Dreptul la Educatia In Cazurile Romaniei Si a Uniunii Europene
Capitolul I. Evoluția, dimensiunile, fundamentele și caracteristicile dreptului la educație
I.1 Evoluția istorică a conceptului de drept la educație.
Primele reglementări de natură legislativă dedicate educației ca drept al omului în Europa coincid cu formarea statelor – națiune. Preocuparea statului pentru domeniul educației s-a intensificat în procesul de formare a cetățenilor în spiritul dezvoltării societății. Secolul al XIX-lea a găsit Europa într-un dezechilibru major între nivelul educației claselor dominante ale societății și nivelul educației marii majorități a oamenilor, în cele mai multe cazuri lipsiți total de orice formă de educație organizată, în afara familiei, și cu nicio posibilitate reală de acces la alfabetizare.
Sunt două motive ce au determinat nevoia de dezvoltare a formelor de educație și asumarea de către state a unui rol activ în generalizarea accesului la acestea:
pe de o parte, revoluțiile declanșate începând cu Franța anului 1789, care au afirmat prima generație de drepturi civile și politice, a căror realizare era lipsită de șanse fără o minimă educare a cetățenilor în spiritul drepturilor astfel recunoscute;
pe de altă parte, revoluția industrială și dezvoltarea producției tehnologizate, care
necesitau muncitori cu o pregătire tehnică pentru executarea noilor sarcini de muncă.
În cazul României, educația a devenit o preocupare majoră chiar înainte de obținerea independenței de către acesta. Astfel, Legea nr. 1150 din 25 noiembrie 1864 „asupra instrucțiunii a Principatelor-Unite- Române” a creat cadrul legislativ necesar formării unui sistem de școli publice la nivel generalizat, introducând totodată obligativitatea educației primare. Interesul statului pentru domeniul educației a fost ulterior confirmat odată cu adoptarea Constituției Principatelor Unite Române din 30 iunie 1866, care a introdus principiul libertății învățământului, precum și principiul gratuității acestuia. Raportat la dreptul constituțional la nivel european al secolului XIX, se poate distinge caracterul modern al acestor dispoziții, care, preluate fiind de Constituțiile din 1923 și 1938, fac parte din ceea ce Constituția din 1991 numește „tradițiile democratice ale poporului român”. Chiar dacă principiul libertății educației nu a fost reluat în Constituția actuală, acesta rezultă indubitabil din interpretarea coroborată a art. 1alin. (3) și a normelor constituțiilor democratice anterioare anului 1948.
Declarația Universală a Drepturilor Omului în cadrul Națiunilor Unite a fost adoptată la puțin timp după finalul celui de al doilea război mondial și, totodată, în apropiera războiului rece, și avea să influențeze politica internațională pentru următoarea jumătate de veac, să devină un principalul reper pentru afirmarea drepturilor economice, sociale și culturale, printre acestea și dreptul la educație.
În acest context, dreptul la educație și-a găsit o primă recunoaștere în art. 26
al Declarației Universale, fiind ulterior elaborat în art. 13 și 14 ale Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Modul în care a fost acesta definit de cele două instrumente juridice a reprezentat un compromis acceptat de comun acord între statele occidentale, adepte ale unei filosofii preponderent liberale, și statele comuniste, a căror filosofie socialistă acordă o mare atenție drepturilor economice și sociale. În mare măsură, până la căderea regimurilor politice socialiste în Europa centrală și de est, drepturile din această categorie au rămas neglijate în comparație cu cele civile și politice, fiind îndelung contestată valoarea acestora ca fiind drepturi fundamentale, acestea fiind considerate mai degrabă obiective, nicidecum garanții.
Această viziune este susținută puternic de state dintre cele mai dezvoltate, precum Statele Unite ale Americii, care refuză să transpună dreptul la educație în obligații corelative exprese pentru puterea publică, adoptând teoria că „deși accesul la hrană, servicii de sănătate și educație de calitate reprezintă obiective de dezvoltare pe lista oricărui guvern, a le recunoaște statutul de drepturi ar transforma cetățenii statelor în curs de dezvoltare în obiecte ale dezvoltării, mai degrabă decât a-i considera subiecți cu control asupra propriului destin”.
Dacă în concepția liberală educația era situată în sfera libertății indivizilor, sistemele juridice încercând să păstreze în afara controlului decisiv al statului domeniul educației, lăsând în sarcina părinților responsabilitatea educării propriilor copii, concepția socialistă făcea din educație nu doar o responsabilitate a statului, ci chiar un mijloc de realizare a scopurilor pe care societatea și le stabilește și exprimă prin voința statului.
I.2 Dimensiunile dreptului la educație.
În conținutul complex dreptului la educație se întrepătrund atât aspecte specifice laturii liberale, cât și aspecte specifice dimensiunii sale sociale. Instrumentele juridice internaționale încearcă să împace cele două dimensiuni, însă implementarea dreptului la nivel național a rămas totdeauna fidelă specificului fiecărui stat în parte. Astfel, statele socialiste, deși au fost considerate un model pentru respectarea drepturilor economice și sociale în timpul războiului rece, au negligat libertatea educației din practica lor internă. În același timp, statele occidentale ale căror sisteme urmăreau cu precădere filosofia liberalistă, au conferit dreptului la educație prerogativele specifice acestei filosofii, dând o mai mare importanță respectării obligațiilor negative, de abstențiune, în realizarea dreptului. În aceste sisteme, obligațiile pozitive, care implicau un intervenționism activ în sistemul de educație, au fost considerate obligații de mijloace, de diligență, către realizarea progresivă a accesului generalizat și gratuit la educație.
Dreptul la educație nu a fost neglijat la nivel declarativ, regăsindu-și locul într-o sumă de tratate internaționale, declarații și pacte, cele mai multe însă lipsite de o forță obligatorie. O preocupare activă pentru dreptul la educație aparține Organizației Națiunilor Unite.
Dreptul la educație, prin indivizibilitatea sa, este considerat a fi un instrument pentru toate drepturile omului. În acest sens, dreptul la educație este văzut ca un veritabil
drept de emancipare, de dezvoltare.
I.2.1. Dimensiunea liberală a dreptului la educație
Dreptul la educație se înscrie în categoria drepturilor civile și politice doar în mod parțial, în ceea ce privește aspectul liberal al educației.
Viziunea liberală a impus principiul conform căruia învățământul trebuia să fie în primul rând liber, aspect prevăzut inclusiv în Constituția Principatelor Române din anul 1866. Libertatea părinților sau a tutorilor legali ai copiilor de a alege pentru aceștia o educație conformă cu propriile convingeri, precum și de a alege alte instituții de învățământ decât cele de stat sunt recunoscute. Suntem astfel în prezența unei obligații negative din partea statului, care trebuie să respecte aceste libertăți. Mai mult, libertatea educației semnifică nu doar libertatea destinatarilor educației, ci și o libertate a furnizorilor serviciilor educaționale. Sunt incluse dreptul recunoscut oricărei persoane de
a înființa instituții de învățământ, altele decât cele de stat, respectând anumite standarde care vizează aspectul calitativ al educației, și libertatea academică, a profesorilor și a instituțiilor de învățământ, în mod special cele din categoria învățământului superior.
Dreptul la educație se manifestă a fi un act liber al indivizilor, al titularilor săi. În același timp, dreptul la educație este și un act liberator („freedom-forming act”), în măsura în care scopul declarat al acestuia este deplina dezvoltare a personalității umane, precum și prin faptul că „prin educație orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă”, așa cum statuează Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Ceea ce înscrie dreptul la educație în categoria drepturilor din primă generație, cel puțin parțial, nu este atât faptul că o parte dintre aspectele acestui drept fundamental implică o obligație negativă din partea statelor, cât faptul că suntem efectiv în prezența unei libertăți, în sensul consacrat de această categorie de drepturi ale omului.
I.2.2 Dimensiunea socială a dreptului la educație
Dreptul la educație are și o puternică latură socială. În primul rând, dreptul oricărei persoane la educație primară gratuită și obligatorie impune statelor obligația de a crea un sistem național de învățământ. Acest sistem trebuie să cuprindă instituții publice organizate și finanțate de către stat, fie la nivel central, fie prin intermediul autorităților administrației publice locale. Legătura dreptului la educație cu drepturile economice a fost identificată prin prisma rolului educației de promotor al mobilității sociale și de factor al integrării individului în economia modernă.
În dimensiunea sa socială dreptului la educație cunoaște două principii, și anume: disponibilitate și accesibilitate.
Disponibilitatea educației se referă la obligația statului de a se asigura că sunt disponibile resursele, precum școli, profesori și materiale didactice. Disponibilitatea conturată prin înființarea mai multor școli, prin pregătiriea mai multor profesori și punerea la dispoziție a mai multor materiale și a altor resurse didactice. Disponibilitatea este generală, adică școlile, profesorii și resursele didactice trebuie să fie disponibile pentru toți. Disponibilitatea întruchipează două obligații diferite ale statului: dreptul la educație ca drept civil și politic cere ca statul să permită crearea instituțiilor de învățământ de către actori nonstatali (particulari), în timp ce dreptul la educație ca drept social și economic impune statului să înființeze sau să finanțeze instituții de învățământ, ori să folosească o combinație a acestora și a altor mijloace pentru a se asigura că educația este disponibilă.
Accesibilitatea la educație se referă la obligația statului de a maximiza șansele individuale de a obține admiterea într-o școală sau alta, odată ce aceste școli au fost puse la dispoziție. Aceasta este îmbunătățită prin eliminarea obstacolelor care împiedică admiterea. Accesibilitatea este la rândul ei generală, însemnând faptul că toate obstacolele din calea admiterii trebuiesc eliminate, astfel încât educația să fie accesibilă tuturor. Taxele de școlarizare reprezintă de multe ori un obstacol în calea accesibilității, de aceea ea este cel mai bine promovată prin măsuri adoptate în scopul de a face educația gratuită. O altă opțiune este stabilirea unui sistem de burse, măsură care de multe ori dublează principiul gratuității, așa cum face și Constituția noastră în alin. (4) al art. 32. În acest mod se realizează nu doar cerința accesibilității, ci și respectarea principiilor non-discriminării și egalității de șanse, menite să înlăture un alt obstacol în, calea accesibilității, și anume discriminarea.
