Dreptul la Munca din Perspectiva Drepturilor Si Libertatilor Fundamentale

INTRODUCERE

Fără îndoială, unul dintre cele mai efervescente procese ale ultimei jumătăți a secolului XX este evoluția drepturilor omului, domeniu care atrage tot mai numeroase și mai ferme acțiuni, atât pe plan național, cât și internațional. Astăzi, mai mult ca niciodată, națiunile își unesc eforturile spre a găsi rezolvare problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, spre a le proteja și promova prin metode cât mai eficiente, acordând astfel libertăților fundamentale respectul cuvenit.

Drepturile omului constituie o problematică ce poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state și pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaționale și de drept intern. Problematica drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public. Așa fiind, este evidentă existența unei relații între Dreptul Internațional Public și Dreptul Constituțional cu privire la obiectul comun al normelor și la valorile apărate de acestea față de ființa umană, de demnitatea ei și, deci, de drepturile ei fundamentale.

Doctrina și practica drepturilor omului au evoluat în timp. Primele acte prin care s-au legiferat drepturi fundamentale ale omului au existat în Anglia. Seria lor este deschisă de celebrul act constituțional din 1275 „Magna Charta Libertatum", în care găsim rudimentar enunțate două drepturi fundamentale ale omului: principiul legalității și interzicerea arestării arbitrare. Au urmat: The Petition of Rights – 1628, Habeas Corpus Act – 1679, Bill of Rights – 1689. Aproape un secol mai târziu un alt document important este edictat – Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776, act care promovează doctrina dreptului natural: toți oamenii se nasc egali și Creatorul lor îi investește cu anumite drepturi inalienabile, iar printre acestea se numără dreptul la viață, libertate și fericire. În august 1789 a fost adoptată Declarația drepturilor omului și cetățeanului, axată aproape exclusiv pe drepturile civile și politice.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa se manifestă o mișcare socială tot mai largă pentru emancipare economică a unor pături ale societății defavorizate. Sub presiunea mișcărilor muncitorești, guvernanții din tot mai multe țări încep să facă concesii economice și sociale clasei muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora. După primul război mondial, sub influența progresului economic, dar și ca răsplată națională oferită supraviețuitorilor, în diferite constituții, sunt proclamate anumite drepturi sociale și economice: dreptul la muncă, la salarizare corespunzătoare, la concediu, la securitatea muncii. Acestea au reprezentat, de altfel, centrul de interes și după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Îndeosebi în doctrina marxistă s-a insistat foarte mult pe importanța drepturilor cetățenești.

După cel de-al doilea război mondial asistăm la dezvoltarea unei concepții moderne cu privire la reglementarea internațională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări ale drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferințele cauzate de flagelul războiului, dar și să asigure un sistem efectiv de protecție a drepturilor care existau deja și erau reglementate de Liga Națiunilor. Astfel a fost adoptată Carta Națiunilor Unite în scopul creării condițiilor necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale, a justiției și a respectării obligațiilor care decurg din tratatele internaționale. Cel mai important moment din istoria codificării drepturilor fundamentale ale omului s-a petrecut la 10 decembrie 1948 (dată proclamată și Ziua Internațională a drepturilor omului), când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat „Declarația Universală a Drepturilor Omului".

În ultimele decenii au fost semnate numeroase tratate, pacte, convenții pe plan internațional, în cadrul cărora demnitatea și libertatea umană este apărată prin prevederea unor drepturi ce aparțin omului, precum și prin protecția și garantarea acestora. Totodată sunt condamnate actele care afectează în orice fel ființa umană, care urmăresc degradarea fizică și psihică a omului, care produc suferințe fizice sau mentale.

Persoana umană, individul este valoare și purtătoare de valori juridice. Ea este subiect de drept, deci titular de drepturi și obligații juridice. Calitatea aceasta este reflectată în conceptul juridic de capacitate juridică și ea exprimă aptitudinea de a avea în temeiul legii și de a exercita în limitele ei drepturi și obligații imanente ființei umane. Așa fiind, dreptul subiectiv sau dreptul care aparține unui subiect de drept, reprezintă conceptul juridic cu ajutorul căruia a fost definită poziția omului în societate, precum și relația individ – stat.

CAPITOLUL 1 : PREZENTAREA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

Considerații generale

Cadrul juridic internațional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente ce formează Carta internațională a drepturilor omului, documente ce au fost elaborate, adoptate și aplicate în cadrul ONU. Aceste documente sunt: Carta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două pacte ale ONU din 1966.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru și nici un vot împotrivă; un număr de opt state s-au abținut de la vot (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană și Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfășurării votului. Declarația avea să deschidă noi perspective în domeniul garantării și respectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică.

Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi : drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale. Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exercițiul acestor drepturi. Declarația nu este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înțelegere comun al drepturilor și libertăților fundamentale la care face referire Carta ONU.

Un moment important al activităților desfășurate de ONU pe linia apărării, promovării și respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaționale ale drepturilor omului : Pactul internațional cu privire la drepturile economice , sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Cele două Pacte internaționale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU și deschise spre semnare în decembrie 1966.

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenții specializate, pentru protecția unor categorii speciale de drepturi. În continuare prezint așa numitele “convenții – nucleu” ale sistemului ONU de protecție a drepturilor omului:

1. Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială;

2. Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradant;

3. Convenția pentru drepturile copilului;

4. Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei.

Consiliul Europei este o organizație internațională cu caracter interstatal, care a fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizații au fost : Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. În prezent Consiliul Europei are 47 de membri.

Scopul Consiliului Europei, așa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării și realizării idealurilor și principiilor, care sunt moștenirea lor comună și a facilitării progresului lor economic și social.

Organele Consiliului Europei sunt : Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară.

Comitetul Miniștrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din miniștrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor diplomatici permanenți la Strasbourg.

Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea dezbate acele chestiuni care sunt de competența sa, conform Statutului și prezintă concluziile sale Comitetului de miniștri sub formă de recomandări.

Adunarea Parlamentară are 318 membri și 318 supleanți, 18 aleși sau numiți de parlamentele naționale din cadrul membrilor acestora.

În decursul existenței sale, Consiliul Europei a desfășurat o activitate bogată, în special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste 150 de convenții și tratate europene printre care și Convenția europeană a drepturilor omului din 1950. România a aderat la Convenția europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30 din 1994.

Protocolul nr. 11 la Convenție aduce o modificare esențială în sistemul european instituționalizat de protecție a drepturilor omului care constă în instituirea unei jurisdicții unice și obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părți contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat și ratificat Convenția. Deci, în prezent instanța europeană are în componența sa 47de judecători.

Afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelungat proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea , depășind concepțiile anacronice , elitiste sau totalitare, care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.

Drepturile fundamentale constituie nucleul sistemului modern de drept care este construit în scopul protejării și a garantării acestora.Drepturile fundamentale aparțin cetățeanului sau individului și sunt indispensabile existenței acestuia în cadrul organismului social în vederea afirmării și dezvoltării personalității sale care, la randul său, asigură existența și evoluția ansamblului social conform dialecticii evidente a raportului dintre parte si întreg. Drepturile fundamentale sunt formulate în textele constituționale, legea fundamentală a unui stat, al cărui conținut este armonizat cu cel al tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective consemnate în norme juridice asigurând persoanei posibilitatea de a participa la raporturile juridice.În virtutea prevederilor legale, o persoana este îndreptățita să acționeze într-un anumit fel sau să pretindă din partea celorlalte persoane o atitudine corespunzatoare.Aceste pretenții sunt garantate de faptul că persoana respectivă beneficiază de sprijinul și protecția organismului statal.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru fiecare ființa umană sau pentru fiecare cetățean în interiorul granițelor statului său. În funcție de această caracteristică, care este cea mai importantă prin caracterul său definitoriu, pot fi identificate drepturile fundamentale în ampla categorie de drepturi subiective, ca drepturi pe care le au toți participanții la raporturile juridice. Această caracteristică de esențialitate pe care o au drepturile fundamentale este remarcată și discutată încă din timpul iluminismului francez, cand s-a susținut că drepturile omului sunt daruri ale naturii de care nimeni nu se poate atinge. Plecand de la această idee a existentei ființei umane în afara voinței statale sau a comunității în care aceasta ființă apare prin naștere, s-a constituit categoria drepturilor naturale, denumit fundamentale sunt drepturi esențiale pentru fiecare ființa umană sau pentru fiecare cetățean în interiorul granițelor statului său. În funcție de această caracteristică, care este cea mai importantă prin caracterul său definitoriu, pot fi identificate drepturile fundamentale în ampla categorie de drepturi subiective, ca drepturi pe care le au toți participanții la raporturile juridice. Această caracteristică de esențialitate pe care o au drepturile fundamentale este remarcată și discutată încă din timpul iluminismului francez, cand s-a susținut că drepturile omului sunt daruri ale naturii de care nimeni nu se poate atinge. Plecand de la această idee a existentei ființei umane în afara voinței statale sau a comunității în care aceasta ființă apare prin naștere, s-a constituit categoria drepturilor naturale, denumită apoi de specialiști prin diferite sintagme: libertăți necesare, drepturi esențiale, libertăți importante, făcandu-se deja de la început o suprapunere semantică intre termenul de drept si cel de libertate.De aceea, atunci cand se pune în discutie problema drepturilor sau libertăților fundamentale, se face , în mod necesar, precizarea că acestea au cea mai mare importanță atat pentru individ –fie că este sau nu cetățean al unui stat-cat și pentru statul cu care acest individ este în raport juridic de drept constituțional, dar și pentru societatea umană în ansamblul său, pentru că fiecare dintre libertățile fundamentale constituie o baza pentru celelalte drepturi ale omului sau ale cetățeanului.Experiența existenței sociale îndelungate l-a învatat pe om să-și ocrotească interesele individuale prin armonizarea acestora cu cele colective instituind sistemul statal și instituția juridică a drepturilor. Omul, ca individ social, este titularul celor mai multe dintre drepturile și libertățile consfințite de textele de lege. Cele care au cea mai îndelungată tradiție și s-au impus prin importanta lor sporită atat pentru individ cat și pentru societate au devenit drepturi fundamentale.

Conceptul reflectă o apreciere subiectivă și dinamică deoarece aceste drepturi sunt diferit inventariate de la o epoca la alta sau de la un stat la altul în funcșie de aprecierea lor comparativ sincronică. Problema viziunii unitare și a realizării unei concepții unice cu privire la definirea și identificarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor capătă o rezolvare pozitivă și ascendentă prin procesul de armonizare a drepturilor naționale cu principalele documente de drept internațional privind drepturile omului. Rezolvarea optima a acestor aspecte este determinată și de faptul că la nivelul dreptului internațional s-a produs o cristalizare ideologică și de conținut cu privire la clarificările necesare pentru definirea de drept al omului, noțiune ce include în mod absolut și esențial drepturile și libertățile fundamentale ale ființei umane ca locuitor al planetei sau ca membru al unei comunități statale în care este integrat ca cetățean al acesteia.

Selectarea și înscrierea acestor drepturi în textele constituționale sau ale declarațiilor de drepturi este în mod evident cea mai clară și indiscutabilă confirmare juridică a valorii deosebite pe care o au aceste drepturi în raport cu celelalte drepturi. În acest fel drepturile și libertățile fundamentale ale omului au devenit o institutie a dreptului constituțional, iar importanța acesteia consta în faptul că se instituie pentru sistemul statal obligația de a le garanta.

Libertățile sunt primele recunoașteri de drept care au fundamentat categoria drepturilor omului, ca o exigență a individului în opoziție cu autoritatea publica. O libertate reclamată de individ nu angajează și nu obligă o autoritate publică pentru că aceasta există, are caracter evident și natural, dar reclamă din partea autorității o atitutdine de recunoaștere și de abținere care să nu limiteze manifestarea individuală sau însăși existența individului.

Discutând despre libertăți, unii autori disting libertățile publice de libertățile private. Se pornește , de fapt , de la ideea că libertățile publice sunt manifestări în virtutea cărora individul își alege singur comportamentul în diverse domenii de relație sociala: sunt puteri recunoscute și garantate de dreptul obiectiv prin asigurarea protecției sociale. Se consideră că libertățile publice se identifică în raportul dintre persoana și organele de stat. Diferit de acest raport este cel care privește relația dintre individ și alți indivizi realizand raporturi strict interindividuale în baza unor libertăți private. Această teorie este criticabilă deoarece și raporturile interindividuale sunt reglementate și garantate de autoritate respectiv instituția statală.

În prezent din punct de vedere juridic între drept și libertate se pune semnul egalității; este vorba de o singură noțiune juridică pentru că dreptul este o libertate și libertatea este un drept.

Principiile ce guvernează drepturile și libertățile fundamentale ale omului

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.

Potrivit autorului Frederic Sudre, regimul juridic al drepturilor omului se organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în același timp convențională cât și jurisprudențială, și anume: aplicabilitatea directă, subsidiaritatea și eficiența normei convenționale de protecție a drepturilor.

Pe lângă acestea regimul juridic al protecției drepturilor și libertăților fundamentale este guvernat și de alte principii. Este esențial în analiza lor să ținem cont și de prevederile dreptului comunitar cu implicații asupra drepturilor și libertăților fundamentale.

Principiile generale de drept au fost tratate de literatura de specialitate drept o altă sursă a dreptului comunitar, la care s-a făcut referire adesea în practica Curții Europene de Justiție. Scopul trimiterilor și referințelor Curții la principiile dreptului a fost uneori acela de a se evita situațiile de „degenerare de justiție”, cu alte cuvinte, cazurile în care judecătorul ar refuza să pronunțe o hotărâre în cazul supus judecății, întrucât nu există reglementări aplicabile sau în reglementările aplicabile există lacune.

În cadrul tratatelor comunitare care sunt în vigoare nu există o prevedere expresă care să consacre aplicarea principiilor generale de drept sau a unor principii specifice, ca izvoare de drept comunitar.

În Statutul Curții de Justiție a Comunităților Europene nu apare nici o prevedere similară celei din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care permite acesteia să aplice „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”.

Cu toate acestea, în activitatea sa, Curtea de Justiție Europeană a apelat la principii generale de drept și , în plus, a conturat o serie de principii specifice, ori de câte ori sursele primare sau secundare ale dreptului comunitar nu dispuneau de reglementări. În hotărârile Curții apar frecvent referiri la „principiile generale comune din sistemele de drept ale statelor membre”

Literatura de specialitate distinge trei mari categorii de principii:

– principii juridice obligatorii, care sunt o moștenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit

– reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fără elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în aproprierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală sensibil egal(este, în fapt,o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene)

– reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare(inclusiv a Curții de Justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

Principiile ce formează prima categorie sunt întotdeauna prioritare, în sensul că sunt primele care se aplică dacă reglementările naționale nu cuprind prevederi în sensul urmărit. Principiile se aplică în primul rând ca rezultat al trimiterilor din normele cuprinse de tratate. În cazul în care în Tratate nu sunt cuprinse trimiteri directe la principiile de drept, acestea din urmă se vor putea aplica dacă nu sunt contrarii normelor de drept, ordinii publice sau bunelor moravuri.

Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunțate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală națională, în legi ordinare, în practica jurisdicțională etc.

Principiile generale de drept sunt cele comune tuturor sistemelor de drept din statele membre :

protecția drepturilor fundamentale ale omului

universalitatea și indivizibilitatea drepturilor și libertăților fundamentale

principiul respectării dreptului la apărare

principiul autorității de lucru judecat

principiul certitudinii juridice

principiul egalității

principiul loialității

principiul proporționalității

Pe lângă acestea, s-au conturat în dreptul comunitar și principii fundamentale specifice acestuia, rezultate din dispozițiile Tratatelor și/sau puse în valoare de practica Curții Europene de Justiție.

