Dreptul de Interventie Umanitara

TEMA: dreptul de intervenție umanitară

Aprecieri asupra conținutului teoretic al lucrării de licență (se marchează cu X):

6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X):

7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licență:

8. Considerații finale:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Apreciez lucrarea de licență cu nota _____________ și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de licență.

Data Conducător științific

CUPRINS

INTRODUCERE 8

CAP I. Jus ad bellum. DREPTUL DE FOLOSIRE A FORȚEI ARMATE

1.1 Considerații generale privind jus ad bellum 10

1.2 Statele, subiecte principale de drept internațional 12

1.3 Suveranitatea statelor 14

1.3.1 Noțiunea de domeniu rezervat 17

1.3.2 Drepturile omului dincolo de principiul suveranității. 19

1.3.3 Paradigma suveranitate statală versus intervenție 21

1.4 Principiile fundamentale ale dreptului internațional 23

1.4.1 Principiul neintervenției în treburile interne ale statelor 24

1.5 Schimbări și redirecționări în planul securității internaționale 26

CAP.II. SECURITATEA UMANĂ ȘI

DREPTUL DE INGERINȚĂ UMANITARĂ

2.1 Conceptul de securitate umană 31

2.2 Intervenția umanitară sau neo-intervenționismul 33

2.2.1 Definirea intervenției umanitare 36

2.2.2 Componentele intervenției umanitare 38

2.2.3 Criteriile de legalitate privind intervenția umanitară 39

2.2.4 Legitimitatea intervenției umanitare. 42

2.2.5 Intervenții umanitare cunoscute pe scena internațională în perioada de după Războiul Rece. 44

2.3. Responsabilitatea de a proteja-fundament legal pentru intervenția umanitară 49

2.4 Crimele internaționale ce fac obiectul intervenției umanitare 52

2.4.1 Crimele împotriva umanității 53

2.4.2 Genocidul 53

2.4.3 Purificarea etnică sau epurarea etnică 53

2.4.4 Crimele de război 54

2.5 Aspecte comparative între asistența umanitară și intervenția umanitară 54

CAP III. STUDIU DE CAZ: INTERVENȚIA UMANITARĂ ÎN LIBIA

3.1 Noțiuni generale privind situația politico-militară a Libiei 57

3.2 Desfășurarea conflictului intern și sesizarea Consiliului de Securitate 60

3.3 Internaționalizarea conflictului armat 63

3.4 Raportul Comisiei Internaționale de Anchetă privind încălcările dreptului internațional umanitar pe timpul conflictului din Libia 66

3.5 Măsuri de implementare a responsabilității de a proteja 66

3.6 Controverse privind intervenția și efectele juridice ale acesteia asupra Libiei 70

3.7 Concluziile studiului 73

CONSIDERAȚII FINALE 75

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 78

ANEXE

INTRODUCERE

„În 1999 se punea problema dacă o intervenție umanitară este legală din punctul de vedere al dreptului internațional. Cred că lipsa unui răspuns clar în acest sens este o problemă cu care ne confruntăm și astăzi”

Prof. univ. dr Joseph Marko,

cercetător în cadrul Institutului European de Drept Internațional Public

În condițiile oferite de mediul actual, când dreptul internațional cunoaște o importanță progresivă din prisma relațiilor ce se stabilesc între state, o nouă tendință privind relațiile internaționale devine din ce în ce mai demnă de a fi luată în calcul. Tendința este următoarea: de a garanta organizațiilor internaționale dreptul de a interveni în problemele cu care se pot confrunta statele în evoluția acestora, în virtutea reprimării încălcărilor flagrante a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Această implicare este justificată de intervenția umanitară, un concept relativ nou și de o importanță extraordinară pentru comunitatea internațională, rezultat al schimbărilor tot mai accentuate din plan internațional, bazat pe aceleași norme și principii ce guvernează dreptul internațional, în general și dreptul internațional umanitar, în particular, în deplinătatea acestora.

Noțiunea de intervenție umanitară s-a înscris dintotdeauna într-un context de indubitabilă particularitate prin multitudinea aspectelor ce conferă cadrul legal sau ilegal al acesteia.

În decursul lucrării voi surprinde și analiza o problematică asupra căreia întreaga comunitate internațională reflectă: când putem vorbi de intervenție umanitară, și mai mult decât atât, există un drept de intervenție umanitară?

Considerând că dreptul umanității primează în fața dreptului statelor, pe care ar trebui să-l inspire întotdeauna și că obligația de asistență umanitară, din ce în ce mai mult parte integrantă a conștiinței universale moderne, cere, deci, a fi înscrisă în legislația internațională, apare necesitatea unui drept de ingerință umanitar.

Intervenția umanitară este privită ca o îngrijorare datorită relației dintre suveranitatea statelor și suveranitatea drepturilor omului. Înseamnă aceasta că intervenția subminează importanța respectării principiului egalității suverane a statelor?

Atâta timp cât voința comunității internaționale reprezintă un concept ideal clădit pe principiul egalității în drepturi a tuturor statelor membre și pe respectarea totodată a drepturilor omului așa cum sunt stipulate în prevederile documentelor internaționale, putem conchide, așa cum reiese și din primul capitol al lucrării, faptul că respectarea drepturilor omului și intervenția în cazul încălcării acestora nu reprezintă o limitare a suveranității statelor implicate ci între aceste două noțiuni se realizează o strânsă legătură.

Astfel, respectarea drepturilor fundamentale a cetățenilor proprii reprezintă o manifestare a suveranității statului și nu o constrângere.

Acest aspect, dar și definirea statului, ca subiect principal de drept internațional și purtător de suveranitate, punctarea principiului non-interventiei și a noțiunii de domeniu rezervat vor constitui conținutul primului capitol al lucrării de față.

Al doilea capitol, și cel mai cuprinzător, surprinde elemente teoretice de bază ce vor forma o imagine de ansamblu în ceea ce privește originile acestui tip de intervenție, caracterul de noutate al acestuia, evoluția pe scena internațională

prin evocarea unor exemple, componentele și conținutul acesteia, gradul de legitimitate și consecințe. De asemenea, vor fi detaliate cele mai grave încălcări privind drepturile omului, răspunsul Organizației Națiunilor Unite în acest caz, aspecte comparative în ceea ce privește asistența umanitară și intervenția umanitară, și nu în ultimul rând, fundamentul legal pentru intervenția umanitară, responsabilitatea de a proteja.

În ultimul capitol voi analiza cel mai recent și în același timp printre cele mai controversate exemple de intervenție a NATO, și anume, intervenția umanitară în Libia (2011).

În istoricul dezvoltării acestui concept revoluționar, nu au existat situații asemănătoare, așadar intervenția asupra Libiei este definită de unicitate prin specificul său. Rezoluțiile ce au stat la baza intervenției, modul de răspuns a ambelor tabere (pe de o parte Libia și de cealaltă parte comunitatea internațională), derularea efectivă a intervenției conduce cu gândul la subiectul acestei lucrări: există sau nu un drept de intervenție umanitară?

Lucrarea de față își propune o incursiune pe parcursul căreia va oferi răspunsuri clare în ceea ce privește una dintre problemele cele mai complexe cu care se confruntă la ora actuală comunitatea internațională, și anume dreptul de intervenție umanitară.

CAP I. Jus ad bellum.

DREPTUL DE FOLOSIRE A FORȚEI ARMATE

1.1 Considerații generale privind jus ad bellum

Încă din cele mai vechi timpuri, odată cu nașterea entităților statale au apărut interacțiuni între acestea, relații ce s-au caracterizat pe de o parte pe colaborare, și de cele mai multe ori pe confruntări armate. Astfel ia ființă războiul și conceptul de drept de a purta război, ca soluționare a diferendelor sau impunere a voinței unui stat asupra celuilalt.

Războiul, ca modalitate de interacțiune violentă între state, a reprezentat și continuă să reprezinte obiect de analiză pentru multitudinea de analiști din toate domeniile, fiind în sine un fenomen social complex care în secole de-a rândul a lăsat o amprentă adânc înfiptă în istoria civilizației umane configurând în permanență societatea.

Observându-se efectele dezastruoase ale acestui fenomen și inspirați de sentimentul de umanitate în condițiile agresiunii conflictului armat, războiul își regăsește reflectarea în dreptul internațional public și în cele două ramuri ale sale: dreptul internațional umanitar al conflictelor armate și dreptul penal internațional.

Conceptul de drept internațional umanitar a cunoscut pe parcursul evoluției sale o gamă largă de substitute, fiind denumit pentru început în limbajul de specialitate ca drept al războiului, cu cele două accepțiuni ale sale: jus ad bellum și jus în bello.

Inițial a existat asumarea dreptului de a recurge la război (jus ad bellum), în timp resimțindu-se nevoia unui jus în bello care va reglementa conduita subiectelor de drept participante la conflictele armate. Acest ansamblu de norme aplicabile în raporturile dintre părțile aflate în conflict armat a devenit o necesitate stringentă pentru societatea umană, efectul războaielor și urmările acestuia necunoscând limite. Dreptul de a recurge la război (jus ad bellum) a reprezentat, pentru o bună perioadă de timp, o opțiune favorită și accesibilă de politică externă aplicabilă soluționării diferendelor dintre state.

Odată cu adoptarea Pactului de la Paris din 27 august 1928, războiul de agresiune este ilegalizat fiind considerat cea mai gravă crimă internațională. Astfel, jus ad bellum iese din sfera dreptului internațional umanitar, problematica acestuia (privind cazurile în care se poate recurge în mod legal la folosirea forței armate) ținând, în prezent, de dreptul internațional public, alături de dreptul de intervenție și responsabilitatea de a proteja.

Devenind regula fundamentală a unui nou sistem de relații internaționale, interzicerea recurgerii la forță și la amenințarea cu forța și-a făcut debutul în dreptul internațional ca normă imperativă de jus cogens gentium în 1945, odată cu adoptarea Cartei Națiunilor Unite, unul dintre cele mai importante documente în planul internațional actual.

Principala sursă legală a jus ad bellum derivă din articolul 2 pct.4 al Cartei ONU, potrivit căruia: Toți membrii Organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Aceste scopuri urmăresc menținerea păcii și securității internaționale și rezolvarea problemelor internaționale pe cale pașnică, fie ele de natură economică, socială, culturală sau umanitară.

Dreptul internațional public actual reglementează expres și limitativ situațiile în care recurgerea la utilizarea forței este considerată licită, și anume:

legitima apărare sau dreptul la autoapărare, în sens larg desemnând rezistența armată față de acțiunile unui stat care, recurgând în mod ilegal la forță, violează normele imperative ale dreptului internațional. În acest sens, termenul include atât măsurile de autoapărare adoptate de stat cât și acțiunile întreprinse de ONU;

dreptul la autoapărare individual sau colectiv. Din interpretarea textului articolului 51 din Cartă, rezultă că dreptul la autoapărare este limitat în timp și condiționat în exercitare. Acesta se naște în momentul în care s-a comis actul de agresiune, deci este condiționat de preexistența unui atac armat și încetează când Consiliul de Securitate a luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale;

restabilirea situației de respectare a păcii și securității internaționale prin măsuri care implică folosirea forței armate în condițiile capitolului VII din aceeași Cartă.

În sistemul Cartei Națiunilor Unite, prevenirea și stoparea unei agresiuni are la bază o ecuație clară, și anume aceea că reprimarea unei forțe ilegale să fie făcută prin utilizarea forței legale, potrivit regulilor de angajare.

Avându-se în vedere nouă situație internațională, caracterizată prin cumulul de exemple de violență, tensiuni și tulburări, se naște acea obligație de a interveni în virtutea asigurării unui cadru de securitate. În acest mod, dreptul de folosire a forței armate este justificat, scopul acestuia constituind un ideal mai presus de orice și rezultat urmărit de către întreaga comunitate internațională.

1.2 Statele, subiecte principale de drept internațional

Dreptul internațional public, fundament al dreptului internațional umanitar, cuprinde ansamblul de reguli juridice care au ca obiect raporturile dintre state și alte entități cu personalitate internațională (de exemplu, organizațiile internaționale guvernamentale). Acesta se înfățișează astăzi sub două aspecte fundamentale:

preocupările intense din ultimul timp privind consacrarea juridică a unor sisteme performante de protecție a ființei umane. Astfel, prin promovarea unor noi concepte precum securitatea umană și responsabilitatea de a proteja, întreaga comunitate internațională își îndreaptă atenția către om, ca finalitate și entitate concretă;

ilegalizarea războiului de agresiune și consacrarea dreptului popoarelor la pace (jus contra bellum).

În prezent, conflictul armat nu mai reprezintă o problemă doar a beligeranților implicați, ci devine în mod obligatoriu o problemă a comunității internaționale. Modul de gestionare a crizelor, vegherea asupra respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor de către state, atribuțiile Consiliului de Securitate privind menținerea unui climat de siguranță, securitatea umană, responsabilitatea de a proteja, combaterea acțiunilor teroriste, dreptul de intervenție se numără printre competențele comunității internaționale. Soluționarea problemelor dintre state și din interiorul acestora necesită dezvoltarea unor relații internaționale bazate pe colaborare.

După cum se poate observa, obiectul dreptului internațional public este reprezentat de relațiile dintre state, ca purtătoare de suveranitate, și alte subiecte ale acestuia, fie ele de colaborare, fie de confruntare, uneori violentă.

Se definește ca fiind subiect al dreptului internațional cel căruia i se adresează regulile de drept internațional, pentru a-i impune direct obligații sau să i se atribuie drepturi.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a dobândi calitatea de subiect de drept internațional, cu alte cuvinte, să aibă personalitate juridică internațională, sunt următoarele:

să participe nemijlocit la relațiile internaționale;

să fie destinatarul nemijlocit al normelor de drept internațional și titular

direct al drepturilor și obligațiilor internaționale;

să aibă acces direct la procedurile internaționale, fie în fața instanțelor jurisdicționale internaționale, fie în cadrul organizațiilor internaționale.

Îndeplinind astfel aceste condiții, în plan doctrinar, identificăm următoarele subiecte de drept internațional public:

Statul suveran, ca subiect originar (primar) și cu competențe depline. Acesta a fost multă vreme singurul subiect al dreptului internațional.

Organizațiile internaționale guvernamentale, ca subiecte derivate și limitate. Sunt subiecte derivate datorită faptului că acestea constituie în sine creații ale statului și limitate prin cadrul de competență restrâns în domenii strict determinate potrivit tratatelor de constituire.

Poporul care luptă pentru independență, ca subiect tranzitoriu și limitat. În aceasta își are originea dreptul la autodeterminare.

Omenirea, în ansamblul ei, ca subiect nou al dreptului internațional public. Realitățile demonstrează faptul că dreptul internațional public contemporan își îndreaptă atenția tot mai mult asupra entităților concrete (omul). În ultimul timp, persoana fizică a primit un statut internațional ce îi permite să participe în mod direct la raporturi de drept internațional prin posibilitatea acestora de a se adresa direct unor instanțe judecătorești internaționale ca urmare a reprimării unor drepturi fundamentale ale sale.

Statul suveran ocupă o poziție dominantă între subiectele de drept internațional public și aceasta pentru că mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept și este singurul care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Printre acestea amintim dreptul la existență și suveranitate, dreptul la pace și securitate, dreptul de a participa la viața internațională, dreptul la legitimă apărare, dreptul la autodeterminare, etc. și obligații precum obligația de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța în relațiile cu celelalte subiecte de drept internațional, obligația de a rezolva orice diferend pe cale pașnică, obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale rezultând din tratate ș.a.

Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, indiferent de faptul că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică internațională, adică aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații atât în plan intern, prin obligația de a crea un climat de siguranță pentru cetățenii săi și de a-i proteja în virtutea drepturilor inalienabile ale acestora precum dreptul la viață, cât și în plan extern prin angajarea acestuia în raporturi cu alte națiuni.

De cele mai multe ori, tulburările din cadrul unor state exprimate în mod violent și în afara frontierelor sale au rezultate dintre cele mai profunde. Îngrijorare a comunității internaționale, aceste situații necesită o politică de implicare activă prin intervenție din partea organizațiilor internaționale precum ONU.

Destabilizarea ordinii sociale, politice și juridice, multitudinea de conflicte, implicarea pe scară largă a populației civile, instaurarea unei situații grave și greu de controlat întărește nevoia de a se interveni, întrucât statul, subiect principal de drept internațional și purtător de suveranitate se vede pus în situația incapacității de a-și respecta obligațiile exprimate în competențe.

Situațiile conflictuale tot mai accentuate cu care se confruntă comunitatea internațională reprezintă o realitate, un fapt concret asupra căruia se îndreaptă întreaga atenție. Astfel, prin incapacitatea de a-și exersa obligațiile privind protecția propriilor cetățeni, statele sunt supuse unui drept de intervenție materializat în ultima perioadă într-o obligație a comunității internaționale de a proteja, de a se autosesiza.

1.3 Suveranitatea statelor

Urmare a încheierii Tratatelor de pace de la Westfalia, conceptul modern de suveranitate a statelor își regăsește astăzi locul în ceea ce definește fiecare națiune în parte. Fiind singurul subiect de drept internațional care deține atributele suveranității, statul își exercită competențele în mod independent și responsabil atât în plan intern cât și în plan extern, prin relațiile cu celelalte state.

Exercițiul suveranității statelor are drept urmare egalitatea în drepturi a acestora, respectarea acestei egalități reprezentând punctul cel mai înalt de protecție a suveranității statelor, în raporturile dintre ele. În articolul 2 aliniatul 1 al Cartei Națiunilor Unite se arată că Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.

Suveranitatea și sentimentul național nu pot și nu trebuie abolite, ci să fie eliberate de orice exagerare care ar putea constitui o amenințare la adresa păcii, în acest mod exprimarea suveranității unei națiuni fiind supusă îndeaproape respectării unor norme imperative de drept internațional.

De-a lungul timpului, s-au conturat o serie de teorii privind principiul suveranității statelor. Un rol deosebit în evoluția concepțiilor privind suveranitatea l-a avut teoria hegeliană. Suveranitatea este concepută de Hegel ca o putere absolută, nesupusă niciunei legi. Astfel, statul ar avea o deplină libertate de acțiune, atât în plan intern cât și internațional, de aici rezultând și negarea dreptului internațional în măsura în care acesta impune, în raporturile dintre state, o ordine juridică distinctă de cea internă. Ulterior se evidențiază teoria lui G. Jellinek referitoare la autolimitarea suveranității. Statele acceptă astfel normele de drept internațional ca pe o necesitate autoimpusă, încălcată însă deseori.

În secolul al XX-lea, se afirmă concepțiile lui G. Scelle și apoi a lui Ch. Rousseau, potrivit cărora suveranitatea reprezintă un cumul de competențe, pe care statele le pot delega într-o oarecare măsură unor organisme internaționale. Între toate acestea însă, în reeditarea manualului de drept internațional a lui Oppenheim se afirmă faptul că suveranitatea, ca autoritate juridică supremă, este în mod normal inaplicabilă poziției statelor în cadrul comunității internaționale. În acest mod, statele se supun dreptului internațional fără ca prin aceasta să-și piardă calitatea de entități statale suverane.

Asumarea de către oricare stat a unor obligații internaționale ce decurg din respectul pentru ordinea juridică internațională nu trebuie privită ca o renunțare la suveranitate ci, dimpotrivă, capacitatea statului de a se angaja în plan

internațional constituie o afirmare a suveranității sale.

Noile fenomene înregistrate pe plan internațional determinate de anumite exigențe impuse de asigurarea păcii, de acțiuni umanitare, respectarea drepturilor omului, cer o adaptare a suveranității la imperativele interdependențelor internaționale.

Dintre schimbările survenite de-a lungul timpului în relațiile internaționale, următoarele necesită o reconsiderare a suveranității sub forma sa clasică:

unele operațiuni de menținere a păcii desfășurate sub egida ONU ori a altor organisme internaționale regionale, în special acele operațiuni care au avut ca principal scop impunerea respectului și apărarea drepturilor omului. De multe ori, aceste operațiuni au fost supuse criticilor datorită așa-numitelor condiționări privind exercițiul suveranității statelor și respectului pentru integritatea lor teritorială, ca de altfel și a încălcării principiului neamestecului în treburile interne;

relația statului cu cetățenii săi scapă competenței sale exclusive. Statul este obligat să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor săi, consacrate prin convențiile internaționale la care este parte. Aplicarea normelor internaționale în materia drepturilor omului din ordinea juridică internă creează premisele unei relații directe între indivizi și ordinea internațională, fără intermediul statului și uneori, împotriva acestuia;

exercitarea jurisdicției penale de către noile foruri de jurisdicție penală internațională, competența până nu demult exclusivă a statului, în ceea ce privește incriminarea, judecarea și pedepsirea persoanelor fizice, autori ai unor fapte cu caracter penal deosebit de grave calificate drept crime împotriva umanității.

