Dreptul la Educatie, Drept Fundamental al Copilului
Cuprins
Introducere
Cap.1 Educația din perspective dreptului copilului
Drepturi fundamentale ale copilului
Cadrul formal al dreptului la educație
Sistemul de educație din România
Cap. 2 Politici educaționale privind egalitatea de șanse în educație
2.1 Evoluții și implementări în Europa
2.2 Evoluții și implementări în România
Cap. 3 Cercetare la nivelul familiei
Introducere
Dreptul la educație
Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă de discriminare. Aceleași drepturi se asigură și cetățenilor celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ai statelor aparținând Spațiului Economic European și ai Confederației Elvețiene. Dreptul la educație este recunoscut în mod egal minorilor care solicită sau au dobândit o formă de protecție în România, minorilor străini și minorilor apatrizi a căror ședere pe teritoriul României este oficial recunoscută conform legii. În România învățământul constituie prioritate națională.
Finanțarea educației naționale
Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unitățile și instituțiile de învățământ pot obține și utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv. Măsura intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2012. Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul general obligatoriu de stat, particular și confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanțarea de bază pentru învățământul profesional și liceal acreditat, de stat, particular și confesional, precum și pentru cel postliceal de stat. Finanțarea se face în baza și în limitele costului standard per elev sau per preșcolar, după metodologia elaborată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Învățământul de stat este gratuit. Pentru unele activități, niveluri, cicluri și pro- grame de studii se pot percepe taxe, în condițiile stabilite de prezenta lege. Finanțarea de bază a învățământului preuniversitar se face, din 2012, după principiul “resursa financiară urmează elevul”, în baza căruia alocația bugetară aferentă unui elev sau unui preșcolar se transferă la unitatea de învățământ la care acesta învață. Învățământul poate să fie finanțat și direct de către operatori economici, precum și de alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Susținerea din partea statului
Statul susține antepreșcolarii, preșcolarii, elevii și studenții cu probleme și nevoi sociale, precum și pe aceia cu cerințe educaționale speciale. Statul garantează dreptul la educație al tuturor persoanelor cu cerințe educaționale speciale. Învățământul special și special integrat sunt parte componentă a sistemului național de învățământ preuniversitar. Elevii care în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învăța într-o unitate de învățământ vor fi sprijiniți prin decontarea cheltuielilor de transport la cea mai apropiată unitate de învățământ sau vor primi cazare și masă gratuite în internatele școlare, cu excepția celor înscriși în învățământul postliceal.
Cap.1 Educația din perspective dreptului copilului
Drepturi fundamentale ale copilului
Convenția internațională privind drepturile copilului
(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
Statele părți la prezenta convenție, având în vedere că, în conformitate cu principiile proclamate de Carta Natiunilor Unite, recunoașterea demnității și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, având în vedere că in Carta popoarele Națiunilor Unite au proclamat din nou încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane și au hotărât să promoveze progresul social și condiții mai bune de trai în contextul unei libertăți sporite,
recunoscând faptul că Națiunile Unite, în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în pactele internaționale privind drepturile omului, au proclamat și au convenit că fiecare poate să se prevaleze de drepturile și de libertățile enuntate de acestea, fară nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, naționalitate și origine socială, situație materială, statut la naștere sau alt statut, amintind faptul că în Declarația Universală a Drepturilor Omului Națiunile Unite au proclamat dreptul copiilor la îngrijire și asistență speciale, având convingerea că familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi și, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitățile în cadrul societății, recunoscând că pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității sale copilul trebuieă crească într-un mediu
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere, ținând seama de faptul că un copil trebuie să fie pe deplin pregatit să traiască independent în societate și să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Națiunilor Unite și, în special, în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității, având în vedere că necesitatea de a extinde protecția specială acordată copilului a fost enunțată în Declarația de la Geneva din 1924 privind drepturile copilului și în Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959, și a fost recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul international privind drepturile civile și politice (în special art. 23 si 24), în Pactul international privind drepturile economice, sociale și culturale (în special art. 10) și în statutele și instrumentele aplicabile ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internationale preocupate de bunăstarea copilului, având în vedere că, așa cum s-a arătat în Declarația drepturilor copilului, "dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa", reamintind dispozițiile Declarației cu privire la principiile sociale și juridice aplicabile protecției și bunăstării copiilor, cu referire specială la practicile în materie de plasament familial și de adopție pe plan național și internațional, precum și Regulile minimale standard ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției în cazul minorilor (Regulile de la Beijing), Declarația privind protecția femeilor și copiilor în caz de stare de urgență și de conflict armat, recunoscând că în toate țările lumii există copii care trăiesc în condiții extrem de dificile și care au nevoie de o atenție deosebită, ținând seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului, recunoscând importanța cooperării internaționale destinate îmbunatățirii condițiilor de trai ale copiilor din toate țările și, în special, din țările în curs de dezvoltare, convin după cum urmează:
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
PARTEA I
ARTICOLUL 1
În sensul prezentei convenții, prin copil se înțelege orice ființă umană sub varsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă.
ARTICOLUL 2
1. Statele părți se angajează să respecte și să garanteze drepturile stabilite în prezenta convenție tuturor copiilor din jurisdicția lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau originea socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinților sau al reprezentanților legali ai acestuia.
2. Statele părți vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancționare pe considerente ținând de situația juridică, activitățile, opiniile declarate sau convingerile părinților, ale reprezentanților săi legali sau ale membrilor familiei sale.
ARTICOLUL 3
1. În toate acțiunile care privesc copiii, intreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Statele părți se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal, și în acest scop vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.
3. Statele părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și așezămintele care răspund de protecția și îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autoritățile competente, în special cele referitoare la securitate și sănătate, la numarul și calificarea personalului din aceste instituții, precum și la asigurarea unei supravegheri competente.
ARTICOLUL 4
Statele părți se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative și de orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute în prezenta convenție. În cazul drepturilor economice, sociale și culturale statele părți se obligă să adopte aceste măsuri, fară a precupeți resursele de care dispun și, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaționale.
ARTICOLUL 5
Statele părți vor respecta responsabilitățile, drepturile și îndatoririle ce revin părinților naturali ai copilului său, după caz și conform tradiției locale, membrilor familiei lărgite sau comunității, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea și orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenție.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 6
1. Statele părți recunosc dreptul la viață al fiecărui copil.
2. Statele părți vor face tot ce le stă în putință pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea copilului.
ARTICOLUL 7
1. Copilul se inregistrează imediat după nașterea sa și are, prin naștere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, în masura posibiliului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia.
2. Statele părți vor veghea ca aplicarea acestor drepturi să respecte legislația lor națională și obligațiile pe care acestea și le-au asumat în temeiul instrumentelor internaționale aplicabile în materie, în special în cazul în care nerespectarea acestora ar avea ca efect declararea copilului ca apatrid.
ARTICOLUL 8
1. Statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fară nici o imixtiune ilegală.
2. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din elementele constitutive ale identității sra ar avea ca efect declararea copilului ca apatrid.
ARTICOLUL 8
1. Statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fară nici o imixtiune ilegală.
2. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din elementele constitutive ale identității sale, statele părți vor asigura asistența și protecția corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să fieă cat mai repede posibil.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 9
1. Statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, excepând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, ca această separare este în interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltratați sau neglijați de părinți sau în cazul în care părinții trăiesc separat și se impune luarea unei hotărâri cu privire la locul de reședință a copilului.
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părțile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri și de a-si face cunoscute punctele de vedere.
3. Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a intreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului.
4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum detenția, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea, indiferent de cauză, survenită în timpul detenției) ambilor părinți sau a unuia dintre ei ori a copilului, statul parte va furniza, la cerere, părinților, copilului sau, după caz, unui alt membru al familiei informațiile esențiale despre locul unde se găsesc membrul sau membrii familiei, exceptând cazul în care divulgarea acestor informații ar aduce prejudicii bunăstarii copilului. Statele părți vor veghea, de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea insăși consecințe dăunătoare pentru persoana sau persoanele interesate.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 10
1. În conformitate cu obligația ce revine statelor părți potrivit art. 9 paragraful 1, orice cerere depusă de un copil sau de părinții acestuia, în vederea intrării într-un stat parte sau a parăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de statele părți cu bunăvoința, umanism și cu operativitate. Statele părți vor veghea, de asemenea, ca depunerea unei astfel de cereri să nu antreneze consecințe nefaste asupra solicitanților și membrilor familiei acestora.
2. Copilul ai cărui părinți iși au resedința în state diferite va avea dreptul de a întreține, în afara unor situații excepționale, relații personale și contacte directe, în mod regulat, cu ambii săi părinți. În acest scop și în conformitate cu obligația care revine statelor părți în temeiul art. 9 paragraful 1, statele părți vor respecta dreptul copilului și al părinților săi de a părasi orice țară, inclusiv propria lor țară, și de a reveni în propria lor țară. Dreptul de a ărasi orice țară nu poate fi îngrădit decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare pentru protejarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății publice sau a bunelor moravuri ori a drepturilor și libertăților altora și care sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezenta convenție.
ARTICOLUL 11
1. Statele părți vor lua măsuri pentru a combate acțiunile ilegale de transferare și de împiedicare a reîntoarcerii copiilor în, respectiv din, străinătate.
2. În acest scop statele părți vor promova încheierea de acorduri bilaterale și multilaterale sau aderarea la acordurile existente.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 12
1. Statele părți vor garanta copilului capabil de discernamant dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate.
2. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională.
ARTICOLUL 13
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tiparită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului.
2. Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolut necesare pentru:
a) respectarea drepturilor sau a reputației altora; sau
b) protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri.
ARTICOLUL 14
1. Statele părți vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și religie.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Statele părți vor respecta drepturile și obligațiile părinților sau, după caz, ale reprezentanților legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menționat, de o manieră care să corespundă capacităților în formare ale acestuia.
