Dreptul de Proprietate și Titularii Acestuia
Cuprins
Introducere
I. Considerații generale privind dreptul de proprietate și titularii acestuia
I.1. Definiția dreptului de proprietate
I.2. Caracterele generale ale dreptului de proprietate
I.2.1. Dreptul de proprietate este un drept absolut.
I.2.2. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv
I.2.3. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
I.3. Obiectul și întinderea dreptului de proprietate
II. Titularii dreptului de proprietate privată
II.1. Dobândirea dreptului de proprietate
II.2. Caractere generale a perosnelor fizice
II.2. 1. Noțiunea de persoana fizică
II.2. 2. Clasificarea persoanelor fizice
II.3. Caractere generale a persoanelor juridice
II.3.1. Clasificarea persoanelor juridice
II.3.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice
II.4. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
II.5. Stingerea dreptului de proprietate
II.6. Limitele dreptului de proprietate privată
II.7. Limite legale care conduc la pierderea dreptului de proprietate privată.
III. Dreptul de proprietate publică
III.1. Considerații generale si sediul materiei dreptului de proprietate publică
III.1.1. Considerații generale
III.1.2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică
III.2 Definiția și caracterele dreptului de proprietate publică
III.2.1 Definitia dreptului de proprietate publică
III.2.2 Caracterele dreptului de proprietate publica
III.2.3. Delimitarea domeniului public al statului față de domeniul public de interes local
III.2.4. Dobândirea dreptului de proprietate publică
III.2.5 Exercitarea dreptului de proprietate publică
III.2.6. Dreptul de administrare
III.2.7 Concesionarea și închirierea bunurilor de proprietate publică
III.2.8. Darea în folosință gratuită a bunurilor din domeniul public
III.2.9 Stingerea dreptului de proprietate publică
IV. Studiu de caz
Bibliografie
Introducere
Introducere
Tema proiectului meu este denumită „Dreptul de proprietate și titularii acestuia”, în cadrul căruia voi prezenta sfera bunurilor pe care un om le poate avea și în același timp libertățile, responsabilitățile și continuitatea de care proprietarul dispune. Dreptul de proprietate este cel mai important și mai amplu drept real; el este „prototipul" drepturilor reale, prin drept real înțelegând drepul subiectiv patrimonial pe baza căruia titularul său poate să exercite anumite puteri și decizii asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără intervenția altei persoane.
Cercetarea evoluției proprietății nu are numai o importantă istorică, pur teoretică, ci și una practică, deoarece cunoașterea acestuia contribuie la o mai bună înțelegere a regulilor ce conduc această materie în dreptul modern.
Dreptul de proprietate are un caracter istoric, fiind consemnat de normele juridice; apare odată cu statul și dreptul, urmând să dispară odată cu dispariția acestora. El există în om, este natural și independent de orice organizare a societății, este un drept care decurge din personalitatea și libertatea umană.
Apărută, practic, odată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești. În toate lucrările din literatură juridică ce este consacrată materiei drepturilor reale sau numai dreptului de proprietate se recunoaște că suntem în prezența unui concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic, aflat într-o permanentă evoluție.
Noțiunea de proprietate formează el însuși obiect de controversă.
Dacă la începuturile organizării existenței omului că ființă socială însușirea premiselor asigurării traiului său a apărut că firească, dezvoltarea vieții sociale a impus ordonarea relațiilor dintre oameni. Realizată mai întâi la nivelul unor comunități teritoriale restrânse, de-a lungul istoriei, s-a ajuns la formarea de colectivități din ce în ce mai mari, unite prin diferite scopuri, pentru ca, la un moment dat, oamenii să se organizeze în state. Ca entități organizate, primele formațiuni statale au edictat norme juridice care au avut în vedere și raporturile de proprietate.
Deși în limbajul comun aceste două noțiuni se confundă, continuăm să credem că între proprietate, ca relație economică, și dreptul de proprietate, ca raport juridic; se poate face o egalitate Relația economică de proprietate înseamnă însușirea premiselor naturale ale oricărei producții. în orânduirea comunei primitive, omul și-a însușit primele bunuri de câte ori a avut nevoie, așa cum le-a găsit în natură. Însușirea exercitată de unul a fost încet recunoscută de ceilalți. Dacă unul a produs ceva ce reprezenta mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs alte bunuri care îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, apoi la organizarea socială, care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii.
Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scară comunităților, între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului sau a trebuit recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice – de la cutumă până la normă edictată de entitatea care a ajuns să o ordoneze, să o reglementeze, anume statul -, ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate.
Desigur, la scară dezvoltării omenirii, acest proces s-a petrecut lent și diferit de la o comunitate la alta. Esența lui însă rămâne, în concepția noastră, aceeași: transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecințele ce decurg de aici.
După cum s-a spus’, „ar trebui să înțelegem ce vrea să însemne noțiunea de proprietate. Proprietatea este o formă juridică ce nu are nimic universal în ea. Cea de astăzi are puține trăsături comune cu cea din epoca feudală, dar are o legătură de filiație sigură cu proprietatea din dreptul roman. De unde ideea că proprietatea nu ar fi decât expresia juridică a raporturilor ce rezultă dintr-un sistem economic determinat.
Ideea de proprietate la romani a existat odată cu apariția statului; dreptul de proprietate însă nu a fost cunoscut la început sub acest nume. Prima consacrare juridică a acestuia a apărut în jurul anului 400, când pământul a ajuns la partajare, făcându-se astfel trecerea de la proprietatea colectivă la cea individuală. De atunci până în zilele noastre și în viitor, proprietatea va avea un caracter de constanța odată cu trecerea timpului oriunde vor există spații populate de oameni.
Preocuparea de a justifica instituția proprietății a existat în diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești, însă toate curentele și concepțiile au rămas unanime în a susține importanța și necesitatea ei, dar, preocupările au fost diferite în privința originii și a scopurilor sale.
Capitolul de debut realizează o imagine minizată a dreptului de proprietate; complexitatea acestuia că fenomen social precum și caracterele de baza al acestui drept. Aceste informații de ordin general ne fac introducerea în spațiul public și privat al societății și persoanele sau grupuri de personae care au anumite posesii. Atunci când se vorbește despre conceptul de proprietate se face o distincție între bunuri private și bunuri publice. Conceptul de proprietate descrie pe de o parte relația dintre o persoană și un obiect, pe de altă parte reprezintă o relație socială între persoane bazată pe mecanisme sociale de reglementare a drepturilor de proprietate.
Capitolul II ne introduce în sfera spațiului privat unde ne este prezentată proprietatea privată precum și dreptul pe care îl posedă titularul asupra bunului său.
Capitolul III ne distanțează de zona privată și ne aduce în prim plan proprietatea publică, acea proprietate care aparține statului sau unităților administrativ teritoriale și prin care aceste bunuri, după natura lor sau printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz sau de interes public.
În ultimul capitol ne sunt prezentate două spețe cu legătură la proprietatea private, exemple după care fiecare persoană ar trebui să își știe dreptul pe care îl are asupra proprietății posedate.
I. Considerații generale privind dreptul de proprietate și titularii acestuia
Viața, libertatea și proprietatea sunt atributele prin care se definește omul. Privită din această perspectivă proprietatea este inerentă personalității subiectului de drept, dată fiind relația foarte strânsă între proprietate și libertate, ca atribut esențial al personalității umane, proprietatea jucând rolul de garant al libertății umane.
Dreptul de proprietate poate fi analizat din mai multe perspective (istorică, sociologică, filosofică, economică, și nu în ultimul rând juridică) toate acestea subliniind complexitatea acestuia ca fenomen social.
Dacă din punct de vedere economic proprietatea desemnează relațiile sociale privind însușirea bunurilor materiale, sensul juridic al proprietății este mult mai profund, îmbinând atât aspectul economic cât și cel juridic, fiind un complex de atribute juridicește ocrotite, care conferă titularului dreptului posibilitatea satisfacerii intereselor sale legate de aproprierea unui lucru, interese determinate și condiționate de existența relațiilor economice de proprietate, specifice societății umane la un moment dat.
Din acest motiv s-a afirmat că evoluția economică a societății configurează sfera obiectului dreptului de proprietate dar determină și regimul juridic aplicabil diferitelor categorii de bunuri, în funcție de importanța lor în economia de piață. Definiția legală a dreptului de proprietate este realizată de Codul civil în art.480 (corespondent al art.544 din Codul civil francez), prin relevarea atributelor sale, precizându-se că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Definiția a fost criticată sub mai multe aspecte care se rezumă la faptul că nu evidențiază conținutul social – economic al dreptului de proprietate, fiind o definiție incompletă, nefiind precizată poziția specifică a proprietarului și a celor care exercită unele dintre atributele ce-i alcătuiesc conținutul. Doctrina de dată recentă definește dreptul de proprietate ca fiind dreptul subiectiv, care dând expresie aproprierii unui bun, conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția asupra acelui bun, absolut, exclusiv și perpetuu, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.
Din formularea art.480 Cod civil, rezultă doar două prerogative (atribute) ale dreptului de proprietate, respectiv a se bucura și a dispune de un lucru, însă prin sintagma „a se bucura” legiuitorul a înțeles atât posesia cât și folosința asupra lucrului. Astfel, atributul posesiei reprezintă expresia juridică a aproprierii și stăpânirii bunului, obiect al dreptului de proprietate, și nu trebuie confundată cu starea de fapt a aproprierii și stăpânirii bunului, deci în acest context, posesia este un element de drept, iar nu unul de fapt. În sens juridic, folosința unui bun, spre deosebire de limbajul curent, desemnează nu numai utilizarea acestuia (ius utendi) ci și culegerea fructelor bunului respectiv (ius fruendi). Dispoziția (ius abutendi) reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul său, fără acest atribut proprietatea neputând exista ca drept real. Libera dispoziție îmbracă două forme: dispoziția materială (pe care unii doctrinari francezi o denumesc dispoziție fizică) și dispoziția juridică. Dispoziția materială presupune ca proprietarul să modifice forma lucrului, să consume substanța lucrului, inclusiv prin culegerea productelor, după cum îl poate și distruge.
Această formă de dispoziție distinctivează în mod clar dreptul de proprietate față de toate celelalte drepturi reale, legiuitorul prevăzând anumite limite de exercitare, în raport de natura și destinația unor bunuri corpspecifică a proprietarului și a celor care exercită unele dintre atributele ce-i alcătuiesc conținutul. Doctrina de dată recentă definește dreptul de proprietate ca fiind dreptul subiectiv, care dând expresie aproprierii unui bun, conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția asupra acelui bun, absolut, exclusiv și perpetuu, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.
Din formularea art.480 Cod civil, rezultă doar două prerogative (atribute) ale dreptului de proprietate, respectiv a se bucura și a dispune de un lucru, însă prin sintagma „a se bucura” legiuitorul a înțeles atât posesia cât și folosința asupra lucrului. Astfel, atributul posesiei reprezintă expresia juridică a aproprierii și stăpânirii bunului, obiect al dreptului de proprietate, și nu trebuie confundată cu starea de fapt a aproprierii și stăpânirii bunului, deci în acest context, posesia este un element de drept, iar nu unul de fapt. În sens juridic, folosința unui bun, spre deosebire de limbajul curent, desemnează nu numai utilizarea acestuia (ius utendi) ci și culegerea fructelor bunului respectiv (ius fruendi). Dispoziția (ius abutendi) reprezintă prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul său, fără acest atribut proprietatea neputând exista ca drept real. Libera dispoziție îmbracă două forme: dispoziția materială (pe care unii doctrinari francezi o denumesc dispoziție fizică) și dispoziția juridică. Dispoziția materială presupune ca proprietarul să modifice forma lucrului, să consume substanța lucrului, inclusiv prin culegerea productelor, după cum îl poate și distruge.
Această formă de dispoziție distinctivează în mod clar dreptul de proprietate față de toate celelalte drepturi reale, legiuitorul prevăzând anumite limite de exercitare, în raport de natura și destinația unor bunuri corporale.
Dispoziția juridică se exercită, pe de o parte prin înstrăinarea dreptului de proprietate atât prin acte juridice între vii (vânzare, donație, contract de întreținere, etc.) cât și prin acte juridice pentru cauză de moarte, sub forma legatelor, iar pe de altă parte prin constituirea de drepturi reale principale în favoarea altor persoane (prin înstrăinarea unor prerogative ale dreptului de proprietate având drept consecință nașterea dezmembrămintelor acestuia), sau reale accesorii (constituirea unor garanții reale). De asemenea, s-a considerat că abandonarea sau delăsarea bunului și renunțarea la dreptul de proprietate sunt forme de manifestare a dispoziției juridice.
Subiectul caracterelor juridice ale dreptului de proprietate, acesta este absolut, exclusiv (caractere ce se desprind din dispozițiile art. 480 Cod civil), perpetuu, la care unii autori au adăugat caracterul deplin, inviolabil și transmisibil.
După ce precizează caracterele și prerogativele dreptului de proprietate, art.480 Cod civil, prevede că acestea se exercită „în limitele determinate de lege”, ceea ce înseamnă, pe de o parte că sfera sa de exercitare nu este nelimitată, iar pe de altă parte că absolutismul acestui drept trebuie perceput ca un absolutism legal.
Indiferent de forma ei, proprietatea îndeplinește și o funcție socială ceea ce implică limite ale exercitării ei, impuse de eficacitatea sa economică, finalitățile sale morale și exigențele interesului general, limite ce sunt cuprinse în prevederi legale de natură civilă sau administrativă. Premisele limitării dreptului de proprietate rezultă din prevederile art.480 Cod civil, partea sa finală, conform cărora dreptul de proprietate se exercită în limitele determinate de lege, la care se adaugă dispozițiile art.44, alin.1, teza a II–a din Constituția României, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.
Stabilirea prin lege a modalităților de exercitare a dreptului de proprietate este analizată ca fiind fie îngrădiri ale acestui drept, fie limitări în exercițiul acestuia. În alte cazuri, exercitarea dreptului de proprietate în limitele legii este considerată ca o restrângere normală referitoare la obiectul său, ori la unele dintre prerogativele sale, impuse de interese economice și sociale generale dar și de apărarea dreptului de proprietate ai celorlalți membri ai societății.
Însă limitarea exercițiului dreptului de proprietate, stabilită prin lege nu poate să fie arbitrară, ci, dimpotrivă, proporțională cu situația care a determinat-o și în toate cazurile o asemenea limitare legală nu trebuie să atingă fondul acestui drept (art.53, alin.2 din Constituția României).
Atunci când limitele stabilite prin lege sunt insuficiente pentru asigurarea echilibrului dintre interesul individual și cel general, este nevoie de limitarea judiciară a exercitării acestui drept. Mai mult, uneori din motive diverse, titularii dreptului de proprietate își limitează prin voința lor exercițiul acestui drept.
Doctrina veche făcea referire la limitele normale ale dreptului de proprietate care cuprind toate îngrădirile, infinit de variate după timp și loc, care se impun, fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor obștești sau pentru apărarea intereselor private ale altora, motiv pentru care s-a concluzionat că nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate. De asemenea, potrivit unei alte concepții, pentru a se cunoaște exercițiul însuși al dreptului de proprietate, trebuie cercetate limitele care-i îngrădesc exercițiul, acestea fiind în cea mai mare parte, inspirate de interesul public, în înțelesul lui cel mai larg, căci chiar când, aparent, ele urmăresc protecția unui interes privat, deasupra lor nu este greu a găsi tot o preocupare de ordin general.
