Dreptul DE A Nu Fi Supus Torturii Si Altor Pedepse SAU Tratamente Inumane Ori Degradante In Jurisprudenta Cedo Impotriva Romaniei

CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Secțiunea 1. Drepturile omului

Noțiunea de «drepturi ale omului» este relativ imprecisă. «Știința drepturilor omului» este o ramură specifică a științelor umaniste, al cărui obiect este acela de a studia relațiile dintre oameni în funcție de demnitatea umană, pentru a determina ansamblul drepturilor și libertăților necesare dezvoltării personalității oricărei ființe umane. În cadrul drepturilor omului, noțiunea de demnitate este esențială, deoarece apare ca «principiu matriceal» prin excelență, ce constituie temelia drepturilor fundamentale, respectiv rațiunea acestora de a fi. Desigur, există și alte concepte fondatoare ale drepturilor omului, în particular libertatea, și este cu siguranță dificil de a se măsura influențele respective. Cu toate acestea, noțiunea de demnitate a alimentat dintotdeauna filosofia drepturilor omului, cu toate că acest concept posedă o anumită autonomie juridică în raport cu drepturile fundamentale: acestea se întemeiază pe valorizarea libertății omului, în timp ce demnitatea desemnează omul ca aparținând umanității. Nu este mai puțin adevărat că demnitatea ființei umane este, prin excelență, un principiu fondator care traduce însăși esența concepției umaniste a conștiinței universale, care rezultă dintr-o exigență etică fundamentală. Într-un mod mai puțin abstract, drepturile omului pot fi definite ca prerogative guvernate de reguli pe care o persoană le deține în relațiile cu particularii și cu Statul.

Nu putem evoca exclusiv «drepturile» omului, fără a face referire la «obligațiile» sale. Aceasta suscită dezbateri aprinse. Punctul de plecare al oricărei reflecții între libertate și drept(uri) pare a se situa în idealism: acesta exprimă importanța teoriilor dreptului natural din acest punct de vedere, și, de altfel, influența acestor teorii a fost considerabilă. Desigur, criticile pozitiviste au fost foarte dure: singurul drept care există fiind dreptul pozitiv, este inutil să căutăm originea drepturilor omului în dreptul natural. Însă remarcabila permanență a dreptului natural demonstrează vitalitatea teoriilor care încearcă să lege drepturile omului de principii superioare. Dacă este adevărat că libertățile depind de dreptul pozitiv, ar fi periculos ca drepturile omului să se întemeieze doar pe autoritatea statală, deoarece aceasta ar putea fi o poartă deschisă arbitrarului și totalitarismului. Drepturile omului relevă concepția dreptului natural după care omul, pentru că este om, posedă un ansamblu de drepturi inerente naturii sale. Cu siguranță, o abordare extensivă a drepturilor omului pare a se impune.

În pofida similitudinilor, drepturile omului nu pot fi confundate cu principiile generale de drept: contrar acestora din urmă care, în pofida diversității lor, sunt totuși omogene în raport cu valorile care le inspiră, drepturile omului se caracterizează printr-o mare eterogenitate. În mod paradoxal, pluralismul drepturilor omului generează un cadru juridic comun, fondator al unui sistem coerent și eficace. Totuși, armonia europeană nu implică o autentică unificare: anumite diferențe trebuie să subziste. De aceea, chiar și în domeniul drepturilor omului se impune marja de apreciere a statului, tot astfel ca și posibilitatea de control a autorităților europene; căutarea acestui punct de echilibru este o necesitate pentru ca ansamblul sistemului european de protecție să fie viabil. Drepturile omului trebuie atunci să fie considerate mai mult juridice decât ideologice: faptul că aceste drepturi constituie acum o categorie juridică este semnul distinctiv al unei mutații profunde, semnificativă a unei treceri de la ideologie la drept. Concepția ideologică a drepturilor omului nu mai este considerată importantă în Europa, ceea ce este un lucru bun, deoarece ar fi fost supărător ca aceste drepturi să fie astfel constrânse, chiar manipulate: de aici înainte, miza în Europa este consolidarea unui concept pluralist caracterizat de principii directoare și de o anumită libertate lăsată statelor. Dreptul european al drepturilor omului este în sfârșit privit ca o disciplină juridică de sine stătătoare: nu exista un moment mai potrivit pentru a depăși această limită și pentru a se elibera de orice abordări partizane.

Drepturile omului în Europa s-au afirmat progresiv, dar de o manieră atât de viguroasă, încât importanța lor este de acum considerabilă, iar influența lor, dincolo chiar de hotarele europene, incontestabilă. Fundamentul acestor drepturi există de multă vreme, dar nu este nicio îndoială că trauma generată de războaiele civile europene, care au provocat două războaie mondiale, cu cortegiul lor de orori și suferințe, a accelerat și consolidat acest proces. Dreptul european al drepturilor omului s-a impus cu putere și constituie de acum înainte un model, atât este de bine perfecționat și eficient acest sistem, în pofida anumitor lipsuri.

Orice reflexie asupra originilor consacrării drepturilor omului în Europa suscită controverse. Unii autori dau întâietate tradițiilor naționale, în special istoriei constituționale engleze, Revoluției franceze, și chiar unor influențe externe precum Constituția Statelor Unite sau Revoluția din octombrie. Cu siguranță, influențele sunt multiple, și, dacă rolul acestor factori diverși este mai mult sau mai puțin important, el este totuși real. Este evident că drepturile omului nu au apărut subit în Europa, și mai ales în Franța, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, originile lor fiind mult mai vechi: aceste drepturi au apărut mai întâi în ordinea internă și în alte ordini în mod dispersat, și apoi în ordinea internațională.

Nu poate fi negată influența religiilor, și în mod special a creștinismului, chiar dacă aceasta nu este exclusivă. Mesajul Bisericii a fost uneori denaturat, însă protecția drepturilor fundamentale este unul dintre elementele de bază ale acestui mesaj. Desigur, creștinismul nu a creat propriu-zis o concepție a drepturilor omului, însă temele pe care le-a dezvoltat, și care au fost în mare măsură reluate, și-au imprimat puternic marca lor asupra semnificației libertăților. În conformitate cu învățăturile Bisericii, toți oamenii, deoarece sunt creaturi ale Domnului, au drepturile care țin de însăși natura lor și de relația personală pe care fiecare dintre ei o are cu Dumnezeu. Astfel, respectul pentru ființa umană implică pentru aceasta drepturi care decurg din demnitatea sa de om: aceste drepturi sunt anterioare societății și se impun față de aceasta, fundamentând legitimitatea morală pe care se întemeiază această autoritate; în definitiv, legea naturală este cea care exprimă demnitatea persoanei și determină baza drepturilor sale fundamentale. Cele zece porunci pun în lumină îndatoririle principale ale omului și, deci, indirect, drepturile fundamentale inerente naturii umane. Cu alte cuvinte, rolul Bisericii a fost esențial în constituirea drepturilor omului în Europa, cu atât mai mult cu cât se arată interesată de eforturile statelor în favoarea acestor drepturi.

Influența franceză nu este, cu siguranță, exclusivă, însă merită a fi subliniată, Franța fiind în mod tradițional prezentată ca fiind patria drepturilor omului. Desigur, acest statut nu o împiedică să fie adesea condamnată de Curtea europeană a drepturilor omului, însă influența sa în domeniul drepturilor fundamentale este incontestabilă, în special începând cu secolul al XVIII-lea.

Această materie este evolutivă și a cunoscut importante schimbări. Astfel, dacă în Europa protecția drepturilor omului era mai degrabă problema statelor decât a indivizilor, situația s-a schimbat în ultimii ani: faptul că, în cadrul mecanismului european de protecție, recursul individual a fost la origine facultativ, pentru a deveni, ulterior, obligatoriu, cunoscând de altfel un succes fulminant, este semnificativ pentru această evoluție. De aici înainte, individul tinde să fie în centrul ideologiei drepturilor omului. Putem deci afirma că excepția a răsturnat principiul: nu doar recursul individual a devenit obligatoriu, dar, în plus, importanța sa cantitativă este invers proporțională celei a recursului etatic, care, fără să dispară, a devenit marginal. Această evoluție este cu atât mai interesantă cu cât este contrară spiritului redactorilor Convenției: aceștia se concentraseră asupra recursului statal, legitim în lumina preocupărilor lor, având în vedere că trebuia împiedicată orice reluare a încălcărilor grave și masive ale drepturilor omului comise în timpul celui de-al doilea război mondial. Fără îndoială că redactorii Convenției nu au luat în considerare examinarea aspectelor foarte sensibile ale procedurilor naționale.

În epoca contemporană, internaționalizarea – și mai ales europenizarea – drepturilor omului a devenit rapid o realitate. Un prim pas decisiv privind ceea ce încă nu se numea protecția drepturilor omului a fost făcut la sfârșitul primului război mondial. Însă, o aprofundare semnificativă a acestei protecții s-a realizat după cel de-al doilea război mondial. Crearea Consiliului Europei a fost ocazia unui avans spectaculos în garantarea internațională a drepturilor omului, scopul său fiind, îndeosebi, de a salvgarda și dezvolta drepturile omului și libertățile fundamentale.

Dacă noua entitate europeană a suscitat entuziasm, este sigur că a produs, de asemenea, și neliniști: sporirea libertăților economice în ordinea comunitară putea face ca Europa să se teamă de anumite consecințe ale acestui fapt, în special cu privire al drepturile fundamentale. Teama este legitimă, cu atât mai mult cu cât drepturile omului în Uniunea Europeană au limitat competența comunitară, în loc să o lărgească. Or, cea mai bună metodă de a lupta împotriva efectelor nefaste ale integrării economice și sociale este apărarea drepturilor omului. Este adevărat că au fost luate diverse inițiative, însă, în starea de lucruri actuală, nu există texte comunitare specifice pentru drepturile omului care să fie constrângător pentru state. Desigur, activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene este deosebit de importantă, și se prefigurează o evoluție în sensul unei importante luări în considerare a drepturilor fundamentale, însă destule incertitudini subzistă. Internaționalizarea drepturilor omului s-a impus, prin urmare, progresiv, în pofida anumitor reticențe ale statelor. Însă este adevărat, de asemenea, că, uneori, evoluțiile lente sunt cele mai durabile, iar integrarea legalității internaționale în practica judiciară a statelor europene este, de acum, o realitate. Eficacitatea dreptului internațional al drepturilor omului este incontestabilă, și, mai specific, protecția europeană din cadrul Consiliului Europei apare ca fiind una dintre cele mai bune pe plan mondial, cu toate limitările sale.