3. Libertatea de a-și manifesta propriile convingeri religioase sau alte convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare pentru protecția securității publice, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
ARTICOLUL 15
1. Statele părți recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere și la libertatea de întrunire pașnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngradită decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței sau ordinii publice ori pentru a proteja sănătatea publică sau bunele moravuri ori pentru a proteja drepturile și libertățile altora.
ARTICOLUL 16
1. Nici un copil nu va fi supus unei imixțiuni arbitrare sau ilegale în viața sa privată, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența sa, precum și nici unui fel de atac ilegal la onoarea și reputația sa.
2. Copilul are dreptul la protecția garantată de lege împotriva unor astfel de imixțiuni sau atacuri.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 17
Statele părți vor recunoaște importanța funcției îndeplinite de mijloacele de informare în masă și vor asigura accesul copilului la informație și materiale provenind din surse naționale și internaționale, în special cele care urmaresc promovarea bunăstării sale sociale, spirituale și morale și a sănătății sale fizice și morale. În acest scop statele părți:
a) vor încuraja difuzarea, prin mijloacele de informare în masă, de informații și materiale de interes social și educativ pentru copil și care sunt în conformitate cu art. 29;
b) vor incuraja cooperarea internațională în producerea, schimbul și difuzarea de astfel de informații și materiale provenind din surse culturale, naționale și internaționale;
c) vor încuraja producerea și difuzarea de cărți pentru copii;
d) vor încuraja mijloacele de informare în masă să țină seama, în mod deosebit, de nevoile lingvistice ale copiilor autohtoni sau ale celor care aparțin unui grup minoritar;
e) vor favoriza elaborarea unor principii calauzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informațiilor și materialelor care daunează bunăstării sale, având în vedere prevederile art. 13 și 18.
ARTICOLUL 18
1. Statele părți vor depune eforturi pentru asigurarea recunoașterii principiului potrivit caruia ambii părinți au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Părinții sau, după caz, reprezentații săi legali sunt principalii responsabili de creșterea și dezvoltarea copilului. Aceștia trebuie să acționeze, în primul rând, în interesul suprem al copilului.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Pentru garantarea și promovarea drepturilor enunțate în prezenta convenție statele părți vor acorda ajutor corespunzător părinților și reprezentanților legali ai copilului în exercitarea responsabilității care le revine în legătură cu creșterea copilului și vor asigura crearea instituțiilor, așezămintelor și serviciilor de îngrijire a copiilor.
3. Statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura copiilor ai căror parinți muncesc dreptul de a beneficia de serviciile și așezămintele de îngrijire a copiilor, pentru care ei îndeplinesc condițiile cerute.
ARTICOLUL 19
1. Statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzatoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanților legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost incredințat.
2. Aceste măsuri de protecție vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului și celor cărora le-a fost încredințat, precum și pentru instituirea altor forme de prevenire și pentru identificarea, denunțarea, acționarea în instanță, anchetarea, tratarea și urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, și, daca este necesar, a procedurilor de implicare judiciara.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 20
1. Copilul care este, temporar ori permanent, lipsit de mediul său familial sau care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu are dreptul la protecție și asistență speciale din partea statului.
2. Statele părți, în conformitate cu legislația lor națională, vor asigura protecție alternativă pentru un astfel de copil.
3. Această protecție poate include, mai ales, plasamentul familial, "kafalah" din dreptul islamic, adopția sau, în caz de necesitate, plasarea în instituții corespunzătoare de îngrijire a copiilor. În alegerea uneia dintre aceste soluții este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
ARTICOLUL 21
Statele părți care recunosc și/sau autorizează adopția vor veghea ca interesele supreme ale copiluluiă primeze și:
a) vor veghea ca adopția unui copil să fie autorizată numai de autoritățile competente care verifică, în conformitate cu legea și cu procedurile aplicabile, precum și pe baza tuturor informațiilor pertinente și credibile, ca adopția se poate realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinții, cu rudele și cu reprezentanții săi legali și, dacă este cazul, că persoanele interesate și-au dat consimțământul cu privire la adopție în cunoștință de cauză în urma unei consilieri corespunzătoare;
b) recunosc că adopția în străinătate poate fi considerată ca un mijloc alternativ de asigurare a ingrijirii necesare copilului, dacă acesta, în țara de origine, nu poate fi încredințat spre plasament familial sau spre adopție ori nu poate fi îngrijit în mod corespunzător;
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
c) vor asigura ca, în cazul adopției în străinătate, copilul beneficiază de garanțiile și standardele echivalente celor existente în cazul adopției naționale;
d) vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul adopției în străinătate, plasamentul copilului nu conduce la obținerea de câștiguri materiale necuvenite pentru persoanele implicate;
e) promovează obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente sau acorduri bilaterale ori multilaterale, după caz, și se străduiesc, în acest cadru, să asigure că plasarea copiilor în străinătate să fie efectuată de autoritățile sau organele competente.
ARTICOLUL 22
1. Statele părți vor lua măsurile necesare pentru ca un copil care caută să obțină statutul de refugiat sau care este considerat refugiat în conformitate cu reglementările și procedurile internaționale și naționale aplicabile, fie că este singur sau însoțit de mamă ori de tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecția și asistență umanitară corespunzătoare, pentru a se putea bucura de drepturile recunoscute de prezenta convenție și de celelalte instrumente internaționale privind drepturile omului sau ajutorul umanitar la care respectivele state sunt părți.
2. În acest scop statele părți vor contribui, după cum consideră necesar, la toate eforturile întreprinse de O.N.U. și de alte organizații guvernamentale sau neguvernamentale competente cooperând cu O.N.U., pentru a proteja și ajuta copiii care se găsesc într-o astfel de situație și pentru a găsi părinții sau alți membri ai familiei oricărui copil refugiat, în vederea obținerii informațiilor necesare pentru reîntregirea familiei sale. În cazul în care părinții sau alți membri ai familiei nu pot fi găsiți, copilului i se va acorda aceeași protecție ca oricarui alt copil care este temporar sau total lipsit de mediul său familial, indiferent de motiv, în conformitate cu principiile enunțate în prezenta convenție.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 23
1. Statele părți recunosc că pentru copiii handicapați fizic și mental trebuie să se asigure o viață împlinită și decentă, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității.
2. Statele părți recunosc dreptul copiilor handicapați de a beneficia de îngrijiri speciale și încurajează și asigură, în măsura resurselor disponibile, la cerere, copiilor handicapați care îndeplinesc condițiile prevăzute și celor care îi au în îngrijire, un ajutor adaptat situației copilului și situației părinților sau a celor cărora le este încredințat.
3. Recunoscând nevoile speciale ale copiilor handicapați, ajutorul acordat conform paragrafului 2 al prezentului articol va fi gratuit ori de câte ori acest lucru este posibil, ținând seama de resursele financiare ale părinților sau ale celor care îi au în îngrijire, și va fi destinat asigurării accesului efectiv al copiilor handicapați la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, activități recreative, de o manieră care să asigure deplină integrare socială și dezvoltare individuală a copiilor, inclusiv dezvoltarea lor culturală și spirituală.
4. În spiritul cooperării internaționale, statele părți vor favoriza schimbul de informații relevante în domeniul medicinei preventive și al tratamentului medical, psihologic și funcțional al copiilor handicapați, inclusiv prin difuzarea și accesul la informații referitoare la metodele de recuperare, educare și formare profesională, în scopul de a permite statelor părți să iși perfecționeze capacitățile și competențele și să iși extindă experiența în aceste domenii. În această privință se va ține seama, în mod deosebit, de nevoile țărilor în curs de dezvoltare.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 24
1. Statele părți recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a garanta ca nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea acces la aceste servicii.
2. Statele părți vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept și, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzatoare pentru:
a) reducerea mortalității infantile și a celei în rândul copiilor;
b) asigurarea asistentei medicale și a masurilor de ocrotire a sănătății pentru toți copiii, cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătății;
c) combaterea maladiilor și a malnutriției, inclusiv în cadrul măsurilor primare de ocrotire a sănătății, recurgând, printre altele, la tehnologii accesibile și la aprovizionarea cu alimente nutritive și cu apă potabilă, luând în considerare pericolele și riscurile de poluare a mediului natural;
d) asigurarea ocrotirii sănătății mamelor în perioada pre și postnatală;
e) asigurarea ca toate segmentele societății, în mod deosebit părinții și copiii, sunt informate, au acces la educație și sunt sprijinite în folosirea cunostințelor de bază despre sănătatea și alimentația copilului, despre avantajele alăptării, ale igienei și salubrității mediului înconjurator și ale prevenirii accidentelor;
f) crearea serviciilor de medicină preventivă, de îndrumare a părinților și de planificare familială, și asigurarea educației în aceste domenii.
3. Statele părți vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare, în vederea abolirii practicilor tradiționale dăunătoare sănătății copiilor.
4. Statele părți se angajează să favorizeze și să încurajeze cooperarea internațională în vederea asigurării, în mod progresiv, a deplinei înfăptuiri a dreptului recunoscut în prezentul articol. În această privință se va ține seama, în mod deosebit, de nevoile țărilor în curs de dezvoltare.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 25
Statele părți recunosc dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecțiunilor sale fizice ori mentale, dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv și a oricăror alte aspecte legate de plasarea sa.
ARTICOLUL 26
1. Statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de asistență socială, inclusiv de asigurări sociale, și vor lua măsuri pentru asigurarea exercitării depline a acestui drept în conformitate cu legislația lor națională.
2. La acordarea indemnizațiilor prevăzute de lege se va ține seama, când este cazul, de resursele și situația copilului și ale persoanelor responsabile de întreținerea sa, precum și de orice alte împrejurări care au legatură cu cererea de acordare a indemnizațiilor, înaintată de copil sau în numele sau.
