Dreptul Administrativ Ramura a Sistemului Public Roman

TEMA 1

Dreptul administrativ – ramura a sistemului public roman

Cuprins:

Introducere

Definiția dreptului administrativ

Geneza și evoluția dreptului administrativ

Generalitați privind administrația publica

Normele de drept administrativ

Izvoarele dreptului administrativ

Raportul de drept administrativ

Concluzii

Bibliografie

1.Introducere

„Produs necesar al naturii umane” după cum scria Georgio del Vecchio în ”Lecții de filosofie juridică”, dreptul a apărut din nevoia omului de justiție ordonând conduita oamenilor spre dreptate , spre realizarea ordinii juridice. Dreptul apare ca un fenomen sociologic, cu o structură complexă și o fizionomie aparte și întruchipează viața juridică a unei societăți umane. Astfel dreptul reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează relatiile sociale. Sunt doua ramuri ce caracterizează dreptul : ramura dreptului public si ramura dreptului privat.

Dreptul public cuprinde normele juridice aplicate statului, organizarea si functionarea sa, raporturile dintre autoritati, dintre stat si particulari (persoane fizice sau juridice), precum si raporturile dintre state. În componența dreptului public se regasesc: dreptul constituțional, dreptul penal, dreptul procesual-penal, dreptul financiar, dreptul internațional public și dreptul administrativ.

2.Definiția dreptului administrativ

O ramură a sistemului public român este reprezentată de dreptul administrativ. Dreptul administrativ cuprinde normele juridice ce reglementează organizarea și funcționarea administrației publice, pe baza și în executarea legii. Rodica Narcisa Petrescu în ”Drept administrativ”, ediție revăzută și adăugită, Editura Cordial Lex definește dreptul administrativ ca fiind ”forma juridică de apărare a particularilor –persoane fizice sau juridice –împotriva abuzurilor administrației publice”

3.Geneza și evoluția dreptului administrativ

Dreptul administrativ s-a constituit ca ramură a dreptului la sfârșitul secolului XVIII –începutul secolului XIX, mai întâi în SUA și după aceea în Franța, în rezultatul stabilirii principiului separării puterilor în stat. S-a constituit puterea executivă ca putere distinctă, în cadrul puterii de stat și astfel a apărut obiectul de reglementare pentru o nouă ramură de drept. Putem menționa că apariția dreptului administrativ ca ramură distinctă este legată de adoptarea Constituției SUA în 1784 și Constituției Franței în 1791.

În literatura de specialitate termenul de administrație provine din latinescul minister care înseamnă servitor și este în legătură cu cuvântul magister ce îl desemnează pe stăpân căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească. Altfel spus dreptul administrativ studiază societatea, urmărește îndeplinirea legii intocmai cum e scrisă. Drept urmare se apreciază că însuși ministrul este în primul rând servitor, bineînțeles al cetățeanului, pe care acesta trebuie să-l servească, deoarece se poate considera ca deși ajuns pe o funcție administrativă importantă, ministrul a ajuns acolo prin votul cetățeanului, astfel că el, în mod ideal vorbind are un stăpân, pe cel care i-a dat votul . Dreptul administrativ este caracterizat prin doua categorii de raporturi sociale:

Cele care privesc aplicarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii de către structuri statale și alte subiecte publice

Cele care privesc soluționarea litigiilor dintre autoritățile administrației publice sau alte autorități statale și cetățeni

Cu alte cuvinte dreptul administrativ cuprinde norme care stabilesc organizarea si funcționarea organelor centrale ale administrației publice și a autorităților administrației publice locale, a organismelor din serviciile publice precum și raporturile dintre ele. Aceste norme se regasesc în legi, acte administrative normative, dar nu se identifică cu acestea deoarece în ele se pot întâlni si norme juridice de alta natura, financiara, dreptul muncii, etc.

4.Generalitați privind administrația publica

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, care reglementează administrația publică. Prof. univ. Dr .Antonie Iorgovan a scris ca „ administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice’’

Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României, a Guvernului, al autorităților administrative centrale și locale și al tuturor structurilor coordonate de acestea, prin care se aduc la îndeplinire legile sau se prestează servicii publice în regim de putere publică. Noțiunea administrației publice are un dublu sens:- de organizare și – de activitate.

