția constituțională a vieții, integritătii fizice și a integrității psihice, București, 2006
F. SUDRE- Drept european și internațional al drepturilor omului, București, 2006
S. GREER- The European Convention on Human Rights. Achievements, Problems and Prospects, Cambridge, 2006
G. LIICEANU, Despre limită, București, 2007
V. DUCULESCU- Protecția juridică a drepturilor omului, 2007
M. JANIS, W.R. S. KAY, A. W. BRADLEY- European Human Rights Law, Oxford, 2008
J.-F. RENUCCI- Tratat de drept european al drepturilor omului, București, 2009
M. MIHĂILĂ, C. ANDRIȚOI- Protecția juridică a drepturilor omului, 2009
N. LUPULESCU- Drept umanitar, București, 2009
O. MASTACAN- Pedeapsa capitală în dreptul românesc, București, 2010
G. COCA- Interesul general și drepturile fundamentale ale omului, București, 2011
B. ONICA-JARKA- Drept internațional umanitar, București, 2011
G. M. PREDUCA- Drepturile omului- valențe juridice și canonice, București, 2011
I. M. ANGHEL- Drept diplomatic și consular, București, 2011
III. ARTICOLE:
F. PRZETACZNIK- The right of life as a basic human right, RDH, 1976
R. LEGEAIS- Légitime défense et protection des biens: Aperçus de droit comparé, RSC, 1980
A. BERNARDI- Les principes de droit national et leur développement au sein de systèmes pénaux français et italienne, RSC, 1994
R. KOERING-JOULIN, RTDH, 1996
A. BOROI- Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții, Revista Dreptul nr. 2/1995
A. BOROI- Eutanasia – concept,controverse, reglementare, Revista de Drept penal nr. 2/1995
R. CHIRITA- Dreptul constituțional la viață și dreptul penal, Studii Universitatis Babeș Bolyai nr. 2/2001
V. COJOCARU- Impactul O.N.U. asupra sistemului internațional, Revista națională de drept, 2001
O. DE SCHUTTER- L’aide au suicide devant la Cour Européenne des droits de l’homme, RTDH, 2003
N. PAVEL- Considerații teoretice referitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, Revista Dreptul nr.5/2003
S. SCĂUNAȘ- Noul mecanism de control pentru apărarea drepturilor omului, Revista Studio de drept internațional public, 2006
L. DUMNEANU- Infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei în viziunea dreptului comparat, Revista Națională de Drept, nr. 10-12/2009
IV. ALTE SURSE:
V. BERGER – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
C.-L. POPESCU- Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)
R. RĂDUCANU- Protejarea dreptului la viață-drept fundamental al omului-prin normele penale
I. SABĂU-POP- Interferența dintre drepturile omului și dreptul internațional public
I. MOROIANU ZLĂTESCU, R. C. DEMETRESCU- Din istoria drepturilor omului
G. DEL VECHIO- Diritto naturale e unità europea
C. PUIGELIER- Qu’est-ce qu’un droit a la vie?
V. SITEURI:
www. avort. Ro
www.smurd.ro
www.smurdmures.ro
www. orthodoxphotos. Com
www. altermedia. Info
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE:
Constituția României
Codul penal român
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice
Protocolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
Protocolului 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
II. MONOGRAFII:
M. DUVERGER- Constitutions et documents politiques, Paris 1964
V. DONGOROZ- Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, București 1971
H. ROBERTS- Les notion des droits et libértés fondamentales în Mélanges offerts à R. Cassin, Paris, 1987
M. CONSTANTINESCU, I. DELEANU, A. IORGOVAN, I. MORARU, F. VASILESCU- Constituția României – comentată și adnotată, București, 1992
I. CLOSCA, I. SUCEAVA- Tratat de drepturile omului,1995
G. GUILLAUME- La Convention Européenne des Droits de l’homme-commentaire article par article, Paris, 1995
A. BOROI- Infracțiuni contra vieții, București, 1996
D. MICU- Garantarea drepturilor omului în practica C.E.D.O. și în Constituția României, București, 1998
I. DOGARU, D. C. DĂNIȘOR- Drepturile omului și libertățile publice, București, 1998
H. TIGROUDJA, I. K. PANOUSSIS- La Cour Interamericane des droits de l’homme, Bruxelles, 1998
AL. BOROI- Infracțiuni contra vieții, București,1999
