Drept Roman

Introducere

Roma a fost și este un „chirurg” al istoriei și un constructor remarcabil de civilizație care și-a respectat trecutul, iar pe plan juridic romanii au urmărit întotdeauna să concilieze nevoile prezentului cu tradițiile trecutului.

Procedând astfel, jurisconsulții Romei au înalțat arta juridică până la limita perfecțiunii și a rafinamentului, au atins culmi la care nu s-a mai ridicat nimeni până atunci. În nici o parte a lumii nu s-au pronunțat hotărâri judecatorețti echitabile care sa impresioneze mai mult decât cele pronunțate de justiția romană după cum nici un alt popor nu a lăsat posterității opere legislative care să depășească în acuratețe și valoare legislația romană.

Într-adevar, nimeni nu contestă astăzi contribuția juriștilor romani prin sistemul legislativ elaborat, oferind întreaga măsură a spiritului lor creator.

Lucrarea de față, structurată în 4 capitole își propune să sublinieze importanța și utilitatea cunoșterii anumiror instituții din dreptul roman, instituții pe care astăzi le întâlnim și noi în dreptul nostru românesc, bineînțeles modificate.

Capitolul I intitulat Istoria Romei cuprinde 6 subcapitole în care sunt prezentate cronologic și sintetic etapele prin care a trecut dreptul roman de-a lungul istoriei. Perioadele despre care am vorbit au caracter convențional fiind stabilite târziu de către juriști și de istorici.

Spre deosebire de alte popoare din antichitate situate în bazinul Mării Mediterane, la Roma dreptul a ajuns să fie separat de religie, morală, filosofie, sau retorică dar și de alte domenii de preocupare a spiritului uman, mult mai devreme.

Odată cu evoluția vieții materiale și spirituale, instituțiile juridice au dobândit o puternică identitate proprie fiind delimitate tot mai clar de alte instituții sociale. De-a lungul a mai multor generații, în sânul ideologiei romane ideile juridice încep să ocupe un loc de frunte, dreptul devine la un moment dat principala îndeletnicie a pontifilor, iar după o perioadă rolul lor este preluat de jurițtii laici.

În epoca veche la Roma cei mai importanți jurisconsulți erau pontifii, interpretarea și aplicarea dreptului fiind apanajul lor exclusiv. Pe lângă rolul decisiv în elaborarea practicii judiciare, pontifii au deținut și un rol novator în fundamentarea unor instituții juridice noi. Către sfârșitul secolului al III-lea î. Hr., rolul pontifilor începe să dispară fiind preluat treptat de cercetătorii și jurisconsuții laici (pretori). Cu toate acestea, romanii nu renunță imediat la legătura lor cu zeii individuali și colectivi păstrând sentimentul profund al sacrului, chestiunile de natură religioasă aflându-se pe mai departe sub influența pontifilor.

Capitolul II, Familia romană cuprinde 7 subcapitole în care am facut referire la evenimente de o deosebită importanță în cadrul familiei romane: Puterea părintescă, Căsătoria, Adopțiunea, Legitimitatea, Emanciparea, Captis Deminutio, Tutela și curatela.

Noțiunea de familie în societatea sclavagistă romană era susceptibilă mai multe înțelesuri. Familia desemna totalitatea sclavilor aflați în proprietatea unei persoane sau un grup de persoane reunite sub aceiași putere, după cum putea să aibe semnificația tuturor persoanelor ori a bunurilor aflate sub puterea lui pater familias numită manus.

O dată cu dezvoltarea societății romane, termenul manus este înlocuit în raport de îndrituirile șefului de familie, iar la un moment dat se ajunge ca manus să desemneze puterea șefului de familie asupra soției .

Spre deosebire de gintă, care constituia un grup social extins, familia, ca formă de organizare a vieții sociale, are o formă mai restrânsă deși este coborâtoare directă din gintă. Așa se explică de ce patria potestas se referă la puterea asupra copiilor, dominica potestas include puterea asupra sclavilor, iar dominium este puterea asupra lucrurilor în schimb mancipium se referă la puterea celor aflați in mancipio

Cel de-al III capitol, constituie o prezentare a diferitelor probleme de procedură romană.