In primul sens, prin administrație publică se ințelege totalitatea mecanismelor, a organelor, structurilor organizatorice, autorităților administrației publice, care realizează o activitate cu un specific bine conturat. În acest sistem de organizare a administrației publice intră:

– Președintele României;

– Guvernul (exercită conducerea generală a administrației publice și este sef al acesteia);

– Ministerele;

– Alte organe ale administratiei centrale de specialitate;

– Organele administrației publice descentralizate: prefectul, consiliile locale si județene; primarii; institutiile publice; regiile autonome etc.

In al doilea sens, prin administrație publică se ințelege activitatea de organizare a executării și executarea directă și concretă a legilor, de către parțile acestui mecanism, respectiv activitatea desfașurată de organele administrației publice pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin.

5.Normele de drept administrativ

Normele de drept administrativ sunt acele norme ce reglementează raporturile sociale care apar între autoritățile administratiei publice în realizarea sarcinilor executive și particulari. Normele de drept administrativ pot fi emise atât de Parlament, ca autoritate publică ce deține puterea legislativă, precum și de Președinte , Guvern și alte autorități ale administrației publice centrale sau locale. Potrivit prof. Al. Negoiță , elementul central al relațiilor sociale

reglementate de normele dreptului administrativ este alcătuit de organizarea și exercitarea competenței, pe baza și în executarea legii, de organele administrației publice.

O primă categorie de norme juridice care compun ramura dreptului administrativ se referă la relațiile sociale care privesc alcătuirea organelor administrației publice, legăturile dintre acestea și constituirea lor în sistem, organizarea exercitării competențelor administrației publice prin diferitele organe ale acestora. De asemenea, în aceasă categorie se includ și normele care reglementează accesul la funcția publiă precum și răspunderea funcționarilor publici. O alta categorie de normă juridică a dreptului administrativ o constituie acțiunea administrației publice în exercitarea competenței și modalitățile de exercitare a acesteia . Alte categorii de norme juridice ale dreptului administrativ sunt:

• Norme care reglementează relațiile autorităților administrației publice cu persoane fizice și organisme non-guvernamentale

• Norme referitoare la Statutul funcționarului public

• Norme care reglementează instituția contenciosului administrativ

• Norme care reglementează răspunderea patrimonială a autorităților

administrației publice, precum și răspunderea administrativă (contravențională) a

persoanelor fizice și juridice.

6. Izvoarele dreptului administrativ

Noțiunea de izvor de drept are două înțelesuri.

În sens material, prin izvor de drept se înțeleg condițiile materiale de existență care

determină voința membrilor societății, exprimată în normele juridice, iar în al doilea sens, se

înțelege forma specifică de exprimare a normelor juridice.

Acest al doilea sens, tehnic-juridic, al expresiei izvor de drept, este expus în expresia

“izvor formal de drept”.Izvorul de drept administrativ este definit ca forma specifică de exprimare a normelor de drept administrativ. Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a identificat două categorii de sensuri ale acestei noțiuni :izvor de drept în sens material și izvor de drept în sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului ( izvoare reale) sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului,realități exterioare acestuia , care determină acțiunea legiuitorului sau dau naștere unor reguli izvorâte din necesitățile practice.

Izvoarele materiale reprezintă condițiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice.

       Trebuie făcută distincție între izvorul de drept obiectiv și izvorul de drept subiectiv.

a)Izvorul de drept obiectiv este mereu actul normativ care conține norme juridice, precum și alte surse recunoscute ca atare.

b)Izvorul de drept subiectiv este constituit din generator de drepturi și obligații juridice,de exemplu,o autorizație de construcție ,o diplomă de absolvire a unei forme de învățământ, etc

În afara normelor juridice care au ca izvor acte ce provin de la puterea legiuitoare, există deci și izvoare ale dreptului administrativ care provin de la autorități ale administrației publice și a ceasta constituie o particularitate a dreptului administrativ.

Doctrina juridică occidentală a împărțit izvoarele dreptului administrativ în izvoare scrise (Constituția, legile constituționale,legile organice, legile ordinare, regulamentele, ordonanțele, tratatele, decretele etc.) și izvoare nescrise (cutuma, jurisprudența, principiile generale și chiar doctrina).Astfel prin izvor de drept se înțeleg procedurile prin care se elaborează regulile de drept  .