ARTICOLUL 27
1. Statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Părinților și oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților și a mijloacelor lor financiare, condițiile de viață necesare în vederea dezvoltării copilului.
3. Statele părți vor adopta măsurile corespunzătoare, ținând seama de condițiile naționale și în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept și vor oferi în caz de nevoie asistență materială și programe de sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte și locuință.
4. Statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei alimentare pentru copil de la părinții săi sau de la alte persoane care răspund din punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul statului parte, cat și în străinătate.
Astfel, în situația în care persoana care răspunde din punct de vedere financiar pentru copil nu locuiește în statul în care locuiește copilul, statele părți vor încuraja aderarea la acorduri internaționale sau încheierea de asemenea acorduri, precum și adoptarea oricaror alte înțelegeri corespunzătoare.
ARTICOLUL 28
1. Statele părți recunosc dreptul copilului la educație și, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv și pe baza egalității de șanse, în special, statele membre vor avea obligația:
a) de a asigura învățământul primar obligatoriu și gratuit pentru toți;
b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învățăâant secundar, atât general, cât și profesional și de a le pune la dispoziția tuturor copiilor și de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuității învățământului și acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie;
c) de a asigura tuturor accesul la învățământul superior, în funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate;
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
d) de a pune la dispoziție copiilor și de a permite accesul acestora la informarea și orientarea școlară și profesională;
e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a școlii și pentru reducerea ratei abandonului școlar.
2. Statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină școlară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca ființă umană și în conformitate cu prezenta convenție.
3. Statele părți vor promova și vor încuraja cooperarea internațională în domeniul educației, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranței și a analfabetismului în lume și de a facilita accesul la cunostințe stiintifice și tehnice și la metode de învățământ moderne. În această privință se va ține seama, în special, de nevoile țărilor în curs de dezvoltare.
ARTICOLUL 29
1. Statele părți sunt de acord ca educația copilului trebuie să urmarească:
a) dezvoltarea plenară a personalității, a vocațiilor și a aptitudinilor mentale și fizice ale copilului;
b) cultivarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și pentru principiile consacrate în Carta Națiunilor Unite;
c) educarea copilului în spiritul respectului față de părinții săi, față de limba sa, de identitatea și valorile sale culturale, față de valorile naționale ale țării în care acesta locuiește, ale țării de origine, precum și față de civilizații diferite de a sa;
d) pregătirea copilului să iși asume responsabilitățile vieții într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere, de pace, de toleranță, de egalitate între sexe și prietenie între toate popoarele și grupurile etnice, naționale și religioase și cu persoanele de origine autohtonă;
e) educarea copilului în spiritul respectului față de mediul natural.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Nici o dispoziție din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o manieră care să aducă atingere libertății persoanelor fizice sau juridice de a crea și conduce instituții de învățământ, cu condiția ca principiile enunțate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate și ca educația dată în aceste instituții să respecte normele minimale prescrise de stat.
ARTICOLUL 30
În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice ori persoane de origine autohtonă copilul aparținând unei astfel de minorități sau având origineă nu va fi privat de dreptul la viață culturală proprie, de dreptul de a-și declara apartenența religioasă și de a-și practica propria religie, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai grupului său.
ARTICOLUL 31
1. Statele părți recunosc copilului dreptul la odihnă și la vacanță, dreptul de a practica activități recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viața culturală și artistică.
2. Statele părți respectă și promovează dreptul copilului de a participa pe deplin la viața culturală și artistică și încurajează punerea la dispoziția acestuia a mijloacelor adecvate de petrecere a timpului liber și de desfășurare a activităților recreative, artistice și culturale, în condiții de egalitate.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 32
1. Statele părți recunosc dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice și de a nu fi constrâns la vreo muncă ce comportă vreun risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
2. Statele părți vor lua măsuri legislative, administrative, sociale și educative pentru a asigura aplicarea prezentului articol. În acest scop și ținând seama de dispozițiile aplicabile ale celorlalte instrumente internaționale, statele părți se obligă, în special:
a) să fixeze o vârstă minimă sau vârste minime de angajare;
b) să adopte o reglementare cu privire la orele și la condițiile de muncă;
c) să prevadă pedepse sau alte sancțiuni corespunzătoare, pentru a asigura aplicarea întocmai a prezentului articol.
ARTICOLUL 33
Statele părti vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv măsuri legislative, administrative, sociale și educaționale, pentru a proteja copiii contra folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope, așa cum sunt acestea definite de convențiile internaționale în materie și pentru a preveni folosirea copiilor în scopul producerii și al traficului ilicit de astfel de substanțe.
ARTICOLUL 34
Statele părți se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de exploatare sexuală și de violență sexuală. În acest scop statele vor lua, în special, toate măsurile corespunzătoare pe plan național, bilateral și multilateral, pentru a împiedica:
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
a) incitarea sau constrângerea copiilor să se dedea la activități sexuale ilegale;
b) exploatarea copiilor în scopul prostituției sau al altor practici sexuale ilegale;
c) exploatarea copiilor în scopul producției de spectacole sau de materiale cu caracter pornografic.
ARTICOLUL 35
Statele părți vor lua toate măsurile necesare, pe plan național, bilateral și multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea și traficul de copii în orice scop și sub orice formă.
ARTICOLUL 36
Statele părți vor proteja copilul contra oricărei forme de exploatare dăunatoare oricarui aspect al bunăstării sale.
ARTICOLUL 37
Statele părți vor veghea ca:
a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude, inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau inchisoarea pe viață fară posibilitatea de a fi eliberat nu va fi pronunțată pentru infracțiunile comise de persoane sub vârsta de 18 ani;
b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deținerea sau intemnitarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea și nu va fi decât o masură extremă și cât mai scurtă posibil;
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie și cu respectul cuvenit demnității umane și de o manieră care să țină seama de nevoile persoanelor de vârsta sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat de adulți, cu excepția cazurilor în care seă ca fiind în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel, și va avea dreptul de a menține contactul cu familia sa prin corespondență și vizite, în afara unor cazuri excepționale;
d) copiii privați de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistență juridică sau la orice altă asistență corespunzătoare, precum și dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate, în fața unui tribunal sau a unei alte autorități competente, independente și imparțiale, și dreptul la judecarea în procedura de urgență a cazului respectiv.
ARTICOLUL 38
1. Statele părți se angajează să respecte și să asigure respectarea regulilor dreptului umanitar international aplicabile în caz de conflict armat și menite să garanteze protecția copilului.
2. Statele părți vor lua toate măsurile posibile pentru a garanta că persoanele care nu au împlinit vârsta de 15 ani să nu participe direct la ostilități.
3. Statele părți se vor abține de a înrola în forțele lor armate persoane care nu au împlinit vârsta de 15 ani. Atunci când incorporează persoane mai mari de 15 ani, dar mai mici de 18 ani, statele părți se vor strădui să înroleze, cu prioritate, pe cei mai în vârstă.
4. Conform obligației care le revine în virtutea dreptului umanitar internațional de a proteja populația civilă în caz de conflict armat, statele părți vor lua toate măsurile fezabile, astfel încat copiii afectați de conflictul armat să beneficieze de protecție și de îngrijire.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 39
Statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita recuperarea fizică și psihologică și reîntegrarea socială a copiilor, victime ale unei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare și această reintegrare se vor desfășura în condiții care favorizează sănătatea, respectul de sine și demnitatea copilului.
ARTICOLUL 40
1. Statele părți recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simtul demnității și al valorii personale, care să intărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate.
2. În acest scop și ținând seama de dispozițiile în materie ale instrumentelor internaționale, statele părți vor veghea, în special:
a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încalcare a legii penale datorită unor acțiuni sau omisiuni care nu erau interzise de dreptul național sau internațional în momentul comiterii lor;
b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încalcare a legii penale să aibă garantate cel puțin următoarele drepturi:
(i) de a fi prezumat nevinovat pană la stabilirea vinovației sale conform legii;
(ii) de a fi informat în cel mai scurt termen și direct despre acuzațiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinților săi sau al reprezentanților legali și de a beneficia de asistență juridică sau de orice alt fel de asistență corespunzătoare, în vederea formulării și susținerii apărărilor sale;
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
(iii) dreptul la examinarea, fară întarziere, a cauzei sale de către o autoritate sau o instanță judiciară competentă, independentă și imparțială, printr-o procedură de audiere echitabilă și conformă cu prevederile legii, în prezența celor care îi asigură asistența juridică sau de altă natură, iar dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului major al copilului, ținând seama mai ales de vârsta ori de situația acestuia, în prezența părinților săi sau a reprezentanților săi legali;
(iv) de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este vinovat; dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a obține aducerea și interogarea martorilor apărării, în condiții de egalitate;
(v) dacă se dovedește că a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale de atac cu privire la decizie și la orice masură luată în consecință, în fața unei autorități sau a unei instanțe judiciare superioare competente, independente și impartiale, conform legii;
(vi) dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu ințelege sau nu vorbește limba utilizată;
(vii) dreptul la respectarea deplină a vieții sale private, în toate fazele procedurii.
3. Statele părți se vor strădui să promoveze adoptarea de legi și proceduri, înființarea de autorități și instituții, special concepute pentru copiii bănuiți, acuzați sau găsiți vinovați de încălcarea legii penale și, în special:
a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumați ca neavând capacitatea de a încalca legea penală;
b) să ia, ori de câte ori este posibil și recomandabil, măsuri de soluționare a cazurilor acestor copii, fară a recurge la procedura judiciară, cu condiția ca drepturile și garanțiile legale să fie respectate pe deplin.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
4. Va fi prevazută o intreagă gamă de dispoziții, precum cele referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educație generală și profesională și la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituțional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu situația lor și cu infracțiunea săvârșită.
ARTICOLUL 41
Nici o dispoziție din prezenta convenție nu aduce atingere prevederilor mai favorabile pentru realizarea acestor drepturi ale copilului care pot figura:
a) în legislația unui stat parte; sau
b) în dreptul internațional în vigoare pentru statul respectiv.