A. FUEREA- Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului, 2000
T. DRĂGANU- Declarațiile de drepturi și repercursiunile lor în dreptul internațional public, București, 2001
C. BÎRSAN- Uniunea Europeană și Convenția europeană a drepturilor omulu: Unitate sau dualitate în protecția europeană a drepturilor omului?, București, 2003
GHE. SCRIPCARU- Introducere în biodrept, București, 2003
M VOICULESCU- Drepturile omului și problememe globale contemporane, București, 2003
G. ANTONIU- Reforma legislației penale, București, 2003
M. VOICU- Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență, București, 2004
M. SELEGEAN- Drepturi și lbertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O., București, 2005
C. BÂRSAN- Convenția Europeană a drepturilor omului- comentariu pe articole, București, 2005
B. SELEJAN-GUȚAN, H. A. RUSU- Jurisprudența C.E.D.O., București, 2006
O. PETRESCU- Convenția europeană a drepturilor omului și dreptului penal român, București, 2006
C. Bîrsan, M. Eftimie- Convenția europeană a drepturilor omului, București, 2006
B. SELEJAN-GUȚAN- Protecția Europeană a Drepturilor Omului, București, 2006
N. M. VLĂDOIU- Protecția constituțională a vieții, integritătii fizice și a integrității psihice, București, 2006
F. SUDRE- Drept european și internațional al drepturilor omului, București, 2006
S. GREER- The European Convention on Human Rights. Achievements, Problems and Prospects, Cambridge, 2006
G. LIICEANU, Despre limită, București, 2007
V. DUCULESCU- Protecția juridică a drepturilor omului, 2007
M. JANIS, W.R. S. KAY, A. W. BRADLEY- European Human Rights Law, Oxford, 2008
J.-F. RENUCCI- Tratat de drept european al drepturilor omului, București, 2009
M. MIHĂILĂ, C. ANDRIȚOI- Protecția juridică a drepturilor omului, 2009
N. LUPULESCU- Drept umanitar, București, 2009
O. MASTACAN- Pedeapsa capitală în dreptul românesc, București, 2010
G. COCA- Interesul general și drepturile fundamentale ale omului, București, 2011
B. ONICA-JARKA- Drept internațional umanitar, București, 2011
G. M. PREDUCA- Drepturile omului- valențe juridice și canonice, București, 2011
I. M. ANGHEL- Drept diplomatic și consular, București, 2011
III. ARTICOLE:
F. PRZETACZNIK- The right of life as a basic human right, RDH, 1976
R. LEGEAIS- Légitime défense et protection des biens: Aperçus de droit comparé, RSC, 1980
A. BERNARDI- Les principes de droit national et leur développement au sein de systèmes pénaux français et italienne, RSC, 1994
R. KOERING-JOULIN, RTDH, 1996
A. BOROI- Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții, Revista Dreptul nr. 2/1995
A. BOROI- Eutanasia – concept,controverse, reglementare, Revista de Drept penal nr. 2/1995
R. CHIRITA- Dreptul constituțional la viață și dreptul penal, Studii Universitatis Babeș Bolyai nr. 2/2001
V. COJOCARU- Impactul O.N.U. asupra sistemului internațional, Revista națională de drept, 2001
O. DE SCHUTTER- L’aide au suicide devant la Cour Européenne des droits de l’homme, RTDH, 2003
N. PAVEL- Considerații teoretice referitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, Revista Dreptul nr.5/2003
S. SCĂUNAȘ- Noul mecanism de control pentru apărarea drepturilor omului, Revista Studio de drept internațional public, 2006
L. DUMNEANU- Infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei în viziunea dreptului comparat, Revista Națională de Drept, nr. 10-12/2009
IV. ALTE SURSE:
V. BERGER – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
C.-L. POPESCU- Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)
R. RĂDUCANU- Protejarea dreptului la viață-drept fundamental al omului-prin normele penale
I. SABĂU-POP- Interferența dintre drepturile omului și dreptul internațional public
I. MOROIANU ZLĂTESCU, R. C. DEMETRESCU- Din istoria drepturilor omului
G. DEL VECHIO- Diritto naturale e unità europea
C. PUIGELIER- Qu’est-ce qu’un droit a la vie?
V. SITEURI:
www. avort. Ro
www.smurd.ro
www.smurdmures.ro
www. orthodoxphotos. Com
www. altermedia. Info
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Viata (ID: 127558)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.