Pornind, pe de o parte, de la distincția dintre dreptul de proprietate și obiectul acestuia, iar pe de altă parte având în vedere rolul voinței juridice, trebuie deosebit între limitele materiale și limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate.
În ce privește limitele materiale, acestea privesc numai bunurile corporale și derivă cel mai adesea din dimensiunile corporale ale obiectului proprietății. Ele nu se aplică și exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor incorporale, în cazul acestora fiind vorba de limite juridice.
Corporalitatea bunului determină limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile corporale, ceea ce face ca delimitarea dintre acestea să fie clară și precisă. De asemenea nici în cazul determinării limitelor materiale a construcțiilor nu apar chestiuni litigioase. În schimb, este de înțeles că limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra terenurilor generează numeroase litigii. Astfel, așa cum reiese din textul art.489 Cod civil, dreptul de proprietate asupra terenurilor se întinde nu numai asupra suprafeței acestora dar și asupra spațiului aflat asupra terenului și asupra subsolului, o situație specială având și terenurile cu ape (fie că este vorba de lacuri, ape curgătoare navigabile sau izvoare). Limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate privesc conținutul juridic al acestui drept, și au ca efect restrângerea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fără însă a atrage suspendarea acestora
În opinia unor autori, după izvorul lor limitele aduse exercitării dreptului de proprietate se clasifică în: limite legale, judecătorești și convenționale iar potrivit unui alt autor, limitele dreptului de proprietate se divid în: limitări stabilite prin voința titularilor dreptului de proprietate (dezmembrămintele dreptului de proprietate și clauza de inalienabilitate), limitări stabilite prin lege (raporturile de vecinătate, inalienabilitatea legală) și limitări și afectări legale ce privesc interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate (limitări în situații speciale, limite decurgând din folosința subsolului, exproprierea pentru cauză de utilitate publică și limitările de drept public etc.).
Doctrina de dată recentă apreciază că există mai multe categorii de limite ale exercitării dreptului de proprietate: limite care privesc exercițiul atributului de dispoziție juridică; limite care rezultă din raporturile de vecinătate; limite care decurg din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general; limite temporare sau definitive privind folosința bunurilor; limite care presupun pierderea dreptului de proprietate privată prin expropriere. Pe plan european, se observă că Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din anul 1789 care, în art.17, proclamă dreptul de proprietate sacru și inviolabil a influențat legislația în materia proprietății.
În acest sens, Codul civil francez, care a constituit un model pentru numeroase coduri europene și nu numai, definește proprietatea, în art.544 astfel: „dreptul de a se bucura și de a dispune de lucruri, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente” Referitor la restricțiile ce pot fi aduse acestui drept, o parte a doctrinei le divid în două mari categorii: limitări generale de origine pretoriană care includ abuzul de drept și inconvenientele anormale de vecinătate; limitări speciale de origine legală și reglementară care cuprind la rândul lor, restricții de drept privat și restricții de drept public.
Codul civil italian deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru (art. 832), prin art.836 impune obligația proprietarilor, cel puțin teoretică, de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale. Codul civil german de la 1900 dispune, în art.903, că proprietarul, în măsura în care legea sau drepturile unor terțe persoane nu se opun, are facultatea să utilizeze bunul său așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea unei alte persoane, iar actuala Constituție germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.
Pe planul limitărilor dreptului de proprietate se face deosebirea între limitări ale puterii de dispoziție în raport cu terții și limitări ale puterii de dispoziție ce rezultă din lege; între limitări ale proprietății de drept privat și limitări ale proprietății ce derivă din raporturile de vecinătate.
La rândul său, Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, franceză si germană, prevede, în art. 641, că proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. Literatura juridică elvețiană definește dreptul de proprietate ca reprezentând stăpânirea totală și exclusivă a unui bun, în limitele ordinii juridice, care conferă titularului său dreptul de a uza de lucru, de a se bucura de acesta și de a dispune de el material și juridic. Rezultă că proprietatea absoarbe toate utilitățile bunului în ciuda numeroaselor sale restricții impuse de lege. Dintre reglementările europene cu semnificație majoră trebuie menționată Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată de țările membre ale Consiliului Europei la Roma la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în anul 1953, semnată de România la 7 octombrie 1993 și intrată în vigoare pentru țara noastră la 20 iunie 1994. Aceasta prevede, în art.1 alin.1 al Protocolului său adițional nr.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale de drept internațional. Alineatul 2 al aceluiași text din Protocolul nr.1 prevede că aceste dispoziții nu sunt de natură să aducă atingere dreptului pe care îl au statele suverane de a adopta legile pe care le socotesc necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor proprietate privată în conformitate cu interesul general. Referitor la aplicarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1, Curtea europeană a drepturilor omului, al cărei rol esențial este de a veghea la modul în care statele semnatare își respectă angajamentul juridic și politic de a asigura protecția, la scară națională, a drepturilor pe care Convenția le reglementează, a decis, într-o jurisprudență constantă, că textul amintit conține trei norme distincte: prima, care este cuprinsă în prima frază a alineatului 1 al textului, are un caracter general și enunță principiul respectului proprietății; cea de a doua, figurând în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, căreia îi impune anumite condiții; a treia normă, cuprinsă tot în alineatul al doilea al textului, recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor de către proprietar în conformitate cu interesul general. Aceste ultime două norme însă, care reprezintă exemple particulare de atingeri aduse dreptului de proprietate, trebuie să fie interpretate în lumina principiului înscris în prima normă: asigurarea respectului acestui drept. În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, s-a instituit ca regulă că atingerile dreptului de proprietate decurgând din acte ale autorităților statale, impuse de interesul general, trebuie să respecte un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere.
I.1. Definiția dreptului de proprietate
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului dreptul de a întrebuința bunul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea legislației în vigoare. Drept apărat de Constituția României, Codul civil și diverse legi. Potrivit art.480 din Codul civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Art.135 al Constituției stabilește că proprietatea este publică sau privată. Proprietatea privată, este, în condițiile legii, inviolabilă. Noțiunea de proprietate se extinde atât asupra lucrurilor corporale (proprietate mobiliară sau imobiliară) cât și a celor necorporale (proprietatea intelectuală, proprietatea numelui etc.). Atributele proprietății: dreptul de a te servi de lucru; dreptul de folosință, de fructe și venituri; dreptul de a dispune de lucru.
I.2. Caracterele generale ale dreptului de proprietate
Pentru a putea constitui exercițiul unor drepturi, actele persoanei trebuie să fie recunoscute, sau să nu fie interzise de lege, întrucât un act contrar legii nu se poate constitui, din punct de vedere juridic, exercițiul unui drept. Dreptul subiectiv este o prerogativă a activității individuale, în virtutea căruia subiectul unui raport juridic poate acționa în limitele permise de lege.
Drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice, în raport cu sfera persoanelor obligate și în funcție de conținutul obligațiilor corespunzătoare, sunt:
– drepturi absolute;
– drepturi exclusive.
– drept perpetuu.
I.2.1. Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă chiar de dispoziția Codului civil, care precizează acest lucru: ,,proprietarul unui lucru se bucură și dispune de acesta în mod exclusiv și absolut”. Făcând parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate conferă titularului puteri nelimitate în privința folosirii economice a lucrului, precum în ceea ce privește soarta juridică a acestuia.
Din categoria drepturilor absolute fac parte:
– drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, dreptul la integritatea persoanei, la onoare, etc.;
– drepturi ce derivă din raporturile de familie;
– drepturile de autor și inventator;
– dreptul de proprietate, precum și celelalte drepturi reale.
Puterea proprietarului asupra lucrului avut în proprietate se poate manifestă prin două modalități:
• prin acte materiale de folosință și de consumație, de exemplu, citesc cartea, locuiesc apartamentul, mă deplasez cu automobilul.
• prin acte juridice, cum ar fi: înstrăinez imobilul prin vânzare ori donație, închiriez apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel: titularul dreptului de proprietate asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de a profita de utilitățile pe care acesta le conferă și de a săvârși actele juridice care răspund intereselor proprietarului.
I.2.2. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv
Caracterul,,exclusiv” al dreptului de proprietate poate fi privit într-un dublu sens:
a) în sens general și comun tuturor drepturilor reale, dreptul de proprietate este un „drept exclusiv”, pentru că este opozabil oricărei persoane. De exemplu, o persoană este proprietara unui teren, ea poate împiedică pe oricine ar dori să treacă pe acel teren, fără încuviințarea să, chiar dacă trecerea nu i-ar cauza nici un prejudiciu material. De aici apare și dreptul de a cere și a obține despăgubiri în vederea acoperirii pagubelor suferite prin încălcarea acestui drept.
b) dreptul de proprietate este un drept exclusiv, specific dreptului de proprietate, pentru că numai proprietarul este singurul îndreptățit să exercite cele trei prerogative conferite acestui drept: posesia, folosință și dispoziția. Faptul că este un drept exclusiv, dă dreptul proprietarului de a revendica bunul în mâna oricărui s-ar găsi.
I.2.3. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Proprietatea este un drept perpetuu într-un dublu sens:
proprietatea nu este limitată în timp, pentru că ea trece de la titularul actual la urmașii săi direcți sau la acei cărora le-a transmis dreptul prin acte cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, iar de la aceștia la urmașii lor și așa mai departe. Pentru acest motiv se spune că dreptul de proprietate este un drept ,,cesibil” și ,,transmisibil”, atât timp cât există bunul asupra cărui s-a dobândit dreptul;
dreptul de proprietate este un drept perpetuu, întrucât are o existența independentă de exercitarea dreptului și, că atare, nu se poate pierde prin nefolosință decât prin situații expres prevăzute de lege, cum ar fi prescripția achizitivă în cazul imobilelor și prescritia extinctivă în cazul tuturor mobilelor.
O altă clasificare a drepturilor se poate face după conținutul lor economic, astfel:
– drepturi patrimoniale;
– drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conținut economic, oferind posibilitatea unei evaluări bănești. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conținut economic, cum sunt cele legate de persoană omului.
Drepturile patrimoniale se împart în: drepturi reale și drepturi de creanță.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercită direct asupra lucrurilor, fără concursul altor persoane.
Drepturile reale se împart la rândul lor în:
– drepturi reale principale;
– drepturi reale accesorii.
Din categoria drepturilor reale principale fac parte: dreptul de proprietare, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, uz și abitatie, dreptul de servitute.
Din categoria drepturilor reale accesorii fac parte: ipotecă, privilegiile și amanetul. Sunt denumite drepturi reale accesorii deoarece servesc drept garanție reală unor drepturi de creanță.
Drepturile de creanță sunt acele drepturi patrimoniale în baza cărora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor că acesta să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice sunt recunoscute și ocrotite atât de Constituție cât și de Codul civil, în scopul satisfacerii intereselor acestora în acord cu interesul general al statului.
I.3. Obiectul și întinderea dreptului de proprietate
Obiect al dreptului de proprietate îl poate constitui orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Dreptul de proprietate asupra unui lucru se întinde nu numai asupra lucrului propriu-zis, ci și asupra a tot ce depinde de el, că accesoriu, precum și la tot ceea ce produce el. De exemplu, în cazul proprietății unui teren, obiectul proprietății se întinde asupra suprafeței solului, asupra plantațiilor ce ar putea cuprinde, precum și a produselor ce se vor realiza pe suprafață respectivă.
Delimitare în suprafață – în linie orizontală – constă în măsurarea suprafeței solului sau a suprafeței construite și fixarea liniei despărțitoare, adică a hotarului. Delimitarea în suprafață a proprietății funciare prezintă o importantă deosebită în cadrul operațiunilor de punere în aplicare a prevederilor Legii fondului funciar.
Codul civil, în art. 480, definește proprietatea că fiind dreptul ce are cineva de a se bucură și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Din definiția dată de către Codul civil rezultă elementele esențiale ale dreptului de proprietate, definind acest drept prin atributele acestuia, definiție criticată în literatură de specialitate, în sensul că legiuitorul în loc să definească proprietatea prin natură ei, o definește mai mult prin atributele acestuia, trebuind să se facă o enumerare completă a acestor atribute, în raport de textul legii care nu face referire și la prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se folosi de lucru, precum și împrejurarea că definirea dreptului de proprietate că fiind un drept absolut nu ar corespunde realității juridice și practicii.
Cu referire la acest aspect, consider că definiția cuprinsă în corpul Codului civil este mai mult o metaforă juridică, în sensul că dreptul de proprietate este definit că fiind absolut în relație cu conținutul juridic al acestuia, respectiv prin atributele acestuia: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi, care presupune exercitarea prerogativelor menționate mai sus asupra bunului în sensul stăpânirii efective a acestuia, în materialitatea să, direct și nemijlocit în putere proprie, în condițiile fixate de către lege.
Totodată, caracterul absolut al dreptului de proprietate se poate traduce prin opozabilitatea acestuia erga omnes, respectiv prin împrejurarea că titlularul acestui drept poate exercită oricare dintre atributele dreptului de proprietate fără a cere concursul altei persoane, iar limitarea exercițiului acestuia fiind dată de natură constituțională a dreptului de proprietate, care face parte din buchetul drepturilor reale principale, alături de dreptul de uzufruct, de uz, abitație și superficie. Acest caracter îi conferă dreptului de proprietate dreptul de urmărire [care constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi] și de preferință [care reprezintă facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanță o conferă titularului sau de a avea prioritate față de toți ceilalți creditori pentru a obține satisfacerea creanței sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real (creditorul a cărui creanță este garantată printr-un gaj sau printr-o ipotecă, dacă se află în concurs cu alți creditori ce nu dispun de o asemenea garanție, își va satisface integral și cu precădere creanța sa din bunurile gajate sau ipotecate)].
Astfel, proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate întotdeauna în nume propriu, în limitele impuse de către lege, iar toate celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste prerogative în puterea legii și, mai ales, în numele proprietarului.
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul sau are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul sau. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului sau și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există și bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut prin intervenția prescripției extinctive, putând fi, însă, „paralizat” prin invocarea instituției uzucapiunii, că mijloc originar de dobândire a proprietății, care presupune, conform art.645 și art.1837 Cod civil, îndeplinirea condițiilor rezultând din art.1846-1847 din același cod și anume exercitarea unei posesii utile. Posesia este utilă dacă este neîntreruptă, netulburată, publică și exercitată sub nume de proprietar, conform art.1846-1847 Cod civil. În temeiul art.1860 Cod civil, orice posesor posterior are facultatea, spre a putea invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului sau dacă: – între aceștia a existat un raport juridic și – posesorul anterior nu a fost proprietarul imobilului.
Referitor la atributul posesiei, este de reținut că, în raport de instituția uzucapiunii, în sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății unui bun imobil, că efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art.1890 din Codul civil, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință. În acest sens, în art.1846 alin. (1) din Codul civil se prevede că „orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii”, precizându-se, în alineatul următor, că „posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau altă, de noi înșine sau de altul în numele nostru”. Rezultă, deci, că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege că manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a exercită acele acte că manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub formă dreptului de proprietate în întregul sau, fie sub formă unui atribut al acestuia.
Exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simplă detențiune, poate avea loc în numele detentorului însuși sau în numele altuia, în acest din urmă caz beneficiile posesiunii juridice aparținând celui a cărui pretentiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt.
În conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil, „că să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”.
Prin art. 1853 din Codul civil se prevede că „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, precum și că „tot asemenea este posesia ce am exercită asupra unui bun al altuia, prin simplă îngăduință a proprietarului sau”. Cu toate că nu este tratată că viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, și anume că o lipsa a înseși posesiei, deoarece este lipsită de „animus domini”, adică de elementul intențional al posesiei.
Precaritatea, deși echivalează cu o lipsa a posesiei înseși, în concepția Codului civil apare totuși că un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art 1853 din Codul civil posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.
Prin Codul civil este reglementată însă și intervertirea precarității sau a titlului posesiei, admitandu-se că, în anumite situații, detenția precară se poate transformă în posesie propriu-zisă.
Art. 1858 din Codul civil enumeră următoarele cazuri:
– când deținătorul lucrului primește cu bună-credință de la altul decât adevăratul proprietar un titlu translativ de proprietate în privința lucrului deținut, el devine posesor propriu-zis, că de exemplu, atunci când un chiriaș, la moartea proprietarului, cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoare a defunctului. Din momentul cumpărării devine posesor propriu-zis, încetând de a mai fi un detentor precar;
– când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență, la exercițiul dreptului sau, titlul precar se află intervertit și posesiunea devine utilă. În această situație nu este însă suficient că detentorul să nege pur și simplu dreptul autorului sau, adică să se limiteze a spune că nu recunoaște acest drept, ci el trebuie să manifeste voință să de a posedă în contra voinței autorului sau prin acte reale, prin „acte de rezistență”, susceptibile să provoace un conflict între el și proprietar relativ la chesiunea proprietății. Astfel de acte pot fi o notificare făcută proprietarului de către chiriaș, prin care îi pune în vedere că nu îi va mai plăti chiria, sau dacă, în cazul în care conflictul devine litigios în față instanțelor judecătorești, se apară prin probe în contra pretențiilor proprietarului; titlul precar se mai intervertește în titlu util, atunci când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de bună-credință. La sfârșit, titlul precar se intervertește în titlu util și în cazul în care transmisiunea lucrului se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de bună-credință. Bună-credință, în această situație, constă în faptul că succesorul nu știa că defunctul deținea lucrul că un simplu detentor precar.
Prin urmare detenția locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.
Folosință (ius utendi și ius fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât și culegerea fructelor acestuia.
Dispoziția (ius abutendi), are două elemente: dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifică formă lucrului, a transformă, distruge sau consumă substanță acestuia) și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).
Că o încercare, dreptul de proprietate a fost definit că fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai acesta le poate exercită în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul sau, cu respectarea normelor juridice în vigoare.
Acțiunea în revendicare, fondată pe art.480 C. civ., este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe părat la restituirea posesiei bunului.
Astfel, analizând conținutul art.480 C. civ., prin corelație cu dispozițiile constituționale cuprinse în art.21 și 16, s-a constatat că aceste prevederi sunt constituționale, retinându-se că prevederile articolului sus-menționat dau definiția legală a proprietății, precizând că dreptul de proprietate este atât un drept absolut, ce rezultă din exercitarea celor 3 atribute ale acestui drept real (usus, fructus și abusus), cât și un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care îl poate exercită în mod liber, cu respectarea însă a ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii. Potrivit art.21 alin.1 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Principiul accesului liber la justiție, consacrat prin textul citat din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reglementări prin care părțile litigante să își poată susține și valorifica dreptul de acces la justiție.
Relativ la acest aspect, Plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, a reținut că potrivit art.21 din Constituție: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. De aceea, în legătură cu problema referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularităților procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale părților cu principiul liberului acces la justiție, Curtea Constituțională a considerat că este de competență exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în față instanțelor judecătorești. Este, de astfel, o soluție care rezultă în mod categoric din dispozițiile Constituției, potrivit cărora „competență și procedura de judecată sunt stabilite de lege” și în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercită căile de atac, în condițiile legii”.
Judecătorul „spune dreptul” pentru soluționarea unui litigiu, dar numai în formele și în condițiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecință, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura, că și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. De aceea, regulă art.21 alin. din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are că semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.
În legătură cu problema privind asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a cailor de atac, Curtea Constituțională a considerat că în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectul principiului egalității cetățenilor în față legii și a autorităților publice, prevăzut de art.16 alin. (1) din Constituție. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigura egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor.
Principiul egalității în față legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.De asemenea, s-a mai constatat că reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția E.D.O. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în față unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție
România, devenită membră cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat în anul 1994, prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma în dată de 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare în anul 1953, și protocoalele sale adiționale, cărora li s-au adăugat în ultimii ani unele noi.
Conform Constituției, tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art.11), iar drepturile și libertățile fundamentale înscrise vor fi interpretate în concordanță cu dispozițiile în materie pe care le conțin. Mai mult, în caz de neconcordanță cu legislația internă acestea au întâietate, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art.20).
În consecință, cunoașterea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, interpreta supremă a Convenției și protocoalelor sale adiționale, devine o condiție a aplicării corecte a acestora.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cazul Golder împotriva Regatului Unit, 21.02.1975, a statuat că: „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afară limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
C.E.D.O. a apreciat că dacă art. 6 pct. 1 nu proclamă un drept de acces la tribunale, nu consacră mai puțin dreptul de a sesiza un tribunal în materie civilă, care constituie un aspect din ceea ce ea numește „dreptul la un tribunal”. Curtea își întemeiază această concluzie îndelung motivată pe textul și pe contextul art. 6 pct. 1, pe scopul și obiectul Convenției și pe anumite principii generale de drept. Ea se inspiră astfel din Convenția de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, care nu era încă în vigoare, dar ale cărei articole 31-33 enunță, în esență, regulile de interpretare comun admise în dreptul internațional și la care Curtea a recurs deja.
Dreptul de acces la tribunale, apreciază Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără să-l definească (a se vedea, de asemenea, art. 13, 14, 17 și 25) în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afară limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.
Din jurisprudența relativă a C.E.D.O., se reține că o hotărâre în care se constată o încălcare a convenției impune statului părat obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existența înaintea încălcării.
Statele contractante, părți într-o cauza, sunt în principiu libere să aleagă mijloacele prin care să se conformeze unei hotărâri care constată o încălcare. Această libertate de apreciere în ceea ce privește modalitatea executării unei hotărâri reflectă libertatea de alegere acordată o dată cu obligația fundamentală impusă prin convenție statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate (art.1). Dacă în urmă încălcării dreptului de proprietate restituirea în natură este totuși posibilă, statul este obligat să o dispună. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau permite doar parțial înlăturarea consecințelor încălcării, art. 41 împuternicește Curtea să acorde părții vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare.
Curtea examinează proprietatea în lumina principiului de „respect” pentru proprietate (primul alineat, prima frază, din art.1 al Protocolului nr.1), respectiv ea subliniază necesitatea unui echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art.480 din Codul civil da definiția legală a proprietății, precizând că dreptul de proprietate este atât un drept absolut, ce rezultă din exercitarea celor trei atribute ale acestui drept real, respectiv usus, fructus și abusus, cât și un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care le poate exercită în mod liber, cu respectarea, însă, a ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii. Prin urmare, condiționarea liberei exercitări a atributelor dreptului de proprietate de respectarea dispozițiilor legii include și Constituția, că Lege fundamentală, situată, din punctul de vedere al forței juridice, în vârful ierarhiei actelor normative, astfel încât textul de lege este în deplină concordanță cu exigență impusă de art.44 alin. din Constituție, ce impune proprietarului obligația respectării tuturor sarcinilor ce îi revin, potrivit legii sau obiceiului.
Textul de lege enunțat nu conține norme contrare principiului egalității în drepturi a cetățenilor, fiind aplicate în mod egal, tuturor celor vizați de ipoteza normei, fără discriminări pe considerente arbitrare. De asemenea, dispozițiile art.480 din Codul civil sunt în deplină concordanță cu regulă constituțională potrivit căreia dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Față de cuprinsul art.480 din Codul civil, ne aflăm în prezența unei definiții a dreptului de proprietate ce nu are a fi aplicată în rezolvarea unui litigiu privind contestarea ori recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun.
Art.480 din Codul civil cuprinde o definiție legală a dreptului de proprietate ce se aplică tuturor proprietarilor, fără discriminări, fiind astfel respectat principiul egalității cetățenilor în față legii.
Totodată, articolul 480 din Codul civil cuprinde, de fapt, o dispoziție similară cu cea din art.41 alin.1 din Constituție.
Prevederile art.480 din Codul civil nu impun limitări legale ale exercițiului dreptului de proprietate, fără a ține seama de exigență constituțională cuprinsă în art.44 alin. (7), potrivit căreia dreptul de proprietate obligă și la respectarea celorlalte sarcini, ce revin titularului sau potrivit obiceiului.
Constatăm, deci, că art.480 din Codul civil nu contravine dispozițiilor constituționale ale art.21 alin.2 potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție și nici art.6 din C.E.D.O. cu referire la art.13 din același act.
Ca examen teoretic, rezultat din jurisprudența relativă la dreptul de proprietate, reținem că potrivit art.480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucură și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar conform art.475 C.civ. oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi. Dreptul de dispoziție, că atribut al dreptului de proprietate, constă, deci, în posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv și absolut de bunul care îi aparține.Dreptul de dispoziție se poate exercită, printre altele, prin înstrăinarea bunului, operațiune care, în cazul proprietarului unic, depinde numai de manifestarea de voință a acestuia.
În cazul proprietății pe cote-părți, pentru că înstrăinarea să producă efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre ei, având numai un drept limitat asupra bunului, exprimat printr-o cota-parte care nu este determinată în materialitatea să, ci doar ideal, nu poate dispune valabil decât în limitele dreptului sau.
Vânzarea bunului aflat în stare de indiviziune, făcută de unul dintre coproprietari, este supusă condiției că, la efectuarea partajului, bunul să cadă în lotul vânzătorului.
Există, de asemenea, posibilitatea ratificării vânzării de către ceilalți coproprietari, situație în care cumpărătorul dobândește proprietatea exclusivă asupra întregului bun.
Donația având că obiect un imobil preluat de stat în baza Decretului nr.223/1974, consimțită, ulterior preluării de către stat, de fostul proprietar în favoarea fiicei sale, nu conferă donatarei calitate procesuală activă pentru a promova o acțiune în revendicarea imobilului de la stat, această calitate aparținând donatorului.
În ceea ce privește contractul de donație, se reține că, în materia actelor translative de proprietate, așa cum este și contractul de donație, cel ce înstrăinează bunul trebuie să fie și proprietarul lui. Prin donație, care este un contract solemn, donatorul își micșorează în mod irevocabil patrimoniul sau cu un drept, mărind patrimoniul donatarului cu același drept.
Potrivit prevederilor art.492 C. civ., orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala să și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.
Din formularea textului de lege rezultă că se instituie o prezumție relativă legală, ce constă în dreptul de proprietate, a proprietarului terenului, asupra construcțiilor ori altor edificate atașate de sol, prezumție care însă poate fi răsturnată prin proba contrară din moment ce legea vorbește "până ce se dovedește din contra".
Proba contrară poate să tindă la dovedirea unui drept de superficie, că o excepție de la regulă înscrisă în art.492 C. civ., drept real ce constă în dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcției edificată pe terenul proprietatea altei persoane și asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
Pentru constituirea dreptului de superficie se cere deci, în primul rând dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, iar în al doilea, fie existența unei dispoziții legale, fie o convenție încheiată între superficiar și proprietarul terenului, deoarece dreptul de superficie ia naștere în puterea legii, ori prin convenția părților, care nu pot fi decât cei doi proprietari ai construcției și terenului și are că obiect constituirea superficiei. În consecință, pentru constituirea dreptului de superficie trebuie să se facă dovadă îndeplinirii celor două condiții.
Referitor la proprietatea comună pe cote-părți, reținem că potrivit regulii unanimității, niciun act nu poate fi înfăptuit cu privire la un bun aflat în proprietate comună pe cote-părți, fără acordul unanim al coproprietarilor. Regulă unanimității cunoaște o aplicare limitată în cazul actelor materiale, în sensul că fiecare coproprietar are folosință materială a bunului, cu condiția de a respectă drepturile celorlalți.
De asemenea, regulă unanimității se aplică numai actelor juridice de dispoziție, iar nu și în cazul actelor juridice de conservare și de administrare, care, fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor și profitabile tuturor, pot fi făcute chiar și numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la întregul bun.
Acțiunea în pretenții pentru lipsa de folosință a terenului aflat în proprietate comună pe cote-părți, fiind un act de administrare, poate fi introdusă împotriva terților de oricare dintre coproprietari sau de o parte din aceștia, cu privire la întregul bun.
Fiind introdusă pentru încasarea veniturilor produse de un bun, acțiunea prin care se solicită obligarea pârâților la plata lipsei de folosință a terenului pe care-l ocupă fără drept este un act de administrare. Întrucât prin introducerea cererii se întrerupe cursul prescripției și se preîntâmpina, în acest mod, pierderea unui drept, acțiunea poate fi calificată și că act de conservare. Ea nu poate fi, însă, calificată drept un act de dispoziție, asemeni acțiunii în revendicare, deoarece nu poate avea ca efect înstrăinarea sau distrugerea bunului.
Regula unanimității își găsește aplicarea numai în cazul actelor juridice de dispoziție, iar nu și în cazul actelor juridice de conservare și de administrare, care, fiind indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor și profitabile tuturor, pot fi făcute chiar și numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la întregul bun.
Așadar, acțiunea prin care se solicită obligarea terților pârâți la plata lipsei de folosință a terenului ocupat fără drept poate fi introdusă și numai de unul sau de o parte dintre coproprietari.
Având în vedere că suma solicitată nu reprezintă un drept personal al reclamanților, ci un drept comun al tuturor titularilor dreptului de proprietate comună pe cote-părți, pentru admisibilitatea acțiunii formulate împotriva terților nu este necesar să se realizeze anterior ieșirea din indiviziune a coproprietarilor.
În cauza Lupaș și alții împotriva României, din perspectiva regulii unanimității, coroborată cu dispozițiile C.E.D.O., se reține că deși nicio dispoziție legislativă nu a prevăzut aplicarea regulii unanimității coproprietarilor pentru a revendică un bun aflat în invidiziune, fostul Tribunal Suprem a concluzionat, într-o hotărâre din 24 noiembrie 1972, că un singur coproprietar se află în imposibilitatea de a exercită o asemenea acțiune, în termenii următori:
„(…) atâta timp cât invidiziunea rămâne, drepturile coproprietarilor asupra bunului în chestiune nefiind stabilite, nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părți ale lor decât după partajul bunului, atunci când fiecare va fi obținut o parte în proprietate exclusivă. Reiese că un singur coproprietar nu poate revendică un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acțiunea în revendicare implică existența unui drept exclusiv și determinat pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului.”
Jurisprudența creată de fostul Tribunal Suprem a fost urmată de majoritatea instanțelor, doar cu câteva excepții, printre care hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curții supreme de justiție care, după ce a amintit regulă unanimității, a concluzionat:
„(…) în cazul în speță și în general în cazul acțiunilor în revendicare a imobilelor naționalizate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 199, situația juridică a acestor imobile și a persoanelor care invocă naționalizarea era greșită, diferă clar de cazurile clasice.