Suveranitatea, în accepțiunea sa modernă, este rezultatul unirii depline a două atribute. Primul dintre acestea este supremația, care reprezintă recunoașterea conferită unei autorități unice de a exercita prerogative specifice asupra populației care se află pe teritoriul său, cuplată cu interdicția oricărui alt stat de a se implica, în orice fel, în treburile ce țin de competența internă. Cel de-al doilea atribut îl reprezintă independența, adică posibilitatea statului de a-și stabili singur politica externă și poziția față de comunitatea internațională. Este o desăvârșire a egalității de care se bucură fiecare stat în relațiile cu un altul, precum și o trăsătură specifică conceptului de stat. Astfel este reprezentată identitatea juridică a fiecăruia în dreptul internațional.

Suveranitatea poate fi înțeleasă din trei perspective. Prima este cea clasică, prin care autoritățile statului își exercită prerogativele și au datoria de a asigura bunăstarea populației precum și de a veghea la securitatea acesteia. Cea de-a doua perspectivă rezultă din faptul că autoritățile politice sunt răspunzătoare în fața cetățenilor în plan intern, dar și față de comunitatea internațională pe plan extern. Cea de-a treia perspectivă, și aceasta de o importanță deosebită, privește posibilitatea angajării răspunderii statului în virtutea suveranității sale, pentru acțiunile sau inacțiunile agenților săi care contravin normelor de drept internațional.

Suveranitatea statelor, în plan internațional, este o realitate incontestabilă, respectarea dreptului internațional neînsemnând dispariția acesteia. În acest context, realitatea actuală impune noi abordări privind problematica suveranității.

1.3.1 Noțiunea de domeniu rezervat

Domeniul rezervat reprezintă o noțiune confuză, fără o definiție exactă, cu un caracter mai mult politic decât juridic, însă un subiect ce merită supus atenției în contextul celor mai recente evoluții ale principiului privind suveranitatea de stat.

Una dintre încercările de definire a acestei noțiuni aparține Curții Internaționale de Justiție printr-o decizie din 1986 conform căreia orientările politicii interne ale unui stat ce țin de competența sa exclusivă, cu excepția de a nu încălca nici o obligație de drept internațional public constituie domeniul rezervat.

O altă opinie ar fi următoarea: domeniul rezervat constituie o porțiune din suveranitatea substanțială rezervată exclusiv statului, o ipoteză total greșită având în vedere faptul că suveranitatea substanțială este imuabilă, inalienabilă, indivizibilă, așadar incompatibilă cu construcția unui domeniu rezervat. Din punct de vedere substanțial, suveranitatea ar trebui să fie în întregime un domeniu rezervat.

În cele din urmă, putem considera acest concept drept o departajare, în cadrul componentei externe a suveranității, între competențele suverane ce se exercită exclusiv de către stat și cele supuse restrângerilor suveranității în cazul acordului statului de a realiza împreună cu alți actori statali exercitarea drepturilor și obligațiilor. În acest caz, o problematică o constituie modul de trasare a limitelor domeniului rezervat. Potrivit Curții Permanente de Justiție Internațională, problema de a ști dacă o anumită materie intră sau nu în domeniul rezervat este o chestiune în mod esențial relativă, ce depinde de dezvoltarea raporturilor internaționale și nu de statul în cauză.

În 1932, printr-o rezoluție adoptată la Oslo și ulterior, în 1954, la Aix-en-Provence, Institutul de Drept Internațional trasează domeniul competenței exclusive a statului. Astfel, conform articolului 1, domeniul rezervat desemnează ansamblul de probleme ce țin de competența unui stat determinat și care, în același timp, în raporturile dintre acest stat și un altul sau comunitatea internațională, scapă oricărei decizii obligatorii, cu privire la fond, a unui organ jurisdicțional internațional.

În mod cert, competența statelor este determinată de dreptul internațional. Comunitatea internațională este cea care trasează astăzi limitele domeniului rezervat, adică sfera competențelor în legătură cu care exercițiul suveranității în componenta sa externă nu mai este exclusiv, ci se remodelează prin realizarea sa împreună cu celelalte națiuni.

Se vor face eforturi în ceea ce privește trasarea domeniului rezervat până la punctul în care toate chestiunile ce afectează viața în comun a statelor vor ține de competența comunității internaționale, și nu a statelor luate individual. Un exemplu în acest sens îl constituie situația emergentă, aflată încă la început în dreptul internațional, a intervenției umanitare. Comunitatea internațională intervine în mod subsidiar atunci când statul, care are rolul principal în protecția drepturilor și libertăților fundamentale, nu-și poate îndeplini rolul sau acționează cu bună știință provocând încălcări masive și flagrante ale acestor drepturi și libertăți.

Domeniul drepturilor omului este un exemplu de domeniu rezervat, până nu

demult, exercițiului exclusiv al competențelor statului. Cu timpul, acesta a devenit un domeniu cu competențe partajate, atât ale statului cât și ale comunității internaționale. Astfel reapare dualismul dintre cele două legitimități, a statului și a individului.

Suveranitatea individuală exprimată prin drepturile și libertățile fundamentale ale omului, recunoscute astăzi, cunoaște o importanță crescândă, provocând limitările exercițiului suveranității statului prin remodelarea, în consecință, a comportamentului său internațional.

Urmare a dezvoltării dreptului internațional actual, noțiunea de domeniu rezervat, concepută ca o formă de protecție a statului, nu mai poate fi considerată

importantă pentru acesta în condițiile în care limitele sale sunt stabilite în raport cu exigențele comunității internaționale.

1.3.2 Drepturile omului dincolo de principiul suveranității.

Drepturile omului sunt drepturi fundamentale, inalienabile, la care orice persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că acea persoană reprezintă o ființă umană. Acestea sunt considerate a fi universale și egalitare.

În decursul istoriei, au existat mai multe încercări de concretizare a acestora, începând cu vechile culturi egiptene și chineze și finalizând cu ceea ce astăzi reprezintă documentul de bază în plan internațional, și anume Declarația universală a drepturilor omului. Aceste drepturi au apărut ca o necesitate a umanității în fața multitudinii de conflicte degenerate de-a lungul anilor.

Civilizația romană, cea mai înfloritoare a acelor timpuri, își regăsea aceste drepturi în ceea ce numeau în acea perioadă „Dreptul natural” ,un document mai restrâns ce a cunoscut ulterior, în celelalte civilizații europene, asiatice și americane diferite forme prin care populațiile își manifestau libertățile și exagerarea constrângerilor acelor timpuri.

Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – Carta drepturilor coloniilor americane și Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului apărută în timpul Revoluției Franceze (1789-1799).

În acea perioadă cunoscută adesea ca punctul culminant al umanității în fața nedreptăților, aceste libertăți au cunoscut titulatura de „Drepturi naturale”.

După al doilea Război Mondial, la 10 decembrie 1948, la inițiativa unui comitet internațional condus de către Eleanor Roosevelt, soția președintelui american Franklin D. Roosevelt, Organizația Națiunilor Unite și-a asumat prin rezoluția 217A, în cadrul celei de-a III-a sesiuni a Adunării Generale, Declarația universală a drepturilor omului, ca fundament al libertății, dreptății și păcii în lume.

Actele de barbarie și de cruzime din timpul celor două conflagrații mondiale, ignorarea și disprețuirea drepturilor omului culminată cu perioada Holocaustului au condus către constituirea documentului amintit, cea mai înaltă aspirație a umanității.

Afirmându-și scopul fundamental de a reafirma încrederea în drepturile fundamentale ale omului, de a se respecta demnitatea și recunoașterea meritelor ființei umane, Națiunile Unite urmăresc, în virtutea celor 30 de articole ale documentului, o nouă abordare a contextului internațional din prisma noilor reglementări ce vizează în mod special subiectul umanității.

Declarația universală a drepturilor omului nu constituie doar o însumare a celorlalte documente în acest sens, ci reprezintă o necesitate a omenirii conformă noilor situații globale. Articole precum orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante și fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică conturează ceea ce obligă astăzi comunitatea internațională în a proteja. De altfel, nimeni nu poate atenta la aceste drepturi, potrivit ultimului articol.

Astăzi există 193 de state care fac parte din ONU, cel mai nou dintre acestea fiind Sudanul de Sud, din totalul de 194 de state suverane și independente la nivelul globului recunoscute de către Departamentul de Stat al SUA. Toate aceste state membre ONU sunt părți semnatare a Declarației universale a drepturilor omului, în consecință au responsabilitatea de a le respecta cu strictețe, însă la nivel global se înregistrează periodic încălcări grave ale drepturilor omului și în acest sens se lansează controverse precum: ce se poate face pentru a se opri aceste acte? cum ar trebui să acționeze comunitatea internațională? când un stat nu își mai poate îndeplini obligațiile privind respectarea drepturilor omului în interiorul său sau statul însuși este cel care încalcă în mod deliberat aceste drepturi, cum își poate exprima acesta suveranitatea?

Exprimarea suveranității unei națiuni implică, în principal, asumarea obligațiilor sale și dintre cele mai importante considerăm a fi drepturile fundamentale ale omului, respectarea acestora.

După cum am amintit în rândurile precedente, suveranitatea nu are un caracter de absolut întrucât fundamentul societății actuale îl reprezintă asigurarea unui cadru de securitate prin reprimarea încălcării drepturilor omului.

Există astăzi autori care susțin, referindu-se la domeniul drepturilor omului, că acesta a ieșit din competența națională exclusivă a statelor astfel încât drepturile omului sunt uneori analizate ca limitări aduse suveranității în dreptul internațional contemporan.

În acest sens vom dezvolta ceea ce legitimează intervențiile comunității internaționale.

Problema intervenției subsidiare a comunității internaționale pentru protecția drepturilor omului se poate pune atunci când au loc încălcări grave și sistematice ale acestora, fiind astfel puse în pericol valori majore ale umanității precum pacea și securitatea internațională, elemente ce trec inevitabil dincolo de suveranitatea statelor. De altfel, consider că nu putem vorbi de o încălcare a principiului suveranității întrucât statul supus atenției comunității internaționale nu își îndeplinește totalitatea obligațiilor.

Exemple în acest sens sunt foarte multe, cel mai puternic impact de după Războiul Rece avându-l evenimentele din 1994 din Ruanda, când 800.000 de civili, dintre care femei și copii au fost măcelăriți de către propriul guvern din considerente pur etnice. Acesta se numără, de departe, printre cele mai întunecate și brutale evenimente ale istoriei.

În acel moment, întreaga lume și-a întors fața dinspre aceste crime și nu au făcut aproape nimic pentru a opri genocidul, motivând situația incertă și necunoștință de fapt. Această indiferență rezultată din diferite interese ale unor puternici actori statali a condus la violențe fără precedent, ceea ce a demonstrat

încă o dată faptul că drepturile omului și respectarea acestora trebuie să constituie fundamentul societății actuale.

Dacă discursul public al societății pe timp de pace poate avea o limbă comună, aceea este a drepturilor omului, piatră de temelie în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, a instituțiilor globale și regionale, în politicile statelor și activitățile organizațiilor non-guvernamentale.

1.3.3 Paradigma suveranitate statală versus intervenție

Conceptul de intervenție umanitară, așa cum este astăzi înțeles, se află în strânsă legătură cu principii de jus cogens precum principiul neintervenției și principiul suveranității statale ce a dominat timp de trei secole gândirea politică occidentală. Aceste două principii împreună cu obligația protejării și respectării drepturilor omului constituie puncte de reper în cazul intervențiilor cu scopuri umanitare. Dintre acestea, potrivit analiștilor juridici, punctul de plecare al intervențiilor, în general, îl reprezintă conceptul de suveranitate a statelor și relația specială ce se stabilește între acestea două.

În acest sens, există câteva argumente principale ce susțin această teză:

Lumea este formată din state suverane. Fiecare individ este membru al unui stat, aceste două entități având obligații și drepturi reciproce;

Fiind suveran, fiecare stat are dreptul să se organizeze intern așa cum consideră potrivit, cei din afară neavând dreptul de a interfera sau influența felul în care statul își tratează cetățenii;

Cetățenii au obligația morală de a se supune statului, obligație care precede toate celelalte obligații;

Fiecare stat are dreptul de a-și conduce afacerile interne așa cum consideră de cuviință, onorându-și obligațiile internaționale și fiind subiect de drept internațional. Nici un stat nu poate interfera cu alt stat cu excepția cazului în care este atacat de altul sau când există teama unui astfel de atac;

Autoritatea civilă este legitimată de către proprii cetățeni și singura sa îndatorire este aceea de a promova interesele colective. Pentru a atinge un astfel de scop, are dreptul de a face tot ceea ce consideră necesar.

Toate aceste argumente întăresc principiul suveranității, însă în mod categoric, odată cu schimbările survenite la nivel mondial, am arătat faptul că, în sistemul principiilor, exercitarea suveranității în planul real al relațiilor internaționale nu poate fi efectuată în mod absolut, fără limite și fără restrângeri.

Această reconfigurare are loc în urma asumării comunității internaționale în ceea ce privește responsabilitatea de a proteja și obligația acesteia de a interveni în toate situațiile ce necesită efortul în acest sens, concept de o importanță extraordinară analizat pe larg în capitolul II.

Intervenția umanitară nu poate să găsească cu ușurință o cale de mediere între ea și paradigma suveranității statale și cu atât mai mult, atâta vreme cât rămâne în granițele impuse de paradigma suveranității, este ilegitimă. Dar îndată ce este depășită această idee în favoarea aceleia ale unei comunități internaționale și a unei umanități recunoscută de toți membrii comunității, intervenția umanitară nu mai apare ca simplă formă de management al crizelor aflată cumva la periferia relațiilor internaționale, ci capăta un loc important în ordinea mondială actuală din punct de vedere politic, economic și juridic.

În mod clar, unitățile statale au și alte obligații decât aceea de a-și urmări propriul interes, cu un simțământ de responsabilitate ce este nevoie a se răspândi dincolo de granițele sale. Exprimarea propriei suveranități prin asumarea tuturor obligațiilor ce îi revin este modul în care se prezintă statul în fața întregii comunități internaționale. Intervenția reprezintă urmare a neîndeplinirii acestora.

1.4 Principiile fundamentale ale dreptului internațional

Principiile fundamentale au apărut și s-au dezvoltat în relațiile dintre state odată cu evoluția și dezvoltarea statelor și a dreptului internațional în general. Principiile au un caracter dinamic, în sensul că atât numărul cât și conținutul și sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare și îmbogățire.

Fiind consacrate pe calea cutumelor generale, dar și a tratatelor multilaterale, principiile fundamentale au un caracter de universalitate, iar conținutul lor normativ le imprimă caracter juridic obligatoriu. Se consideră, de asemenea, că ele au un caracter imperativ (sunt norme de jus cogens).

Între aceste principii nu este recunoscută o ierarhie, cu toate că principiul suveranității este omniprezent; ele sunt interdependente, în sensul că respectarea unuia inseamnă respectarea tuturor celorlalte și, deopotrivă, încălcarea unuia atrage încălcarea celorlalte.

Potrivit Declarației Adunării Generale ONU, din 1970 asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state, sunt consacrate următoarele 7 principii fundamentale:

Egalitatea suverană a statelor;

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (autodeterminarea);

Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța (neagresiunea);

Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;

Neamestecul în treburile interne ale altor state (neintervenția);

Cooperarea internațională între state;

Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul internațional (pacta sunt servanda).

Un alt document, în cuprinsul căruia sunt enunțate aceleași principii și se aduc o serie de precizări ale conținutului acestora este Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Alături de cele 7 principii enumerate, acest document mai adaugă încă trei, și anume:

Inviolabilitatea frontierelor;

Integritatea teritorială;

Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Acest „decalog” al principiilor fundamentale este reconfirmat în Carta de la Paris pentru o nouă Europă în 1990 de 34 de semnatari ai Cartei, șefi de stat și de guvern.

În dreptul internațional, noțiunea de normă imperativă (jus cogens) a fost prevăzută, pentru prima dată, expressis verbis, în art.53 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, din 1969. Potrivit acestuia, o normă imperativă reprezintă o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională în ansamblul ei, o normă de la care nici o derogare nu este permisă și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional, având același caracter.

Normele imperative constituie o categorie distinctă de norme, care spre deosebire de celelalte norme ale dreptului internațional beneficiază de un regim special, și anume, imposibilitatea de a deroga de la ele.

Trăsătura definitorie a regimului special al normelor de jus cogens, adică inadmisibilitatea derogării, sub sancțiunea nulității absolute a oricărui act contrar, constituie temeiul ierarhiei normelor dreptului internațional.

Prin această trăsătură, normele de jus cogens pot fi considerate ca „gardian” al ordinii publice internaționale.

1.4.1 Principiul neintervenției în treburile interne ale statelor

Principiul neintervenției are o lungă istorie, el afirmându-se concomitent cu principiul suveranității. Principiul în cauză a fost consacrat de documentele din timpul Revoluției franceze (proclamat mai întâi într-o lege internă – Constituția franceză din 1973), iar în decursul timpului a fost reiterat și de alte documente.

În accepțiunea sa curentă, principiul neintervenției înseamnă că nici un stat sau grup de state nu are dreptul să intervină, direct sau indirect și sub nici un pretext, în treburile interne și externe ale oricărui alt stat. Interdicția postulată de acest principiu se referă la totalitatea formelor și metodelor de interferență în treburile ce țin de competența exclusivă a statului sau care ar constitui amenințări împotriva populației sale ori împotriva elementelor sale constitutive.

Așadar, principiul neamestecului în treburile interne ale statelor reprezintă dreptul acestora în a-și exercita atributele suveranității lor, fără nici un amestec din afară și totodată, obligația de a se abține de la orice acțiune de natură să știrbească sau să împiedice exercitarea morală și liberă a suveranității altui stat.

Acest principiu apără direct valorile suveranității, independenței, dezvoltării pașnice a popoarelor, condamnând orice fel de ingerințe sau imixtiuni în treburile lor, precum și orice fel de manifestări care tind să nesocotească sau să aducă atingere prerogativelor suverane ale statelor. În același timp, acest principiu acționează ca o garanție juridică a dreptului popoarelor la autodeterminare.

Condiția dobândirii și menținerii suveranității unui stat este strâns legată de obligația de a respecta suveranitatea celorlalte state. Astfel a luat naștere principiul neintervenției în treburile interne ale unui stat, care a dobândit în timp valoare cutumiară, devenind ulterior o normă imperativă a dreptului internațional, recunoscută unanim de către state în relațiile dintre ele, prin înscrierea acestuia în Carta ONU ca principiu fundamental al dreptului internațional, precum și în alte documente convenționale internaționale, după cum urmează:

Declarația ONU asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state, conform Națiunilor Unite;

Actul final de la Helsinki, din anul 1975 conform căruia „Statele participante se vor abține de la orice intervenție, directă sau indirectă, individuală sau colectivă, în treburile interne sau externe care intră în competența națională a altui stat participant, oricare ar fi relațiile lor reciproce”;

„Declarația asupra neadmiterii intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor”, adoptată de Adunarea Generală a ONU în cadrul sesiunii a 36-a din anul 1981; Aceasta interzice propaganda ostilă altui stat, cu scopuri intervenționiste, folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile altui stat și a terorismului că politică de stat împotriva altuia.

În perioada mai recentă, anumite mutații au loc în legătură cu „chestiuni aparținând competenței naționale”, în sensul că multe dintre ele (de exemplu: drepturile omului, relațiile financiar-bancare, integrarea economică, politica externă și de apărare) au devenit obiect al unor tratate internaționale în baza cărora statele își asumă obligații reciproce adoptând soluții comune.

În aceiași direcție se înscriu și tendințele tot mai accentuate de legiferare, în cazuri strict determinate, a unui drept de intervenție umanitară sau democratică.