Coexistența ordinilor europene este o realitate și o provocare, dar nu există îndoială că drepturile omului reprezintă un element important de armonizare și de apropiere, nu numai pe plan statal, dar și în ceea ce privește Consiliul Europei și Uniunea Europeană. Deși, cu siguranță, armonizarea este de dorit, orice uniformizare este respinsă: noțiunea de Europa trebuie să fie concepută «conform unei complexități multiple și depline». În acest sens, și în pofida numeroaselor dificultăți care subzistă, este evident faptul că drepturile omului pot ajunge să joace un rol determinant în Europa: după cum s-a remarcat, drepturile fundamentale nu au numai o funcție de protecție a individului, ci și o funcție care se raportează la ordinea politică, deoarece reprezintă judecăți comune în materie de ordine și valoare ale unei societăți care încearcă să-și găsească o nouă identitate europeană. Mai exact, rolul Convenției europene a drepturilor omului nu constă doar în compatibilizarea normelor: aceasta îndeplinește și o funcție proprie de legitimitate, pornind de la un ansamblu de valori care se impun atât judecătorului, cât și legiuitorului, care «supradetermină normele juridice», constituind prin aceasta referința ultimă. În timă. În privința Uniunii Europene, putem observa, de asemenea, că drepturile fundamentale nu au ca unică funcție protecția individului, deoarece privesc și ordinea politică referitoare la noua identitate europeană.

Protecția drepturilor omului în Europa a prilejuit aplicarea unor sisteme deosebit de dezvoltate. Cu toate acestea, schimbările actuale în Europa, mai ales după căderea zidului Berlinului și prăbușirea comunismului, riscă să antreneze o evoluție profundă, putând ajunge chiar până la modificarea catalogului european al drepturilor fundamentale. În cadrul Europei mari, marcată de aceeași cultură, dar și de tradiții diferite, trecute sau prezente, atât pe plan politic și economic, cât și pe plan religios, o evoluție a mecanismelor de protecție a drepturilor fundamentale este evidentă.

În Europa s-au consacrat diferite sisteme de protecție a drepturilor fundamentale, unele fiind mai constrângătoare decât altele pentru state. Au fost elaborate numeroase texte pentru a consolida garanțiile fundamentale. Din acest punct de vedere au intervenit, de asemenea, și judecătorii europeni, amplificând adesea mișcarea de protecție, în pofida limitelor acțiunii lor.

Secțiunea 2. Consiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație interguvemamentală având următoarele obiective principale:

– apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste, favorizarea conștientizării și valorizării identității culturii europene prin lupta împotriva oricărei forme de intoleranță;

– sprijinirea țărilor din estul și centrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul programelor de cooperare ca Demosthene, Themis, Lode și Demo-droit.

Creat la 5 mai 1949 de către 10 state, Consiliul Europei numără astăzi 40 de țări membre. Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană, cele două organizații fiind total distincte. Cu toate acestea, cele 15 state membre ale Uniunii Europene sunt în același timp și membre ale consiliului Europei. SUA și Canada au statutul de observator pe lângă instanțele interguvernamentale ale Consiliului Europei.

Sediul Consiliului Europei se afla în Palatul Europei din Strasbourg, unde au loc și sesiunile Parlamentului European. Consiliul Europei se ocupă de toate problemele majore ale societății europene, cu excepția celor referitoare la apărarea națională. Programul său de lucru cuprinde următoarele domenii: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale și economice, sănătate, învățământ, cultură, tineret, puteri locale și regionale și mediu înconjurător.

Cadrul de cooperare ca structură instituțională al Consiliului Europei este următorul:

Comitetul Miniștrilor este instanța de decizie a Consiliului Europei alcătuit din miniștri afacerilor externe al celor 40 de state membre sau din reprezentanții lor permanenți;

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ, iar membrii săi sunt desemnați de către parlamentele naționale;

Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa este un organ consultativ, reprezentând colectivitățile locale și regionale.

Lucrările Consiliului Europei conduc la elaborarea de convenții și acorduri europene, care ulterior vor sta la baza modificărilor și armonizării legislative din diferite state membre. Studiile și lucrările realizate în diverse domenii de acțiune sunt transmise guvernelor pentru a le ajuta să acționeze de comun acord. De asemenea, Consiliul Europei adoptă și acorduri parțiale, care reprezintă o formă de colaborare cu „geometrie variabilă", permițând unui număr de state membre cu acordul celorlalte de a desfășura o activitate specifică de interes comun.

Prin statutul consultativ acordat unui număr de peste 350 de organizații neguvernamentale; Consiliul Europei dezvoltă un adevărat parteneriat cu reprezentanții societății civile. Prin diferite mijloace de consultare, el implică aceste organizații neguvernamentale în lucrările interguvernamentale și încurajează dialogul dintre parlamentari și asociații prin reflecții și colocvii asupra unor teme majore ale societății.

Aproape 1200 de funcționari originari din cele 40 de state membre constituie personalul permanent al Secretariatului. Acesta se află sub conducerea directă a unui Secretar General, care este ales de către Adunarea Parlamentară pentru un mandat de 5 ani, și care coordonează și orientează activitățile Consiliului Europei.

Consiliul Europei este finanțat de către guvernele statelor membre proporțional cu populația și bogăția acestora. Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza și engleza, dar germana și italiana sunt utilizate ca limbi de lucru de către Adunarea Parlamentară. În anumite condiții, pe parcursul dezbaterilor, se poate asigura interpretarea și în alte limbi.

Mecanismul de control al drepturilor omului la nivel european

În prezent, sistemul internațional de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cunoaște o dezvoltare fără precedent, ca urmare a unor intense acțiuni interguvernamentale în cadrul unor organizații și instituții fie cu caracter universal, fie regional sau subregional, precum și prin organizații neguvernamentale.

În Europa, primul act regional cu privire la drepturile omului a fost adoptat in anul 1950, în cadrul Consiliului Europei. Ideile generoase cuprinse în Statutul Consiliului Europei și-au găsit concretizarea și materializarea în Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului, adoptată în 1950, care a fost ulterior completată cu mai multe protocoale adiționale.

Convenția din 1950 reglementează doar drepturile civile și politice ale omului. Ca regulă generală, Convenția cere statelor părți la ea să recunoască tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile enunțate în Titlul I al ei (art. 1). Persoana a căror drepturi și libertăți prevăzute de Convenție au fost violate are dreptul la un recurs în fața unei instanțe naționale (art. 13). Convenția cere statelor să la măsuri ca drepturile și libertățile prevăzute de ea să fie asigurate împotriva oricăror discriminări (art. 14).

Convenția admite ca, în caz de război sau pericol public care amenință viața națiunii dintr-un stat parte la ea, acesta să poată lua măsuri derogatorii de la prevederile ei, cu excepția celor din art. 2, 3, 4 (pct. 1) și 7. Ea mai admite statelor părți să impună anumite restrângeri străinilor aflați pe teritoriul lor, în ce privește activitățile lor politice (art. 16). Prevederile Convenției nu pot fi interpretate ca acordând unui stat, unui grup sau unui individ dreptul de a desfășura activități sau acte prin care se urmărește distrugerea drepturilor omului sau libertățile consacrate de ea.

Primul Protocol adițional adoptat în 1952 reglementează anumite drepturi și libertăți care nu sunt prevăzute în convenția din 1950, respectiv dreptul la proprietate, dreptul la instrucție și dreptul la alegeri libere prin vot secret.

Protocolul adițional nr. 2 a fost adoptat în 1963. El reglementează competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a acorda avize consultative la cererea Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, în chestiunile juridice privind interpretarea Convenției din 1950 și a protocoalelor ei adiționale.

Protocolul adițional nr. 3 din 1970 a modificat textul art. 30 al Convenției privind raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care soluționează amiabil o plângere.

Protocolul adițional nr. 4 stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul neîndeplinirii unei obligații contractuale, precum și drepturile unei persoane aflate legal pe teritoriul unui stat.

Protocolul nr. 5 (1971) modifică art. 40 ce reglementează procedura de alegere a membrilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Protocolul adițional nr. 6 (1983) reglementează abolirea pedepsei capitale.

Protocolul adițional nr. 7 din 1984 reglementează expulzarea străinilor și dreptul oricărei persoane condamnate de un tribunal pentru o infracțiune penală de a cere unei instanțe judiciare superioare să-i examineze sentința.

Prin protocolul adițional nr. 8 din 1985 au fost aduse modificări procedurii de lucru a Comisiei europene a drepturilor omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea accelerării ei.

Protocolul adițional nr. 9 din 1990 privește accesul recurenților la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul adițional nr. 10 modifică termenul de comunicare raportului Comisiei către Comitetul de Miniștri.

Protocolul nr. 13, semnat în 2002, vine în completarea celui din 1983, reglementând abolirea pedepsei cu moartea și pentru actele comise în timp de război sau de pericol iminent de război.

Deoarece Convenția din 1950 reglementează numai drepturile civile și politice ale omului, Consiliul Europei a adoptat Carta Socială Europeană din anul 1961. Conform Convenției din 1950 Comisia Europeană a Drepturilor Omului este formată din reprezentanți ai statelor membre a Consiliului Europei, care au ratificat Convenția din 1950. Membrii Comisiei sunt aleși de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și funcționează cu titlu individual.

Comisia este competentă să examineze cererile referitoare la încălcarea Convenției din 1950, stabilește faptele și încearcă rezolvarea cererii pe cale amiabilă. Dacă nu reușește adoptă un aviz asupra faptului dacă în cazul respectiv a existat sau nu o încălcare. Comisia poate fi sesizată de un stat care se plânge împotriva altui stat parte la Convenția din 1950, de către persoane fizice, grup de persoane sau de o organizație neguvernamentală de sub jurisdicția unui stat care este acuzat că a încălcat drepturile omului. Pentru ca o astfel de cerere să fie luată în considerare de către Comisie este necesară recunoașterea prealabilă din partea statului vizat a competenței Comisiei de a primi astfel de cereri.