Foștii proprietari sau moștenitorii lor se află în imposibilitatea de a solicită partajul bunului înainte de revendicarea să deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate în vreme ce caracterul greșit al naționalizării și lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu ar fi stabilite.
În aceste cazuri „sui generis”, acțiunile în revendicare au un caracter complex și depășesc modelul acțiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulți coproprietari, unul sau mai mulți din moștenitorii lor, dar nu neapărat toți, pot înainta o acțiune în justiție pentru a demonstra (…) că statul nu posedă vreun titlu de proprietate valabil (…) și în consecință a obține confirmarea existenței bunului, naționalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.”
În jurisprudența națională, se reținea, totodată, că acțiunea în revendicare introdusă de descendenții proprietarului bunului, aflați în stare de indiviziune, împotriva păratului vecin, care le deținea terenul, era admisibilă, chiar în perioada cât între aceștia nu s-a efectuat ieșirea din indiviziune.
Totodată, se reținea și împrejurarea că indiviziunea și coproprietatea constituie proprietate pe cote părți, deosebirea fiind între obiectul dreptului în fiecare caz: bunul individual determinat la coproprietate și universalitatea juridică de bunuri la indiviziune.
Specific acestei forme de proprietate este faptul că actele de administrare asupra bunurilor, cât și actele de dispoziție sunt supuse regulii majorității. Astfel, un coproprietar nu are calitatea de a introduce singur acțiunea în revendicare împotriva terților, calitate procesuală activă având toți coproprietarii. Regulă nu-și avea aplicare în cazul actelor de dispoziție făcute de unul dintre moștenitori asupra cotei sale părți din moștenire și nici în cazul vânzării mobilelor succesorale pentru plata datoriilor moștenirii, dacă acordul majorității moștenitorilor este dat (art. 738 Cod civil).
Potrivit C.E.D.O., articolul 6/1 garantează fiecăruia dreptul că un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr.18, pag.18 si 36), observându-se că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, acesta admițând unele restricții, deoarece se referă prin chiar natură să la o reglementare din partea statului, care beneficiază de o anumită marja de apreciere în această privința.
Cu toate acestea, restricțiile aplicate nu pot duce la restrângea accesului deschis individului în așa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanță să însăși. De asemenea, ele nu se armonizează cu articolul 6 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franței, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, pag. 3349 și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr.41727/98, CEDO 2001-XII).
Curtea amintește în fine că reglementarea referitoare la formalitățile de respectat pentru a formulă un recurs vizează să asigure bună administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului siguranței juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curții nu este de a examina în abstracto legislația și practică interne pertinente, ci de a descoperi dacă felul în care au afectat reclamanții a încălcat Convenția (a se vedea Kaufmann contra Italiei, nr. 14021/02, 19 mai 2005).
Potrivit regulii unanimității, instanțele interne, având de soluționat cereri de chemare în judecată prin care se solicită revendicarea unor bunuri aflate în coproprietate, numai de către o parte a proprietarilor, au declarat acțiunile lor inadmisibile pe motiv că fuseseră înaintate fără acordul moștenitorilor a doi din foștii coproprietari ai bunurilor revendicate.
Analizând regulă unanimității, Curtea relevă mai întâi că regulă în chestiune este o construcție jurisprudentiala care nu decurge dintr-o dispoziție procedurală specifică dar care este inspirată din particularitățile acțiunii în revendicare.
Având în vedere că această regulă jurisprudentiala era urmată de majoritatea tribunalelor interne, Curtea a admis că era clară și accesibilă și că aplicarea să era previzibilă, precum și că urmarea un scop legitim, și anume protecția drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.În privința aspectului dacă cerând să strângă acordul tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari tribunalele au impus reclamanților o sarcina disproporționată care întrerupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și, pe de altă parte, dreptul reclamantului de acces la un tribunal pentru a revendică cotele-părți ale bunului indiviz, Curtea a constatat că este suficient să se constate că regulă unanimității nu doar a împiedicat reclamanții să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunilor lor din partea tribunalelor, ci, ținând cont de circumstanțele deosebite ale speței și în special de dată naționalizării și de dificultățile ce decurg de aici pentru a identifica moștenitorii unui fost coproprietar precum și de refuzul moștenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătură acțiunii lor, ea reprezintă un obstacol de nedepășit pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.
Cum a reținut de multe ori în jurisprudența să C. E.D.O., este evident că în general nu este în sarcina Curții să se pronunțe asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanța internă [a se vedea printre altele Hotărârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, interpretarea legislației revenind în primul rând autorităților interne, mai ales instanțelor judecătorești (Hotărârea Perez, precitata, paragraful 82; Hotărârea Coeme și alții împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 și nr. 33.210/96, paragraful 115), fiind la fel de adevărat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitata, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitata, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitata, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98).
Privitor la dreptul la respectarea bunurilor, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E.D.O., dispune astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea să decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”8.
Într-o decizie de speță pronunțată de I.C.C.J., Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, nr. 9157/ 14 noiembrie 2005, s-a statuat că acțiunea formulată de recurenți, fără acordul celorlalți coindivizari este pe deplin întemeiată și,admisibilă, reținând că regulă unanimității este rezultatul interpretării dispozițiilor art. 480.
În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se arată că art. 4 din lege nu a înfrânt regulă unanimității în promovarea acțiunii în revendicare întrucât legiuitorul a avut în vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care și-au manifestat acțiunea de restituire, o modalitate legală de formare a proprietății comune, pe cote părți în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „modalitatea” coproprietății.
Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 sunt greșit interpretate și aplicate deoarece acest text înfrânge regulă unanimității câtă vreme se arată că dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți ideale, potrivit dreptului comun.
Prin decizia recurată se da eficientă regulii unanimității omițându-se împrejurarea că acțiunea în revendicare este un act de conservare și nu de dispoziție. Chiar și în situația în care s-ar acceptă teza că acțiunea în revendicare este un act de administrare, regulă unanimității încurajează abuzul de drept, fiind suficient că un coindivizar să se opună sau să fie pasiv față de acțiunea în revendicare, acțiunea fiind astfel paralizată
Litisconsortiul obligatoriu este o creație a doctrinei și, drept consecință a practicii judiciare fără a există o dispoziție legală care să statueze această regula. Funcție de calificarea dată acțiunii în revendicare, act de administrare, de dispoziție ori act de conservare, soluțiile la care instanțele pot ajunge sunt divergente, existând argumente pertinente și pentru o soluție, și pentru altă. Dispozițiile art. 4 ale Legii nr. 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt l?muritoare în ceea ce privește aplicabilitatea regulii unanimității, și această întrucât de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu și-au exercitat dreptul de a solicită restituirea imobilelor profită ceilalți moștenitori care au exercitat acțiunea de recuperare a bunului preluat de stat în perioada mai sus arătată
Cerință unanimității de reclamanți este specifică raporturilor dintre coindivizari și terți, justificat de faptul că un singur coproprietar, având numai un drept limitat exprimat printr-o cota parte care nu este determinată în materialitatea să, nu poate revendică un bun de la un terț, deoarece acțiunea în revendicare are că scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simplă recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.
Regulă unanimității nu este aplicabilă la proprietatea comună a soților, codevalmasul putând introduce singur acțiune împotriva terțului – în speță retrocedarea unui teren expropriat – întrucât are că scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit și celuilalt soț.
Reținând, în concluzie, considerentele Curții E.D.O. în cauza Lupaș și alții vs. România din 14.12.2006, potrivit cărora s-a considerat că articolul 6 alin. (1) din Convenție a fost încălcat deoarece regulă unanimității aplicată în speță de către instanțe, pe de o parte a împiedicat analiză pe fond a cererii reclamanților, iar, pe de altă parte – având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, și în special dată naționalizării și dificultățile care decurg din această în ce privește identificarea moștenitorilor unui fost coproprietar, precum și refuzul moștenitorului unui alt fost coproprietar de se alătură reclamanților în acțiunile formulate – această regulă este un obstacol insurmontabil față de orice încercare viitoare a reclamanților de revendicare a bunurilor indivize, se impune, în condițiile art. 20 din Constituție, având în vedere contrarietatea dintre jurisprudența internă cu reglementările internaționale statuate prin jurisprudența C.E.D.O. în privința relațiilor sociale reprezentate de acțiunea în revendicare exercitată de o parte din coindivizari, aplicarea în mod direct a jurisprudenței Curții, care conține norme mai favorabile în privința drepturilor și libertăților cetățenilor.
Totodată, din textul constituțional al art. 20, rezultă că toate tratatele internaționale, la care România este parte, în urmă ratificării lor de către Parlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniul sau obiectul lor de reglementare. Așadar, tratatele ratificate apar că acte normative, în principiu, de aceeași valoare și forță juridică că și a celorlalte acte normative elaborate de autoritatea legiuitoare națională.
II. Titularii dreptului de proprietate privată
Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Tot în condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembraminte, după caz.
Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului sau. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată și prin voință proprietarului, cu excepțiile prevăzute de lege.
II.1. Dobândirea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, că efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.
Proprietatea se poate obține prin efectul unui act administrativ, precum și prin alte modalități în măsură în care acestea se reglementează prin lege.
Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară. În ce privește condițiile de înscriere, potrivit art. 888 Cod civil, înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede această.
Prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, se prevede, totodată, că dipozițiile privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Prin aceeași lege nr.71/2011 de punere în aplicare, astfel cum a fost modificată, recent, prin Ordonanță de urgență nr. 79/2012 (în aplicare începând cu 20 aprilie a.c.) se mai prevede că dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Până la finalizarea lucrărilor de cadastru, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.
Până la îndeplinirea condițiilor privind finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, ori de câte ori proprietarul imobilului are un drept de opțiune, el dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în vigoare a Codului civil de la dată cererii de chemare în judecată prin care a solicitat recunoașterea dreptului sau de proprietate asupra lucrării, dacă acțiunea a fost admisă.
II.2. Caractere generale a perosnelor fizice
II.2. 1. Noțiunea de persoana fizică
Noțiunea de persoană fizică desemnează omul, privit în individualitatea sa.
În concepția clasică a dreptului civil, concepție care domină și dispozițiile Codului civil roman, persoana fizică nu este privită în primul rând prin prisma existenței biologice a omului ci ca o abstracțiune juridică: titularul de drepturi și obligații civile.
Acest aspect este și mai evident pentru antichitate și chiar pentru perioadele mai recente în care anumite persoane aveau condiția de sclavi. În Roma antică, spre exemplu, sclavul nu putea avea drepturi subiective, astfel că nu putea fi proprietar, creditor al altei persoane sau debitor. Sclavul nu era un subiect de drept ci era asimilat unui bun pe care stăpânul sau îl putea cumpăra și vinde.
Sclavia a continuat să existe în anumite regiuni ale globului pământesc până în vremurile moderne, ceea ce a condus la necesitatea interzicerii și condamnării sale prin documente internaționale, cum sunt: Declarația universală a drepturilor omului din 1948 și Convenția europeană a drepturilor omului din 1950.
Consecința juridică a acestei interziceri este aceea că, în prezent, orice individ uman este o persoana și poate fi titular de drepturi și de obligații, deci are calitatea de subiect de drept.
Progresele medicinei concretizate în realizarea transfuziilor sanguine sau a transplanturilor de organe precum și necesitatea protejarii intimitatii persoanei și a dreptului sau la imagine au condus la reconsiderarea concepției despre persoana fizică, existența sa biologică și psihică intrând din ce în ce mai mult sub incidența dreptului.
II.2. 2. Clasificarea persoanelor fizice
Necesitatea protejarii unor interese nationale si existenta unor categorii de persoane fizice carora trebuie sa li se asigure o protectie speciala din diverse ratiuni au condus la adoptarea de reglementari,cuprinse chiar in Constitutie,dar si in acte normative ordinare,care contureaza regimuri juridice diferite pentru diferite categorii de persoane fizice.
Din aceasta perspectiva persoanele fizice pot fi clasificate in functie de mai multe criterii.
Dupa varsta distingem intre:
-minorii care nu au implinit varsta de 14 ani;
-minorii cu varsta cuprinsa intre 14 si 18 ani;
-majorii,respectiv persoanele fizice,indiferent de sex,care au implinit varsta de 18 ani si femeile care s-au casatorit inainte de implinirea varstei de 18 ani.
Dupa cum au sau nu capacitate de exercitiu persoanele fizice se clasifica in:
-persoane fizice lipsite de capacitate de exercitiu (minorii care nu au implinit varsta de 14 ani si majorii pusi sub interdictie judecatoreasca);
-persoane fizice cu capacitate de exercitiu restrânsă (minorii cu varsta cuprinsa intre 14 si 18 ani,cu exceptia celor pusi sub interdictie si a femeilor care s-au casatorit inainte de implinirea varstei de 18 ani);
-persoane fizice cu capacitate de exercitiu deplina (majorii si femeile care s-au casatorit inainte de implinirea varstei de 18 ani,cu exceptia celor pusi sub interdictie judecatoreasca).
In funcție de cetațenia persoanelor fizice distingem intre:
-persoane fizice cu cetatenie romana;
-persoane fizice cu cetatenie straina;
-persoane fizice fara cetatenie (apatrizi).
Aceasta clasificare prezinta relevanta sub aspectul dobandirii unor drepturi civile si al continutului capacitatii de folosinta.Persoanele fizice mai pot fi clasificate dupa domiciliul pe care il au: -persoane fizice cu domiciliul in Romania; -persoane fizice cu domiciliul in strainatate.
Aceasta clasificare are implicatii in domeniul dreptului international privat, pentru determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate si pentru stabilirea instantei competente sa solutioneze litigiul, precum si in ceea ce priveste adoptia, schimbarea numelui, regimul investitiilor in Romania.
II.3. Caractere generale a persoanelor juridice
Pentru dreptul civil persoana juridica este un subiect colectiv de drept, adica un colectiv de oameni care, intrunind conditiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligatii civile.
Cât despre terminologie, este de mentionat faptul ca, notiunea de persoana juridica s-a nascut in cadrul dreptului privat, in general al celui civil, dar ea este utilizata si in alte ramuri de drept. In prezent denumirea de persoana juridica este legala in sensul ca este utilizata de lege (Decret nr.31/1954).Pentru a explica aceasta notiune, fundamentul ei, in doctrina juridica s-au formulat doua teorii: teoria fictiunii si teoria realitatii.
II.3.1. Clasificarea persoanelor juridice
Este necesara enumerarea categoriilor de persoane juridice romane in functie de actele normative care le reglementeaza. Astfel, prima dispozitie legala ce trebuie luata in calcul, in enumerarea persoanelor juridice este art. 1, cap.II din Decretul 31/1954: „Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii civile.”
Calitatea statului de subiect de drept civil (persoana juridica) nu se confunda cu calitatea de persoana juridica care apartine organelor statului din cele trei puteri: legislativa, executiva si judecatoreasca.
Dupa stat, principalele persoane juridice sunt organele de stat:
1) Organele puterii legislative cu calitate de persoana juridica sunt cele doua camere ale Parlamentului: Adunarea Deputatilor si Senatul;
2) Organele puterii executive cu calitate de persoana juridica sunt:
– Presedintele Republicii;
– Guvernul Romaniei;
– Ministerele si alte organe centrate ale administratiei de stat;
– Consiliile locale si prefecturile;
-Organele locale de specialitate ale administratiei de stat.