Deși este stipulat în mod clar în documente internaționale importante, acest principiu a fost deseori încălcat, fie pentru intervenții „consimțite”, fie pentru respectarea dreptului internațional sau în scopuri umanitare. După încetarea războiului din Golf, în 1991, s-a pus pentru prima dată problema dacă acest principiu poate fi încălcat din considerente umanitare. Prima situație în istoria relațiilor internaționale când s-a recurs la intervenție într-un stat pe considerente umanitare a fost în 1992, în Somalia, fără solicitarea guvernului somalez (de altfel nici nu mai exista un guvern, situație tipică pentru conflictele destructurate). Situațiile de acest gen au continuat, cea mai gravă fiind cea din 1999, din Kosovo.

1.5 Schimbări și redirecționări în planul securității internaționale

Evoluția conceptului de intervenție s-a bazat pe schimbările puternice ale mediului internațional de securitate de la sfârșitul Războiului Rece. Modificările și cunoașterea unor noi evoluții în ceea ce privește principiile de drept internațional, respectiv de la norma imperativă a non-interventiei la cea a intervenției limitate legitime au fost determinate de crize umanitare majore.

Această situație determină o reconsiderare a dreptului internațional în sensul normării intervenției umanitare spre a stopa tendințele unilateraliste ale unor state de a acționa în numele umanității, dar în interes propriu.

Având în vedere justificarea intervențiilor ONU prin intenția „de a face bine” și de a promova „beneficiile civilizației”, se cere analizarea îndeaproape și răspunsul unor întrebări precum: Care sunt criteriile unei intervenții militare legitime, fie ea umanitară sau preventivă? Care este motivul pentru intervenția în Kosovo și neintervenția în Ruanda? Neintervenția în Ruanda a avut aceleași motive cu neintervenția în Cecenia? Iată câteva întrebări cărora nu li se poate oferi un răspuns concret datorită normelor internaționale precare în acest sens.

În consultarea pe care ICISS a avut-o cu reprezentanți ai celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate, ministrul de externe al Franței din perioada 1997-2001, Hubert Vedrine, a punctat în discuție poziția Franței asupra schimbării normelor intervenționiste. În acest context a afirmat că, în viziunea sa, suveranitatea nu mai este absolută. Statele își negociază limitele suveranității. Totuși, acesta considera totodată că nu este acceptabilă stabilirea unei ordini mondiale bazate pe dreptul de ingerință, indiferent de legitimitatea, noblețea și

moralitatea faptei.

Pentru legitimarea intervenției, regula trebuie să fie decizia multilaterală. În acest sens, Consiliul de Securitate trebuie să nu mai fie un obstacol în calea intervenției umanitare. Așadar, nu doar Consiliul trebuie să aibă dreptul de a decide asupra necesității unei intervenții umanitare. Realitatea a demonstrat faptul că de cele mai multe ori au apărut, datorită unor puternice conflicte de interese, neînțelegeri în ceea ce privește intervenția în anumite zone.

În orice caz, modificarea normelor de drept impune și o reconsiderare a structurilor cu putere decizională, în speță crearea unui „cod de conduită” pe care cei 5 membri cu drept de veto să îl utilizeze în procesul de luare a deciziilor în eventualitatea intervențiilor militare.

Dintre problemele cele mai stringente cu care se confruntă comunitatea internațională actuală amintim terorismul și normarea intervențiilor umanitare, concepte ce au atras și continuă să dezvolte noi polemici.

Garethe Evans, într-un discurs ținut în cadrul Universității Stanford a susținut că, dacă până la evenimentele de la 11 septembrie 2001, singura problemă a dreptului internațional a fost dreptul la intervenție militară, respectiv dreptul statelor sau organizațiilor internaționale de a iniția acțiuni coercitive împotriva guvernelor vinovate de violări masive ale drepturilor omului, ulterior a apărut o nouă problemă a comunității internaționale, și anume, războiul împotriva terorismului și astfel s-a necesitat o reevaluare a normelor și criteriilor de legitimitate și legalitate.

În planul securității internaționale schimbările survin într-un ritm accelerat, căutându-se permanent normarea noilor intervenții. Ceea ce îmi propun pe parcursul acestei lucrări este de a găsi răspunsuri concrete în ceea ce privește dreptul de intervenție umanitară.

Fostul secretar general ONU, Kofi Annan a ridicat problema intervenției umanitare atât în fața Adunării Generale din septembrie 1999 cât și în decembrie 2000, în discursul său de la premiile Nobel. Potrivit acestuia, „Dacă intervenția umanitară este un asalt inacceptabil asupra suveranității statale, cum vom putea răspunde unei Ruanda, Srebenica, unor violări masive și sistematice care afectează toate preceptele umanității noastre comune?…În mod sigur nici un principiu legal, nici măcar suveranitatea nu mai poate proteja crimele împotriva umanității”, respectiv, „suveranitatea statelor nu va mai constitui un scut pentru violările masive ale drepturilor omului”. Prin aceste afirmații, problematica privind dreptul de a interveni pe considerente umanitare capăta valențe juridice internaționale importante, însă ceea ce se dorește este reglementarea acestui tip de intervenție, și primul pas în acest sens îl reprezintă adoptarea unei definiții recunoscute din punct de vedere juridic, o decizie în cuprinsul căreia să se țină cont de ambiguitatea conceptului și de posibilitatea interpretării greșite a acestuia.

Dilemă a sistemului actual de relații internaționale, intervenția umanitară constituie unul dintre subiectele cele mai controversate ale dreptului internațional, tocmai din acest motiv, pe parcursul întregului capitol II și prin exemplificare în studiul de caz privind particularitățile intervenției în Libia, voi aduce argumente care vor conduce către un numitor comun.

Concluzionând aspectele analizate în acest prim capitol, putem afirma următoarele: deși principiul suveranității naționale și a neamestecului în treburile interne ale statelor rămân principii fundamentale ale dreptului internațional, așa cum sunt ele enunțate atât în Carta Națiunilor Unite cât și în convențiile aferente, totuși suveranitatea nu poate fi constituită ca pretext pentru genocid sau alte violări grave ale drepturilor omului. Se impune nu numai o reconsiderare a normelor internaționale dar și a principiilor care stau la baza legitimării intervențiilor militare internaționale. Deși nelegale în nenumărate rânduri, prin acționarea în afara normelor de drept internațional și fără acordul ONU, aceste intervenții sunt considerate legitime prin apărarea celei mai înalte valori, a umanității.

CAP.II. SECURITATEA UMANĂ ȘI

DREPTUL DE INGERINȚĂ UMANITARĂ

Relațiile internaționale se află într-o continuă evoluție. Odată cu aceasta au loc schimbări și în ceea ce privește tipurile de amenințări la adresa păcii și a securității internaționale. Acest fapt determină printre altele și reformarea conceptului de securitate. Cel mai nou dintre acestea este conceptul de securitate umană, ce a determinat transformări semnificative în relațiile dintre state. Atenția politicilor de securitate se mută dinspre stat spre individ, în detrimentul conceptului de suveranitate statală care nu mai este absolut. Comunitatea internațională devine garant al drepturilor omului, acesta fiind apărat chiar și împotriva amenințărilor care vin din partea propriului stat. Astfel a luat naștere cel mai important instrument juridic internațional de protecție a populațiilor împotriva oricăror amenințări care vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, și anume, responsabilitatea de a proteja.

Aceste schimbări reformează și dreptul de intervenție al comunității internaționale, folosindu-se chiar forța armată, împotriva unor state ce refuză să-și protejeze cetățenii.

Politica internațională a ONU se centrează pe asigurarea păcii și a securității internaționale, pe derularea unor relații pașnice și de cooperare între state, în momentul apariției divergențelor cerându-se a fi reglementate prin mijloace non-agresive, ce nu implică utilizarea măsurilor de constrângere armată. În cazul apariției unor conflicte armate sau alte situații care amenință pacea și securitatea internațională, Consiliul de Securitate al ONU este autorizat să folosească mijloace de constrângere ce nu implică forță armată pentru rezolvarea acestor evenimente. Însă, în momentul în care aceste mijloace nu dau curs rezolvării situației conflictuale, Consiliul de Securitate poate dispune aplicarea art.42 al Cartei ONU, prin care se poate recurge la mijloace de forță, inclusiv armată, pentru restabilirea sau menținerea păcii și a securității

internaționale.

Una din situațiile în care Consiliul de Securitate poate interveni este cauza umanitară. Acest drept de intervenție umanitară este însă controversat, deoarece se suprapune peste principii de jus cogens ale dreptului internațional, precum principiul suveranității statelor și principiul neintervenției.

Articolul 42 din Carta ONU prevede că în cazul în care Consiliul de Securitate va decide că măsurile prevăzute în art.41 s-au dovedit a fi neadecvate, el poate întreprinde, cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Aceste prevederi sunt aplicabile conflictelor internaționale și nu celor interne.

Însă, în contextul internaționalizării protecției drepturilor omului și al promovării securității umane ca valoare superioară securității naționale, intervenția Consiliului de Securitate într-un conflict intern este justificată de încălcarea normelor privind protecția internațională a drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar. De aici rezultă o altă justificare a dreptului de ingerință, și anume reducerea sferei de competențe interne a statelor și trecerea în sfera internațională a unei serii de probleme, în special a celor asumate prin tratate internaționale, cum ar fi protecția internațională a drepturilor omului.

Expresia „relații internaționale” este interpretată, în baza art.1 și 2 și a capitolului IX al Cartei ONU în sensul că un stat își pierde competența exclusivă asupra unor probleme interne ce urmează a fi reglementate potrivit dreptului internațional dacă, prin efectele sau repercursiunile ei, se răsfrânge asupra raporturilor internaționale.

Uneori, nici chiar conceptul de securitate umană, dublat de justețea apărării drepturilor omului și de principiul autodeterminării popoarelor nu instituie un cadru legitim clar al intervențiilor umanitare. Acest fapt este datorat în mare măsură, controverselor cu privire la legitimitatea ultimelor evenimente din plan internațional ce au fost supuse intervenției, ultima dintre acestea fiind asupra Libiei în anul 2011.

Deși în Carta ONU nu există nicio dispoziție expresă care să permită folosirea forței armate pentru protejarea drepturilor omului, totuși importanța actuală dată la nivel internațional acestei probleme, prin conceptul de securitate umană și larga aderare a statelor la tratatele privind protecția drepturilor omului au găsit justificări pentru ca ONU să-și asume această obligație, de a nu mai tolera crimele comise sistematic și masiv împotriva ființei umane, prin

încălcarea drepturilor omului și dreptului umanitar.

Astfel, intervenția armată umanitară sau operațiile militare umanitare au ca obiectiv atenuarea suferințelor umane provocate de conflictele armate internaționale sau interne, dar și de a preveni catastrofele umanitare ori de a limita pierderile și pagubele provocate de acestea, prin promovarea drepturilor omului în toate situațiile în care acestea sunt puse în pericol.

Încălcările grave ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului în conflictele armate sunt considerate amenințări la adresa păcii și a securității internaționale, astfel încât, dacă măsurile de constrângere fără folosirea forței armate nu sunt adecvate sau sunt insuficiente, Consiliul de Securitate poate dispune împotriva statului vizat orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate și chiar măsuri de limitare a suveranității statului respectiv, apreciindu-se că principiul respectării drepturilor omului este prioritar față de principiul suveranității.

2.1 Conceptul de securitate umană

Conceptul de securitate umană a început să fie promovat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu căderea blocului comunist și încetarea Războiului Rece, momente ce au condus către reformularea raporturilor internaționale și au determinat o transcendere a priorității de securitate dinspre stat spre individ.

Securitatea umană este un concept fundamental în societatea modernă, fiind definit pentru prima dată în cadrul Raportului pentru Dezvoltare Umană din 1994 ce aparținea Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Astăzi, securitatea umană este un concept deseori adus în discuție în cadrul diverselor dezbateri politice și este predat în majoritatea universităților din lume ca parte integrantă a studiilor asupra drepturilor omului, a relațiilor internaționale și a globalizării.

Respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului reprezintă fundamentul relației dintre securitatea umană și securitatea națională. Dacă securitatea națională contravine dezideratelor internaționale privind securitatea umană, acest fapt activează dreptul unor organisme internaționale, cum ar fi Consiliul de Securitate al ONU, de a lua măsuri pentru reașezarea politicii de

securitate din statul respectiv pe făgașul implementării și respectării drepturilor omului.

Prioritatea securității umane față de securitatea națională a declanșat, la nivel internațional, o nouă etapă în conceptualizarea dreptului de intervenție umanitară.

Securitatea umană privește în primul rând individul. Punerea în aplicare a acestui concept este foarte relevantă în domeniul intervențiilor umanitare, în condițiile în care acesta analizează cauzele adânc înrădăcinate ale crizelor umanitare și încearcă să ofere soluții pe termen lung.

Totuși, implementarea intervențiilor umanitare a născut importante controverse din cauza numeroaselor probleme pe care le-au ridicat, a proiectelor complet eșuate precum cazurile Srebenica și Somalia, dar și a consecințelor grave ale neintervenției, așa cum s-a întâmplat în Ruanda.

Multitudinea de dezbateri în acest sens l-au determinat pe fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan să lanseze o provocare la adresa comunității internaționale, pentru a găsi o nouă abordare a intervențiilor umanitare, care să preîntâmpine problemele inerente.

În 2001, ICISS a elaborat sub denumirea „Responsabilitatea de a proteja” un raport comprehensiv care detalia metodele prin care „dreptul la intervențiile umanitare” va fi exercitat. Acest document a fost considerat un triumf al conceptului de securitate umană, din moment ce se întemeia pe unele dintre cele mai importante principii ale sale. Astfel, documentul Națiunilor Unite afirma proprietatea binelui individual în fața intereselor de securitate ale statului. Mai mult, dacă securitatea individului va fi amenințată într-un fel de către propriul stat, autoritatea acestuia va trebui eliminată.

Ceea ce este însă îngrijorător în ceea ce privește acest concept de securitate umană este faptul că ar putea fi folosit drept pretext pentru ca statele puternice să intervină împotriva celor slabe. Astfel, s-a afirmat că doar statele puternice, în special cele occidentale, pot decide ce încălcări ale drepturilor omului pot justifica o derogare de la principiul neintervenției.

Controversele în acest sens sunt numeroase și vor continua să fie dezvoltate, însă importanța normării intervenției umanitare rămâne semnificativă.

Un nou tip de intervenție ce poate fi asociat celor umanitare îl reprezintă categoria operațiilor de securitate umană, concept aflat în strânsă legătură cu responsabilitatea de a proteja. Rolul acestor operații este de a asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor unor state care nu reușesc sau nu doresc să-i mai protejeze. Operațiile de securitate umană au un caracter aparte prin faptul că acestea se centrează pe om și pe asigurarea protecției acestuia. Pacea și stabilitatea constituie elemente ale securității umane, universul acestui concept fiind reprezentat de protecția ființei umane și a colectivității de apartenență a acestuia.

2.2 Intervenția umanitară sau neo-intervenționismul

Conceptul de intervenție umanitară își are originile în literatura dreptului internațional de la mijlocul secolului XIX, unele dintre primele reflecții teoretice în acest sens aparținând lui John Stuart Mill, în lucrarea sa, A Few Words on Non-Intervention, din anul 1859.

Prin intermediul acestei publicații, autorul distinge cazurile în care recurgerea la acțiuni militare este justificată, chiar prin utilizarea mijloacelor de forță, și condamnă conflictele în spatele cărora se află ambițiile teritoriale, scopurile imperialiste și interesele economice. Potrivit acestuia, punctul de pornire pentru intervenția umanitară îl reprezintă caracterul moral al acțiunii, adică întreaga comunitate internațională este chemată a interveni și a face tot ce este posibil pentru a împiedica producerea unor suferințe majore unei colectivități.

Principiul moralei la care această justificare face apel privește în mod direct unul dintre cele mai importante principii de drept internațional, și anume, necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale omului.

Drepturile omului ce se cer apărate sunt bazate pe dreptul internațional, iar acesta din urmă își are rădăcinile în recunoașterea universală a principiului moralității.

Comiterea unor grave încălcări a drepturilor omului în timpul conflictelor armate, dar și în timp de pace a adus spre analiză, în cadrul comunității internaționale, existența unui drept de intervenție umanitară, care implică, în mod paradoxal, stoparea violențelor prin utilizarea forței armate.

Avansarea acestei soluții nu reprezintă o noutate, conceptul de intervenție în forma sa cea mai pură, cu întrebuințarea forței armate în scop umanitar având antecedente istorice.

Până la apariția Organizației Națiunilor Unite, cele mai dese intervenții militare cu pretext umanitar au fost comise de către state, în mod individual sau colectiv. Exemple în acest sens sunt intervențiile Franței în Siria (1860) respectiv în Turcia (1877) și intervenția SUA în Cuba, din 1898. Acestea nu sunt însă evenimente singulare, după Primul Război Mondial înregistrându-se iarăși o serie de intervenții controversate precum intervenția Japoniei în Manciuria din 1933, războiul civil din Spania, în care au avut loc multiple intervenții militare străine și chiar intervenția Germaniei în Cehoslovacia în 1938 sub pretextul protejării germanilor sudeți aflați în pericol.

În această perioadă, conceptul de intervenție umanitară a fost alterat, prin folosirea sa, cu scopuri vădit expansioniste de către statele care au declanșat adevărate acte de agresiune.

Astăzi, intervențiile umanitare constituie unele dintre cele mai dificile examene pentru societatea modernă, edificată pe principiile suveranității, neintervenției și a neutilizarii forței.

Urmare a încălcării pe scară largă a drepturilor omului din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, comunitatea internațională s-a dedicat unei adevărate culturi a acestor drepturi, adoptând o serie de documente internaționale ce scot în afara legii genocidul, tortura și încălcarea flagrantă a drepturilor omului.

Ceea ce este problematic este faptul că acest principiu cu caracter umanitar intră în conflict cu normele imperative precum principiul suveranității și al neintervenției.

Prin asumarea obligațiilor internaționale, statele trebuie să își protejeze cetățenii, însă evenimentele recente precum cele înregistrate în fosta Iugoslavie, Somalia, Ruanda, Sierra Leone, Timorul de Est, Libia au demonstrat că statele însele, sub adăpostul suveranității își torturează și ucid proprii cetățeni. Aceste evenimente creează dilema referitoare la limita acceptabilă până la care principiile dreptului internațional protejează statele ce nu respectă drepturile omului și care sunt responsabilitățile celorlalte state și a comunității internaționale în ansamblu, pentru a acționa în vederea aplicării drepturilor omului la nivel mondial.

Susținătorii intervenției umanitare susțin faptul că există o obligație erga omnes de a respecta drepturile omului. De altfel, printre scopurile Națiunilor Unite identificăm în art.1 alin.(3), necesitatea de a se asigura „promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți”. Mai mult decât atât, în capitolul IX, intitulat Cooperarea economică și socială internațională, la art. 55 lit.c este înscrisă obligația de a veghea la „respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți”. Importanța acestei obligații este accentuată în următorul articol care nu lasă loc de interpretare.

Obligația față de umanitate care exista în trecut doar în planul moralității, este astfel transpusă normativ, dobândind forță juridică pentru toate statele membre ONU.

În caz de comitere a unor grave crime internaționale, în virtutea art.39, 41 și 42 ale capitolului VII din Carta ONU, Consiliul de Securitate este împuternicit a interveni asupra situațiilor care constituie o amenințare la adresa păcii, o încălcare a păcii sau o agresiune, situații care ar putea conduce la dezechilibre în ordinea internațională.

Comiterea unor atrocități împotriva unui număr mare de oameni reprezintă în mod cert o amenințare la adresa păcii, așadar implementarea unei rezoluții ONU constituie un demers normal.

Chiar dacă acest concept are rădăcini adânci, el este în forma sa actuală, nou și specific timpurilor actuale, devenind un aspect sofisticat și extensiv în materie de legalitate și etică.

Intervenția umanitară reprezintă o noțiune controversată a relațiilor internaționale, putând fi privită bilateral, pe de o parte ca instrument de implementare a drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar în cazul conflictelor armate și pe de cealaltă parte, ca o amenințare la adresa suveranității statului și implicit la adresa principiului neintervenției.

Intervenția umanitară nu a constituit o practică legitimă în timpul Războiului Rece, această atitudine schimbându-se în mod semnificativ imediat după 1990.

