Dreptul de Autor Parte Componenta a Proprietatii Intelectuale

Terminologie

Legea dreptului de autor trecut și prezent

Izvoare naționale

Izvoare internaționale

Obiectul dreptului de autor

Natura juridică

Conținutul dreptului de autor

Durata protecției și limitele exercitării dreptului de autor

Cap. 2 . Accesul la informație

2.1 Stabilirea conceptului de informație

2.2 Principiul accesului liber la informație

2.3 Dreptul la informație

Cap. 3. Licențele libere 

3.1  concept

3.2 exemple

3.3 implementare

Cap. 4. Concluzii

Bibliografie

1.1Terminologie

Dreptul proprietății intelectuale este considerată a fi ramura de drept cu cea mai spectaculoasă evoluție în ultimii 120 de ani. Mărturie în acest sens stau numărul de tratate internaționale și convenții, directive comunitare adoptate și organizații înființate. În literatura juridică recentă, profesorul Viorel Roș afirma:,, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani, pentru ca în ordinea internațională a vremurilor noastre, importanța ce se acordă proprietății intelectuale să fie uriașă, neexistând vreun drept care să aibă o recunoaștere mai mare decât dreptul asupra creațiilor intelectuale.”

Cele două concepte de ,, proprietate intelectuală” și cel referitor la ,,dreptul de autor” apar pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Pentru prima dată în doctrină, noțiunea apare proclamată la 13 ianuarie 1791, fără ca aceasta să fie argumentată de către juristul francez Isaac René Guy le Chapelier, jurist francez și politician în perioada Revoluției franceze. Acesta susținea că: ,,cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă și, dacă pot spune așa, cea mai personală dintre toate proprietățile este opera intelectuală, fructul gândirii omenești; este un bun de un tip cu totul diferit de alte proprietăți.

Proprietatea intelectuală este intangibilă chiar dacă manifestarea sa exterioară este una vizibilă sau exprimată material. Astfel, o pictură este un obiect tangibil, dar obiect al proprietății intelectuale îl reprezintă creativitatea autorului. Proprietatea intelectuală este rezultatul unei activități umane chiar dacă în timpul creației intervine și un aparat, precum computerul în cazul persoanei care realizează un program pentru calculator.

Titularul dreptului intelectual are capacitatea legal recunoscută

de a autoriza sau interzice accesul anumitor persoane la creația sa în sens de utilizare, reproducere, etc. În momentul în care autorul publică o operă sau pune în scenă o piesă, el oferă publicului, care pune stăpânire pe ele atunci când sunt bune, care le citește, care le învață, care le repetă, care le lasă să îl penetreze și care le transormă în proprietatea sa.”

Puțin mai târziu, politicianul francez, Lakanal, reprezentantul de seamă al Comitetului de Instrucție Publică, aprecia că ceea ce se poate contesta mai puțin dintre toate proprietățile, este fără îndoială faptul că nu pot fi contestate producțiunile geniului.

În aceeași notă în 1803, continua și Napoleon, făcând referire la proprietatea literară susținea: ,,cred că opera intelectuală este o proprietate ca și o moșie, ca și o casă, și că trebuie să se bucure de aceleași drepturi și să nu poată fi înstrăinată decât pentru cauza de utilitate publică”.

O primă analiză a proprietății intelectuale în sens larg, definește această noțiune ca fiind totalitatea drepturilor asupra creațiilor intelectuale din domenii știițifice, literar și artistic pe de o parte și industrial pe de alta, acestora din urmă adăugânduli-se drepturile asupra semnelor distinctive.

Concepția tradițională consideră că proprietatea intelectuală cuprinde de fapt proprietatea artistică și literară care la rândul ei cuprinde drepturile de autor și drepturile conexe și proprietatea industrială care, se divide între drepturile asupra creației intelectuale cu aplicabilitate în industrie și drepturile asupra semnelor distinctive.

Ca o primă definiție a acestui concept putem enunța următoarea definiție: ,, dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei sau persoanelor care au realizat o operă originală de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”.

Ca și trăsături putem distinge două forme ale proprietății intelectuale una referitoare la durată limitată, cea de-a doua nelimitată în timp: invențiile, dreptul de autor au o durată limitată, pe când dreptul moral al unui artist de a opri distrugerea operei sale este nelimitat în timp.

De asemenea putem sublinia ca dreptul proprietății intelectuale este ubicuu, aceasta însemnând că este prezent și încorporat în toate realizările ulterioare protejate. Dreptul subiectiv de autor reprezintă acea posibilitate conferită de lege autorului unei creații intelectuale de a o utiliza potrivit

aprecierii sale, în scopul satisfacerii intereselor lui personale nepatrimoniale sau patrimoniale, în limitele prevăzute de lege.

Ca si condiții de apariție putem aminti că trebuie întrunite mai multe condiții: originalitatea operei, existența unei forme concrete pe care o îmbracă, creația să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publicului. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu prevede explicit decât condiția originalității, arătând în art. 2 alin. 2 că o creație intelectuală este „recunoscută și protejatăindependent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată”.

Conform aceleași Legi nr. 8/1996 următoarele drepturi morale și patrimoniale: de a decide în ce mod și cum va fi adusă la cunoștință publică opera, de a pretinde recunoașterea calității de autor, de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică, de a pretinde respectarea integrității operei, de a retracta opera, dreptul patrimonial exclusiv de a decide cum a fi utilizată

sau exploatatăopera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții, precum și dreptul distinct de a autoriza

reproducerea, difuzarea, etc.

În literatura de specialitate unii autori înțeleg prin noțiunea de drept de autor, instituția juridică care include reguli și principii aplicabile creației intelectuale dar și dreptul subiectiv care aparține autorului. „Instituția juridică a dreptului de autor reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale ce decurg din crearea și valorificarea operelor literare, artistice sau științifice. Această instituție, ca instrument de protecție a creatorilor și operelor lor, se încadrează în dreptul proprietății intelectuale”.

Întemeiat pe două premise, dreptul de autor conferă titularului operei posibilitatea ca acesta să-și valorifice exclusiv și să-și utilizeze opera la maximum, în vederea obținerii de foloase patrimoniale pe o parte și pe de altă parte să îi asigură în societate condițiile necesare pentru a crea, a explora și a interveni în privința operelor publicate.