Acestea sunt :

principiul atribuirii de competențe

principiul priorității dreptului comunitar

efectul direct al dreptului comunitar

principiul eficacității

principiul subsidiarității

principiul recunoașterii reciproce

În România aplicarea și exercitarea tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale se conduc după anumite reguli fundamentale care rezultă atât din stipulările Capitolului I al Titlului al doilea al Constituției, cât și din prevederile altor articole.

Principiul universalității drepturilor și libertăților fundamentale – Constituția României arată că „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Universalitatea drepturilor și libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât și la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimă vocația omului, a cetățeanului pe planul realităților juridice interne fiecărei țări, pentru toate drepturile și libertățile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți.

Principiul neretroactivității legii – Constituția consacră în alineatul (2) al articolului 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție și anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

Față de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică și, desigur, în legislație, două mari excepții și anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde și cea privind legile interpretative. Anterior revizuirii Constituției alineatul (2) al articolului 15 prevedea numai excepția legii penale mai favorabile. Finalitatea stabilirii unor sancțiuni constă în realizarea scopului lor preventiv și represiv, astfel încât dacă pentru fapte sociale mai grave (infracțiuni) este unanim acceptată derogarea de la principiul neretro-activității legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora mai ușoare (contravenții). Ipoteza referitoare la legile interpretative rămâne valabilă, ea fiind la dispoziția autorității statale căreia îi revine atribuția interpretării general-obligatorii a legilor. Această ipoteză, însă. nu este în fond o excepție de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămurește înțelesul normei interpretate, dar nici nu adaugă și nici nu modifică acest înțeles, ci îl clarifică, în funcție de diversitatea situațiilor pe care norma interpretată le reglementează. De regulă, o asemenea interpretare este de competența organului care a emis norma, dar acesta – mai ales dacă este organul legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteză este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto sensu – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivității.

Egalitatea în drepturi a cetățenilor – Reprezintă principiul constituțional potrivit căruia, cetățenii români fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal. de toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără discriminări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice cât și de către ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin articolul 16 alineatele (1) și (3), precum și prin articolul 4 alineatul (2) din Constituție.

Funcțiile și demnitățile publice pot fi ocupate de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară – Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor și libertăților cetățenești, ci și pentru cel al accesului la autoritățile publice. Constituția utilizează termenii funcții și demnități publice. Pentru dreptul constituțional distincția nu este pur terminologică, ci de fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcționari publici, în sensul strict al dreptului administrativ. Demnitatea publică exprimă mai mult (și este prin excelență) o categorie a dreptului constituțional. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reținem că funcțiile și demnitățile sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda. Cât privește funcțiile publice este fără îndoială că textul constituțional se referă la acelea care presupun exercițiul autorității statale, un statut aparte și mai ales (o condiție, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului, potrivit art. 54 din Constituție este obligatorie.

Protecția cetățenilor români în străinătate și obligațiile lor – Acest principiu exprimă faptul că cetățenia română este legătura politică și juridică dintre cetățean și stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât și în afara frontierelor, în temeiul acesteia cetățenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecția autorităților române, iar acestea, au obligația constituțională de a le acorda protecția necesară. Modalitățile concrete de acordare a protecției depind, desigur, de sistemul juridic respectiv, în care regulile cuprinse în principiile și celelalte norme general admise ale dreptului internațional au importanța lor.

Cetățenii străinii și apatrizii se bucură în România de protecția juridică generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Dat fiind că populația unui stat cuprinde, în afara cetățenilor, și străini și apatrizi sistemul juridic și Constituția nu pot să nu recepteze această realitate și să nu reglementeze statutul juridic al tuturor persoanelor fizice.

Azilul este prin excelență un drept care aparține străinilor și apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea și protecția statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice (se mai numește și azil politic) și nu pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile, cu excepția celor care aparțin în exclusivitate cetățenilor români. În același timp, aceste persoane nu pot fi extrădate. Potrivit documentelor internaționale în materie, azilul este un act pașnic și umanitar și nu poate fi considerat ca un act inamical față de un stat. Cu toate acestea, un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există rațiuni serioase de a le considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, în sensul instrumentelor internaționale care au dispoziții referitoare la asemenea crime. În fine, aprecierea asupra motivației azilului revine statului care-l acordă, în exercițiul suveranității sale.

Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România – Extrădarea și expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelență libertatea individuală și dreptul la liberă circulație. Constituția valorifică o regulă de tradiție, care rezultă și din constituțiile străine și din documentele juridice internaționale, în conformitate cu care cetățenii proprii nu pot fi nici extrădați și nici expulzați. Expulzarea sau extrădarea propriului cetățean ar fi o măsură contrară legăturii de cetățenie care implică obligația de protecție pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetățenilor săi. Evoluția relațiilor interstatale, apariția pe scena internațională a Uniunii Europene și construcția unui așa-zis „spațiu de securitate europeană” (în domeniul justiției și afacerilor interne) au condus la adevărate mutații în plan juridic, astăzi, în cadrul Uniunii Europene fiind teoretic posibilă judecarea și executarea unor pedepse în statul în care faptele au fost săvârșite, indiferent de cetățenia făptuitorului. Având în vedere această realitate, revizuirea Constituției din 2003 a creat premisele participării României la acest spațiu juridic european, cu respectarea însă a tuturor condițiilor legale, cumulativ cu cele referitoare la reciprocitate în ceea ce privește extrădarea cetățenilor proprii.

Extrădarea este instituția juridică ce permite unui stat să ceară altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetățenii săi să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracțiuni, mai ales a unor infracțiuni internaționale grave, să nu rămână nejudecați și nepedepsiți, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Într-o definiție considerată mai exactă, extrădarea este „un act de asistență judiciară interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat” (Grigore Geamănu). Articolul 19 din Constituție nu a nominalizat situațiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, urmând ca autoritățile competente să procedeze la o interpretare și aplicare a instrumentelor juridice internaționale care privesc direct sau tangențial acest domeniu și desigur a legislației românești.

Expulzarea este instituția juridică ce permite autorităților publice dintr-un stat să oblige o persoană (cetățean străin sau apatrid) să părăsească țara, punând astfel capăt, în mod silit, șederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranță, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală și care se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de considerații de ordin politic, economic, juridic, menționându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acțiuni contrare legii sau acțiuni politice contra siguranței statului, ofense aduse statului de reședință sau unui stat străin.

Numai justiția poate hotărî extrădarea sau expulzarea. În trecut decizia a revenit autorităților administrative, limitarea controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce privește expulzarea prin aceea că ea răspunde în general unor motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii judecătorului. Față de realitatea că ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăți fundamentale, este normal ca justiția să decidă, pentru că în structura și sistemul Constituției României justiția este una din garanțiile (poate cea mai puternică și mai eficientă) exercitării drepturilor și libertăților constituționale.

Prioritatea reglementărilor internaționale – Constituția României exprimă într-o viziune modernă corelația dintre dreptul internațional și dreptul intern, cu aplicația sa specifică în domeniul drepturilor constituționale.

Prima regulă ce rezultă din articolul 20 al Constituției constă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte. Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaționale cuprinse în tratatele ratificate de România în situația în care s-ar ivi anumite nepotriviri – neconcordanțe – între ele și reglementările interne, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Trebuie menționat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.

Dispozițiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două consecințe majore. O primă consecință privește chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna și obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care România este parte. O a doua consecință privește autoritățile publice competente a negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale, care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai dificil de depășit să se folosească procedeul rezervelor sau declarațiilor. În acest sens, articolul 146 litera b) din Constituție stabilește competența Curții Constituționale a României de a controla constituționalitatea tratatelor și a altor acorduri internaționale, evident anterior ratificării lor. Această dispoziție trebuie corelată cu cea. a articolului 11 din Constituție, care face posibilă ratificarea unui tratat internațional ce ar cuprinde dispoziții contrare legii fundamentale doar după revizuirea Constituției.

Principiul liberului acces la justiție – se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetățean român, cetățean străin sau apatrid. El permite accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăți și a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituție sau din alte legi. De asemenea, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Articolul 21 din Constituție implică o corectă delimitare între dreptul la acțiune în justiție și obligația constituțională de ocrotire a drepturilor, libertăților și intereselor legitime. Caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor formulate în acțiunea în justiție va rezulta numai în urma judecății respective și va fi constatat prin hotărârea judecătorească. Folosind exprimarea interese legitime textul constituțional nu pune o condiție de admisibilitate a acțiunii în justiție, ci obligă justiția să ocrotească numai interesele legitime.

Revizuirea Constituției a adăugat două noi aliniate articolului 21, prin care se precizează că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și că jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite. Preluarea în textul constituțional din Convenția europeană a drepturilor omului a două coordonate esențiale pentru protecția drepturilor subiective, anume cea a procesului echitabil și a termenului rezonabil de finalizare a acestuia, constituie o corectă receptare a evoluțiilor juridice moderne la nivel european și o punere de acord a protecției juridice garantate drepturilor subiective prin reglementările interne cu cele internaționale.

Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți – Articolul 53 din Constituție permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești numai cu titlu de excepție, numai condiționat și numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale; prevenirea unei calamități naturale, a unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav. Revizuirea Constituției a adăugat articolului 53 o condiție suplimentară pentru ca restrângerea să poată opera, anume faptul ca ea să fie necesară într-o societate democratică, valorificând astfel prevederile documentelor internaționale în materie. Criteriul necesității limitării plasat în contextul unei societăți democratice va constitui un element de referință în analiza particulară a fiecărei situații în parte, atât de către legiuitor, atunci când acesta va adopta astfel de măsuri, cât și pentru judecătorul constituțional, atunci când el va fi chemat să controleze constituționalitatea unei astfel de măsuri.

Anterior revizuirii constituționale articolul 53 cuprindea doar referirea la necesara proporționalitate care trebuie să existe între măsura luată și cauza care a determinat-o, în vreme ce ulterior modificării constituționale la această condiție s-a adăugat și cea a aplicării sale nediscriminatorii. Evident că fiind vorba de o restrângere a exercițiului drepturilor sau libertăților, această măsură nu poate aduce atingere existenței drepturilor și libertăților, ci trebuie să se limiteze doar la condițiile lor de realizare în concret.

Principii fundamentale proprii dreptului la muncă.

Conținutul principiilor dreptului la muncă rezultă din ansamblul reglementărilor legale privind raporturile juridice de munca, având în vedere că dreptul la muncă este un drept complex, cuprinzător, care include o serie întreaga de alte drepturi, începand cu libertatea alegerii profesiei sau ocupației și până la încetarea raportului juridic de muncă. Principiile dreptului, idei generale și comune pentru întreaga legislație a muncii, privesc toate instituțiile dreptului, chiar dacă unele nu îți manifestă prezența cu aceiași intensitate în fiecare din instituțiile respective. Ele pot fi principii directoare care stau la baza edificiului juridic al unei instituții (de exemplu negocierea condițiilor de muncă, participarea liberă la grevă etc.), dar și principii corectoare care orientează aplicarea unei soluții juste (de exemplu, principiul bunei- credințe).

Acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului, garanția acordată indivizilor contra imprevizibilității normelor coercitive și a congruenței sistemului legislativ, adică concordant legilor, caracterul lor verosimil, oportunitatea lor în privința reglementării relațiilor sociale de muncă.

Potrivit Codului Muncii principiile dreptului muncii sunt:

– Libertatea muncii

– Interzicerea muncii forțate

– Egalitatea de tratament

– Protecția salariaților

– Libertatea de asociere

– Consensualismul, buna-credință, informarea, consultarea

– Libertatea muncii în străinătate

Unii autori precum Alexandu Țiclea , mai consacră și următoarele principii:

– Neîngrădirea dreptului la muncă

– Nediscriminarea în relațiile de muncă

– Negocierea condițiilor de muncă

– Disciplina muncii

– Perfecționarea pregătirii profesionale

– Dreptul la odihnă

– Dreptul la grevă

– Principiul concordanței legislației naționale cu Convențiile Organizației Internaționale a Muncii

Libertatea muncii poate fi corelată cu neîngrădirea dreptului la muncă. Principiul libertății muncii este reglementat în art. 3 din Codul muncii.Acest articol conține următoarele prevederi:

Libertatea muncii este garantată prin Constituție. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă și a profesiei, meseriei sau activității pe care urmează să o presteze.

Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispozițiilor alin. (1)-(3) este nul de drept.

Principiul libertății muncii este un principiu de natură constituțională. Astfel, art. 41 alin.1 din legea fundamentală dispune: „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”.

Chestiunea nouă pe care o aduce codul față de Constituție constă în referirea la libertatea muncii, nu la dreptul la muncă. Ideea de drept presupune existența unei obligații corelative, în timp ce noțiunea de libertate nu presupune cu necesitate existența unei atare obligații. Corelația dintre dreptul la muncă și libertatea muncii, constă în aceea că dreptul la muncă reprezintă posibilitatea exercitării în concret a libertății muncii, prin obținerea unui loc de muncă. Exercițiul libertății muncii prsupune exprimarea opțiunii juridice de a munci.

Observăm că atât legea fundamentală, cât și Codul Muncii nu proclamă direct dreptul la muncă. Dar, potrivit normelor internaționale, unul din drepturile esențiale ale omului este chiar dreptul la muncă.

În acest sens, Declarația universală a drepturilor omului, proclamă că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a profesiei și a felului muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de prestare a acestei munci (art. 23, pct.1).

Libertatea muncii , din punct de vedere juridic, presupune dreptul persoanei de a alege singură și liberă profesia, dacă muncește sau nu , unde, pentru cine și în ce condiții. Ea se manifestă prin caracterul contractual (convențional) al tuturor formelor raportului juridic de muncă. Libertatea muncii are două laturi :

– libertatea de a munci, care presupune dreptul oricărei persoane de a alege liberă locul de muncă, a profesiei;

– libertatea de a nu munci, care presupune interzicerea muncii forțate.

De asemenea , libertatea muncii este asigurată prin reglementarea încetării contractului de muncă prin inițiativa salariatului, act care ,spre deosebire prin încetarea din inițiativa angajatorului, nu este supus niciunei alte limitări sau condiții, în afară obligației de preaviz. În același timp, libertatea persoanei de a munci, presupune dreptul anagajatorului de a-și selecta angajații în mod liber.

Interzicerea muncii fortate. Dreptul la munca fiind o expresie a libertatii si personalitatii umane, este firesc ca o persoana sa nu poata fi obligate sa desfasoare o munca pe care nu si-a ales-o, sau nu a acceptat-o liber, sau sa munceasca intr-un loc de munca pe care nu l-a acceptat in mod liber.

În concordanta cu prevederile constitutionale cuprinse in art. 39, art. 4 din noul Cod al muncii, stabileste ca munca fortata este interzisa, si arata in alin. (2), ca termenul de munca fortata, desemneaza “orice munca sau serviciu impus unei personae sub amenintare sau pentru care persoana nu si-a dat consimtamantul de buna-voie”.

În consens, cu dispozitiile Conventiei pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale, legea noastra dispune ca nu constituie munca fortata sau activitatea impusă de autoritățile publice:

– Activitatile pentru indeplinirea indatoririlor militare, precum si cele desfasurate, in locul acestora, din motive religioase sau de constiinta;

– Munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata;

– Îndeplinirea obligatiilor civile stabilite prin lege;

– Prestatiile în caz de forta majora, respective in caz de razboi, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundatii, cutremure, epidemii sau epizotii violente, invazii de animale sau insect si, în general, in toate circumstantele care pun in pericol viata sau conditiile normale de existenta ale ansamblului populatiei ori ale unei parti a acesteia.