Autoritatea publică elaborează prima categorie de izvoare , pe care le identifică în norme scrise de unde și denumirea lor de izvoare scrise ,al căror prototip este legea .

Izvoarele dreptului administrativ??????

Cercetarea normelor dreptului administrativ, prin care se reglementeaza raporturile sociale ce constituie obiectul acestuia, contribuie la clarificarea problematicii definirii si intelegerii acestei importante ramuri a dreptului. De aceea, pornim de la convingerea ca analiza izvoarelor dreptului administrativ trebuie sa aiba in vedere deopotriva normele, adica formele juridice de exprimare a acestora, cat si pe cele nescrise, cum sunt cutuma, jurisprudenta, doctrina si principiile generale ale dreptului. In fond, ne reintoarcem la teoria generala a dreptului care analizeaza doua mari categorii de izvoare: in sens material, care au in vedere conditiile de existenta; si in sens formal, adica formele juridice de exprimare a vointei legiuitorului.

Pe aceleasi coordonate si moduri de gandire se aseaza si doctrina juridica occidentala, care imparte izvoarele dreptului in izvoare scrise si izvoare nescrise. Primele sunt constituite din : constitutii, legi, regulamente, tratate, conventii, iar secundele vizeaza: cutuma, jurisprudenta, principiile generale si doctrina celor mai recunoscuti juristi ai tarilor respective.

Daca in ceea ce priveste izvoarele scrise nu exista pareri contradictorii, cu privire la izvoarele nescrise, indeosebi in raport cu jurisprudenta si doctrina, s-au formulat pareri diferite. Se cunoaste ca, in Romania, intre 1948-1989, practica judiciara a fost exclusa din sfera dreptului administrativ. A fost necesar ca insasi Constitutia sa transeze disputa si sa consacre: „Inalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentelor sale”. Un argument in plus este adus si de articolul 23 al Legii contenciosului administrativ care consacra solutia publicarii in Monitorul Oficial a hotararilor definitive si irevocabile ale instantelor de contencios administrativ.

Facand o interpretare a pozitiilor exprimate in doctrina romaneasca si in conformitate cu experienta occidentala, este de preferat sa admitem existenta a trei categorii de izvoare: scrise, nescrise de sorginte cutumiara si nescrise de sorginte jurisprudentiala.

3.1. Izvoarele scrise

In consonanta cu principiul normativitatii juridice, care ierarhizeaza normele dupa forta lor juridica, izvoarele scrise ale dreptului administrativ din Romania se ordoneaza si ierarhizeaza astfel: 1) Constitutia; 2) Legea organica; 3) Legea ordinara si ordonanta; 4) Hotararea Guvernului; 5) ordine, instructiuni ale administratiei ministeriale (si ale altor organe centrale de specialitate subordonate Guvernului si organe administrative centrale autonome); 6) ordinul prefectului; 7) Hotararea Consiliului judetean; 8) Hotararea Consiliului local; 9) dispozitia primarului.

La aceste izvoare, unii autori adauga si decretele Presedintelui Romaniei, actele adoptate de serviciile publice descentralizate si chiar actele emise de conducerile regiilor autonome, ceea ce ni se pare o exagerare. Daca in cazul Presedintelui s-ar putea admite ca, in situatii exceptionale (de agresiune) si numai cu titlu de exceptie, decretul Presedintelui sa aiba caracter normativ, in alte conditii, potrivit opiniei majoritatii autorilor, aceste decrete nu au decat semnificatia unui fapt administrativ.

De asemenea, reprezinta dezvoltari exagerate parerile care sustin ca, in aplicarea unor instructiuni ministeriale, si ordinele prefectului sau actele conducatorilor organelor descentralizate ar putea emite acte normative.

In privinta actelor cu caracter intern ale regiilor autonome, care pot fi atacate in contenciosul administrativ, suntem de parere ca scopul lor este buna organizare si functionare interna a serviciului public si nu modalitati de reglementare a relatiilor sociale in vederea executarii prevederilor legilor care vizeaza aceste servicii.

Constitutia, celelalte legi si ordonante

Este evident ca textul constitutional si normele acestuia formeaza bazele constitutionale ale dreptului administrativ intrucat, atat in sens material, cat si in sens organic, Constitutia este sursa directa sau indirecta a tuturor prerogativelor de administratie publica.