Summit-ul G-77 al celor mai sărace țări de pe glob a condamnat în repetate rânduri ideea intervenției pe considerente umanitare, afirmându-se că aceasta este doar o formă de imperialism a marilor puteri care își extind treptat influența asupra statelor mai puțin dezvoltate, ignorând și încălcând flagrant norme ale dreptului internațional.

Politizarea problematicii umanitare, tendința de a opera cu concepte nedefinite s-ar putea repercuta în mod nefericit asupra relațiilor internaționale.

Pentru a limita eventualele abuzuri sub pretextul dreptului de intervenție umanitară, problema ar trebui reglementată din punct de vedere juridic.

În mod sigur, simpla definire corectă a termenului de intervenție umanitară ar duce la clarificarea multor situații ambigue și ar contribui la realizarea obiectivelor dreptului internațional umanitar.

Elaborarea cadrului juridic referitor pentru intervenția umanitară va trebui realizată în urma unor dezbateri care să ia în calcul toate implicațiile unei operațiuni umanitare, fie atât pozitive cât și negative.

Soluția intervenției umanitare, decurgând dintr-un pretins drept de ingerință fondat pe primatul raporturilor juridice care au în centrul lor respectul persoanei umane, superioare chiar raporturilor de drept internațional public, necesită, deci, a fi riguros examinată.

Definirea acestui concept este imperios necesară a se face în detaliu, pentru a se evita în viitor demararea unor intervenții a căror legalitate ar putea fi contestată, precum și abuzurile unor state asupra altora sub pretextul intervenției umanitare.

În cadrul comunității internaționale au fost elaborate de-a lungul timpului atât argumente cât și contra-argumente referitoare la intervenția umanitară, însă nu s-au adoptat documente care să reglementeze această problemă din punct de vedere juridic. Din acest motiv, chestiunea intervenției umanitare rămâne una de actualitate, la care vor trebui găsite soluții viabile.

2.2.1 Definirea intervenției umanitare

Dreptul umanitar de ingerință a reprezentat la început o inițiativă a organizațiilor non-guvernamentale precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii, transformându-se ulterior într-o chestiune de stat.

Un sens mai restrâns și de asemenea, mai vechi al intervenției avea în vedere posibilitatea ingerinței unui stat pentru salvarea numai a propriilor cetățeni aflați în pericol pe teritoriul altui stat, în virtutea dreptului de protecție a cetățenilor săi, însă acest concept a evoluat și a cunoscut permanent noi direcții de implementare, oferindu-ne astăzi o nouă abordare. Astfel, conform specialiștilor în domeniu, intervenția cu titlu umanitar este reprezentată de un ansamblu de acțiuni, mergând până la folosirea forței armate, exercitate de un grup de state asociate ad-hoc sau formalizat în cadrul unei organizații internaționale, în numele comunității internaționale, cu scopul de a pune capăt violărilor masive și sistematice ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ale populației de pe un anumit teritoriu al unui stat, inclusiv în cazul în care aceste violări sunt rezultatul acțiunilor întreprinse de însuși statul ce exercită autoritatea asupra acelui teritoriu și chiar dacă acele persoane sunt proprii săi cetățeni.

Avându-se în vedere definiția dată, s-au ridicat de-a lungul vremurilor o serie întreagă de obiecții în ceea ce privește gradul de legalitate și interesele ascunse ale statelor ce intervin pe astfel de considerente. Ceea ce rezultă este faptul că intervenția nu este în mod obligatoriu ilegală, dar cu siguranță constituie o derogare de la normele convenționale de conduită în relațiile internaționale.

Deși potrivit documentelor internaționale ce reglementează relațiile dintre state, orice intervenție umanitară executată prin mijloace coercitive este în primul rând ilegală, în prezent există un puternic curent de opinie, atât în rândul juriștilor, al politicienilor, cât și al opiniei publice ce susține intervenția în scopuri umanitare.

O definiție imparțială și nepolitică a acțiunilor umanitare aparține Comitetului Internațional al Crucii Roșii care a înțeles să definească acest concept ca reprezentând acea gamă de activități care previn și reduc suferința umană. Este un fapt normal și specific naturii umane de a întreprinde acțiuni umanitare, întrucât umanitatea nu poate rămâne detașată și nepăsătoare în fața unor astfel de evenimente violente.

Ca orice concept, practica referitoare la dreptul de intervenție umanitară a ridicat opinii divergente, atât de susținere cât și de respingere. Două aspecte cheie sunt urmărite în acest sens, și anume, legalitatea și legitimitatea intervențiilor umanitare.

Până în prezent, au fost formulate cinci obiecții majore la adresa legitimării practicii intervențiilor umanitare prin forță, astfel:

În cele mai multe cazuri, statele nu intervin, în principal, pentru rațiuni umanitare ci din nefericire jocul de interese constituie un element declanșator al acestora;

Intervențiile umanitare nu ar trebui legitimate ca o excepție de la principiul neagresiunii întrucât în acest mod se creează posibilitatea unor state de a utiliza excesiv și abuziv dreptul la autoapărare prevăzut în articolul 51 al Cartei ONU, în special în lipsa unui mecanism imparțial care să decidă când și în ce împrejurimi o intervenție poate fi considerată permisă. Motivele umanitare pot constitui în orice moment un pretext al dreptului de intervenție pentru implementarea propriilor interese, transformându-se, așa cum autorul s-a exprimat plastic, într-o armă a statelor puternice împotriva celor slabe;

Aplicarea în mod selectiv a principiului intervenției umanitare în funcție de gradul în care sunt satisfăcute anumite interese ale statelor intervenționiste;

Lipsa consensului în ceea ce privește principiile care trebuie să fundamenteze aplicarea intervenției umanitare. Subiectul unei intervenții umanitare este unul foarte dificil de abordat, lipsa unei decizii comune și a interpretării eronate conducând către subminarea ordinii internaționale;

Intervențiile umanitare prezintă un risc la adresa propriilor militari, unul pe care statele nu și-l pot asuma pur și simplu fără o deliberare îndelung analizată. Cetățenii sunt responsabilitatea exclusivă a statelor lor, iar orice entitate exterioară nu poate interveni moralmente decât în momentul în care solicitarea vine din interiorul statului vizat.

Ca o reacție împotriva acestor obiecții, o serie de teoreticieni susțin că statele au atât un drept legal cât și o obligație morală de a interveni în cazuri excepționale, care constituie în mod flagrant violări ale unor standarde minime de respectare a drepturilor omului.

În cele din urmă, în prezent se pare că există mai mulți adepți ai intervenționismului decât cei care consideră că intervențiile umanitare contravin unor principii fundamentale și astfel le clasifică pe acestea ca fiind ilegale.

2.2.2 Componentele intervenției umanitare

Având în vedere cele susținute anterior, identificăm în cadrul noului concept două componente majore ce guvernează operațiile cu o abordare umanitară. Aceste acțiuni se divid în funcție de natura lor ca fiind atât de ordin defensiv cât și ofensiv, în același timp legitimate prin normele dreptului internațional și cel mai important, prin respectarea unor condiții.

În ceea ce privește componenta defensivă a intervențiilor umanitare, acestea fac trimitere către:

Implicarea și implicit apărarea acelor părți care nu au posibilitatea de a se autoapăra, fiind considerate victime ale atacurilor armate;

Reprimarea încălcărilor masive a valorilor și drepturilor fundamentale ale omului, în această categorie amintind epurările etnice, genocidul, tortura și celelalte crime la adresa umanității;

Încercarea comunității internaționale de a forma un cadru de securitate acceptabil și de ce nu, ridicat pentru victimele supuse violențelor.

Aceste stipulări exclud în mod evident folosirea forței pe alte considerente decât cele care aparțin de drept spectrului umanitar. Așadar, intervenția într-un stat care se face pentru anumite interese, precum dezvoltarea unei poziții strategice și nu pentru apărarea unor drepturi aflate în pericol, nu poate fi legitim luată în considerare în aria impusă de componenta defensivă.

Din punct de vedere a celei de-a două componente, intervenția umanitară poate fi desemnată ca fiind ofensivă în următoarele cazuri:

Este îndeplinită de către statele neimplicate în mod direct în conflict și care nu au fost subiect al atacurilor;

Conflictul din cadrul statului supus intervenției se află în plină desfășurare, situația gravă a evenimentelor cerând atenția comunității internaționale.

Într-o societate modernă în care utilizarea forței nu mai reprezintă un mijloc de înfăptuire a legii, cerându-se din ce în ce mai mult o relație bazată pe colaborarea dintre state și întărirea relațiilor diplomatice, apar în mod flagrant situații ce necesită noi abordări. Intervenția umanitară, așa cum am arătat, poate îmbrăca atât o formă defensivă, cât și o formă ofensivă, de impunere. Modul de gestionare a noilor situații, primariatul umanității în fața atrocităților comise de către unele state constituie adevărate teste pentru comunitatea internațională.

2.2.3 Criteriile de legalitate privind intervenția umanitară

Așa cum se arată în preambulul Cartei ONU și în art.1(3), 55, 56, rolul principal al ONU este acela de a menține pacea și securitatea internațională, la care se adaugă promovarea drepturilor omului. Aceste preocupări aduc însă cu sine constrângeri substanțiale cu privire la folosirea forței armate în raporturile internaționale, realizându-se obligația de a se respecta autorizarea prealabilă a Consiliului de Securitate.

De-a lungul timpului au fost conturate mai multe obiecții la adresa acestui fapt, adepții drepturilor de intervenție afirmând că dacă ONU nu este în măsură să întreprindă măsuri pentru a stopa sau pentru a preveni violarea drepturilor omului, așa cum a fost cazul în timpul Războiului Rece, statele au dreptul să intervină prin utilizarea forței pentru a reduce suferința umană. În acest sens, unele state pun sub semnul întrebării necesitatea ca astfel de acțiuni să aibă nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate. Cu toate acestea, intervenția umanitară, în concordanță cu Carta Națiunilor Unite, trebuie să urmeze procedura acordului prealabil al Consiliului de Securitate.

Această instituție de o importanță extraordinară constituie autoritatea legitimă în afacerile internaționale contemporane, în materie de folosire a forței armate. Prevederile capitolului VII ale Cartei ONU conferă acestui Consiliu autoritatea legală de a autoriza sau nu o intervenție armată.

Pentru a se oferi un răspuns coerent în privința legalității intervenției umanitare și ale altor tipuri de intervenție militară specifice perioadei post-Razboi Rece, Guvernul Canadei, la inițiativa Ministrului de Externe Lloyd Axworthy, cu sprijinul fundațiilor americane, al guvernului britanic și al celui elvețian, a fost stabilită Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitatea Statului (The International Commission on Intervention and State Soverignty). În cadrul acestor întruniri au fost formulate și criteriile pentru intervenția militară cu caracter umanitar, respectiv: justa cauză, intenția corectă, intervenția ca ultim resort, proporționalitatea ,legitimitatea autorității care efectuează intervenția, evaluarea unor șanse rezonabile de reușită ale intervenției.

Cauza justă. Motivul intervenției trebuie să rezide în:

Pierderi masive de vieți omenești ca rezultat deliberat ale acțiunilor unui stat, ale neglijenței acestuia sau a imposibilității de a-și mai proteja proprii cetățeni;

Purificarea etnică la scară largă, ce poate fi efectuată prin acte de genocid, expulzare forțată, acte violente sau violuri.

Intenția corectă.

Scopul și nu pretextul unei intervenții umanitare trebuie să fie acela de a opri suferința. Însă, de cele mai multe ori, intervenția statelor puternice este guvernată de raționamente geopolitice suprapuse pe necesități economice care țin de domeniul jocului de interese. Acestea se realizează sub pretextul dorinței de restabilire a unui climat de securitate pentru populația în cauză.

Pentru a se pune capăt acestor fapte și pentru a se îndeplini criteriul sus-menționat, sunt necesare următoarele condiții:

Intervenția militară să aibă un caracter multilateral, așadar, să nu fie rezultatul acțiunii unui singur stat;

Să existe sprijinul populației în favoarea căreia se intervine.

Intervenția ca ultim resort.

Intervenția cu mijloace militare constituie o soluție doar în momentul în care toate celelalte instrumente politico-diplomatice au fost epuizate. Cu alte cuvinte, aplicarea art. 42 al cap.VII din Carta ONU reprezintă o consecință directă și imediată a nerespectării prevederilor art.41 ale aceluiași document.

Mijloace proporționale.

Durata și intensitatea intervenției vor fi elemente direct proporționale și minime cu putință atingerii obiectivelor umanitare. De asemenea, tot în acest sens, se va avea în vedere evaluarea consecințelor intervenției și impactul asupra populației.

Legitimitatea autorității care efectuează intervenția.

Statele membre ale comunității internaționale și-au exprimat voința ca intervențiile militare să fie rezultatul autorizării Consiliului de Securitate. Însă, urmare a intervenției NATO în Kosovo fără consimțământul Consiliului, s-a ridicat următoarea problemă: Această structură care s-a dovedit de multe ori ineficientă trebuie să fie ultima sau singura autoritate în acest sens?

Nu este de uitat faptul că grupul P5 format din membrii permanenți cu drept de veto ai Consiliului de Securitate sunt state foarte puternice, cu un impact extraordinar asupra evenimentelor globale. Aceste state au un scop declarat comun, însă sunt diferite în ceea ce privește modul de raportare privind intervențiile internaționale. Dacă Franța, Marea Britanie și Statele Unite acceptă la modul general ideea intervenției, dar devin foarte selective în privința implicării efective, China și Rusia au o abordare mult mai specifică, bazată pe convingeri individuale și pe ceea ce numim generic raisons d’etat.

Tocmai din acest motiv, se dorește adoptarea, așa cum a fost propus de către Franța, a unui set de norme care să vizeze criteriile intervențiilor umanitare, cele mai sensibile din punct de vedere propriu.

Evaluarea unor șanse rezonabile de reușită ale intervenției.

Intervenția militară va avea loc doar dacă șansele de reușită ale acțiunilor vor fi considerate rezonabile. De altfel, un alt aspect urmărit este acela de a nu transforma această intervenție într-un conflict de amploare. Tocmai din acest motiv, cu siguranță nu vom putea fi martori, cel puțin într-un viitor apropiat la o intervenție împotriva unui membru permanent.

După cum se poate observa, statuarea intervențiilor umanitare în spectrul legal al dreptului internațional poate cunoaște o analiză profundă și o largă abordare. Nu este un fapt simplu a decide când și cum se poate interveni, întrucât întotdeauna vor exista o serie de factori care vor influența aceasta, pornind chiar de la discuția legalității acțiunii în cauză.

Menținerea păcii și securității internaționale și promovarea drepturilor omului constituie idealurile cele mai înalte ale comunității internaționale, idealuri clădite nu pe ceea ce conferă legalitate intervenției umanitare ci pe acțiunile legitime ale unor actori internaționali.

Discuția privind dezvoltarea unui drept de intervenție umanitară va cunoaște în mod sigur o gamă largă de opinii care o vor susține dar în aceiași măsură vor aduce și critici. Depinde însă cum vor înțelege majoritatea statelor acest nou concept.

2.2.4 Legitimitatea intervenției umanitare.

Principiile suveranității și neintervenției rămân principii fundamentale ale dreptului internațional, dar odată cu dezvoltarea unor noi situații internaționale, a început să se contureze, în special în rândul statelor occidentale o tendință în plină evoluție. Aceasta este formată din credința că principiile pot fi și sunt încălcate de către comunitatea internațională în cazuri excepționale, când se constată o încălcare a drepturilor omului.

În acest sens se creează o dualitate a două elemente ce guvernează intervențiile, și anume legalitatea și legitimitatea acțiunilor umanitare ce presupun uzul de forță.

Chiar dacă intervențiile ce au avut loc în perioada de după Războiul Rece sugerează o întărire a voinței de legitimare a intervențiilor umanitare de către majoritatea statelor, este de remarcat faptul că nici una dintre aceste intervenții nu a fost legitimată de către Consiliul de Securitate al ONU exclusiv ca intervenție umanitară.

Tocmai din acest motiv, este deosebit de importantă formarea unor norme de drept internațional în vederea legitimării intervențiilor umanitare. În conținutul acestor norme trebuie incluse și situațiile în care intervenția militară poate fi legitimă, și anume:

Violări masive ale drepturilor omului în cadrul unui stat care nu vrea sau nu mai este în măsură de a-și proteja proprii cetățeni;

Toate mijloacele non-militare au fost epuizate sau când urgența situației ar face inefectivă sau tardivă o atare măsură;

Când intervenția militară are șanse mari de a pune capăt încălcării drepturilor omului;

Când mijloacele militare sunt adecvate scopului și sunt proporționale cu situația dată;

Când acțiunile de ordin militar nu provoacă un mai mare rău decât cel pe care intenționează să îl stopeze.

Capitolul VII al Cartei ONU împuternicește Consiliul de Securitate să autorizeze acțiuni de impunere prin forță armată doar în cazurile în care se constată o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, ori, cumulul de violențe și tulburări ce se răsfrâng în mod direct asupra umanității provocând grave încălcări ale drepturilor omului constituie în mod categoric o amenințare. Din acest motiv, trebuie imperios a se găsi o cale de definire și normare la nivel mondial a unor serii de reguli ce formează dreptul de intervenție umanitară.

Însă intervențiile umanitare ce presupun folosirea forței armate pot promova valorile umanitare? Sigur că opiniile sunt împărțite, însă scopul acestor acțiuni determină caracterul intervențiilor, ducând către rezultate pe termen scurt precum reducerea sau stoparea imediată a suferințelor umane prin oprirea genocidului și crimelor în masă și prin distribuția de ajutoare umanitare civililor surprinși în zonele de conflict, dar și rezultate pe termen mediu și lung materializate prin facilitarea activităților post-conflict și prin politici viabile de reconstrucție națională.

Așadar, intervențiile umanitare în care se utilizează forța armată trebuie astfel planificate încât durata intervenției militare propriu-zise să fie cât mai scurtă și să conducă la înlăturarea cauzei abuzurilor la adresa drepturilor omului, etapa de reconstrucție sau cea post-conflict având un rol deosebit de important în finalizarea cu succes a intervenției.

2.2.5 Intervenții umanitare cunoscute pe scena internațională în perioada de după Războiul Rece.

În timpul Războiului Rece două intervenții militare în scop umanitar sunt marcante pe scena internațională, și anume: intervenția Tanzaniei împotriva guvernului din Uganda, condus de către Idi Amin, care timp de opt ani și-a înlăturat în mod violent oponenții politici cauzând astfel pierderea a peste 300.000 de vieți omenești și intervenția Vietnamului în Cambodgia, împotriva guvernului instituit de către Khmerii Roșii, care imediat după preluarea puterii, în aprilie 1975, se consideră că ar fi responsabili de uciderea a peste 2 milioane de persoane în circa 3 ani și jumătate de dominație politică.

În pofida nivelului extrem de ridicat al încălcărilor flagrante ale drepturilor omului, nu s-au luat măsuri care să implice acțiuni întrunite, rămânând ca, statele intervenționiste să rezolve situația în mod individual.

Deși, în mod vizibil, acțiunile întreprinse de către cele două state au avut un caracter umanitar, acestea și-au legitimat acțiunile prin prisma prevederilor art.51 al Cartei ONU, intervenind în scop de autoapărare ca urmare a unor incursiuni ale unor grupuri armate pe teritoriul celor două.

Reținerea statelor intervenționiste de a declara motivele de natură umanitară ale acțiunilor lor a fost bazată pe prezumția că interesele lor de securitate prevalau asupra motivelor de natură umanitară, adică stoparea uciderii în continuare a unui număr semnificativ de civili.

Comunitatea internațională a reacționat în mod diferit asupra celor două intervenții, fapt explicat prin imperativele politice și strategice ale acelei perioade caracterizate de bipolaritatea mediului internațional. Deși au încălcat aceleași reguli de drept internațional – al suveranității, al neintervenției și neutilizării forței, acțiunile Tanzaniei, respectiv ale Vietnamului au fost percepute diferit. Încă o dată s-a demonstrat că orice inițiativă bazată pe uzul de forță poate fi atât tolerată cât și condamnabilă în funcție de interesele actorilor puternici.