Principiul egalitatii de tratament poate fi corelat cu nediscriminarea in relatiile de munca. În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Orice discriminare directa sau indirect, fata de un salariat bazata pe criteria de sex, varsta, apartenenta nationala, rasa, etnie, religie, limba, handicap, optiune politica, origine sociala sau activitate sindicala fiind interzisa. Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii. Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.

Din prevederile Codului muncii, prezentate anterior, observăm că sensul egalității de tratament este multiplu, având mai multe componente.

În primul rând, legiuitorul trebuie să reglementeze raporturile de muncă în condițiile asigurării egalității juridice a părților ( angajatori și salariați ).

În al doilea rând, autoritățile publice , trebuie să trateze de pe aceleași poziții de egalitate, sindicatele și patronatele ca reprezentanți ai salariaților și ai angajatorilor; tot astfel, nu se pot adopta poziții discriminatorii în favoarea unei organizații patrinale, dar în detrimentul altuia.

În al treilea rând, angajatorul este obligat să nu săvârșească nicio discriminare directă sau indirectă față de salariat, bazată pe crieterii de sex, orientare sexuală, etc.

Această obligație este dezvoltată de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și de Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

În al patrulea rând, egalitatea de tratament funcționează și referitor la atitudinea organizațiilor sindicale față de diferite categorii de angajatori și a organizațiilor patronale față de diferite categorii de sindicate. Din principiul egalității de tratament și al nediscriminarii rezultă o serie de drepturi ale salariaților cărora li se conferă valoare de principiu:

– dreptul la condiții de muncă adecvate activității desfășurate;

– dreptul la protecție socială;

– dreptul la securitate și sănătate în muncă;

– dreptul la respectarea demnității și a conștiintei salariatului;

– dreptul la plată egală pentru muncă egală;

– dreptul la negocieri colective;

– dreptul la protecția datelor cu caracter personal;

– dreptul la protecția împotrivă concedierilor nelegale;

Protectia salariatilor. Principiul asigurării protecției muncii este reglementat în art. 6 din Codul Muncii. Acest articol conține următoarele prevederi, în ceea ce privește principiul asigurării protecției muncii:

Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.

Tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.

Pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.

A doua parte a acestui articol completează reglementarea legală detaliată mai sus a principiului egalității de tratament. Apreciem că acest principiu derivă din drepturile fundamentale ale omului, egalitatea în fața legii fiind reglementată la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Codul muncii prevede expres că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.

Potrivit art. 41 alin (2) din Constituție, măsurile de protecție privesc securitatea și sănătatea salariaților , regimul de muncă al femeilor și tinerilor, instituirea salariului minim brut pe țara garantă în plată , repausul săptămânal, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege. Prin urmare, protecția socială a muncii este o expresie a implicării statului, chiar și în condițiile economiei de piață, în asigurarea protecției salariaților și a celorlalți participanți la procesul de muncă.

Protecția muncii este alcătuită din totalitatea normelor care reglementează un ansamblu de măsuri tehnico-adminstrative, menite să asigure tuturor participanților la procesul de muncă condițiile optime pentru desfășurare activității, în vederea prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale.

Prin urmare, normele de protecție a muncii reglementează următoarele aspecte: organizarea activității de protecție a muncii; măsuri de prevenire a accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, precum și declararea, cercetarea și înregistrarea lor; răspunderea pentru încălcarea normelor de protecția muncii.

Măsurile de protecția muncii sunt stabilite în raport de condițiile concrete de la fiecare loc de muncă, de aceste măsuri ținându-se seama în organizarea și desfășurarea procesului de muncă.

Aceste masuri urmăresc înlăturarea sau diminuarea factorilor care caracterizează unele locuri de muncă in condiții grele și folosirea unor mijloace de apărare a sănătății și a vieții salariaților (de exemplu: instalații de aerisire, echipament de protecție, cunoașterea și respectarea normelor de protecția muncii de către întregul personal) .

Libertatea de ascociere. Principiul dreptului la asociere reglementat de cod în art. 7 și face referire la faptul că, atât salariații cât și angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor lor profesionale, economice și sociale.

Acest principiu izvorăște din art. 40 alin. 1 din Constituție, potrivit căruia „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”.

Importanța deosebită acordată partenerilor sociali rezultă și din aceea că au fost adoptate legi speciale în materie: Legea nr. 356/2001 a patronatelor și Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.

Potrivit art. 217, alin. (1) din Codul muncii, „ sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopul apărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor”.

Patronatele pot fi definite ca organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Nu orice angajator este și patron, ci numai persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată potrivit legii, care administrează și utilizează capitalul, indiferent de natura acestuia, în scopul obținerii de profit în condiții de concurență, și care angajează muncă salariată.

Expresia cea mai elocventă a dialogului sindicatelor si patronatelor constă în stabilirea condițiilor de muncă, încheierea contractelor colective, rezolvarea situațiilor pe care le presupun executarea raporturilor de muncă, desfășurarea concilierii conflictelor de interese, etc.

Pe langa lucrurile prezentate anterior, mai este necesar să subliniem și dreptul salariaților de a se organiza în asociații profesionale, de exmplu, al celor care lucrează în domeniul hotelier, arhitecturii, literaturii și al căror scop constă în promovarea intereselor membrilor respectivei organizații.

Acest drept de asociere în sindicate și în alte organizații cu caracter profesional se impune ca un principiu fundamental al dreptului muncii, deoarece aceste organizații realizează cadrul organizatoric de acțiune a salariaților, reprezintă unul din partenerii sociali în procesul muncii

Consensualismul, buna-credinta, informarea, consultarea. Potrivit art. 8 alin. 1 din Codul muncii “relatiile de munca se bazeaza pe principiul consensualitatii si al bunei credinte”. Conceptul de buna-credinta este unul constitutional de vreme ce art. 54 din legea fundamental dispune: “Cetatenii Romaniei, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa isi exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti”. Derularea raporturilor juridice sta sub semnul consensualitatii, din moment ce- conform art 8. Alin. 2 din Codul muncii- participantii la raporturile juridice de munca se vor informa si consulta reciproc, pe toata durata existentei acestora.

Ca regula, contractual individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor etc.

Buna credinta inseamna, in esenta, exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor in consens cu valorile morale, respectiv, cu loialitate, cu prudent, cu respectarea ordinii de drept, fara actiuni intempestive, potrivnice caracterului temperat, rational al conduitei subiectelor de drept.

Libertatea muncii in strainatate. Este un alt principiu care se regaseste in Constitutie care prevede, la art. 25, libera circulatie a cetatenilor. La randul sau, Codul muncii prevede: “Cetatenii romani sunt liberi sa se incadreze in munca in statele member ale Uniunii Europene, precum si in orice alt stat, cu respectarea normelor dreptului international al muncii si a tratatelor bilateral la care Romania este parte”.

Principiul libertății de mișcare a forței de muncă este reglementat în art. 9 din Codul Muncii și se referă la faptul că toți cetățenii români sunt liberi să se încadreze în muncă în statele membre ale Uniunii Europene, precum și în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internațional al muncii și a tratatelor bilaterale la care România este parte.

Această reglemenatre exprimă ,fără interpretări, libertatea cetățenilor români de a se încadra în muncă în statele membre ale Uniunii Europene și în orice alt stat, în condițiile dreptului internațional al muncii. În cod se mai prevede ca și element de raportare și tratatele bilaterale la care România este parte, ceea ce nu înseamnă neapartenența acestora la dreptul internațional, ci evidențiază importanța și egalitatea de forță juridică a bilateralității în fața multilateralității convențiilor internaționale.

Orice discriminare bazată pe naționalitate între lucrătorii statelor membre în ce privește angajarea și alte condiții de muncă sunt interzise. Lucrătorii au dreptul să circule liber în interiorul Uniunii. Aceștia mai au dreptul, sub rezerva unor limitări justificate de rațiuni de ordine publică, de securitate și sănătate publică:

– să răspundă ofertelor concrete de muncă;

– de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre în acest scop;

– de a se stabili temporar într-unul din statele membre în scopul de a exercita munca conform cu dispozițiile legale, regulamentare și administrative care reglementează munca lucrătorilor naționali;

– de a rămâne în condiții care vor face obiectul unor regulamente, stabilite de Comisie pe teritoriul unui stat membru, după ce au ocupat un loc de muncă.

Legea europeană sau Legea cadru stabilește măsurile necesare pentru realizarea liberei circulații a lucrătorilor. Ea este adoptată după consultarea Comisiei Economice și sociale. Aceasta vizează în mod desosebit asigurarea unei colaborări strânse între administrațiile naționale din domeniul muncii și eliminarea tuturor termenelor și altor restricții, care impun lucrătorilor din alte state membre alte condiții decât cele stabilite pentru lucrătorii naționali pentru libera alegere a unui loc de muncă .

Negocierea conditiilor de munca. Unul dintre principiile fundamentale care guverneaza dreptul muncii este principiul negocierii, negociere care poate fi individuala sau colectiva. Negocierea individuala intervine la incheierea contractului individual de munca, iar negocierea colectiva, la incheierea contractului colectiv de munca. In cazul negocierii contractului individual de munca, exista situatii in care nu se poate negocia partea legala a contractului, deoarece salariile, durata concediului de odihna si alte elemente sunt stabilite prin hotarare a Guvernului. Este cazul personalului bugetar din unitatile bugetare si regiile autonome cu specific deosebit pentru care opereaza o restrangere a autonomiei de vointa in material incheierii contractului individual de munca.

Disciplina muncii. Nici un proces de munca nu este posibil fara respectarea anumitor reguli, fara o ordine riguroasa. Notiunea de disciplina a muncii este inseparabila de cea de organizare a muncii. Noul Cod al muncii nu mai reglementeaza expres principiul disciplinei muncii, insa potrivit art. 39 alin. (2) lit. b) din Codul muncii, salariatului ii revine obligtia de a respecta disciplina muncii, parte component, in conditiile statului de drept, a disciplinei sociale, principiu care vizeaza, deopotriva, partile contractelor individuale si colective de munca. Nerespectarea disciplinei muncii, incalcarea regulilor stabilite de angajator, atrage raspunderea celor vinovati.

Perfectionarea pregatirii profesionale. Incadrarea in munca presupune o anumita pregatire profesionala, un anumit nivel al cunostintelor de specialitate. O asemenea pregatire profesionala nu poate sa ramana aceeasi pe ontreaga durata a raportului de munca, ci trebuie sa corespunda schimbarilor determinate de progresul tehnico – stiintific. Legislatia muncii prevedea, in reglementari anterioare Codului muncii, ca necesitatea perfectionarii pregatirii profesionale este un drept si o indatorire a salariatului. Noul Cod al muncii consacra un intreg capitol formarii profesionale. In acest context, se stabileste expres ca planul de formare profesionala (obligatoriu pentru fiecare angajator) face parte integranta din contractual colectiv de munca [ art. 191 alin (2)]. Astfel, prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, pe anul 2003, s-a prevazut in art. 81 alin. (3) ca “partile convin asupra necesitatii si obligativitatii perfectionarii profesionale a tuturor categoriilor de salariati, inclusiv a liderilor sindicali scosi din productie, la expirarea mandatului”.

Angajatorul are obligatia de a asigura salariatilor acces periodic la formarea profesionala, si a suporte toate cheltuielile ocazionate, daca participarea la cursurile si stagiile de formare profesionala este initiata de acesta.

Dreptul la odihna. Salariatii au si dreptul la odihna in scopul refacerii fortei de munca. In ansamblul sau, reglementarea dreptului la odihna este construita pe ideea fundamentala ca acest drept nu raspunde numai unui interes personal, ci face parte integranta din masurile de ocrotire si garanare a dreptului la munca. Principiul fundamental in materie este acela conform caruia durata efectiva a concediului de odihna, se stabileste prin negociere, este prevazuta in contractual individual de munca si se acorda proportional cu activitatea presata intr-un an calendaristic. Dreptul la odihna este garantat prin: stabilirea duratei maxime a zilei de munca de 8 ore; repaos saptamanal, reducandu-se incepand cu 1990 timpul de munca prin introducerea saptamanii de lucru de 5 zile; concedii anuale de odihna platite; reglementarea pauzei de masa in cursul programului de lucru etc.

Dreptul la greva. Constitutia Romaniei prevede dreptul la greva in art. 43, in sensul garantarii lui, atunci cand prevede in alin. (1) ca “salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale”. Dreptul la greva este recunoscut si functionarilor publici. Acest drept are nu numai un character constitutional, dar este in acelasi timp, socotit si ca “un principiu general de drept”.

In conditia reglementarilor actuale, greva apartine ca drept individual si colectiv numai salariatilor, chiar daca si alte categorii profesionale intra in greva, ca fapt social poate avea loc o incetare temporara a activitatii unei sau alteia din categoriile sociale (student, avocati, etc.) fara a reprezenta insa, din punct de vedere juridic, o greva.

Se considera ca greva, sub rezerva de a fi licita si a nesavarsirii cu vinovatie a unor acte sau fapte contra legii, de catre salariati, in mod individual, are drept efect suspendarea contractelor de munca.

Principiul concordantei legislatiei nationale cu Conventiile Organizatiei Internationale a Muncii. Cadrul general de manifestare a acestui principiu a fost stabilit de legiuitorul constituent, care in art. 20 alin (2) din Constitutie, recunoaste prioritatea dreptului international fata de dreptul intern. La nivelul legislatiei interne, au fost adoptate o serie de acte normative si au fost adoptate altele noi, in concordanta cu exigentele normelor internationale ale dreptului muncii.

Codul muncii, in art. 292, prevede ca legislatia muncii va fi armonizata permanent cu normele Uniunii Europene, cu conventiile si recomandarile Organizatiei internationale a Muncii, cu normele dreptului international al muncii.

În concluzie, parerea noastra este ca principiile stabilesc cadrul juridic al reglementărilor tuturor instituțiilor dreptului muncii. Fiecare principiu fundamental constituie idee călăuzitoare pentru o instituție juridică sau mai multe ale dreptului muncii; de exemplu, principiul asigurarii protecției muncii se realizează pentru întregul personal angajat, prin reglementarea instituției juridice a protecției muncii.

Cunoașterea, determinare si respectarea principiilor fundamentale sunt necesare atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Fără cunoașterea principiilor fundamentale este de neconceput interpretarea și aplicarea corectă și în spiritul voinței legiuitorului, a normelor ce privesc dreptul muncii. Respectarea strictă a acestor principii ale dreptului muncii constituie o condiție de bază a realizării legalității în domeniul raporturilor de muncă.

Așadar, principiile fundamentale ale dreptului muncii se aplică tuturor raporturilor de muncă, în care cei ce prestează munca au calitatea de angajați în temeiul unui contract de muncă incheiat cu un angajator.

Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale

În literatura juridică se arată că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor și nici prin obiectul lor. Credem însă ca aceste drepturi își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective prin importanța economică, socială și politică pe care o au. Aceasta justifică și interesul teoretic și practic al reluării în discuție a naturii juridice a drepturilor fundamentale. Vom examina succint doar unele teorii.

Cea mai răspândită teorie a fost și este încă teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J. Rousseau). În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitatea sa de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite prin legi, contracte etc. Calificând drepturile fundamentale ca absolute, Blackstone le deosebea de alte drepturi care erau creațiunea societății, deoarece ele derivau din legile naturii și erau anterioare acestora din urmă.

O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, HJ. Laski). Astfel, A. Esmein fundamentează această diferențiere, găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur e o ființă reală, liberă și responsabilă. El denumește drepturile fundamentale, libertăți necesare, cele mai necesare din toate.

În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natură juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creație a dreptului obiectiv. Totuși Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică, cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege.