Izvoarele legislative din antichitate nu fac niciun fel de referire la dreptul autorilor. Există totuși mențiuni despre comerțul cu manuscrisele operelor, opere care aparțineau unor autori diferiți. Acestea erau realizate în mai multe exemplare, tocmai pentru a fi comercializate, lucru care confirma recunoașterea unui drept asupra manuscrisului, adică asupra bunului ce forma obiectul tranzacției. Concepția este menținută și în perioada evului mediu, amplificându-se astfel și apărând dreptul exclusiv de transcriere. Ca urmare se poate vorbii pentru această perioadă de o industrie a copiștilor, dezvoltată cu precădere pe lângă universități și monopolizată la acea vreme de către călugări.

Ca punct de referință în configurarea dreptului de autor putem menționa anul 1455 când, Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile. În timpul domniei lui Ludovic al XI-lea, în Franța, tiparul era liber dar, regele Francisc a impus librarilor și tipografilor obținerea unei autorizații prealabile din partea Universității și a Facultății de Teologie.

În 1537 prin 2 Ordonanțe se stabilesc sancțiuni pentru respectarea interdicțiilor și în 1694 este creată funcția de cenzor regal. Tipărirea și vânzarea cărților devine un privilegiu concedat de autoritatea de stat. Durata și condițiile de acordare a privilegiilor era diferită, unele fiind conferite și pentru folosirea unor litere și forme tipografice. Autorii din literatura de specialitate susțin existența unui privilegiu care nu se acordă autorilor, ci tipografiilor. În acest fel autorii își pierdeau orice tip de drept asupra manuscrisului.

„În temeiul monopolului conferit, tipografii dobândeau dreptul de proprietate a manuscrisului, precum și dreptul de exploatare și difuzare a operei”. Apărut întâia dată conceptul de drept de autor apare la începutul secolului al XVIII-lea, prinde contur treptat ideea că autorul unei opere oferă societății servicii mai importante decât tipograful care nu face altceva decât să o difuzeze. Chiar dacă unele exemplare sunt vândute, opera rămâne un bun al autorului. Prin natura lui, dreptul de autor este o proprietate supusă dreptului comun.”

Importanța proprietății intelectuale a fost recunoscută din punct de vedere legal prin Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883 dar și de Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886. Ambele tratate sunt administrate de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Analizată la modul general, proprietatea intelectuală, cuprinde toate drepturile legale, izvorâte din activitățile intelectuale din domeniile literar, artistic sau științific și industrial. În accepțiune tehnică, proprietatea intelectuală este comparată cu un domeniu, ea fiind definită ca: submulțime în sens matematic a noțiunii juridice de proprietate. Sub aspect patrimonial, făcându-se referire la proprietatea unei opere rezultate în urma unui proces de creație intelectuală, de orice fel: literatură, științifică, didactică, metodică, artă plastică, etc.

Creația intelectuală poate fi împărțită în domenii și subdomenii, categorii și subcategorii, grupe sau segmente, fiind necesară pentru înlesnirea ințelegerii normelor juridice, caracteristice acestei discipline, care au ca obiect de protecție produsele spiritului creator, ale inteligenței, iar pentru protejarea acestora se impune existența unor norme juridice derogatorii de la dreptul comun.

Din punct de vedere tradițional, proprietatea intelectuală, analizată ca ramură distinctă de drept poate fi împărțită în două domenii principale cu următoarele subdomenii:

Drepturile de autor și drepturile conexe,

Proprietatea industrială.

La nivelul primei categorii putem discuta despre o nouă clasificare. În acest sens literatura de specialitate împarte categoria drepturilor de autor în:

Scrieri literare și publicistice;

Opere artisitice;

Opere științifice.

Categoriei drepturilor conexe, aceeași literatură de specialitate îi atribuie următoarele subcategorii:

Interpretările artiștilor interpreți și execuțiile / prestațiile artiștilor executanți;

Fonogramele (înregistrările sonore / audiovizuale) și emisiunile de radiodifuziune și televiziune.

În cazul drepturilor sui-generis putem face deosebirea între două categorii și anume:

Ale fabricanților bazelor de date;

Protecția expresiilor de folclor.

Clasificarea redată îndreptățește într-o oarecare măsură, opiniile exprimate atât în doctrina internațională, cât și în cea națională, punctele de vedere exprimate în studiile de specialitate dar și în documentele Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale fiind exprimată prin tratarea de drept a materiei respective.

La nivelul Proprietății industriale putem distinge conturate de autorii de specialitate în domeniul proprietătii intelectuale trei clase majore:

Creațiile tehnice (aici facem referire strict la invenții și modele de utilitate);

Creațiile estetice (dintre care putem aminti: desene, modele, semne distinctive);

Protecția împotriva concurenței neloioale.

Întrucât putem vorbi despre un drept subiectiv al titlularului,acesta poate fiprezentat sub două aspecte:

Într-un aspect pozitiv, constând din dreptul titularului de a fi singurul îndreptăți să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală și un aspect negativ care re concretizează în interzicerea dreptului altor persoane de a dispune de orice folosință a bunului fără încuviințarea proprietarului, terții având obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală.

Legea dreptului de autor trecut și prezent

Izvoare naționale

Drepturile autorilor de opere literare și artistice au fost reglementate pentru prima dată prin Legea presei apărută în 1862. Aceasta a fost adoptată din vremea domniei lui Cuza. Legea făcea referire într-unul dintre capitolele sale și la dreptul de autor. Drepturile vizate erau recunoscute în mod deplin, în favoarea autorului, pe toată durata vieții. Acesta putea să se bucure de operă ca de o proprietate având dreptul de a o reproduce, de a o vinde sau de a o ceda. Încălcarea acesti legi prin tipărire, reproducere sau imitarea operei erau sancționate cu confiscarea operei sau cu plata unei amenzi. Amenda pe care trebuia să o plătească cel ce încălca legea era calculată la prețul a o mie de exemplare din ediția originală.

O altă prevedere a legii era legată de transmiterea dreptului asupra operei. În aceste condiții moștenitorii se bucurau de o perioadă de zece ani de la moartea autorului. Aceleași drepturi erau recunoscute și străinilor sub rezerva reciprocității, drepturile lor trebuind să fie recunoscute la ei în țară.