Accesibilitatea este definită diferit pentru diferitele niveluri de educație. Statul este obligat să asigure accesul la educație pentru toți copiii de vârsta care se încadrează în nivelul învățământului obligatoriu, dar nu pentru învățământul secundar și superior. Mai mult decât atât, învățământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, în timp ce învățământul post-obligatoriu poate atrage după sine plata taxei de înscriere și alte taxe, în măsura în care acestea au costuri rezonabile.
Un aspect important al acceptabilității educației îl reprezintă introducerea termenului „calitate” înainte de educație, în documentele privind politicile în domeniu, începând cu anii 1990, astfel îndemnând guvernele să se asigure că educația care este disponibilă și accesibilă este și de bună calitate. Standarde minimale de sănătate și siguranță sau cerințe profesionale pentru cadrele didactice trebuie astfel să fie stabilite și puse în aplicare de către state.
Domeniul de aplicare al acceptabilității a fost extins considerabil prin dezvoltarea
dreptului internațional al drepturilor omului. Cenzura manualelor școlare nu diferă de orice alte forme de cenzură, cu excepția faptului că este considerată o încălcare a drepturilor omului, dar, foarte rar.
Accentul pe drepturile minorităților și a populațiilor indigene a acordat prioritate limbii de desfășurare a procesului instructiv- educativ, care de multe ori face educația inacceptabilă în cazul în care limba este străină pentru copii și, de asemenea, de multe ori pentru profesori.
Interdicția de a aplica pedepse corporale a transformat disciplina școlară în multe țări, fiind astfel extinse în continuare criteriile de acceptabilitate.
Apariția copiilor înșiși în calitate de actori revendicându-și dreptul lor la educație și drepturile în educație promite să înzestreze noțiunea de acceptabilitate cu viziunea lor asupra modului în care ar trebui să fie interpretate și aplicate drepturile lor. Adaptabilitatea a fost cel mai bine conceptualizată ca urmare a multor litigii ce adresează dreptul la educație al copiilor cu dizabilități. Instanțele naționale au considerat că școlile ar trebui să se adapteze la nevoile speciale ale copiilor, aplicând principiul interesului superior al copilului, înscris în Convenția cu privire la Drepturile Copilului. Acest fapt a eliminat practica de a forța copiii să se adapteze la orice școală pusă la dispoziția acestora, școlile având până atunci dreptul de a respinge un copil care nu se putea adapta.
În doctrina drepturilor omului, trei niveluri de obligații pentru state au fost
identificate: să respecte, să protejeze, și să realizeze. Dreptul la educație implică obligații ale statului pe toate cele trei niveluri.
I.3. Caracterul universal al educației, scopul și obiectivele acesteia
Dreptul la educație este un drept universal, recunoscut fiecărei persoane, indiferent de vârstă, limbă, origine socială sau etnică ori alt statut. Caracterul universal al dreptului la educație a fost analizat prin verificarea respectării următoarelor condiții: validitatea universală și acceptarea universală a acestui drept, pe de o parte, și universalitatea formală și universalitatea materială a dreptului la educație, pe de altă parte. Studiul de față concluzionează că dreptul la educație îndeplinește toate aceste condiții pentru a îi putea fi recunoscut caracterul universal.
Tot în conturarea naturii juridice a dreptului la educație se înscrie și relația pe care acest drept o are cu două dintre valorile supreme ale Constituției: demnitatea umană și libera dezvoltare a personalității umane. Astfel, dreptul la educație trebuie interpretat în raport cu valorile demnității umane și liberei dezvoltări a personalității, astfel încât modalitățile de exercitare ale acestui drept să le respecte.
Dreptul la educație nu este constrâns de aceste valori, ci el trebuie exercitat în scopul de a emancipa subiectul dreptului astfel încât acesta să își dezvolte simțul demnității și personalitatea într-un mod liber.
Orice normă juridică își găsește fundamentele în prefigurarea scopului și a obiectivelor urmărite. În ceea ce privește dreptul la educație, scopul și obiectivele sale sunt reglementate expres, impunându-se ca norme distincte, a căror respectare trebuie avută în vedere în interpretarea tuturor celorlalte aspecte particulare asociate dreptului. Obiectivele educației trebuie urmărite nu doar în procesul de implementare a unui sistem educațional, ele fiind caracteristici necesar a se regăsi în întreaga construcție a unui stat democratic și liberal. Dezvoltarea deplină a personalității umane și a simțului demnității sale, integrarea persoanei și participarea efectivă a acesteia la dezvoltarea societății libere, întărirea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, promovarea înțelegerii, a toleranței și a prieteniei între toate națiunile și toate grupurile rasiale, etnice sau religioase, dezvoltarea și transmiterea identității culturale, dezvoltarea valorilor, a simțului responsabilității morale și sociale. Toate acestea reprezintă principii pe care sistemul de protecție a drepturilor omului le impune ca finalitate a sistemului educațional și fără de care existența și realizarea celorlalte drepturi ar rămâne simple idealuri.
I.4. Dreptul de acces la educație
Dreptul la educație implică in mod necesar un drept de acces al persoanelor la toate formele de educație posibile, acestui drept fiindu-i corelativ mai multe obligații pe care statul și le asumă în realizarea funcției sale educative. În primul rând, statul trebuie să fi creat deja un sistem educațional generalizat, pe care în mod continuu să-l dezvolte și să-l susțină.
Dreptul de acces al persoanelor la educație impune statului obligația de a furniza cu caracter gratuit acest serviciu, în anumite limite și cu anumite standarde prescrise distinct pentru fiecare nivel de educație. De asemenea, izvoarele juridice ale dreptului la educație fac în mod constant referirea la caracterul obligatoriu al învățământului pentru realizarea dezideratului unui nivel minim de educație pentru toate persoanele.
Nu în ultimul rând, atunci când sunt analizate obligațiile statului în domeniul educației, nu trebuie omis faptul că statul este o entitate juridică abstractă, iar o parte dintre aceste obligații ale sale sunt aduse la îndeplinire prin entitățile administrative locale, în spiritul descentralizării și partajării funcțiilor publice între autoritatea centrală și
comunitățile locale.
I.5. Raportarea dreptului la educație cu dreptul la identitate
O educație furnizată generalizat, la inițiativa și sub coordonarea unei voințe unice la nivel național are tendința de a uniformiza procesul educativ, în detrimentul identității particulare a persoanelor care sunt destinatarii acestei educații.
Pentru a evita un astfel de rezultat, contrar scopurilor educației într-un sistem politic și juridic pluralist, în sfera dreptului la educație cad anumite aspecte menite să armonizeze dreptul la identitate al persoanelor cu obligațiile pe care statul și le va asuma în acest domeniu. Pe de o parte, statul impune limba de desfășurare a procesului educativ, însă, în virtutea dimensiunii liberale a dreptului la educație, persoanele cu o identitate lingvistică distinctă au prerogativa de a solicita statului realizarea dreptului acestora la educație respectându-li-se dreptul la diferență, în anumite limite. Cadrul legal actual garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul de a studia și a fi instruite în limba lor maternă la toate nivelurile și formele de învățământ, precum și de a înființa și administra propriile lor instituții de învățământ private, conform legii.
Spre exemplu, Constituția României recunoaște și protejează 20 de limbi regionale sau minoritare. Una dintre problemele majore, în rezolvarea căreia pașii făcuți par departe de a-și arăta eficiența pentru politicile educaționale din România cu privire la drepturile minorităților o reprezintă integrarea copiilor romi în sistemul școlar românesc. În ciuda progreselor înregistrate de mai multe programe susținute de instituțiile Uniunii Europene, cazurile de segregare a copiilor romi în școli continuă să fie frecvente. Problema nu este doar că aceste programe nu reușesc să dea rezultatele așteptate. Problema pare să fie legată și de percepția și tratamentul romilor de către populația majoritară. În cazul în care aceasta nu se va schimba, rezultatele programelor de integrare a romilor, în școli sau în societate, vor fi limitate.
Dreptul la identitate implică și alte prerogative decât cele derivate din diferența lingvistică, subsumate identității culturale, astfel, educația trebuie să fie de asemenea manieră încât să garanteze, să păstreze și să transmită identitatea culturală a persoanelor aparținând unei minorități.
În acest sens, statul are și obligația de a se abține de la asimilarea forțată a acestor
persoane prin impunerea unei culturi naționale unice și lipsite de opțiunea pluralismului, obiectiv care nu este suficient garantat doar prin asigurarea drepturilor lingvistice. Din textul art. 6 din Constituție rezultă și conținutul raportului juridic inerent dreptului la identitate. Din sintagma „statul recunoaște și garantează” dreptul la identitate, rezultă că legiuitorul nu poate introduce nicio dispoziție legală care să restricționeze dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor culturale. Orice măsură asimilaționistă este interzisă. Mai mult însă, statul este obligat să ia măsuri de protecție pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților. Prin urmare, ele trebuie nu numai să permită identitatea specifică a minoritarilor, ci să fie susceptibile să o dezvolte. Păstrarea, transmiterea și dezvoltarea identității culturale se poate realiza prin educație.
În România, în ceea ce privește dispozițiile legale infraconstituționale, în afară de normele referitoare la limba de studiu și obligativitatea învățării limbii române, Legea
nr. 1/2011 conține și dispoziții referitoare la promovarea prin învățământ a istoriei și
tradițiilor culturale ale minorităților naționale. Aceeași lege impune și obligativitatea „reflectării istoriei și tradițiilor minorităților naționale din România” în programele și manualele de istorie. Astfel, noul cadru normativ pare să țină mai bine seama de trendul pe care se află dreptul internațional în ceea ce privește promovarea diversității, a toleranței și a înțelegerii atât între popoare, cât și între toate grupurile etnice ori de altă natură.
I.6. Dreptul la educație și libertatea confesională
Libertatea confesională reprezintă un alt aspect ce merită analizat în domeniul
educației, dreptul la educație conținând o prerogativă recunoscută nu doar destinatarilor educației, ci și, în mod special, părinților copiilor minori încadrați în sistemul public de învățământ, și anume aceea de a le fi respectată convingerea, prin oferirea unei educații în conformitate cu această opțiune personală. De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dovedește importanța acestei libertăți, cea mai mare parte a cauzelor înregistrate având ca obiect dreptul la educație vizând pretinse încălcări ale acestei prerogative recunoscute părinților. De asemenea, în cele mai multe dintre aceste cazuri s-a invocat și o încălcare a art. 9 al Convenției, care protejează libertatea de gândire, de conștiință și de religie.