PARTEA a II-a
ARTICOLUL 42
Statele părți se angajează să facă larg cunoscute atât adulților, cât și copiilor principiile și dispozițiile prezentei convenții, prin mijloace active și adecvate.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 43
1. În vederea examinării progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor pe care și le-au asumat în virtutea prezenței convenții, se instituie un comitet al drepturilor copilului, ale cărui atribuții sunt descrise mai jos.
2. Comitetul se compune din 10 experți de o înaltă ținuta morală și care posedă o competență recunoscută în domeniul reglementat de prezenta convenție. Membrii Comitetului sunt aleși de statele părți din rândul cetățenilor lor și acționează în nume propriu, ținându-se seama de necesitatea asigurării unei repartiții geografice echitabile și a reprezentării principalelor sisteme juridice.
3. Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret de pe o listă de persoane desemnate de statele părți. Fiecare stat parte poate desemna un candidat dintre cetățenii săi.
4. Primele alegeri vor avea loc în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei convenții, iar ulterior, la fiecare 2 ani. Cu minimum 4 luni înaintea datei fiecărei alegeri secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va invita în scris statele părți să propună candidații lor într-un termen deă luni. Secretarul general va întocmi apoi o listă alfabetică a candidaților astfel desemnați, indicând statele părți care i-au desemnat, și o va comunica statelor părți la convenție.
5. Alegerile vor avea loc la reuniunile statelor părți, convocate de secretarul general, la sediul Organizației Națiunilor Unite. La aceste reuniuni, la care cvorumul se întrunește cu doua treimi din numarul statelor părți, candidații aleși în Comitet sunt cei care obțin cel mai mare număr de voturi și majoritatea absolută a voturilor reprezentanților statelor părți prezente și votante.
6. Membrii Comitetului se aleg pentru un mandat de 4 ani. Ei pot fi realeși la o nouă prezentare a candidaturii lor. Mandatul a 5 membri desemnați la primele alegeri va înceta după 2 ani. Numele celor 5 membri vor fi trase la sorți de către președintele reuniunii, imediat după prima alegere.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
7. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului sau dacă, pentru orice alt motiv, un membru declară că nu iși mai poate exercita funcțiile sale în cadrul Comitetului, statul parte care a prezentat candidatura membrului respectiv numește un alt expert dintre cetățenii săi pentru a ocupa postul vacant până la expirarea mandatului respectiv, sub rezerva aprobării de către Comitet.
8. Comitetul aprobă regulamentul său de ordine interioară.
9. Comitetul alege biroul său pentru o perioadă de 2 ani.
10. Adunările Comitetului se țin, în mod normal, la sediul Organizației Națiunilor Unite sau în orice alt loc corespunzător stabilit de Comitet. Comitetul se reunește, de regulă, în fiecare an. Durata sesiunilor sale se stabilește și, dacă este cazul, se modifică de către reuniunea statelor părți la prezenta convenție, sub rezerva aprobării de către adunarea generală.
11. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite pune la dispoziție Comitetului personalul și dotările necesare acestuia pentru a-și indeplini eficient funcțiile încredințate conform prezentei convenții.
12. Membrii Comitetului creat în virtutea prezentei convenții primesc, cu aprobarea adunării generale, indemnizații din resursele Organizației Națiunilor Unite, în condițiile și modalitățile fixate de adunarea generală.
ARTICOLUL 44
1. Statele părți se angajează să supună Comitetului, prin intermediul secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, rapoarte privitoare la măsurile pe care le adoptă pentru punerea în vigoare a drepturilor recunoscute în prezenta convenție și la progresele realizate în exercitarea acestor drepturi:
a) în termen de 2 ani începand de la data intrării în vigoare a prezentei convenții pentru statele părți interesate;
b) în continuare, la fiecare 5 ani.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
2. Rapoartele întocmite conform prezentului articol trebuie, dacă este cazul, să arate cauzele sau dificultățile care împiedică statele părți să se achite pe deplin de obligațiile prevăzute în prezenta convenție. Ele trebuie, de asemenea, să cuprindă informații suficiente pentru a da Comitetului o idee exactă asupra aplicării convenției în țara respectivă.
3. Statele părți care au prezentat Comitetului un raport inițial nu vor repeta în rapoartele pe care le prezintă ulterior conform prezentului articol, paragraful 1 alin. (b), informațiile de bază pe care le-au comunicat anterior.
4. Comitetul poate cere statelor părți toate informațiile complementare referitoare la aplicarea convenției.
5. Comitetul înainteaza la fiecare 2 ani adunării generale, prin intermediul Consiliului Economic și Social, un raport de activitate.
6. Statele părți asigură difuzarea pe scară largă a propriilor rapoarte pe teritoriul lor.
ARTICOLUL 45
Pentru a promova aplicarea efectivă a convenției și a încuraja cooperarea internațională în domeniul vizat de convenție:
a) Instituțiile specializate, Fondul Națiunilor Unite pentru Copii și alte organe ale Națiunilor Unite au dreptul de a fi reprezentate la analizarea modului de aplicare a acelor dispoziții din prezenta convenție, care țin de mandatul lor. Comitetul poate invita instituțiile specializate, Fondul Națiunilor Unite pentru Copii și orice alte organisme competente pe care le va considera corespunzaăoare să dea avize specializate asupra aplicării convenției în domeniile care țin de mandatele lor respective.
Comitetul poate invita instituțiile specializate, Fondul Națiunilor Unite pentru Copii și alte organe ale Națiunilor Unite să îi prezinte rapoarte asupra aplicării convenției în sectoarele care țin de domeniul lor de activitate.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
b) Comitetul transmite, dacă consideră necesar, instituțiilor specializate, Fondului Națiunilor Unite pentru Copii și altor organisme competente orice raport al statelor părți, care conține o cerere sau care specifică necesitatea asigurării de consultanță ori asistență tehnică, însoțit, dacă este cazul, de observațiile și sugestiile Comitetului referitoare la cererea sau specificația respectivă.
c) Comitetul poate recomanda adunării generale să ceară secretarului general să dispună efectuarea, în numele Comitetului, a unor studii asupra problemelor specifice care afectează drepturile copilului.
d) Comitetul poate face sugestii și recomandări de ordin general, pe baza informațiilor primite în conformitate cu art. 44 și 45.
Aceste sugestii și recomandări de ordin general se vor transmite tuturor statelor părți interesate și se vor supune atenției adunării generale, însoțite, dacă este cazul, de observațiile statelor părți.
PARTEA a III-a
ARTICOLUL 46
Prezenta convenție este deschisă spre semnare tuturor statelor.
ARTICOLUL 47
Prezenta convenție face subiectul ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi înaintate secretarului general al Organizației Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 48
Prezenta convenție va rămâne deschisă aderării oricărui stat. Instrumentele de aderare vor fi înaintate secretarului general al Organizației Națiunilor Unite.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 49
1. Prezenta convenție va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a celui de-al douazecilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta convenție sau care va adera la aceasta după depunerea celui de-al douazecilea instrument de ratificare sau de aderare convenția va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea de către statul respectiv a intrumentului sau de ratificare sau de aderare.
ARTICOLUL 50
1. Orice stat parte poate să propună un amendament si să depună textul acestuia la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite. Secretarul general va comunica propunerea de amendament statelor părți, cerându-le să îi facă cunoscut dacă sunt în favoarea convocării unei conferințe a statelor părți, în vederea examinării propunerii și a supunerii ei la vot.Dacă în termen de 4 luni de la această comunicare cel puțin o treime din numarul statelor părți se pronunță în favoarea convocării unei asemenea conferințe, secretarul general convoacă conferința sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor părți prezente și votante la conferință este supus spre aprobare adunării generale.
2. Orice amendament adoptat conform dispozițiilor paragrafului 1 al prezentului articol va intra în vigoare dupa aprobarea sa de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și după acceptarea sa cu o majoritate de două treimi din numarul statelor părți.
3. La intrarea sa în vigoare amendamentul are forță obligatorie pentru statele părți care l-au acceptat, celelalte state rămânând legate de dispozițiile din prezenta convenție și de toate amendamentele anterioare acceptate de ele.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
ARTICOLUL 51
1. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va primi și va comunica tuturor statelor textul rezervelor formulate de state la data ratificării sau aderării.
2. Rezervele incompatibile cu obiectul și scopul prezentei convenții nu sunt admise.
3. Rezervele pot fi retrase în orice moment printr-o notificare în acest sens adresată secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, care va informa, în consecință, toate statele părți la convenție. Notificarea va produce efecte de la data la care este primită de secretarul general.
ARTICOLUL 52
Orice stat poate denunța prezenta convenție printr-o notificare scrisă adresată secretarului general al Organizației Națiunilor Unite. Denunțarea produce efecte la un an de la data la care notificarea a fost primită de secretarul general.
ARTICOLUL 53
Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei convenții.
ARTICOLUL 54
Originalul prezentei convenții, ale carei texte în limbile arabă, chineză, engleză, franceză, rusă și spaniolă sunt autentice în egală măsură, va fi depus la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite.
Drept care plenipotențiarii subsemnați, împuterniciți în mod corespunzator de guvernele lor respective, au semnat prezenta convenție.
Convenția internațională privind drepturile copilului(adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989)
Cadrul formal al dreptului la educație
Sistemul de educație din perspective evoluției sistemului de Educație din România
Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educațional din România. Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape evoluția sistemului politic și administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României.
O primă perioadă a fost cea medievală, încheiată la 1821, caracterizată printr-un interes scăzut și limitat al elitei conducătore, boierești și ecleziastice, de a dezvolta instituții de învățământ de calitate și durabile. Cu câteva excepții de marcă (cum au fost cazurile lui Vasile Lupusau Iacob Heraclid Despotul) domnii Țărilor Române nu au acordat practic nicio atenție creării de școli și academii pentru educarea tineretului țării. În toată această perioadă, populația formațiunilor statale românești a fost practic analfabetă în cvasi-totalitatea ei.