Comisia Europeană se pronunță astfel:

– respinge cererea cu majoritate de două treimi în cazul existenței unui motiv de neacceptare;

– soluționează litigiul pe cale amiabilă și întocmește un raport succint asupra cauzei, pe care îl transmite statului vizat în cerere;

– dacă nu soluționează litigiul pe cale amiabilă întocmește un raport detaliat care cuprinde și avizul ei asupra faptului dacă a avut loc sau nu încălcare a prevederilor Convenției și îl transmite statului vizat și Comitetului Miniștrilor. În termen de 3 ani litigiul poate fi deferit Curții Europene a Drepturilor Omului;

În cazul în care Comisia nu trimite litigiul Curții Europene el este analizat de Comitetul Miniștrilor. Acesta este competent să se pronunțe dacă a fost încălcată Convenția din 1950 și, în acest caz, să recomande statului vinovat să acorde victimei o justă despăgubire. Deciziile Comitetului Miniștrilor sunt definitive și obligatorii pentru statele părți la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă în toate cazurile (litigiile) privind interpretarea sau aplicarea Convenției din 1950 care îi sunt supuse de Comisie sau de state. Statele pot recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții. Persoana fizică nu poate acționa în mod direct în fața Curții, conform actualelor reglementări. Consiliul Europei a adoptat un Protocol facultativ nr. 9, care permite ca și persoanele fizice să acționeze direct în fața Curtii Europene a Drepturilor Omului, dacă statul sub a cărui jurisdicție se află a ratificat protocolul.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie motivate și sunt definitive și obligatorii pentru statele părți la Convenția din 1950. Executarea lor este urmărită de Comitetul Miniștrilor.

Statele membre ale Consiliului Europei, considerând că este necesar și urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de Convenția din 1950, pentru a menține și întări eficacitatea apărării drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute de Convenție, având în vedere în principal creșterea numărului de cereri și de state membre ale Consiliului Europei, au convenit asupra Protocolului adițional nr.11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit de convenție (Strasbourg; 11 mai 1994).

Noul sistem, care a intrat în vigoare la 1 nov. 1998, instaurează o Curte unică și permanentă în locul celor două organe actuale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comisia Europeană a Drepturilor Omului). Vechea Curte și-a încetat activitatea la 31 oct. 1998, în timp ce Comisia a continuat să funcționeze până în Oct. 1999, când a trebuit să epuizeze examinarea cererilor declarate admise.

Textele titlurilor II, III și IV și Protocolul adițional nr. 2 sunt înlocuite cu un singur titlu II intitulat „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”. Deci, Protocolul nr.11 creează un mecanism mai simplu și mai eficient, respectiv o curte care să funcționeze permanent, alcătuită dintr-un număr de judecători egali cu cel al statelor părți la Convenție, aleși de Adunarea Parlamentară de pe o listă de 3 candidați prezentați de către fiecare stat contractant (din partea României judecător al noii Curți a fost ales prof. univ. dr. Corneliu Bârsan).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate lucra în plenul ei sau în comitete, camere și Marea Cameră. Curtea este competentă în toate problemele ce privesc interpretarea și aplicarea Convenției. Poate fi sesizată de aceleași părți prevăzute de Convenția din 1950 și Protocoalele adiționale ale acesteia.

Din momentul în care cererea este declarată admisibilă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește starea de fapt, încearcă să găsească o soluție de reglementare amiabilă, dacă este cazul o reparație echitabilă sau, în caz de eșec, redactează un raport și-l prezintă Comitetului de Miniștri.

Practic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezintă o posibilitate concretă de control al activității statelor părți la Convenție și la Protocol într-un domeniu de maximă importanță cel al drepturilor omului și libertăților sale fundamentale.

Reforma sistemului de control jurisdicțional atașat Convenției Europene a Drepturilor Omului (Protocolul nr. 11 – Conținut și perspective)

O schimbare a modalităților de organizare și funcționare a sistemului jurisdicțional configurat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în scopul eficientizării și optimizării sale, devenise o chestiune presantă încă de la finele anilor '70. Atunci, ritmul jurisprudenței generate de organismele judiciare europene începuse să nu mai corespundă sistemului existent. Un asemenea fenomen risca deja să suprasolicite capacitățile Comisiei și ale Curții de a-și exercita funcțiile firești. Astfel, numărul de plângeri înregistrate la Comisie a crescut de la 404 în 1981 la 2037 în 1993. În ianuarie 1994, spre exemplu, cazurile pendinte Comisiei Europene se ridicau la 2672, dintre care 1487 nu fuseseră considerate prima facie de acest organism.

Indicele cazurilor transmise spre Curtea Europeană într-un interval de un an reflectă și el acest fenomen de supraîncărcare. Într-adevăr, dacă în 1988 25 de cazuri au fost transmise Curții, 31 au fost deferite în 1989, 61 în 1990, 93 în 1991.

În mod obiectiv, creșterea numărului de acțiuni individuale introduse de persoanele aflate sub jurisdicția statelor parte la CEDO către Curte și către Comisie și-a pus semnificativ amprenta asupra eficienței activității mecanismelor judiciare de la Strasbourg. Ciclul considerării juridice a unei situații înaintate spre Comisie până la decizia finală a Curții Europene gravita în jurul unei durate de 5 ani, termen excesiv față chiar de dispozițiile propriu-zise ale Convenției. Acest aspect de natură funcțională nu s-a transferat și în latura substanțială de fond a complexului jurisprudențial.

Rațiunea demarării unei reforme de organizare a sistemului de la Strasbourg este motivată așadar de intersectarea unor factori obiectivi de natură internă și a cristalizării treptate a unui nou context internațional (european). Se poate remarca și evoluția mai generală a jurisdicției internaționale în ultimii ani, în plan universal sau regional. Curtea Internațională de Justiție se află în acest moment pe o curbă ascendentă în ceea ce privește domeniul jurisdicției obligatorii, depășind, se pare, gravul impas generat de acea nefericită decizie în Cazul South – West Africa. În cadrul Uniunii Europene, Curtea de Justiție de la Luxemburg pare deja legitimată ca o forță independentă, autonomă și perfect funcțională. În sistemul interamerican, Curtea Inter-americană a drepturilor omului desfășoară de mai mulți ani o apreciată activitate, cel puțin din perspectiva calității actului jurisdicțional ca atare. Merită relevat și efortul Comunității internaționale de a activiza mijloace jurisdicționale fată de metoda tradițională politico-diplomatică și ca reacție la unele grave încălcări a dreptului internațional umanitar, eforturi concretizate în constituirea tribunalelor internaționale pentru fosta Iugoslavie și Rwanda.

Sistemul juridic al Consiliului Europei, având ca pivot Convenția Europeană și mecanismele cunoscute instituite de aceasta – Comisia și Curtea Europeană de la Strasbourg – a fost cuprins de acest spirit evolutiv, inclusiv în ceea ce privește redefinirea practică și conceptuală a noțiunii de jurisdicție europeană în domeniilor drepturilor convenționale. Devenise evident faptul ca modelul axat pe activitatea semipermanentă a unei Comisii și Curți europene în concepția sa originară, centrat pe recursul interstatal ca pilon al sistemului, nu mai corespundea evoluției în fapt a acestuia, care aduce în prim plan recursul individual și, ca efect jurisprudențial, o lectură esențialmente individualistă a Tratatului. Așa cum adesea s-a afirmat, deși obiectivul originar al Convenției nu a fost în mod esențial acela de a oferi un remediu pentru persoanele particulare, ci o garanție colectivă interstatală în beneficiul indivizilor prin efectul implicit de a impune anumite limite legislației naționale, această concepție s-a erodat gradual, individul fiind plasat din ce în ce mai mult în centrul sistemului.

Discrepanța dintre mecanismele tradiționale și solicitările din ce în ce mai complexe la care acestea sunt supuse (în condițiile în care Convenția Europeană este într-adevăr percepută de opinia publică europeană ca un instrument efectiv funcțional în relația individ – stat) trebuia să-și găsească o modalitate corespunzătoare de rezolvare. Originile ideii de reformă jurisdicțională trebuie căutate în dezbaterile privind diferitele aspecte ale unei tot mai sesizabile discrepanțe între Convenție, dreptul generat de sistem (jurisprudența) și vechile mecanisme angrenate în acest proces. Diversele proiecte de remodelare a sistemului conceput în 1951 vehiculate in mediile de specialitate sau la nivelul grupului de experți al Consiliului Europei s-au cristalizat gradual în două propuneri majore. Una dintre acestea viza constituirea unui sistem cu două niveluri de jurisdicție: o Curte de Primă Instanță și un Tribunal de Apel. A doua propunere întrevedea înființarea unei Curți unice și permanente, care ar fi rezultat din fuziunea actualei Comisii și Curți Europene. Evoluția dezbaterii de la experți la nivelurile politice ale Organizației a condus, în cele din urmă, la cea de-a doua variantă, dar nu în integralitatea sa, după cum se va arăta în continuare.

Reforma sistemului de la Strasbourg are ca expresie normativă Protocolul XI la Convenția Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, vizând reformarea mecanismului de control stabilit de Convenție. Decizia politică privind necesitatea unei schimbări structurale în organizarea mecanismului de supraveghere a modului de îndeplinire a obligațiilor rezultate din corpul Convenției a fost luată la Viena în 1993, cu prilejul primei reuniuni a șefilor de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.

Protocolul XI conține principiile și normele noului sistem jurisdicțional, substituind practic titlurile II-IV, (par. 19-56) din corpul Tratatului originar, care reglementa modul de organizare și funcționare al mecanismului de control de tip jurisdicțional promovat de CEDO. Marea inovație a protocolului de amendare a Convenției este inclusă încă în debutul său, unde se prevede faptul că „pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din prezenta Convenție și din protocoalele sale, se înființează o Curte permanentă a drepturilor omului… aceasta va funcționa permanent.”

O lectură atentă a acestui articol de principiu relevă o dublă deschidere spre reformare, cel puțin în raport de vechiul concept: înființarea unei noi Curți Europene a drepturilor omului și permanentizarea activității sale. Protocolul de amendare a CEDO vizează realmente o mutație sistemică și nu o simplă reajustare sau corijare în arhitectura modelului originar. Legiuitorul european a intenționat, așadar, explicit și nu în subtext, constituirea unui nou organism judiciar european însărcinat cu asigurarea îndeplinirii angajamentelor convenționale.

Instituțiile Convenției

Potrivit dispozițiilor art. 19 CEDO, în vederea asigurării respectării angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante din respectiva Convenție, se instituie o Comisie Europeană a Drepturilor Omului și o Curte Europeană a Drepturilor Omului.

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este investit cu anumite funcții de supraveghere. Astfel, dacă în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei către Comitetul Miniștrilor, cauza nu este deferită Curții, în aplicarea art. 48 CEDO, Comitetul Miniștrilor va lua, printr-un vot cu majoritatea a două treimi din reprezentanții care au dreptul de a face parte din Comitet, o decizie asupra încălcării sau nu a Convenției.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului va fi pusă în executare sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Întrucât Convenția este un tratat adoptat în cadrul și sub auspiciile Consiliului Europei, unele dintre organismele și instituțiile sale au și ele un rol important în sprijinirea aplicării și implementării Convenției.