În domeniul educației, încălcarea libertății confesionale poate fi de două feluri: negarea dreptului persoanei la educație religioasă sau obligarea acesteia la educarea într-o anumită confesiune, contrar voinței sale. Cele două forme sunt diametral opuse, însă prezintă în egală măsură o încălcare a libertății, fiind folosite la un moment sau altul de către diverse state. Raportorul special al O.N.U. pentru intoleranța religioasă a extras următoarele reguli privind educația religioasă, și anume:
existența unui drept de a opta pentru educație religioasă în spațiul educațional, existența unei interdicții de constrângere a elevilor să urmeze o anumită educație religioasă;
dreptul de a obține o derogare de la obligația de a urma anumite cursuri cu conținut confesional.
Sentimentul identității religioase a copilului iese în evidență, de exemplu, dacă copilul este considerat a fi parte a unei comunități religioase și dacă educația religioasă are ca scop menținerea copilului în acea comunitate. Cu toate acestea, raportorii au văzut acest drept al copilului prin lentila drepturilor părintești, nu a drepturilor copiilor.
De aceea, pot considera că educația religioasă pare să fie numai un drept al părinților față de stat, așa cum rezultă din interpretarea gramaticală a textelor izvoarelor juridice internaționale, nu și un drept în sine al copilului.
În jurisprudență, atât fosta Comisie, cât și actuala Curte Europeană a Drepturilor Omului au fost sesizate în repetate rânduri cu privire la încălcarea art. 2 din Primul protocol adițional la Convenție, în ultima sa teză, care acordă părinților dreptul de a pretinde statului să le respecte convingerile religioase și filozofice în procesul de educare al copiilor acestora, în virtutea faptului că un astfel de drept ar constitui un atribut al autorității părintești. În accepțiunea instanței europene, scopul acestei dispoziții urmărește, în special, asigurarea posibilității existenței unui pluralism educativ, condiție esențială pentru funcționarea unei societăți democratice, astfel cum aceasta este concepută de Convenție. Fosta Comisie a decis că statele dispun de o largă marjă de apreciere în reglementarea învățământului public, dar „trebuie să se abțină de la practicarea oricărei forme de îndoctrinare ce ar putea afecta convingerile filozofice și religioase ale părinților”.
Educația trebuie să-și îndeplinească și rolul de transmițător, nu doar de informații, ci și de valori. Cu toate acestea, trebuie să creeze capacități, astfel încât persoanele să devină capabile să își creeze propriile valori, raportat la o cunoaștere pluralistă.
În privința educației religioase, rolul neutru al statului poate fi atins în două modalități: fie statul reduce la un numitor comun toate doctrinele confesionale, urmând
a include în educația publică doar acel trunchi comun, fie se implică mai activ, oferind o informație echidistanță față de toate mișcările religioase recunoscute.
Chiar dacă practica C.E.D.O. dovedește că, din perspectiva Convenției, marja de apreciere a statului este una foarte largă, considerăm că statul român poate încă realiza mai multe pentru a implementa propriile standardele impuse la nivel legislativ. Pentru factorii de decizie politică, va reprezenta o provocare găsirea unui just echilibru între respectarea dreptul comunităților voluntar formate în jurul convingerilor religioase comune de a-și educa proprii copii în aceste convingeri și adoptarea măsurilor necesare ca acei copii să evolueze în cetățeni capabili să funcționeze prin cooperare și comunicare cu concetățenii educați în alte convingeri.
Capitolul II. Dreptul la educație în cazurile României și a Uniunii Europene
Evoluția societății umane a generat nevoia de a crea noi drepturi și obligații în mediul social, stabilind totodată un nou set de drepturi fundamentale ale omului. Evoluția tehnologică a transformat privilegiul de a urma școala primară în drept. În acest context, se stabilește și faptul că dreptul copilului la învățătură se materializează în două obligații ce sunt în corelație:
Pe de o parte, obligația statului de a crea instituții de învățământ;
Pe de altă parte, obligația părintelui de a-și înscrie și trimite copilul minor aflat în grija sa la o școală recunoscută de stat, fie ea privată sau publică.
Dreptul la educație este consacrat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cadrul Protocolului I, alineatul 2), în cadrul Tratatului de la Lisabona (Titlul XII – Educația, formarea profesională, tineretul și sportul), în cadrul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (articolul 14 – Dreptul la educație) și în cadrul Constituției României (articolul 32).
În cazul Convenției și a Constituției dreptul la învățătură apare reglementat ca drept, în cazul Tratatului este descrisă modalitatea de exercitare și scopurile exercitării în cadrul Uniunii, garantarea posibilității de exercitare a dreptului apărând ca implicită.
Nevoia de reglementare a acestui drept este dată de faptul că procesul de învățare și dobândire de aptitudini se întinde pe tot parcursul vieții, devenind una din condițiile esențiale pentru a obține un loc de muncă.
Recunoașterea noii cerințe sociale s-a manifestat în cadrul Uniunii Europene prin stabilirea unor trepte de dezvoltare tehnologică ce implică un număr mare de cercetători științifici, un buget 80 de miliarde de euro pe o perioadă de 7 ani (2014-2020) și dezvoltarea tehnologiilor de comunicații. Totodată, se urmărește reducerea gradului de analfabetism (generat în cazul Franței, de exemplu, de numărul mare de imigranți ilegali din țările africane) și analfabetism funcțional (în cazul analfabetismului funcțional, individul poate citi un text, însă nu înțelege ceea ce a lecturat), și creșterea numărului de absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior.
În cazul României dreptul la învățătură are anumite insuficiențe, de la o finanțare și o gestionare defectuoasă a fondurilor, până la incapacitatea statului de a asigura absolvenților de liceu un grad minim de abilități. Efortul statului de a asigura cele mai bune condiții în sistemul de învățământ a eșuat din cauza inconsecvenței în reformarea sistemului de învățământ din perioada comunistă. Din cauza acestor probleme de dezvoltare, a finanțării insuficiente (de la 4,1% din P.I.B. în anul 2011, la 3,5% din P.I.B., în anul 2015), iar suma cheltuită de stat pe an pentru școlarizarea unui elev fiind mult sub nivelul mediu al țărilor membre U.E.(fig. 1), și rezultatele sistemului românesc de învățământ nu au îmbunătățiri semnificative pe termen scurt (conform Institutului Național de Statistică, după recensământul populației României din anul 2011, erau 245.400 persoane analfabete, număr redus la jumatate față de cel înregistrat la recensământul din anul 2002", atunci se inregistrau peste 508.000 de persoane care nu știau să scrie și să citească.).
Fig. II.1. Costurile standard pe elev, pe an, în anul 2014
II.1. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la învățătură
Dreptul la educație a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub forma unui drept relativ. Datorită faptului că dreptul la educație creează un drept și nu o libertate, se nasc două obligații corelative:
obligația statului de a crea sistem propriu de învățământ, în pofida existenței unor școli particulare acreditate, la care elevii să aibă un acces real6;
obligația părintelui, tutorelui, reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal de a înscrie minorii aflați în grijă în cadrul unei instituții acreditate de stat.
Pentru a facilita diversitatea, statul trebuie cel puțin să tolereze înființarea de unități școlare private, însă trebuie să se asigure că acestea furnizează servicii cel puțin conforme cu standardul impus de stat, în acest context statului revenindu-i obligația de a se asigura de faptul că informațiile sunt prezentate obiectiv, critic și pluralist, pentru a nu determina o îndoctrinare elevilor sau crearea unei opinii deformate atât asupra conținutului predat, cât și asupra modului în care viața ar trebui să se desfășoare. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit faptul că statul are obligația de a decide programa și modul în care se realizează educația, nivelul până la care educația este obligatorie și faptul că educarea unei persoane depinde de anumite calități ale acesteia.
Fiind un drept relativ, dreptul la educație poate fi marcat de diverse tipuri de deficiențe. Condițiile ce trebuie îndeplinite în cazul limitării dreptului sunt ca ingerința să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului. În consecință, statul poate condiționa dreptul la învățătură prin impunerea unei taxe (însă taxa nu trebuie să fie atât de ridicată încât să constituie o piedică reală în exercitarea dreptului și trebuie să fie calculată în funcție de posibilitățile financiare ale elevului), prin restrângerea locurilor disponibile în cazul învățământului facultativ, prin testarea aptitudinilor care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învățământ etc. De exemplu, repartizarea elevilor în școli destinate celor cu boli psihiatrice poate fi o restrângerea legitimă în cazul în care în acele școli ajung doar elevii care suferă de o astfel de maladie, și poate reprezenta un abuz atunci când părinții își
înscriu în mod fraudulos copiii în astfel de școli datorită beneficiilor oferite de acest tip de instituții de învățământ (masa de prânz gratuită, gratuitatea programului suplimentar în care elevii își pregătesc temele etc). Tot sub forma unui abuz se manifestă și înscrierea unui elev cu probleme psihiatrice într-o școală pentru copii dezvoltați normal, respectivul elev devenind victima colectivului din care face parte atât în plan educațional, cât și în plan social.
Datorită formulării alese pentru a consacra dreptul se deduce faptul că statul are o obligație negativă. În consecință statul are o obligație de rezultat, adică statul este responsabil pentru încălcarea dreptului la educație ori de cât ori acest drept este încălcat unei persoane printr-un act al statului, indiferent dacă statul are vreo culpă sau nu.
Totodată, prin Convenție, se asigură respectarea dreptului părinților de a asigura educația copiilor lor conform propriilor convingeri religioase și filozofice. Motivele care au stat la baza acestui drept sunt pe de o parte evitarea îndoctrinării elevilor, pe de altă parte respectarea dreptului la libertate de gândire, de conștiință și de religie a individului. Curtea a definit convingerile filozofice de care statul trebuie să țină cont în hotărârea Campbell și Cosans, descriind aceste convingeri astfel: „convingeri care merită respect într-o societate democratică, care nu sunt incompatibile cu demnitatea umană și, în plus, nu sunt contrare dreptului copilului la educație”, prima frază a art. 2 dominând ansamblul acestei dispoziții.