Începutul procesului de formare a statului român modern după Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a dus și la inițierea procesului de construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, proces care s-a desfășurat pe toată perioada secolului XIX. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituții de învățământ (școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități etc.). Totodată au apărut o serie de legi de organizare și funcționare a acestui sistem (Regulamentul Organic, legea lui Cuza, legile lui Spiru Haret etc.). Învățământul în această perioadă e unul destul de „elitist” deoarece accederea în formele sale superioare și chiar în cele de bază presupunea o anumită stare materială, pe care cea mai mare parte a populației nu o avea.
În perioada de după primul război mondial principala provocare a constituit-o integrarea diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român. Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul afecta încă o proporție semnificativă a populației (în special segmentele vârstnice).
După cel de-al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, sistemul educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe ideologie și îndoctrinarea de masă. În condițiile „deschiderii” din perioada 1965-1975 sistemul de învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri vizând renunțarea la ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. S-a reușit astfel eliminarea practic a analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel liceal sau profesional.
Sistemul de educație din România
Educația înainte de 1800
Caracteristica principală a sistemului educațional din Țările Române până la începutul epocii moderne, a fost cvasi-absența sa de-a lungul întregii perioade. Au existat unele încercări timide, limitate ca scop și cu durată efemeră a unor domni, principi sau conducători religioși de a înființa o serie de instituții cu rol educațional, dar acestea au fost foarte puține și fără realizări notabile la scara societății. Aceaste „școli” sau „academii” ofereau o educație predominat de natură religioasă, precum și câteva noțiuni de educație științifică elementară (scrisul, cititul, operațiile aritmetice de bază, unele limbi străine, elemente de geografie, etc.) Limbile de predare au fost de regulă greaca și slavona (în Țara Românească și Moldova) și latina în Transilvania.[1]
Primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau ca scop învățarea scrisului în limba slavonă, necesar întocmirii documentelor și corespondenței oficiale. Din aceste „școli de chilie” cum la numea Nicolae Iorga au provenit tahigrafii Atanasie și Paladie or Mircea caligraful, din Moldova secolului al XV-lea.[2]
Tot cam din aceeași perioadă sunt menționate și primele elemente ale unui învățământ profesional cum ar fi școlile de meserii care pregăteau meșterii îmbrăcători în argint ai cărților și ai icoanelor de catapiteasmă sau școala de musică, de psaltichie, a cîte unui diac domnesc care învăța la șapte glasuri.[3]
Școala era văzută mai degrabă ca o pedeapsă, iar școlarii erau înmatriculați prin procedee mult diferite de cele moderne. După cum arată o cronică a vremii se recrutau învățăcei, copii prinși, furați de prin sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici și egumeni și preuți și diaconi pre la svintele mănăstiri.[4]
Cercetările istorice au demonstrat că primii voievozii si cnezii români din Maramureș știau să scrie în slavonește. De asemenea domnii, atât în Moldova cât și în Țara Românească învățau carte. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește.[5]
Diaconul Coresi, argumenta și el în Psaltirea sa, prima în limba română, apărută în 1577, necesitatea învățământului și a tipăriturilor în în limba vorbită de majoritatea populației:
„Cu mila lui Dumnezeu eu diacon Coresi, deacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n-avăm; și Hristos zise: cine ceteaște să înțeleagă și Pavel apostol încă scrie, că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăiesc, ca și alalți să învăț decât întunearec de cuvinte neînțelease într-alte limbi. Derept aceeia, frații miei, preuților, scrisu-v-am aceaste psăltiri cu otveat de-am scos de-n psăltirea sârbească pre limbă rumânească să vă fie de învățătură și grămăticilor. Și vă rog ca, frații miei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea că e cu adevăr.” [6]
Dimitrie Cantemir, în cunoscuta sa operă Descriptio Moldaviae apărută în 1716, menționa următoarele aspecte referitoare la atitudinea moldovenilor față de cultura scrisă:
„Pe de altă parte, moldovenii nu numai că nu iubesc învățătura, dar aproape toți o urăsc. Nici măcar numele științelor și artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învățații nu pot fi cu mintea întreagă în așa măsură încât, atunci când vor să laude știința cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învățătură. În această privință o vorbă proastă, care se aude des în gura moldovenilor, este că învățătura e treaba preoților, mireanului îi e de ajuns să învețe să citească și să scrie, să știe să-și semneze numele, să-și poată însemna în condică boul alb, negru, cornut, caii, oile, vitele, stupii și ce altele mai sunt; mai departe este cu totul de prisos.”[7]
În Moldova, un Colegiu Latin (Schola Latina) este fondat la Cotnari, lângă Iași, de către Iacob Eraclide, apoi, tot la Cotnari a funcționat în vremea lui Petru Șchiopul (1574 – 1578), o altă școală latină, cu profesori iezuiți aduși din Polonia. La 1634, este înființată la Iași, de către domnitorul Vasile Lupu, Academia Vasiliană, cu predare în limbile slavonăși latină, organizată după modelul Academiei Movilă din Kiev (creată de mitropolitul Petru Movilă), de unde i-au și fost trimiși profesori. În cele din urmă, în 1707, Antioh Cantemirfondează Academia Domnească din Iași, cu predare in limba greacă, o instituție similară cu Academia Domnească de la București.
La rândul său, Constantin Mavrocordat, nemulțumit de analfabetismul și lipsa de pregătire teologică ce domneau în rândul clerului, dispunea la 1741, o serie de măsuri pentru ridicarea nivelului cultural al acestora: „Poruncit-au de au adus și cărți pe-nțeles din Țara Românească, căci în Moldova nu se aflau Evanghelii, Apostole și Liturghii, dând poruncă mitropolitul aceste cărți să le citească pe-nțeles pe la biserici, mai poruncind domnul mitropolitului și episcopilor să facă tipografii fieștecare la eparhia lui, ca să se tipărească cărți pe înțeles. […] Care, la aceasta au lăsat mare pomenire în țările acestea”.[8]
În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17-lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească de la București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă. În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea. învățământul privat a fost, de asemenea disponibil.
Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească. În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. [1] În Transilvania, conform regulilor austriece, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină. Structurile medievale, cum ar fi șerbia și un puternic sistem de breasle au supraviețuit până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație religioasă sau de breaslă. Alfabetizare a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești.
Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania și Banat, școlile au apărut în orașele mari (cum ar fi Cluj sau Timișoara). În Bucovina, Liceul Teologic, care mai târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.
Regulamentul școlilor din Țara Românească (1776)
Regulamentul a fost introdus de domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind prima încercare de reglementare coerentă a sistemului educațional. Principalele sale prevederi se refereau la:
corpul profesoral: „Dascălii să se așeze totdeauna în număr de șase, învățați fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică sau aritmetică, geometrie și astronomie încă și istorie; unul pentru științele naturale, unul pentru religie și unul pentru limba latină veche și italiană. Științele naturale să se învețe în limba elină, urmând pe Aristotel și pe comentatorii lui, iar matematicele, de nu se va putea să se învețe cum se cuvine în limba elină, să fie predate și în limba latină sau în limba italiană, care din ele se va socoti mai prețioasă.” Erau precizate totodată și criteriile după care se stabileau veniturile acestor dascăli și anume: „după predare și valoarea lui personală, după judecata și hotărârea înălțimii sale”.
sprijinirea elevilor fără posibilități, introducându-se pentru prima dată un sistem de burse acordate de domnitor, câte doisprezece burse pentru fiecare din cei cinci ani, deci un total de 60 de burse, „pentru ca lipsiți de orice altă grijă și nepreocupați de cele necesare pentru viață să aibă neîntrerupt în vedere învățarea lecțiilor”.
proveniența elevilor. În acest sens reglementarea era una restrictivă, accesul în academie fiind permis „doar copiilor de neam bun, adică copii boerilor în lipsă, sau urmașii boerilor numiți mazili, sau străini săraci, nu însă și ai țăranilor cari se îndeletnicesc cu plugăria și păstoria”. În același sens, copii negustorilor sau ai meșteșugarilor erau admiși doar la cursul elementar de „învățare numai a gramaticii.” Vârsta minimă de admitere pentru elevii bursieri era de șapte ani cu condiția „ca să nu fie însă niște proști și leneși încât pe alții sârguitori să-i lenevească”.
programul de desfășurare a lecțiilor, timpul liber și reapusul duminical
măsurile disciplinare, cu accent pe tactul pedagogic și concordanța dintre greșeală și pedeapsă: „Iar dacă vreunul din ei pare neorânduit și turburător al ordinii celorlalți, pe unul ca acesta să-l îndrepteze, nu însă cu injurii și cu biciul, ci cu mijloace atrăgătoare pe care pedagogia le arată, de la cele mai ușoare către cele mai grele înaintând.”
Educația în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea
Această perioadă a fost marcată de organizarea educației în teritoriile care mai târziu urmau să formeze România Mare. Teritoriile aflate sub puterea habsburgică aveau un avantaj, în 1786, la Sibiu, a fost creată Școala de Teologie. Școala a fost unită 1844 cu o Academie de drept, înființată de minoritatea germană. În 1887, Academia a fost desființată. Transilvania a avut o rețea de școli mai mici (inclusiv în sate mai mari) și școli secundare (gimnaziale). Alfabetizarea a fost mai mare în această regiune (Transilvaniași Bucovina, pentru întreaga perioadă). Mulți dintre scriitorii români din perioadă (cum ar fi Ioan Slavici, Mihai Eminescu, au studiat sau a debutat în această regiune). Această situație a durat până în 1867, când, dominația peste Transilvania a fost transferată la Ungaria în nou formatul imperiu Austro-Ungar.