În aceeași lege era menționată și obligația autorului de a-și crea un depozit cu un anumit număr de exemplare din opera sa. În 1904 este menținută obligația depozitului dar, cade în atribuțiunile proprietarilor de ateliere tipografice. La 28 iunie 1923 intră în vigoare Legea nr. 126. Legea constituia o reglementare completă și modernă a dreptului de autor. Principalele caracteristici erau asigurarea drepturilor autorilor asupra operelor lor independent de îndeplinirea vreunei formalități iar cea de-a doua face referire la recunoașterea beneficiilor oferite strănilor fără existența unei condiții de reciprocitate.

Articolul 2 al Legii stipula că toți creatorii unei opere intelectuale indiferent de forma ei beneficiază pe tot timpul vieții de dreptul exclusiv de a face lucrarea publică, de a o prezenta, de a autoriza traducerea acesteia, sau de a autoriza adaptările și reproducerile, exploatarea, vinderea, dăruirea sau dispunerea prin testament.

De asemenea legea prevedea și dreptul moral al autorului de a împiedica denaturarea operei. În cazul cesiunii sau al vânzării, autorii sau moștenitorii păstrau drept de control asupra operei, putând cere daune, dreptul era netransmisibil și nu putea face obiectul renunțării. (art.3) Dreptul moștenitorilor era extins la 30 de ani din momentul morții autorului, succesorii supraviețuitori, soțul, soția având drepturi egale cu cel al copiilor. Articolul 4 al legii se referă la transmisiunea succesorală care esteoprită la clasa ascendenților, fiind limitată la părinți, iar pentru colaterali la frați, surori. Odată cu încetarea de a mai constitui forma obiectului de drept exclusiv, opera trecea în domeniul public. Dreptul de control al autorului sau a moștenitorilor acestuia era preluat de Academia Română. În acest mod dobândea un caracter perpetuu. (art.6)

Aceeași lege face referire și la operele nepublicate, literatura GRI, acestea nemaiputând fi publicate după moartea autorului. Interdicția publicării putea fi prinsă în testament și nu putea dura mai mult de 30 de ani de la data morții autorului.

Completarea Legii din 1923 vine ceva mai târziu, în 1946 prin Legea nr. 596 privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare. Reglementarea din '46 a fost modificată prin Decretul numărul 17 din 1949 referitor la editarea și difuzarea cărții. Ulterior apar modificări prin Decretul 19 din 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, care în 1952 va fi modificat prin Decretul 428 și Decretul numărul 591 din 1955 pentru reglementarea contractelor privitoare la executarea de lucrări de artă plastică și de obiecte de muzeu. În 1956 Legea proprietății literare și artistice este abrogată.

Soluțiile preconizate de Decretul din 1956 corespundeau orientărilor existente în doctrina europeană. Astfel, putem vorbi despre corespondenți la nivel internațional în Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice. „ În conformitate cu evoluția socio-economică și culturală din țara noastră, la 14 martie 1996, a fost adoptată Legea numărul 8 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Actuala reglementare a fost modificată și completată substanțial prin Legea nr. 329 din 14 iulie 2006.”

În prezent în România, asigurarea protecției proprietății intelectuale se realizează în principal prin două instituții de specialitate: Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – în domeniul proprietății industriale și Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe. În temeiul Hotârârii Guvernului nr.573/1998 Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci este organul de specialitate al administrației publice centrale în subordinea Guvernului cu autoritate unică pentru asigurarea protecției proprietății industriale, care elaborează și supune spre aprobare guvernului strategia dezvoltării protecției proprietății industriale.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organizat și funcționează, potrivit Hotărârii Guvernului nr.758/2003 ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce privește evidența, observarea și controlul aplicării legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.

Acordarea asistenței de specialitate în domeniul proprietății industriale și reprezentarea persoanelor fizice și juridice române sau străine interesate în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, se asigură prin consilieri în proprietate industrială, organizați în cadrul

Camerei Naționale a Consilierilor în Proprietate Industrială din România în conformitate cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.66/2000 privind organizarea și exercitarea profesiei.

Prima lege în domeniul proprietății intelectuale, în România apare în 1879 printr-o hotărâre a Parlamentului și se referea la Legea Mărcilor de Fabrica și de Comerț. Tot atunci s-a pus problema adoptării unei legi a Brevetelor de Invenție, care a apărut abia în 17 ianuarie 1906, eforturi făcându-se încă din 1880. Cu această ocazie s-a înfiintat și Oficiul de Brevete, care este în prezent Oficiul de Stat pentru Invenții și mărci – OSIM.

Dacă la nivel național putem discuta despre apariția unor reglementări referitoare la dreptul de autor încă din 1862, la nivel mondial prima reglementare a fost consacrată de Legea din 19 iulie 1973. Aceasta făcea referire la dreptul de reproducere a unei opere oferind autorului o folosința viageră asupra operei sale dar și un drept de uzufruct de 10 ani în favoarea moștenitorilor sau a cesionarilor. După expirarea termenilor opera trecea în domeniul public.

Izvoare internaționale

În continuare vom proceda la descrierea legii dreptului de autor la nivel mondial.

Anglia

Începând cu 1810 mai exact la 5 februarie, drepturile moștenitorilor și a cesionarilor au fost extinse la 20 de ani. În același stat în 1709 dreptul autorului era recunoscut în baza dreptului comun drept pentru care a fost adoptat Statute of Ana, un Regulament care dorea să încurajeze știința și cultura. Astfel, pentru prima dată dreptul de reproducere al imprimatelor fusese stabilit la 21 de ani, un drept conferit autorilor și succesorilor acestuia. Ulterior durata a fost prelungită de către regele George al III-lea, durata întinzându-se pe tot parcursul vieții autorului.

În Germania, prima reglementare a fost adoptată în 1837. Opera era protejată pe o perioadă de 10 ani, durată care în 1845 s-a prelungit la 30 de ani. Sistemul era diferit și în Statele Unite. Dreptul de folosință dat autorului era recunoscut pentru 14 ani în 1780, după care în 1831 legea extinde dreptul autorului la 28 de ani. Aceeași lege însă stipula și faptul că la expirarea acestei perioade autorul, soția sau copiii acestuia beneficiau de dreptul de reproducere al operei prelungit cu încă 14 ani.