În acest sens observăm că art. 57 stipulează că orice parte contractantă va furniza, la solicitarea secretarului general al Consiliului Europei explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor convenției, iar art. 39 alin. l face referire la Adunarea Consultativă, ce alege membrii Curții Europene a Drepturilor Omului. Unele atribuții revin și Biroului Adunării Consultative, astfel cum deducem din art. 21 alin.l.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului este compusă dintr-un număr de membri egal cu acela al înaltelor părți contractante la Convenție. Acești membri sunt aleși de Comitetul de miniștri pentru o perioadă de 6 ani, și activează cu titlu individual.

La rândul ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al membrilor Consiliului Europei. Judecătorii sunt aleși de Adunarea Generală Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat de 9 ani, de pe o listă de trei candidați numiți de fiecare stat membru al Consiliului. Judecătorii acționează cu titlu individual și trebuie să fie persoane care să se bucure de cea mai înaltă considerație morală, și care să întrunească acele condiții cerute pentru exercitarea unor înalte funcții judiciare ori să fie juriști, având o competență recunoscută.

Convenția nu impune ca judecătorii și membrii Comisiei să fie cetățeni ai statelor membre ale Consiliului Europei, iar acest fapt explică prezența în cadrul Curții a unui cetățean canadian, profesorul R. MacDonald, care a fost ales după ce fusese propus candidat de către Lichtenstein. Comisia și Curtea își au sediul la Strasbourg, acolo unde se află și sediul Consiliului Europei.

Convenția europeană a Drepturilor Omului consacră nucleul general de drepturi civile și politice. Constituția României are o sferă mai largă de protecție și include și drepturi sociale, economice și culturale. O sferă și mai largă de protecție o conferă Carta drepturilor fundamentale recent semnată în cadrul Uniunii Europene.

Principalul act normativ intern care garantează respectarea drepturilor omului este Constituția. Ea consacră atât drepturile și libertățile fundamentale precum și corolarul lor, îndatoririle fundamentale. Includerea drepturilor în textul legii fundamentale se justifică prin importanța lor, respectarea normei constituționale impunându-se tuturor celorlalte acte normative.

Exercitarea anumitor drepturi fundamentale este reglementată de codurile de procedură civilă, respectiv penală sau de alte legi speciale, cum ar fi (lista ce urmează este doar exemplificativă): Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Legea nr. 448/2006 privind protecția persoanelor cu handicap, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul cultelor, Ordonanța de Guvern 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare etc.

România este de asemenea parte la o serie de tratate sau convenții internaționale prin care se consacră drepturi ale omului. Potrivit Constituției, respectiv articolelor 11 și 20, acestea fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate, afară de cazul în care norma internă este mai favorabilă decât cea internațională.

Lista care urmează detaliază tratatele în domeniul protecției drepturilor omului la care România este parte.

• Declarația universală a drepturilor omului și cele două pacte care o completează, Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Declarația a fost adoptată în 1948, iar cele două pacte în 1966. Ele sunt în vigoare din 1976, după ce au fost ratificate de numărul de state cerut prin dispozițiile lor, printer acestea aflându-se și România. Textele au valoare declarativă, respectarea drepturilor omului de către state fiind monitorizată de Consiliul Drepturilor Omului, care are rol consultativ.

• Tot în cadrul Organizației Națiunilor Unite, România este parte la Convenția privind statutul refugiaților (1954), Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1969), Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1981), Convenția privind drepturile copilului (1990).

• Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale adoptată în cadrul Consiliului Europei. Ea este în vigoare din 3 septembrie 1953, iar România a devenit parte prin ratificarea ei la 20 iunie 1994. Ea consacră un sistem de protecție complet prin instaurarea unei jurisdicții europene a drepturilor omului, Curtea europeană a Drepturilor Omului.

• Tot în cadrul Consiliului Europei, România este parte la Carta socială europeană (1994), Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (1994), Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale (1995).

• În cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, România este parte la Actul Final de la Helsinki (1975) și la Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990).

• Uniunea Europeană a adoptat, în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona care conține Carta Uniunii Europene a Drepturilor Fundamentale. România este și ea stat semnatar al acestei Carte

„Din 1994, dată la care România a recunoscut jurisdicția obligatorie a Curții noastre, țara dumneavoastră, care cunoaște și apreciază prețul libertății și al democrației, admite, în același timp, că îi revine, în virtutea principiului de drept internațional al subsidiarității, să vegheze ea însăși, mai ales prin jurisdicțiile sale, la prevenirea și repararea actelor de încălcare a drepturilor garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prin protocoalele sale; dar și că, împotriva acestor acte de încălcare, Curtea de la Strasbourg reprezintă un ultim bastion. Bine înțeles, precum toate statele care au cunoscut sau cunosc tranziția, ați întreprins, în cursul celor mai bine de doisprezece ani, vaste reforme legislative, regulamentare, judiciare. Consiliul Europei vă îndeamnă să le faceți, vă și ajută prin programele sale de formare și de cooperare. Curtea noastră, prin jurisprudența sa, vă încurajează să faceți reforma, și chiar vă constrânge, deoarece, conform articolului 46 din Convenție, statele părți trebuie să se conformeze hotărârilor Curții, cel puțin în litigiile în care ele sunt părți, Comitetul Miniștrilor veghind, la rândul său, la executarea acestor hotărâri”.

CAPITOLUL II. ARTICOLUL 3 AL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Secțiunea 1. Introducere la articolul 3

Conform celor enunțate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului „Articolul 3 consacră una din cele mai fundamentale valori ale unei societăți democratice”. Articolul3 al Convenției enunță: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Conținand doar treisprezece cuvinte,

Articolul 3 al Convenției este una din cele mai scurte prevederi ale Convenției. Totuși, laconismul articolului nu trebuie să prejudicieze profunzimea lui. Autoritățile naționale nu se pot complace ințelegand semnifi cația obligației de a respecta și de a executa această prevedere.

Indiferent de consecvența depresantă, prin care rapoartele de incredere confi rmă practicarea continuă a torturii in lume, interzicerea acesteia nu este doar o interdicție consacrată in Convenție, dar de asemenea face parte din dreptul internațional cutumiar și este considerată a fi o normă jus cogens.

Un larg spectru de norme international au fost adoptate pentru combaterea torturii: incepand cu Articolul 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ori degradante” pană la Statutul de la Roma din 1998 privind Curtea Internațională Penală, care declară tortura comisă ca parte a unui atac extins și sistematic asupra persoanelor civile, ca fi ind o crimă impotriva umanității.

Adițional Convenției, marea parte a Statelor membre ale Consiliului Europei sunt de asemenea parte la următoarele tratate care interzic tortura:

cele patru convenții de la Geneva din 1949;

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice din 1966, Articolul 7: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ori degradante”;

Convenția ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii și altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante;

Convenția Europeană din 1987 pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante. Interzicerea torturii de asemenea se regăsește aproape in toate sistemele naționale de drept.

Includerea interzicerii torturii și tratamentelor inumane ori degradante la nivel constituțional este un element important al asigurării, că o asemenea conduită interzisă nu va avea loc in jurisdicția unui Stat membru. Totuși, existența interdicției nu este in sine și de sine stătător sufi cientă pentru a intruni obligațiile impuse de Convenție, astfel, in pofi da unor asemenea prevederi in sistemele de drept ale Statelor membre au avut loc multe incălcări ale Articolului 3.

Secțiunea 2. Domeniul de aplicare al art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Nu toate tipurile de tratamente aspre cad sub incidența domeniului de aplicare a art. 3. Curtea de la bun început a clarificat că maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3. Totuși, de asemenea, s-a recunoscut că limita dintre tratamentul aspru, pe de o parte și încălcarea art. 3, pe de altă parte, uneori poate fi dificil de stabilit.

În cazul fundamental privind art. 3, Irlanda c. Regatului Unit, Curtea a enunțat clar că evaluarea nivelului minim de gravitate este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cazului, precum ar fi durata tratamentului, efectele lui fizice și psihice și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea sănătății victimei. Aceste cuvinte au fost reiterate în continuu în jurisprudența Curții. În speța Soering, Curtea a adăugat că gravitatea depinde de toate circumstanțele cazului precum ar fi natura și contextual tratamentului sau pedepsei, modul și metoda de executare.

Protecția oferită de Convenția europeană nu se limitează, însă, la interzicerea folosirii forței fizice care cauzează suferințe fizice sau psihice unui individ. Și fapte care nu implică violență fizică pot cădea sub incidența prevederilor articolului 3 al Convenției europene.

În cauza Moldovan și alții c. României, Curtea europeană a analizat situația unor cetățeni români de origine romă ale căror case și bunuri au fost distruse în urma unui conflict cu locuitorii de origine română ai satului Hădăreni, județul Mureș. Judecătorii europeni au mai analizat și comportamentul autorităților statului în cursul anchetelor ce au urmat acestui incident. Curtea europeană a constatat că reclamanții au fost constrânși să trăiască în locuințe improprii, iar mulți dintre ei au părăsit satul respectiv. În plus, în cursul procedurilor ce au urmat acestui incident, autoritățile statului, în special instanțele, au făcut remarci discriminatoare la adresa minorității rome. Curtea a apreciat că lipsirea de locuințe și tratamentul discriminatoriu din partea autorităților ale statului sunt de natură să provoace o suferință morală ce reprezintă un tratament degradant în sensul articolului 3 al Convenției europene.

Convenția europeană interzice tratamentele inumane sau degradante și tortura, fără a defini, însă aceste noțiuni. Definirea noțiunilor din art. 3 al Convenției europene s-a făcut pe cale jurisprudențială. Întrucât reglementează dreptul oricărei persoane la demnitate și integritate fizică, interdicția impusă de art. 3 este una absolută. Rezultă de aici că statele europene nu pot în nicio situație să deroge de la aceste prevederi, ceea ce face ca acest drept să apară ca fiind unul intangibil. Interdicția aplicării torturii sau a unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante este absolută și prin raportare la comportamentul persoanei căreia acestea i-ar fi aplicate. De asemenea, natura infracțiunii care i s-ar imputa reclamantului este lipsită de orice pertinență pe terenul art. 3.

Pentru a înțelege ce tip de comportament este interzis și cum urmează a fi clasificat, este necesar de a înțelege, care sunt implicațiile juridice pentru fiecare termen stabilit de art. 3. În principiu, existența unui tratament degradant presupune existența intenției de a umili persoana în cauză, însă, atunci când consecințele unui act, chiar lipsit de un scop special, conduc la umilirea gravă a persoanei, tratamentul poate fi calificat ca degradant și în lipsa intenției.