În perioada primitivă, când legile scrise erau inexistente, iar dreptatea nu se solicita ci se lua, dreptul forței curma orice diferend. Cel care își vede propriile interese lezate, avea dreptul să apeleze la forță pentru răzbunare. Justiția privată avea forme dintre cele mai variate și violente. Așadar, jusiția privată consă la vremea respectivă în obținerea pretențiilor de către cel ce se consideră lezat prin mijloace personale. Prin urmare, justiția privată primește un aspect agresiv când cel care se pretinde lezat ia inițiativa cu scopul de a redobândi bunul din mâinile altuia și un aspect defensiv atunci când cineva se apără contra pretențiilor invocate de altul împotriva sa.

Prezentarea dreptului la moștenire se regăsește în capitolul IV, ce cuprinde 6 subcapitole.

Cu începere din perioada străveche a dreptului roman, au fost cunoscute două moduri de a succede; primul mod permite dobândirea succesiunii prin testament, iar celălalt mod dă dreptul persoanelor îndreptățite să culeagă moștenirea în baza legii, fără testament (ab intestat). Cele două moduri au dăinuit până în zilele noastre.

În conformitate cu cele două moduri prin care succesiunea putea fi dobândită, s-au cristalizat principalele reguli pe baza cărora se putea dobândi atât succesiunea testamentată cât și cea legală.

Multe instituții juridice create de dreptul roman ulterior au avut modificări însemnate, la unele s-au alăturat de-a lungul vremii idei și reguli necunoscute romanilor, iar altele au dobândit interpretări noi diferite de cele dinainte însă spiritul dreptului roman continuă să dăinuie și astăzi.

Prin intermediul dreptului roman a fost creat limbajul juridic și categoriile juridice ale dreptului comun universal. Într-adevăr, romanii au fost poporul cu înclinație deosebită pentru ars boni et aequi punând pe primul plan supremația legii (dura lex sed lex), fără ca respectul și vitalitatea ei să poată fi contestate.

CAPITOLUL I – Istoria Romei

1.1 Fondarea Romei

Spre deosebire de alte popoare din antichitate situate în bazinul Mării Mediterane, la Roma dreptul a ajuns să fie separat de religie, morală, filosofie, sau retorică dar și de alte domenii de preocupare a spiritului uman, mult mai devreme.

Odată cu evoluția vieții materiale și spirituale, instituțiile juridice au dobândit o puternică identitate proprie fiind delimitate tot mai clar de alte instituții sociale. De-a lungul a mai multor generații, în sânul ideologiei romane ideile juridice încep să ocupe un loc de frunte, dreptul devine la un moment dat principala îndeletnicire a pontifilor, iar după o perioadă rolul lor este preluat de jurițtii laici.

Într-adevăr, în epoca veche la Roma cei mai importanți jurisconsulți erau pontifii, interpretarea și aplicarea dreptului fiind apanajul lor exclusiv. Pe lângă rolul decisiv în elaborarea practicii judiciare, pontifii au deținut și un rol novator în fundamentarea unor instituții juridice noi. Către sfârșitul secolului al III-lea î. Hr., rolul pontifilor începe să dispară fiind preluat treptat de cercetătorii și jurisconsulții laici (pretori). Cu toate acestea, romanii nu renunță imediat la legătura lor cu zeii individuali și colectivi păstrând sentimentul profund al sacrului, chestiunile de natură religioasă aflându-se pe mai departe sub influența pontifilor.

Laicizarea dreptului a fost de lungă durată fiind legată în primul rând de îndeletnicirile zilnice ale populației. Romanul, din fire agricultor și păstor la origine, continuă neîncetat să consulte zeii în problemele mai importante din viața sa, cu toate acestea rolul pontifilor în crearea și interpretarea dreptului a fost inferior față de rolul deținut ulterior de pretori.

Pentru o mai bună cunoaștere a instituțiilor juridice romane și a izvoarelor acestora, este necesar să amintim cronologic și sintetic etapele prin care a trecut dreptul roman de-a lungul istoriei. Perioadele de care vorbim au caracter convențional fiind stabilite târziu de către juriști și deistorici.

Perioada I – Începe o dată cu întemeierea Romei și durează până la apariția Legii celor XII table. Cronologic vorbind, istoria consacră întemeierea Romei la 21 aprilie 753 î. Hr., iar Legea celor XII table apare în jurul anului 304 î. Hr..

Reflectând starea și nevoile societății de atunci, dreptul dădea expresie preocupărilor legate de îndeletnicirile unei populații compacte preocupată îndeosebi de agricultură. Așa se explică de ce în această epocă primară a dreptului (ius quiritium), formalismul și rigiditatea îmbinate cu ritualuri magice caracterizează toate regulile juridice.