Obiectul dreptului de autor

Ca și obiect al dreptului intelectual literatura de specialitate indică opera de creație intelectuală, opera de spirit fiind un bun incorporal. În acest fel elementele își pun amprenta asupra naturii dreptului ce le încorporează. În funcție de obiectul lui, dreptul intelectual poartă asupra unor bunuri.

Conform art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din operele originale de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de

exprimare și independent de valoarea și destinația lor. O operă pentru a se bucura de protecție juridică trebuie să îndeplinească 3 condiții :

-să fie rezultatul unei creații intelectuale din partea autorului,

-să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor

–ceea ce înseamnă că nu în toate cazurile opera

trebuie să fie fixat pe un suport materia,

-să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului prin reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc.

Precizăm definiția cuvântului operă, de la latinescul opera = creație,lucrare, prin acesta înțelegându-se produsul activității de creație intelectuală , ca ema

nație a inteligenței și voinței autorului .

Obligația din actuala reglementare de asigurare a protecției era condiționată de faptul aducerii la cunoștința publicului a operei în cauză, era prevăzută și în Decretul 321/1956, Legea nr. 8/1996 recunoscând acest drept prin simplul fapt al creației.

Pentru a putea fi catalogată ca unică,opera trebuie să îndeplinească câteva condiții din care amintim: prima condiție este denumită originalitatea operei și este considerată ca o expresie a amprentei personalității și individualității autorului. Originalitatea nu trebuie confundată cu noutatea care pentru invenție este o condiție impusă pentru ca aceasta din urmă să poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.

Alături de operele absolut originale există și opere relativ originale ai căror autori au împrumutat unor creații preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru să-i priveze de vocația la dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de opere denumite derivate sau compozite. Legislația nu cuprinde o enumerare clară a categoriilor de opere protejate în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiții cu caracter general, sau făcând referire la cele trei mari categorii de clasificare doctrinală și anume: opere literare, artistice și muzicale. În unele cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria celor artistice. Operele științifice sunt, uneori, menționate separat. Unele legislații nu cuprind o definiție a operei protejabile. Condițiile protecției sunt desprinse din jurisprudență și doctrină.

Legislațiile mai noi, printre care și actuala lege română, au recurs la o enumerare a operelor protejabile fără a-i atribui enumerării un caracter limitativ.

Atât Decretul nr. 321/1956 cât și actuala reglementare -legea nr. 8/1996, pentru a nu da naștere la interpretări au enumerat această categorie de opere protejate:

„a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;

b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;

c) compozițiile muzicale cu sau fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;

e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;

g) operele de arta grafica sau p lastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, gravura, litografie, artamonumentala, scenografie, tap iserie, ceramica, p lastica sticlei și a metalului, desene, design, precum si alte opere de arta aplicata produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.

j) operele de artă digitală .”

De asemenea , articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de autor și următoarele categorii de opere derivate:

„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științi

fice care reprezintă o muncă intelectuală de creație;

b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi : enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care,prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.”

Ca o definiție a operelor derivate putem spune că acestea sunt operele care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente . Pentru recunoașterea operei derivate , și mai ales pentru protecția ei, este necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile autorilor operei originale .

Drepturile de autor nu protejează:

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;

d) mijloacele de plată;

e) știrile și informațiile de presă;

Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru calculator, include în categoria operele de creație intelectuală protejate și :

-orice expresie a unui program ,

-programele de aplicație și sistemele de operare , exprimate în orice fel de limbaj ,

-materialul de concepție pregătitor,

-manualele .

Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor pentru calculator nu sunt protejate: ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator.

Între calitatea de autor al unei opere, pe de o parte, și aceea de subiect al dreptului de autor al unei asemenea opere, pe de altă parte, se sesizează la nivel legislativ o diferențiere.

Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană, deoarece numai ea dispune de însușirile și capacitățile fizice și spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea creații. În acest sens amintim precizările articolului 3 alin. 1 din lege cum că: „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. De îndată ce opera de creație a luat o formă concretă, chiar dacă nu este terminată, autorul dobândește dreptul de autor asupra operei realizate și, odată cu aceasta, dobândește și calitatea juridică de subiect al dreptului de autor. Ea rezultă din prevederile art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de autor (respectiv de titular al dreptului de autor) asupra unei opere este recunoscut și garantat „în condițiile prezentei legi”.

Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât și o persoană juridică. Sub noua reglementare legislativă drept de autor îi este recunoscut și persoanei juridice și ca urmare acesta poate deveni titularul drepturilor născute din creația intelectuală. Ceea ce se poate acorda și se acordă uneori, prin lege, altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor, care în mod firesc nu poate aparține decât creatorului, ci numai „beneficiul protecției” acordate autorului. La nivelul doctrinei subiectele dreptului de autor sunt împărțite în subiecte primare/ originare, adică acele persoane care au creat nemijlocit opera și subiecte derivate – persoane care în virtutea competențelor recunoscute de lege dobândesc atribute ale dreptului de autor. Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoștința publicului – prezumție relativă.

Dacă opera a fost adusă la cunoștința publicului sub un pseudonim sau sub formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică care o face publică dar numai cu consimțământul autorului atâta timp cât acesta nu-și dezvăluie identitatea.În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situații: opera a fost creată de o singură persoană, dacă opera a fost creată de două sau mai multe persoane, opera cu mai mulți autori, realizare în coautorat (comună).

Pentru existența coautoratului trebuie îndeplinite trei condiții:

-opera să fie creată de două sau mai multe persoane;

-este considerat coautor persoana care a desfășurat o activitate de creație și nu cea care a acordat un sprijin științific;

-existența unei înțelegeri prealabile între coautori.

În cazul coautoratului există un obiect comun: opera, asupra căreia mai multe persoane (coautorii) își vor exercita drepturile, ca urmare și aici se vor aplica regulile cu privire la coproprietate din dreptul comun. În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situația în care unul dintre autori să fie principal iar ceilalți coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina partea fiecărui coautor, situație în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord, foloasele materiale împărțindu-se între aceștia. O altă ipoteză este aceea în care contribuția fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca fiecare să- și poată valorifica singur numai partea din operă în așa fel încât să nu-i prejudicieze pe ceilalți. Operele colective, comparativ cu cele comune, au un caracter complex, fiind rezultatul unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situație în care dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată (spre exemplu opera cinematografică sau altă operă audiovizuală).

Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor. Acestea pot dobândi dreptul fie prin moștenire potrivit legislației civile fie prin acte între vii. Ceea ce se dobândește sunt în primul rând drepturi patrimoniale și în mod cu totul excepțional o parte din drepturile personal nepatrimoniale.

1.4 Natura juridică a dreptului de autor

De-a lungul timpului natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală a constituit obiect de controverse cu toate că, majoritatea părerilor sunt în consens. Opiniile autorilor s-au grupat în două mari categorii:

O teorie care susține că dreptul asupra creației intelectuale poate ficonsiderat ca un drept de proprietate,

O altă teorie conform căreia dreptul de proprietate intelectuală este unul distinct formând o categorie specială.

Potrivit primei teorii, dreptul de creație intelectuală este caracterizat în conformitate cu preceptele dreptului natural ca un drept de proprietate. În această concepție creația intelectuală este calificată ca fiind cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă și cea mai sacră dintre toate proprietățile. Partizanii teoriei apreciază că există o analogie clară între dreptul autorului de exploatare a creației și dreptul proprietarului asupra bunurilor sale materiale. Teoria proprietății a fost consacrată de legislația Revoluției franceze, fiind preluată

de practica și doctrina juridică. Concepția care califică dreptul de creație intelectuală ca un drept de proprietate Prezintă unele limite: mai întâi că nu poate justifica protecția drepturilor nepatrimoniale ale autorilor creațiilor intelectuale și apoi că a despărțit soluțiile de protecție a dreptului proprietății intelectuale, care au urmat două direcții distincte. Este vorba de cea a dreptului continental, în care prioritare sunt drepturile morale ale autorilor și de cea a sistemului de drept anglo-saxon, în care prioritare sunt drepturile patrimoniale ale creatorilor.

După o altă teorie, dreptul creației intelectuale este considerat ca o grupare distinctă

de drepturi și care pot fi denumite drepturi intelectuale. Teoria drepturilor intelectuale a precizat ideea unei noi categorii de drepturi. Juristul francez Edmond Picard a adăugat d i v i z i u n i i clasice a drepturilor în personale, reale și obligaționale, consacrate de dreptul roman, și categoria drepturilor intelectuale.

Ideea drepturilor intelectuale ca o categorie sui generis a înregistrat un succes deosebit, fiind preluată și susținută în diverse variante.

1. Astfel, potrivit unei prime susțineri, gruparea drepturilor în personale și reale

nu este completă. Drepturile intelectuale care vin în completarea categoriilor existente au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare

și sunt opozabile erga-omnes. Spre deosebire însă de drepturile reale, obiectul drepturilor intelectuale îl constituie activitatea și gândirea omului.

2. După o altă susținere, drepturile se clasifică în funcție de criteriul obiectului în

drepturi ale personalității, drepturi reale, drepturi de creanță și drepturi intelectuale.

Deși nu poartă asupra unor bunuri corporale și nu constituie creanțe în raport cu debitorii, totuși drepturile intelectuale au o valoare pecuniară. Ele se aseamănă

cu drepturile reale prin opozabilitatea lor erga-omnes și prin caracterul lor imediat.

3. Potrivit unei a treia susțineri, prerogativele care alcătuiesc drepturile intelectuale

nu mai sunt separate. Principiul fundamental al diviziunii drepturilor după natura obiectului ar fi nesocotit dacă s-ar scinda cele două aspecte, moral și patrimonial.

Drepturile intelectuale fac parte din categoria unică a drepturilor asupra bunurilor în care trebuie să se opereze distincția între jura in res corporale și jura in res incorporale. Unii autori admit ideea existenței unei categorii distincte de drepturi reprezentate de drepturile intelectuale, dar în explicarea denumirii și fundamentului acestei categorii recurg la argumente de altă natură. Conform unei prime teorii, și anume, teoria drepturilor asupra lucrurilor imateriale, argumentația are la bază utilitatea socială, protecția și drepturile creatorului reprezentând o recompensă pentru serviciul social. Utilitatea socială înlocuiește noțiunea de proprietate incorporală. Titularul unei creații de formă are un drept absolut care nu poate fi și perpetuu, deoarece creațiile de formă, odată aduse la cunoștința publică manifestă o forță de propagare care nu poate fi contrariată de voința suverană a unei singure persoane.

Creațiile de formă, producții ale spiritului, sunt destinate să facă parte din fondul

comun al umanității. O altă categorie de specialiști, adepții teoriei personalității drepturilor de creație consideră că acestea își au izvorul în opera intelectuală care este o prelungire a personalității. Așadar, opera fiind o creație a personalității, și drepturile aferente aparțin categoriei drepturilor personalității. Adversarii acestei teze susțin că produsul creației aparține autorului în exclusivitate doar atâta vreme cât nu este materializat. Din momentul în care opera îmbracă o anumită formă, ea se desparte de creatorul său, având o soartă juridică proprie.

Teoria drepturilor de clientelă

În această orientare, drepturile privative urmăresc, sub diferite forme, materiale sau imateriale, să formeze o clientelă cu scopul de a obține profit economic sau de a conferi creatorului anumite avantaje și privilegii în raport cu concurenții.

Obiectul acestor drepturi îl constituie clientela, pentru cucerirea căreia se desfășoară o competiție organizată între industria și și comercianți. Drepturile privative sunt chemate, în cadrul acestei lupte, să stabilească anumite poziții în favoarea titularului lor pe care concurenții vor trebui să le respecte.

Drepturile de clientelă au caracter dinamic, deosebindu-se de drepturile de proprietate și cele de creanță care fac parte din statistica juridică. Teoria este criticată întrucât se servește de obiectul dreptului pentru a-și determina natura și i se reproșează faptul că folosește o noțiune de factură economică pentru explicarea naturii juridice a unui drept.