Prezintă interes și alte teorii. Astfel dacă J.Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna trăsăturile esențiale ale statutului juridic al ființei umane, Philipe Braud arată că libertățile publice pot fi considerate ca obligații în sarcina statului, ca limitări aduse competenței sale care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.

În concluzie, una din trăsăturile generale ale multor teorii referitoare la natura juridică a drepturilor fundamentale este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Deși se pleacă de la o bază comună, și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă. Astfel, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacității de folosință a cetățenilor. Această susținere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituțional, capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Într-o altă opinie, plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic este cetățenia, ca relație între persoana fizică și stat, iar drepturile fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport juridic, drepturile cetățeanului fiind obligații pentru stat, iar îndatoririle cetățeanului fiind drepturi ale statului. Bineînțeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conținutul raportului juridic de cetățenie pentru simplul motiv că cetățenia nu este un raport juridic.

Putem reține, ca o trăsătură generală, că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. Împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetățeanului.

În concepția revoluționară franceză din anul 1789, o Declarație a drepturilor era considerată o barieră împotriva tiraniei guvernanților, o limitare a puterii acestora și, totodată, un mijloc de luptă al populației față de puterea tiranică. După mai bine de două secole se acceptă în unanimitate ideea că exercitarea reală și efectivă a tuturor drepturilor este o condiție a afirmării personalității și demnității individului ca ființă socială, statul având datoria de a favoriza la maximum realizarea efectivă a acestor drepturi.

Esența noii concepții stă în situarea condiției social – economice și politice a individului în centrul preocupării statului. Potrivit acestei concepții, un drept proclamat într-o constituție rămâne o simplă declarație de principii, dacă statul nu încredințează individului mijloacele necesare realizării acestuia. Doctrina constituțională nu mai este astăzi preocupată în exclusivitate să găsească justificarea și legitimitatea drepturilor cetățenești, ci să contureze noi practici pentru extinderea câmpului lor de acțiune, precum și noi metode și instrumente ale exercitării și garantării lor.

De altfel, și preocuparea guvernantului față de problematica omului s-a schimbat față de secolul al XVIII-lea și chiar față de începutul secolului al XX-lea. Dacă inițial preocuparea guvernanților se reducea la proclamarea drepturilor în constituție, astăzi se caută noi căi constituționale, ca și politice și chiar jurisdicționale, pentru garantarea reală a dreptului de apărare a persoanei ale cărei drepturi au fost încălcate, fie în fața instanțelor naționale, fie internaționale. Pe plan național se acordă o importanță deosebită rolului instanțelor judecătorești în apărarea valorilor cuprinse fie în declarațiile de drepturi, fie în constituție.

În legătură cu fundamentarea teoretică (filozofică) sau practic – politică (juridică, sociologică, politică) a drepturilor și libertăților publice, s-au emis mai multe teorii. Aproape toate ajung la concluzia că drepturile sunt inerente ființei umane, statul fiind dator să le recunoască, să le garanteze și să apere individul de orice violare a drepturilor sale.

Natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale este unanim acceptată, doar argumentele aduse în favoarea sa fiind diferite

CAPITOLUL 2 : ANALIZA DREPTULUI LA MUNCĂ DIN PERSPECTIVA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

2.1 Reglementări interne și internaționale referitoare la dreptul la muncă

În ansamblul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important. Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strânsei lor interdependențe cu problemele cardinale ale omenirii.

Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric în care omenirea s-a angajat, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în străduința de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni. În contextul general al evoluției statului și dreptului, proprietății, educației, culturii și științei și instituția libertăților cetățenești a cunoscut un dinamism aparte. Aceasta nu înseamnă că nu mai sunt multe lucruri de înfăptuit în acest domeniu deși se consideră că astăzi națiunile par a fi mai apropiate decât oricând, iar omenirea dispune de resurse enorme pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale tuturor.

Evoluția acestei instituții este o permanență, ea implică eforturi continue ale oamenilor, dar și ale statelor, în tendința generală spre mai bine. Pentru că în lumea contemporană continuă să subziste pericole pentru libertățile cetățenești precum foamea, impactul anumitor activități asupra mediului înconjurător, terorismul, legislația retroactivă, tendința de a „criminaliza” opoziția prin aducerea dezacordului politic sub incidența legii penale, utilizarea formelor de detenție fără judecată, răpirile sau asasinatele, tortura și tratamentul umilitor și degradant etc.

În timpul care a trecut de la crearea Organizației Națiunilor Unite și desigur de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, plină de semnificații. Dar, și aceasta este o trăsătură importantă a evoluției instituției, drepturile omului, ca problemă și realitate, au depășit granițele statelor, devenind o problemă a lumii. Așa văzute lucrurile, în domeniul reglementărilor juridice, există reglementări internaționale și reglementări interne cu privire la drepturile, libertățile și obligațiile fundamentale. Realizarea unei corelații cât mai reușite între aceste două categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetățenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaționale, lucru dificil de realizat și care cere timp, față de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială și culturală a statelor lumii.

Pe plan internațional preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16 decembrie 1966); Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).

De asemenea s-au adoptat și sunt în vigoare o multitudine de alte convenții, declarații, principii, protocoale, prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru anumite categorii de oameni (femei, copii, ostateci, refugiați și prizonieri etc.) Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția europeană asupra drepturilor omului din anul 1950, Convenția interamericană din anul 1969, Carta africană din 1981. Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.

Ca atare, evoluția instituției s-a exprimat prin existența a două mari categorii de reglementări și anume reglementări interne și reglementări internaționale. În mod firesc marea problemă teoretică și practică a fost și este tocmai corelația dintre reglementările internaționale și cele interne. S-a pus și se pune deci problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și desigur ce consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.

Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante puncte de vedere exprimate deja în literatura de specialitate. Astfel se arată că pactele, convențiile, declarațiile și alte asemenea acte adoptate pe plan internațional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convențiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ținând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerințelor cooperării internaționale în acest domeniu cu principiul suveranității statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile interne ale statelor. De aceea, aceste instrumente internaționale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele-părți a obligației de a lua măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele.

Constatându-se că tendința majorității statelor, tendință conformă principiilor stabilite de Carta Organizației Națiunilor Unite, este formularea acestor drepturi și libertăți pe calea unor convenții internaționale, urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern, se conchide că se merge pe ideea realizării și garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne. Chiar Convenția europeană a drepturilor omului era și este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naționale de control în domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garanție internațională suplimentară. Se arată astfel că în termenii angajamentelor consimțite, drepturile și libertățile definite în convenție sunt mai întâi și mai ales garanții pentru legislațiile și practicile naționale și puterile publice ale tuturor statelor contractante, care au obligația de a asigura indivizilor ce țin de jurisdicția lor posesiunea efectivă a acestor drepturi și libertăți. Mecanismul internațional de control nu intervine decât în cazul eșecului garanției naționale, având un caracter complementar și subsidiar față de mecanismele interne.

Discutându-se corelația dintre reglementările internaționale și cele in- terne în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internațională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de drept internațional, de a acredita ideea că el are acum aptitudinea și capacitatea de a se adresa mai întâi și direct organelor internaționale pentru anumite drepturi sau revendicări. Precum se arată în literatura juridică asemenea proceduri au un caracter limitat și derogator.

Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne poate ridica și unele aspecte mai deosebite. Astfel se consideră că probleme serioase se pot ridica în caz de conflict între criteriile naționale de protecție a drepturilor fundamentale și cele ale Uniunii Europene, în particular când protecția națională merge mai departe decât cea stabilită prin dreptul comunitar. În aceste situații există o tensiune datorată dorinței de a oferi cetățenilor o protecție optimă a drepturilor fundamentale în contextul uniformizării pe care o impune dreptul comunitar. Această problemă s-a ridicat în special în contextul dreptului constituțional italian (cazul Frontini) și german (afacerile Solange I și II și Maastricht). Ea va deveni cu atât mai actuală cu cât, dacă până acum în cadrul Uniunii Europene nu exista decât Charta drepturilor fundamentale, adoptată la Conferința Interguvernamentală de la Nisa în decembrie 2000, care nu avea forță juridică obligatorie, asistăm astăzi la un proces de codificare și redactare a unei Constituții Europene, ce va încorpora Charta de la Nisa (conferindu-i astfel caracter normativ obligatoriu) și va impune obligația aderării înseși Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Deosebit de interesant este și faptul că sistemele jurisdicționale internaționale au cunoscut o influență crescândă prin „pătrunderea” lor directă în dreptul statelor, ca și prin exemplele pe care le oferă și prin efectele lor asupra sistemelor juridice naționale. Se subliniază astfel forța morală a reglementărilor internaționale, faptul că ele se pot impune dacă prin conținutul lor apără valorile umane fundamentale.

Sintetizând, putem constata că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative și practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea și garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective în măsura în care prin legislațiile interne sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetățenilor și garantate în exercițiul lor, în cadrul raporturilor concrete dintre cetățeni și stat. Această idee dă dimensiunile reale ale direcțiilor în care trebuie să se acționeze și implicit ale mijloacelor, formelor și soluțiilor ce pot fi formulate și folosite. Această idee dominantă este azi o realitate considerându-se că drepturile omului nu au nici un sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituțional, legislativ și judiciar al fiecărui stat.

Corelația reglementărilor interne cu cele internaționale, sporirea (îndeosebi după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a preocupărilor și reglementărilor internaționale, nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele și națiunile sunt și rămân cadrul firesc în care se pot realiza libertățile publice. În acest sens sunt formulate și prevederile din Carta ONU, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoașterii suveranității statelor, calității lor de membri egali ai comunității internaționale, fiind reflectarea faptului că drepturile și libertățile cetățenești pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituțiile statelor sunt proclamate și garantate. Aceasta le dă în ultimă instanță conținut și eficiență. Dar, și acest lucru este la fel de important, încurajarea și promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaționale în acest domeniu. Aceasta motivează și prevederile Constituției României care reglementează corelația dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă și eficientă.

2.2 Categoria de drepturi fundamentale în care se încadrează dreptul la muncă

Față de importanța crescândă a nevoii de promovare și ocrotire a drepturilor fundamentale ale cetățenilor și de dinamica acestora este firească existența, astăzi, a unei întregi varietăți de probleme juridice. Una dintre ele se referă la caracterul eterogen al drepturilor omului, atât din punctul de vedere al originilor lor, cât și din cel al obiectivelor” pe care le declară și urmăresc. Tehnic vorbind, a devenit astăzi obișnuit ca drepturile omului să fie prezentate într-o clasificare ce cuprinde trei generații, ceea ce permite o perspectivă de ansamblu, cu caracter istoric și care subliniază complementaritatea lor, atât în momentul revendicării, cât și în cel al recunoașterii juridice.

Astfel, fac parte din drepturile din prima generație drepturile civile și politice (cum ar fi libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc), considerate ca cele mai necesare pentru afirmarea individului în raport cu puterea de stat. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societății, un stadiu de puternice revendicări și luptă contra tiraniei și despotismului. Drepturile și libertățile civile și politice (libertățile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecție a individului contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții juridice egale în fața legii. Aceste drepturi au în comun natura lor intrinsecă comună (de revendicare a libertății) și tipul de titular, ființa umană considerată individual, chiar dacă unele (cum ar fi libertatea întrunirilor sau libertatea de asociere) se exercită în comun. De asemenea, aceste drepturi se definesc prin acțiunea titularului lor, care își stabilește astfel o sferă de autonomie individuală, ceea ce presupune și determină o anumită abținere din partea puterii statale de a interveni în domeniile astfel protejate. Orice ființă umană dispune de aceste drepturi, încă de la naștere, și, teoretic, trebuie să fie în măsură să le exercite oricând. Rolul puterii de stat se reduce în această situație la protejarea libertăților în general, prin asigurarea garanțiilor de autolimitare a acțiunii sale.

Apoi s-au impus drepturile sociale, economice și culturale, drepturile din a doua generație (cum ar fi dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la protecție socială etc). Dacă drepturile civile și politice nu presupuneau, în principiu, și acțiuni concrete din partea statului în afara abținerii în fața libertății persoanei (erau și mai sunt numite și drepturi negative) drepturile sociale, economice și culturale implică din partea statului acțiuni, măsuri, garanții. Drepturile din a doua generație sunt recunoscute tuturor indivizilor, dar nu în considerarea calității lor de ființă umană, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate (pe baza unor criterii aflate în strânsă legătură cu sistemul de producție sau cu starea lor socială sau economică). Georges Burdeau le mai numea și „drepturi situate”, în sensul că titularii lor sunt astfel plasați în cadrul societății în categorii predeterminate. În plus, ele presupun o intervenție activă din partea statului, nu doar pentru garantarea lor, ci chiar și pentru asigurarea realizării lor efective, prin crearea de regimuri juridice adaptate sau de instituții specializate pentru îndeplinirea scopurilor lor (școli, spitale etc). Chiar și terminologia juridică este diferită în cazul lor; dacă drepturile din prima generație sunt mai degrabă numite „libertatea de …”, cele din a doua generație sunt mai degrabă „dreptul la …”

Pe fondul sporitei internaționalizări a conceptului de drepturi ale omului, s-a impus o a treia generație de drepturi, denumite (poate totuși discutabil) drepturi de solidaritate (cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos etc). Ele exprimă noi aspirații sociale și politice, pe care orice individ le poate opune în mod valabil puterii publice. Aceste drepturi ridică însă mai multe semne de întrebare, căci nu este încă foarte clar dacă titularul lor este individul sau umanitatea în ansamblul sau (în nume propriu sau în seama și pentru binele tuturor); la fel, nu este încă foarte clar dacă puterea publică este cea națională sau una internațională. Cert însă este faptul că ele nu pot fi realizate în conținutul lor de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor. Chiar și dreptul la un mediu înconjurător sănătos, care este din ce în ce mai des consacrat și prin reglementările interne, nu poate pune în sarcina unui anumit stat obligații concrete, ci poate doar contribui la stabilirea unor obiective generale pentru acțiunile ulterioare ale respectivului stat.

În fața dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii ale informației și comunicării, unii autori (G. Braibant) au făcut vorbire chiar despre o a patra generație de drepturi, care ar include dreptul la protecția datelor personale, dreptul la protecția vieții private (privacy) etc. După cum vom vedea, permanenta împrospătare și îmbogățire a domeniului este una din trăsăturile caracteristice ale conceptului de drepturi ale omului, dar numai practica poate confirma sau infirma existența lor la nivel juridic. Cert este faptul că protecția datelor personale începe tot mai mult să își facă apariția chiar și la nivelul legilor fundamentale .

Fără a detalia această problemă aici, precizăm că se impune o viziune corectă și clară asupra corelației dintre generațiile de drepturi. Ele sunt rodul evoluției conceptului de drepturi ale omului, sunt etape succesive ale unui proces unitar. Ele ilustrează însă succesiunea de doctrine și curente de gândire filozofică ce au stat la baza apariției diferitelor drepturi și formează un ansamblu indivizibil în totalitatea sa, dar neomogen în privința grupărilor sale.

In doctrină și în documentele internaționale sunt prezentate drept categorii de drepturi ale omului: drepturi civile și politice, drepturi economice, sociale și culturale.