3) Organele puterii judecatoresti cu calitate de persoana juridica sunt: instantele judecatoresti (Curtea Suprema, Curtile de Apel, Tribunalele Judetene – de mentionat ca Judecatoriile nu sunt persoane juridice) cat si organele procuraturii.
Alte persoane juridice de stat.- agentii economici de stat- cooperativele si uniunile acestora;- partidele politice si organizatiile obstesti- societatile comerciale;- asociatiile si fundatiile; – cultele religioase.
Criterii de clasificare si categoriile corespunzatoare de persoane juridice:
-dupa forma dreptului de proprietate (1. persoana juridica de stat; 2. persoana juridica privata; 3. persoana juridica cooperatista; 4. persoana juridica mixta.)
-dupa nationalitatea lor: (1 porsoana juridica romana; 2. persoana juridica straina;)
-dupa sediul lor: (1. cu sediul in Romania, 2. cu sediul in strainatate.)
-dupa corelatia dintre ele: (1. persoane juridice principale; 2. persoane juridice anexe)
-dupa regimul juridic aplicabil: (1. persoana juridica de drept public; 2. persoana juridica de drept privat;)
-dupa natura scopului lor: (1 persoana juridica cu scop patrimonial; 2 persoana juridica cu scop nepatrimonial.)
II.3.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice
Din prevederile art.26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezulta ca sunt trei elemente constitutive ale calitatii de persoana juridica:1.O organizatie de sine statatoare (proprie); 2.Un patimoniu propriu (distinct); 3.Un scop propriu, determinat, in acord cu interesul general obstesc.
Aceste trei elemente constitutive se caracterizeaza prin aceea ca sunt, in acelasi timp: 1.Generale – caracteristica acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice; 2.Legale – ele sunt instituite prin lege; 3.Cumulative – pentru existenta calitatii de persoana juridica, un colectiv de oameni trebuie sa le intruneasca pe toate; 4.Exclusive – ele sunt nu numai necesare ci si suficiente; 5.Diverse – se refera la continutul celor trei elemente, continut care, comporta anumite particularitati de la o persoana juridica la alta.
Organizarea de sine statatoare – acel element constitutiv al persoanei juridice care consta in alcatuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea colectivului de oameni. Aceasta organizare proprie presupune doua aspecte esentiale: compartimentarea colectivului pe activitati de desfasurare si precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in raporturile cu tertii. Reglementari legale: art.4, alin.2 din Legea nr.15/199O si Legea Societatilor Comerciale nr.31/1990. Importata organelor de sine statatoare: aceasta permite subiectelor colective de drept civil sa se infatiseze in raportul cu alt subiect de drept ca un tot unitar. Este de asemenea importanta pentru cunoasterea mediului de valorificare practica a capacitatii de exercitiu a persoanei juridice.
Patrimoniul propriu – acel element constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniulul care au ca titular pe insasi persoana juridica.
Patrimoniul propriu este format din doua laturi: una activa (ce cuprinde drepturile patrimoniale reale sau de creanta) si cea pasiva (ce cuprinde obligatiile patrimoniale contractuale sau extracontractuale). Structura, continutul si regimul juridic al drepturilor si obligatiilor difera adesea la categoriile diferite de persoane juridice. Importanta patrimoniului propriu: el diferentiaza decisiv un colectiv care este persoana juridica fata de un colectiv care nu are aceasta calitate juridica; permite persoanelor juridice sa aiba o raspundere patrimoniala proprie; permite persoanei juridice sa participe la circuitul civil in nume propriu.
Scopul propriu – obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil.Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie determinat si sa fie in concordanta cu interesul obstesc general. Importanta scopului propriu: exprima insasi ratiunea de a fi a fiecarei persoane juridice; determina limitele capacitatii de folosinta a persoanei juridice in conformitate cu principiul specialitatii; da sens celorlalte doua elemente constitutive.
II.4. Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
Proprietatea asupra terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.
Proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce.
El este ținut să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.
Apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează sau curg, în condițiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria și de a utiliza, în condițiile legii, apă izvoarelor și a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apă freatică, precum și apele pluviale.
II.5. Stingerea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin nefolosire. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile și condițiile anume determinate de lege.
Proprietarul poate abandona bunul sau mobil sau poate renunță, prin declarație autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condițiile legii, a declarației de renunțare.
Exproprierea se poate face numai pentru o cauza de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În caz de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească.
Confiscarea, că o altă cale de stingere a dreptului de proprietate, operează numai asupra bunurilor destinate sau folosite pentru săvârșirea unei infracțiuni ori contravenții sau cele rezultate din acestea.
Uzucapiunea
Pentru că am menționat anterior dobândirea bunului prin uzucapiune, trebuie arătat aici că, în condițiile arătate prin art. 928 și urm. din Codul civil, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta. În ce privește uzucapiunea imobiliară, Codul civil tratează separat uzucapiunea extratabulara și cea tabulară. În primul caz, dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembramintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte că o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul sau, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
Potrivit Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare, dispozițiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după dată intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la uzucapiune în vigoare la dată începerii posesiei.
Cu privire la imobilele pentru care, la dată începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare, rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărți funciare, până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, uzucapiunea extratabulara își produce efectele de la dată introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerințelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acțiunea a fost admisă, respectiv de la dată invocării excepției uzucapiunii, dacă această excepție a fost admisă.
Acțiunea în revendicare
Prin admiterea, de către instanța, a acțiunii în revedendicare, pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpă să ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
Posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar. Potrivit art. 597 Cod civil, lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credință.
Atragem atenția și asupra dispoziției următoare, de real interes practic, potrivit căreia proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut. Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
De reținut, însă, că obligația de restituire se aplică numai în acele situații în care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor.
Pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează păratului o garanție îndestulătoare.
Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului purtător de fructe sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, că urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.
Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare (făcute pentru propria plăcere a deținătorului părat și care nu măresc valoarea bunului).
Posesorul are dreptul de a-și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin această bunul nu se deteriorează. Și aici se aplică regulă, potrivit căreia, dacă cheltuielile s-au concretizat într-o lucrare nouă, atunci sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale.
II.6. Limitele dreptului de proprietate privată
Scurte precizări teoretice
Noțiune. Justificare. Art.480 din Codul civil enunță că prerogativele sale se exercită în limitele determinate de lege; această limitare a dreptului este precizată imediat după proclamarea caracterului absolut, ceea ce creează o impresie oarecum contradictorie a defintiei legale.
Justificarea limitării se regăsește în ideea armonizării interesului individual cu cel general al societății și care, transpusă în materia proprietății este de a natură a reliefa funcția socială a acesteia, fără însă a mută discuția pe terenul unei eventuale distincții (cu serioase accente polemice)dintre proprietate că drept subiectiv și proprietate că funcție socială.
Așadar, o precizare importantă trebuie efectuată: vom reține funcția socială că justificare a îngrădirii exercițiului deptului de proprietate numai în măsură în care prin "proprietate-funcție socială" vom înțelege nu o noțiune de drept ci o idee,o reflecție cu rolul de a contribui la conturarea regimului juridic al dreptului de proprietate; astfel, prin intermediul aceastei funcțiuni a proprietății,-sau mai precis, în scopul împlinirii ei- s-a conturat pe cale jurisprudentiala abuzul de drept în materia proprietății și s-au elaborat legi speciale reglementând regimul și circulația diverselor categorii de bunuri(în special, cele imobiliare).
Din punct de vedere tehnic, limitarea dreptului de proprietate, având că izvor formal contractul- vizează atributele sale și se manifestă în sens negativ, titularul neputând uza sau dispune de dreptul sau decât cu respectarea anumitor condiții, formalități, acestea impunându-se cu titlul de restricții în cadrul exercitării dreptului sau clasificare. Orice drept se exercită în cadrul anumitor limite, care pot fi grupate în două mari categorii: limite materiale și limite teoretice (juridice).
a)- în ceea ce privește limitele materiale, acestea interesează în principiu bunurile imobile și au în vedere delimitarea proprietății asupra terenurilor: 1) în suprafață; 2) în înălțime; 3) în adâncime.
b)- limitele teoretice sau juridice se clasifică în funcție de izvorul lor formal în: 1) legale; 2) judiciare; 3) convenționale.În acest capitol ne vom ocupă exclusiv de limitele teoretice ale exercițiului dreptului de proprietate.
Limitele legale. Izvorul formal al acestei categorii de limite îl constituie legea – în accepțiunea ei largă, de act normativ emis de Parlament.Criteriul în funcție de care vom clasifică limitele legale va fi natură interesului vizat: public sau privat.
Limitele legale de interes public sunt susceptibile de mai multe clasificări, fie după natură interesului public ocrotit (economic, social, cultural), fie după felul bunului (mobil sau imobil)- obiect al dreptului de proprietate: privind ocrotirea mediului înconjurător; de interes arhitectural, istoric, cultural; de interes economic general; decurgând din apărarea siguranței naționale; privind asigurarea siguranței transporturilor aeriene; -decurgând din caracterul periculos al anumitor bunuri ;decurgând din importantă anumitor bunuri.
Limitele legale de interes privat. Codul civil tratează materia limitelor dreptului de proprietate în sarcina proprietarilor în titlul consacrat servituților, sub denumirea de servituți naturale și legale.Această ultima clasificare a servituților este criticabilă atât din motivul lipsei de fundament, întrucât include sub "paravanul" unei singure noțiuni- servitutea- instituții diferite,cât și din lipsa utilității sale practice, deoarece face o distincție inutilă între cele două forme de servituți.
Limitele legale decurgând din importantă anumitor bunuri.Regimul terenurilor și construcțiilor.Apelând la criteriul mixt de clasificare a limitelor legale de interes public – natură interesului ocrotit și felul bunului asupra căruia poartă dreptul de proprietate- vom reține în cadrul acestei secțiuni îngrădirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor.
Sediul materiei regimului juridic al terenurilor se află în următoarele acte normative:
-Constituția României, art.44;
-Titlul X „Circulația juridică a terenurilor” din Legea nr 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției(M.of.nr.653 din 22 iulie 2005);
-Legea nr.213/2005 privind dobândirea de către cetățenii străini și apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Regulile de baza ale acestui regim juridic sunt următoarele:
a)Terenurile proprietate privată sunt în circuitul civil, însă înstrăinarea și dobândirea lor pot avea loc numai cu respectarea prevederilor legale (art.1 Titlul X Legea 247/2005);
b)Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în anumite condiții:
-aderarea la Uniunea Europeană,
-în funcție de reciprocitate,
-potrivit tratatelor internaționale,
-conform legii organice,
-în caz de moștenire legală(art.44 alin.2 Constituție);
Conform Deciziei Curții Constituționale nr.342/1997,art.44 alin. 2 Constituție se aplică și persoanelor juridice străine ; însă, caracterul străin al capitalului (chiar și sută la sută străin) unei persoane juridice române nu are relevanță.
c)Este necesară formă autentică a contractelor de înstrăinare și dobândire a terenurilor (art.2 alin 1 Titlul X);-formă autentică este necesară și pentru constituirea unui dezmembramant (alin.2 art.2 Titlul X; pentru identitate de rațiune, aceeași cerință este necesară și pentru transferul dezmembramintelor;
d) Se interzice înstrăinarea terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii privind reconstituirea dreptului de proprietate privată și legalitatea titlului de proprietate (art.4 Titlul X).
Regimul juridic al construcțiilor. Sediul materiei este reprezentat de Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul și de Legea nr.453/2001 privind autorizarea executării de construcții.
Principalele reguli aplicabile circulației juridice a construcțiilor sunt:
a)Construcțiile proprietate privată sunt în circuitul civil iar înstrăinarea și dobândirea lor sunt guvernate de principiul consensualismului.
b)Persoanele fizice și juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor.
c) Limitele legale ale exercițiului dreptului de proprietate privată asupra construcțiilor sunt reprezentate de certificatul de urbanism și autorizația pentru executarea lucrărilor de construire sau desființare a construcțiilor;-certificatul de urbanism este un act administrativ de informare, conținând date referitoare la regimul juridic, economic și tehnic al construcției.Eliberarea lui nu conferă dreptul de executare sau desființare a construcției.
Există câteva situații prevăzute în Legea nr.350/2001, art.29 în care eliberarea certificatului d eurbanism este obliogatorie pentru încheierea anumitor operațiuni juridice (autentificarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile);-autorizația de construire este un act administrativ emis pentru a asigura concordanță dintre activitățile de construcții și conținutul documnetatiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism (art.2 legea 50/1991)
d)Prin legi speciale este reglementată dobândirea în proprietate privată a locuințelor proprietatea statului sau construite de către stat: Decretul -lege nr.61/1990, Legea nr.85/1992, Legea nr.112/1995, Legea nr.114/1996;
Inalienabilitatea legală.Legea declara inalienabile anumite bunuri, obiecte ale dreptului de proprietate privată:-terenurile atribuite prin constituiea dreptului de proprietate, adică cele dobândite potrivit art.18 (1), art.29 și art.39 Legea 18/1991 nu se pot înstrăina timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății ;-locuințele cumpărate în condițiile art.9 Legea 112/1995 nu pot fi vândute de către chiriașii-cumpărători timp de 10 ani calculați din momentul cumpărării;-dreptul de uz are un caracter strict personal, neputând fi cedat sau închiriat (art.571 C.civ).
II.7. Limite legale care conduc la pierderea dreptului de proprietate privată.
Exproprierea pentru cauza de utilitate publică.
Definiție: exproprierea pentru cauza de utilitate publică reprezintă mecanismul de trecere în proprietatea publică a unor bunuri imobile proprietate privată, în scopul executării unor lucrări de interes public, în schimbul unei despăgubiri.
Exproprierea are o natură juridică complexă, întrucât în conținutul ei intră mai multe acte și fapte juridice, de drept public și privat, de drept substanțial și de drept procedural.
Sediul materiei:Constituția României: art.44 alin.3, alin. 3 indice 1 și alin. 5;Legea nr..33/1994.
Din definiție rezultă condițiile și obiectul exproprierii.
A. Condițiile exproprierii sunt considerate adevărate principii care guvernează materia exproprierii:declararea utilității publicesi acordarea unei despăgubiri drepte și prealabile. Declararea utilității publice.Expropierea se poate face numai în cazuri excepționale, pentru lucrări de utilitate publică. În art.6 din Legea nr.33/1994 sunt menționate lucrările de utilitate publică, fără că această enumarare să fie limitativă, însă,pentru alte lucrări utilitatea publică se declara prin lege. Acordarea de despăgubiri drepte și prealabile. Despăgubirea trebuie să fie dreapta, adică să acopere întreagă pierdere înregistrată de persoanele vizate prin măsură expropierii.Potrivit art.26 din legea nr.33/1994, despăgubirea va cuprinde valoarea reală a imobilului precum și prejudiciul suferit de proprietar sau alte persoane îndreptățite. Despăgubirea trebuie să fie prealabilă, adică anterioară transferului dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului.
B.Obiectul exproprierii este format, potrivit art.2 din Legea nr.33/1994 din bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice și juridice(cu sau fără scop lucrativ), precum și din cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.
Sunt exceptate bunurile imobile proprietate publică și bunurile proprietate privată a statului.