Dacă înlocuirea regimului Idi Amin nu a ridicat obiecții la nivel internațional, ba dimpotrivă noul regim din Uganda a cunoscut o afirmare puternică pe scena internațională, beneficiind chiar de sprijin financiar din partea mai multor state, nu același lucru îl putem afirma despre intervenția Vietnamului în Cambodgia, care a dus la răsturnarea regimului Pol Pot. Datorită acțiunilor sale, Vietnamul a fost îndelung criticat de către statele occidentale, îndeosebi de către SUA și China care au clasificat acest stat ca fiind un agent al imperialismului sovietic.

După încheierea Războiului Rece intervențiile umanitare s-au desfășurat într-un mediu strategic diferit și complex definit în mare parte de lipsa antagonismelor ideologice care guvernau până în acel moment și de creșterea acțiunilor militare ce au avut ca rezultat „ascuns” promovarea propriilor interese.

În acest context, încercarea de a justifica intervențiile umanitare în situațiile în care suferința umană constituie o amenințare la adresa securității internaționale a fost utilizată într-o serie de intervenții asupra unor state precum Liberia, Irak, Somalia, Ruanda, Kosovo și Timorul de Est, în ordinea cronologică a acestora.

Deși, inițial intervențiile umanitare bazate pe respectarea dreptului internațional au reprezentat o preocupare a statelor occidentale, a existat un caz în care un grup de state africane (ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) au intervenit în Liberia în 1990 pentru a opri o criză umanitară majoră în situația în care Consiliul de Securitate al ONU nu se sesizase anterior.

Această intervenție s-a realizat în condițiile în care nu a existat o rezoluție adoptată în baza Capitolului VII al Cartei. Abia ulterior ONU a adoptat o rezoluție, legitimând intervenția.

Deși, în mod ideal, intervențiile umanitare ar trebui să aibă loc sub stindardul Consiliului de Securitate al ONU, care să le asigure legitimitatea, au existat totuși situații în care statele vecine au trebuit să acționeze atunci când ONU a eșuat în exercitarea funcției de garant al respectării drepturilor omului. De altfel, situațiile în care Consiliul de Securitate a întârziat în a lua o decizie în ceea ce privește intervenția cu scopuri umanitare au fost numeroase, fapt datorat conflictului de interese din acest grup.

Astfel, după sfârșitul războiului împotriva Irakului din 1991, cunoscut ca și operațiunea Desert Storm, o serie de presiuni ce au venit în principal din partea mass-mediei și a opiniei publice asupra guvernelor din țările occidentale au determinat intervenția forțelor militare ale SUA, Marii Britanii, Franței și Olandei pentru a se asigura o zonă de protecție pentru populația civilă kurdă la granița Irakului cu Turcia. Aflându-se în fața unei crize de amploare a refugiaților kurzi cauzată de acțiunile represive la care aceștia erau supuși de către regimul lui Saddam Hussein, Rezoluția nr.688 din 5 aprilie 1991 a Consiliului de Securitate al ONU a identificat aceste fapte ca reprezentând o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Însă această rezoluție nu a fost aprobată în baza Capitolului VII al Cartei ONU, intervenția fiind privită în viziunea Rusiei, Chinei și altor câteva state membre nepermanente drept un element controversat; așadar nu a existat o autorizare explicită a utilizării mijloacelor militare pentru a proteja populația kurdă din nordul Irakului.

Deși Consiliul de Securitate al ONU a refuzat emiterea unui mandat care să permită o intervenție militară internațională în nordul Irakului, statele occidentale și-au justificat acțiunile prin adoptarea Rezoluției nr.688. În cele din urmă, această încercare de a legitima intervenția militară a fost admisă în mod tacit de către comunitatea internațională, existând convingerea că o întârziere datorată îndoielii legalității operațiunilor nu avea un alt efect decât acela de a

mări considerabil numărul victimelor în rândul populației civile kurde.

Spre deosebire de situația din nordul Irakului, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat în unanimitate de voturi intervenția militară a SUA în Somalia, creându-se în acest mod un mediu sigur pentru acordarea ajutorului umanitar unui stat care în decursul istoriei sale a cunoscut o serie neîntreruptă de războaie civile cauzatoare de dezastre umanitare.

De altfel, Somalia nu a reușit nici până astăzi să devină un stat stabil, chiar în momentul intervenției cunoscută ca UNOSOM (United Nations Operation în Somalia) neexistând un guvern legitim în funcțiune, așadar intervenția umanitară nu a fost privită ca subminând principiile suveranității și neintervenției.

Intervenția în Somalia a avut ca punct de plecare Rezoluția nr.794 aprobată de Consiliul de Securitate, în baza Capitolului VII al Cartei ONU, în 3 decembrie 1992. Prin intermediul acesteia, Consiliul autoriza folosirea oricăror mijloace necesare pentru asigurarea distribuirii ajutorului umanitar populației somaleze, inclusiv folosirea forței militare. În acest moment, UNOSOM a fost înlocuită cu UNITAF (UN International Task Force). Operațiunea Restore Hope își propunea căutarea unei negocieri a unei păci între principalele două grupări aflate în conflict, cea condusă de președintele Ali Mahdi și cea contestatară condusă de Farah Aidid.

Rezoluția amintită a reprezentat un punct de cotitură în practica existentă până atunci întrucât în conținutul acesteia era exprimată în mod explicit relația directă dintre modul de guvernare internă a statelor din zona de la sud de Sahara și conceptul mai larg al securității statelor și populației din acea regiune.

Încă o dată, pentru a se evita stabilirea unui precedent pentru viitoarele intervenții în scopuri umanitare, situația din Somalia a fost definită ca fiind una excepțională, rezultat al sentimentelor de compasiune din partea cetățenilor americani. Însă odată cu uciderea a 18 militari americani de către gherilele somaleze și doborârea a două elicoptere în capitala Mogadishu acest sentiment a dispărut, ba chiar la presiunea opiniei publice americane forțele SUA au fost retrase din această zonă.

Un alt episod de teroare îl reprezintă evenimentele din Ruanda, unde timp de 100 de zile, între 6 aprilie și 19 iulie 1994, o elită politică, Hutu, a instigat la uciderea în masă a 800.000 de persoane de etnie Tutsi.

Acest genocid de mare amploare a lăsat o amprentă puternică în istoria omenirii. ONU, în virtutea statutului său de organizație universală, apărătoare a drepturilor omului, a păcii și securității, considerată a fi cel mai abilitat organism de soluționare a conflictelor a intervenit mult prea târziu și cu un număr redus de

forțe pentru o situație de o asemenea amploare.

Organizația Națiunilor Unite avea la momentul respectiv desfășurată în Ruanda misiunea UNAMIR (United Nations Assistance Mission for Rwanda) de menținere a păcii, condusă de către generalul Romeo Dallaire. Datorită faptului că nu dispuneau de aprobările necesare implicării în conflict și opririi efective a violențelor, membrii misiunii au asistat neputincioși la uciderea civililor.

Dacă motivele ce au condus la intervențiile din nordul Irakului și Somalia pot fi apreciate ca fiind inițiative americane, nu putem spune același lucru despre intervenția franceză controversată în Ruanda în iulie 1994.

După evenimentele sângeroase din Somalia în care militari americani au devenit victime, SUA nu a mai avut același avânt în exprimarea sentimentelor de umanitate.

Rezoluția 929 din 1994 nu a condus către aprobarea unui mandat de intervenție întrucât 5 membri ai Consiliului de Securitate s-au abținut de a o vota considerând că Franța ar manipula sentimentele umanitare ale comunității internaționale pe alte considerente, în principal de urmărire a intereselor naționale.

Acest eșec de a stopa genocidul demonstrează limitele statelor ca apărători ai drepturilor omului. Din acest motiv se cere o reconsiderare a dreptului de intervenție. Amploarea evenimentului din Ruanda îl situează drept cel mai sângeros eveniment din secolul XX.

Dacă intervenția franceză în Ruanda a fost considerată drept prea târzie și de prea scurtă amploare, intervenția NATO în Kosovo, în 1999, a fost îndelung criticată ca fiind disproporționat de puternică și inițiată prea repede, chiar înainte de epuizarea tuturor celorlalte instrumente de soluționare a crizei.

Problema care s-a pus este dacă NATO a utilizat cele mai potrivite mijloace pentru a se asigura îndeplinirea obiectivelor umanitare pe care și le-a propus Alianța la începutul intervenției sau dacă dimpotrivă, campania de bombardamente aeriene însăși a creat chiar catastrofa umanitară pe care NATO ar fi dorit să o prevină prin utilizarea forței.

Există trei argumente aduse pentru a se justifica utilizarea forței în decizia NATO: în primul rând s-a susținut că acțiunile sârbilor în Kosovo creaseră o urgență umanitară majoră, aceste acțiuni încălcând în mod flagrant o serie întreagă de angajamente internaționale acceptate de către Iugoslavia. În al doilea rând, guvernele țărilor membre NATO au susținut că sârbii începeau să comită din nou crime împotriva umanității, incluzând posibil și genocidul. Învățând din cazurile evenimentelor ce au avut loc în Croația și Bosnia-Herțegovina, conducerea Alianței Nord-Atlantice era decisă să nu mai accepte încă o epurare etnică. În al treilea rând, se susținea că utilizarea forței militare de către regimului Miloșevici, împotriva kosovarilor albanezi, sfida normele generale cu privire la drepturile omului și că NATO avea obligația morală de a opri aceste acțiuni, în caz contrar putând fi considerată complice la atrocitățile produse de sârbi.

Modul de derulare a intervenției, prin bombardamentele ce au durat 78 de zile, mai exact între 24 martie și 11 iunie 1999, au ridicat o serie de critici atât din partea unor personalități precum Mary Robinson, comisarul ONU pentru drepturile omului cât și a organizației non-guvernamentale Human Rights Watch care au acuzat Alianța de încălcări ale dreptului internațional privind protecția civililor în conflictele armate.

De altfel, state precum Rusia și China considerau situația din Kosovo ca fiind o problemă internă ce ține de competența Iugoslaviei, așadar nefiind o preocupare legitimă a Consiliului de Securitate al ONU. Totuși, acestea au fost de acord cu Rezoluția 1199, emisă în baza Capitolului VII al Cartei ONU, prin care se cerea în mod imperios Iugoslaviei să înceteze represiunile împotriva albanezilor kosovari, fără însă a autoriza în mod explicit utilizarea forței.

După derularea bombardamentelor s-a ajuns la un acord între părțile implicate, legitimat prin Rezoluția 1244, ceea ce a dus la concluzia că în mod tacit comunitatea internațională a legitimat intervenția NATO atât din punct de vedere legal cât și moral.

„Kosovo a fost o răscruce de drumuri, în ceea ce privește dreptul internațional. Din cauza membrilor cu drept de veto, Consiliul de Securitate al ONU este în mod clar incapabil să acționeze în situații de criză. Intervenția umanitară a NATO în Kosovo ne oferă șansa de a discuta asupra principiului de suveranitate statală din alte puncte de vedere”, considera Joseph Marko, expert în drept internațional.

Anul 1999 a însemnat de asemenea și anul intervenției Australiei în Timorul de Est, autorizată de Rezoluția nr.1264, o rezoluție sprijinită chiar și de actori puternici precum Rusia și China, state care sunt cunoscute ca având, în general o atitudine strict rezervată în ceea ce privește crearea de precedente care să supună principiile suveranității și neintervenției. Acest fapt s-a datorat consimțământului guvernului indonezian pentru a se interveni, rezultat obținut în urma unor puternice presiuni de factură financiară exercitate de către SUA.

Modul în care întreaga comunitate internațională a înțeles să răspundă în fața celor două crize umanitare majore din 1999 subliniază încă o dată ambiguitățile sistemului legal și instituțional în vigoare.

Având ca puncte de referință aceste evenimente, putem concluziona faptul că alegerea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea obiectivelor umanitare ale unei intervenții constituie un factor determinant pentru asigurarea legitimității oricărei intervenții în scopuri umanitare.

2.3. Responsabilitatea de a proteja-fundament legal pentru intervenția umanitară

Ca o necesitate de a transpune în plan principal securitatea indivizilor și a comunităților, în urma raportului Comisiei Internaționale cu privire la Intervenție și la Dreptul Statelor la Suveranitate, între 14-16 septembrie 2005, la New York a avut loc Summitul Mondial al Adunării Generale a ONU, o întâlnire la care au luat parte șefi de state și de guverne din toate cele 192 de state membre (la acel moment) ale Organizației Națiunilor Unite.

Scopul acestei adunări și punctul final l-a constituit acordul delegațiilor participante asupra documentului intitulat 2005 World Summit Outcome, adoptat la 16 septembrie de către Adunarea Generală ONU prin Rezoluția 60/1.

Printre temele majore abordate în sens larg de către documentul sus menționat se numără: dezvoltarea, sănătatea, mediul, asistența umanitară, terorismul, dar și responsabilitatea de a proteja, o normă nouă de drept internațional ce se adresează eșecului comunității internaționale de a preveni și stopa genocidul, crimele de război, purificarea etnică sau crimele împotriva

umanității.

“Fiecare stat în parte are responsabilitatea de a-și proteja populația de genocid, crime de război, crime împotriva umanității și purificare etnică[…] Recunoaștem existența acestei responsabilități și vom acționa ca atare.”

Acest concept a cunoscut o importanță extraordinară și o recunoaștere imediată în plan internațional, așa cum bine a subliniat și secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon într-un discurs din 2008: “conceptul responsabilității de a proteja se bucură de recunoașterea supremă în cadrul Națiunilor Unite, având deja propriul acronim.”

Substanța acestui concept derivă din conținutul articolului 139 al aceluiași document, potrivit căruia: „Comunitatea internațională, prin Organizația Națiunilor Unite, are de asemenea responsabilitatea de a utiliza mijloacele diplomatice și umanitare adecvate, precum și alte mijloace pașnice, în concordanță cu Capitolele VI și VII din Carta Națiunilor Unite, pentru a ajuta la protejarea populațiilor împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice sau a crimelor împotriva umanității. În acest context, comunitatea internațională este pregătită să acționeze în mod colectiv, într-o manieră oportună și decisivă,[…] de la caz la caz și în cooperare cu organizațiile regionale relevante, dacă mijloacele pașnice sunt inadecvate și autoritățile naționale eșuează în mod vizibil în protejarea populațiilor împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice sau a crimelor împotriva umanității.”

Așadar, responsabilitatea de a proteja aparține atât statelor suverane, cât și comunității internaționale. În măsura în care statele nu sunt capabile sau pur și simplu nu doresc să-și exercite această responsabilitate, comunitatea internațională este îndreptățită să intervină, cu prioritate prin mijloace pașnice, pentru a stopa abuzurile comise de respectivele state împotriva propriilor cetățeni.

Această normă nouă de drept internațional este definită de două principii, și anume:

(1) Suveranitatea statală implică responsabilitate, iar responsabilitatea primară pentru protejarea cetățenilor aparține statului însuși.

(2) Atunci când o comunitate are de suferit, urmare a conflictului intern, insurgenței, represiunii sau eșecului statal, iar statul în cauză nu poate să prevină sau să oprească crimele și abuzurile, principiul non-intervenției cedează în favoarea responsabilității internaționale de a proteja.

De asemenea, responsabilitatea de a proteja implică și următoarele trei responsabilități distincte:

(a) responsabilitatea de a preveni;

(b) responsabilitatea de a reacționa printr-un răspuns materializat prin măsuri adecvate dar care pot include și măsuri coercitive precum sancțiuni sau intervenții militare;

(c) responsabilitatea de a reconstrui prin acordarea unei asistențe ulterioare în special intervenției.

Consiliul de Securitate al ONU și-a făcut cunoscută poziția încă din 28 aprilie 2006, când printr-o rezoluție intitulată Protecția civililor în timpul conflictelor armate a reafirmat prevederile paragrafelor 138 și 139 din documentul final al Summit-ului din 2005.

Chiar mai mult decât atât, în cazul Darfur Sudan, prin Rezoluția nr.1706 din 31 august 2006, Consiliul de Securitate al ONU a constatat că guvernul sudanez și-a nesocotit, în mod flagrant, obligația de a-și proteja proprii cetățeni și, în consecință, a decis trimiterea unei forțe ONU cu un efectiv de 17.300 de militari la Darfur, făcând astfel referire la conținutul paragrafelor 138 și 139.

Secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a comunicat un raport, pe 12 ianuarie 2009, intitulat Implementând răspunderea de a proteja. Acest raport reprezintă primul document cuprinzător al ONU cu privire la conținutul acestui concept, considerat o normă emergentă de drept internațional. În conținutul raportului, secretarul general al ONU propune o abordare în trei piloni pentru a transforma responsabilitatea de a proteja într-o normă operațională:

(a) pilonul I: Răspunderea de a proteja ce aparține statelor pentru propria populație. Această responsabilitate derivă din natura suveranității statului și din obligațiile legale permanente ale acestuia, respectul pentru drepturile omului constituind un element esențial al suveranității caracterizate de responsabilitate;

(b) pilonul II: Asistarea de către comunitatea internațională a statelor în aplicarea responsabilității de a proteja de către state în legătură cu propria populație. Având ca fundament cooperarea internațională, acest al doilea pilon vizează angajamentul comunității internaționale pentru a sprijini statele în eforturile lor de a-și respecta obligațiile față de proprii cetățeni. Acest sprijin poate include și asistență militară;

(c) pilonul III: Reacții oportune și decisive prin măsuri în baza Capitolului VI și VII din Carta ONU. Deși Comisia sugerează epuizarea tuturor mijloacelor coercitive de ordin politic, economic sau juridic, există situații când celelalte două etape nu pot fi îndeplinite iar tensiunile escaladează impunându-se inevitabil măsuri dure, chiar de intervenție armată. Însă această măsură trebuie în mod obligatoriu luată în ultimă instanță, gravitatea situației dictând-o.

Documentul final al Summit-ului din 2005 accentuează acest ultim pilon

aducând totodată în atenție necesitatea legitimării eventualei intervenții prin obținerea autorizației Consiliului de Securitate.

În finalul raportului, secretarul general al ONU subliniază necesitatea de a transpune această declarație de ordin politic (reprezentanții celor 192 de state votând în unanimitate în favoarea adoptării responsabilității de a proteja) și în plan normativ, pentru a-i conferi putere juridică: „Cer Adunării Generale să facă pașii necesari pentru a elabora o strategie prin care responsabilitatea de a proteja să fie consacrată, și în final, implementată.”

Astăzi, responsabilitatea de a proteja este una dintre cele mai puternice, dar din păcate, și mai puțin înțelese idei ale timpurilor noastre. Acest concept este privit atât ca un aliat cât și un inamic al suveranității statelor, însă din punct de vedere al efectelor sale ca factor sustenabil în respectarea celor mai importante obligații ale unui stat, responsabilitatea de a proteja întărește principiul suveranității și în niciun caz nu determină slăbirea sa.

2.4 Crimele internaționale ce fac obiectul intervenției umanitare

De-a lungul timpului au existat evenimente cu un impact puternic asupra societății umane, acte violente conduse de către oameni împotriva oamenilor. Aceste fapte sunt cuprinse astăzi în termeni precum genocidul, crime la adresa umanității, crime de război și epurări entice, sintagme care ne creează o imagine de teroare asupra evenimentelor trecute dar și prezente, din nefericire.

Datorită gravității acestor fapte s-a dezvoltat necesitatea creării unui organism competent, dar și o încercare a normării unei intervenții în virtutea reprimării acestor amenințări înalte la adresa umanității. Astfel, astăzi regăsim incriminarea acestora în Statutul Curții Penale Internaționale, document adoptat la Roma în data de 17 iulie 1998.

2.4.1 Crimele împotriva umanității

Potrivit articolului 7 al Statutului de la Roma din 1998, prin crime împotriva umanității înțelegem următoarele acțiuni: omucidere, exterminare, sclavaj, deportare, detenție sau altă formă de privare de libertate fizică cu încălcarea gravă a regulilor fundamentale ale dreptului internațional, persecuții îndreptate împotriva oricărui grup sau colectivități pe motive politice, rasiale, naționale, etnice, culturale, religioase, sex dar și dispariția forțată a persoanelor, apartheidul, violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de gravitate comparabilă.

Definiția crimelor împotriva umanității, cuprinsă în Statutul de la Roma, este cea mai cuprinzătoare definiție convențională care a fost adoptată vreodată în ceea ce privește crimele împotriva umanității.