Impărțirea în aceste categorii este discutabilă, căci multe din drepturile politice și civile au o pronunțată dimensiune economică și socială, iar drepturile economice și sociale sunt strâns legate de exercitarea celor politice. In același timp, analiza textelor documentelor și a practicii internaționale arată că obligațiile asumate de state cu privire la diferitele drepturi și libertăți nu sunt de aceeași natură. Astfel, Pactul privind drepturile civile și politice, ca și Convenția europeană și Convenția americană, enunță un număr de drepturi care trebuie să fie respectate în orice împrejurare, chiar în caz de pericol pentru existența națiunii, de situații de urgență (dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, dreptul a nu fi adus în stare de sclavaj sau servitute, libertatea de gândire, religie sau conștiință, interzicerea discriminării numai pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială). Sunt norme care protejează valori inalienabile ale persoanei umane; statele nu pot deroga de la ele nici în situații excepționale. Există prezumția că acestea sunt și norme imperative, deoarece dacă statele nu pot deroga prin legi interne, este dificil a accepta că ar putea să facă acest lucru prin înțelegeri între ele. Aceste drepturi ar reprezenta “nucleul dur” al drepturilor și libertăților omului.

Constatăm că alte drepturi și libertăți pot face obiectul restricțiilor și limitărilor, prin lege și pentru rațiuni bine determinate(dreptul de a-și manifesta religia sau credința, libertatea de expresie, de reuniune, de asociere).

In sfârșit, pentru realizarea unor drepturi- atât economice și sociale, cât și politice- este necesară crearea unui ansamblu de condiții materiale, politice și sociale,care nu sunt reunite în toate țările în aceeași măsură.

1. Drepturile civile și politice. Pactul , ca și convențiile regionale, enunță în primul rând dreptul la viață, la libertatea fizică și la integritatea persoanei; în legătură strânsă cu ele, notăm interzicerea sclavajului, a servajului și muncii forțate, interzicerea torturii și a tratamentelor ori pedepselor crude, inumane sau degradante.

Aceste drepturi reprezintă, fără îndoială, o condiție indispensabilă pentru exercitarea tuturor drepturilor omului. Alte drepturi pot fi considerate ca dezvoltări ale lor.

Numeroase prevederi ale Pactului și ale convențiilor regionale sunt menite să asigure protecția persoanelor arestate sau deținute și a persoanelor învinuite, respectarea dreptului lor la apărare sub toate aspectele, pornind de la prezumția de nevinovăție, neretroactivitatea legii penale și alte norme general aplicabile în procesul penal, ca nulla poena sine lege și non bis in idem. Obiectivul urmărit este asigurarea unui proces corect, a unei bune administrări a justiției, a protecției drepturilor individuale ale persoanelor.

O altă serie de drepturi civile și politice vizează protecția personalității, a vieții particulare, a inviolabilității domiciliului și corespondenței, a onoarei și reputației oricărei persoane. Conform documentelor internaționale, sunt interzise orice imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară a oricărei persoane, în familia, domiciliul sau corespondența sa, ca și acte ilegale care aduc atingere onoarei sau reputației sale.

Un loc aparte în contextul drepturilor civile și politice revine libertăților publice, incluzând libertatea de expresie, de asociere, de reuniune, de gândire, conștiință și religie. Aceasta include libertatea de a căuta, a primi și a răspândi informații și idei de orice fel, dreptul de a se asocia liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și a adera la ele, dreptul la reuniune pașnică, dreptul de a avea sau adopta o religie sau o convingere la alegere, ca și dreptul de a și-o manifesta individual sau în comun.

O serie de drepturi și libertăți privesc participarea cetățenilor la viața publică, la conducerea treburilor societății. Aceasta include dreptul de a vota și a fi ales în alegeri periodice corecte, de a avea acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice fie direct, fie prin intermediul reprezentanților aleși. Restricțiile la exercitarea acestor drepturi trebuie să fie obiective și rezonabile (condiții de vârstă, cazurile de incapacitate mentală, condamnarea pentru o infracțiune cu privarea de drepturi).

Alte drepturi, în acest context, se referă la libertatea oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, de a circula liber pe teritoriul unei țări unde se află în mod legal și de a-și alege liber reședința pe acest teritoriu, de a reveni în țara sa. Desigur, dreptul unei persoane de a-și părăsi țara depinde de admiterea ei în altă țară; nici un stat nu are însă obligația de a primi alte persoane, afară de proprii cetățeni.

Documentele internaționale se referă, de asemenea, la protecția familiei, protecția copilului și regimul juridic al căsătoriei, bazată pe consimțământul liber și deplin și egalitatea în drepturi și răspunderi a soților. Se pornește de la concepția conform căreia familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la protecție din partea societății și a statului, ca și copiii.

Beneficiarii drepturilor civile si politice sunt toate persoanele aflate pe teritoriul statului si supuse jurisdictiei sale. Desigur, de unele drepturi politice beneficiaza numai cetatenii (dreptul de a alege si a fi ales, de a ocupa functii publice);unele persoane un sunt supuse jurisdictiei statului (diplomatii straini, reprezentantii organizatiilor internationale); in afara de aceste cazuri, toate persoanele au aceste drepturi politice si civile si ele trebuie protejate.

Respectarea acestor drepturi inseamna in primul rand ca statele trebuie , prin ansamblul organelor lor, sa se abtina de la acte de incalcare a lor; in al doilea rand, ca trebuie sa ia masurile necesare pentru a permite persoanelor sa-si exercite aceste drepturi, inclusiv sa le protejeze fata de incalcari ale lor de catre alte persoane; in privinta altor drepturi, cum sunt cele privind familia si protectia copilului, statele trebuie sa ia masuri in domeniul economic si social pentru a crea conditiile necesare exercitarii drepturilor in cauza.Masurile care pot fi adoptate privesc adoptarea de legi, masuri de ordin administrativ, asigurarea recursurilor eficiente, masuri in plan economic sau social si altele.

Documentele internationale prevad posibilitatea unor derogari de la unele drepturi civile si politice in cazuri exceptionale, in perioada in care un pericol public ameninta existenta unei natiuni.Asemenea derogari sunt supuse unor conditii foarte stricte:

a)ele un pot sa se refere la unele drepturi si libertati, si anume dreptul la viata, interzicerea torturii, interzicerea sclavajului si a servajului, innterzicerea intemnitarii pentru imposibilitatea platii unei datorii contractuale, interzicerea incriminarii pentru acte sau omisiuni care la data comiterii un constituiau infractiuni potrivit dreptului intern sau dreptului international, dreptul fiecaruia de a i se recunoaste personalitatea in fata legii, libertatea de gandire, constiinta si religie;

b)ele un trebuie sa implice discriminari exclusiv pe temei de rasa, culoare, sex, limba, religie, sau origine sociala;

c)ele trebuie sa fie strict necesare in functie de cerintele situatiei;

d)ele trebuie adoptate prin lege, trebuie proclamate oficial si notificate celorlalte state parti la tratate si dureaza numai atat cat dureaza situatia internationala.

Documentele internationale prevad, de asemenea, ca unele din drepturile civile si politice pot face obiectul restrictiilor stabilite prin lege, necesare pentru apararea securitatii nationale, a ordinii publice, a sanatatii si moralei publice, a drepturilor si libertatilor altor persoane.Ele sunt concepute deci in stransa legatura cu indatoririle fiecarei persoane fata de semenii sai si fata de comunitatea din care face parte.

2. Drepturile economice, sociale și culturale,categorie din care face parte dreptul la munca, trebuie realizate de state, folosind la maximum resursele lor disponibile pentru a le realiza în mod progresiv. Obligațiile statelor, corespunzătoare acestor drepturi, diferă față de cele corelative drepturilor civile și politice. Ele se situează la trei niveluri:

-obligația de a respecta libertatea persoanei de a-și alege un loc de muncă sau de a-și folosi resursele, singură sau în asociere cu altele;

-obligația de a proteja libertatea de acțiune și de folosire a resurselor unei persoane, împotriva altor subiecte mai puternice sau mai agresive (interese economice mai puternice, fraudă, nerespectarea contractelor, deversarea de substanțe toxice sau periculoase);

-obligația de a asista și a înfăptui drepturile economice, sociale și culturale, constând în măsuri pentru a îmbunătăți producția, conservarea și distribuirea hranei, a dezvolta sau reforma sistemele agrare, mergând până la acoperirea nevoilor de bază constând în hrană, ajutor alimentar sau securitate socială.

Masurile care pot fi luate pentru respectarea acestor drepturi sunt de ordin legislativ, administrativ, in planul justitiei pe baza legilor adoptate, dar mai ales de ordin economic, social si bugetar.

Si in ceea ce priveste aceste drepturi, beneficiul si exercitarea lor pot fi supuse unor limitari sau restrictii stabilite prin lege, in masura in care asemenea limitari sau restrictii sunt compatibile cu natura drepturilor in cauza si sunt adoptate pentru a favoriza bunastarea generala intr-o societate democratica.Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale prevede, pentru tarile in curs de dezvoltare, latitudinea de a determina in ce masura vor garanta drepturile economice recunoscute in Pact persoanelor care nu au cetatenia lor.

Documentele internaționale, mai ales Pactul internațional din 1966 privind drepturile economice, sociale și culturale enunță, în această categorie, în primul rând dreptul la muncă și o serie de drepturi conexe; aceasta include dreptul fiecărei persoane de a avea posibilitatea de a-și câștiga existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, care este legat de orientarea și formarea tehnică și profesională, adoptarea și aplicarea de programe, politici și tehnici de natură să asigure o dezvoltare economică, socială și culturală constantă.

In strânsă legătură cu dreptul la muncă, sunt prevăzute drepturi referitoare la condiții de muncă juste și favorabile, între care:

-dreptul la o remunerație care să asigure cel puțin o existență decentă;

-remunerație egală la muncă de valoare egală;

-condiții de muncă similare și remunerație egală pentru femei, la muncă de valoare egală;

-securitate și igienă a muncii;

-posibilități egale de promovare la categoria superioară pe baza vechimii în serviciu și a aptitudinilor;

-odihnă, vacanțe, limitare rațională a duratei muncii, concedii periodice plătite, remunerarea zilelor de sărbătoare, a orelor prelungite;

-eliminarea riscurilor ocupațiilor inerent periculoase sau dăunătoare sănătății, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, reducerea orarului de muncă sau plata unor indemnizații adiționale.

3. O altă categorie de drepturi privește dreptul fiecărei persoane de a se organiza în sindicate, împreună cu alte persoane, ori de a se afilia la sindicate alese de ea, pentru a-și proteja interesele economice și sociale, și dreptul la grevă, în conformitate cu legea.

In aceeași ordine de idei, se recunoaște dreptul fiecărei persoane la securitate socială, inclusiv asigurări sociale; în acest scop, unele documente prevăd angajamentul statelor de a stabili și menține sisteme sociale de securitate, de a se strădui să le ridice treptat la un nivel mai înalt, de a asigura un tratament egal cetățenilor proprii și celor ai altor state părți. Prevederi exprese se referă la drepturile persoanelor în vârstă și ale persoanelor handicapate.

In strânsă legătură cu aceste drepturi, Pactul internațional prevede dreptul fiecărei persoane la un nivel de viață decent, pentru ea și familia sa, inclusiv la hrană, îmbrăcăminte și o locuință satisfăcătoare, ca și la o îmbunătățire constantă a condițiilor sale de existență.De asemenea, este prevăzut dreptul fiecărei persoane de a beneficia de cel mai înalt nivel de sănătate fizică și mentală care-l poate atinge; în acest scop, se prevede luarea de măsuri pentru a diminua mortalitatea la naștere și mortalitatea infantilă, a asigura dezvoltarea sănătoasă a copilului, a îmbunătăți igiena mediului și pe cea industrială, a asigura profilaxia și tratamentul bolilor, a crea

condiții în vederea asigurării de servicii medicale și asistență în caz de boală pentru toate persoanele.

O serie de drepturi din această categorie sunt legate de dreptul la educație; numeroase documente internaționale se referă la aceste drepturi. In vederea asigurării exercitării acestui drept, statele recunosc că:

a)învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil gratuit tuturor;

b)învățământul secundar, inclusiv cel tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și accesibil, tuturor, pe toate căile, inclusiv prin instaurarea treptată a gratuității;

c) învățământul superior trebuie să fie accesibil tuturor, în condiții de egalitate, în funcție de capacitatea fiecăruia, mai ales prin instaurarea treptată a gratuității;

d) trebuie încurajată educația de bază pentru persoanele care nu au primit instrucțiune primară sau nu au urmat ciclul complet;

e)trebuie dezvoltată o rețea școlară la toate nivelele, stabilit un sistem adecvat de burse și îmbunătățită continuu situația materială a personalului didactic.

In ceea ce privește drepturile culturale, documentele internaționale prevăd că statele părți vor recunoaște dreptul fiecărei persoane de a lua parte la viața culturală, a beneficia de progresul științific și de aplicațiile sale și de protecția intereselor morale și materiale decurgând din orice producție științifică, literară sau artistică al cărei autor este

2.3 Dreptul la muncă

Dreptul la muncă și la protecția socială a muncii – este un drept social-economic de tradiție cu un conținut juridic complex. Din acest punct de vedere s-a pus problema de a ști dacă denumirea cea mai corectă ar fi cea de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul și libertatea nu se diferențiază. Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit reglementarea constituțională pune în valoare conceptul științific de drept subiectiv la muncă, precum și importanța acestui drept atât pentru om cât și pentru societate. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupației și libertatea alegerii locului de muncă intră în conținutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăți fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertății persoanei, ca drept natural.

Protecția socială a muncii este de asemenea un domeniu complex, care include aspecte clar formulate în textul constituțional ce vor forma obiectul legilor din acest domeniu. Componente alte dreptului la protecția socială sunt: securitatea și igiena muncii; regimul de muncă al femeilor și al tinerilor; salariul minim pe economie; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiții grele etc. La acestea, revizuirea constituțională a adăugat și formarea profesională. Textul constituțional face doar o enumerare exemplificativă, precizând „precum și alte situații specifice”, marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluții legislative care să asigure cât mai eficient protecția socială a muncii.

Durata zilei de lucru își găsește și ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun unele explicații și anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore. În mod firesc, timpul de muncă trebuie stabilit printr-un act normativ, care să precizeze perioada de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. Tradițional legislațiile multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Limita de 8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească. Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau săptămânii) este legal posibilă și ea s-a și realizat. Constituția stabilește doar limita maximă, calculată ca medie zilnică orară. Desfășurarea, tot normală, a unor activități poate însă implica unele prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi, sănătate etc).

Egalitatea salarizării femeilor și bărbaților pentru muncă egală exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații proclamată prin articolele 4 și 16 din Constituție. Această dispoziție constituțională va trebui atent observată și desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum și în încheierea oricăror convenții (contracte) de muncă.

Articolul 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii și al protecției sociale a muncii, cât și caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă.

Articolul 41 – Munca si protecția socială a muncii prevede urmatoarele:

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei si alegerea locului
de muncă sunt libere.

Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție
privesc securitatea si igiena muncii, regimul de munca al femeilor si al tinerilor,
instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiții grele, precum si alte situații specifice.

Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

La muncă egală, femeile au salariul egal cu bărbații.

Dreptul la negocieri colective în materie de muncă si caracterul obligatoriu al
convențiilor colective sunt garantate.

Acest drept inclus în Constituție este inspirat de art. 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale care folosește expresia de „drept la muncă”. Acest drept îl întâlnim înscris si în alte constituții cum este cea a Greciei, Portugaliei, Egiptului, Japoniei etc.

O primă problemă este legată chiar de denumirea acestui drept în sensul ca, într-o economie de piață caracterizata prin existenta liberei inițiative si a proprietății private ca dominante se pune întrebarea dacă munca este un drept sau o libertate. O primă opinie afirma că cele doua noțiuni sunt alternative si nu se exclud, ele pot coexista, dând expresie unor regimuri juridice diferite. „De inspirație liberală si individuală, libertatea muncii poate fi considerată posibilitatea de a desfășura o activitate utila, lăsată în întregime la „ discreția individului”, ceea ce „dispensează” de orice obligație în acest domeniu; individul e liber să-si caute un loc de muncă, să dispună asupra clauzelor unui contract de muncă. Dimpotrivă, dreptul la muncă… implică obligații multiple si complexe pentru stat”. Intr-o altă opinie se afirma că exprimarea „drept la munca” semnifică mai bine conținutul complex al acestui drept si sugerează ideea unor obligații corelative libertății persoanei”. Obligația statului în această privința se onorează si prin plata unui ajutor de șomaj, un ajutor rezonabil în cazul în care acesta nu poate asigura un loc de muncă”.