II.2. Dreptul la educație în cadrul Uniunii Europene
Uniunea Europeană, definită ca organizație suprastatală, funcționează pe baza unor principii care permit repartizarea competențelor și o cât mai bună managerizare a resurselor atât pe plan local, cât și la nivel regional și unional. Datorită principiului subsidiarității, statele membre și Uniunea Europeană și-au delimitat anumite competențe exclusive și anumite competențe partajate, Uniunea rezervându-și și un sector al acțiunilor de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre, secțiune în care se încadrează și dreptul la educație (conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene). În consecință, Uniunea își rezervă dreptul de a trasa anumite linii directoare și de a interveni în cazul constatării unor nereguli majore sau a imposibilității unui stat de a-și îndeplini satisfăcător obligația de a asigura exercitarea dreptului la educație.
Dreptul la educație apare definit în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Tratatul de la Lisabona și în jurisprudența Curții de Justiție Europene (curte ce încearcă să clarifice anumite situații legislative controversate). În articolul 14( „Dreptul la educație”) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se statuează dreptul oricărei persoane la educație, dar și accesul la formare profesională și formare continuă.
Din formularea primului alineat se poate deduce faptul că statele trebuie să asigure un învățământ de bază obligatoriu, la care să aibă acces toți membrii societății, indiferent de categorie socială sau calități, dar formarea profesională și formarea continuă sunt prezentate sub forma libertății accesului, astfel înțelegându-se faptul că pentru a urma aceste două tipuri de educație individul trebuie să îndeplinească anumite condiții (prin această exprimare dreptul la educație fiind limitat), dar cu toate acestea statul nu îi garantează posibilitatea de a urma un anumit tip de educație.
Cu toate acestea, Curtea de Justiție Europeană ( Marea Cameră, hotărâre din data de 13 aprlie 2010) a stabilit în cazurile Nicolas Bressol și alții, și Céline Chaverot și alții impotrica guvernului comunității franceze (Belgia) faptul că în cadrul Uniunii nu se pot admite discriminări de niciun fel în cazul în care dreptul de a învăța în cadrul unei instituții de stat care oferă învățământ superior (în speță fiind vorba de o facultate de medicină) dintr-un stat membru se dobândește pe baza testării capacităților persoanelor doritoare (testare care trebuie să prezinte același nivel de dificultate pentru toți participanții). Datorită acestor hotărâri Curtea a marcat modul în care ingerințele în exercitarea dreptului pot interveni în cadrul Uniunii: în aplicarea dreptului și în stabilirea ingerințelor ce îl marchează statele membre nu trebuie să facă niciun fel de discriminări între petenții ce fac toate demersurile pentru a-și exercita dreptul la formare profesională și formare continuă.
În alineatul 2 se menționează faptul că dreptul la educație include „posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu”. Prin termenul „posibilitate” se deschide o opțiune a statului de a impune o contraprestație în sarcina părintelui sau a elevului, de altfel conformă cu opinia Curții Europene a Drepturilor Omului. Contraprestația poate genera în anumite cazuri o încălcare a dreptului la educație în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, oferind totodată posibilitatea statului de a impune anumite costuri nereglementate prin lege (de exemplu, învățământul obligatoriu este reglementat ca fiind gratuit, dar elevilor nu le sunt garantate manualele școlare) ce scad considerabil șansa la exercitarea dreptului în cazul subiecților ce provin din familii cu situație financiară precară.
Carta nu prevede dreptul elevului la securitate emoțională, dificultățile de ordin emoțional întâmpinate de majoritatea adolescenților fiind responsabile în multe cazuri de abandonul școlar. Însă drepturile tinerilor la șanse egale pot fi protejate și pe baza hotărârilor Curții, astfel, Curtea Europeană de Justiție a decis în cazul Maria Teixeira contra Primăria orașului Londra și a secretarului de stat pe problema imigrării (Marea Britanie) faptul că în cazul unui elev care a împlinit vârsta majoratului, dar care e înscris în cadrul unei instituții de învățământ și are rezultate foarte bune, prezența părintelui elevului poate fi în continuare permisă, dacă se dovedește că respectiva persoană necesită prezența părintelui pentru a-și dezvolta personalitatea și pentru a-și finaliza cu succes studiile.
În prima parte a alineatului 3 se consacră „libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice”, fără însă a se stipula clar dreptul de a înființa instituții private de învățământ. În a doua parte a articolului se menționează dreptul părinților de a-și instrui copiii conform propriilor convingeri filozofice, religioase și pedagogice.
Dreptul la educație mai apare reglementat și în cadrul Tratatului de la Lisabona, Titlul XII intitulat Educația, formarea profesională, tineretul și sportul. Astfel, în paragraful 1 al articolului 165 se definesc limitele în care poate interveni Uniunea în cadrul reglementărilor privind educația din statele membre16. În alineatul 2 se stabilesc scopurile Uniunii: răspândirea și învățarea limbilor, mobilitatea studenților și a profesorilor și cooperarea între instituțiile de învățământ. Deși susținute prin programe internaționale, aceste scopuri sunt, în opinia mea, mult prea vag definite, fără a prezenta o finalitate clară a mobilității și multilingvismului atât de des menționate în toate actele Uniunii Europene. Totodată, se pot remarca discrepanțe foarte mari între posibilitățile de studiu oferite de țările membre, distanța de la școlile cu podea de lut și elevi ce au văzut doar la televizor un computer, la învățământul din marile orașe din Europa de Vest este mult prea mare pentru a-i putea fi aplicate aceste scopuri.
Articolul 166 al Tratatului de la Lisabona aduce o serie de completări mult mai pragmatice a scopurilor urmărite de Uniunea Europeană. Astfel, în alineatul 1 se menționează faptul că „Uniunea pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile statelor
membre”, pentru ca în alineatul 2 să fie menționate scopurile acestei politici, și anume: facilitarea adaptării personalului la transformările industriale prin formarea și reconversia profesională (de exemplu, în Germania acest program se aplică în cazul persoanelor care și-au pierdut locul de muncă și nu pot fi încadrate într-un alt loc de muncă asemănător în aceeași localitate), îmbunătățirea formării profesionale inițiale și continue pentru a facilita accesul pe piața muncii, să faciliteze mobilitatea formatorilor, a celor care urmează un program de formare și a tinerilor, să stimuleze cooperarea între instituțiile de învățământ și să dezvolte schimbul de informații și experiență între
statele Uniunii Europene.
Uniunea Europeană încearcă să adapteze sistemul de învățământ atât la beneficiarul principal: elevul, cât și la nevoile beneficiarului indirect: angajatorii. Prin securitate de ordin material și emoțional și garantarea dreptului la un minim de educație Uniunea asigură atât succesul elevului, cât și garanția unei reconversii profesionale sau profesionalizare mult mai facile, acest aspect fiind foarte important din punct de vedere economic (angajatorii beneficiind de stabilitate a personalului chiar dacă apar schimbări în organizarea și funcționarea unității de producție sau de servicii).
Dreptul la educație este unul dintre drepturile fundamentale ale societății contemporane, fiind subiect al reglementării atât în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și în cadrul Uniunii Europene și a statelor membre.
Importanța acestui drept este dată de dezvoltarea tehnologică rapidă a societății și de nevoia tot mai accentuată ca personalul oricărui tip de agent economic să poată manipula cu ușurință orice tip de utilaj destinat creșterii eficienței muncii.
Primul pas în protejarea drepturilor este făcut în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, convenție ce impune statelor o obligație de rezultat, împuternicidu-l să acționeze chiar contrar voinței părinților pentru a asigura exercitarea dreptului în cazul minorilor. Modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înțeles nevoia de protecție a acestui drept se manifestă printr-o definire strictă a ingerințelor ce îi pot fi aplicate, constituirea unei protecții efective a dreptului prin lărgirea obligației statului de a asigura dreptul la educație al minorului chiar în cazul în care părintele invocă anumite convingeri filozofice, dar și prin protejarea elevului în cazul unei încercări de îndoctrinare sau abuz din partea statului (care are obligația de a reglementa materia ce trebuie însușită și modul în care informațiile îi vor fi prezentate elevului).
Uniunea Europeană lărgește și mai tare protecția dreptului la educație prin protejarea elevului pe toate nivelurile (atât prin recunoașterea vulnerabilității emoționale și pecuniare elevului/studentului major, cât și a nevoii de protecție a elevului/studentului în general în plan financiar, emoțional și protejarea împotriva discriminării de orice fel), dar și prin adaptarea modului de învățare și a materiei la cerințele mediului economic. Adaptarea poate fi privită și ca parte a finalității procesului de învățare, dar și ca scop al subiectului care își exercită dreptul la educație, aceste făcând uz de dreptul său pentru a se putea încadra în mediul economic pe un nivel salarial cât mai ridicat.
În cazul României protecția dreptului la învățătură se materializează diferit față de prevederile legale, distanța dintre ceea ce prevede legea (atunci când prevederile sunt clare), și realitatea din multe instituții de învățământ fiind foarte mare. Astfel, deși la nivel de reglementare în România învățământul reprezintă o „prioritate națională”, totuși, statul refuză să susțină financiar participare unei echipe în cadrul unei olimpiade internaționale; deși învățământul se face cu ajutorul metodelor moderne de învățare, totuși, mai mult de jumătate din elevii de 15 ani sunt analfabeți funcționali etc.
Rațiunea Uniunii Europene este de a lăsa reglementarea sistemului de învățământ în responsabilitatea statelor membre, din acest motiv, sunt cazuri care ajung în atenția Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție Europeană. Protejarea acestui drept nu trebuie însă înțeleasă sub forma unui moft social, beneficiile pe termen lung fiind dezvoltarea tehnologică și prosperitatea industriei, dar și un nivel de dezvoltare socială mai ridicat, nivel datorat gradului de cultură al populației.