2.4.2 Genocidul

Textul articolului 6 din Statutul de la Roma prevede că prin crima de genocid se înțelege oricare dintre faptele mai jos menționate, săvârșită cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, și anume:

(a) uciderea de membri ai grupului;

(b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mentale a grupului;

(c) supunerea cu intenție a grupului unor condiții de existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială;

(d) măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului;

(e) transferarea forțată de copii aparținând unui grup în alt grup.

2.4.3 Purificarea etnică sau epurarea etnică reprezintă procesul de expulzare forțată sau de ucidere a membrilor unui grup etnic, religios dintr-o anumită zonă de către membrii unui alt grup cu scopul de a forma un teritoriu omogen din punct de vedere etnic, religios, cultural și istoric.

Crimele comise în timpul epurărilor etnice sunt similare crimelor de genocid, însă acestea nu trebuiesc confundate întrucât nu au ca obiectiv principal exterminarea ci sunt conduse pentru a determina populația minoritară să părăsească teritoriul, acesta devenind nesigur. Acțiunile din fosta Iugoslavie reprezintă un exemplu în acest sens.

2.4.4 Crimele de război

Articolul 8 din Statutul de la Roma reprezintă cea mai cuprinzătoare definiție convențională a crimelor de război. Acest articol clasifică conduitele calificabile drept crime de război în patru categorii principale, și anume:

(a) încălcări grave ale convențiilor de la Geneva din 12 august 1949, comise în contextul sau asociate cu un conflict armat internațional;

(b) celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate internaționale în cadrul stabilit al dreptului internațional;

(c) violări ale art.3 comun tuturor celor patru convenții de la Geneva din 1949, săvârșite în contextul sau asociate cu un conflict armat internațional;

(d) alte violări grave ale legilor și cutumelor războiului, aplicabile în dreptul internațional al conflictelor armate, în cadrul stabilit al dreptului internațional, săvârșite în contextul sau asociate cu un conflict armat fără caracter internațional.

2.5 Aspecte comparative între asistența umanitară și intervenția umanitară

Așa cum am arătat în rândurile trecute, suveranitatea statală implică o gamă largă de responsabilități, protecția propriei populații, prin care statul însuși se identifică, fiind primordială.

Însă există situații nenumărate în care un stat nu mai este capabil sau nu are determinarea necesară pentru a interveni în momentele în care securitatea propriilor cetățeni este pusă în pericol. În astfel de momente, comunitatea internațională este responsabilă de a proteja, creându-se în mod direct un drept de intervenție umanitară, concept care se referă la interferența armată a unui stat sau a unui grup de state pe teritoriul suveran al altui stat, cu obiectivul declarat de a pune capăt sau a reduce suferințele populației acestuia, rezultate ca urmare a unui conflict armat intern, a crizei umanitare sau a crimelor la care sunt supuși de către propriul stat sau de lipsa de reacție a acestuia.

Principiile intervenției militare cu scop umanitar își găsesc originile în dezbaterile inițiate de fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, principii concepute ca răspuns la adresa noilor situații de criză umanitară și de redefinire a suveranității statale.

În practică, acțiunile ce privesc intervenția militară pe considerente umanitare este condusă de către două situații: dreptul de intervenție (legitimitatea acțiunii) și obligația de intervenție (responsabilitatea de a proteja), aspecte ce separă motivele umanitare de rațiunile politice.

Problema cea mai mare cu care se confruntă aceste situații o reprezintă sarcina de a defini și a determina masura în care o situație internă a unui stat constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, misiune ce îi revine Consiliului de Securitate al ONU.

De altfel, așa cum este enunțat în Raportul ICISS – Responsability to protect, intervenția umanitară se bucură de sprijinul mai multor izvoare legislative, dintre care amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convențiile de la Geneva și Protocoalele Adiționale privind dreptul internațional umanitar, Statutul Tribunalului Penal Internațional, Convenția privind Genocidul, alte convenții și înțelegeri internaționale privind drepturile și protecția omului, derivate ale Capitolului VII al Cartei ONU.

Pe de altă parte, asistența umanitară, și aceasta la rândul său acțiune de prioritizare a umanității, pornește de la premiza unui acord inițial al statului, nemaiexistând în acest mod dispute în ceea ce privește gradul de legitimitate al operațiilor conduse de către organizațiile internaționale abilitate. În acest caz, factorul militar rămâne în plan secund, desfășurând acțiuni de supraveghere și de asigurare a protecției convoaielor umanitare.

Cea mai prestigioasă, dar și cea mai importantă organizație internațională care desfășoară astfel de acțiuni este Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) înființat în 1864 de către Henri Dunant. Această organizație este condusă de către o serie de principii precum: umanitate, imparțialitate, neutralitate, independență, voluntariat, unitate și universalitate.

Inițial, activitatea Crucii Roșii se limita la îngrijirea militarilor bolnavi sau răniți în timp de război. O dată cu trecerea timpului, acțiunile Crucii Roșii au căpătat o diversitate crescută, păstrând aceleași obiective: de a asista persoanele vulnerabile în situații de dezastre și de criză contribuind la prevenirea și alinarea suferinței umane sub toate formele sale.

Atât intervenția umanitară cât și asistența umanitară sunt concepte foarte importante pentru societatea actuală datorită efectelor sale și scopurilor declarate. Păstrarea unui cadru ridicat de securitate, caracterizat de colaborare și buna conviețuire între popoare constituie un deziderat manifestat din toate timpurile, însă de multe ori, oamenii trec peste acestea conduși fiind de interese dintre cele mai diverse însă nu conforme cu cele enunțate mai sus.

Demersurile susținute ale organizațiilor internaționale ce oferă asistență umanitară dar și, cel mai important, crearea unui drept de intervenție umanitară care să vizeze în mod special situațiile cele mai grave cu care se confruntă unele populații, reprezintă obiective demne de a fi luate în considerare.

CAP III. STUDIU DE CAZ:

INTERVENȚIA UMANITARĂ ÎN LIBIA

După cum am văzut în cele două capitole precedente, intervenția armată cu scop umanitar cunoaște atât un sprijin important prin multitudinea de instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului dar și rețineri în ceea ce privește modul de implementare a acestor prevederi. Crearea unui set de norme stricte privind acest tip de intervenție rămâne o prioritate, constituindu-se în acest mod un drept de ingerință umanitară în virtutea reprimării celor mai grave situații cu care umanitatea a trebuit să se confrunte în evoluția sa.

Pentru a înțelege cât mai bine aspectele teoretice juridice prezentate anterior, vom parcurge cel mai apropiat conflict, și anume intervenția NATO asupra Libiei, un eveniment care a demonstrat pentru prima dată importanța conceptului privind responsabilitatea de a proteja.

3.1 Noțiuni generale privind situația politico-militară a Libiei

Libia sau pe numele complet Marea Uniune Popular-Socialistă Arabă Libiană (Al Jamahiriyyah al-Arabiyyah al-Libyyah as-Sa’biyyah al-Istirakiyyah al-Uzma) este un stat situat în nordul Africii, având ca vecini Algeria și Tunisia în vest, Ciad și Niger în sud, Egipt și Sudan în est și Marea Mediterană în nord.

Acest stat are o suprafață enormă de 1.759.540 km2 și o populație estimată la aproximativ 6,4 milioane de locuitori, în mare parte de religie islamică sunnită. Fiind considerată o societate tribală, Libia este alcătuită din aproape 300 de triburi, conduse de câteva zeci de triburi mai mari care concurează la banii și resursele libiene, aflate în alianțe schimbătoare sau în conflicte de la începuturile istoriei lor.

Libia modernă include trei provincii istorice – Tripolitania în vestul teritoriului, Cyrenaica în est și sud-est și Fezzan în sud-vest. Împărțirea în cele trei provincii datează aproape de la începuturile istoriei locurilor acestora.

Fără o importanță deosebită, înaintea descoperirii fabuloaselor rezerve de petrol de pe teritoriul său, acest stat nord-african a fost colonie a Italiei de la 1912 și până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1951 devenind prima colonie africană ce avea să își proclame independența sub conducerea regelui Idris I, detronat pe 1 septembrie 1969 de colonelul Muammar Gaddafi. Acest moment a însemnat unul de cumpănă pentru statul libian datorită formării Comenzii Consiliului Revoluționar și a unei puternice reforme în sistemul politic, social și economic al Libiei.

Libia a rămas pentru mult timp dependentă economic de fosta metropolă, însă odată cu descoperirea rezervelor petroliere, Libia ajunge să fie catalogată ca una dintre cele mai bogate state ale lumii, trezind interesul multor puteri economice. Rezervele de petrol ale Libiei sunt considerate cele mai mari din toată Africa, statul libian fiind deținătorul uneia dintre cele mai mari rezerve de petrol neprelucrat din întreaga regiune africană. Creșterea economică nu a adus însă cu sine și bunăstarea populației care ani întregi a fost martoră unui sistem politic dictatorial sub conducerea liderului-dictator Gaddafi. Acesta a condus cu mână de fier timp de 42 de ani statul libian, folosind coerciția (uneori în forme extreme) dar și o ideologie de tip socialistă. Prin tehnica romană divide et impera, Gaddafi a împiedicat orice formă de coalizare a triburilor contra puterii sale discreționare.

Sistemul de guvernământ libian declarat era unul popular democratic, dar printre cele mai ciudate din lume întrucât nu avea o constituție formală, Muammar Gaddafi proclamând Libia nu republică (Jumhuriyya) ca alte state arabe, ci Jamahiriyyah („statul maselor”), care se pretinde a fi un sistem democratic de exercitare directă a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor, fapt nerealizat în nicio măsură pe parcursul acelor ani.

Urmând fidel ideile lui Nasser, Muammar Gaddafi impune sistemul socialist nu numai în plan intern ci și prin politica externă. Cauză a acestui fapt, Gaddafi se implică activ în reprimarea tuturor acelora care nu îi sunt în asentiment. Ca urmare a acestei politici extreme, la începutul anilor 1980 o serie de bombe sunt detonate pe teritoriul Marii Britanii, mai exact în orașele Manchester și Londra, ținta principală fiind constituită din dizidenții libieni refugiați pe teritoriul acestei țări. Datorită acestor atacuri, Marea Britanie decide ruperea relațiilor diplomatice cu statul libian, Gaddafi fiind pus în ipostaza de a ordona „revoluționarilor” încetarea violențelor de teama primirii unor sancțiuni economice din partea comunității internaționale. În același timp și relațiile cu SUA deveneau tensionate, fapt accentuat și datorită politicii pro sovietice a lui Gaddafi și a apropierii acestuia de statele est-europene. URSS devine în această perioadă principalul furnizor de armament al Libiei.

În decursul „domniei sale de fier”, a interzis dizidența, cât și constituirea oricărui alt partid politic. În acest timp, Gaddafi a întreținut relații, din postura unui stat-sponsor, cu organizațiile teroriste, devenind în mod cert o amenințare la adresa securității internaționale. Așadar, trecutul acestui lider arab este unul cu

multe antecedente, intrând de multe ori sub incidența dreptului internațional prin acțiunile sale ilegale, în mare parte de finanțator al operațiunilor teroriste.

După o perioadă în care Libia a fost izolată la nivel internațional de către statele europene și SUA, în 2003 relațiile s-au reluat printr-o serie de acorduri politice și economice care vizau în mod special distribuirea de petrol, prin acestea uitându-se acuzațiile de acte teroriste și de crime aduse anterior conducătorului libian. Astfel s-a creat impresia unei cooperări și a unei îmbunătățiri a relațiilor cu statele democratice ce nu avea să țină prea mult, Libia rămânând prizoniera aceluiași regim totalitar și a unui continent străbătut de conflicte sângeroase, islamism și extremism antiamerican și antioccidental.

Cazul Libiei, ca și evenimentele din Somalia prezintă un interes deosebit datorită suprapunerii de evenimente și fenomene ce au surprins lumea occidentală și în cele din urmă au condus către o intervenție militară a NATO bazată pe doctrina responsabilității de a proteja.

Libia a aderat la următoarele tratate de drept internațional:

cele patru Convenții de la Geneva din 1949 (în 1956);

cele două Protocoale Adiționale din 1977 ale Convențiilor de la Geneva din 1949 (în 1978);

Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și protocolul său adițional (în 1957);

Al doilea protocol din 1999 al Convenției de la Haga din 1954 (în 2001);

Pactul privind drepturile civile și politice din 1966;

Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale din 1966;

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984;

Convenția privind drepturile omului din 1990 și protocoalele sale opționale;

Alte documente de drept internațional.

Libia nu a aderat însă la Tratatul privind Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma din 1998.

Evenimentele rezultate în urma desfășurării violente și în afara normelor de drept internațional, enunțate în documentele amintite anterior conduc către încadrarea conflictului libian ca un pericol la adresa propriilor cetățeni dar și a securității internaționale. Modul de desfășurare a evenimentelor vor constitui subiect de drept de intervenție umanitară pentru comunitatea internațională.

3.2 Desfășurarea conflictului intern și sesizarea Consiliului de Securitate

Criza populară din Libia a apărut în contextul unei ample neliniști societale care exista deja la nivelul Orientului Mijlociu și Africii de Nord datorită unui puternic val de schimbări politice. Pe rând, populații ale unor state precum Tunisia, Algeria, Egipt, Yemen, Sudan, Siria și Iran s-au opus regimurilor autoritare care se aflau la conducere. Acest val de revolte avea să ducă la declanșarea unui puternic conflict și pe teritoriul Libiei, determinând o reacție promptă din partea comunității internaționale.

Datorită modului în care Gaddafi a înțeles să conducă societatea libiană, prin impunerea, uneori cu mijloace violente a propriilor opinii, în ianuarie 2011, populația din câteva localități libiene s-a revoltat din motive sociale ducând chiar la confruntări cu forțele de ordine. Gaddafi a reacționat, promovând o așa-zisă reformă socială ce viza în mare parte alocarea de fonduri pentru construcția de locuințe, însă această măsură nu a condus către încetarea conflictului ci a amplificat starea de revoltă a populației, creându-se astfel o neliniște la nivelul întregii societăți libiene. Acest fapt s-a datorat și forțelor de opoziție libiene care acționau ca factor instigator prin promovarea unei politici anti-Gaddafi.

Protestele au continuat și în luna februarie în orașele Benghazi și Tripoli, determinând escaladarea crizei după folosirea de către forțele de ordine a forței excesive față de populația ce se revolta. Pentru a pune capăt situației, regimul de la Tripoli trimite armata în sprijinul forțelor de ordine, demarând acțiuni violente care duceau tot mai mult la rănirea gravă sau moartea civililor din rândurile protestatarilor și nu numai.

Creșterea numărului civililor morți în conflictele din orașele libiene dintre forțele loiale lui Gaddafi și grupările rebele, care conform unui raport al organizației internaționale Human Rights Watch ducea către o „catastrofă umanitară de proporții în încercarea Libiei de a impune tăcerea asupra evenimentelor reale”, a determinat comunitatea internațională să adopte măsuri în vederea diminuării efectelor crizei. Forțele guvernamentale libiene au fost acuzate în repetate rânduri de forurile internaționale că folosesc forța în mod excesiv asupra protestatarilor. În același timp, valul de proteste se extinde și asupra unor orașe precum Misrata, Zawiya, Zuwara și Zintan.

În aceste luni de război civil, Libia a devenit rapid un stat ce se afla în plin colaps, foarte asemănător Somaliei prin existența unei multitudini de miliții locale rebele.

În condițiile în care forțele militare aflate sub ordinul direct al lui Muammar Gaddafi și-au întețit atacul împotriva civililor, la 27 februarie 2011 s-a constituit Consiliul Național de Tranziție, care inițial nu reprezenta un guvern interimar al opoziției, ci doar un suport politic pentru grupurile rebele din diferitele localități.

Ulterior, acest consiliu s-a declarat guvern interimar al opoziției și a cerut sprijin internațional, făcând apel comunității internaționale, ca în condiții de urgență să se instituie un embargo/blocadă aeriană, pentru a preveni și diminua vărsarea de sânge cu care dictatorul Gaddafi amenința poporul revoltat.

Întrucât intervenția forțelor guvernamentale libiene a fost considerată exagerată și în afara normelor de drept internațional, folosindu-se în repetate rânduri muniție de război, inclusiv aviația și artileria împotriva protestatarilor, întreaga comunitate internațională s-a văzut pusă în situația imperativă a implementării responsabilității de a proteja asupra populației civile din Libia.

Statul libian nu își mai putea exprima suveranitatea prin ocrotirea populației ci acționa împotriva acesteia deliberat și prin măsuri demne de adevărate teatre de război, soldate cu rănirea gravă și uciderea a mai multor civili.

Dovezi ale încălcării normelor de drept internațional și ale convențiilor privind regulile de purtare ale războiului la care Libia a fost parte semnatară sunt numeroase atât în tabăra guvernamentală cât și în cea a grupărilor rebele. Astfel, forțele guvernamentale au fost acuzate de folosirea masivă a armelor capcană și a minelor antipersonal cu scopul producerii unor suferințe masive populației civile în cadrul unui conflict fără caracter internațional, precum și a altor tipuri de arme interzise de convențiile internaționale. De asemenea, rapoartele asupra desfășurării conflictului arată că mai ales după pierderea controlului asupra capitalei Tripoli, forțele armate loiale colonelului Gaddafi au executat prizonierii de război aflați în custodia lor.

Pe de cealaltă parte, grupările rebele s-au dovedit vinovate la rândul lor datorită crimelor comise. Cel mai răsunător caz este acela al crimelor comise asupra taberei loialiștilor din orașul Misrata unde au fost uciși un număr mare de civili. Abuzuri comise asupra prizonierilor au fost raportate de către Human Rights Watch în zona de est a Libiei, controlată de rebeli. De asemenea au existat numeroase raportări asupra crimelor comise de forțele Consiliului Național de Tranziție din Libia asupra africanilor stabiliți pe teritoriul libanez, suspectați de a fi colaboratori ai regimului de la Tripoli. Arestările s-au făcut fără a li se respecta drepturile suspecților, care au fost ținuți în condiții inumane de detenție și supuși unor tratamente inumane.

Aceste încălcări grave ale drepturilor omului și ale regulilor războiului dovedeau că datoria comunității internaționale este aceea de a interveni. Pașii pe care aceasta i-a urmat în desfășurarea conflictului arată măsura în care norma responsabilității de a proteja se aplică în cazurile clare de nerespectare a normelor internaționale referitoare la modul de purtare al războaielor care nu au

un caracter internațional.

Reacția societății internaționale față de evenimentele din Libia s-a schimbat pe măsură ce regimul lui Gaddafi se prăbușea din interior. În aceste condiții, la 26 februarie 2011, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate de voturi Rezoluția nr. 1970, document care invoca faptul că guvernul libian are obligația de a-și proteja populația aflată pe teritoriul său, fiind direct responsabil. Această Rezoluție a venit ca un rezultat al tuturor evenimentelor aflate în afara normelor internaționale desfășurate pe teritoriul Libiei, dar și din pricina condamnării prealabile de către Liga Statelor Arabe, a Uniunii Africane și a secretarului general al Organizației Conferinței Islamice a gravelor încălcări ale drepturilor omului care pot constitui crime împotriva umanității și ale dreptului internațional umanitar. Mai mult decât atât, Rezoluția nr. 1970 reprezintă totodată o urmare a Rezoluției Consiliului pentru Drepturile Omului A/HRC/S-15/2 din 25 februarie 2011.

Luând act de gravele încălcări ale drepturilor omului, cerând încetarea imediată a violențelor și rezolvarea pașnică a problemelor interne, prin acest document Consiliul de Securitate indemna autoritățile libiene:

   (a) să acționeze cu cea mai mare reținere, să respecte drepturile omului și dreptul internațional umanitar și să permită accesul imediat pentru observatorii internaționali pentru drepturile omului;

   (b) să asigure securitatea tuturor cetățenilor străini, precum și a bunurilor lor și să faciliteze plecarea celor care doresc să părăsească țara;

   (c) să asigure intrarea în țara în condiții de siguranță a proviziilor umanitare și medicale, precum și a agenților și lucrătorilor din domeniul umanitar;

   (d) să ridice imediat restricțiile aplicate tuturor formelor de mass-media.