Prin dreptul la muncă se înțelege garanția constituțională potrivit căreia fiecărui cetățean i se asigură posibilitatea de a-si alege liber profesia si locul de muncă, precum si a desfășura o activitate socială utilă plătită echitabil.

Analizând conținutul acestui drept complex constatăm că el se înfățișează sub mai multe aspecte. în primul rând se garantează libertatea muncii în sensul că fiecare persoană este liberă să-si aleagă si să-si exercite profesia si să-si aleagă locul de muncă. In al doilea rând se prezintă obligații pentru stat si organele sale pentru ca acestea sa ia măsuri de dezvoltare economică, de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai adecvat, materializat prin: locuri de muncă, salarizare corespunzătoare si protecție socială. In al treilea rând dreptul la muncă presupune prezenta unor garanții potrivit cărora statul si organele sale specializate urmează să legifereze si să aplice măsuri privind: securitatea si igiena desfășurării muncii; regimul de muncă al femeilor si tinerilor, repausul săptămânal, la concediul de odihnă plătit, la stabilirea de condiții speciale în vedea efectuării muncilor grele, la dreptul la pensie, la concediul de maternitate plătit, la asistenta medicală, la ajutorul de șomaj si la orice alte forme de asistentă socială pe care legea le prevede. Se reglementează de asemenea durata normală a zilei de lucru care prevede o medie de opt ore cât si consacrarea unui principiu democratic al egalității si nediscriminării de sex în sensul că, la munci egale, femeile si bărbații au dreptul la același salariu. In sfârșit, ca o dovadă a democratismului societății noastre, dreptul la muncă se concretizează si prin exercitarea libertății angajaților de a participa la negocieri colective în vederea stabilirii condițiilor de muncă, a drepturilor si obligațiilor reciproce între angajați si angajatori si înscrierea rezultatelor acestor negocieri în conținutul contractelor colective de muncă care sunt garantate.

Caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă este preluat după aceea de prevederile dreptului în materie: art. 15 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau art. 13 din Legea nr. 13/1991 privind soluționarea conflictelor colective de muncă. Ultimul articol citat prevede că: „In cazul în care în urma dezbaterilor se ajunge la un acord cu privire la soluționarea conflictului colectiv de muncă, acesta este obligatoriu pe întreaga durată stabilită si pentru toate părțile între care a avut loc conflictul de muncă.”

Curtea nu poate reține că prin dispozițiile art.67 din Codul muncii se îngrădește exercițiul dreptului la protecția socială a muncii, întrucât păstrarea funcției și a salariului avute anterior sau chiar plata unui salariu mai mare în cazul în care noua muncă este mai bine remunerată constitutie garanții legale ale dreptului la protecția socială a muncii, drept consimțit în art.41 alin 2 din Constituție.

De asemenea, Constituția României a interzis munca forțată stabilind totodată și ce nu constituie muncă forțată:

– activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activitățile desfășurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conștiință. Aceste prevederi constituționale privesc așa-numiții „obiectorii de conștiință” și activitățile alternative pe care aceștia pot fi obligați să le desfășoare. De altfel, articolul 55 din Constituție permite legii să stabilească condițiile în care urmează să fie stabilite obligațiile militare ale cetățenilor români.

– munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată. În legătură cu aceste din urmă prevederi constituționale trebuie menționat că ele se referă la persoanele și situațiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabil.

– prestațiile impuse de situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situațiile create de calamități ori alt pericol, vom observa că este vorba de situații care pun în pericol viața, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părți din populație.

CAPITOLUL 3 : DREPTUL LA MUNCĂ ÎN DREPTUL COMPARAT

În acest capitol vom face comparație între dreptul la muncă în România și dreptul la muncă în țări din Uniunea Europeană cum ar fi Franța și Spania.

Dreptul la muncă și libertatea muncii în România.

Spre deosebire de Constituție, Codul Muncii Român face referire la libertatea muncii, nu la dreptul la muncă. Ideea de drept presupune existența unei obligații corelative, în timp ce noțiunea de libertate nu presupune cu necesitate existența unei atare obligații.

Corelația dintre dreptul la muncă și libertatea muncii constă în aceea că dreptul la muncă reprezintă posibilitatea exercitării în concret a libertății muncii, prin obținerea unui loc de muncă. Exercițiul libertății muncii presupune exprimarea opțiunii juridice de a muncii.

Libertatea muncii are două laturi:

libertatea de a muncii – presupunne dreptul oricărei persoane de alegere liberă a locului de muncă, a profesiei meseriei sau activității;

libertatea de a nu muncii – presupune interzicerea muncii forțate.

Libertatea persoanei de a muncii are drept corespondent libertatea angajatorului de a-și selecta în mod liber personalul. Aceasta este o consecință a caracterului consensual al raportului juridic de muncă. Libertății persoanei de a se încadra la un anumit angajator îi corespunde liberatea angajatorului de a încadra un anumit salariat: „Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un aumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi aceasta”.

De asemenea, libertatea muncii este exprimată în reglementarea încetării contractului de muncă din inițiativa salariatului (art. 79 din Codul muncii).

Dreptul la muncă în Spania

În Spania, „El estatuto de los trabajadores” -Statutul muncitorilor- este documentul care reglementează la nivel național drepturile și obligațiile celor angajați și care prevede normele în baza cărora se desfășoară activitatea lucrativă.

 1. Drepturile și obligațiile stipulate în Statutul muncitorului au caracter general  și pot fi adaptate numai în anumite limite și situații:                                                                       

 – dacă se aprobă noi reglementări de către stat;  
– prin Acordul Colectiv (Convencio Colectivo), în funcție de normele fiecărei comunități autonome, stabilit pentru fiecare domeniu de activitate;
– prin acordul reciproc al părților care încheie contractul de muncă, acestea având obligația de a stabili condițiile de lucru conform celor prevăzute în Statut sau în Acordul Colectiv corespunzător;
– în funcție de obiceiurile și tradițiile locale.                                                                      
Principalele drepturi ale angajatului:

– a lucra și a-și exercita liber profesia
– afiliere la un sindicat
– negociere colectivă
– grevă
– adoptarea unor măsuri în cazul conflictelor colective de lucru
– reuniune
– formare profesională la locul de muncă
– a nu fi discriminat direct sau indirect pe motive de lucru, sex, stare civilă, vârstă, etnie, religie, limbă vorbită și/ sau naționalitate
– integritate fizică și respectare a normelor de igienă
– respectare a intimității și a demnității persoanei
– a nu fi discriminat pentru o eventuală dizabilitate, dacă aceasta nu afectează activitatea sa
– primirea salariului negociat sau stabilit prin Acordul Colectiv corespunzător la o dată fixă
– respectarea prevederilor stabilite în contractul de angajare

Principalele îndatoriri ale angajatului:

– să îndeplinească sarcinile postului, cu responsabilitate și seriozitate
– să respecte normele de securitate și de igienă
– să răspundă solicitărilor legate de lucru ale angajatorului
– să contribuie la creșterea nivelului de productivitate al firmei

2. Contractul de muncă
Tipuri de contracte :
– contract pe o perioadă nelimitată de timp (orar redus sau complet)
– contract de practică și de formare
– contract de timp parțial (orar redus)
– contract de lucru la domiciliu
– contract pentru activități sezoniere (în cazul străinilor angajați din țara de origine)
– contract pe o perioadă determinată de timp
Indiferent de perioada de timp pentru care s-a încheiat contractul -determinată sau nelimitată – angajatul are aceleași drepturi

3. Perioada de probă

Angajatorul poate stabili o perioadă de probă, respectând limitele stabilite în Acordul Colectiv corespunzător domeniului de activitate, durata acesteia fiind specificată în contract.
Perioada nu poate depăși șase luni pentru posturile care solicită pregătire superioară și două luni pentru celelalte posturi. Dacă există mai puțin de 25 de angajați în firmă, perioada de probă nu poate fi mai mare de trei luni pentru angajații cu cel mult studii medii. În timpul perioadei de probă, angajatul dispune de aceleași drepturi ca și ceilalți colegi de muncă, exceptând faptul că decizia de renunțare la serviciile sale poate interveni în oricare moment al perioadei de probă.

4. Sistemul de încadrare profesională

În funcție de sistemul de încadrare profesională stabilit în Acordul Colectiv sau în funcție de acordul angajat- angajator, fiecare muncitor va fi încadrat într-o anumită categorie a unui grup profesional, fiind retribuit în conformitate cu acesta.

5. Salariul

Salariul este format din totalitatea retribuțiilor economice primate de către angajat pentru activitatea desfășurată.

Nu fac parte din salariu sumele primate de angajat ca indemnizație sau pentru cheltuielile avute de acesta în urma desfășurării activității sale, indemnizațiile de la Asigurările Sociale sau cele primate în compensație în caz de concediere sau suspendare.

Salariul minim pe domeniu de activitate este stabilit prin Acordul Colectiv sau prin negociere individuală, pe baza prevederilor Statutului Muncitorului. 
Salariul lunar primit de către angajat este format din salariul de bază, înțeles ca o retribuție fixă pe unitate de timp și din suplimentele salariale fixate în conformitate cu situația fiecărui lucrător (funcția îndeplinită, rezultatele obținute, etc).

Salariul minim pe economie

Este stabilit anual de către Guvern, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale și a marilor întreprinderi, în funcție de:
– indicele pieței de consum
– producția medie națională
– creșterea numărului de salariați pe piața muncii
– conjunctura economică
Salariul minim pe economie prevăzut în Spania era de 624 de euro pe lună, in 14 plăți anuale, si de 728 de euro pe luna in 12 plati..

6.  Programul de lucru

Durata programului de lucru este stabilită în Acordul Colectiv și în contractul de muncă. Limita maximă este de 40 de ore săptămânal, calculate ca medie anuală, existând posibilitatea distribuirii inegale a orelor  pe parcursul anului calendaristic. Această distribuție trebuie să respecte perioadele de odihnă zilnică și săptămânală prevăzute de lege. Timpul liber acordat între sfârșitul progamului de lucru dintr-o zi și începutul programului de lucru din ziua următoare trebuie să fie de minimum 12 ore.
Programul de lucru efectiv nu poate depăși nouă ore zilnic, exceptând cazurile în care, prin Acordul Colectiv sau acordul angajat-angajator, se stabilește o altă distribuție a orelor de lucru, respectându-se obligatoriu timpul liber prevăzut legal.
Dacă programul de lucru depășește șase ore continuu, trebuie acordată o pauză de odihnă de minimum 15 minute.
Săptămânal, angajații au dreptul la o perioadă de odihnă de o zi și jumătate fără întrerupere.

 7. Orele suplimentare

Sunt considerate ore suplimentare cele care depășesc programul zilnic de lucru stabilit în paragraful anterior. Conform Acordului Colectiv sau contractului de muncă individual, acestea sunt plătite cu o sumă cel puțin egală cu valoarea orei de lucru din programul zilnic sau se compensează prin acordarea de unui număr ore libere egal cu cel de ore suplimentare lucrate și neplătite.
În cazul inexistenței prevederilor referitoare la retribuirea orelor suplimentare, se consideră că acestea vor fi compensate prin timp liber corespunzător orelor lucrate, angajatorul având la dispoziție cel mult patru luni pentru acordarea acestuia.
Numărul anual de ore suplimentare nu poate fi mai mare de 80 pe an. Pentru cei care au contract de timp parțial – orar redus – numărul orelor suplimentare se va calcula proporțional.
Realizarea orelor suplimentare are caracter opțional, cu excepția cazurilor în care Acordul Colectiv sau contractul individual de muncă prevăd efectuarea acelor ore.

8.    Sărbătorile legale

Pe parcursul unui an nu pot fi mai puțin de 14 sărbători legale, dintre care două sunt locale. Acestea nu se recuperează, fiind retribuite.   

  9.  Perioade în care se permite absența

Angajatul poate absenta motivat de la muncă, cu dreptul de a fi remunerat, avizând anterior și justificând, în următoarele cazuri:
– căsătorie – 15 zile
– pentru tați, la nașterea unui copil, se acordă două zile
– deces, acident grav, spitalizare sau intervenție chirurgicală suferite de cei din familie până la gradul al doilea de rudenie: două zile
– pentru schimbare de domiciliu: o zi
– pentru realizarea sarcinilor sindicale: în funcție de cele stabilite legal sau de comun acord
– pentru consultultațiile medicale prenatale
– pentru alăptarea sugarului cu vârsta mai mică de 9 luni, femeile au dreptul să lipsească o oră, acest timp putând fi divizat în două părți; dacă dorește, femeia poate substitui acest drept cu reducerea programului de lucru, în limitele stabilite în Acordul Colectiv sau direct cu angajatorul; dacă ambii părinți lucrează, oricare dintre ei poate beneficia de dreptul de reducere a programului
– pentru vizitarea copiilor născuți prematur sau care necesită spitalizare, unul dintre părinți are dreptul de a absenta o oră; de asemenea, poate opta pentru reducerea programul de lucru cu două ore, însă cu diminuarea proporțională a salariului
– cei care au în întreținere minori cu vârsta sub opt ani sau persoane cu dizabilități fizice, psihice sau senzorio-motorii (care nu desfășoară activități remunerate), au dreptul la reducerea programului de lucru, cu diminuarea corespunzătoare a salariului; acest drept se aplică și celor care au în întreținere apropiați, până la gradul al doilea de rudenie
–  angajatele, victime ale violenței domestice, au dreptul la reducerea programului de lucru, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, sau la reorganizarea timpului de lucru, pentru a putea contacta serviciul de Asistență Socială,conform celor stabilite în Acordul Colectiv sau cu angajatorul.

10. Concediul anual

Perioada concediului anual remunerat nu poate fi substituită prin compensații financiare; aceasta va fi stabilită conform prevederilor Acordului Colectiv sau contratului individual de muncă, având cel puțin 30 de zile calendaristice. Stabilirea perioadei de concediu se realizează de comun acord, respectându-se prevederile Acordului Colectiv.
Calendarul de concedii anuale se va stabili la fiecare loc de muncă, angajatul cunoscând data ce îi corespunde cu cel puțin două luni înainte. 
Se permite modificarea datei concediului de odihnă în cazurile în care acesta corespunde unei suspendări a contractului de muncă, unei incapacități temporare de muncă sau perioadei de alăptare, chiar dacă s-a încheiat anul calendaristic corespunzător.

11. Plata lunară și lichidarea
Plata salariului lunar și a lichidării trebuie făcută în zilele și modalitățile convenite, respectându-se tradițiile și obiceiurile locale. Nu sunt permise întârzieri mai mari de maxim o lună de la termenul stabilit. În caz de necesitate, înaintea zilei stabilite pentru plata salariului, angajatul are dreptul de a solicita un avans salarial.
Adeverința de salariu va corespunde modelului aprobat de Ministerul Muncii, exceptând cazurile în care aceasta va fi întocmită conform Acordului Colectiv. În ambele situații, în adeverință trebuie să fie precizate separat toate retribuțiile primite de angajat, ca și deducerile de impozit aferente.