După transferarea dominației la Ungaria (ca parte a Imperiului Austro-Ungar), cele mai multe școlii de limba germană și română au fost închise, maghiara a devenit principala limba în administrație și cele mai multe organizații culturale românești au fost închise. Lent, de-a lungul anilor 1870 și 1880, au fost redeschise, de cele mai multe ori ca organizații private, și, uneori, la un pas de legalitate (și, de obicei, susținute de grupări culturale de români, cum ar fi ASTRA), continuând să ofere chiar și de limba română educație în această perioadă.
În Țara Românească și Moldova, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educație continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare in limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școala de ingineri hotarnici, iar în 1818-1822, continuatoarele celor două academii domnești din București și Iași sunt desființate și înlocuite cu alte instituții de învățământ în limbă română, Colegiul Sfântul Sava, respectiv Academia Mihăileană. Ulterior, aceste instituții aveau să constituie bazele înființării primelor două universități moderne din Romania, Universitatea din Iași (1860) șiUniversitatea din București (1864).
În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă prima Lege a Instrucțiunii Publice, care reglementa de o manieră modernă, organizarea și funcționarea sistemului educațional. Conform legii, instrucțiunea publică se împărțea în trei mari cicluri de învîțîmânt: primar, secundar și superior (Art. 2). Ciclul primar includea „școalele primare din comunele rurale și urbane” (Art. 3). Ciclul secundar includea „liceele, gimnaziale, seminariale, școalele reale, de bele-arte, profesionale și școalele secundare de fete”(Art. 4). Ciclul superior includea „facultățile de litere, de științe matematice și fizice, de drept, de medicină”(Art. 5)
În anul 1866 apare primul Regulament de ordine și disciplină pentru licee și gimnazii iar în 1870 regulamentul similar pentru școlile primare. Regulamentele au stabilit obligațiile și drepturile elevilor și profesorilor, normele de conduită în școală și în afara ei, sistemul de pedepse și recompense, etc. multe dintre acestea fiind preluate în reglementările ulterioare, unele ajungând până în zilele noastre.
Reformele ortografice din 1862 au permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul României. Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haretcreează unui ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul lui a fost un amestec de educație și de construire a națiunii – foarte reușit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat deschiderea de nenumărate școli în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o tablă, o hartă și un steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de învățământ și, practic a creat învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită reformelor duse de el în sistemul de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și este chiar și astăzi asociat cu educația.
Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre didactice (media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-09, în zonele rurale, și 56 în mediul urban), precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de școlarizare obligatorie au fost foarte mari (până la 30 % în 1910/11). Alfabetizare, în special în zonele rurale, a fost extrem de scăzută, fiind estimată la aproximativ 25-30% pentru mediul rural, de sex masculin și în jur de 80-85% pentru zona urbană, de sex masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .
Educația între 1918-1944
Două probleme trebuiau să fie depășite, după 1918 – în primul rând, integrarea a nu mai puțin de patru sisteme de învățământ diferite datorită uniri a celor patru provincii istoriceBucovina, Transilvania și Basarabia, și în al doilea rând, nevoia de industrializare și modernizare pe care societatea o întâmpină. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esențial în modelarea inter-război a sistemului de învățământ din România. Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac și maghiar răspândite înTransilvania și Bucovina au fost eliminate. Până în 1941, au existat diferențe între tipul de educație primită de către copii de vârstă școlară în zonele rurale și urbane – fiecare au fost adaptate la nevoia de forță de muncă din zona respectivă. Diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile rurale care se transferau în școlile urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a se putea adapta sistemului educativ. Liceele de asemenea, au fost modernizate – învățământul clasic a fost simplificat într-o măsură (limbile moderne și limbile clasice au fost comasate în ceea ce a devenit programa de studii sociale), iar învățământul tehnic sa îmbunătățit semnificativ pentru a furniza tehnicieni și muncitori pentru fabricile care au fost construite în toată țara.
Dictatura legionar-fascistă și al doilea război mondial au marcat sistemul educațional, mulți profesori universitari fiind uciși sau forțați să se pensioneze. Cu toate acestea, ocupația sovietica, au schimbat fundamental sistemul de învățământ românesc, rotind-o de la un sistem liberal, de inspirație franceză, la un sistem educațional de tip stalinist.
Educația între 1945-1990
Această perioadă poate fi împărțită în trei perioade mai mici, bazate pe cele trei reforme ale învățământului. Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care în esență a instalat un sistem copie a sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost de reforma din1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cel de-al treilea din 1972, care din nou restricționa sistemul și readucea ideologia național-stalinistă în sistemul educațional. Această reformă urma modelul schimbărilor din societatea românească, după vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Coreea de Nord.
În perioada 1949-1958 întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația a fost considerată de către guvernul comunist, ca un instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou". Reformele din1949 au fost esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi versiuni. În primul rând, un număr mare de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar cei mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare de partid le-au luat locul. Clasică divizare între liceele tehnice, clasice și școlile profesionale au fost eliminate complet – școlile au fost segmentate pe trei niveluri (grupuri școlare, școli și universități de mijloc), care ofereau o educație identice la toată lumea. Cele mai multe universități au fost retrogradate la nivelul de institute tehnice. Toate școlile private și religioase au fost închise și au fost preluat de către stat (care le-au limitat sever). Noi materii au fost introduse -rusa a devenit obligatorie la toate nivelurile iar franceza a fost eliminată. Ateismul științific a luat locul religiei, iar materia despre studiul sovietic a devenit foarte răspândită. Cele mai multe științe sociale au fost suprimate complet, sau comasate – sociologia a fost aproape interzisă, psihologia, dreptul și filozofia au fost reformate pe baza dogmei staliniste. Cenzura a devenit foarte răspândită – mulți autori clasici fiind interziși pe loc, iar proletariatul și realismul socialist au devenit normă în artă, știință și educație. Școlară obligatorie a crescut la 7 ani. Partidul Comunist Român sa implicat în procesul educațional prin crearea de organizații în interiorul școlilor (ca de exemplu Pionieriiși Uniunea de Muncă pentru Tineret). Cu toate acestea, au existat unele realizări – unul, tipic pentru regimurile totalitare, alfabetizarea în masă, fiind realizate campanii de educație pentru adulți (alfabetizarea a sărit la peste 90% în această perioadă) precum și apariția (reintroducerea) educației în limbile minorităților (în special în limba maghiară). În ultimi ani ai comunismului, s-a introdus sistemul de treapta, între clasele a 10 a și a 11 a, treapta care reprezenta un examen la materiile de bază din clasele a 9 a și a 10. Odată cu aceasta treaptă, s-a introdus și obligativitatea celor 12 clase, obligativitate care a fost anulată odată cu revoluția din 1989.
Educația după 1990
Înca de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.[16] În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17). Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvirea a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).
Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi Străine, informatică, etc.). Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a parta, pe baza performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a și a 10-a ), doi neobligatorii (a 11-a și a 12-a). Nu există examene între a 10-a și a 11-a ani. Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.
În 2004, aproximativ 4.4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștea, 650.000, în grădiniță, 3.11 milioane (14% din populație), în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).
Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România. Acest top, aflat la a 3-a ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional. În clasamentul general, pe primele locuri se situează Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (locul 1), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (locul 2) și Universitatea din București (locul 3). Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.
Educația în România
În conformitate cu Legea Educației Naționale nr.1/2011, sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului (MECT). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a zecea (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17 ani). Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la Spațiul european al învățământului superior.
Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.
În afară de sistemul oficial de școlarizare, la care s-a adăugat recent și sistemul privat echivalent, mai există și un sistem de meditații, semi-legal și informal. Meditațiile sunt folosite de cele mai multe ori în timpul liber ca o pregătire pentru diferitele examene, care sunt în mod notoriu dificile. Meditațiile sunt larg răspândite, iar acestea pot fi considerate ca o parte din sistemul de învățământ. Meditațiile existau și chiar prosperau în timpul regimului comunist.
În 2004, aproximativ 4,4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștia, 650.000 în grădiniță, 3,11 milioane (14% din populație) în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În anul 2009, în România existau 3,3 milioane de elevi, față de 4,8 milioane în anul 1990. În anul 1990, numărul profesorilor din mediul preuniversitar era de aproape 260.000, în 2001 depășea 275.000, iar în 2007 era mai mic de 250.000.
În august 2010, în România existau 4.700 de școli generale.
Cap. 2 Politici educaționale privind egalitatea de șanse în educație
2.1 Evoluții și implementări în Europa
Modelul Irlandez
Declarația de misiune a Departamentului Irlandez al Educației și Științei (DES) este de “a oferi educație de înaltă calitate, care va permite persoanelor să își atingă potențialul maxim și să participe pe deplin ca membri ai societății, și să contribuie la dezvoltarea socială, culturală și economică a Irlandei“. Pentru a urmări această misiune, Departamentul a stabilit cinci obiective la nivel înalt. Unul dintre ele este “să promoveze rezultate de calitate“.
În 1999, Legea Calificărilor (în Educație și Formare) a stabilit structuri pentru un cadru național de calificări, pentru a coordona recunoașterea și a promova accesul, transferul și progresul în cadrul sistemului de educație și formare proefsională (EFP). Pentru a implementa acest proces, Legea a înființat Autoritatea Națională a Calificărilor din Irlanda (NQAI), împreună cu Consiliul de Recunoaștere a Învățământului Superior și Formării (HETAC) și Consiliul de Recunoaștere a Educației și Formării Continue (FETAC).
NQAI este o agenție a DES și a Departamentului pentru Întreprinderi, Comerț și Ocuparea Forței de Muncă (înființat în februarie 2001). NQAI stabilește și menține un cadru de calificări pentru învățământul superior și formarea profesională.