Analiza textului constitutional ne arata ca, prin enumerarea valorilor supreme. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ

Consideram ca, asemanator doctrinei si practicii dreptului international, si izvoarele nescrise trebuie admise printre izvoarele dreptului administrativ romanesc.

In primul rand cutuma, adica acea practica repetata, indelungata, care creeaza perceptia obligativitatii si a legitatii, trebuie admisa ca izvor de drept, inclusiv al dreptului administrativ romanesc. Apreciem si noi ca o practica repetata si indelungata tinde sa acopere o lacuna legislativa. Dar numai acest lucru nu este suficient, intrucat, o a doua conditie presupune ca autoritatile publice si cei administrati sa aiba convingerea ca prin cutuma s-au stabilit deja veritabile drepturi si obligatii juridice.

Numerosi autori sunt de parere ca si in Romania evolutia practicii autonomiei locale a condus la aparitia si manifestarea unor reguli cutumiare, prin recunoasterea, in primul rand de catre instantele judecatoresti, a caracterului de reguli juridice pentru unele autoritati administrative si pentru cetateni a unor practici administrative impuse de diferiti factori. Cu toate ca nu exista norme scrise ca sa-i oblige pe reprezentantii autoritatilor administratiei locale sa-si regleze propria activitate cu traditia si obiceiurile, cutuma a impus aceste reguli juridice ca izvor de drept.

Un alt izvor de drept ce va trebui acceptat de doctrina romaneasca, evocat adesea doar in referire la practica judiciara din tarile occidentale sau in practica dreptului international public, este constituit de principiile generale ale dreptului si regulile generale. Avem in vedere faptul ca, in principal, instantele administrative si cele de contencios administrativ dezvolta, in jurisprudenta lor, principii generale si reguli care nu se regasesc promulgate in legile materiale, dar care, izvorand din practica instantelor, pot guverna conduita justitiei si a partilor.

Aceleasi comentarii ar trebui admise si impuse si in legatura cu recunoasterea practicii judiciare ca izvor de drept, fiind, de asemenea, vorba despre practica instantelor de drept administrativ sau de drept constitutional. Sa ne raportam doar la semnificatia deciziei Curtiiunei Curti Administrative de a declara ilegal un act administrativ pentru a constata faptul ca aceste decizii vor deveni izvoare de drept pentru orice alta instanta. In opinia noastra, mai mult decat a constata ilegalitatea unui text de lege ori a unui act administrativ, instantele pot intari, prin argumente noi aduse, tocmai constitutionalitatea sau legalitatea acestora. Va trebui sa admitem si sa sustinem aceste realitati intrucat, chiar si in perioadele anterioare, a existat in traditia democratica din Romania tendinta de a considera practica judiciara ca izvor de drept, inclusiv pentru domeniul contenciosului administrativ. De altfel, multe dintre solutiile instantelor de contencios administrativ, pronuntate pe baza legii si a principiilor dreptului administrativ, s-au impus in practica administrativa si judecatoreasca cu valoarea si autoritatea unor adevarate norme de drept.

Pe de alta parte, va trebui sa constatam ca, prin Legea de revizuire a Constitutiei, Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost abilitata cu interpretarea si aplicarea unitara a legilor in practica celorlalte instante judecatoresti. Plecand de la continutul si sensul formularii textului constitutional, nu putem intelege altceva decat faptul ca deciziile de interpretare, date in promovarea unui recurs in interesul legii, are semnificatia unui izvor de drept pentru cazul in speta si pentru viitor. Aceleasi considerente le avem in vedere si pentru solutiile date de instantele de contencios si pentru actele administrativ normative, care, potrivit exigentelor noii legi a contenciosului administrativ, trebuie publicate.

Am putea concluziona, astfel, ca trebuie considerate ca izvoare de drept deciziile Curtii Constitutionale, deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie si deciziile instantelor de contencios administrativ prevazute de articolul 23 din Legea nr.554/2004.

In referire la doctrina, parerile sunt nuantate, chiar impartite, nu numai in Romania. Astfel, unii recunosc caracterul de izvor de drept, altii resping aceste teze. Noi ne raliem pozitiei exprimate de cei care considera ca, din punct de vedere strict tehnic, doctrina nu constituie izvor de drept in sensul deplin al continutului acestei categorii juridice. Pe de alta parte, admitem faptul ca, in cele mai multe dintre tarile democratice, instantele isi motiveaza solutiile facand trimitere la argumentele produse de doctrina; astfel, tratatele, cursurile, monografiile si/sau comentariile textelor legale sunt des invocate de catre tribunale in virtutea principiului ratio scripta. Si, mai departe, consideram si noi ca doctrina celor mai recunoscuti juristi poate indruma conduita magistratilor, a practicienilor dreptului administrativ si a legiuitorului chiar si poate reprezenta un semnal de alarma cu privire la anumite reglementari sau necesitati de lege ferenda care ar trebui sa stea in fata acestuia.