Teoria drepturilor de monopol are în vedere caracterul structural fundamental al drepturilor privative și funcția de concurență pe care o exercită. Elementul esențial al drepturilor de monopol constă în posibilitatea titularului de a interzice terțelor persoane care au dobândit un obiect de proprietate intelectuală de a-l reproduce, multiplica sau înstrăina. Niciuna dintre tezele amintite nu are însușirea de a explica în mod cuprinzător și complet natura juridică a drepturilor recunoscute autorilor de creații intelectuale.

Caracterul complex al drepturilor de proprietate intelectuală a fost consacrat în sistemul Convenției de la Berna, fiind însușit cu unele rezerve de către țările membre ale Uniunii de la Berna. Însușirea nu a pus capăt disputelor și concepțiilor dihotomice în cadrul concepției privind natura complexăa drepturilor proprietății intelectuale, fiind conturate două teorii: teoria monistă sau unitară și teoria dualistă. Teoria monistă susține că, datorită faptului că legătura dintre personalitatea autorului și creația realizată este foarte strânsă, disocierea în drepturi morale și drepturi patrimoniale este imposibil de operat și acceptat. După această teorie, drepturile morale constituie prerogative ale drepturilor intelectuale, având aceeași valoare și aceeași durată ca și drepturile patrimoniale. În concepția monistă cele două elemente ale dreptului de creație intelectuală, dreptul privativ de exploatare și dreptul moral la paternitate, nu sunt separate. Dreptul privind creația intelectuală este încadrat fie în categoria drepturilor asupra bunurilor, fie în categoria drepturilor personale. La adresa teoriei moniste pot fi enunțate o serie de critici, cum ar fi: teoria ignoră faptul că drepturile patrimoniale sunt doar drepturi eventuale, atâta vreme cât autorul nu și-a publicat creația. Opera se naște prin actul de creație, iar drepturile patrimoniale prin publicare; teza omite faptul că protecția drepturilor morale se face distinct de proiecția drepturilor patrimoniale: trece cu vederea împrejurarea că măsurile reparatorii sunt diferite pentru cele două categorii de drepturi: nu ține cont de faptul că încălcarea acestor drepturi nu se face simultan. Sistemul monist este consacrat în prezent în legea germană a dreptului de autor și a drepturilor conexe din 1965, modificată în 1985. Teoria dualistă consideră că drepturile morale și drepturile patrimoniale au o existență și un regim juridic distincte. O dată cu publicarea operei, drepturile patrimoniale își pierd condiția de eventualitate, dobândesc actualitate și certitudine. După publicare, drepturile morale nu-și încetează însă existența și continuă să existe chiar și după ce creatorul a decedat și după ce drepturile patrimoniale nu mai sunt recunoscute. Adepții acestei concepții își sprijină ideile pe următoarele argumente:

a) Dreptul patrimonial al autorului de a trage foloase materiale din exploatarea creației sale este consecința exercitării dreptului moral de publicare a operei sau a autorizării terților de a folosi opera sa. Altfel spus, prerogativele patrimoniale sunt dependente de exercițiul celor nepatrimoniale. Din acest motiv, legiuitorul a derogat de la dreptul comun și a stabilit că drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decât pe termen limitat.

b) Drepturile morale exercită o acțiune atât de puternică asupra drepturilor intelectuale, încât înlătură aplicarea normelor de drept comun în materie de proprietate. Drepturile morale asigură respectarea legăturii între opera și personalitatea autorului, în timp ce drepturile patrimoniale asigură satisfacerea intereselor materiale ale creatorului.

c) Dreptul autorului la reparații patrimoniale este rezultatul încălcării drepturilor sale

personale nepatrimoniale. În dreptul nostru, potrivit Decretului nr. 31/1954, drepturile nepatrimoniale de autor sunt inserate alături de celelalte drepturi morale: dreptul la nume ori la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la onoare, la reputație. Dar, în vreme ce onoarea, reputația și alte valori morale sunt făurite de om prin conduita sa în viața publică și privată și au caracter de maximă generalitate, creația intelectuală poartă amprenta autorului. Din acest motiv drepturile morale de autor aparțin numai realizatorilor de opere care au fost date

publicității. Sistemul dualist al dreptului de proprietate intelectuală este adoptat aproape în toate țările Europei, exceptând Germania, unde, după cum am văzut, a fost consacrată soluția monistă a dreptului de creație intelectuală.

Cap. 2. Accesul la informație

Stabilirea conceptului de informație

Transformările apărute în ultima jumătate a secolului al XX-lea nu fac referire numai la schimbările intervenite pe scena relațiilor internaționale (exemplu: sfârșitul Războiului Rece, modificarea frontierelor, extinderea NATO și a Uniunii Europene), ci și la activitatea cotidiană a individului uman.

Având un caracter inovator, omul, a căutat noi soluții pentru a-și face viața mai ușoară, pentru a-și procura și prepara mai lesne hrana, să-și confecționeze și apere bunurile dobândite. Astfel a apărut spiritul de proprietate privată asupra avutului personal sau al societății în care trăia. De la protecția bunurilor până la protecția creației minții omenești a fost un pas, favorizat de crearea unei legislații potrivite în domeniu.

Problema accesului la informație s-a dovedit de-a lungul timpului ca fiind strâns legată de informatizarea societății dar și de strategiile și politicile adoptate la nivel național.

Privită ca o societate în care economia reflectă o dezvoltare datorată progreselor tehnologice, societatea informațională, evidențiază trecerea de la o economie de tip managerial la o economie de tip antreprenorial, în care informația devine un bun economic, valorificat cu precădere în cadrul economiei nonformale sau informale. „Economia formală, prin intermediul contabilității, delimitează și studiază ca obiect al acesteia, ansamblul de raporturi create între bunurile economice, pe de o parte ca obiecte de drepturi și obligații, iar pe de altă parte, ca drepturi și obligații cu privire la aceste bunuri. Informația, ca bun economic, pretinde un alt mod de administrare, deosebit de cel al bunurilor materiale, datorită dificultăților întâmpinate în recunoașterea drepturilor de autor asupra informațiilor, care nu pot fi totuși monopolizate. În știința comunicării, informația, în general, reprezintă ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. În informatică, o informație constituie o formulă scrisă susceptibilă de a aduce o cunoștință. Pentru a transmite o informație, aceasta trebuie, în prealabil, să fie codificată, adică prezentată prin anumite simboluri adaptate proprietăților fizice ale canalului de transmisie utilizat. Procesul de codificare a limbajului constă în trecerea de la elemente de ordin semantic (de conținut) la cele expresive”.