Deși NQAI stabilește cadrul de calificări, acesta nu un organism de recunoaștere pentru programele de formare și formare.
https://ro.wikipedia.org
Această responsabilitate revine HETAC și FETAC. Misiunea HETAC afirmă că este “un organism public, care răspunde în fața guvernului irlandez și parlamentului național“. Obiectivul principal HETAC este legat de învățământul superior, prin stabilirea standardelor și furnizarea de servicii de îmbunătățire a calității.
Misiunea FETAC este “să recunoască calitatea asigurată în conformitate cu standardele naționale din cadrul național, creând oportunități pentru o educație și formare aprofundată, pentru ca rezultatele formării să fie recunoscute și să ofere acces la rute de progres sistematic“. FETAC a fost contractat pentru a găzdui și a susține Rețeaua ENQA-VET (în 2007) și apoi EQAVET (din 2010). FETAC este cea mai influentă organizație în asigurarea calității. Strategia de Asigurarea Calității 2006-2009 este, de asemenea, relevantă petru asigurarea calității în EFP.
Statisticile privind EFP sunt colectate prin intermediul isntrumentelor propus de Eurostat (Cercetarea Statistică asupra Forței de Muncă în Gospodării, Ancheta privind Formarea Profesională Continuă – CVTS și Sondajul privind veniturile, timpul de muncă și costurile de ocupare a forței de muncă).
Introducerea Cadrului Național al Calificărilor a determinat apariția unor nevoi suplimentare de statistici privind numărul de persoane care obțin calificări la diferite niveluri. Ca urmare, a fost dezvoltat un sistem de colectare a acestor date, care a fost îmbunătățit continuu. Nu este încă posibil să se conecteze informații care ar putea indica fluxurile dintre diferite niveluri de recunoaștere sau care ar diferenția între diplome acordate studenții la curs de zi și cei la cursuri cu frecvență redusă (angajați). Tot în acest sens, Agenția Națională de Ocupare (FÁS) a înființat, de asemenea, o Bază de Date a Competențele pentru a identifica nevoile de calificări viitoare.
https://ro.wikipedia.org
Modelul German
Asigurarea calității în Germania a fost în mod tradițional dobândită prin supervizarea și monitorizarea educației și formării profesionale de către stat. Ministerul Federal al Educației și Cercetării (BMBF) a însărcinat Institutul Federal pentru Educație și Formare Profesională (BIBB) să înființeze un Punct Național de Referință pentru Asigurarea Calității în Educație și Formare Profesională (DEQA-VET). BIBB face acum parte din Rețeaua EQAVET și are ca obiectiv extinderea și aprofundarea schimbului de informații și de experiență și creșterea colaborării susținute în domeniul asigurării calității și dezvoltarea calității în educația și formarea profesională. Activitatea DEQA-VET nu vizează numai persoanele care dețin funcții de răspundere în domeniul educației și formării profesionale, ci și organizații, companii și întreprinderi, care asigură calitatea în domeniul lor de educație și formare profesională sau care activează în acest domeniu.
Modelul Spaniol
În privința asigurării calității în educație și formare profesională (EFP), sunt implicate două entități majore ale administrației centrale:
Ministerul Educației (MEDU) are ca principale funcții: adoptarea standardelor de bază care asigură dreptul constituțional la educație; stabilirea unor reguli generale pentru sistemul de învățământ; stabilirea standardelor minime pentru centrele pedagogice; instituirea programului general de educație; stabilirea conținutului minim al programelor educaționale; reglementarea perioadei de valabilitate a calificărilor academice și profesionale; garantarea dreptului și obligației de a cunoaște limba spaniolă (fără a afecta dreptul regiunilor autonome care au limbile lor proprii de a-și stabili propriile standarde, care garantează că persoanele cunosc și utilizează propriul patrimoniului lingvistic).
https://ro.wikipedia.org
Menționăm, în acest context, că Regiunile Autonome sunt responsabile pentru aplicarea standardelor de bază naționale și reglementarea aspectelor specifice ale sistemului de învățământ. Totodată, regiunile autonome au autoritatea de management executiv și administrativ asupra sistemului de învățământ în regiunile lor (în acest domeniu administrația centrală având autoritate limitată).
Ministerul Muncii și Imigrației (MLI) este responsabil pentru: implementarea Planului Național de Educație și Formare Profesională; implementarea Planului Național pentru Ateliere Școlare, Centre de Învățare a Meseriilor și Ateliere de Ocupare a Forței de Muncă (programare, organizare și management, emiterea, acreditarea și recunoașterea certificatelor profesionale); desfășurarea Recensământul Național al centrelor de formare profesională; păstrarea statisticilor naționale privind formarea profesională la nivel național; reglementarea condițiilor pentru obținerea, eliberarea și recunoașterea certificatelor de muncă valabile la nivel național; implementarea Planului Național pentru Investigarea Nevoilor Pieței Muncii (care stabilește programele de calificare pentru cei care caută un loc de muncă și reglementează sistemul de monitorizare permanentă a pieței muncii); cooperarea la nivel internațional (bilateral și multilateral) în domeniul formării profesionale pentru șomeri; inițierea procedurilor de inspecție la nivel înalt.
Există și alte organisme care joacă un rol important în Asigurarea Calității în EFP:
Institutul de Evaluare (IE) este noua denumire dată Institutului Național pentru Evaluarea și Calitatea Sistemului de Învățământ și are următoarele atribuții: elaborarea de proiecte multianuale de evaluare generală a sistemului de învățământ; coordonarea participării statului spaniol în evaluările internaționale; elaborarea Sistemului Național de Indicatori pentru Educație; colaborarea în realizarea evaluărilor generale de diagnostic.
https://ro.wikipedia.org
Serviciul Public de Stat de Ocupare (PSES) este o organizație independentă, al cărui rol este alocarea, dezvoltarea și monitorizarea de politici, programe și măsuri de ocupare. Scopul PSES include responsabilități precum: dezvoltarea și informarea MLI cu privire la propunerile de acte normative cu privire la ocuparea forței de muncă, formarea profesională pentru ocupare și protecție socială; cooperarea cu serviciile publice de ocupare ale comunităților autonome, acordând o atenție deosebită coordonării dintre politicile active de ocupare și ajutorul de șomaj; administrarea programelor de ocupare și formare profesională pentru ocupare, alocate în mod legal acesteia, și care se află în sfera de aplicare a bugetului său de cheltuieli; realizarea de cercetări, studii și analize despre situația de pe piața muncii și a instrumentelor de îmbunătățire a acesteia, în cooperare cu comunitățile autonome în cauză.
Observatorul Ocupațional (OO) este un departament tehnic, care integrează un grup de analiști și care se ocupă cu studiul ocupațiilor în diferite activități economice; detectează, analizează și diseminează ceea ce se întâmplă pe piața muncii; elaborează rapoarte despre situația de pe piața muncii în diferite regiuni ale țării, ocupații și sectoare de activitate; anlizează cerințele legate de modificările în calificări etc.
Fundația Tripartită pentru Formare și Ocuparea Forței de Muncă (TFRE) este unul dintre organismele care asigură participarea factorilor interesați la procesul decizional privind sistemul de formare profesională pentru ocupare. Așa cum îi arată și numele, Fundația are un caracter tripartit, consiliului său de administrație fiind format din reprezentanții administrației publice și ai celor mai reprezentative organizații patronale și sindicale. Responsabilitățile țin de reglementarea subsistemul de formare profesională pentru ocupare. Fundația Tripartită colaborează și furnizează asistență tehnică pentru PSES, contribuie la promovarea și diseminarea programelor de formare profesională pentru ocupare în rândul companiilor și muncitorilor și oferă suport tehnic pentru administrația publică și pentru organizațiile patronale și sindicale
https://ro.wikipedia.org
Institutul Național al Calificărilor (NIQ) este instrumentul tehnic, care depinde de Ministerul Educației, Direcția Generală de Educație și Formare Profesională, care sprijină Consiliul General al Educației și Formării Profesionale în vederea realizării obiectivelor Sistemului Național pentru Calificări în Educație și Formare Profesională (NSQVET). Responsabilitățile NIQ includ definirea, crearea și actualizarea Catalogului Național al Calificărilor Profesionale (NCPQ), dezvoltarea și integrarea calificărilor profesionale și monitorizarea și evaluarea Programul Național de Formare Profesională.
Egalitatea de șanse în unitățile de învățământ din Spania
Învățământul
Numărul de femei care exercită aceasta profesiune în ansamblul învățământului, reprezintă 63.4 % din total. Procentele sunt mai ridicate în Educația Specială: 79.9%, Educația Pre-școlară și Primară 80.5% și predarea limbilor străine 74.1%. Cel mai mic procent corespunde Educației Universitare: 37.4%. Cât despre profesoarele universitare, în Spania sunt ceva mai puțin de jumătate de femei cadre universitare decât bărbați, respectiv 16.45% femei și 36.99 % bărbați.
Cum se pune în practică "egalitatea" în școlile din Spania? Educația pentru Cetățenie și Drepturile Omului
Este vorba de o materie curriculară care se predă în ultimii ani de educație primară și în cursul celei secundare și care abordează, între altele, următoarele capitole:
– Demnitatea persoanei, egalitatea în libertate și diversitate;
– Cauze și factori ai discriminării femeilor;
– Prevenirea și protecția integrală a violenței împotriva femeilor;
– Factori care generează discriminarea. Valorizarea etnică din prisma drepturilor omului.
Pe de altă parte, se lucrează și în mod transversal. Numeroase entități, agenții sociale cum ar fi organizațiile sindicale, și organisme instituționale elaborează metodologii și materiale pedagogice pentru a transmite de formă transversală în diverse materii curriculare
https://ro.wikipedia.org
(matematică, fizică, literatură, cunoștințele naturii și toate celelalte) egalitatea efectivă între femei și bărbați și egalitatea tratamentului și nediscriminarea.
În sfârșit, mai puțin vizibil, dar nu mai puțin important este promovarea egalității în ceea ce vom numi Curriculum-ul ocult.