II.3. Politica Uniunii Europene în domeniul educației și tineretului
Educația reprezintă o prioritate a guvernelor din toate țările europene, cu toate că structura sistemului de educație diferă considerabil de la țară la țară. Politicile de educatie si de formare profesională se decid de către fiecare stat membru al Uniunii Europene. În conformitate cu procedurile legislative și cu principiul subsidiarității, în sensul protejării statelor membre de a acționa și de a lua decizii, și autorizarea Comunității Europene de a interveni atunci când circumstanțele o impun. Există însă acțiuni comune statelor membre care vizează societățile în curs de imbătrânire, deficitul de competențe al forței de muncă precum și competiția la nivel global.
În cadrul Parteneriatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, Guvernul României a evaluat, împreună cu Comisia Europeana, prioritățile pe termen scurt ale politicilor de pregatire a forței de muncă.
Acțiunea comună a statelor în domeniul educației a fost stipulată încă din anul 1957, în Tratatul de la Roma, dar domeniul educației a fost oficial recunoscut ca fiind competenta Uniunii Europene în Tratatul de la Maastricht, in 1992, fără a fi ingrădit rolul direct al fiecarui stat memebru în educația și formarea profesională a cetățeanului : „comunitatea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii lor, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și organizarea sistemului educativ, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”. Tratatul , ca temei juridic pentru toate statele, priveste educatia si formarea profesionala ca o “clauza sociala” : „orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă” , precum și că „orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber”.
Cooperarea privind politicile în domeniul educației și formării profesionale a început odată cu adoptarea Cărții Albe privind educația și formarea profesională “A preda și a învăța – către o societate care învață”, prin care Uniunea Europeană urmărește să atingă un nivel al unei societăți care învață , bazată pe dobândirea de noi cunoștințe și pe formarea continuă pe tot parcursul vieții.
Pe baza propunerilor Comisiei și a contribuției statelor membre, au fost stabilite obiectivele strategice pe termen lung in domeniul educației si formarii profesionale ce vizează urmatoarele ținte:
imbunatatirea sistemelor de educație și formare profesională;
accesul liber al tuturor persoanelor in procesul de învățare de-a lungul vieții;
accesibilitatea sistemelor de educație și de formare profesională.
Pentru obținerea unor rezultate concrete și măsurabile cantitativ și calitatic, principalele măsuri luate au fost în urmatoarele direcții:
investiții în educație;
prevenirea abandonului școlar;
programe pentru licențiații în matematică, știință și tehnologie;
generalizarea studiilor liceale, promovarea persoanelor cu aptitudini deosebite;
realizarea în practică a învățării pe tot parcursul vieții și a mobilității;
îmbunătățirea calității și a eficienței educației și formării;
promovarea echității, a coeziunii sociale și a cetățeniei active;
consolidarea creativității și inovației, inclusiv a antreprenoriatului, la toate nivelurile de educație și de formare profesională.
Din anul 1986, odată cu lansarea programului „Erasmus”, schimburile de informații s-au transformat în schimburi de studenți, astfel, acest program este considerat ca fiind unul din cele mai de succes programe comunitare. Experiența acumulată in cadrul programului „Erasmus” a fost dezvoltată in cadrul programului „ Socrate”, program prin care se acoperă toate domeniile educației.
Programul „Socrate” este un program prin intermediul căruia poate acorda finanțare proiectelor din domeniul educației, având ca obiective promovarea învățământului pe parcursul vieții și dezvoltarea unei Europe bazate pe cunoaștere. Programul este implementat prin opt măsuri, dintre care, ultimele trei sunt măsuri ce asigură coordonarea cu alte programe.
Pe baza propunerilor Comisiei și a contribuției statelor membre, Consiliul a adoptat un Raport privind obiectivele concrete viitoare comune ale sistemelor naționale de educație, document care încearcă o abordare coerentă globală a politicilor naționale de educație, având trei obiective:
de a îmbunătăți sistemele de educație și formare profesională;
de a face accesibil tuturor doritorilor procesul de învățare de- a lungul vieții;
de a face sistemele de educație și de formare profesională mai accesibile.
Pentru obținerea unor rezultate concrete și măsurabile ale programului de lucru, acesta a fost împărțit în șase domenii :
investiții în educație;
prevenirea abandonului școlar;
programe pentru licențiații în matematică, știință și tehnologie
generalizarea studiilor liceale, promovarea persoanelor cu aptitudini deosebite;
procesul de învățare pe tot parcursul vieții.
Consiliul European de la Barcelona, din martie 2002, a subliniat faptul că educația reprezintă baza modelului social european și că sistemele de educație din Europa trebuie să devină “repere mondiale de calitate” până în anul 2010. Pentru atingerea obiectivelor enumerate mai sus au fost stabilite priorități ale acțiunilor ce urmau fi întreprinse, printre care se pot enumera următoarele: mobilitatea studenților, a persoanelor ce urmează cursuri de formare, a tinerilor voluntari, a profesorilor si formatorilor, accesul la învățământ pe parcursul vieții, integrarea tehnologiilor de informații și comunicații.
Mobilitatea a jucat un rol important in strategia de cooperare in materie de educație in sânul Uniunii Europene. Comisia Europeană a publicat in 1996 o Carte Verde a obstacolelor in calea mobilității transnaționale, pentru a căror îndepărtare au fost luate unele măsuri socio-economice, in domeniul lingvistic și cultural și administrativ. În acest sens, Comisia Europeană propune ca acțiuni prioritare:
extinderea mobilității ocupaționale și dezvoltarea calificărilor;
îmbunătățirea informării si transparenței privind oportunitățile pieței muncii;
facilitatea mobilității geografice.
Aplicarea conceptului de învățare pe întreg parcursul vieții aduce beneficii societății și persoanelor care ca urmare a creșterii competitivității acestora, a dezvoltării persoanelor și a creșterii potențialului de angajare, mijlocul fiind de a asigura accesul populației de toate vârstele la diferite forme de educație. Pentru conștientizarea publicului cu privire la beneficiile învățăturii pe întreg parcursul vieții și pentru a întări cooperarea dintre structurile de educație și comunitatea oamenilor de afaceri, anul 1996 a fost declarat Anul European al învățăturii pe tot parcursul vieții.
Învățarea pe tot parcursul vieții a devenit principiul director al dezvoltării politicilor de educație și formare profesională. Aceasta ia diverse forme, ea desfășurându-se înăuntrul sau în afara sistemelor tradiționale de educație și formare, implicând creșterea investițiilor în persoane și cunoștințe, promovarea achiziționării unor calificări și extinderea oportunităților către noi forme de învățare.
Organizarea și conținutul studiilor continuă să fie responsabilitatea statelor membre, dar, în conformitate cu Articolul 149 al Tratatului uniunii Europene, se încurajează învățământul în domeniul noilor tehnologii. Învățarea noilor tehnologii este prioritară într–o societate în continuă schimbare. Comisia a înființat inițiativa „eLearning” reprezentând educația de mâine care încearcă să mobilizeze comunitățile educaționale și culturale ca și actorii economici și sociali spre a urgenta schimbările din sistemele de educație și formare profesională spre o societate bazată pe cunoaștere. Această inițiativă face parte din planul de acțiune „eEuropa”, aprobat în 2000. Planul de acțiune „eLearning” a fost adoptat de Comisie în anul 2001 și reprezintă o platformă importantă pentru cooperarea europeană , prin care s-au mobilizat resurse importante in domeniul educației (cum ar fi programul „Socrates”), al formării profesionale ( programul „Leonadro da Vinci” ), al tineretului, al programelor de cercetare ( Decizia nr. 1999 / 168 / CE ) sau a noilor tehnologii educaționale ( Acțiunea „Minerva” ).
II.4. Obiectivele strategice și instrumentale pentru materializarea sistemului educațional
Îmbunătățirea sistemelor de educație și formare profesională este una din componentele centrale ale cooperării dintre statele membre, sub forma creării unor rețele academice, vizite de studii sau parteneriate. Comunicarea Comisiei COM ( 2003 ) 58 subliniază rolul universităților și a programelor de cercetare desfășurate de acestea într-o Europă bazată pe cunoaștere.
Calitatea sistemului de învățământ poate fi evaluată prin aplicarea indicatorilor de calitate. „Raportul european privind calitatea învățământului școlar” din mai 2000, propune un set de 16 indicatori de calitate, împărțiți în patru grupe: participare la cursuri, succes și tranziție, monitorizarea învățământului școlar, resurse și structuri.
Importanța învățării limbilor de circulație internațională a fost subliniată de Comisie în 1995, în Cartea Albă privind educația și formarea profesională – „Învățarea și predarea: Către o societate care învață”- și prin Carte Verde, din 1996 „Educație, formare profesională, cercetare. Obstacole in calea mobilității transnaționale”. Prin aceste doua documente se arată că învățarea a cel puțin două limbi oficiale ala Comunității este necesară cetățenilor pentru a beneficia din plin de oportunitățile oferite de piața unică.
Dezvoltarea abilității cetățenilor de a comunica și de a se înțelege, impusă și de aderarea la Uniune a unor noi țări cu caracteristici etnice, culturale și lingvistice diferite, a dus la promovarea unui plan de acțiune privind învățarea limbilor străine și diversitatea lingvistică – “ Promovarea învățării limbilor străine și a diversității lingvistice: plan de acțiune 2004 – 2006 ”.
Planul de acțiune a identificat patru domenii de acțiune: extinderea beneficiilor învățământului pe parcursul vieții a limbilor străine la toate categoriile de cetățeni, îmbunătățirea metodelor de predare a limbilor străine, crearea unui mediu propice învățăturii limbilor străine și dezvoltarea unui cadru pentru evaluarea progresului.
Încă din 1976 statele membre s-au exprimat in favoarea implementării unei rețele de schimb de informații și de experiență privind învățământul superior, rețea („Euridice”) lansată oficial in 1980. Rețeaua este principalul instrument de informare privind structurile, sistemele și dezvoltările in domeniul educației ce au loc la nivel național și la cel al Comunității ( Rezoluția Consiliului și a miniștrilor responsabili cu educația, adoptată in cadrul reuniunii Consiliului din 6 decembrie 1990, privind “ Euridice ” – Rețeaua de informare in domeniul educației ).