Tortura

Tortura ca termen are propriile sale implicații juridice discrete. Curtea a exprimat punctul de vedere, precum că autorii Convenției au folosit ambii termeni de „tortură” și „tratament inuman și degradant” cu intenția de a face clară diferența dintre ei.

În special Curtea a apreciat că intenția autorilor a fost de a atașa un stigmat special tratamentului inuman intenționat care cauzează suferințe foarte grave și crude. Având acestea în vedere, Curtea s-a referit la Articolul 1 al Rezoluției 3452 (XXX), adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1975, care declară: Tortura constituie o formă agravantă și intenționată a unui tratament ori pedepse crude, inumane ori degradante.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși a identificat elementele care caracterizează un anumit tratament sau pedeapsă drept tortură, totuși, niciodată nu a încercat să definească exact semnificația acestui termen. Cu toate acestea, a preluat o parte a definiției oferite de Convenția ONU pentru Prevenirea Torturii intrată în vigoare la 26 iunie 1987. Art. 1 al acestei Convenții enunță că: Termenul tortură semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenționat suferințe sau dureri grave, fie fizice sau psihice, în scopul obținerii de la ea sau de la o terță persoană a unei anumite informații sau mărturii, pedepsirea ei pentru o acțiune pe care ea sau o terță persoană a comis-o sau este bănuită de comitere, intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terțe persoane, ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.

Din cele menționate mai sus putem extrage trei elemente esențiale care constituie tortura:

Cauzarea unor suferințe sau dureri fizice sau psihice grave

Cauzarea intenționată a durerii

Urmărirea unui scop anume precum ar fi obținerea informației, pedepsirea sau intimidarea.

Primul caz în care organele Convenției au examinat o plângere de tortură a fost o cerere interstatală împotriva Greciei, în care au fost denunțate practicile folosite de junta militară, ce conducea Grecia la acel moment. Comisia a fost unicul organ ce examina plângeri, iar Guvernul grec de atunci a denunțat Convenția după examinarea cazului. Totuși, Comisia a constatat existența practicii de cauzare a falanga (lovituri la talpa piciorului cu un instrument contondent), bătăi aspre, tratamente cu șocuri electrice, similare unei executări și amenințări cu împușcarea și omorârea victimelor. Comisia a conchis că au avut loc acte de tortură, cât și de maltratare.

În a doua speță interstatală, Irlanda c. Regatului Unit, Comisia a constatat în mod unanim că faptul combinării celor așa-numite „cinci tehnici” pretinse în cerere, tehnicile de „dezorientare” sau „privare senzorială” au constituit tratamente inumane și tortură, astfel fiind încălcat art. 3. Așa-numitele „cinci tehnici” constau în:

• În a sta la perete: forțarea deținuților să rămână pentru mai multe ore într-o „poziție de stres”, descrisă de victime ca „stând la perete cu membrele desfăcute, cu degetele de la mână deasupra capului, picioarele depărtate lateral și în spate, impunându-i să stea în degetele de la picioare cu toată greutatea corpului concentrată în degetele de la mână” • Cagulă: punerea pe capul deținuților a unui sac negru sau albastru închis și cel puțin inițial, menținerea lui tot timpul cu excepția interogatoriilor

• Expunerea la zgomot: înainte de interogatoriu, ținerea deținuților într-o cameră unde era un zgomot șuierător, continuu și puternic

• Privarea de somn: înainte de interogatorii, deținuții erau privați de somn

• Privarea de mâncare și băutură: supunerea deținuților la o dietă redusă pe durata șederii lor în centru și pe durata interogatoriilor

Curtea însă nu a fost de acord cu Comisia și cu o majoritate de voturi a calificat tratamentul respectiv ca inuman și nu ca tortură. Curtea a considerat că aceste cinci tehnici au fost aplicate în mod combinat, cu premeditare și timp de mai multe ore cauzând persoanelor supuse lor suferințe fizice și psihice, cel puțin intense, și de asemenea, determinând tulburări psihice acute pe durata interogatoriilor. Astfel, aceste tratamente se includ în categoria tratamentelor inumane în sensul art. 3. tehnicile, de asemenea, au fost degradante din moment ce erau de așa natură încât să provoace victimelor frică, anxietate și inferioritate, capabile să le umilească și să le înjosească și, posibil chiar să le învingă rezistența fizică și morală. Totuși, aceste tratamente nu au provocat suferințe de o intensitate și cruzime deosebită în înțelesul termenului de tortură.

Inuman și degradant

Maltratarea, care nu este tortură prin faptul că nu dispune de suficientă intensitate sau un anumit scop, va fi calificată drept degradantă sau inumană. Evaluarea acestui minim este relativă la fel ca toate evaluările conform art. 3.

În cazul grecesc, Comisia a enunțat că noțiunea de tratament inuman acoperă cel puțin un asemenea tratament, care în mod intenționat cauzează suferințe fizice sau psihice intense, care nu sunt justificate în situația respectivă.

Un tratament a fost estimat de Curte ca fiind „inuman” deoarece inter alia, a fost premeditat, aplicat ore în șir și a cauzat fie vătămare corporală, fie suferințe fizice sau psihice profunde. Multe situații de tratament inuman apar în contextul detenției, unde victima este supusă maltratării, care este intensă, însă nu în măsura necesară pentru a fi calificat ca tortură.

De asemenea, acest termen este aplicabil unui spectru de comportamente în afara detenției, unde victimele sunt intenționat supuse unor acte crude, care le provoacă o stare de extremă tulburare. În cazurile Dlui Asker, Doamnei Selcuk, Doamnei Dulas și Domnului Bilgin, casele reclamanților au fost distruse de membrii forțelor de securitate ce efectuau operațiuni în localitățile în care locuiau reclamanții.

Atât Comisia, cât și Curtea a constat că distrugerea caselor a constituit un act de violență și de distrugere intenționată fără vreo considerație pentru siguranța și bunăstarea reclamanților, care au rămas fără adăpost și în circumstanțe care au cauzat anxietate și suferință. Acesta a constituit un tratament inuman în sensul art. 3 al Convenției. Tratamentul degradant este cel care generează victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate, capabile să le umilească și să le înjosească care a fost de asemenea descris ca implicând un tratament de natură să înfrângă rezistența fizică și morală a victimei, sau să determine victima să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale.

Examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este „degradant” în sensul art. 3, trebuie de ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă și dacă, în funcție de consecințe, a afectat în mod ireversibil personalitatea persoanei date într-un mod incompatibil cu art. 3. Totuși, lipsa unui asemenea scop nu poate exclude constatarea unei încălcări a art. 3.

Factori relativi precum ar fi vârsta și sexul victimei pot avea un impact mai mare la stabilirea dacă un tratament este degradant, decât la constatarea dacă un tratament este degradant, decât la constatarea dacă un tratament este inuman sau tortură, deoarece constatarea dacă o persoană a fost supusă unui tratament degradant este mai subiectivă. În acest context, Curtea, de asemenea, a susținut că poate fi suficient ca victima să fie umilită în ochii săi, chiar dacă nu și în ochii altora.

Într-un caz prezentat Curții, un băiat de 15 ani a fost condamnat la o pedeapsă corporală și anume, la trei lovituri cu o nuia de mesteacăn. Reclamantul a trebuit să-și dea jos pantalonii și în lenjerie, să stea aplecat deasupra mesei, unde era ținut de doi polițiști, în timp ce un al treilea îi administra pedeapsa, bucăți de nuia rupându-se după prima lovitură. Tatăl reclamantului și-a pierdut controlul și după a treia lovitură a atacat un polițist și a fost legat. Loviturile de nuia au zgâriat, însă nu au tăiat pielea reclamantului, deși acesta a simțit durere o săptămână și jumătate după incident. Curtea a constatat că această pedeapsă a incorporat un element de umilință ce ajungea la nivelul inerent noțiunii de „pedeapsă degradantă”. În timp ce unii factori, precum ar fi publicitatea, ce însoțea acest tratament particular pot fi relevanți la constatarea dacă o pedeapsă este „degradantă” în sensul art. 3, lipsa publicității nu previne neapărat calificarea pedepsei respective la această categorie.

Un alt aspect care trebuie atins în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se referă la obligațiile autorităților statale impuse de dispozițiile articolului menționat. În raport de aceste obligații, trebuie subliniat faptul că statelor, pentru a asigura respectarea articolului 3 din Convenție, le sunt impuse atât obligații pozitive, cât și unele obligații negative, constând în interdicția instituită în sarcina organelor de stat ori a agenților statului, de a aplica pedepse ori tratamente care contravin art. 3. Un autor nuanțează această clasificare, vorbind de o „obligație substanțială”(care cuprinde atât obligația negativă în sarcina statelor de a nu aplica rele tratamente persoanelor care se află sub jurisdicția lor, cât și obligația pozitivă de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de libertate) și cea de „obligație procedurală”, anume aceea de a iniția o anchetă oficială aprofundată și efectivă, care să respecte principiul contradictorialității, „în scopul identificării și pedepsirii vinovaților, ori de câte ori există motive rezonabile de a crede că tratamente contrare articolului 3 au fost administrate de agenții statului unor persoane private de libertate.”

Oricum, în ceea ce privește obligațiile pozitive care le revin statelor ori agenților acestora, relevant este faptul că acestea se referă la acele măsuri legislative și administrative pe care statele trebuie să le adopte, pentru a asigura protecția efectivă a drepturilor prevăzute de art. 3. Astfel de obligații ar fi: obligația de a incrimina atingerile aduse demnității umane, obligația de a proteja persoanele aflate sub jurisdicția lor în fața riscului de a fi supuse unor tratamente contrare art. 3, obligația de a realiza o anchetă eficace.

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ

În cei peste 15 ani de când România este stat membru la Convenție, numeroase plângeri au fost înaintate Curții Europene, plângeri ce vizau acțiuni ale agenților statului roman, în urma cărora drepturile cetățenilor au fost grav încălcate. Dintre plângerile care vizau art. 3 al Convenției și care au fost deja soluționate de către Curtea de la Strasbourg, vom analiza în acest capitol doar trei dintre cele mai cunoscute și importante hotărâri pronunțate împotriva României.

Secțiunea 1. Cauza Barbu Anghelescu împotriva României

Tratamente inumane și degradante. Violența polițienească. Neefectuarea de către autorități a unei anchete aprofundate și efective cu privire la afirmațiile reclamantului că a fost supus unor rele tratamente de către polițiști. Violarea art. 3 din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 5 octombrie 2004 (cererea nr. 46430/99)

Starea de fapt

Reclamantul, cetățean roman, a fost oprit, la 15 aprilie 1996, de către un agent de poliție rutieră (B.), ocazie cu care a avut loc o altercație între cei doi, în timpul căreia a intervenit un alt polițist, Z.