12.  Primele acordate anual
Fiecare angajat are dreptul să beneficieze de minimum două prime anuale, una acordată cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, iar cealaltă, în luna stabilită de comun acord între angajator și angajați. În Acordul Colectiv al fiecărui domeniu de activitate, în funcție de provincia în care se aplică, se stabilește suma corespunzătoare primelor. Conform fiecărui Acord Colectiv, poate exista posibilitatea acordării eșalonate, timp de 12 luni, a celor două prime.

Legile muncii în Franța

În Franța există două tipuri de contracte:

– contract pe data nelimitată cu termen de lichidare 3 luni;

– contract pe data limitată pe 2 ani – aici medicii sunt obligați să absolveze examenul ,,Concur de Practicien Hospitalier,,. Acest examen oferă posibilitatea de a lucra particular în Franța.

Potrivit dispozițiilor art. L132-2 din Codul muncii francez convenția sau acordul colectiv de muncă este un act scris care este incheiat intre:

– pe de o parte, una sau mai multe organizații sindicale de salariați recunoscute ca fiind reprezentative la nivel național conform art. L 133-2 din prezentul cod, sau care sunt afiliate organizațiilor menționate, sau care fac dovada de apartenență la câmpul de aplicare al convenției sau acordului;

– de cealaltă parte, una sau mai multe organizații sindicale de angajatori sau oricare alta grupare de angajatori, sau unul sau mai mulți angajatori luați individual.

Distincția între convenție și acord este reliefată în dispozițiile art. L132-1 din Codul muncii francez: Convenția colectivă are rolul de a trata despre ansamblul problemelor avute în vedere în articolul L 131-1, pentru toate categoriile profesionale interesate. Acordul colectiv tratează una sau mai multe chestiuni precizate în acest ansamblu.

Subliniem că potrivit art. L131-1 din Codul muncii francez, convențiile și acordurile colective de muncă vizează determinarea relațiilor colective dintre angajați și salariați; stabilind regulile potrivit carora este exersat dreptul salariaților la negocierea colectivă a totalității condițiilor lor de angajare și de muncă și a asigurărilor lor sociale. În conformitate cu dispozițiile art. L131-2 din Codul muncii francez, convențiile și acordurile colective se aplică în cazul profesiilor industriale și comerciale, al profesiilor agricole care utilizează serviciile salariaților, al profesiunilor exercitate pe baza dreptului de liberă practică, instituțiilor publice și ministeriale, oamenilor de serviciu, portarilor și gardienilor imobilelor folosite sau nu ca locuințe sau cu intrebuințare mixtă, muncitorilor la domiciliu, asistenților maternali, personalului societaților civile, sindicatelor profesionale, al societăților de ajutor reciproc, al organismelor de asigurări sociale care nu au caracterul de instituție publică și asociațiilor sau oricăror organisme de drept privat, oricare ar fi forma și obiectul lor de activitate. Ele se mai aplică în cazul întreprinderilor publice, instituțiilor publice cu caracter industrial și comercial și institutiilor publice care asigură în același timp rolul de serviciu public cu caracter administrativ și cu caracter industrial și comercial în condițiile prezentate în capitolul IV din Titlul III al Codului muncii francez. Ele se aplică, de asemenea, în cazul atelierelor protejate și al centrelor de distribuire de lucru la domiciliu.

Forma contractului de muncă cea mai utilizată este contractul pe durată nedeterminată (CDI), scris și redactat în franceză.

Clauzele contractului sunt în principiu liber fixate de părțile, care au o mare latitudine în privința conținutului:

clauze obiective pentru remunerare;

clauze de mobilitate geografică; clauze de polivalență;

clauze de neconcurență; clauze de invenție și proprietate intelectuală;

etc.

Contractul de muncă trebuie, în mod imperativ, să menționeze remunerația și funcțiile salariatului, durata și locul de muncă. Remunerația trebuie să fie cel puțin egală cu salariul minim prevăzut prin Convenția colectivă aplicabilă și Salariului  Minim Interprofesional de Creștere (SMIC) de 8,27 de euro brut, începând de la 1 iulie 2006. Remunerația poate fi completată cu avantaje în natură și un sistem de cointeresare.

Contractul primei angajări

Conform unei ordonanțe din 4 august 2005, cu cel mult 20 de salariați, societățile pot recurge la o nouă formă a CDI care constituie contractul unei noi angajări (CNE). CNE, obligatoriu în formă scrisă, organizează pe parcursul primilor doi ani de activitate reguli deosebit de suple pentru întreruperea contractului de muncă (în schimbul unei îndemnizații de 10%).

O caracteristică a pieței muncii franceze rezidă în posibilitatea de a putea recurge la forță de muncă suplimentară pentru a face față nevoilor temporare. Contractele cu durată determinată și recurgerea la interimări sunt statute derogatorii, limitate la cazurile prevăzute prin lege și, în general, cu durată mai mică de 18 luni. Ele constituie un mijloc eficace pentru întreprinderi ca să își rezolve nevoile dar contractul de muncă temporar nu poate avea, nici ca scop nici ca efect, căpătuirea îndelungată cu un loc de muncă legat de activitate normală și permanentă a întreprinderii.

Companiile beneficiază de simplificarea procedurilor administrative pentru angajarea de personal:

– decalarația unică de ocupare a forței de muncă (Déclaration Unique d'Embauche – DUE) permite companiei completarea simultană a diferite formalități administrative pentru închirierea de personal, inclusiv înregistrarea unui membru al personalului cu Departamentul de Securitate Socială, asigurări de șomaj, asigurare de sănătate. Declarația DUE poate fi completata online.

– ANPE de ocupare a forței de muncă, poate ajuta companiile să recruteze membri ai personalului: informații cu privire la poziții disponibile în cadrul companiei, profiluri de candidat, prioritățile de selecție a candidaților, precum și organizarea de formare, înainte de angajarea de companie.

Timpul de lucru săptămânal în ordine ascendentă este de 35 de ore în Franța. Reducerea saptămânii de muncă la 35 de ore nu a avut ca efect creșterea locurilor de muncă în Franța, se arată într-un studiu realizat de un economist al Fondului Monetar Internațional (FMI) și un specialist al Massachusetts Institute of Technology. În studiu, intitulat "Sunt francezii multumiți de saptămâna de lucru de 35 de ore?", se arată că măsura nu a condus la efectele dorite, respectiv creșterea numărului de locuri de muncă și a salariilor, pentru a compensa reducerea timpului de muncă. Pe ansamblu, evaluarea efectelor legii era negativă. Numărul persoanelor cu mai multe locuri de muncă a crescut dupa adoptarea legii, în încercarea de a menține constant nivelul veniturilor. Trebuie știut că durata legală de muncă în Franța este de 35 de ore efective pe săptămâna în întreprinderi.

Durata maximă de muncă este de 10 ore pe zi și 48 de ore pe săptămână, cu un maxim de 44 de ore săptămânale în medie pe o perioadă de douăsprezece săptămâni. Orele lucrate peste această perioadă sunt ore suplimentare al căror cost este majorat cu cel puțin 10% în întreprinderile care au maximum 20 de salariați (25% în celelalte întreprinderi, în lipsa unui acord colectiv). Contigentul regulamentar de ore suplimentare este de 220 de ore pe an, ceea ce permite să se ajungă la o durată anuală de muncă de 1827 de ore, adică  39 de ore pe săptămână pe durata a 47 săptămâni. Există și situații neanunțate, care sunt prevăzute de lege și care se referă la situații mai speciale.

Munca în continuu sau după un program adaptat ciclului de producție nu implică costuri salariale suplimentare. Lucrul în continuu, de tip 3×8, se aplică prin simplul acord al întreprinderii. Derogarea de la principiul repausului duminical este complet legală sau se supune unei autorizări administrative, în funcție de activitate.

În aceste cazuri, întreprinderea nu plătește nici majorări salariale orare pentru ore suplimentare nici repaus compensator, din momentul în care durata legală a muncii nu este depășită în medie, pe durata ciclului.

Timpul de lucru poate fi adaptat pe durata unui an fără majorare salarială.

Dacă întreprinderea cunoaște variații de activitate previzibile dar inegale de la o perioadă la alta, durata lucrului poate fi majorată sau redusă în timpul anumitor perioade, fără creșteri salariale, în limite legale.

Franța are o economie industrială a căror legi de muncă sunt proiectate pentru a proteja interesele angajaților, dar de asemenea, să țină seama de prioritățile economice de afaceri. Relațiile de muncă în Franța sunt guvernate de munca legilor (Code du Travail) și acorduri colective, pentru fiecare sector economic de activitate.

Flexibilitatea timpului de lucru și de personal este în funcție de producție bazată pe considerente.

Francezii au o săptămână de lucru mai mare decât, de exemplu, în Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Belgia, Țările de Jos, țările scandinave. Săptămâna de lucru este de 38 de ore, superior la medie a Uniunii Europene 27 de membri.

Legislația cu privire la 35 de ore de lucru săptămânal a fost relaxată, cu lansarea unui contingent de 220 de ore suplimentare, posibilitatea de a lucra "ore suplimentare", peste sau sub acest contingent, și posibilitatea de a negocia anual tarife. Rezultat: organizarea de muncă a crescut rezultând o mai mare rată de performanță în Franța în termeni de productivitate.

Dar care este realitatea în legatură cu saptămâna de 35 de ore de muncă a Franței ?

Francezii au un efectiv mai mare de săptămâni de lucru, decât de exemplu, în Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Belgia, Olanda sau Scandinavia. Lungimea efectivă a săptămânii de lucru în Franța este de 38 de ore, care este de o oră mai mult decât în Marea Britanie și 2 ½ ore mai mult decât în Germania, și este mai mult decât în mod eficient a săptămânii medii de lucru din cele 27 de țări membre a Uniunii Europene.

Mai mult decât atât, cele 35 de ore nu se aplică pentru personalul de management, care lucrează pe bază de zile și nu de ore.

Legislația cu privire la 35 de ore pe săptămână a fost relaxata considerabil din 2003, cu introducerea unui contingent suplimentar de 220 de ore pe an, posibilitatea de a lucra "ore selectate", peste sau sub acest contingent tarifar anual de pachete sau de negociere. Saptamana de 35 de ore, prin urmare, a devenit o garanție de flexibilitate pentru întreprinderi care operează în Franța: ea permite vârfuri în producție de afaceri sau de activitate pentru a fi ușor de absorbit calculând ore de lucru pe bază anuală. Organizarea și planificarea orelor de lucru ale personalului, prin urmare, sunt compatibile cu nevoile companiei și adaptate la fluctuațiile de pe piață.

Înalta performanță din punct de vedere al costurilor salariale în Franța este un rezultat al salariilor, care sunt mai mici decât media UE. Diferite și variate asigurări sociale de scutire de plată stimulente: reduceri la taxele de securitate socială pentru salariile scăzute și medii; contracte specifice de muncă pentru anumite sectoare de lucru ale populației.

O mai mare flexibilitate, ore de lucru adaptabile, forța de muncă calificată și educată: acești factori permit Franței să ofere una dintre cele mai înalte rate de productivitate din lume.

Aceasta este o neînțelegere care a fost generată de excesul de atenție a mass-mediei ce s-a concentrat mai mult asupra conflictelor de muncă. Greve, în general, apar în sectorul public, sectorul privat, fiind afectat doar marginal. Numărul de zile în grevă în sectorul privat, în Franța, este mai mic decât în Statele Unite ale Americii, Italia sau Spania.

Concediile plătite anual reprezintă 5 săptămâni. Angajatorul poate refuza plecarea unui salariat în concediu dacă sarcinile de serviciu nu îi permit. Totuși, trebuie să îi permită sa-și ia cel puțin 4 săptămâni de concediu între 1 mai și 31 octombrie; 10 zile de sărbători legale și de concediu pentru evenimente familiale (căsătorie, naștere, deces) se adaugă la concediu.

O zi de repaus săptămânal de o durată minimă de 24 de ore trebuie să fie respectată și acordată duminica. Există totuși numeroase derogări de la repausul duminical. Salariații care nu beneficiază de repausul de duminică primesc compensații financiare și, în orice caz, trebuie să beneficieze și de un repaus săptămânal.

Salariatele au dreptul la concediu de maternitate de 16 saptamani platite la 100%, însă până la o valoare maximă ce nu poate fi depașită. Daca starea de sanatate a mamei necesită un concediu suplimentar înainte și după naștere, indemnizația zilnică se ridică la 50% din câștigul zilnic. La sfarșitul concediului de maternitate, parinții își pot lua un concediu pentru educarea copilului sau un job în program part-time pe o perioada de 3 ani. Toată această perioadă, în care nu lucrează primesc o indemnizație pentru educarea copilului în valoare de 700 de franci / lună, atât timp cât au cel puțin doi copii în grijă.

Remunerația plătită de către străini și/sau angajatorii locali este impozabilă în Franța, în cazul în care activitatea este efectuată în Franța, chiar în cazul în care remunerația este plătită în afara Franței. Remunerarea include: salarii, indemnizații, prime și beneficii în natură (de exemplu: uz personal al unei companii auto). Cheltuielile de securitate socială sunt deduse din remunerația netă la calcularea venitului impozabil. Valoarea declarată ca venituri profesionale poate beneficia de alte deduceri, care se ridică la:

– o deducere de 10% pentru cheltuieli profesionale din remuneratia declarata;

– mai mult de 20% deducere pe remunerația declarată netă după deducerea de 10% pentru cheltuieli profesionale;

Formarea și instruirea personalului

Indiferent de modalitățile de formare, știut este faptul că valoarea unei administrații, eficiența ei depind în cea mai mare măsură de oamenii ce o compun, trebuie avută în vedere realizarea cât mai completă, teoretic și practic, dar și diferențiat, a actului acesta.

Astfel, formarea profesională presupune cunoștințe temeinice, cunoștințe specifice domeniului, experiență în domeniu, ușurință în aplicarea în practică, aptitudini intelectuale etc. Dar, ca să se obțină o asemenea competență profesională, este necesar ca toate instituțiile să asigure formarea personalului pentru, să realizeze o legătură strânsă, pe de o parte între procesul de învățământ și cercetare, iar, pe de altă parte, între acesta și practică.

Identificarea cunoștințelor, aptitudinilor și experiențelor necesare diferitelor categorii de personal trebuie să aibă în vedere schimbările permanente ce se produc în, în societate, faptul că unele categorii sunt necesare formării profesionale, altele perfecționării și specializării profesionale, iar altele, schimbării culturale la nivelul comunității profesionale, determinate de noul context.

Astfel, educația și instruirea vor trebui concentrate mai degrabă pe dezvoltarea și cultivarea unor abilități necesare, decât pe trimiterea automată a unor cunoștințe considerate, adesea, general aplicabile.

În Franța E.N.A. reprezintă forma cea mai înaltă de pregătire a funcționarilor administrației de stat. Ca și E.N.A. (Franța) și I.N.A. își propune să ajungă o instituție de prestigiu la nivel european, care să formeze valorile viitoare ale personalului din administrația publică românească, competențe morale și profesionale, inerente evoluției țării. Durata instruirii în Franța este de 32 de ore.

Franța oferă una dintre cele mai bune tarife de productivitate din lume, cu performanțe care sunt cu 20% mai mare decât Media europeană.

Unul din motivele pentru care francezii sunt asa de productivi este înaltul nivel de formare profesională: 7% din PIB-ul Franței este cheltuit pentru educație și formare profesională.

Sistemul de învățământ francez este gratuit și deschis pentru a
toata lumea. El este conceput pentru a furniza mediului de afaceri, angajați care sunt capabili rapid să se adapteze la constrângerile competitivității.

Modalități de încetare a raportului de muncă

Ruperea contractului de muncă se face la inițiativa angajatului (demisie) sau a angajatorului (concediere). Concedierea trebuie să fie totdeauna motivată de angajator (cauză reală și serioasă) și urmează o procedură definită prin lege.