Odată cu adoptarea strategiei EUROPA 2020, politicile Uniunii Europene in domeniul educației au fost orientate în direcția creșterii economice și crearea locurilor de muncă. Desi statul roman este independent in elaborarea sistemele de educație și de formare, UE sprijina și completeaza eforturilor de a le îmbunătăți și a le moderniza, pein instrumente și proceduri de cooperarea prevazute în cadrul strategic sub numele de Educație și formare (E.F.) 2020. Cadrul strategic mai cuprinde „procesul Copenhaga” privind cooperarea în domeniul învățământului profesional și al formării profesionale.,unde sunt identificate sectoarele prioritare pentru a planifica activitățile pe cicluri de lucru de trei ani.
Progresele in domeniile de baza ale educatiei sunt monitorizate in E.F. 2020 cu ajutorul unor indicatori de masura raportati la o serie de etaloane menite să contribuie la o elaborare a politicilor bazată pe date concrete, și anume :
cel puțin 95% din copii cu vârste cuprinse între 4 ani și vârsta obligatorie pentru începerea educației primare trebuie să participe la educația preșcolară;
să nu existe un procent mai mare de 15% de persoane de 15 ani care să dețină abilități insuficiente de lectură, matematică și științe;
procentul de persoane care abandonează timpuriu educația și formarea ar trebui să fie mai mic de 10%;
cel puțin 40% din persoanele cu vârste între 30 și 34 de ani trebuie să fi absolvit o formă de educație terțiară;
cel puțin 15% dintre adulți (grupa de vârstă 25-64) ar trebui să participe la programe de învățare pe tot parcursul vieții;
cel puțin 20% dintre absolvenții cu studii superioare și 6% dintre persoanele cu vârsta între 18 și 34 de ani cu studii profesionale au petrecut o perioadă la studiu sau formare în străinătate;
proporția absolvenților cu studii medii sau superioare cu vârsta între 20 și 34 de ani care au terminat studiile în urmă cu 1-3 ani și au un loc de muncă să fie de cel puțin 82%[3].
Aceeasi indicatori sunt, de asemenea, folosiți pentru a monitoriza progresele într-o serie de domenii în care nu există etaloane, precum limbile, abilitățile adulților, investițiile în educație și formare, T.I.C. în educație, spiritul întreprinzător în educație, precum și formarea și instruirea profesională.
În cadrul strategiei Europa 2020, statelor membre li se oferă îndrumare specifică în legătură cu reformele prioritare în fiecare an sub forma unor recomandări specifice.
II.4.1. Programul de Micro proiecte Fondul Europa
Din 1986, odată cu lansarea programului „Erasmus”, schimburile de informații s-au transformat în schimburi de studenți, considerat ca unul din cele mai de succes programe comunitare. Experiența acumulată in cadrul programului „Erasmus” a fost dezvoltată in cadrul programului „Socrate”, program prin care se acoperă toate domeniile educației.
Programul „Socrate” este un program ce poate acorda finanțare proiectelor din domeniul educației având ca obiective promovarea învățământului pe parcursul vieții și dezvoltarea unei Europe bazate pe cunoaștere. Programul este implementat prin opt măsuri, din care ultimele trei sunt măsuri ce asigură coordonarea cu alte programe.
Programul Erasmus+ în domeniul educației și formării urmareste o serie indicatori strategici:
îmbunătățirea nivelului competențelor și abilităților de bază, cu un accent deosebit pe relevanța acestora pentru piața muncii și contribuția lor la coeziunea societății;
să promoveze creșterea calității, excelența în inovare și internaționalizarea la nivelul instituțiilor din domeniul educației și formării;
să promoveze crearea și popularizarea unui sistem european de învățare continuă menit să vină în completarea reformelor politice de la nivel național și să sprijine modernizarea sistemelor educației și formării;
să consolideze dimensiunea internațională a educației și formării;
să îmbunătățească predarea și învățarea limbilor și să promoveze diversitatea lingvistică a Uniunii Europene și conștientizarea dimensiunii interculturale;
Uniunea Europeană sprijină și prioritățile procesului de la Bologna, care promovează o mai mare coerență la nivelul studiilor universitare, precum și Spațiul european al învățământului superior, lansat în 2010.
Institutul European pentru Inovare și Tehnologie (E.I.T.) este prima inițiativă a Uniunii Europene care integrează în totalitate cele trei laturi ale „triunghiului cunoașterii” (educație, cercetare, inovare) și urmărește să se evidențieze ca un model de referință în plan mondial, care să inspire și să determine schimbări în instituțiile de educație și cercetare existente (pentru informații detaliate privind învățământul superior.
II.4.2. Programul Erasmus+ (2014-2020)
Domeniile educației, formării și sportului au fost recunoscute ca vectori esențiali ai strategiei Umiumii Europene de creștere economică pentru următorul deceniu pentru a depăși criza socio-economică care afectează țările Europei, pentru a impulsiona creșterea economică și crearea de locuri de muncă și a promova echitatea și incluziunea socială.
În acest context, Erasmus+ este programul Uniunii Europene în domeniile educației, formării, tineretului și sportului pentru perioada 2014-2020. Este construit pe baza inițiativelor mai vechi ale Uniunii de promovare a schimburilor și a dezvoltării sistemelor de educație și formare și a muncii în rândul tinerilor.
Acest program este conceput să susțină eforturile țărilor de a folosi în mod eficient potențialul uman și social al Europei, afirmând, totodată, principiul învățării continui prin asocierea sprijinului cu învățarea formală, non-formală și informală în domeniile educației, formării și tineretului. Erasmus+ este rezultatul integrării programelor Uniunii Europene implementate în cursul perioadei 2007-2013, cum ar fi: Programul de învățare pe tot parcursul vieții, Programul „Tineretul în acțiune”, Programul „Erasmus Mundus”, Tempus, Alfa, Edulink, Programe de cooperare cu țările industrializate în domeniul învățământului superior.
Erasmus+ are obiectivul ambițios de a merge mai departe decât aceste programe prin promovarea sinergiilor și „fertilizării încrucișate” în cadrul diferitelor sectoare ale educației, formării și tineretului, eliminând barierele artificiale dintre diferitele acțiuni și formate de proiecte, promovând noi idei, atrăgând noi actori din lumea profesională și societatea civilă și stimulând noi forme de cooperare.
II.5. Implicarea Parlamentului European în politicile educaționale europene
Parlamentul a sprijinit întotdeauna cooperarea strânsă dintre statele membre în domeniile educației și formării profesionale și lărgirea dimensiunii europene a politicilor educaționale și de formare profesională din statele membre. Astfel, acesta s-a pronunțat în favoarea unui temei juridic solid pentru domeniile educației și formării profesionale.
La 11 septembrie 2012, Parlamentul a adoptat o rezoluție privind educația, formarea și Europa 2020 ca reacție la Comunicarea Comisiei intitulată, „Educația și formarea într-o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”. Aceasta ia act de faptul că, în pofida unei îmbunătățiri a educației și a formării, pentru majoritatea populației U.E. învățarea pe tot parcursul vieții încă nu este o realitate. De fapt, anumiți indicatori dau motive de îngrijorare, ca de exemplu rata în continuare alarmant de înaltă a abandonului școlar timpuriu în anumite state membre. Plecând de la premisa că creșterea economică trebuie să se bazeze prioritar pe educație, cunoaștere, inovare și politici sociale adecvate pentru ca U.E. să iasă din actuala criză, pare cu atât mai important să se aplice în mod adecvat politicile din acest domeniu în cadrul Strategiei U.E. 2020, pentru a depăși cu succes această perioadă critică.
Parlamentul a acționat cu succes pentru a asigura o creștere a resurselor bugetare disponibile pentru programele actuale din domeniul educației și formării și s-a implicat activ pentru schimbarea priorităților de finanțare U.E. în următorul cadru financiar multianual către ceea ce se consideră a fi cheltuieli mai orientate spre viitor, de exemplu, solicitând alocări bugetare clare pentru educație și formare, tineret, sport și activități din programul „Jean Monnet”. În negocierea C.F.M. pentru perioada 2014- 2020, faptul că Parlamentul a fost pentru prima oară pe picior de egalitate cu Consiliul i-a acordat o poziție solidă de negociere în dezbaterile privind următoarea serie de programe de cultură și educație, în special programul Erasmus +, pentru perioada 2014-2020.
Cele opt măsuri sunt:
Comenius: adresat învățământului școlar – grădinițe, școli primare si gimnazii – având drept scop creșterea calității educației și promovarea învățării limbilor străine;
Erasmus: adresat învățământului liceal, universitar si post-universitar, având drept scop încurajarea mobilității și promovarea învățări limbilor străine;
Grundtvig: adresat educației adulților, având drept scop suplimentarea măsurilor Comenius si Erasmus prin facilitatea integrării adulților excluși din sistemele școlare;
Lingua: adresată învățării limbilor străine
Minerva: adresată noilor tehnologii de informații si comunicații in sistemul educației, având drept scop încurajarea folosirii tehnologiilor informației, comunicațiilor și multimedia, precum și a învățământului deschis la distanță;
Inovarea și observarea sistemelor de educație: având drept scop observarea sistemelor educaționale sin statele membre pentru a le îmbunătății. Măsura este destinată autorităților locale, asociațiilor, organizațiilor neguvernamentale, etc., în scopul dezvoltării unor analize comparative ale politicilor și sistemelor de educație ( Euridice ), organizarea de vizite de studii ( Arion ), înființarea de rețele de instituții ( Naric ), încurajearea recunoașterii diplomelor și lansarea unor proiecte pilot;
Măsuri comune: având drept scop creșterea sinergiei politicilor educaționale ( Socrate ), a celor de formare profesională ( Leonardo da Vinci )și de tineret ( Tineret );
Măsuri însoțitoare: având drept scop creșterea flexibilității programului Socrate prin promovarea cooperării în domeniul educației și diseminarea rezultatelor proiectelor
Formarea profesională
Comunitatea va implementa o politică a formării profesionale care va sprijini și suplimenta acțiunea statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre privind conținutul și organizarea învățământului profesional. În 1990 a fost efectuată o analiză a necesităților de calificare profesională in cadrul Uniunii Europene în urma căreia au fost stabilite obiectivele învățământului profesional și care a stabilit liniile directoare ale politicii in domeniu.