De asemenea, s-a hotărât sesizarea Procurorului Curții Penale Internaționale pentru anchetarea tuturor crimelor săvârșite în cadrul conflictului din Libia dar și impunerea unui embargo privind furnizarea de armament Libiei, luarea unor măsuri privind blocarea unor resurse financiare și economice și instituirea unui Consiliu de Sancțiuni care să vegheze asupra aplicării rezoluției. Toate acestea constituie demersuri ale comunității internaționale în vederea implementării responsabilității de a proteja, aspecte abordate pe larg în paginile următoare.

Conflictul armat din Libia a urmat mai multe etape, fiecăruia aplicându-se norme juridice diferite. Inițial, Libia s-a confruntat cu manifestații de protest sporadice, ce au degenerat în violențe. În acest caz nu se aplică dreptul internațional umanitar, ci dreptul intern libian și drepturile omului.

Este destul de greu a se stabili un moment exact al transformării acestor tensiuni și tulburări interne într-un conflict armat fără caracter internațional. Protocolul II precizează la art.2, alin.1 că un conflict armat intern se desfășoară pe teritoriul unei înalte părți contractante între forțele sale armate și forțe armate dizidente sau grupuri armate organizate care, sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra unei părți a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfășoare operațiuni militare susținute și coordonate și să aplice prezentul protocol. Chiar dacă protestatarilor li s-au alăturat și elemente ale forțelor armate guvernamentale și voluntari din unele organizații islamice, totuși lipseau organizarea, un comandament responsabil și respectarea Protocolului II. Ulterior constituirii Consiliului Național de Tranziție, grupurile rebele au început să se organizeze și să acționeze coordonat, acest consiliu preluând rolul comandamentului responsabil, fiind recunoscut oficial de Franța, la 10 martie 2011, ca guvern legitim al Libiei. În aceste condiții se poate aprecia că în luna martie situația din Libia a devenit un conflict armat intern căruia i se aplica dreptul internațional umanitar, în special art.3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949 și Protocolul Adițional II din 1977.

3.3 Internaționalizarea conflictului armat

Demersurile comunității internaționale în atenționarea Libiei asupra obligației de a-și proteja proprii cetățeni și a înceta actele violente, cerute în mod imperativ prin Rezoluția nr. 1970, nu aveau să cunoască un rezultat favorabil ordinii și securității, inițial interne a Libiei, și ulterior internaționale.

Din păcate, această rezoluție nu a condus către stoparea conflictului existent, confruntările continuând pe teritoriul Libiei, aducând totodată atingeri grave drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar.

Eșecul autorităților libiene în a se conforma prevederilor Rezoluției nr.1970 și profunda îngrijorare a întregii comunități internaționale față de situația în curs de deteriorare, față de escaladarea violențelor și a numărului mare de victime civile a condus către activarea condițiilor pentru aplicarea art. 42 din Carta ONU și adoptarea în consecință, de către Consiliul de Securitate, la data de 17 martie 2011, a Rezoluției nr. 1973 privind instituirea unei blocade aeriene asupra Libiei.

Prin această rezoluție, Consiliul de Securitate al ONU solicita încetarea imediată a ostilităților și mai ales, autoriza, pentru prima dată în mod explicit, intervenția militară a statelor membre pentru a pune capăt violențelor. Reacția oficială a comunității internaționale, implicit a Consiliului de Securitate al ONU, prin Rezoluția nr.1973, a contribuit prin intervenția forțelor militare internaționale la împiedicarea masacrului îndreptat împotriva poporului libian de către regimul autoritar a lui Muammar Gaddafi. Așadar, obiectivul forței de intervenție s-a concentrat exclusiv asupra stopării „prin orice mijloace necesare” a crimelor împotriva umanității comise pe teritoriul Libiei.

Conținutul Rezoluției nr. 1973, adoptată în temeiul capitolului VII din Carta ONU cuprinde, printre altele:

Instituirea imediată a încetării focului și a violenței împreună cu toate atacurile îndreptate împotriva civililor;

Impunerea unei zone de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a împiedica atacarea civililor de către forțele loiale lui Gaddafi;

Autoriza toate mijloacele necesare pentru a proteja civilii și zonele populate de aceștia;

Consolida embargoul asupra armelor și acțiunea împotriva mercenarilor angajați de Gaddafi, autorizând inspectarea navelor și avioanelor;

Instituia înghețarea activelor deținute de autoritățile libiene pentru ca aceste active să poată fi folosite în beneficiul poporului libian;

Extindea interdicția de călătorie și înghețarea activelor a unui număr de indivizi și entități libiene;

Stabilea un grup de experți pentru a monitoriza și a pune în aplicare sancțiunile.

Având în vedere aceste prevederi, reacțiile și modul de înțelegere a implementării pilonului III a responsabilității de a proteja au stârnit reale controverse atât din partea unor organizații cât și a unor state care s-au abținut în recunoașterea intervenției militare cu caracter umanitar.

Astfel, în conformitate cu prevederile Rezoluției, statele erau chemate să acționeze pe plan regional, prin intermediul organizațiilor regionale. Însă, dacă Liga Arabă a condamnat Libia pentru violarea drepturilor omului și a supervizat respectarea zonei non-survol, în schimb Uniunea Africană nu a fost sub niciun fel de acord cu această rezoluție și cu intervenția NATO, denunțând-o în mod repetat. Chiar și SUA au ezitat între februarie și martie 2011 în privința unei soluții militare, dar s-au decis după ce dictatorul libian a amenințat cu moartea populația civilă din orașul Benghazi.

Demn de subliniat în acest context este că Rezoluția 1973, care privea situația delicată din Libia, a fost propusă, în primă fază de Liban, iar mai apoi Marea Britanie și Franța s-au alăturat din postura de membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Prin urmare, în favoarea Rezoluției nr.1973 au votat zece membri ai Consiliului de Securitate, iar cinci s-au abținut. Remarcabil este faptul că nu s-a înregistrat niciun vot împotriva rezoluției, iar aparent, după cum apreciau mulți analiști, la momentul respectiv, „întreaga planetă era împotriva unui singur om: liderul libian Muammar Gaddafi”.

Deși autoritățile libiene au anunțat, ca și în cazul primei rezoluții, respectarea acesteia, la două zile după adoptarea documentului, Consiliul de Securitate a început punerea sa în practică. În lipsa unei forțe de reacție rapidă a ONU, eforturile militare au fost începute de Franța (operațiunea Harmattan), urmate de SUA (operațiunea Odyssey Dawn), Marea Britanie (operațiunea Ellamy) și Canada (operațiunea Mobile). Întreaga intervenție asupra Libiei este cunoscută ca operațiunea Unified Protector.

Misiunea NATO se limita la asigurarea zonelor de non-survol, impunerea embargoului asupra armelor și protejarea populației civile fără a putea însă încălca teritoriul libian, așadar intervenția NATO în Libia poate fi considerată una limitată.

În ceea ce privește încălcarea regulilor războiului de către forțele NATO implicate în operațiunea Unified Protector, regimul Gaddafi a sesizat în trei rânduri Consiliul Drepturilor Omului de pe lângă ONU, invocând atacurile nediscriminatorii ale NATO în timpul bombardamentului asupra capitalei Tripoli. Însă, faptul că în timpul campaniilor aeriene există și victime colaterale nu înseamnă că forțele internaționale au încălcat legile războiului.

Așadar, privind retrospectiv, conflictul din Libia îndeplinește criteriile unui război cu implicații internaționale, ceea ce impune tuturor părților beligerante respectarea convențiilor internaționale care compun dreptul internațional umanitar. Odată cu punerea în aplicare a Rezoluției nr. 1973 a Consiliului de Securitate prin intervenția forței internaționale împotriva forțelor guvernamentale loiale regimului totalitar și sprijinirea ofensivei trupelor rebele, conflictul intern s-a internaționalizat, devenind aplicabile în special cele patru Convenții de la Geneva din 1949 și Protocolul Adițional I din 1977.

3.4 Raportul Comisiei Internaționale de Anchetă privind încălcările dreptului internațional umanitar pe timpul conflictului din Libia

Urmare a gravelor încălcări ale drepturilor omului, în mod repetat, pe întregul parcurs al conflictului din Libia, și ca modalitate de a stabili circumstanțele și natura evenimentelor ce au constituit o reală amenințare pentru populația civilă libiană, președintele Consiliului Drepturilor Omului a dispus, având în vedere prevederile Rezoluției nr. 1970 a Consiliului de Securitate ONU, crearea unei Comisii Internaționale de Anchetă ce avea drept scop identificarea acelor situații ce contravin respectului obligatoriu instituit de calitatea de ființă umană.

Pe durata conflictului, Comisia a fost sesizată în nenumărate rânduri referitor la încălcările masive ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului.

Potrivit prezentului raport, s-au identificat următoarele încălcări grave:

Uzul excesiv de forță împotriva demonstranților;

Detenții arbitrare și dispariții forțate;

Tortura și alte tipuri de rele-tratamente;

Interzicerea accesului la serviciile medicale;

Reprimarea libertății de opinie;

Atacuri nediscriminatorii asupra civililor și a obiectivelor protejate;

Atacuri asupra convoaielor și a personalului umanitar;

Utilizarea armelor interzise;

Utilizarea mercenarilor în desfășurarea conflictului de către autoritățile libiene;

Violența sexuală;

Implicarea copiilor în conflict;

Utilizarea forței de către trupele NATO. (vezi anexa 2)

Având în vedere toate aceste fapte, se poate observa că, deși parte semnatară a numeroaselor documente internaționale ce fac referire la respectarea normelor privind dreptul internațional al conflictelor armate și a unei conduite morale ce se cere părților beligerante, totuși, în desfășurarea conflictului, autoritățile libiene și celelalte grupări implicate au desconsiderat principii care au ca prim obiectiv protejarea civililor. Din acest motiv, intervenția umanitară a NATO pe teritoriul Libiei a fost înainte de toate o obligație pornită din sentimentul moralității și a respectului pentru ființa umană.

3.5 Măsuri de implementare a responsabilității de a proteja

Intervenția militară multinațională asupra Libiei se înscrie în operațiile de generația a III-a, apărute după 1992, odată cu implicarea ONU în conflictele din fosta Iugoslavie și Somalia. Această intervenție este una de asistență umanitară armată (de tipul IV) având următoarele caracteristici:

Este o operație ce implică uzul de forță;

Trupele implicate aparțin unor coaliții internaționale sau unor organisme regionale, așadar prin specificul misiunii îndeplinite nu sunt considerate „căști albastre”;

Nu este prevăzută de Carta ONU întrucât constituie ingerință în afacerile interne;

Se întemeiază pe art.42, Cap.VII din Carta ONU;

Nu este necesar acordul beligeranților;

Nu are loc sub pavilion și comandament ONU, intervenția desfășurându-se sub inițiativa Consiliului de Securitate ca răspuns și modalitate de implementare a responsabilității de a proteja populația libiană supusă unor grave violențe;

Personalul este desfășurat doar pe durata conflictului.

De asemenea, această operație se poate înscrie și în categoria celor de securitate umană, o intervenție armată cu scop umanitar ce are în prim plan rezoluțiile ONU fundamentate pe îngrijorarea privind violența și folosirea forței împotriva civililor, violarea gravă și repetată a drepturilor omului, crimele și violențele intenționate săvârșite de autorități împotriva civililor și demonstranților, numărul mare de victime în rândul populației civile.

Situația din Libia și evenimentele anului 2011 au fost caracterizate tocmai de cele enunțate anterior. Populația libiană a devenit ușor ținta regimului de la Tripoli. În acest sens, și datorită eforturilor zadarnice ale Consiliului de Securitate în a atenționa autoritățile libiene în vederea încetării ostilităților și a răspunderii de a-și proteja proprii cetățeni, s-a adoptat Rezoluția nr. 1973 prin care se solicita luarea tuturor măsurilor necesare prin reacții oportune și decisive, conform celui de-al treilea pilon al responsabilității de a proteja, cu scopul protejării populației civile a Libiei de abuzurile guvernului libian.

Ceea ce a determinat comunitatea internațională să acționeze în baza principiilor stabilite de responsabilitatea de a proteja este succesiunea evenimentelor care au avut loc în Libia care puteau evolua către o posibilă amenințare la adresa securității regionale și internaționale.

Criza libiană a intrat pe agenda societății internaționale fiind catalogată drept una de natură umanitară ce necesita impunerea unui răspuns care să se bazeze pe principiile enunțate de doctrina responsabilității de a proteja. Așadar, principalul argument oferit de comunitatea internațională pentru a justifica o intervenție armată în Libia a fost de natură umanitară. În consecință, NATO a desfășurat o misiune out of area pentru protejarea civililor. Libia nu a atacat vreun stat NATO, așadar se excludea invocarea articolului V din Tratatul de la Washington, singura cauză a intervenției constituind-o necesitatea impunerii unui cadru de securitate ridicat pentru întreaga populație libiană și o stabilizare a zonei nord-africane.

Intervenția asupra Libiei a reprezentat un adevărat examen pentru întreaga societate internațională, situația din interiorul statului fiind caracterizată de un cumul de evenimente care conduceau negreșit către încălcări din ce în ce mai grave ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului din partea regimului tiranic a lui Muammar Gaddafi asupra populației civile doritoare de exprimare a libertăților și drepturilor fără teama persecuțiilor.

Derularea protestelor într-un mod pașnic a condus inevitabil la un adevărat război civil între forțele guvernamentale loialiste și tabăra rebelă, o confruntare violentă în care populația civilă înregistra zilnic zeci de victime. Din acest motiv, Consiliul de Securitate a adoptat două rezoluții care aveau drept scop protecția civililor și luarea tuturor măsurilor necesare pentru încetarea violențelor. Prin conținutul acestora, Consiliul de Securitate își exprima îngrijorarea privind situația de pe teritoriul Libiei și demara o serie de acțiuni ce aveau ca prim scop implementarea responsabilității de a proteja.

Printre cele mai importante prevederi ale celor două rezoluții, care de altfel constituie măsuri de implementare a responsabilității de a proteja, regăsim: îndemnarea autorităților libiene de a acționa cu reținere, de a pune capăt violenței, de a respecta drepturile omului și dreptul internațional umanitar, de a asigura un climat de siguranță, de a permite accesul observatorilor internaționali pentru drepturile omului și asigurarea în condiții de siguranță de intrare în țară a proviziilor umanitare și medicale. Toate acestea, dar și stabilirea unui embargo privind importul și exportul de armament, a unor restricții de călătorie și înghețarea fondurilor și resurselor economice cu scopul utilizării în folosul populației, reprezintă demersuri în implementarea pilonului I și II privind responsabilitatea de a proteja. Prin intermediul Rezoluției nr. 1970, Consiliul de Securitate atenționa autoritățile libiene în a-și respecta obligațiile legale ce derivă în mod normal din exprimarea unei suveranități responsabile și oferea în același timp asistență internațională Libiei.

Întrucât urmările nu au fost favorabile, ostilitățile și încălcările masive ale drepturilor omului și dreptului internațional umanitar continuând într-o manieră care evolua spre o reală amenințare la adresa securității regionale și internaționale, Consiliul de Securitate s-a văzut pus în situația adoptării Rezoluției nr. 1973 și în consecință a pilonului III a responsabilității de a proteja. Eșuând în mod evident în a oferi protecție propriilor cetățeni, Libia a fost supusă unei serii de reacții decisive materializate prin stabilirea unei zone de interdicție aeriană ce aveau ca scop protecția civililor de atacurile aeriene nediscriminatorii ale autorităților, accentuarea embargoului stabilit și demararea unor operații aeriene ale unor state precum Franța, Marea Britanie, SUA și Canada. La acestea s-au adăugat și alte state membre NATO, care au oferit un sprijin considerabil.

După cum se poate observa, ambele rezoluții exprimau importanța protecției civililor și respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, deziderate impuse de norma responsabilității de a proteja. Cu privire la aceasta, comunitatea internațională a constatat reaua-credință a autorităților libiene și refuzul acestora de a proteja populația civilă. Așadar, prin intermediul rezoluțiilor și-a exprimat dreptul, și obligația în același timp, de a demara o intervenție umanitară cu scopul de a stopa abuzurile comise de autoritățile libiene asupra propriei populații.

3.6 Controverse privind intervenția și efectele juridice ale acesteia asupra Libiei

Intervenția din Libia a reprezentat atât o misiune încununată cu succes, prin îndeplinirea misiunilor stabilite în baza răspunderii de a proteja, cât și o operație considerată a trezi o serie de controverse la adresa instituției onusiene. Intervenția umanitară asupra unui stat necesită din această perspectivă, a criticilor aduse, o stabilire clară a unui set de norme care să aibă ca efect asumarea unui drept de intervenție umanitară.

Operațiunea Unified Protector, privind intervenția umanitară asupra Libiei, este considerată una încununată cu succes din perspectiva NATO. Acest fapt este dovedit de îndeplinirea criteriilor de legalitate ale misiunii. Dintre acestea enumerăm următoarele:

Cauza justă este reprezentată de obiectivul misiunii care s-a bazat exclusiv pe protejarea civililor aflați în zonele de conflict;

A avut la bază rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU ceea ce i-a conferit legitimitatea necesară;

Intenția clar exprimată a fost aceea de a proteja populația și nu schimbarea regimului politic, fapt dovedit de încheierea misiunii odată cu încheierea ostilităților;

Proporționalitatea a fost respectată întrucât forțele NATO nu au intervenit în luptele dintre părțile beligerante;

În ceea ce privește ultimul criteriu, intervenția militară ca ultimă soluție în soluționarea conflictului, regimului de la Tripoli i s-a cerut în repetate rânduri să pună capăt atrocităților împotriva manifestanților. De altfel, Africa de Sud, Rusia și Uniunea Africană s-au oferit pe parcursul crizei să medieze încetarea ostilităților între forțele colonelului Muammar Gaddafi și forțele rebele conduse de Consiliul Național de Tranziție.

Cu toate acestea, controversele privind intervenția asupra Libiei și adevăratele motive ale acesteia, în opinia unor analiști, nu au întârziat să apară. În primul rând trebuie menționat că ONU se contrazice în principii, organizând o intervenție umanitară pentru protejarea populației civile și a drepturilor omului într-un stat în care există un regim tiranic de zeci de ani. Astfel, timp de zeci de ani s-a tolerat încălcarea drepturilor omului, fapt ce a dus la suferințe și victime mult mai mari decât cele înregistrate în conflictul din 2011. Mai mult decât atât, principiile democratice și combaterea terorismului au fost răsturnate de atitudinea unor state importante, membre ONU și NATO, precum SUA, Franța și Marea Britanie, care, deși în anii ’80 au condamnat regimul totalitar libian și l-au acuzat de acte de terorism, la începutul sec. XXI l-au recunoscut prin restabilirea relațiilor politice și economice. Dacă revolta unor grupuri de cetățeni libieni nu s-ar fi desfășurat împotriva regimului, probabil fostul lider libian ar fi fost și astăzi un prieten al statelor care în 2011 au acționat împotriva lui. În acest context se poate observa faptul că raporturile juridice și cele politice pot intra de multe ori în conflict. Acest aspect are ca prim efect slăbirea capacității ONU de a se manifesta în conformitate cu statutul său și cu principiile juridice trasate tocmai de această instituție.

O altă problematică analizată în urma acestei intervenții o reprezintă capacitatea ONU de a asigura și menține pacea și securitatea internațională, securitatea umană și de a implementa corespunzător responsabilitatea de a proteja și valoarea juridică a acestor reglementări.

În paralel cu revoltele din Libia se desfășoară și revoltele din Siria, situația fiind absolut identică. Dacă situația din Libia a cunoscut o rezolvare prin implicare internațională, nu același lucru îl putem afirma despre evenimentele de pe teritoriul Siriei, stat considerat a dezvolta arme chimice puternice cu efecte asupra populației civile, și chiar al Iranului, un alt stat care pune în pericol securitatea internațională și populația civilă datorită dezvoltării unor ample programe nucleare. Consiliul de Securitate, deși a luat în discuție situația din Siria în mai multe rânduri, nu a ajuns la nici un acord în ceea ce privește condamnarea violențelor și a gravelor încălcări ale drepturilor omului.