Concedierea economică pentru adaptare la evoluția pieței

Aceasta poate fi individuală (salariatul trebuie să fie, în mod obligatoriu, convocat în prealabil) sau colectivă (șeful de întreprindere trebuie, obligatoriu,  să informeze și să consulte comitetul întreprinderii).

Concedierea economică individuală, a 2 până la 9 salariați, nu poate interveni înainte de 7 până la 15 zile de la data convocării. Indemnizația de concediere este de cel puțin 1/5 din lunile salariate pe an de vechime (prime si gratificații incluse) în cazul vechimii de minimum 2 ani, majorată cu 2/15  la vechime de peste 10 ani.

Plecările voluntare determinate de suprimarea locurilor de muncă, o transformare a muncii sau o reorganizare a întreprinderii și refuzul unei modificări substanțiale a contractului de muncă sunt asimilate concedierilor.

Concedierea din motiv personal

Procedura de licențiere personală poate rezulta dintr-o greșeală a angajatului sau dintr-un comportament nevinovat dar provocator de pagube suficiente intereselor întreprinderii. De regula se acordă un avertisment prealabil procedurii de concediere. Salariatul poate explica situația in cadrul unei întrevederi organizate înainte de aplicarea efectivă a procedurii de concediere. Angajatorul trebuie, de asemenea, să respecte preavizul legal sau convențional la care are dreptul angajatul – în principiu, două luni pentru salariații cu peste doi ani de vechime. Salariatul este privat de indemnizația de concediere în cazul unei greșeli grave.

Pensionarea se poate efectua începând de la 60 de ani

Vârsta legală de pensionare este fixată la 65 de ani dar salariatul poate să își părăsească munca începând de la 60 de ani dacă a cotizat suficient la regimul obligatoriu pentru pensie (40 de anuități sau 160 de trimestre, care vor ajunge la 42 de anuități până în anul 2020). Pensiile de vârstă sunt plătite de către stat.

În Franța , Codul Muncii stabilește la art. L.122-13 că rezilierea unui contract de muncă din inițiativa salariatului, dacă este abuzivă, atrage obligarea acestuia la daune – interese.

Soluționarea conflictelor de interese în Franța

Soluționarea conflictelor de interese, este reglemantată în partea a 5-a a Codului muncii francez, intitulată: LES CONFLITS COLLECTIFS, art. 2521-2525.

Negocierea colectivă se definește ca fiind discuția purtată între angajatori și salariați sub formă de convenții sau acorduri colective de muncă, determinând condițiile de angajare și de muncă ale personalului și garanțiile lor sociale.

Convenția colectivă are misiunea să trateze ansamblul acestor condiții și garanții: acordul colectiv se limitează doar la tratarea anumitor părți.

Cele trei etape: concilierea, medierea și arbitrajul sunt prevazute și de Codul muncii francez, urmând a le analiza pe fiecare în parte. Procedura de conciliere. Art. 2522 din Codul muncii francez prevede: Conflictul de muncă începe în momentul în care una din părți înștiințează prefectul în legătură cu existența unui dezacord, care, împreună cu Inspectorul muncii competent, intervine în vederea găsirii unei soluții amiabile.

Procedura de conciliere, intervine la cererea uneia dintre persoanele următoare:

– una dintre părți

– ministrul muncii

– prefectul

Există în această țară o comisie națională a Ministerulul muncii, care are competența de a soluționa conflictele colective de muncă, de la nivel național sau care cuprind mai multe regiuni. Comisia națională poate fi sesizată și asupra conflictelor iscate la nivel regional, departamental sau local, ținând seama de importanțele particulare în care se produc și de numărul de salariați interesați.Ea este sesizată direct prin Ministerul muncii, din propria inițiativă sau la propunerea prefectului, la cererea părților sau a uneia dintre ele.

La sediul fiecărei direcții regionale de muncă și formare profesională este instituită o comisie regională de conciliere, care are competența de a soluționa conflictele apărute în interiorul circumscripției acestei direcții.

Dacă este nevoie, ministrul muncii poate crea în sânul fiecărei direcții regionale, secțiuni cu competență departamentală sau interdepartamentală, sau poate constitui mai multe secțiuni pentru același department.

Atunci când două sau mai multe departamente sau regiuni limitrofe sunt chemate să soluționeze un conflict, părțile se pot pune de accord asupra competenței uneia dintre comisii. Poate fi sesizată de asememnea și Comisia națională, prin intermediul ministrului muncii.

Atunci când intervine un conflict între părți, acestea pot adresa președintelui comisiei o adresă în care trebuie să expună motivele care au dus la iscarea dezacordului

Această adresă și orice alte comunicări sunt înscrise în registre speciale la Ministerul muncii și la fiecare direcție regională și departament de muncă.

Convocarea părților la conflict este făcută de președintele comisiei, fie prin recomandare cu aviz de recepție, fie printr-o notificare.

Atunci când una dintre părți nu se prezintă la dezbatere, sau nu este asistată, președintele după ce constată absența sa, fixează o nouă dată de reunire, la cel mult 8 zile de la reuniunea inițială.

Atunci când părțile ajung la un acord, în cadrul unei ședințe, președintele întocmește un proces verbal cu ceea ce s-a discutat pe care îl trimite ministrului muncii sau prefectului regiunii sau departamentului.

La fel se procedează și în cazul în care părțile nu ajung la un acord, sau se învoiesc doar asupra unor aspecte puse în discuție.

Procesul verbal trebuie semnat de președinte, membrii comisiei, părții și reprezentanții acestora dacă au participat la dezbateri.

Procedura de mediere franceză. Potrivit art. 2523-4 din Codul muncii francez, medierea intervine:

După eșecul procedurii concilierii, prin minitru sau președintele comisiei regionale de conciliere, la cererea unei din părți sau din proprie inițiativă;

Direct, conform dispozițiilor celui de-al treilea alineat al articolului 2522-1, prin ministrul muncii, sau, când este vorba de un conflict la nivel regional, departamental, interdepartamental, de către prefect.

Directorul regional al muncii, ocupării forței de muncă și formării profesionale, întocmește listele de mediatori pentru soluționarea unui confllict regional, departamental sau local, în prealabil cu consultarea organizației salariaților și angajatorilor reprezentativă la nivel național. Listele de mediatori cuprind 10 nume ale personalităților desemnate, care se afla sub autoritatea prefectului de regiune.

La nivel națioal, ministrul muncii este cel care intocmește lista de mediatori.După consultarea listei de către reprezentanții angajatorilor și salariaților de la nivel național, lista e publicată în Jurnalul Oficial al Republicii franceze.

În funcție de importanța conflictului, de incidența lui geografică, numărul de salariați implicați sau circumstanțele particulare în care se produce, mediatorul poate fi desemnat de Ministerul muncii.

Mediatorul poate apela la experții și persoane calificate, pentru a analiza toate detaliile care au stat la declașarea conflictului și soluționarea lui eficientă.

Procedura de mediere. Atunci cand este vorba de un conflict declanșat la nivel național sau conflictul se intinde pe circumscripția mai multor regiuni, partea care recurge la mediere, adresează o cerere scrisă și motivată Ministerului muncii, sau președintelul comisiei regionale de conciliere competentă, după caz.

Serviciul administrativ, păstrează înscrisul într-un doasar special și întocmește dosarul. În cazul prevăzut de aliniatul 4 al art. 2523, la cererea părților, Ministerul muncii sau președintele regiunii desemnează mediatorul ales și întocmește dosarul care face obiectul medierii.

La nivel național sau la nivelul mai multor regiuni, părțile au un termen de 3 zile pentru a desemna un mediator, în caz contrar acesta fiind ales de Ministerul muncii.

Termenul de 3 zile este aplicat și în cazul conflictelor de la nivel regional, departamental sau local. Dacă în termen de 3 zile de la trimiterea adresei de către părți, sau atunci când procedura este începută de președintele comisiei regionale de conciliere, sau de prefect, acestea nu se înțeleg cu privire la desemnarea mediatorului, mediatorul este desemnat de prefect sau președinte la propunerea direcotului regional de muncă.

Etapa următoare prevede comunicarea de către președintele comisiei regionale sau ministrul muncii, la cererea uneia din părți sau din proprie inițiativă, a dosarului constituit în legătură cu conflictul cât și notificarea desemnării meditorului.

Mediatotul stăruie în rezolvarea conflictului: se informează cu privire la situația economică a întrepinderilor și la situația salariaților, poate deschide orice anchetă, dispunând să se depună toate documentele de ordin economic, financiar, statistic sau administrativ, utile pentru a-și îndeplini misiunea. Poate apela la experți sau alte persone calificate.

Părțile întocmesc documente cu observațiile lor.

Mediatorul convoacă părțile ori de câte ori consideră că este necesar. Audierile se desfășoare în condițiile prevăzute de art. 2522-3, 2522-18, amintite la procedura concilierii.

La sfârșitul procedurii, mediatorul fie elaborează recomandări cu privire la soluționarea conflictului, se subordonează discuției părților care ajung la un compromis.

Procedura arbitrajului. În Franța, funcționează Curtea superioară de arbitraj, ai cărei membrii sunt aleși prin decret pe o durată de 3 ani.

Curtea superioară de arbitraj este compusă din;

– președintele, vicepreședintele Consiliului de stat, sau președintele secției aflat în activitate la Consiliul de Stat;

– patru consilieri de stat în activitate;

– patru mari magistrați ai ordinii judiciare;

Membrii Curții superioare de arbiraj, nu pot delibera cu număr impar, membrii cei mai tineri având obligația de a se abține în cazul întrunirii comisiei cu număr par. Pentru a se întruni Curtea trebuie să reunească 5 membrii.

Primul ministru și ministrul justiției, numesc auditori ai Consiliului de Stat, consilieri însărcinați cu referendumul, auditori ai Curții de conturi care au calitatea de raportori, îndeplinind un rol consultativ.

Curtea superioară a Consiliului de stat își are sediul la Consiliul de Stat.

Procedura arbitrajului. Recursurile în fața Curții superioare de arbitraj, sunt formulate prin adresă și semnată de părți și de mandatari, însoțită de:

copii în dublu exemplar, al adresei și sentinței atacate;

precizarea părților și adresa lor completă;

copii ale adreselor în atâtea exemplare câte părți sunt;

dovezile pe care se sprijină recurentul.

După ce se analizează dosarul, președintele Curții superioare de arbitraj, convoacă părțile, care pot fi autorizate de către acesta să prezinte observații orale.

Curtea superioară de arbitraj hotărăște asupra recursului, după ce comisarul guvernului pune concluziile. Hotărârile sunt comunicate părților în termen de 24 de ore de la pronunțare.

CONCLUZII

Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. De aceea este profundă constatarea des întâlnită în sensul căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum și în ale comunității umane internaționale.

Cercetarea științifică a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului este o misiune permanentă îndeosebi a juriștilor pentru că limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului și deci juriștilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele și de a realiza sinteze. Ea trebuie să realizeze clarificările necesare (noțiunile, vocabularul folosit), să permită evidențierea progreselor dar și a rămânerilor în urmă, să ofere soluții legislative care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi și desigur o eficientă protecție a lor.

Drepturile fundamentale consacră la nivel normativ acele drepturi ale omului pe care guvernanții doresc să le garanteze; prin urmare forța lor juridică și garanțiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Subiectivitatea inerentă drepturilor omului este astfel transgresată prin obiectivitatea sistemului normativ în care ele au fost integrate, iar discuțiile legate de legitimitatea lor vor fi deplasate pe terenul legitimității normelor ce le consacră.

În ansamblul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important. Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strânsei lor interdependențe cu problemele cardinale ale omenirii.

Dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, este un drept social-economic de tradiție cu un conținut juridic complex. Din acest punct de vedere s-a pus problema de a ști dacă denumirea cea mai corectă ar fi cea de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul și libertatea nu se diferențiază.

Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădită reglementarea constituțională care pune în valoare conceptul științific de drept subiectiv la muncă, precum și importanța acestui drept atât pentru om cât și pentru societate. Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupației și libertatea alegerii locului de muncă intră în conținutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăți fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertății persoanei, ca drept natural

Protecția socială a muncii este de asemenea un domeniu complex, care include aspecte clar formulate în textul constituțional ce vor forma obiectul legilor din acest domeniu. Componente ale dreptului la protecția socială sunt: securitatea și igiena muncii; regimul de muncă al femeilor și al tinerilor; salariul minim pe economie; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiții grele etc. La acestea, revizuirea constituțională a adăugat și formarea profesională.

BIBLIOGRAFIE

1. Bîrsan Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în fața Curții, Ed. C.H. Beck, București, 2006

2. Cristian Ionescu, Instituții politice și drept constituțional, Ed.Fundației România de Mâine, București, 1999

3. Criste Mircea , Drept constituțional, Ed. Organon, București, 1999

4.Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului-mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, 1998

5.Diaconu Ion, Protecția juridică a drepturilor omului în dreptul internațional

contemporan, Editura Fundației „România de Mâine”, 2007

6.Diaconu Ion, Drepturile omului în dreptul internațional contemporan,Editura Lumina Lex,2001.

7.Duculescu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,

București, 2005

8.Ghimpu Sanda, Țiclea Alexandru -Dreptul muncii, Editura All Beck, București,

2000

9. Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2007

10. Sanda Ghimpu, Alexandru Ticlea, Dreptul muncii, Ed. Sansa SRL, Bucuresti, 1994

11.Grigore Liliana, Piața muncii pe plan mondial, Editura Lumina Lex, București, 2000

12. Iancu Gheorghe., Drept constituțional și instituții politice, vol II, Universitatea Ecologică, București, 1996

13. Nicolau Ingrid Ileana, Drepturi și libertăți fundamentale – manual practic, Ed.

Europolis, Constanța, 2007

14. Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Ed. Lumina Lex, București, 2003

15. Olteanu Gabriel, Autonomia de vointa in dreptul privat, Ed. Universitara, Craiova, 2001

16. Predescu Ovidiu, Udroiu Mihai, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român- tratat, Editura C.H.Beck, București, 2008

17. Popa Vasile,Pană Ondina, Dreptul muncii comparat, Editura Lumina Lex,București, 2003

18. Raluca Dumitriu – Noul Cod al Muncii. Privire asupra princ.fund. , în Raporturi de muncă nr. 3/2003, p. 50.

19. Selejan-Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, București, 2006

20.Țiclea Alexandru – Dreptul muncii. Culegere de practică judiciară, Editura Rosetti, București, 2001

21. Tănăsescu Elena Simina , Drept constituțional, Ed. All Beck, București, 2005

22.Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,ediția a 3-a,Institutul Român pentru Drepturile Omului,2000

23.Pactul care cuprinde drepturile civile și politice și pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale

24. Declarația Universală a Drepturilor Omului

25. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

26. Convenția europeană a drepturilor omului

27. Legea nr. 82-957 din 13 noiembrie 1982 Monitorul Oficial din 14 noiembrie 1982; Legea nr. 82-957 din 13 noiembrie 1982 art.1, art.2 Monitorul Oficial din 14 noiembrie 1982; Legea nr. 85-10 din 3 ianuarie 1985 art. 32 Monitorul Oficial din 4 ianuarie 1985

28. Legea nr. 356/2001 a patronatelor

29. Legea nr. 54/2003

30. Decizia nr 248/2000, M. Of. nr. 665/2000, DH. 2000, p.913, Jurisprudența Curții Constituționale 2000, Editura All Beck, București

31. Contractul colectiv de munca nr 1116/01/2003 unic la nivel national, incheiat conform art. 10 si 11 din Legea nr. 130/1996, republicata, publicata in M.O., Partea a V-a, nr. 2 din 24 februarie 2003.

32. http://www.adevarul.ro/actualitate

33. http://www.adevarul.es/legislatie/