Astfel, societatea informațională a devenit o realitate, un fapt împlinit, care s-a dezvoltat pas cu pas în decursul a peste cincizeci de ani de la apariția sistemului informatic. Rolul principal în crearea, conturarea și consolidarea noilor concepte legate de distribuirea, prelucrarea și colectarea informațiilor l-au avut nu numai explozia de informații ci și criza informațională declanșate la un moment dat. ,,Caracterizată de întrebuințarea frecventă și în majoritatea domeniilor de activitate a mijloacelor puse la dispoziție de către avansul tehnologic înregistrat în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, societatea informațională are la bază un concept aflat în istoria omenirii încă de la formarea primelor grupuri organizate de indivizi umani: informația.” Se poate discuta despre o clasificare a informației pornind de la Conceptul OSINT (Open Source Inteligence).

Literatura de specialitate a clasificat informația după câteva criterii:

Din prima categiroe fac parte informațiile din domeniul politic, economic, militar, acestea fiind împărțite după domeniul de interes. Cea de-a doua categorie se referă la nivelul de acțiune. Astfel, putem distinge informații strategice, operaționale; tactice, etc. O a treia clasă ar putea fi vizualizată la nivel de statalitate, informațiile prinse în această categorie fiind: interne și externe. După sursa de culegere acestea ar putea fi clasificate în surse umane, surse tehnice, surse deschise. Ultima categorie face referire la nivelul de clasificare, acestea putând fi: clasificate și neclasificate. În baza acestei clasificări redate de conceptul OSINT informația poate fi definită ca reprezentând procesul specific de identificare, culegere, colaționare, procesare și diseminare a informațiilor din surse deschise. Lărgind un pic câmpul de analiză se poate discuta despre conceptul de informație prin clasificarea surselor deschise. În acest sens pornind de la cele două tipuri de surse: sursele tradiționale (aici intând mass-media) și Internetul (acces nelimitat și surse gratuite sau contra cost), dar și literatura GRI (informația disponibilă din punct de vedere legal și etic, dar distribuită prin canale specializate), sursele umane (observatori, cercetători), sateliți comerciali, putem vorbi despre valoarea datelor în acces deschis ca fiind o valoare egală sau chiar mai mare decât valoarea datelor clasificate. Această situație este întâlnită în cazul monitorizării sau analizei problemelor actuale, lucru care a condus la creșterea atenției acordate de către agențiile de intelligence information din sursele deschise.

Creația intelectuală constituie un important element al culturii, facând referire la: invenții, opere literare și artistice, simboluri, nume și imagini, toate acestea contribuie la dezvoltarea și progresul umanității. Întrucât orice persoană poate să participe la viața culturală, acest drept fiind un drept dobândit prin Constituție, se impune ca și rezultatul activității sale concretizat într-una din formele scrise menționate anterior, să fie protejate atribuindu-i-se astfel drepturi de natură patrimonială sau nepatrimonială. Aceste drepturi sunt în acord cu interesele generale ale societății.

Accesul la informație sau actul informațional, după cum îl denumesc specialiștii în domeniu, este la bază un act canadian, care oferă dreptul la accesarea informației indiferent de forma acesteia, indiferent de instituția care deține această informație. Paragrafele actului respectiv prevăd că informația de tip guvernamental ar trebui să fie disponibilă publicului însă cu anumite restricții. Dreptul de accesare trebuie limitat și particularizat în funcție de categoria din care aceste documente fac parte. Totodată regulamentul prevedea revizuirea deciziilor referitoare la divulgarea de informații. Același regulament face cunoscută prezența unui Comisariat Informațional, ce reprezintă un organ de mediere independent, în sarcina căruia cade responsabilitatea de raportare a datelor către Parlament.

În 1982 Danemarca, Austria, Noua Zeelandă și Suedia au adoptat un act modern referitor la liberatatea informației, act implementat de Statele Unite încă din 1966. Liberatatea de informare permite accesul publicului general la datele deținute de guvernele naționale. Prin intermediul acestei legi s-a stabilit acel ,,drept de a ști” definit ca un proces legal prin care cererile pot fi făcute pentru solicitarea de informații către instituțiile deținătoare. Informațiile puteau fi eliberate cu titlul de gratuitate sau implicând costuri minime. Astefl, în 1983 sunt stabilite tipurile de informații care pot fi accesate cu o completare ulterioară a acestui act în același an. Scopul stabilit încă de la început era acela de a proteja intimitatea individuală, de a respecta informațiile personale ale fiecărui individ și de a oferi persoanelor dreptul de a fi informate. Actul cunoscut sub denumirea de Legea Crown, face trimitere către copyright. Articolele acestuia prevedeau că plângerile referitoare la încălcarea confidențialității datelor și nerespectarea protocoalelor puteau fi raportate către Comisia de Confidențialitate.

Informația a clasificată ca informație de interes public orice informație care privește activitățile sau rezultatul acestora din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau

de modul de exprimare a informației într-un prim sens, cel de-al doilea referindu-se informația cu privire la datele personale prin aceasta înțelegându-se orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

2.2 Izvoare interne

Pornind de la conceptul de bază mai sus prezentat, Legea Fundamentală a României consfințește, prin enunțul prevăzut la art.31 alin.1, principiul potrivit căruia dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

“Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, iar la pct.2, se menționează că: “Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor politice și asupra problemelor de interes personal”. Bineînțeles că există și excepții de la regulile impuse de lege, având în vedere că în practică se întâlnesc situații diverse, care pot afecta integritatea, siguranța, statutul unui stat sau al unei persoane. Această constrângere în ce privește “dreptul la informație” și care vizează clar “libertatea de exprimare”, se aplică în cazul unor situații care implică apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, prevenirea unei calamități, a drepturilor și a libertăților cetățeanului, dar care să nu discrimineze sau să aducă atingere existenței drepturilor și libertăților.  Sunt formulate clar și tipurile de informații pe care autoritățile publice sunt obligate să le prezinte voluntar, afișate pe site-urile oficiale de informare și în interiorul instituțiilor respective. Accesul la informație nu se referă doar la cele de ordin administrativ, ci reprezintă întregul set de informații utile societății, fie că privesc anumite evenimente, documente sau activități monitorizate sau investigate de către presă.