Agentul de poliție B. i-a reproșat reclamantului că se afla în stare de ebrietate, spunându-i că este “beat mort” și adresându-i injurii. Apoi, l-a strangulat pe reclamant cu fularul acestuia și l-a chemat pe colegul său Z., care se afla la o distanță de 50 de metri. După sosirea acestuia, B. l-a agresat pe reclamant, cauzându-i răni ce au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal emis la 17 aprilie 1996 de laboratorul medico-legal Gorj. Reclamantul a încercat să fugă, dar a fost prins de cei doi polițiști. Aceste fapte au fost stabilite de Curtea de Apel Pitești, în hotărârea din 18 octombrie 2001.

Guvernul României susține o variantă diferită a faptelor. Astfel, în versiunea Guvernului, atunci când reclamantul a fost oprit de agenții de poliție, care i-au cerut actele și l-au rugat să se supună unui test de alcoolemie, acesta a încercat să fugă. Polițiștii au încercat să îl imobilizeze, pentru a-l împiedica să fugă, dar reclamantul a devenit agresiv, provocând o altercație. Ca urmare, atât reclamantul, cât și unul din polițiști au fost răniți, așa cum rezultă din certificate medicale. În versiunea Guvernului, leziunile traumatice constatate asupra persoanei reclamantului și provocate de polițiști au fost produse accidental, pe când aceștia încercau să-i neutralizeze agresivitatea și să-l împiedice să fugă.

În raportul întocmit la 17 aprilie 1996 de către medicul legist, privindu-l pe reclamant, au fost evidențiate mai multe leziuni traumatice care ar fi putut fi produse prin lovituri aplicate cu un corp dur sau prin compresie cu degetele sau unghiile. Raportul descrie trei echimoze de 2/1 cm pe partea stângă a gâtului, din care una deschisă și alte trei echimoze pe partea dreaptă a gâtului; o excoriație în regiunea claviculară stânga și una pe frunte. Aceste leziuni au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului.

În seara zilei de 15 aprilie 1996, reclamantul a fost arestat și escortat la spitalul din Târgu-Jiu pentru prelevarea de probe biologice cu scopul stabilirii gradului de alcoolemie. Așa cum rezultă dintr-o adeverința eliberată la 5 septembrie 2000 de către directorul spitalului, prelevarea a fost luată de poliție pentru a fi depusă la laboratorul medico-legal Gorj. La 16 aprilie 1996, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Jiu a decis începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru atingere adusă autorității unui agent public și refuz de a se supune prelevării de probe biologice. Procurorul a notat că reclamantul a lovit un agent de poliție aflat în exercițiul funcțiunii, cauzându-i leziuni ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale. În aceeași zi, procurorul a ordonat arestarea preventivă a reclamantului pentru o durată de 30 de zile. La 25 aprilie 1996, reclamantul a fost eliberat pe cauțiune.

Probele biologice prelevate la 15 aprilie 1996 nu au fost niciodată transmise de organele de urmărire penală la laboratorul medico-legal Gorj, așa cum atestă o scrisoare a acestuia datată 3 octombrie 1996, ca răspuns la o scrisoare a Judecătoriei Târgu-Jiu.

Prin rechizitoriul din 29 aprilie 1998, Parchetul a trimis în judecată pe reclamant în fata Judecătoriei Târgu-Jiu. La 13 martie 1998, judecătoria s-a desesizat în favoarea Tribunalului Județean Gorj. Prin decizia din 24 decembrie 1998, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la 1 an și 6 luni de închisoare pentru infracțiuni prevăzute de codul rutier și atingere adusă autorității unui agent de poliție.

La 4 mai 1999, Curtea de Apel Craiova a casat decizia din 24 decembrie 1998 pentru lipsa de competentă și a retrimis cauza la judecătorie pentru rejudecare.

La 23 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiție a decis, la cererea reclamantului, să strămute cauza la Judecătoria Pitești în scopul unei mai bune administrări a justiției. La 28 noiembrie 2000, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 1 an, sentința menținută de Tribunalul Județean Argeș la 10 aprilie 2001. La 18 octombrie 2001, Curtea de Apel Pitești a admis recursul reclamantului, arătând că faptele de care acesta fusese acuzat nu au existat și achitându-l în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. Pen. Curtea de apel a mai statuat și că cei doi agenți de poliție au acționat abuziv.

La 10 mai 1996, reclamantul a înaintat o plângere penală împotriva lui B. și Z. pentru purtare abuzivă. La 3 iunie 1997, Parchetul Militar din Craiova a ordonat începerea urmăririi penale împotriva lui B., iar la 12 ianuarie 1998 a hotărât scoaterea de sub urmărire penală a lui B. și neînceperea urmăririi penale a lui Z., considerând că B. nu a avut o purtare abuzivă și că a încercat doar să-l împiedice pe reclamant să fugă, trăgându-l de fular. Cât privește leziunile reclamantului, parchetul militar a considerat că acestea nu au fost cauzate cu intenție de către B., iar cu privire la dispariția probelor biologice, parchetul militar a considerat că nu poate fi stabilită responsabilitatea polițiștilor. În urma recursului ierarhic introdus de către reclamant, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a confirmat decizia Parchetului Militar Craiova.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a sesizat Tribunalul Militar din Timișoara, în virtutea Deciziei Curții Constituționale nr. 486 din 2 decembrie 1997 și a principiului liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție. La 25 mai 2001, tribunalul militar admite recursul reclamantului, constată că ancheta penală a fost incompletă și retrimite cauza Parchetului Militar Craiova, indicându-i investigațiile ce trebuiau făcute.

După ascultarea polițiștilor acuzați, la 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova decide neînceperea urmăririi penale. Așa cum rezultă din piesele dosarului, niciun act de anchetă nu a mai fost îndeplinit în cauză. Decizia parchetului militar a fost motivată astfel: “examenul ansamblului probelor și nouă audiere a polițiștilor în cauză nu au relevat elemente noi de natură să infirme decizia inițială”.

Procedura în fața Curții

Cererea a fost adresată fostei Comisii la data de 11 martie 1998 și transmisă Curții la 1 noiembrie 1998. Prin decizia din 2 decembrie 2003, Camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Considerentele și soluția adoptată de Curte

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a formulat concluziile pe două direcții: asupra relelor tratamente aplicate reclamantului și asupra caracterului adecvat sau nu al investigațiilor efectuate de autoritățile interne.

Cu privire la pretinsele rele tratamente

Examinând cererea reclamantului, Curtea Europeană a constatat că faptele sunt contestate de părți, în privința originii leziunilor suferite de reclamant. Reamintind rolul său subsidiar, Curtea a subliniat că trebuie să fie prudentă în privința asumării rolului de prima instanță competența să aprecieze faptele și să facă aceasta doar dacă este inevitabil din cauza circumstanțelor cauzei. În principiu, spune Curtea, acolo unde au fost conduse proceduri interne, nu este în sarcina Curții să substituie propria sa versiune a faptelor celei a autorităților interne cărora le aparține această sarcină. Analizând decizia Curții de Apel Pitești și pe cea a Parchetului Militar Craiova, Curtea a constatat, în primul rând, existența unei contradicții între concluziile curții de apel, care l-a și achitat pe reclamant, și acțiunile parchetului militar. În plus, acesta din urmă nu a respectat cererea tribunalului militar de a efectua investigații suplimentare.

Curtea Europeană a concis, ca și Curtea de Apel Pitești, că polițiștii au fost cei care l-au agresat primii pe reclamant, fără ca recurgerea la forța să fie cerută de comportamentul acestuia. Așadar, ținând cont de aceste fapte, ca și de natură leziunilor constatate asupra persoanei reclamantului, Curtea a considerat că faptele incriminate au constituit tratament degradant în sensul art. 3 al Convenției și, ca urmare, acest text a fost violat.

Cu privire la caracterul adecvat sau nu al investigațiilor

Curtea a constatat că independenta procurorilor militari care au condus ancheta împotriva polițiștilor poate fi pusă la îndoială, ținând cont de reglementările interne în vigoare la data faptelor. Astfel, potrivit Legii nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofițeri activi, la fel ca și polițiștii la vremea respectivă, făcând parte din structurile militare, bazate pe principiul subordonării ierarhice. În plus, Curtea a constatat că un tribunal a considerat, intro decizie definitivă, că ancheta a fost incompletă și a retrimis cauza parchetului militar, indicându-i investigațiile ce mai trebuiau efectuate. Curtea a considerat deosebit de frapant faptul că parchetul militar nu a luat în considerare indicațiile Tribunalului Militar Timișoara. Ca urmare, Curtea a statuat că autoritățile nu au efectuat o anchetă aprofundata și efectivă cu privire la afirmațiile reclamantului că a fost supus unor rele tratamente de către polițiști și a constatat violarea art. 3 al Convenției.

Dispozitivul hotărârii

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate:

hotărăște că a existat o violare a art. 3 al Convenției prin tratamentul degradant la care a fost supus reclamantul de către polițiști, la data de 15 aprilie 1996;

hotărăște că a avut loc o violare a art. 3 al Convenției, decurgând din faptul că autoritățile nu au efectuat o anchetă suficientă și efectivă cu privire la tratamentul menționat;

hotărăște: a) că statul parat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, potrivit art. 44 al. 2 din Convenție, 7000 de euro pentru prejudiciul moral (…);

respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Secțiunea 2. Cauza Bursuc împotriva României

Interzicerea torturii. Investigație efectivă. Dreptul la un proces echitabil. Violarea art. 3 din Convenție ca urmare a faptului că reclamantul a fost supus torturii în timpul reținerii, iar autoritățile nu au desfășurat o anchetă amănunțită și eficientă în legătură cu aplicarea acestui tratament de către polițiști. Violarea art. 6 al. 1 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 12 octombrie 2004 (cererea nr. 42066/98)

Starea de fapt

Reclamantul, cetățean roman, cu domiciliul în Piatră Neamț, susține că a fost interpelat, în dată de 27 ianuarie 1997, la ora 20, de doi polițiști în timp ce se afla într-un bar din sediul local al Partidului Democrat. Aceștia i-au cerut actele de identitate intro manieră agresivă și el a răspuns în același fel. În acel moment, polițiștii l-au lovit cu bastoanele, apoi l-au încătușat și l-au târât afară spre o mașină parcată la aproximativ 50 m. reclamantul a mai fost bătut în continuare în mașină, după care a intrat în stare de semiconștiență. A fost dus la sediul poliției, unde pretindea că a fost agresat de aproximativ 8 polițiști, care l-au aruncat pe podea, l-au călcat în picioare, l-au lovit cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au scuipat și urinat asupra lui. Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult de 6 ore și și-a pierdut cunoștința de mai multe ori. La ora 4 dimineață a fost dus la spitalul psihiatric din Piatră Neamț, unde I s-au administrat tranchilizante înainte de a fi trimis la secția de neurochirurgie din cauza stării sale.