In Teoria Generala a dreptului se pune in evidenta doua sensuri ale notiunii de izor de drept, si anume izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.

Astfel prin notiunea de izvor de drept se intelege acel procedeu prin care se elaboreaza regulile de drept.Izvoarele sunt identificate prin izvoare scrise si izvoare nescrise.

Izvoarele scrise sunt cele elaborate de autoritatea publica si sunt u

1.4. Raportul de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi juridice care apar prin

intervenția normei juridice asupra raporturilor sociale care constituie obiectul activității

administrative a statului – sau a colectivităților locale – realizată așadar, de către autoritățile

administrației publice potrivit normelor legale, cu excepția raporturilor sociale care se nasc în

procesul realizării activității financiare6.

Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi sociale reglementate de normele

dreptului administrativ care intervin în cadrul și pentru realizarea funcției executive a statului7.

Referindu-ne la subiecții raportului de drept administrativ, trebuie arătat că întotdeauna

cel puțin unul este o autoritate a administrației publice. Nașterea, modificarea sau stingerea

raportului de drept administrativ este expresia manifestării unilaterale de voință a autorității

administrative purtătoare a autorității publice (de stat sau a colectivităților locale), în acest

sens, distingem mai multe posibilități. Astfel, un raport de drept administrativ se poate stabili

între:

• două autorități ale administrației publice;

• autoritate a administrației publice sau o altă autoritate publică (în ceea ce privește

natura juridică a raporturilor dintre Parlament și autoritățile administrației publice, suntem

de părere că acestea, de regulă, sunt raporturi de drept constituțional);

• autoritate a administrației publice și un organism non-guvernamental;

• autoritate a administrației publice și o instituție social-culturală sau un agent economic

(regie autonomă sau o societate comercială);

• autoritate a administrației publice și o persoană fizică.

Obiectul raportului de drept administrativ îl formează acțiunea sau inacțiunea părților.

Specificitatea constă în aceea că acțiunea sau inacțiunea subiecților se încadrează în activitatea

administrativă a statului sau a colectivităților locale, deci în cadrul exercitării puterii executive. După conținutul raporturilor juridice de drept administrativ, deci al drepturilor și

obligațiilor pe care le au subiectele participante, putem distinge în cadrul raporturilor mai sus

amintite următoarele categorii:

• raporturi de subordonare ierarhică. Sunt raporturi de autoritate care se

stabilesc între structuri ale sistemului administrației publice aflate într-o ierarhie

administrativă. Subiectul activ al acestui raport are în competență dreptul de a conduce,

îndruma, controla activitatea subiectului pasiv căruia îi incumbă obligația de subordonare. De

asemenea, subiectul activ are putere disciplinară asupra subiectului pasiv.

• raporturi de colaborare și participare, care se realizează între subiecte între care nu

există subordonare ierarhică. Titularii diferitelor competențe pot colabora sau participa la

realizarea unor sarcini ale administrației publice.

Altă categorie de raporturi juridice de drept administrativ sunt cele care se stabilesc

între subiectele de drept care aparțin sistemului de administrație publică și subiecte de drept

care se situează în afara acestui sistem:

• raporturi juridice de subordonare. Sunt raporturi juridice în care subiectele

active în baza competenței legale pot stabili unilateral drepturi și obligații pentru persoane

fizice sau juridice aflate în afara sistemului administrației publice. Acestea din urmă sunt

obligate să se conformeze exigențelor stabilite în mod unilateral de către organele

administrației publice.

•raporturi juridice de supraveghere și control a respectării legii de către subiecte de

drept din afara sistemului administrației publice.

• raporturi juridice de colaborare și participare a unor persoane fizice sau

subiecte colective de drept la realizarea sarcinilor administrației publice. Este cazul

organizațiilor nestatale care realizează activități de interes public, contribuind la îndeplinirea

sarcinilor administrației publice : Baroul de avocați, Corpul experților contabili și al

contabililor autorizați, unități de învățământ particulare ș.a.

• raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice în care subiectele active

acționează pentru a realiza activități cu caracter prestator pentru satisfacerea unor nevoi de

interes publicNormele de drept administrativ au o structura externa, tehnico-juridica, care se exprima in articole si alineate, si o structura interna, logico-juridica, care cuprinde ipoteza, dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza normei de drept administrativ, de regula mai dezvoltata decat in alte norme de drept, stabileste imprejurarile, conditiile si subiectele la care se refera dispozitia. Ea poate contine definitii, principii, scopul activitatii unui organ, intelesul unor termeni. Dupa modul de determinare, ipoteza poate fi absolut determinata si relativ determinata.

Ipoteza absolut determinata precizeaza cu exactitate imprejurarile in care se aplica dispozitia (de exemplu, competenta legala a unei autoritati publice se stabileste intotdeauna printr-o ipoteza absolut determinata).

Ipoteza relativ determinata stabileste generic imprejurarile in care se aplica norma, organul care o aplica urmand sa stabileasca in concret aceste imprejurari (este vorba despre puterea discretionara sau competenta de apreciere a autoritatii administratiei publice).

Dispozitia normei de drept administrativ cuprinde fondul, continutul propriu-zis al reglementarii si indica conduita pe care trebuie sa o urmeze subiectele la care se refera. Dispozitiile pot avea un caracter onerativ atunci cand subiectele sunt obligate la a face ceva, prohibitiv, cand subiectelor li se interzice savarsirea unor actiuni (de exemplu normele cu caracter contraventional) si caracter permisiv, cand se lasa subiectelor posibilitatea de a face sau nu ceva.

Dispozitia poate fi absolut determinata sau relativ determinata.

Sanctiunea normei de drept administrativ prevede consecintele juridice ce decurg in cazul nerespectarii normei. Dupa gradul de determinare, sanctiunile pot fi determinate, relativ determinate , alternative sau cumulative.

In dreptul administrativ exista

–        sanctiuni administrative disciplinare,

–        sanctiuni administrative contraventionale,

–        sanctiuni administrative patrimoniale,

–        masuri de constrangere cu caracter nesanctionator

–        masuri de executare silita

–        masuri cu privire la actele juridice in general (anulari, suspendari, cai de atac).

Clasificarea normelor de drept administrativ se poate face dupa mai multe criterii:

a)     dupa criteriul sferei de curpindere a normelor, acestea pot fi:

    norme generale, avand o sfera larga de aplicare;

    norme speciale care reglementeaza o anumita grupa de raporturi sociale

    norme exceptionale, adoptate in anumite cazuri.

Aceasta clasificare are importanta in procesul de aplicare a normelor de drept administrativ in sensul ca norma speciala se aplica cu prioritate fata de reglementarea generala, iar norma de exceptie se va aplica cu prioritate atat in raport cu norma generala cat si cu cea speciala.

b)    dupa criteriul gradului de impunere a normelor:

    norme cu caracter imperativ (norme obligatorii de executat sau de realizat);

    norme cu caracter prohibitiv (care interzic anumite fapte sau acte administrative);

    norme cu caracter permisiv prin care subiectelor raporturilor juridice administrative li se permite sa nu faca un anumit act sau fapt.

2. Raporturile de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ reprezinta relatiile sociale care au fost reglementate, direct sau indirect, adica prin interventia unor fapte juridice, de catre normele dreptului administrativ.

Pentru ca norma juridica sa dea nastere, sa modifice sau sa stinga un raport de drept administrativ este necesar sa intervina un fapt de care insasi norma juridica leaga aplicarea sa. Este vorba de faptele juridice administrative, ce pot fi impartite in evenimente si actiuni sau inactiuni ale omului.

Evenimentele sunt acele imprejurari (fapte naturale) ce se produc independent de vointa omului si de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice administrative.

Actiunile sunt fapte voluntare de care legea leaga nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice administrative.

Inactiunile reprezinta nesavarsirea unor fapte prevazute de lege (de exemplu nesolutionarea in termenul legal a unei cereri) si ele pot determina aparitia unor raporturi juridice.