Pentru a sprijini creșterea accesului tinerilor pe piața forței de muncă, în 1997 Comisia a adoptat Comunicarea „Promovarea uceniciei în Europa”, prin care sunt propuse cele cinci măsuri de îmbunătățire a calității învățământului profesional și anume:
extinderea și dezvoltarea unor forme de ucenicie la locul de muncă prin utilizarea tehnologiilor de învățământ la distanță și dezvoltarea de noi ocupații in domeniul serviciilor;
creșterea calității uceniciei la locul de muncă;
încurajarea mobilității ucenicilor, prin recunoașterea perioadelor de formare efectuate în alte state membre;
implicarea partenerilor sociali care să participe la dezvoltarea programelor de pregătire, îmbunătățind astfel statutul ucenicilor;
dezvoltarea unor strategii reale de formare a ucenicilor.
În ceea ce privește tineretul, baza cooperării între statele membre în acest domeniu a constituit-o Articolul149 al Tratatului Uniunii Europene, care a permis nenumeroase acțiuni dedicate tineretului, întreprinse în domenii ca educație, mobilitate, formare profesională, schimburi culturale sau accesul la noile tehnologii.
În 1988 a fost lansat programul „Tineret pentru Europa”, menit să sprijine schimburile de tineret și mobilitatea acestora, iar în 1996 a fost propus programul „Serviciul Voluntar European” prin care sa fie încurajată mobilitatea tinerilor, asigurându-se și educarea acestora . Ambele programe au fost încorporate în programul „Tineret”, având drept scop sprijinirea acțiunilor tinerilor, dar și încurajarea dezbaterilor dintre statele membre pentru schițarea unei politici în domeniului tineretului.
Programul „Tineretul în mișcare” este un pachet cuprinzător de inițiative politice în domeniul educației și ocupării locurilor de muncă în rândul tinerilor din Europa. Lansat în 2010, face parte din strategia Europa 2020. Inițiativa urmărește îmbunătățirea nivelului de educație și a șanselor de integrare pe piața muncii ale tinerilor, reducerea ratei ridicate a șomajului în rândul tinerilor, în conformitate cu obiectivul mai larg al Uniunii Europene de a ajunge la o rată de ocupare a locurilor de muncă de 75% pentru populația activă (20-64 ani).
II.6. Transpunerea acquis-lui comunitar in România
Negocierile de aderare cu România pentru Capitolul 18 „Educație, formare profesională și tineret ” au fost închise provizoriu în cadrul Conferinței de aderare din mai 2000. În domeniul educației, formării profesionale și tineretului, România desfășoară politici compatibile cu inițiativele Comisiei Europene și ale statelor membre privind dezvoltarea sistemelor educaționale in vederea îndeplinirii obiectivului prioritar al Uniunii Europene de dezvoltare a unei economii bazate pe cunoaștere. România s-a angajat de asemenea să promoveze politici compatibile cu cele europene privind egalitatea de șanse, asigurarea mobilității în învățământul superior, educația în limbi străine, nediscriminarea pe criterii etnice și rasiale.
II.6.1. Reforma sistemului de învățământ din România
Problema reformei învățământului din România a început odată cu anul 1990. Revoluția din decembrie 1989 a deschis calea realizării reformei educaționale, însă, în prezent, încă nu se știe dacă s-a ajuns la rezultatele ce erau așteptate de părinți și cadre didactice. În orice caz, situația în care se află astăzi învăPământul românesc este una precară.
Totuși, în ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene s-au produs progrese susținute în realizarea efectivă a unui spațiu european extins al educației, în perspectiva cerințelor societății și economiei bazate pe cunoaștere. Astfel, contextul european actual oferă o serie de documente de referință, cu rol important în regândirea, reorganizarea și armonizarea sistemelor naționale de învățământ, din perspectiva asigurării calității educației și a mobilității profesionale și de studiu.
Documentele europene cu implicații majore în reformarea sistemul de învățământ românesc sunt: Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind competentele-cheie din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții și Cadrul European al Calificărilor (European Qualifications Framework – EQF). Acestea au rol de repere decizionale majore pentru fundamentarea procesului de reforma a învățământului preuniversitar din România și
pentru faptul că sunt direct asociate cu strategia educaPiei permanente.
Primul document, din cele de ma sus, conturează, pentru absolvenții învățământului obligatoriu, un „profil de formare european” structurat pe opt domenii de competență. Competențele sunt definite ca ansambluri de cunoștințe, deprinderi și atitudini care urmează să fie formate până la finele învățământului obligatoriu. Structurarea acestor competente-cheie se realizează la intersecția mai multor paradigme educaționale și vizează atât domenii „academice” (de exemplu Comunicarea sau competențele în Matematică, științe și tehnologie), precum și aspecte inter și transdisciplinare, metacognitive, realizabile prin efortul mai multor arii curriculare.
În ceea ce privește curricumul școlar, se pot enumera anumite momente cheie pentru reformarea acestuia, și anume:
anul 2001 când se aprobă noi planuri pentru învățământul obligatoriu și pentru liceu; astfel s-a dorit relaxarea programelor școlare prin unele excluderi de materie, și, de asemenea au avut loc schimbări în sistemul de evaluare a manualelor școlare;
anul 2003 când se aprobă, din nou, noi planuri de învățământ și programe școlare pentru clasele de intrare și ieșire din învățământul obligatoriu;
anii 2004-2005 când se constituie etapele de elaborare a noi planuri de învățământ și programe școlare pentru celelalte clase de învățământ primar, respectiv liceal;
anul 2009 ce aduce noi modificări ale planurilor de învățământ.
Fiecare schimbare la nivel curricular implementată în sistemul național de educație, cu resurse materiale, umane și temporale mai mult sau mai puțin suficiente, a determinat o serie de realități specifice, unele devenind oportunități, iar altele dificultăți.
Capitolul III. Studiu privind drepturile la educație ale imigranților în spațiul Uniunii Europene
Migrația reprezintă un fenomen mondial, iar continentul european nu face excepție: toate țările europene sunt țări de proveniență, tranzit și destinație, în proporții diferite. Estimări din anul anul 2013 privind populația de imigranți ce a intrat în spațiul economic european arată un număr de 3,4 milioane de străini, dintre care 1,4 milioane sunt cetățeni ai ai unor țări ce nu fac parte din Uniunea Europeană (fig. II.1).
Fig. III.1. Imigrația în funcție de țara de origine
La 1 ianuarie 2014, numărul persoanelor având cetățenia unei țări terțe și reședința într-un stat membru al UE era de 19,6 milioane, reprezentând 3,9 % din populația statelor Uniunii Europene. De asemenea, 14,3 milioane de persoane având cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene locuiau în unul dintre statele membre.
Cel mai mare număr de migranți străini care trăiau în statele membre ale Uniunii Europene la 1 ianuarie 2014 s-a înregistrat în Germania (7,0 milioane de persoane), urmată de: Regatul Unit (5,0 milioane), Italia (4,9 milioane), Spania (4,7 milioane) și Franța (4,2 milioane). Migranții străini din aceste cinci state membre reprezentau împreună 76 % din numărul total al acestora din spațiul Uniunii, cele cinci state membre totalizând o pondere de 63 % din populația Uniunii Europene.
Astfel, migrația este percepută ca parte a realității economice și sociale europene, fenomen care necesită dezvoltarea de politici ce urmăresc integrarea și coeziunea socială. Încă de la începutul anilor 1990, problema migrației cetățenilor țărilor terțe către statele membre ale Uniunii Europene a crescut în importanță, nu doar la nivelul fiecărui stat membru, ci și la nivelul Uniunii Europene.
Un important element al politicii comune a statelor Uniunii Europene privind imigrația este acela referitor la dezvoltarea unei politici vizând integrarea imigranților, politică de asigurare a tratamentului corect al acestora pe teritoriul statelor membre și garantarea unor drepturi și obligații comparabile cu acelea ale cetățenilor Uniunii Europene.
Comisia Europeană afirmă că politicile sociale care vizează integrarea imigranților în societatea europeană ar trebui să urmărească prioritar respectarea valorilor fundamentale ale unei societăți democratice, dreptul imigranților de a-și păstra propria identitate, acordarea de drepturi și obligații corespunzătoare, comparabile cu acelea ale cetățenilor Uniunii, și,nu în ultimul rând, participarea activă a imigranților în toate aspectele vieții comunității europene (economic, social, cultural, politic, civil), în aceleași condiții cu cetățenii Uniunii.
Integrarea imigranților reprezintă participarea activă a acestora în toate dimensiunile societății europene, atât din punctul de vedere al imigranților rezidenți legal în Uniunea Europeană, cât și din punctu de vedere al societății europene gazdă. Aceasta implică, pe de o parte, responsabilitatea societății gazdă de a asigura un cadru legal de drepturi și obligații care să ofere
posibilitatea participării imigranților la viața economică, socială, culturală și civilă, iar pe de altă parte, din partea străinilor presupune respectarea normelor și valorilor fundamentale ale societății europene și, totodată, participarea activă în procesul de integrare, fără însă a-și pierde propria identitate (principala diferență față de conceptul de asimilare).
Principalele categorii de imigranți ce trebuie să beneficieze de programele de integrare sunt imigranții economici, imigranții admiși prin procedeul reunificării familiale, refugiații și persoanele care se bucură de protecție internațională.
Astfel, refugiații și alte persoane care se bucură de o formă de protecție subsidiară sunt priviți ca prioritate a politicilor sociale care urmăresc integrarea lor în societatea europeană.
Statele membre implementează în continuare măsuri care să reglementeze statutul celor care nu pot fi repatriați, dar astfel de măsuri incurajează totodată imigrația ilegală. Prezența unui mare număr de rezidenți ilegali are o influență negativă atât asupra pieței forței de muncă, ei lucrând fără forme legale, cât și asupra procesului de integrare și coeziune socială, ei fiind excluși de la participarea deplină în cadrul societății, atât privind contribuția cât și beneficiul social.