Reprezentantul Guvernului roman a susținut că în dată de 27 ianuarie 1997, aproape de miezul nopții, polițiștii au fost chemați la barul din sediul Partidului Democrat de către un agent de pază, care spunea că reclamantul era beat și a atacat o chelneriță. Reclamantul fusese foarte agresiv și refuzase să-și decline identitatea, așa că a fost dus la secția de poliție. A trebuit să fie încătușat în mașina de poliție din caza agresivității sale. La secția de poliție, s-a rănit el însuși, aruncându-se pe podea și peste mobile.

La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost primit la secția de neurochirurgie intro stare gravă și diagnosticat că suferind de “contuzie și edem cerebral difuz, urmare a unor traumatisme cranio-cerebrale”. Un raport medical redactat la acea dată făcea referire la traumatisme craniene acute închise rezultând din bătaie, umflarea fetei, inclusiv a ochiului drept, excoriații și răni pe față și mâini, durere în torace și cap, precum și amețeală. Reclamantul a părăsit spitalul la 4 februarie 1997 și s-a prezentat la Clinica Județeană Mureș pentru analize pe care doctorii refuzaseră să le efectueze. Astfel a fost diagnosticat cu dolicosigmoid și angină pectorală, probabil provocate de traumatisme, traumatism cranio-cerebral cu edem vasogenic cerebral difuz, ca urmare a unor lovituri, dureri de cap și amețeli.

La 27 februarie 1997, reclamantul a înaintat o plângere împotriva polițiștilor care i-au aplicat rele tratamente. În schimb, a fost pus sub urmărire penală pentru ultraj adresat polițiștilor care l-au arestat. Plângerea reclamantului a fost inițial investigată de parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, care a decis că nu are competență. Ancheta a fost transferată către Parchetul Militar Bacău, care, la 4 februarie 1998, a decis să nu ia nicio măsură, deoarece nu s-a dovedit că cei 8 polițiști au comis vreo infracțiune. Apelurile reclamantului împotriva acestei decizii au fost respinse. În cealaltă procedura, reclamantul a fost chemat în judecată la Tribunalul Albă, sub acuzația de ultraj. Aceste proceduri au încetat la data de 12 februarie 2001, la data decesului său.

Procedura în fața curții

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată în 1998, iar după 12 februarie 2001, văduva reclamantului a primit permisiunea de a continua procesul. La 4 noiembrie 2003, cererea sa a fost declarată admisibilă. În fața Curții, reclamantul a invocat încălcarea art. 3 al Convenției, prin tratamentele ce i-au fost aplicate de către polițiști, precum și a art. 6 al. 1 al Convenției, prin durata excesivă a procesului penal început împotriva sa pentru ultraj.

Considerentele și soluția adoptată de Curte

Cu privire la pretinsă violare a art. 3 din Convenție

Curtea a reamintit poziția sa din jurisprudența anterioară, potrivit căreia dacă o persoană suferă vătămări în timp ce se afla în custodia autorităților, guvernul trebuie să dea explicații plauzibile asupra cauzelor acestor vătămări. În cazul de față, Guvernul roman a susținut că vătămările grave prezentate de reclamant au fost provocate de acesta intenționat sau cauzate de o cădere în bar, înainte de intervenția polițiștilor, deoarece reclamantul suferea de o boală mintală și era beat.

Curtea a constatat că rapoartele medicilor legiști produse în cursul investigației indicau faptul că vătămările au fost cauzate de o bătaie și nu au fost autoprovocate sau cauzate de o cădere. În plus, nu a existat nicio dovadă medicală a vreunei boli psihice a reclamantului, în afară de un raport redactat la ieșirea reclamantului din spital după agresiune, în care se nota existența unei “nevroze, agitații psihomotorii, slabă concentrare și memorie”. De asemenea, Curtea a constatat că declarațiile pe care le-a obținut parchetul după incident au fost contradictorii și imprecise, iar anchetatorii nu au luat nici o declarație de la reclamant.

Cum guvernul nu a furnizat nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale și în absența unei explicații plauzibile, Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de tratamentul pentru care este angajată responsabilitatea autorităților. Intensitatea loviturilor aplicate reclamantului i-a provocat acestuia multiple răni ale capului, inclusiv traumatism cranio-cerebral, edem cerebral difuz cu efecte pe termen lung. Relele tratamente au durat câteva ore, iar reclamantul s-a aflat intro poziție în mod special vulnerabilă, fiind dus la secția de poliție singur, noaptea, de cel puțin 5 polițiști, ca urmare a unui incident minor într-un bar.

În aceste circumstanțe, Curtea a decis că violentele la care a fost supus reclamantul au fost deosebit de grave și crude și de natură a provoca durere și suferința severă. Ca urmare, aceste tratamente constituie tortura în sensul art. 3 al Convenției. În consecință, Curtea a statuat că a existat o violare a Convenției sub acest aspect.

Cu privire la investigațiile efectuate de autoritățile române

Curtea a constatat că dovezile și declarațiile au fost obținute de Secția cercetări penale a Inspectoratului de Poliție Piatra-Neamț, deși polițiștii anchetați erau încă în serviciu. Această stare de lucruri este incompatibilă cu regulă potrivit căreia nu trebuie să existe nicio legătură ierarhică sau instituțională între persoanele chemate să conducă o anchetă și cele implicate în faptele investigate. Curtea a mai constatat că, la 5 luni după incident, Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra-Neamț, însărcinat cu conducerea anchetei, și-a declinat competenta și a transferat cazul Parchetului Militar Bacău, care a decis, la rândul lui, să înceteze procedura împotriva celor 8 polițiști fără măcar să îl audieze pe reclamant. În lumina legislației interne în vigoare la data respectivă, independenta procurorului militar care a condus ancheta era îndoielnică. Ca și polițiștii, la data respectivă, procurorii militari erau ofițeri activi în structurile militare și funcționau pe baza subordonării ierarhice. Dovezi concrete ale lipsei independenței procurorului militar care rezultat al acestei legături instituționale pot fi găsite în maniera subiectivă în care investigația a fost condusă. Deosebit de frapantă, în opinia Curții, a fost absența oricărei mențiuni, în dispoziția procurorului militar, de a se înceta procedurile cu privire la rezultatele rapoartelor medico-legale. De asemenea, plângerea reclamantului împotriva acestei dispoziții a procurorului militar a fost respinsă de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă pe motiv că mai fusese înaintat de 2 ori înainte. Cu toate acestea, Guvernul roman nu a prezentat nicio dovadă în acest sens.

În aceste circumstanțe, Curtea a decis că autoritățile române nu au realizat o investigație profundă și eficientă privind susținerile reclamantului privind relele tratamente aplicate de către forțele de poliție. De aceea, a existat o violare a art. 3 a Convenției.

Cu privire la pretinsă violare a art. 6 al. 1 din Convenție

Curtea a constatat că procesul penal împotriva reclamantului a durat 4 ani, dintre care 1 an și 9 luni în faza urmăririi penale și 2 ani și 3 luni în faza judecății în prima instanță. Curtea a apreciat că durata procedurii nu a putut fi justificată în mod rezonabil de natură și complexitatea cauzei și că autoritățile judiciare ar fi trebuit să acționeze cu deosebită celeritate, din cauza stării reclamantului. În consecință, Curtea a pronunțat violarea art. 6 al. 1.

Dispozitivul hotărârii

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate:

hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție ca urmare a torturii la care a fost supus reclamantul în timpul reținerii;

hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție, ca urmare a faptului că, autoritățile nu au desfășurat o anchetă amănunțită și eficientă în legătură cu tratamentul menționat;

hotărăște că a fost încălcat art. 6 al. 1 din Convenție;

hotărăște că: a) statul parat trebuie să plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 al. 2 din Convenție, 10.000 euro cu titlul de prejudiciu moral, convertiți în lei la cursul din ziua efectuării plății, precum și orice eventuală altă suma care ar putea fi datorată cu titlul de impozit asupra sumei menționate; b) această sumă va fi majorata începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării platii cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobândă minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la această adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale.

Secțiunea 3. Cauza Mogoș împotriva României

Tratamente inumane și degradante. Condițiile de trai în Centrul de tranzit al Aeroportului Internațional Henri Coandă. Nonviolarea art. 3 din Convenție.

Curtea Europeană a drepturilor Omului,

Hotărârea din 13 octombrie 2005 (cererea nr. 20420/02)

Starea de fapt

Reclamanții M.M., A.M. și copiii lor Gh., G. și D.M. sunt cetățeni romani care, din 8 martie 2002, se află în centrul de tranzit al Aeroportului Internațional Henri Coandă București. În 1990, reclamanții au părăsit România și au intrat în Germania. În 1993, Guvernul României a aprobat cererea lui M.M. și a A.M. de renunțare la cetățenia romană. Prin efectul Legii cetățeniei romane nr. 21/1991, copiii acestora au pierdut și ei cetățenia romană. În fața Curții Europene, starea de fapt este contestată de părți.

La data de 7 martie 2002, A.M. și fiica ei D. Au fost arestate de poliția germană și deportate la București pe calea aerului, în temeiul unui Acord încheiat între România și Germania privind persoanele fără cetățenie de origine romana care se afla pe teritoriul Germaniei. În aceeași zi M.M și ceilalți doi copii au fost și ei deportați la București, însă cu alt zbor. La sosire, reclamanții au refuzat să semneze documentele de repatriere și, ca urmare, au fost transferați la centrul de tranzit, pe data de 9 martie 2002, unde au rămas, din cauza faptului că au refuzat în mod continuu să intre pe teritoriul României.

La data de 1 aprilie 2002, agenții de poliție, însoțiți de doi medici, au venit la centrul de tranzit pentru a transfera o altă persoană fără cetățenie la un spital. Reclamanții pretind că polițiștii i-au amenințat, spunând că: „Germania nu va mai vrea (…) nu are nevoie de țigani”. La ordinul colonelului prezent la fața locului, agenții de poliție i-ar fi agresat pe reclamanți, bătându-l pe M.M. și lăsându-l inconștient pentru 15-20 de minute, împingându-l pe Gh., ștrangulând-o și trăgând-o de păr pe G. și trăgând-o pe A.M. de păr de-a lungul coridorului. Una din consecințele incidentului a fost aceea că D.A. început să sufere de depresie.