Procedura exproprierii.
Exproprierea se poate realiza prin bună învoială, prin cesiunea amiabilă a dreptului de proprietate asupra imobilului (art. 4 Legea nr. 33/1994);
În lipsa unei cesiuni amiabile, se parcurg trei etape:
a)Declararea utilității publice de către Guvern sau consiliul local(art.3, 5, 7 Legea nr. 33/1994).Trei condiții sunt necesare pentru declararea utilității publice:
-efectuarea unei cercetări prealabile de către comisii, numite de Guvern sau de către consiliul județean;
-existența interesului național sau local care să confere lucrărilor caracter de utilitate publică;
– înscrierea lucrării de utilitate publică în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului.
b)Măsurile pregătitoare exproprierii (art.13-20 Legea nr. 33/1994). Expropriatorul întocmește propunerile de expropriere (planul imobilului și oferta de despăgubire) care se depun la consiliile locale și se notifica titularului dreptului de proprietate.
c)Exproprierea și stabilirea despăgubirilor (art. 21-33 Legea nr.33/1994).
Protecția expropriatului se realizează în condițiile art.35 și 36 din Legea 33/1994: dreptul de retrocedare și de preferință la vânzarea imobilului expropriat.
Dreptul de retrocedare se aplică numai în cazul imobilelor expropriate după intrarea în vigoare a L 33/1994(sau aflate în curs de expropriere la acea dată), nu și în ipoteza imobilelor expropriate în baza legii vechi, întrucât se opune principiul neretroactivității legii civile.
Limitele judiciare ale dreptului de proprietate.Există o serie de texte legale care permit îngrădirea dreptului de proprietate pe cale judecătorească:
– art.41 pct.4 din Constituție:"Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți…"
-art.588 c.civ."Legea obligă pe proprietari la osebite obligații unul către altul, fără chiar se existe vreo convenție între dânșii."
Se adaugă premisa că existența proprietăților învecinate este de natură să impună titularilor și o obligație generală de a nu aduce atingere dreptului vecinului.
Fundamentul juridic al limitării dreptului de proprietate îl constituie abuzul de drept al proprietarului vecin. Însă această teorie ridică de lege lată două probleme:- una de ordin general,și care vizează însăși revizuirea întregii teorii a abuzului de drept,având în vedere reglementarea ei actuală în art.1-3 Decretul31/1954 și care cere corelarea dreptului subiectiv cu interesul obștesc(criteriul obiectiv al teoriei abuzului de drept) ;-iar a două problema,de ordin particular,este dictată de aplicarea teoriei în materia stării de vecinătate care presupune existența unor inconveniente independent de ideea producerii uniu prejudiciu propriu-zis.
Limitele convenționale ale dreptului de proprietate. Domeniul de aplicație îl formează starea de vecinătate alăturide clauză de inalienabilitate.
Textele legale care permit restrângerea dreptului de proprietate pe cale contractuală sunt art.44(6) Constituție și art.588 C. civ care pleacă de la premisa unor obligații asumate prin convenție,iar în lipsa acestora, legii revenindu-i rolul de a statornici regulile raporturilor de vecinătate.
În ceea ce privește operarea limitărilor pe cale convențională,se disting două moduri,după cum limitarea proprietății constituie obiectul principal al contractului sau se realizează că urmare a asumării de către proprietar a unor obligații secundare:
-convenția are că obiect însăși îngrădirea dreptului de proprietate.Este ipoteza stării de vecinătate, a obligațiilor asumate de proprietarii vecini,de exemplu,de a plantă reciproc sau unilateral arbori la o distanță mai mică decât cea legală;
-convenția are că obiect transmiterea cu titlu oneros sau gratuit a dreptului de proprietate cu privire la un bun, instituindu-se obligația cumpărătorului sau donatarului de a nu-l înstrăina sau de a nu construi de exemplu, decât în anumite condiții de distanță sau înălțime. Față de obiectul principal al convenției (transmiterea unui drept real) limitarea dreptului de proprietate transmis are un caracter secundar în aceste ipoteze.
Clauză de inalienabilitate. Obiectul clauzei de inalienabilitate îl constituie lipsirea dreptului de proprietate de atributul sau esențial -abusus
a)Sediul materiei.Codul civil român nu conține o reglementare a acestei materii, spre deosebire de Codul civil francez care a fost modificat prin Legea din 3 iulie 1971, introducându-se articolul 900-1.
Faptul reglementării relativ recente a clauzei de inalienabilitate în dreptul francez nu a oferit însă rezolvare unor probleme teoretice și practice datând încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea referitoare la natură juridică a clauzei și la sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a acesteia (mai precis, problema fundamentului sancționării).
Există însă unele texte ale Codului civil- ridicate la rangul de principii- și al căror câmp de aplicare s-ar opune acceptării unei clauze de inalienabilitate.:art.803 C.civ.-interzice substituțiile fidei comisare ; art.1306-statuează că pot vinde și cumpără toți cei cărora nu le este oprit prin lege ; art.1310- consacră principiul liberei circulații a bunurilor.
b) Admisibilitatea în principiu a clauzei. Considerat cel mai puternic argument contrar admiterii clauzei de inalienabilitate, principiul circulației libere a bunurilor a fost însă înlăturat de la aplicare, avându-se în vedere scopul urmărit prin legiferarea lui, și anume: evitarea reinstaurării așa-ziselor bunuri de mâna moartă,deziderat care nu este în pericol față de efectul realizat printr-o asemenea clauză – indisponibilizarea temporară a bunului.Alături de îndepărtarea acestor obiecțiuni teoretice,pentru validarea clauzei de inalienabilitate au contat o serie de considerente de ordin practic: intersul serios al dispunatorului clauzei și caracterul temporar al acesteia.
c)Condițiile de admitere a clauzei de inalienabilitate:
clauză să fie temporară. Este considerată,de exemplu, temporară o clauză care este prevăzută până la ajungerea la maturitatea legală a destinatarului ei.Dimpotrivă, nu îndeplinește această condiție o clauză care ar fi stipulată pe toată durata vieții stipulantului sau destinatarului ei.
.-să fie întemeiată pe un interes serios și legitim, care poate fi al dispunatorului,al destinatarului clauzei sau al unui terț.
În materie imobiliară, pentru efectul de opozabilitate față de terți, se impune notarea clauzei de inalienabilitate în cartea funciară.
Natură juridică a clauzei de inalienabilitate. În general, în discutarea naturii juridice a clauzei de inalienabilitate se pornește de la următoarea observație: clauză este inserată într-un act juridic fie în considerarea bunului(indisponibilitate reală), fie în considerarea persoanei(proprietarului bunului).
Dintr-o altă perspectiva, cu referire la noțiunea indisponibilității reale, se înțelege prin clauză de inalienabilitate o indisponibilitate totală și perpetuă a bunului (punându-se semnul identității între cele două noțiuni), și astfel o consideră, implicit că fiind imposibilă juridicește, că argument invocându-se faptul că numai bunurile din domeniul public sunt inalienabile prin natură lor, nu și cele care sunt în comerț.
Față de aceste repere generale, înțelegem să avem următoarele comentarii.
În primul rând, continuând linia logică a distincției menționate, ar însemna că studiul de față să se preocupe de interdicția de înstrăinare, și nu de clauză de inalienabilitate.Se observă că această distincție nu a trecut testul timpului, întrucât nu și-a găsit ecou în cadrul dispozițiilor art.900-1din Codul civil francez care utilizează denumirea "clauză de inalienabilitate".
În al doilea rând, nu este judicios a se subsuma noțiunea inalienabilității unui bun noțiunii de indisponibilizare totală, absolută a bunului în considerarea naturii sale (de bun aflat în domeniul public, de exemplu), și care este exclusiv de apanajul legii; în plus, există exemple de inalienabilități legale temporare a unor bunuri care se aflau în circuitul civil(cele stabilite prin Legea nr.18/1991, Legea nr.213/1995 s.a.) ;
În al treilea rând, în ipoteza acceptării tezei potrivit căreia clauză de inalienabilitate a fost stipulată în considerarea persoanei, este necesar să se distingă între o eventuală incapacitate a persoanei – care este exclusiv de domeniul legii – și o simplă obligație instituită, prin convenția părților, în sarcina dobânditorului bunului (fiind vorba de o obligație de non facere, de o condiție rezolutorie sau de o sarcina în cadrul unei liberalități).
Principalele sisteme propuse pentru explicarea naturii juridice a clauzei de inalienabilitate sunt, pe scurt, următoarele:
a)-obligație de a nu face.Potrivit acestei teze, inalienabilitatea temporară stabilită în contract s-ar manifestă că o obligație de non facere în sarcina dobânditorului bunului, a cărei încălcare ar permite intervenirea creditorului(înstrainatorul) în temeiul art.1076 C.civ., în scopul desființării actului de înstrăinare prohibit.
Avantejele sistemului obligației de non facere sunt doar aparențe, în opinia noastră, fiind vorba mai mult de valoarea să explicativă – doar parțială, însă- cu privire la modalitatea de înțelegere a inalienabilității respective în sarcina dobânditorului ; de asemenea, ar permite justificarea acțiunii stipulantului clauzei(înstrainatorul) de anulare a actului subsecvent încheiat.
Criticile care pot fi aduse sunt de natură a anula avantajele aparențe menționate și vizează două aspecte, unul de natură principială, al doilea ținând de particularitățile clauzei:
– principial, art.1075-1076 C.civ. nu se pot aplică în acest caz, întrucât suntem în prezența a două domenii distincte de aplicare: nulitatea presupune un act juridic nevalabil, pe când executarea silită a obligațiilor de a face privește un act juridic valabil încheiat;
– concret, rolul explicativ limitat se observă în ipotezele în care acțiunea în anulare a actului subsecvent este acordată-potrivit jurisprudenței franceze – destinatarului clauzei.
Dintre acestea, cea mai importantă critică rămâne cea refritoare la incompatibilitatea domeniului caluzei caonceputa că obligație de non facere și cel al nulității, că și sancțiune pentru nerespecatrea clauzei.
b)-incapacitate prevăzută în persoană destinatarului clauzei-în personam. Sistemul propus este lesne de înlăturat, pe motivul că incapacitățile nu pot fi instituite prin voință părților, ci numai prin lege(de exemplu,a art.949, art.1306 C.civ.);
c)-indisponibilitate reală-în rem.Diferența dintre acest sistem și cel bazat pe obligația de a nu face constă în faptul că în cazul indisponibilității în rem, această se transmite și moștenitorilor destinatarului clauzei;
d)-condiție rezolutorie.Că și în cazul primului sistem propus, și acesta se remarcă prin valoare să explicativă, dar care trebuie pusă în acord cu chestiunea efectelor pentru ipoteza îndeplinirii condiției.Din această perspectiva, condiția rezolutorie nu explică soluțiile jurisprudentiale de menținere a actului juridic afectat de condiție și de desființare a actului de înstrăinare consimțit de destinatarul clauzei.Considerăm că acest aspect nu poate constitui un impediment, întrucât, așa cum vom demonstra, o asemenea sancționare a nerespectării clauzei este dependență de opozabilitatea față de terți.
e)-modalitate sui-generis a actului juridic, opera jurisprudenței.[10] Față de criticile la care sunt expuse majoritatea sistemelor oferite că explicații ale clauzei de inalienabilitate, acesta apare că tentativă de surmontare a tuturor dificultăților întâlnite, în scopul aplicării clauzei -cu orice justificare, sau, mai precis, dincolo de orice justificare.
Domeniul de aplicație al clauzei de inalienabilitate.Clauză de inalienabilitate are o mai largă aplicare practică în cazul actelor juridice cu titlu gratuit (donații, testamente) decât în cazul actelor cu titlu oneros;explicația este simplă, fiind de pur ordin practic: prezența unei asemenea clauze într-un contract de vânzare-cumpărare ar diminua în mod evident valoarea lucrului vândut, întrucât eventualul cumpărător nu ar fi dispus să ofere decât un preț mult sub nivelul pieței pentru un bun de care nu ar putea dispune juridic.
Problematica domeniului de aplicare al clauzei este în strânsă legătură cu natură sau regimul sau juridic, înfluențându-le în funcție de felul contractului în care se regăsește.Astfel, în privința contractelor de donație, clauză ar îmbracă regimul juridic al unei sarcini, cu consecință revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.
În cazul înserării clauzei într-un contract de vânzare-cumpărare, am fi în prezența unei condiții rezolutorii ce antrenează desființarea retroactivă a contractului în ipoteza îndeplinirii condiției, și anume, prin înstrăinarea bunului de către destinatarul clauzei; în ambele situații nu se justifică din punct de vedere juridic posibilitatea de desființare a actului de înstrăinare a bunului către un terț.
Efectele clauzei de inalienabilitate față de terți. Pentru a discuta efectele produse față de terți ale clauzei de inalienabilitate, trebuie precizată în prealabil sfera noțiunii de terți în această materie și de asemenea, operată distincția dintre bunurile mobile și cele imobile, obiecte ale clauzei.
În cadrul noțiunii de terți se includ următoarele subiecte de drept:creditorii (care au o garanție reală asupra bunului) stipulantului clauzei,creditorii chirografari ai destinatarului clauzei (dobanditor al bunului) și terțul achizitor al bunului.
Astfel, eficacitatea sau opozabilitatea față de terți se prezintă sub mai multe ipoteze:
A.Ipoteza bunului mobil asupra căruia s-a constituit în prealabil o garanție mobiliară(în baza Legii nr.99/1999[11]). Problema de drept este reprezentată de posibilitatea că un asemenea bun să formeze obiectul clauzei de inalienabilitate ;
B.Ipoteza eficacității clauzei față de creditorii chirografari ai dobânditorului bunului imobil(destinatarul clauzei).Aspectul care interesează este dacă inalienabilitatea temporară a bunului atrage și insesizabilitatea acestuia înlăuntrul cât și după perioada de inalienabilitate;
C.Ipoteza opozabilitătii clauzei față de terțul care achiziționează bunul mobil sau imobil (inalienabil temporar) de la destinatarul clauzei.În discutarea acestei probleme se va ține seama de aplicabilitatea articolului 1909 C.civ. și, respectiv, de dispozițiile legale referitoare la îndeplinirea formalităților de publicitate în materie imobilara a clauzei de inalienabilitate (Legea nr.7/1996 și Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de carte funciară.)
III. Dreptul de proprietate publică
III.1. Considerații generale si sediul materiei dreptului de proprietate publică
III.1.1. Considerații generale
Există mai multe abordări ale formelor dreptului de proprietate: a) în funcție de subiectele dreptului de proprietate; b) după modurile de dobândire; c) după distincția dacă dreptul de proprietate nu este sau este afectat de modalități; d) după existența unor regimuri juridice diferite.
Principala distincție a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde avem două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt enunțate expres în art. 135 pct. 2 din Constituție, potrivit căruia: „Proprietatea este publică sau privată”.
III.1.2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică
Același art.135 din Constituție, în alin.3 prevede că: „Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. În alineatele următoare sunt cuprinse prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept și titularii dreptului de proprietate publică.
Reglementările generale din Constituție au valoarea de principiu și forță pe care le-o da legea fundamentală. Acest cadru de principiu al proprietății publice este dezvoltat în diverse alte acte normative.