Curriculum ocult
În Spania s-a trecut de la școala tradițională, separată pe sexe și cu planuri de învățământ diferite pentru fetițe și băieți, unde fetițele erau pregătite pentru îngrijirea și deservirea celorlalți și pentru a fi “îngerii casei”, la școala mixtă, greșit intitulată neutră, în care cunoașterea, atitudinea și abilitățile lumii feminine au fost respinse pentru că erau mai puțin importante. Acest lucru, împreună cu inexistența numelor de femei în ansamblul cunoștințelor de-a lungul istoriei, în artă, știință, politică, matematică, vizibilitatea scăzută a femeilor în cărțile literare (atât în imagini cât și în exemple – androcentriste) și opacitatea masculinului generic, plasează în uitare jumătate din umanitate.
În general, toate acestea determină ca elevelor să le fie greu să găsească modele cu care să se identifice, să se simtă valorizate și autorizate pentru a frecventa școala cu autonomie și libertate sau să participe în mod egal în sectoare de decizie și în proiecte educative și vitale. Elevilor le este complicat să găsească cărări pentru deplina lor dezvoltare în aspectele legate de emoții, îngrijire, relații și sentimente, care sunt indispensabile pentru proiectarea unei vieți pline și responsabile.
Scoaterea în evidenta a curriculum-ului ocult înseamnă dezvăluirea trampelor privind discriminarea și a promova o educație care se îmbogățește cu deplina prezență și participare a femeilor și bărbaților.
Importanța organizării Centrului Educativ
“Totul educă! Fiecare gest, fiecare decizie, forma în care ne adresăm elevilor, planificarea activităților, utilizarea spațiului, locul ocupat de femei în organigrama centrului și, inclusiv, forma în care informăm prin intermediul scrisorilor sau notificărilor. Toate elementele și variabilele transmit conceptul și valoarea pe care o adjudecăm bărbaților și femeilor și marchează legăturile care se stabilesc între persoanele care conviețuiesc zilnic în școala.”
https://ro.wikipedia.org
Sursa: Educând în Egalitate. Ghidul Profesorului. Federacion Ensenanza, UGT
Implicarea partenerilor sociali în promovarea și asigurarea egalității
În Spania există numeroase entități sociale care participă în mod activ în munca pentru promovarea egalității de șanse. Asociații de vecini, de femei, culturale, asociații ale persoanelor cu handicap, colegii profesionale, parohii, asociații de părinți, asociații de imigranți, asociații de țigani, ca și asociații de familii ale persoanelor cu boli rare, asociații de petrecere a timpului liber, culturale, organizații neguvernamentale mari și mici, fundații, sindicate prevăd printre obiectivele lor egalitatea de șanse și de tratament și lucrează în mod activ pentru promovarea acesteia, denunțând situații de discriminare sau inegalitate, cercetând și participând prin intermediul canalelor stabilite instituțional. Confederatiile sindicatele mari Unión General de Trabajadores – UGT și Comisiones Obreras – CC.OO dispun de Departamente pentru femei, care lucrează pentru egalitatea între femei și bărbați și au realizat foarte mult material de lucru pentru egalitate. Ar fi imposibil să le menționăm pe toate. Acesta este motivul pentru care în acest ghid am optat pentru a face această mențiune generică și a scoate în evidență importanța implicării agenților sociali, toți cei menționați și fiecare cetățeană și cetățean și să le mulțumim tuturor în mod expres pentru munca generoasă depusă în acest sens.
2.2 Evoluții și implementări în România
Sistemul educațional din România – Statistici
Potrivit ultimului Raport asupra stării învățământului elaborat de MECTS numărul persoanelor angajate în învățământ este de 386.657, în scădere față de anul precedent cu 2,3 puncte procentuale.
https://ro.wikipedia.org
La nivelul fiecărei categorii de personal din sistemul de educație se înregistrează scăderi ale afectivelor de angajați, personalul administrativ și personalul didactic auxiliar înregistrând cea mai mare scădere. În anul școlar 2010-2011 numărul personalului didactic a fost de 268.679 persoane, cele mai importante scăderi înregistrându-se în învățământul primar, în cel gimnazial și în cel profesional.
Măsurile recente privind reducerile de posturi din învățământ sunt reflectate în situațiile statistice astfel:
– La nivel general populația școlară este în scădere, aceasta reducându-se treptat în perioada 2001-2011;
– În ultimul deceniu aproape 80% din populația în vârstă de școlarizare (7-23 ani) a fost cuprinsă în sistemul educațional. În ultimii 2 ani rata de participare s-a redus la aproximativ 78%. Populația școlară feminină are o rată de participare mai mare față de populația școlară masculină la toate nivelurile de educație;
– Ultimii 3 ani marchează semnale pozitive privind participarea la învățământul obligatoriu de 10 ani, rata brută de cuprindere fiind de peste 96%;
– În ultimii ani a scăzut rata de participare la învățământul superior. De asemenea și rata de participare a adulților (25-64 ani) la formare continuă este în scădere;
– Copiii din România stau în școală în medie 16,3 ani.
Se mențin diferențe importante între mediul urban și rural (de peste 1 an) privind durata de frecventare a învățământului primar și gimnazial. Se poate afirma că, în medie, un elev din mediul urban urmează învățământul primar cu 0,4 ani mai mult și învățământul gimnazial cu 0,7 mai mult decât un elev din mediul rural. Datele evidențiază necesitatea continuării și diversificării măsurilor de promovare a accesului egal la educație.
În ceea ce privește rata de tranziție de la învățământul gimnazial la învățământul liceal, peste 90% dintre elevii de clasa a VIII-a intră la liceu.
https://ro.wikipedia.org
Această creștere este o consecință a măsurii de desființare a SAM-urilor. 80% dintre absolvenții de bacalaureat își continuă studiile în învățământul superior. Se păstrează și aici diferențe pe genuri: 86% dintre fetele care iau bacalaureatul în seria curentă intră în învățământul superior și numai 74% dintre băieții cu bacalaureat urmează facultatea.
Rata de absolvirea a învățământului superior, cu sau fără diplomă de licență, înregistrează o scădere, ajungând la 65,4% în anul universitar 2009-2010. Este interesant de remarcat scăderea accentuată a ratei de absolvire în cazul fetelor și menținerea tendinței ascendente a ratei de absolvire în cazul băieților.
Indicatorii referitori la rezultatele educației pe piața muncii reprezintă repere importante pentru măsurarea eficienței externe a sistemului educațional și evidențiază măsura în care școala se corelează cu cerințele sociale. Astfel rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a scăzut în ultimii ani, ajungând la 23,5%, mult redusă față de începutul anilor 2000, cel mai probabil ca o consecință a crizei economice actuale.
Inegalități educaționale pentru copiii din România
Platon spunea că “dacă omul nu a primit decât o educație defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educația copiilor prima și cea mai serioasă din preocupările sale.”
Principalele cauze pentru care egalitatea de șanse nu este asigurată în instituțiile de educație din România sunt:
● Sărăcia
● Mirajul străinătății
● Minoritățile se confruntă cu un tratament inegal
● Copiii care diferă între ei
● Copii și tineri cu nevoi educaționale speciale
https://ro.wikipedia.org
Am putea oferi tuturor copiilor aceleași șanse prin:
● Motivarea elevilor pentru școală prin: entuziasmul profesorilor, relevanța materialului, organizarea lecției, nivelul de dificultate al materialului, implicarea elevilor, diversitate, relația profesor – elev;
● Toleranța și acceptarea diferențelor individuale (etnie, religie, rasă, copii cu CES etc.)
● Dotarea școlilor cu material didactic;
● Revizuirea și simplificarea curriculum-ului
Realitatea din școlile noastre ne arată că acestea se confruntă cu dificultăți în promovarea egalității de șanse pentru că există diferențe de statut social, discriminare de etnie, gen și dezinteres, indiferență, intoleranță.
Deși școala tinde să preia rolul educativ al comunității, familiei, măsurile economice din ultimii ani au afectat îndeosebi populația de la oraș prin creșterea șomajului, a ponderii salariilor mici, deteriorarea veniturilor etc. Această situație poate să contribuie la sporirea ratei de copii neșcolarizați, cu abandon școlar și a celor cu eșec.
Totuși, atitudinea membrilor comunității urbane față de școală (inclusiv a celor defavorizați economic și cultural, a celor situați la confluența culturii urbane cu cea rurală) este mai deschisă spre
https://ro.wikipedia.org
școală, necesitatea absolvirii unui număr de ani de studii (cel puțin învățământul obligatoriu) fiind imperioasă în perspectiva obținerii unei slujbe, care reprezintă, în general, singura modalitate de asigurare a condițiilor de existență, mai mult sau mai puțin precare.
Rezultatele școlare ale elevilor sunt, de asemenea, afectate de frecventele reforme din sistem. Îmbunătățirea calității educației pentru elevii situați în zone defavorizate sau care reprezintă populații dezavantajate, implicit ameliorarea rezultatelor școlare la nivelul educației de bază, facilitându-se astfel integrarea profesională și socială, este un obiectiv important asumat de ministerul educației. În acest sens, se impune dezvoltarea unor programe de educație prioritară care să cuprindă strategii de soluționare a problemelor, alternative educaționale, suport material și metodologic suplimentar, implicit noi modalități de formare a formatorilor.
Egalitatea de șanse în educație pentru copiii din mediul rural
Cei care au cele mai mici șanse să termine 10 clase sunt cei din mediul rural, din localitățile îndepărtate și sărace. Datorită distanței față de școală și în special datorită lipsurilor materiale, sărăciei în care trăiesc elevii nu pot merge la școală, așa că de cele mai multe ori aflându-se în situațiile enumerate preferă s-o abandoneze. Deși, conform Legii Educației Naționale (Legea nr.1/2011) 10 ani sunt obligatorii și gratuiți, pentru mulți copii care trăiesc în mediul rural lucrurile stau altfel.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Educatie, Drept Fundamental al Copilului (ID: 127533)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.