Potrivit susținerilor Guvernului, atunci când agenții poliției de frontieră au sosit la centru, aceștia au fost agresați de reclamanți și au suferit diverse leziuni.

Împotriva reclamanților a început o anchetă având ca obiect agresarea agenților de poliție, dar aceasta a fost întreruptă pe motiv că dreptul penal roman nu este aplicabil pe teritoriul centrului de tranzit.

În același timp, M.M. a înaintat o plângere împotriva polițiștilor de frontieră, invocând arestarea nelegală, investigare incorectă și rele tratamente. O plângere privind agresiunea asupra membrilor familiei M. a fost introdusă în numele lor la 1 aprilie 2002, dar procedura a fost întreruptă la 6 august 2002.

Procedura în fața Curții

Cererea adresată Curții Europene a fost înaintată la data de 2 mai 2002 și a fost declarată parțial admisibila la 6 mai 2004.

Considerentele și soluția adoptată de Curte

Reclamanții au pretins că li s-au aplicat rele tratamente de către agenții de poliție romani, la data de 1 aprilie 2002. De asemenea, ei au mai susținut că condițiile de trai de la centrul de tranzit erau inumane, arătând că nu aveau bucătărie și erau obligați să spele hainele cu mâna, ca sacii de plastic lăsați la ușa de la intrare, în lipsa unor pubele, atrăgeau șobolani, gândaci și muște și că, până în februarie 2003, nu au avut în permanență încălzire și apă caldă, ci doar apă călduță la câteva zile. Guvernul a contestat aceste afirmații și a susținut că la centrul de tranzit au existat condiții bune de trăi.

În fine, reclamanții au mai pretins că au suferit de diverse boli și nu li s-a acordat tratament medical adecvat de către Guvern, care, la rândul său, a contestat acest lucru.

Cu privire la pretinsele acte de violență polițienească

Curtea Europeană a constatat, în primul rând, ca reclamanții nu au adus niciun certificat medical în sprijinul afirmațiilor lor. Singură probă pe care au înregistrat-o a fost o înregistrare video făcută după incident, în care se arătau pete roșii pe spatele lui M.M. Curtea a apreciat, în acest context, că există dubii privind gravitatea leziunilor reclamantului, dar ca acestea rezulta parțial și din calitatea slabă a înregistrării.

Curtea a arătat că reclamanții puteau merge la un laborator de medicină legală sau să ceară asistenta unui medic, fie personal, fie prin avocatul lor, așa încât să poată fi înregistrate orice semne de violență. De asemenea, Curtea a precizat, în acest sens, ca reclamanții nu erau „deținuți” în sensul Convenției, ei aflându-se în centrul de tranzit din proprie voință.

În plus, Curtea a constatat că, din ancheta efectuată în cauză de autoritățile române, în urma căreia procedura împotriva polițiștilor a încetat, rezultă că violența folosită de polițiști nu a fost deliberată, ci a constat în încercări legitime de a-i îndepărta pe reclamanți, care se aflau într-o stare de agitație. Reclamanții nu au adus nicio probă clară care să convingă Curtea de contrariu.

De asemenea, reclamanții nu au adus nicio dovadă care să arate ca pretinsele acte de violență din data de 1 aprilie 2002 au avut loc într-adevăr. Totuși, chiar presupunând că petele roșii observate pe corpul lui M.M. ar fi rezultat din acel incident, Curtea a considerat că nu s-a stabilit ca forța folosită de polițiști ar fi fost excesivă sau disproporționată. De aceea, Curtea a stabilit că nu a existat o violare a art. 3 din convenție în această privință.

Cu privire la condițiile de viață din centrul de tranzit

Curtea a stabilit încă o dată, după decizia de admisibilitate, că refuzul reclamanților de a părăsi centrul de tranzit, în ciuda faptului că o puteau face în orice moment, nu a fost imputabila statului român. Ea a reamintit că reclamanții au refuzat în mod ferm să intre pe teritoriul României și au respins categoric orice tratament spitalicesc. În afară de simplele afirmații, reclamanții nu aua dus nicio dovadă privind condițiile de viață din centrul de tranzit. Dimpotrivă, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a nu fi de acord cu informațiile furnizate de guvern, de la Autoritatea Națională pentru Refugiați și de la managementul aeroportului, și care contrazic susținerile reclamanților.

De asemenea, din fotografiile făcute după incidentul de la 1 aprilie 2002, rezultă că aceste condiții de viață nu erau intolerabile: camera reclamanților avea ferestre și uși care asigurau izolarea fonică; nu toate ferestrele aveau gratii; existau paturi, o podea acoperită și chiar un telefon. Toate costurile operaționale ale centrului (electricitate, încălzire, apă, telefon) erau suportate de aeroport. În fine, curtea a avut în vedere raportul elaborat de Comitetul pentru Prevenirea Torturii al Consiliului Europei după vizitarea României din septembrie 2002 și februarie 2003 și care infirmă alegațiile reclamanților.

Cu privire la tratamentul medical

Curtea a constat că reclamanții au făcut mai multe controale de rutină, așa cum rezultă din probele aduse de serviciul de ambulanța și de poliția de frontieră. În plus, aceștia au refuzat vehement să fie duși la spital.

În aceste condiții, Curtea a constatat că nu a existat o violare a art. 3 din Convenție.

Dispozitivul hotărârii

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate:

hotărăște că nu a avut loc o violare a art. 3 al Convenției în ceea ce privește incidentul din 1 aprilie 2002;

hotărăște că nu a avut loc o violare a art. 3 al Convenției în ceea ce privește condițiile de viață din centrul de tranzit;

hotărăște că România nu și-a încălcat obligațiile decurgând din art. 34 al Convenției.

CONCLUZII

România, după mai bine de 16 ani de la ratificarea acordului cu Instanța de la Strasbourg, se află pe primul loc în Europa în ceea ce privește numărul de plângeri pe cap de locuitor, din cauza neîncrederii romanilor în justiția internă și a slabei pregătiri a magistraților. Statul român este condamnat de către Curtea Europeană la plata, în medie, a câte 3 milioane de euro pe an, ca despăgubiri pentru încălcarea gravă a diferitelor drepturi, printre care cele mai frecvente privesc dreptul la viață, la demnitate, dreptul la integritate fizică și morală, dreptul la un proces echitabil, atât în materie penală, cât și civilă, precum și dreptul la viață privată și familie. În ciuda faptului că legea internă permite declanșarea unei acțiuni în regres împotriva magistratului sau funcționarilor vinovați pentru actul ce a condus la violarea drepturilor unei persoane, astfel cum au fost constatate de către Curte, pană la acest moment nicio astfel de acțiune în regres nu a fost exercitată.

Responsabilitatea pentru situația României în jurisprudența Curții Europene o poartă, în primul rând, cele trei puteri ale statului și anume: puterea legislativă pentru faptul că refuză sau întârzie să pună în concordanță legislația internă cu prevederile Convenției; puterea executivă se face vinovată de unele omisiuni, printre care remedierea condițiilor de detenție sau refuzul de a executa unele hotărâri judecătorești, iar nu în ultimul rând, puterea judecătorească poartă o parte semnificativă a responsabilității pentru această situație, prin lipsa de pregătire a magistraților, începând cu parchetele și terminând cu instanța constituțională.

În concluzie, analizând jurisprudența Curții Europene, cât și deciziile de admisibilitate în principiu, constatăm că a crescut numărul hotărârilor de condamnare a statului român de către Curtea Europeană, pentru încălcarea de către autorități, în special, a dispozițiilor art. 3 din Convenție, lucru ce ar trebui să determine un reviriment în ceea ce privește activitatea autorităților administrative și judiciare în relația cu individul, fundamentată în exclusivitate pe interpretarea și aplicarea corectă a legislației în vigoare.

BIBLIOGRAFIE

Aisling Reidy, Manuale privind drepturile omului, nr. 6, Directoratul General pentru Drepturile Omului Consiliul Europei, 2003

Bîrsan C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului: comentariu pe articole, vol.I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005

Bernard Edelman, La dignité de la personne humaine. Un concept nouveau, D. 1997 Chronique

Chiriță R., Convenția Europeană a Drepturilor Omului: comentarii și explicații, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Colliard J. C., Libertés Publiques, Ed. Dalloz, Paris, 1972

Coman F., Purdă N., Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. ERA, București, 2000

Delmas-Marty Mireille, Towards a truly common law, Ed. Themis Cart, 2007

Morin Edgar, Penser l'Europe, Paris, Gallimard, 1987

Rials Stephane, Declaratia drepturilor omului și ale cetățeanului, trad. Nadia Farcaș, Ed. Polirom, 2002

Selejan-Guțan, B., Rusu, Horațiu A., Hotărârile C.E.D.O. în cauzele împotriva României (1998-2006), Ed. Hanamgiu, București, 2006

Sudre Frederic, Drept european și internațional al drepturilor omului, trad. coord. Raluca Bercea, Ed. Polirom, 2006

Manualul Drepturilor Omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki, București, 2008

Convenții și legi:

1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, 4 noiembrie 1950;

2. Convenția O.N.U. privind prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984;

3. Codul Penal;

Surse internet:

www.echr.coe.int;

www.coe.int;

www.ccr.ro

http://conventions.coe.int.

http://untreaty.un.org.

Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului:

Akkoc c. Turciei, 10 octombrie 2000

Anghelescu c. României, 5 octombrie 2004

Barbu Anghelescu c. României, 5 octombrie 2004;

Bilgin c. Turciei, 16 noiembrie 2000

Bursuc c. României, 12 octombrie 2004;

Dikme c. Turciei, 11 iulie 2000

Dulas c. Turciei, 30 ianuarie 2001,

Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978

Keenan c. Regatului Unit, 3 aprilie 2001

Labita c. Italiei, 6 aprilie 2000

McCallum c. Regatului Unit, 4 mai 1989

Mogoș c. României, 13 octombrie 2005

Moldovan și alții c. României, 12 iulie 2005

Ranninen c. Finlandei, 16 decembrie 1997

Selcuk și Asker c. Turciei, 24 aprilie 1998

Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989

Tekin c. Turciei, 9 iunie 1998

Valasinas c. Lituaniei, 24 iulie 2001

Decizii și rapoarte ale fostei Comisii:

Cazul Grecesc în raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969, Anuarul 12