Legea organică este Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei proprietății. Această lege reprezintă sediul materiei în ce privește regimul general al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): “regimul juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezența lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparține unei legi organice nu exclude că și alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de proprietate publică care să cuprindă unele particularități față de regimul juridic general.
După 1989, primul act normativ care reglementează regimul juridic al proprietății publice a fost Legea nr. 18/1991, care în art. 4 face referiri la terenurile care intră în domeniul public, în raportare la titularii acestui drept, anume “domeniul public de interes național,” al cărui titular este statul, și “domeniul public de interes local” a1 cărui titular sunt unitățile administrativ-teritoriale (comună, orașul, municipiul, județul). Legea stabilește în alin. 3 al art. 4 modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate publică, prin constituirea dreptului de administrare a bunurilor care formează obiectul acesteia.
În art.5 al legii se face o enumerare a imobilelor terenuri care aparțin domeniului public, “…care prin natură lor sunt de uz sau interes public” observând din această înșirare că este folosit criteriul afectatiunii.
Alte categorii de terenuri aparținând domeniului public sunt și terenurile agricole proprietate de stat, administrate de instituțiile și stațiunile de cercetări științifice destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și animale de rasă (art.35 alin.2 din lege), precum și terenurile proprietate de stat folosite de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic necesare desfășurării activității didactice.
Legea nr. 69/1991, privind administrația publică locală cuprinde dispoziții referitoare la dreptul de proprietate publică, în raport cu titularii acestui drept, care pot fi și sunt unitățile administrativ teritoriale, acestea în condițiile art. 4 din lege având personalitate juridică. În conformitate cu art. 79 din lege, constituie patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public de interes local, domeniul privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. “Aparțin domeniului public de interes local toate bunurile care, potrivit legii sau prin natură lor, sunt afectate unei utilități publice, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes național ” (art. 80 din lege). În continuare, textul face o enumerare exemplificativă, însemnând că pot aparține și alte bunuri dobândite, în condiții legale. Reglementări ale domeniului public de interes local Legea nr. 63/1991, mai cuprinde în art. 82, 84 și 127, precum și H.G. nr. 113/1992, această hotărâre, care fiind act administrativ stabilește măsură pentru defalcarea și trecerea acestor bunuri sub autoritatea sau în administrarea autorităților administrative competențe9.
Alte texte legale cu referire la domeniul public sunt cele ale art. 475-478 Cod civil, folosindu-se expresia de “domeniu public”. Textele vechi ale codului au o calitate mai discutabilă, imprecizia reieșind din enunțarea “bunuri care nu sunt ale particularilor”. În doctrina interbelică li s-a dat noțiunea de bunuri domeniale sau Domeniu al Statului, cuprinzând în mod generic toate bunurile proprietatea statului. Doctrina veche face distincție pe de o parte intredomeniul civil și domeniul administrativ, pe de altă parte, în cadrul domeniului administrativ, acesta este de două feluri: domeniul public și domeniul privat, acestea din urmă “sunt destinate uzului public și că atare sunt în afară de comerțul civil” (art. 936, 1310, 1844 Cod civil).
III.2 Definiția și caracterele dreptului de proprietate publică
III.2.1 Definitia dreptului de proprietate publică
Definiție: Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparține exclusiv statului și unităților administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public și ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică rezultă din însăși definiția dată, iar normativ se desprind din textul art. 135 din Constituție, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 82 din Legea nr. 69/1991, republicată, și art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.
Textul constituțional, preluat apoi de legile citate, prevede că: “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, “Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile “.
Prevederea constituțională este preluată în conținutul art. 11 din Legea nr. 213/1998, legea organică în materie, care prevede în alin. 1 că: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile”. După enunțarea caracterelor juridice ale proprietății publice sunt definite fiecare dintre ele.
În alin.2 al art.11 se arată că actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Se observă că sunt utilizate atât de legiuitor cât și de doctrina noțiunile de proprietate publică și de domeniu public, care în limbajul practicienilor are același interes, cele două terminologii sunt apreciate sinonime. Câteva explicații mai sunt necesare la noțiunea de domeniu public și de domenialitate proprie din tradiția juridică. În evoluția concepțiilor juridice asupra domeniului public, inițial s-a considerat că bunurile nu sunt susceptibile de proprietate; s-a negat ideea proprietății, pentru că bunurile care fac obiectul sau sunt inalienabile. Doctrina modernă a sec. XX a impus în privința domeniului public acceptarea în favoarea titularului a unui drept de proprietate, pe considerentul că sunt prezente cele trei prerogative ale unui astfel de drept, concepție care stă la baza Constituției din 1991. Este de subliniat faptu1 că noțiunea de proprietate publică trebuie desprinsă de aceea de domeniu public.
Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituția juridică a dreptului de proprietate, o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în cadru1 instituției proprietății.
Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică, care cuprinde totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietății publice.
Dreptul de proprietate publică este inalienabil
Caracterul inalienabil constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietății publice sunt scoase din circuitul cîvî1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau morțiș causa și nici prin procedura de expropriere. Interdicția de înstrăinare privește și imposibilitatea constituirii dezmembramintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitația, servituțile propriu-zise și superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituți naturale și legale care nu sunt servituți propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate. Limita anumitor servituți trebuie înțeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să creeze o incompatibilitate cu afectatiunea, uzul sau interesu1 public, analizată că o chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietății publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerț și exceptate circuitului civil. Bunurile mobile și imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie interesului public, și ele trebuie să-și păstreze destinația și scopul afectatiunii. Ele sunt posibile în măsură în care nu există nicidecum însușirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepție, ci de existența concomitentă atât a principiului inalienabilității cât și a unui dezmembramant fără semnificație asupra acestui caracter.
Tot că o concretizare a textului constitutiona1 art. 135(5), în art. 11 lit. a din Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile proprietate publică: “nu pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii”. În context mai este de reținut că nu pot fi constituite garanții prin gajarea sau ipotecarea acestor bunuri.
Inalienabilitatea proprietății publice duce în principiu la interdicția dobândirii lor de către particulari prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. În practică s-a decis că pentru terenurile aparținând proprietății publice nu se pot emite certificate de atestare a dreptului de proprietate societăților comerciale cu capital de stat, în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenurilor agricole nu se poate constitui sau reconstitui dreptu1 de proprietate după procedura Legii nr. 18/1991, republicată. În fine, conform art. 112 din Legea nr. 54/1998, terenurile nu pot face obiectul schimbului.
Problema se pune în aceiași termeni și în aplicarea Legii nr. 112/1995 privind măsurile reparatorii pentru foștii proprietari și moștenitorii lor care au pierdut abuziv dreptul de proprietate în perioada anilor 1945-1989, precum și pentru imobilele preluate de stat și afectate domeniului public conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat.
Dacă afectatiunea dată bunului preluat de stat nu mai subzistă sau dacă revendicarea a fost solicitată pe calea dreptului comun, apreciem că, prin excepție strict și limitativ interpretată, prin retrocedare către vechiul proprietar se derogă de la caracterul inalienabil.
Tot astfel, art. 45 și 46 din Legea nr. 18/1991 dispun că persoanele fizice sau moștenitorii lor pe de o parte, și foștii composesori sau moștenitorii lor, pot solicită terenurile cu vegetație forestieră, pădurile, cuprinse în perimetre silvice prin acte normative speciale.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil
Imprescriptibilitatea este consecință inalienabilității bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât și achizitiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei acțiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Așadar, dreptul la acțiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este posibilă chiar și în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.
Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepția caracterului imprescriptibil, în față oricărei acțiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, și prin posesia de bună credință, în cazul mobilelor.
Această concluzie se desprinde din prevederile art. 1844 Cod civil: “Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natură lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț “. Conform art. 11 alin. 1 lit.c din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune, iar bunurile mobile prin posesia de bună credință. În privința fructelor percepute de posesorul de bună credință al bunului, considerăm că le păstrează, chiar dacă ulterior bunu1 reintră în domeniul public.
Dreptul de proprietate publică este insesizabil
Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilității proprietății publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt și insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanțelor lor. Insesizibilitatea funcționează și în ipoteza că bunul se află la un alt deținător decât titularul, în cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.
În conținutul caracterului insesizabil intră și interdicția constituirii de garanții asupra bunurilor din domeniul public.
Legea nr. 18/1991, republicată, în art. 5 face o enumerare a terenurilor care fac parte din domeniul public, iar în privința regimului juridic al celor incluse în acest act normativ, face referire la caracterele pe care le prezintă, confirmând o dată în plus tăria lor constituțională: “terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuit civil, dacă prin lege nu se prevede altfel; dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil “.
III.2.2 Caracterele dreptului de proprietate publica
Subiectul dreptului de proprietate
Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd și care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entități sau autorități publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.
În acest sens, art.135 alin.3 din Constituție statuează că: „proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1 din Legea nr.213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică aparține statului sau unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică, art.4 alin.(2) din Legea nr.18/1991, republicată, dispune că: “domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține orașelor, comunelor, municipiilor sau județelor”.
Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes național și, b) unitățile administrativ-teritoriale– comuna, orașul, municipiul, județul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 și 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes 1ocal, aparținând unităților administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Ele exercită în condițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, „posesia, fo1osința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.”. Așadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreționară, potențarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate și al regimului juridic pe care îl oferă.
În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalități de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.
III.2.3. Delimitarea domeniului public al statului față de domeniul public de interes local
Între cele două categorii ale domeniului public trebuie făcută o delimitare, criteriile acesteia fiind stabilite de art. 3, alin. 3-5 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Rezultă astfel că:
– domeniul public al statului este alcătuit din bunurile enumerate de art. 135 alin. 4 din Constituție: “Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.” Din conciziunea textului constituțional reiese exclusivitatea acestui drept, însă face trimitere că și alte bunuri pot forma obiectu1 proprietății publice, sens în care aceste bunuri sunt prevăzute în anexa I, a legii citate.
– domeniul public al județelor, considerat astfel, este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din Anexa Legii nr. 213/1998, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare, în condiții legale,prin hotărâre a consiliului județean;
– domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor în alcătuirea căruia intră bunurile prevăzute de pct. III din anexa legii organice, la care se adauga și alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare în condiții legale, prin hotărâre a consiliului local.
Prin lege, sunt stabilite reguli privind evidența inventarului și delimitarea domeniului public al statului, județului, comunei sau orașului, precum și cu privire la soluționarea litigiilor în derularea acestor proceduri.
Pentru aplicarea legii s-a stabilit în sarcina Guvernului elaborarea de norme tehnice si metodologice pentru inventarierea și evidențierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului și respectiv cele de interes local. Prin hotărâre de guvern se atestă apartenența bunurilor la domeniul public de interes national sau loca1. Legea mai prevede că litigiile cu privire la delimitarea domeniului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, adică fiind aplicabilă procedura de cenzurare a actelor administrative potrivit Legii nr. 29/1991, privind contenciosul administrativ.
III.2.4. Dobândirea dreptului de proprietate publică
Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică și alcătuireadomeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică și devenită dreptul comun în această privință. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele modălități:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
c) prin acte de donație sau legate acceptate de guvern, consiliul județean sau consiliul local, după caz, dacă bunu1 în cauză intră în domeniul public;
d) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.
Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr.213/1998, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân șia celor abandonate; rechiziția, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele și taxele de timbru; impozite și taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit Legii nr.115/1996; achiziționarea unor bunuri precum și realizarea de investiții; terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moștenire și pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condițiile art.68(2) din Legea nr.18/1991, republicată.
Este de reținut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectațiunea care li se dă, distincție după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în domeniul privat al statului sau unităților administrative teritoriale.
În ce privește modalitatea prevăzută de art.7 lit.c din lege, trecerea în proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăți comerciale ca urmare a reorganizării dispuse prin Legea nr.15/1990, indiferent că în structura capitalului este deținător și statul, sau, ca urmare a privatizării deținători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În atare situație, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie exproprierea, în condițiile legii.
III.2.5 Exercitarea dreptului de proprietate publică
Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se indeplinește prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietății publice. Prin lege, acest drept aparține autorităților centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public național, și autorităților publice județene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public județean sau local. Titularii acestui drept și-l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conținute de normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplinește acest rol în interesul general al societății. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deși aceste autorități au și personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor și au în consecință atribuții care intră în conținutul actului propriu-zis de administrare și foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct și nemijlocit de către autoritățile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt încredințate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înființate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinației acestor bunuri.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.
Avem așadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică și, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.
În acest sens, art. 135 alin. 5 din Constituție, prevede că, în condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Textul constituțional este reluat in art. 84 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, privind administrația publică 1ocală și art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Dreptul de administrare va lua naștere prin hotărâre de Guvern sau a consiliului județean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din domeniu1 public al statului sau al unităților teritoriale.
Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al regiilor autonome sau instituțiilor publice, și alta de drept civil, constând din dreptul de concesionare și dreptul de folosință (închiriere) asupra unui bun, de regulă imobile.
III.2.6. Dreptul de administrare
Acesta aparține, cum am arătat, regiilor autonome și instituțiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 135 alin. 1 din Constituție preluat și dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de guvern sau a consiliului județean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes național, județean sau local.
Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituțiile publice de interes național, județean sau local, prefecturile și autoritățile publice centrale sau locale.
Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare și funcționare este reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de interes național sau care se înființează prin hotărârea consiliului județean, sau, după caz, a consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost înființate. Regiile autonome sunt subordonate autorităților care le-au înființat, dreptul de administrare care le aparține se constituie ca o modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.
Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice și juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv statului și unităților administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorități pot să-1 retragă, să-l modifice și să-l revoce, prerogative care aparțin titularului, ca autoritate publică competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1 administrativ poate fi cenzurat pe calea acțiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990.
Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar și atunci când se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel și față de terți, dreptul de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se realizează prin mijloace de drept civil.
Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de proprietate publică, care la rândul său are aceleași caractere, respectiv este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
III.2.7 Concesionarea și închirierea bunurilor de proprietate publică
După anul 1990 noțiunea și regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe.
Concesiunile sunt calificate în funcție de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activități economice.
Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art. 30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitație și în mod obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu specificu1 și destinația acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerința legii, ca locatarul să fie desemnat în urma organizării unei licitații publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea la licitație se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.
III.2.8. Darea în folosință gratuită a bunurilor din domeniul public
Un alt mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este darea în folosință gratuită, reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 și art. 17 din Legea nr. 213/1998. Textele legale nu fac o distincție între bunurile care fac parte din domeniul public și cele care fac parte din domeniul privat al statului; însă este evident că și bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în folosință gratuită, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la “pot da imobile din patrimoniul lor în folosință gratuită”. În cadrul acestui drept, după cum rezultă din interpretarea textelor legale enunțate, se îmbină raportul juridic de drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conținut mixt.
În literatura juridică dreptul de folosință este definit ca acel drept real principal, esențialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop lucrativ.7 Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociații, fundații etc.) care desfașoară activități filantropice, de binefacere, de utilitate publică.
III.2.9 Stingerea dreptului de proprietate publică
Stingerea dreptului de administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naștere, care acționează ca un principiu în actele și faptele juridice.
În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.
În legislația apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.
Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică “nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că “dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat “. Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor județene sau locale, care reprezintă autoritățile administrative titulare, după caz.
Introducerea în circuitul civil se realizează și în virtutea legii, respectiv situațiile de constituire și reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din intravilanul și extravilanul localităților, a pădurilor și terenurilor cu vegetație forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar.