III.1. Mandatul european privind integrarea resortanților din state terțe
În noiembrie 2004, Consiliul U.E. a adoptat un set de Principii de Bază, în vederea promovării unei viziuni comune europene privind integrarea imigranților, principii care să reprezinte un punct de plecare în elaborarea viitoarelor politici în domeniul integrării:
Integrarea este un proces dinamic și de lungă durată, care îi privește atât pe imigranți cât și pe cetățenii statelor-membre;
Integrarea implică respectarea valorilor de bază și a legislației Uniunii Europene;
Angajarea pe piața forței de muncă este un element-cheie al procesului de integrare și o modalitate de a face vizibilă contribuția imigranților la dezvoltarea societății-gazdă;
Cunoștințele de bază referitoare la societatea-gazdă: limbă, istorie, organizare instituțională sunt indispensabile unei integrări de succes;
Gradul de educație al imigranților și urmașilor lor afectează decisive participarea activă a acestora în societate;
Accesul imigranților la instituții, servicii și bunuri publice, în condiții egale cu naționalii și non-discriminatorii, reprezintă o premisă indispensabilă pentru o bună integrare;
Interacțiunea frecventă între imigranți și cetățenii statelor membre este o condiție fundamentală a unei integrări de succes;
Practicarea diferitelor culturi și religii este garantată de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și trebuie respectată, cu condiția ca acele practici să nu intre în contradicție cu Drepturile Fundamentale ale Omului sau cu legislația națională;
Participarea imigranților în procesul democratic și în elaborarea politicilor și măsurilor în vederea facilitării integrării lor, în special la nivel local și regional, este un aspect de care trebuie să se țină cont;
Societatea civilă are un rol decisiv în procesul de integrare al imigranților;
Este necesară stabilirea de obiective clare, indicatori și mecanisme de evaluare a politicilor în domeniu și realizarea schimbului de informații și bune practici între parteneri.
Tratatul de la Lisabona, din anul 2009, este primul tratat al UE care oferă o bază legală pentru promovarea integrării la nivelul Uniunii Europene. Conform acestuia, Parlamentul și Consiliul European, în acord cu procedurile legislative ordinare, poate stabili măsuri pentru oferirea de stimulente și sprijin pentru acțiunea Statelor Membre în sensul promovării integrării resortisanților țărilor terțe care rezidă legal pe teritoriul lor, excluzând orice armonizare a legilor și reglementărilor Statelor Membre.
Programul de la Stockholm, pentru perioada 2010-2014, numit „O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora”, din anul 2009 afirmă că „Politicile de integrare ale Statelor Membre trebuie sprijinite prin dezvoltarea continuă a structurilor și instrumentelor pentru schimbul de cunoștințe și coordonare cu alte domenii ale politicilor precum munca, educația și incluziunea socială".
Strategia „Europa 2020” este o strategie de creștere centrată în jurul unui set de obiective la nivelul întregii Uniuni Europene. Aceste obiective au scopul de a ghida atât Statele Membre, cât și Uniunea Europeană în ansamblu. Una dintre prioritățile strategiei este creșterea incluziunii. Acțiunile din cadrul acestei priorități vizează modernizarea și consolidarea politicilor în materie de ocupare a forței de muncă, de educație și de formare, precum și a sistemelor de protecție socială.
Cadrul Strategic pentru Cooperare Europeană în domeniul Educației și Formării Profesionale (ET 2020) este un cadru de cooperare oferă un set de obiective strategice comune pentru Statele Membre, incluzând un set de principii pentru atingerea acestor obiective, precum și metode comune de lucru cu domenii de prioritate pentru fiecare etapă de lucru. Scopul principal al cadrului este să sprijine Statele Membre în dezvoltarea sistemelor de educație și formare. Aceste sisteme trebuie să ofere tuturor cetățenilor mijloace prin care să își realizeze potențialul și să asigure prosperitate economică sustenabilă și angajabilitate.
Cele patru obiective strategice cuprinse în cadrul de cooperare ET 2020 sunt următoarele:
învățarea continuă și mobilitatea trebuie să devină o realitate, sistemele de educație și formare să devină mai receptive la schimbare și mai deschise către întreaga lume;
calitatea și eficiența educației și formării profesionale trebuie să se îmbunătățească acordând o atenție sporită creșterii nivelului competențelor de bază, cum ar fi alfabetizarea și aritmetica, creșterii atractivității matematicii, științelor și tehnologiei și consolidării competențelor lingvistice;
echitatea, coeziunea socială și cetățenia activă trebuie promovate în așa fel încât toți cetățenii, indiferent de circumstanțele personale, sociale sau economice ale acestora, să dezvolte pe toată durata vieții competențe specifice meseriei;
creativitatea și inovarea, inclusiv spiritul întreprinzător, trebuie încurajate la toate nivelurile de educație și de formare, din moment ce acestea sunt vectorii-cheie ai dezvoltării economice durabile. În special, persoanele fizice trebuie ajutate să dobândească competențe digitale, precum și spirit de inițiativă, spirit antreprenorial și cunoștințe culturale.
Pentru perioada 2016-2020 s-a identificat un set de priorități noi pentru cooperare europeană în domeniul educației și formării profesionale. Acest lucru s-a realizat sub forma unui raport comun adoptat în noiembrie 2015, atât de Consiliul de miniștri ai educației, cât și de Comisie.
Cele șase priorități pentru perioada 2016-2020 sunt:
aptitudini și competențe relevante și de înaltă calitate în ceea ce privește capacitatea de integrare profesională, inovarea, cetățenia activă și bunăstarea;
educația favorabilă incluziunii (adică incluzând diversitatea din ce în ce mai mare a cursanților), egalitatea, nediscriminarea și promovarea competențelor;
sisteme de educație și formare profesională deschise și inovatoare, incluzând integrarea pe deplin a erei digitale;
sprijin puternic pentru educatori;
transparența și recunoașterea aptitudinilor și calificărilor în vederea facilitării învățării și a mobilității forței de muncă;
investiție durabilă (incluzând explorarea potențialului planului de investiții pentru Europa), performanța și eficiența sistemelor de educație și formare profesională.
III.2. Modele teoretice ce vizează integrarea imigranților în Uniunea Europeană
Datorită faptului că procesul de integrare a imigranților este unul complex și cu o multitudine de implicații, diferențele între state privind realizarea acestuia conduc la viziuni diferite asupra politicilor sociale în acest domeniu. Politicile sociale vizând integrarea sunt diferite, datorită circumstanțelor politice și sociale, dar și istoriilor diferite în legătură cu migrația.
În literatura de specialitate, se consideră că este utilă distincția între trei dimensiuni majore ale procesului de integrare,și anume: dimensiunea socio-economică, dimensiunea legală și politică și dimensiunea culturală. Orice politică ce urmărește promovarea integrării imigranților trebuie să țină cont de aceste trei dimensiuni.
Capacitatea de a oferi o explicație cuprinzătoare este limitată pentru fiecare dimensiune luată separat. De aceea, unii autori au construit modele care să acopere procesul complex al integrării imigranților și care să țină cont de toate cele trei dimensiuni.
Se pot distinge anumite modele ale imigranților raportat la cele trei dimensiuni:
a) Modelul lucrătorului sezonier, pentru care Germania reprezintă prototipul. Procesul de imigrație este determinat, în principal, de nevoile pieței forței de muncă, iar prezența imigranților este temporară. În consecință, nu se impune ca o necesitate acordarea unui statut legal acestora și nici o reflectare asupra posibilității facilitării diversității culturale.
b) Modelul asimilaționist, pentru care Franța reprezintă prototipul. În acest caz, imigrația este văzută ca fiind permanentă, imigranții sunt bineveniți și primesc un statut legal, cu condiția asimilării modelelor de comportament ale culturii dominante. Imigranții sunt priviți, în primul rând, ca persoane individuale, noțiunea de comunitate de imigranți fiind străină acestui model.
c) Modelul minorităților etnice, pentru care Marea Britanie servește etalon. Imigrația este văzută ca fiind permanentă, dar imigranții sunt definiți în funcție de originea lor etnică și culturală. Ei își constituie propriile comunități, diferite de cele deja existente, dar marea provocare este a face ca aceste comunități să trăiască în armonie, în cadrul unei societăți multiculturale.
În ciuda diferențelor considerabile din punct de vedere politic și ideologic dintre state, în toate țările, în cadrul politicilor sociale care vizează integrarea imigranților, se urmărește, după acordarea dreptului de rezidență legală pe teritoriu, facilitarea accesului, în condiții egale, pe piața forței de muncă, la locuințe, educație, îngrijirea sănătății etc. De asemenea, se regăsesc similarități în politicile de acordare a cetățeniei, dar și privind eforturile de a combate discriminarea, rasismul și xenofobia.
Pe de altă parte, din anumite puncte de vedere, cum ar fi cel referitor la acordarea cetățeniei ca element central al acestor politici, există încă mari diferențe, nu numai în ideologie, dar și în practică.
Modelul social european se bazează pe recunoașterea faptului că securitatea și justiția socială pot contribui atât la eficiența economică cât și la progresul social. Guvernele europene agreează ca regulă ideea că nu există opoziție între eficiența economică și coeziunea socială, ci, de fapt, o strânsă legătură. În cazul recesiunii economice, statul bunăstării poate compensa anumite riscuri sociale, cum sunt șomajul, riscul de îmbolnăvire și dizabilitate, pe care piața liberă nu le poate acoperi la un nivel corespunzător pentru toți cetățenii. Măsurile de politică socială au rolul de a reduce incertitudinile create de o economie de piață, de a întări capacitatea de adaptare a indivizilor la schimbări economice, tehnologice și sociale, de a oferi posibilitatea achiziționării de noi specializări și un cadru egal de oportunități.
Acest model este marcat de un înalt grad de organizare în jurul unor interese comune, în urma unor negocieri între guverne, parteneri sociali și societatea civilă privind aspectele politicilor economice și sociale. Lupta împotriva excluziunii sociale reprezintă un obiectiv prioritar în agenda Uniunii Europene. Conceptul de excluziune este multidimensional și măsurile care urmăresc combaterea excluziunii sociale trebuie să acopere o arie foarte largă de domenii, dintre care amintim educația, ocuparea, pregătirea profesională, locuințele, îngrijirea sănătății și protecție socială. Aceste
măsuri sunt adresate grupurilor defavorizate, iar imigranții și refugiații reprezintă, în viziunea Uniunii Europene, grupuri cu risc ridicat de excluziune socială.
Măsurile vizând ocuparea forței de muncă și accesul la sistemul de protecție și asistență socială sunt considerate căi principale în vederea integrării sociale. Și din acest punct de vedere, imigranții și refugiații reprezintă un grup țintă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul la Educatia In Cazurile Romaniei Si a Uniunii Europene (ID: 127531)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.