Faptele juridice administrative pot fi savarsite de functionari publici sau de aprticulari. De asemenea, ele pot fi impartite in licite (cand produc efecte juridice legale) si ilicite (cand produc efecte juridice ilegale).

Trasaturile raporturilor de drept administrativ

    unul dintre subiecte este intotdeauna un purtator al autoritatii publice;

    este vorba de raporturi de putere care apar in sfera relatiilor sociale reglementate de dreptul administrativ.

Raportul de drept administrativ se compune din trei elemente:

    subiecte,

    obiect,

    continut.

Obiectul raporturilor de drept administrativ il constituie acele actiuni sau inactiuni, ori fapte materiale care se realizeaza in sfera administratiei publice si de care norma juridica leaga nasterea, modificarea sau stingerea unor drepturi si obligatii din acest domeniu.

Continutul raporturilor de drept administrativ il constituie totalitatea drepturilor si obligatiilor ce revin subiectelor acestora. Fiecare autoritate a administratiei publice indeplineste anumite atributii stabilite prin lege, totalitatea lor formand competenta.

Raporturile de drept administrativ se particularizeaza prin faptul ca exercitarea drepturilor autoritatilor administratiei publice reprezinta si o obligatie a acestora, fara posibilitatea pentru ele de a hotari singure daca le exercita sau nu. In principiu, drepturile si obligatiile autoritatilor administratiei publice nu pot fi transmise sau cedate unei alte autoritati administrative, exceptiile fiind stabilite expres de lege.

Categoriile de raporturi juridice de drept administrativ

1. Raporturile care se formeaza in cadrul administratiei publice, in special cu privire la organizarea si functionarea administratiei publice. Ele pot fi raporturi de subordonare, de colaborare si de participare.

    raporturile de subordonare – in cazul acestora unul din subiecte actioneaza ca o autoritate ierarhic superioara, avand dreptul de a conduce, a indruma, a controla si a anula actele emise de organul ierarhic inferior si chiar de a-l sanctiona pe cel subordonat;

    raporturile de colaborare – subiectele raporturilor de drept administrative se afla pe aceeasi pozitie si actioneaza impreuna pentru realizarea unui scop comun;

    raporturile de participare – subiectii participa la exercitarea unor atributii pe care legea le da in competenta unui organism colegial, fata de care subiectii se pot afla in raporturi de subordonare.

2. Raporturile care se formeaza intre un subiect de drept ce apartine administratiei publice si unul din afara acestui sistem. Si aceste raporturi pot fi de subordonare, de colaborare si de aprticipare.

3. Raporturile de utilizare a serviciilor publice, in cadrul carora pot sa apara doua situatii:

    cand legea obliga organele administratiei publice sa le presteze;

    cand legea lasa la precierea organelor administratiei publice prestarea unui serviciu public.

4. Raporturile care privesc solutionarea conflictelor juridice dintre o autoritate a administratiei publice sau chiar o autoritate publica, in general, si alte structuri administrative sau particulare (persone fizice sau juridice), fiind vorba despre raporturi de natura procesuala

Izvoarele dreptului administrativ sunt Constituția, legile organice și ordinare, decretele prezidențiale, actele administrative emise de Guvern și de alte autorități centrale, actele administrative ale autorităților locale,convențiile internaționale ratificate de statul român.

Dreptul administrativ este ramura sistemului de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la organizarea administrației publice și activitățile administrației.

.

Raspunderea administrativa este explicata de catre unuii teoreticieni ai dreptului public pornind de la concepul de constrangere.

Astfel, constrangerea administrativa reprezinta ansamblul de masuri (acte juridice, operatiuni administrative, fapte materiale), dispuse catre autoritatile administratiei publice in temeiul legii, cu folosirea puterii de stat si, daca este cazul, impotriva vointei unor persoane, pentru a preveni savarsirea unor fapte antisociale, a apara drepturile cetatenilor, precum si pe Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrative, vol. II, revazuta si adaugita, editura Nemira, Bucuresti, 1996, pg. 207;

ntru a sanctiona incalcarea normelor de drept administrativ.

Antonie Iorgovan, in opera sa, indica: “Pe cand, dreptului administrativ i-a fost, ii este si-i va fi (cat timp vor dainui ramurile de drept) proprie raspunderea (organelor odministratiei de stat, organismelor nestatale, functionarilor publici si, respectiv, cetatenilor) pentru incalcarea obligatiilor din raportul administrativ de subordonare”