Cauza justă a intervenției din Libia poate fi considerată aceeași pentru o posibilă intervenție asupra Siriei, însă Consiliul de Securitate nu mai găsește just un temei pe care cu puțin timp în urmă îl considerau ca fiind primordial, și anume protecția populației civile în fața violenței exagerate. Astfel putem observa cum imperativele politice guvernează realitatea și transformă într-un mod grav implementarea aspectelor juridice. Deci se cere ca intervenția umanitară să cunoască o abordare bazată pe reguli riguroase și clar formulate și nu pe interesele unor actori care utilizează norma responsabilității de a proteja ca un instrument de promovare a propriilor voințe.

Deși s-au luat o serie de măsuri împotriva Siriei prin încetarea unor acorduri economice și de altă natură, totuși în contextul actual puterea normelor juridice de drept internațional își dovedește ineficiența și conduce către necesitatea întăririi factorului juridic internațional în fața factorului politic.

O posibilă intervenție în Siria ar putea duce la un adevărat război internațional între Occident și Lumea Arabă, o astfel de consecință fiind tocmai opusul intervențiilor umanitare. Comunitatea internațională este conștientă de faptul că o intervenție asupra Siriei ar declanșa o reacție în lanț, numărul de victime fiind unul mai crescut decât cel actual.

Legitimitatea unei intervenții armate umanitare depinde de contextul istoric și juridic existent. Un aspect al legalității este și votul dat în Consiliul de Securitate, chiar dacă acoperirea normativă este insuficientă. De multe ori, în acest context, justificarea devine morală și umanitară, bazată pe principiiile fundamentale ale dreptului internațional.

O altă problemă este crearea unor rezultate neașteptate prin implementarea responsabilității de a proteja. În încercarea de a primordializa respectarea drepturilor omului, se creează condiții pentru destrămarea statelor naționale și înființarea statelor bazate pe minorități. Astfel putem afirma că un efect indirect al intervențiilor umanitare poate constitui un nou precedent, și anume trecerea dintr-o era a globalizării într-una a fragmentării. Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie intervenția NATO din Kosovo din 1999.

Intervenția NATO în Libia a întrunit toate criteriile tehice ale aplicării art. 42 din Carta ONU cât și din alte rezoluții ale ONU. Însă, uneori rezoluțiile Consiliului de Securitate se fundamentează pe interpretarea prea forțată și subiectivă a dreptului internațional.

În cazul Libiei, deși drepturile omului au fost încălcate masiv încă de la instaurarea regimului tiranic a lui Muammar Gaddafi, populația libiană fiind lăsată sub stăpânirea unui tiran, declarat terorist internațional încă din anii ’80, comunitatea internațională nu a reacționat, considerând ca moment oportun și îndeplinire a criteriilor de legalitate ale intervenției evenimentele din 2011.

Având ca puncte de referință intervențiile de după Războiul Rece, se poate observa necesitatea unei reforme ce trebuie făcută la nivel internațional în domeniul puterii normelor de drept internațional. A avea drept de veto politic asupra unei chestiuni juridice înseamnă anularea tuturor principiilor și valorilor pe care comunitatea internațională se străduiește să le protejeze și să le promoveze.

Din nefericire, în tot acest joc de interese, populația civilă este cea care are cel mai mult de suferit, și asta se poate vedea în multitudinea de conflicte din zona Orientului Mijlociu, a Africii, Caucazului și Balcanilor.

După 9 luni de la începutul demostrațiilor din orașul Benghazi, la data de 20 octombrie 2011, Consiliul Național de Tranziție a transmis oficial postului de televiziune Al-Jazeera faptul că Gaddafi a fost capturat în acea zi de către forțele libiene din apropierea orașului său natal Sirte, din acest moment societatea libiană trecând într-o etapă nouă, a democrației și a reformei.

3.7 Concluziile studiului

Criza libiană a determinat invocarea, pentru prima dată, de către Consiliul de Securitate a normei responsabilității de a proteja, care justifica motivele intervenției militare umanitare. Așa cum era de așteptat, Libia a reprezentat încă de la începutul conflictului un test prin comportamentul său în plan internațional pentru implementarea acestei noi doctrine.

Având ca obiectiv protejarea populației civile și înlăturarea unei posibile amenințări la adresa securității regionale și internaționale, NATO a pus capăt erei Gaddafi și în consecință unui regim dictatorial finanțator a mai multor acțiuni teroriste.

Întreaga operațiune a fost considerată un succes, îndeplinindu-și misiunea dată. La Summitul NATO de la Chicago din mai 2012, șefii de stat și de guvern au declarat referitor la desfășurarea intervenției umanitare în Libia următoarele: „Anul trecut, prin intermediul operațiunii Unified Protector mandatată de către ONU, și prin sprijinul Ligii Statelor Arabe, alianța noastră a jucat un rol crucial în protejarea populației civile libiene și în salvarea a mii de vieți omenenești. Încurajăm poporul libian și salutăm totodată demersurile acestora în înfăptuirea unui nou, liber și democratic stat care să își fundamenteze acțiunile pe respectarea pe deplin a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Intervenția desfășurată cu succes pe teritoriul Libiei a arătat încă o dată faptul că Alianța Nord- Atlantică poate într-un mod rapid și eficient să conducă operații complexe în sprijinul întăririi climatului de siguranță al comunității internaționale. De asemenea, am învățat dintr-un număr ridicat de lecții implementate deja în planurile și politicile existente. Prin intermediul operațiunii Unified Protector, NATO a dezvoltat noi standarde de cooperare și consultare cu partenerii implicați în soluționarea conflictului, dar și cu alte organizații regionale și internaționale. În acest context, recunoaștem importanța grupului de contact libian”.

Mesajul este clar și concis, NATO și-a făcut datoria față de populația civilă din Libia, doctrina responsabilității de a proteja fiind parte integrantă a doctrinei Alianței Nord-Atlantice.

Mulți analiști politico-militari și strategi se întreabă dacă în Siria va exista posibilitatea unei intervenții internaționale, mai ales în cazul în care Rusia și China și-ar da acceptul în Consiliul de Securitate al ONU. Desigur, o intervenție umanitară pe teritoriul sirian ar fi mult mai dificilă în plan politic deoarece Siria este susținută nu doar de administrația de la Moscova și Beijing, ci și de Teheran și de grupurile șiite din statele arabe, fapt ce ar duce la destabilizarea întregii regiuni a Golfului. Încă o dată factorul politic joacă un rol mai important în viziunea marilor actori statali decât factorul juridic internațional.

În vara anului 2012, alegerile din Libia au fost câștigate nu de islamiști, ci de formațiunea premierului Mahmoud Jibril, așadar se observă o ancorare a Libiei într-un model mai apropiat de democrațiile europene decât de Iran sau Egipt. Consiliul Național de Tranziție a cedat puterea în august noului parlament. Din păcate, mediul politic a rămas extrem de instabil, extremiștii islamici din grupul radical Ansar al Sharia dominând sectoare masive din orașele Libiei și opunându-se prezenței elementelor occcidentale în Libia și formei de regim politic de tip democratic.

Evenimentele negative din Libia sugerează că nu întotdeauna după căderea unui dictator urmează un regim democratic și o atmosferă de cooperare, din contră, este posibil să apară noi conflicte generate de înfruntarea diferitelor formațiuni. Un exemplu ilustrativ în acest sens îl reprezintă Irakul și evenimentele după înlăturarea lui Saddam Hussein.

Astăzi, libienii se află în situația de a forma noi instituții și structuri politice. Profesorul Gunter Meyer, președintele Centrului Federal pentru Cercetarea Lumii Arabe a subliniat: „Reorganizarea întregii administrații de stat, a forțelor de securitate și a armatei este o sarcină extraordinar de dificilă”.

Cu toate acestea, realizările privind protecția populației civile din Libia și implementarea responsabilității de a proteja au constituit un real succes, astăzi societatea libiană fiind tot mai aproape de idealul formării unui stat în care respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă o ancoră în încercarea devenirii unui stat responsabil și capabil de a-și proteja propria populație.

CONSIDERAȚII FINALE

– Intervenția umanitară între realitate politică și necesitate juridică –

În contextul evoluției relațiilor dintre state, principalul rol al dreptului internațional este acela de a asigura un cadru de cooperare și stabilitate între acestea, prin identificarea acelor concepte și implementarea ca norme juridice a unor reguli care privesc în mod direct și conduc către crearea unei societăți bazate pe conviețuirea pașnică, dezvoltarea unor relații de acord și respectarea prevederilor juridice care au drept scop protejarea ființei umane.

Astăzi, mai mult ca oricând, prin ratificarea a tot mai multor convenții, pacte și tratate, și de asemenea, prin recunoașterea universală a importanței respectării drepturilor fundamentale ale omului, forța juridică a acestora a sporit în mod semnificativ, iar nevoia de a veghea la respectarea lor a devenit imperativă.

Cu toate aceste eforturi, au existat și continuă să existe situații violente, în care populația civilă constituie în mod deliberat victimă, fără a se ține seama de acest fapt. Urmare a rezultatelor acestor confruntări și a preocupărilor intense din ultimul timp privind consacrarea unor sisteme performante de protecție a ființei umane, comunitatea internațională se vede pusă în situația de a interveni în virtutea reprimării acestui fapt, și în consecință, de a crea un drept de a apela, în condiții extraordinare, la utilizarea forței armate pe considerente umanitare.

În Carta ONU nu există nicio dispoziție expresă care să permită folosirea forței armate pentru protejarea drepturilor omului, totuși, importanța actuală dată la nivel internațional acestei problematici, prin concepte inovatoare precum securitatea umană, responsabilitatea de a proteja și larga aderare a statelor la tratatele privind protecția drepturilor omului au găsit justificări pentru ca ONU să-și asume această obligație, de a nu mai tolera crimele comise sistematic și masiv împotriva ființei umane. Așadar, se observă faptul că intervenția umanitară nu poate fi o opțiune ci, dimpotrivă, așa cum majoritatea specialiștilor în domeniul dreptului și a relațiilor internaționale consideră, reprezintă o obligație de a proteja.

Așa cum reiese și din conținutul capitolelor precedente, dreptul de intervenție umanitară, prin acesta înțelegând dreptul unui grup de state sau a unor organizații internaționale de a iniția acțiuni coercitive împotriva guvernelor vinovate de violări masive ale drepturilor omului, se află între realitatea politică a acestor timpuri și necesitatea de a transpune juridic acest concept. Însă acest drept, de intervenție pe considerente umanitare, este unul controversat întrucât se suprapune peste principii de jus cogens ale dreptului internațional, precum principiul suveranității statelor și principiul neimplicării în treburile interne ale acestuia. Deși principiul suveranității naționale și a neamestecului în treburile interne ale statelor rămân principii fundamentale ale dreptului internațional, așa cum sunt ele enunțate atât în Carta Națiunilor Unite cât și în convențiile aferente, totuși suveranitatea nu poate fi constituită ca pretext pentru genocid sau alte violări grave ale drepturilor omului. Se impune nu numai o reconsiderare a normelor internaționale dar și a principiilor care stau la baza legitimării intervențiilor militare internaționale. Deși nelegale în nenumărate rânduri, prin acționarea în afara normelor de drept internațional și fără acordul ONU, aceste intervenții sunt considerate legitime prin apărarea celei mai înalte valori, a umanității.

Recunoașterea unui drept de intervenție umanitară, fundamentat pe reguli juridice internaționale, universal valabile și cu caracter de obligativitate necesită o schimbare radicală a întregului sistem de drept internațional și o reformă consistentă care să aibe ca prim obiectiv asigurarea protejării populației civile, martoră a gravelor confruntări din interiorul unui stat sau dintre state.

Intervenția umanitară reprezintă o noțiune controversată a relațiilor internaționale, putând fi privită bilateral, pe de o parte ca instrument de implementare a drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar în cazul conflictelor armate, și pe de cealaltă parte, ca o amenințare la adresa suveranității statului și implicit la adresa principiului neintervenției.

Încălcările grave ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului în conflictele armate sunt considerate amenințări la adresa păcii și a securității internaționale, astfel încât, dacă măsurile de constrângere fără folosirea forței armate nu sunt adecvate sau sunt insuficiente, Consiliul de Securitate poate dispune împotriva statului vizat orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate și chiar măsuri de limitare a suveranității statului respectiv, apreciindu-se că principiul respectării drepturilor omului este prioritar față de principiul suveranității.

Autorizarea unei eventuale intervenții asupra unei chestiuni ce constituie un pericol la adresa păcii și a securității internaționale se execută, potrivit normelor actuale, avându-se în vedere analiza separată din partea celor cinci membri permanenți cu drept de veto, ori, a avea drept de veto politic asupra unei chestiuni juridice înseamnă anularea tuturor principiilor și valorilor pe care comunitatea internațională se străduiește să le protejeze și să le promoveze.

Din acest motiv, au existat și continuă să existe critici aprinse cu privire la faptul că cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, care sunt puteri nucleare, au creat un grup ale cărui competențe sunt controlate din interior. Spre deosebire de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate nu are o adevărată reprezentare internațională, luând decizii în funcție de interesele strategice și politice ale membrilor permanenți, în special în cazul intervențiilor umanitare. De-a lungul timpului s-au formulat o serie de opinii ce aveau ca obiectiv o reformă puternică la nivelul întregii structuri instituționale. Dintre acestea enumerăm creșterea numărului de membri permanenți (Brazilia, Germania, India și Japonia), dar și o altă abordare, aceea de a elimina conceptul de membru permanent, decizie lansată de Canada sub guvernul lui Paul Martin.

Acțiunile ce privesc intervenția militară pe considerente umanitare este condusă de către două situații: dreptul de intervenție (legitimitatea acțiunii) și obligația de intervenție (responsabilitatea de a proteja), aspecte ce separă motivele umanitare de rațiunile politice.

A găsi o soluție în ceea ce privește normarea intervențiilor umanitare și crearea unui set de reguli juridice bine conturate este o sarcină extraordinar de dificilă, avându-se în vedere interesele dintre cele mai diverse ale celor mai importanți actori implicați în luarea deciziilor, decisive pentru întreaga comunitate internațională. Consider că , atâta timp cât se va putea trece peste raționamente politice și economice, statele vor recunoaște în cea mai mare măsură un drept de intervenție umanitară ce are un scop bine stabilit, și anume, responsabilitatea de a proteja.

Exemple ilustrative în acest sens sunt multe, ultimul dintre acestea fiind intervenția militară umanitară asupra Libiei din anul 2011. Analizând îndeaproape evenimentele petrecute pe teritoriul Libiei și confruntările numeroase ce au dus inevitabil la moartea și rănirea gravă a unui număr mare de civili în condiții catalogate drept inumane, am convingerea că acțiunile NATO și implementarea doctrinei responsabilității de a proteja au reprezentat un demers firesc și o obligație a întregii societăți internaționale de a nu rămâne indiferentă în fața unei asemenea situații.

În cadrul comunității internaționale au fost elaborate de-a lungul timpului atât argumente cât și contra-argumente referitoare la intervenția umanitară, însă nu s-au adoptat documente care să reglementeze această problemă din punct de vedere juridic. Așadar, trebuie imperios a se găsi o cale de definire și normare la nivel mondial a unor serii de reguli ce formează dreptul de intervenție umanitară.

Este foarte greu a privi spre viitor și a încerca să oferim o soluție privind normarea intervenției umanitare întrucât relațiile internaționale se află într-o continuă schimbare. Noi situații, precum cele din Siria și Iran, vor constitui elemente diferite și vor sublinia încă o dată faptul că, deși impresionantă printr-o cultură bogată în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale ale omului, în plan real, prevederile acestor documente sunt greu aplicabile.

Din acest motiv, chestiunea intervenției umanitare rămâne una de actualitate, la care vor trebui găsite soluții viabile.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Cărți și articole

Autori români:

Aurescu, B., Noua suveranitate, Editura All Beck, București, 2003;

Balaban, C.G., Securitatea și dreptul internațional – Provocări la începutul secolului XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000;

Cloșcă, I., Suceavă, I., Tratat de drept internațional umanitar, Editura V.I.S Print, București, 2000;

Dragoman, I., Militaru, C., Șapte studii de drept internațional umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Dragoman, I., Operații militare umanitare, Editura Universității Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2005;

Frunzeti, T., Conflict și negociere în relațiile internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2011;

Guțan, S., Dreptul internațional umanitar, Editura Academiei Forțelor Terestre „ Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012;

Guțan, S., Implicații juridice ale conceptului de securitate umană asupra relațiilor internaționale, în Implicații economice, politice și militare asupra securitătii umane în perioada postconflict, Editura Academiei Forțelor Terestre „ Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011;

Iordache, C., Drept și relații internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2006;

Miga-Beșteliu, R., Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All Beck, București, 2003;

Neacșu, A., Securitate și umanitarism: asistența medicală în situații de dezastru și conflict armat, Colegiul Național de Apărare, București, 2000;

Neag, M., Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2010;

Neag, M., Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „ Carol I”, București, 2010;

Neag, M., Tabără, V., Considerații privind sistemul instituțiilor de securitate, Techno Media, Sibiu, 2009;

Onica-Jarka, B., Drept internațional umanitar, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Scăunaș, S., Drept internațional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001;

Uscoi, N., Oprea, G., Introducere în dreptul internațional umanitar, Editura Cortega, București, 1999;

Autori străini:

Beitz, C., Soverignty and Morality in International Affairs, în Political Theory Today, Polity Press, Cambridge, 2010;

Beruto, G.L., International Humanitarian Law, Human Rights and Peace Operations, International Institute of International Law, Sanremo, 2008;

Caney, S., Justice beyond borders, Oxford University Press, New York, 2005;

Charvet, J., The Idea of State Soverignty and the Right of Humanitarian Intervention, în International Political Science Review, vol.18, no.1, Sage Publications Press, London, 2007;

Edlinger, K., Ausgewahlte Dokumente zum Humanitaren Volkerrecht, Theresianische Militarakademie – Institut fur Offiziersausbildung, Wiener Neustadt, 2012;

Evans, G., The Responsibility to Protect: Humanitarian Intervention in the 21st century, Wesson Lecture în International Relations Theory and Practice, Stanford University, 2002;

Hehir, A., Murray, R., Lybia, the responsability to protect and the future of humanitarian intervention, Palgrave Macmillan, London, 2013;

Henckaerts, J.M., Doswald-Beck, L., Customery international humanitarian law, Cambridge University Press, Cambridge, 2005;

Holzgrefe, J.L., Keohane, R., Humanitarian intervention – ethical, legal and political dilemmas, Cambridge University Press, New York, 2003;

MacQueen, N., Peacekeeping and the International System, Routledge Press, New York, 2006;

Pattison, J., Humanitarian Intervention and The Responsability to Protect – Who shoud intervene?, Oxford University Press, New York, 2010;

Roberts, A., Welsh, J.M., The United Nations Security Council and War, Oxford University Press, New York, 2008;

Sassoli, M., Bouvier, A., How does law protect in war?, International Commitee of the Red Cross, Geneva, 1999;

Sudre, F., Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006;

Weber, C., The Reproduction of Sovereignties Between Man and State During Practices of Interventions, în Cooperation and conflict review, Sage Publications Press, London, 2007;

Weiss, T., Humanitarian Intervention, Polity Press, Cambridge, 2012;

Welsh, J.M., Humanitarian Intervention and International Relations, Oxford University Press, New York, 2004;

Legislație și jurisprudență

Carta ONU;

Statutul Curții Penale Internaționale din 1998;

Convențiile de la Geneva din 1949;

Protocolul adițional I la convențiile de la Geneva din 1949, cu privire la protecția victimelor din conflictele armate internaționale;

Protocolul aditional II la convențiile de la Geneva din 1949, cu privire la protecția victimelor din conflictele armate fără caracter internațional;

Convențiile de la Haga din 1907;

General Assembly Resolution 60/1, 2005 World Summit Outcome Document;

*** The Responsibility to Protect. Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty, National Library of Canada, Ottawa, 2001;

Infografie

http://www2.ohchr.org

http://responsibilitytoprotect.org

http://www.humanrightsgeneration.eu

http://www.nato.int

http://www.un.org

Anexa 1

SURSA: http://www.jfcnaples.nato.int/Unified_Protector/page19142199.aspx

(accesat în data de 16.06.2013)

Anexa 2

Bilanțul victimelor bombardamentelor NATO asupra Libiei

SURSA: http://libyasos.blogspot.ro/2011/07/libya-news-backup-libyasos-03-july-05.html (accesat în data de 16.06.2013)