IV. Studiu de caz
SPEȚA 1
Sentința civilă nr. 1224/2
0.09.2012 – Materie civilă – Termen de introducere a cererii de constituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 202/2008
I N S T A N T A,
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul xxx petenta au formulat plângere împotriva Hotărârii Comisiei Județene Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. xxx solicitând anularea parțială a acesteia și reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetație forestieră de 3 ha situat pe rază comunei xx.
În motivarea plângerii a arătat că a formulat cerere de constituire a dreptului de proprietate după autorul sau, IT, îndreptățit la împroprietărire prin reforma agrară din 1945, această fiind admisă de Comisia Locală xx și respinsă de Comisia Județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, motivat de faptul că cererea este tardivă și nu se încadrează în scopul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 187/1945.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 18/1991.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. I pct. 43 din Titlul VI al Legii nr. 247/2005.
Intimată Comisia Județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a formulat întâmpinare solicitând, cu privire la fondul plângerii, respingerea acesteia că neîntemeiată.
Cererea de introducere în cauza a ITRSV Suceava și ROMSILVA formulată de intimată Comisia Județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a fost respinsă prin încheierea de ședința din dată de xx.
Analizând actele dosarului, instanța apreciază că plângerea nu este întemeiată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea Comisiei Județene Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. xx corectată prin Hotărârea nr. xx Comisia Județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a invalidat Hotărârea nr. xx a Comisiei Locale xx și, în consecință a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de petenta pentru suprafață de 3 ha, motivând că cererea este tardiv introdusă și nu se încadrează în scopul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 187/1945, nedepunandu-se acte emise de arhivele militare ale Ministerului Apărării din care să rezulte că autorul a luptat pe front.
Prin cererea adresată Comisie Locale xx la dată de xx, petenta BE a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafață de 3 ha, fără a indică temeiul de drept al cererii. Din motivarea în fapt a plângerii formulate se deduce însă că acesta a vrut în vedere dispozițiile art. 36 din Legea nr. 212/2008.
Comisia Locală a analizat cererile prin prisma dispozițiilor Legii nr. 212/2008, propunând admiterea, iar Comisia Județeană a respins solicitarea că fiind tardivă.
Analizând cererea în raport de acest act normativ instanța apreciază că, în mod corect, cererea a fost respinsă că tardiv introdusă, termenul limita în care se puteau formulă cereri de reconstituire fiind 03.01.2009.
Legea nr. 212/2008, care a modificat art. 36 din Legea nr. 1/2000 în sensul includerii în categoria îndreptățiților la împroprietărire și a persoanelor fizice care dovedesc cu acte eliberate de arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front și că îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 737/30.10.2008, intrând în vigoare la trei zile de la publicare, anume la dată de 02.11.2008.
Faptul că nouă reglementare legală nu a prevăzut un termen de depunere a cererilor de constituire formulate în baza acestei prevederi legale, nu înseamnă că un asemenea drept poate fi exercitat sine die. Un asemenea efect nici nu a fost avut în vedere de legiuitor care în titlul actului normativ, că și tehnică legislativă, arată că actul modifică o normă juridică a altui act normativ, în speță Legea 1/2000, privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.
Prin urmare, este aplicabil termenul de 60 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată, termen ce se calculează de la dată intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respective 02.11.2008.
Astfel fiind, constatând că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost depusă la dată de 27.01.2009, în mod corect s-a respins că fiind tardiv introdusă.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din documentația care a stat la baza emiterii hotărârii atacate, precum și din cererea de constituire depusă de petenta la filă x, această a înțeles să ceară constituirea dreptului de proprietate pentru diferența până la lotul tip de 5 ha având în vedere că anterior a primit după același autor (filă 19) suprafață de 2 ha, în baza tabelului îndreptățiților la împroprietărire întocmit în baza legii reformei agrare 187/1945. Acest fapt a fost arătat în mod expres prin declarația depusă la filă x. Așadar, petenta solicită constituirea dreptului de proprietate pentru diferența până la 5 ha în baza aceluiași text de lege, respectiv art. 36 din legea nr.1/2000 și după același autor. Față de această împrejurare, în mod corect Comisia județeană a respins cererea de constituire invalidând propunerea comisiei locale, întrucât pentru același temei și după același autor petentei i s-a constituit dreptul de proprietate pentru suprafață de 2 ha teren cu vegetație forestieră. De asemenea, nu s-au depus la dosar actele emise de arhivele militare ale Ministerului Apărării din care să rezulte că autorul a luptat pe front.
Față de considerentele anterior expuse, instanța constată că hotărârea atacată este legală și urmează să respingă plângerea că nefondată.
Speța 2
Ședința de la 7 iulie 2005
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4508 din 27 noiembrie 2003, Judecătoria Piatra Neamț a respins acțiunea formulată de reclamanții-pârâți M.I. și M.R., în contradictoriu cu pârâta H.M., precum și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă H.M., în contradictoriu cu reclamanții M.I. și M.R.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanții-pârâți M.I. și M.R. au cerut prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă H.M. să se constate că sunt proprietarii unei construcții, edificată pe terenul proprietatea pârâtei. Pârâta nu a fost de acord cu acțiunea formulată de reclamanți și a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se dispună evacuarea reclamanților din imobil și să se încuviințeze să le achite îmbunătățirile aduse imobilului.
Reține instanța de fond, că reclamanții-pârâți sunt constructori pe terenul altuia, și că, față de cadrul juridic impus de obiectul acțiunii, nu se poate pronunța dacă aceștia sunt de bună credință, însă calitatea de constructori le conferă unele drepturi, dar nu și dreptul de proprietate asupra construcției.
De aceea, acțiunea este inadmisibilă, iar cererea reconvențională se respinge, pentru că pârâta-reclamantă nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra casei.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 241 din 8 martie 2004, a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința apelată în privința reclamanților M.I. și M.R. și a reținut cauza pentru rejudecarea fondului.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanți, s-a constatat că reclamanții au construit o anexă, compusă dintr-o cameră, o bucătărie și o verandă, pe terenul pârâtei și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
A fost respins apelul declarat de pârâtă și a fost obligată pârâta să plătească apelanților-reclamanți suma de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Reține instanța de apel, că instanța de fond, care a respins acțiunea formulată de reclamanți cu motivarea că nu s-a putut stabili dacă aceștia sunt de bună sau rea credință, nu s-a pronunțat asupra acțiunii.
Reclamanții nu au contestat că pârâta este proprietara terenului pe care aceștia au edificat construcția, iar pârâta nu a contestat că reclamanții au construit pe terenul proprietatea sa, prin cererea reconvențională acceptând să le plătească contravaloarea îmbunătățirilor.
Se mai reține, că reclamanții au construit cu acordul pârâtei, martorii B.M., S.M. și C.M. confirmând convenția intervenită între părți cu privire la edificarea construcției pe terenul pârâtei.
Prin urmare, reclamanții sunt de bună credință. Potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., partea poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept, iar acțiunea este admisibilă pentru că reclamanții nu au posibilitatea să ceară realizarea dreptului.
Instanța de apel reține și faptul că cererea reclamanților, care au stăpânirea imobilului, de a li se acorda drept de retenție nu este întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta-reclamantă H.M., care în declarația de recurs, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată că în mod greșit s-a reținut că reclamanții au edificat construcția cu acordul recurentei. Intimații nu pot fi considerați constructori de bună credință, pentru că au construit „cu de la sine putere și îi fac viața imposibilă”.
Susține recurenta, că soluția respingerii acțiunii ca inadmisibilă, pronunțată de instanța de fond, este corectă, pentru că reclamanții-intimați nu pot fi proprietari ai casei și terenului și în condițiile în care proprietara terenului nu și-a dat acordul pentru edificarea construcției, acțiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ. este inadmisibilă. Se mai arată că, terenul nu poate fi folosit de reclamanți, că datorită comportării reprobabile a acestora nu a fost de acord să construiască o cameră, și că intimații, profitând de starea în care s-a aflat datorită situației fiicei sale, au edificat camera fără autorizație.
Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2005, recurenta precizează că în declarația de recurs a invocat un motiv de ordine publică, inadmisibilitatea acțiunii în constatare, pentru că s-a cerut constatarea unei situații de fapt, iar intimații, care se consideră proprietarii construcțiilor, puteau formula acțiune în realizarea dreptului.
În această cerere recurenta susține că inadmisibilitatea acțiunii în constatare și admisibilitatea acțiunii în evacuare, precum și netemeinicia și nelegalitatea deciziei atacate, constituie motive de recurs și se încadrează în art. 304 pct. 5, 8, 9, 10 C. proc. civ.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente:
În raport de conținutul declarației de recurs, susținerile care privesc inadmisibilitatea acțiunii în constatare, întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispozițiile acestui text nu sunt însă incidente în cauză.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., invocat de intimații-reclamanți, acțiunea în constatare poate fi formulată pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept și poate fi primită numai dacă partea nu poate cere realizarea dreptului.
Acțiunea formulată de reclamanți nu este inadmisibilă în raport de textul citat, deoarece aceștia nu au cerut să se constate un fapt și nici nu puteau să ceară realizarea dreptului pretins, așa cum susține recurenta.
Întrucât prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2003, reclamanții au solicitat să se constate că sunt proprietarii construcției edificată pe terenul proprietatea pârâtei, acțiunea privește constatarea unui drept (dreptul de proprietate), iar în condițiile în care folosesc construcția ce se află în posesia lor, iar dreptul asupra ei le-a fost contestat de pârâtă, aceștia nu au la îndemână o acțiune propriu-zisă în justiție prin care să-și poată realiza dreptul de proprietate.
Faptul că recurenta pârâtă este proprietara terenului pe care intimații-reclamanți au edificat construcția nu conferă acțiunii în constatare caracter inadmisibil, deoarece, conform art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietar al tuturor construcțiilor, plantațiilor sau lucrului făcut în pământ sau asupra pământului „până ce se dovedește din contră”.
Textul stabilește o prezumție relativă, pe care constructorul o poate înlătura prin proba contrarie, dacă dovedește că lui îi aparține proprietatea construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor aflate pe teren.
Constructorul dobândește drept de proprietate asupra clădirii dacă a construit cu consimțământul proprietarului terenului, situație în care dreptul de proprietate asupra construcției se dobândește treptat, pe măsura încorporării materialelor în teren.
În speță, așa cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată, intimații-reclamanți au construit pe terenul proprietatea pârâtei-recurente cu acordul acesteia. Martorii audiați în cauză, inclusiv martora C.M., audiată la cererea pârâtei, au precizat că pârâta a fost de acord ca reclamanții să edifice construcțiile și că relațiile dintre părți s-au deteriorat după executarea lucrărilor.
Or, pentru răsturnarea prezumției stabilită prin art. 492 C. civ. este necesar ca acordul să existe la momentul edificării construcției.
De aceea, corect prin hotărârea atacată s-a reținut că este întemeiată acțiunea formulată de reclamanți și că cererea reconvențională, prin care pârâta a solicitat să se dispună evacuarea reclamanților din imobil, nu este întemeiată.
Celelalte susțineri ale recurentei nu fac posibilă încadrarea în motivele de recurs invocate de aceasta prin cererea precizatoare (art. 304 pct. 5, 8, 10 C. proc. civ.), deoarece nu privesc încălcarea de către instanța de apel a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sau omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui mijloc de apărare ori asupra unei dovezi administrate.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâta H.M. va fi respins.
Respinge recursul declarat de pârâta H.M. împotriva deciziei civile nr. 241 din 8 martie 2004 a Curții de Apel Bacău.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iulie 2005.
Bibliografie
Baias Flavius, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan (coordonatori) Noul cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Edit. C. H. BECK, București, 2012
Bârsan Corneliu, Drept Civil. Drepturile Reale Principale, Edit. Hamangiu, Ediția A II-A, București, 2007
Bodoască Teodor, Nour Sorin, Drept civil – partea generală, Edit. Universul Juridic, București 2012
Cosmovici Paul Mircea, Drept civil. Drepturile reale. Obligatii. Legislatie, Edit. ALL, București, 1940
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Edit. Universul Juridic, București, 2002
Dogaru Lucreția, Elemente de drept, (curs)
Filipescu Ion, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Harosa Liviu Marius, Discuții privind posesia ca modalitate de dobândire a proprietății asupra bunurilor mobile, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Iftime Elena, Dreptul de Proprietate, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 2013
Muraru Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Edit. Pro Universitaria, București, 2011
Pop Liviu, Drept civil. Drepturile reale principale, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Edit. Grafix, Iași,1993
Stănescu Georgeta, Drept civil. Drepturile reale principale, Edit. Europlus, Galați, 2008
Statescu Constantin, Drept civil, Universitatea București, 1998
Stoica Valeriu, Coproprietatea obișnuiă în lumina dispozițiilor legale actuale și a celor din Proiectul Codului civil. Obligațiile coproprietarilor și încetarea coproprietății obișnuite, Edit. Humanitas, București, 2006
Stoica Valeriu, Drept Civil – Drepturi reale principale, Edit. Humanitas, București, 2004
Uliescu Marilena, Gherghe Aurelian, Drept civil-Drepturile reale principale, Edit. Universul Juridic, București, 2011
Zaharia Alexandrina, Drept Civil, Edit. Fundației Universitare „Dunărea De Jos”, Galați, 2002
Codul civil roman
Bibliografie
Baias Flavius, Chelaru Eugen, Constantinovici Rodica, Macovei Ioan (coordonatori) Noul cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Edit. C. H. BECK, București, 2012
Bârsan Corneliu, Drept Civil. Drepturile Reale Principale, Edit. Hamangiu, Ediția A II-A, București, 2007
Bodoască Teodor, Nour Sorin, Drept civil – partea generală, Edit. Universul Juridic, București 2012
Cosmovici Paul Mircea, Drept civil. Drepturile reale. Obligatii. Legislatie, Edit. ALL, București, 1940
Deak Francisc, Tratat de drept succesoral, Edit. Universul Juridic, București, 2002
Dogaru Lucreția, Elemente de drept, (curs)
Filipescu Ion, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Harosa Liviu Marius, Discuții privind posesia ca modalitate de dobândire a proprietății asupra bunurilor mobile, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Iftime Elena, Dreptul de Proprietate, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 2013
Muraru Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Edit. Pro Universitaria, București, 2011
Pop Liviu, Drept civil. Drepturile reale principale, Edit. Universul Juridic, București, 2006
Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Edit. Grafix, Iași,1993
Stănescu Georgeta, Drept civil. Drepturile reale principale, Edit. Europlus, Galați, 2008
Statescu Constantin, Drept civil, Universitatea București, 1998
Stoica Valeriu, Coproprietatea obișnuiă în lumina dispozițiilor legale actuale și a celor din Proiectul Codului civil. Obligațiile coproprietarilor și încetarea coproprietății obișnuite, Edit. Humanitas, București, 2006
Stoica Valeriu, Drept Civil – Drepturi reale principale, Edit. Humanitas, București, 2004
Uliescu Marilena, Gherghe Aurelian, Drept civil-Drepturile reale principale, Edit. Universul Juridic, București, 2011
Zaharia Alexandrina, Drept Civil, Edit. Fundației Universitare „Dunărea De Jos”, Galați, 2002
Codul civil roman
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptul de Proprietate și Titularii Acestuia (ID: 127509)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.