O altă lege care face referire la același drept de liberatate a consultării și informării individului este Legea nr. 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public publicată în Monitorul Oficial nr. 663 / 23 octombrie 2001.

Izvoare internaționale

,,Informația înseamnă putere. Cine deține informația, are și puterea. Este un adevăr valabil încă din cele mai vechi timpuri. Astăzi informația este nelimitată ea fiind constrânsă doar de timp, a devenit un serviciu de primă necesitate, se propagă singură, iar calitatea ei de a se substitui altor resurse economice, transportabilitatea cu o viteză foarte mare și abilitatea ei de a da un avantaj celui ce o deține stau la baza remodelării unor industrii sociale precum cercetarea, educația, activitatea editorială, comerțul și în special a politicii. Așadar, informația este arma cu care multe regimuri au fost anihilate, multe argumente au fost combătute, dar, mai ales cu care multe persoane au ieșit la vânătoarea drepturilor. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Într-o societate democratică, comunicarea între cetățean și stat trebuie să fie una facilă, lipsită de interese ascunse și reprezintă resursa pe baza căreia se iau deciziile semnificative în ce privește cele două entități. Informarea corectă reprezintă premisa stabilirii unei relații oneste între stat și societatea civilă, iar mijloacele mass-media sunt resortul care orchestrează această legătură”.

Conform art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea opiniei și expresiei; acest drept include libertatea de a susține opinii fără nici o interferență și de a căuta, primi și răspândi informații și idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere.

Există mai multe motive care fac ca protecția proprietății intelectuale să fie imperios

necesară:

• progresul și prosperitatea umanității depind de creativitatea ei în domeniile tehnic și cultural;

• protecția juridică a creațiilor noi încurajează investițiile și conduc la alte inovații;

• promovarea și protecția proprietății intelectuale stimulează creșterea economică, duc la crearea de noi locuri de muncă și noi ramuri de activitate și la îmbunătățirea calității vieții.

Un sistem de proprietate intelectuală eficient și echitabil poate fi de ajutor tuturor țărilor în exploatarea potențialului de proprietate intelectuală care este un instrument puternic de dezvoltare economică și de progres social și cultural. Acest sistem contribuie la instaurarea unui echilibru între interesele inovatorului și interesul public, asigurând astfel un mediu propice creativității și invenției, în beneficiul tuturor. Drepturile de proprietate intelectuală recompensează creativitatea și efortul uman care reprezintă motorul progresului umanității.

Importanța proprietății intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 1883 și de Convenția de la Berna pentru protecția lucrărilor artistice și literare din 1886. Ambele tratate, sunt administrate de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI). Prin actele normative enumerate anterior au fost transpuse sau preluate în legislația națională o serie de acte normative comunitare.

Astfel, au fost transpuse integral : Directiva 89/104/CEE privind mărcile, Directiva 98/71 CE privind protecția juridică a desenelor, Directiva 98/44 CE privind protecția juridică ainvențiilor biotehnologice, Directiva 91/250/CEE privind protecția juridică a programelor de calculator, Directiva 92/100/CEE referitoare la dreptul de închiriere și împrumut și la anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, Directiva

93/83/CEE privind coordonarea anumitor reglementări privind dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile radiodifuzării prin satelit și retransmiterii prin cablu, Directiva 93/98/CEE privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și drepturilor conexe. De asemenea, a mai fost transpusă parțial Directiva 96/9/CE privind protecția bazelor de date.

Dintre Regulamentele Uniunii Europene au fost preluate integral : Regulamentul CE nr.2100/1994 instituind un regim de protecție comunitară a noilor soiuri de plante, Regulamentul CE nr.40/1994 privind marca comunitară, Regulamentul CE nr.241/1999 pentru modificarea Regulamentului CE nr.3295/1994 și Regulamentul CE nr.2549/1999 care modifică Regulamentul nr.1367/1995. Parțial, au mai fost preluate Regulamentul CE nr.3295/1994 fixând măsuri în vederea interzicerii punerii în circulație liberă, exportului, reexportului și plasării sub un regim suspensiv a mărfurilor contrafăcute și pirat și Regulamentul CE nr.1367/1995 care stabilește dispozițiile de aplicare a Regulamentului nr.3295/1994 1.2.5. În plan internațional România este membru fondator al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), creată prin Convenția pentru instituirea OMPI, semnată în 1967. De asemenea România este membru din 1920 al Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale creată în baza Convenției de la Paris din 1883, iar din 1927, membru al Uniunii de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice creată în baza Convenției de la Berna din 1886. În conformitate cu obligațiile asumate în procesul de aderare la UE, România a devenit membră a Organizației Europene a Brevetului începând cu data de 1 martie 2003, aceasta confirmând faptul că sistemul român de protecție a proprietății industriale este un sistem modern și conform normelor europene.

În anul 2001 România a ratificat cele mai noi reglementări internaționale în domeniul dreptului de autor și drepturilor conexe în mediul numeric, respectiv Tratatul OMPI privind dreptul de autor și Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele semnate în 1996 la Geneva.

În cadrul unei cooperari active a autorităților române cu celelate instituții internaționale specializate în proprietate intelectuală, elementul cel mai important îl constituie Programul de cooperare între Guvernul României și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, semnat la București, la 7 iunie 2001 și aprobat prin Hotarârea Guvernului nr.974/2001. În procesul de pregatire pentru aderarea României la Uniunea Europeana, domeniul proprietății intelectuale s-a bucurat de o deosebită importanță, acesta fiind inclus în mai multe capitole de negociere respectiv Dreptul societăților comerciale, Libera circulație a mărfurilor, Uniunea vamală, Cultură și audiovizualul.

Reglementat în articolul 11 din Carta Drepturilor fundamentale ale Omului, Libertatea de exprimare și de informare este prezentată ca:

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice șifără a ține seama de frontiere.

(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

Cap. 3. Licențele libere

3.1  concept

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri

B. Articole și studii de specialitate

C. Legislație

D. Surse consultate online