Perioada a II-a – Începe de la apariția Legii celor XII table și durează până în perioada în care a trăit Cicero. În acord cu dezvoltarea și cuceririle romane, intervalul istoric de care vorbim cunoaște modificări importante în domeniul dreptului. Dreptul scris se află în ascensiune înlocuind treptat vechile reguli nescrise. Se dezvoltă relații economice noi întreținute de statul roman și de particulari cu populațiile din toate zonele bazinului Mării Mediterane, împrejurare care impune abandonarea vechilor reglementări rigide și înlocuirea lor cu reglementări noi, suple care să corespundă epocii.

O dată cu legile noi, scrise, posibilitățile pretorului de a interveni în vederea ameliorării vechiului sistem juridic s-au lărgit considerabil.

A III-a perioadă este considerată din vremea lui Cicero și durează până la domnia împăratului Alexandru Sever (222 d. Hr). Această perioadă se caracterizează în special prin sporirea garanțiilor privind libertatea persoanei, extinderea teritorială a statului roman, luptele interne pentru preluarea puterii și apariția de noi dregătorii pe plan politic, militar și juridic.

Perioada a IV-a – Urmează cronologic de la moartea împăratului Alexandru Sever (235 d. Hr) până la moartea împăratului Iustinian (565 d. Hr). Este perioada în care au loc transformări importante la nivel de monarhie, având consecințe directe asupra sistemului juridic din vremea respectivă.

Dacă la început împăratul nu deține puterea legislativă, Octavian August a refuzat cura legum et morum, împărații care i-au urmat obțin prerogativele în domeniu ajungând ca orice hotărâre emisă de împărat să aibă putere de lege atât pe timpul vieții sale dar și după moarte. Este perioada în care puterea legislativă și judecătorească a împăratului în multe privințe devin nelimitate.

O altă diviziune cu pronunțat caracter istoric, dar acceptată de majoritatea juriștilor include următoarele etape:

Perioada I – Cunoscută în istorie și sub denumirea de etapa regalității, include perioada de domnie a tuturor regilor romani. Începutul acestei etape se leagă de întemeierea Romei de către Romulus și încetează prin îndepărtarea ultimului rege care, potrivit tradiției, a fost Tarquinius Superbus înlăturat de pe tron prin conspirația lui Butus și Collatinus în anul 510 î. Hr.

Perioada a II-a – Este cunoscută sub denumirea de perioada republicană. Republica romană a debutat în istorie prin instaurarea unor noi forme de guvernământ a statului roman și a durat până la urcarea pe tron a împăratului Octavian August eveniment petrecut în anul 27 î. Hr

Perioada a III-a – Respectând cronologia evenimentelor istorice care au urmat după regimul republican, următoarea perioadă este cea a Imperiului cu începere de la Octavian August încă cinci secole. Această perioadă se încheie odată cu moartea împăratului Iustinian (527-565 d. Hr).

În cele cinci secole de existență Imperiul roman parcurge două faze:

a) Principatul. Este prima perioadă a Imperiului și se întinde de la Octavian August până la Dioclețian (284 d. Hr). În aceast interval de timp, ca urmare a cuceririlor romane apar noi colonii și are loc romanizarea provinciilor cucerite. Factorii de putere se prezintă în această epocă sub forma unor adevărate compromisuri între vechea tradiție republicană și tentativa crescândă de putere a monarhului. Pe plan juridic, chiar dacă nu există uniformitate totală, dreptul romaptul roman se extinde asupra tuturor provinciilor aflate sub stăpânire romană.

b) Monarhia absolută. Este a doua fază a perioadei imperiale. Începe cu domnia împăratului Dioclețian și se termină la moartea împăratului Iustinian. În această perioadă sunt desființate treptat instituțiile republicane iar puterea absolută a împăratului se află în ascensiune din punct de vedere militar și juridic.

Limitele diviziunilor epocilor enunțate nu au nimic absolut, iar între cele două mari diviziuni, nu există deosebiri de esență ci de cronologie. În cele ce urmează, vom încerca o scurtă analiză a celei de a doua diviziuni cu incursiuni asupra principalelor momente istorice care au marcat dreptul.

Epoca prestatală a Romei

Roma a fost fondată de trei triburi, numite și triburi fondatoare: latinii, sabinii și etruscii (ramnes, tities, luceres).

Deși din punct de vedere etnic populația Romei era eterogenă, din punct de vedere al poziției în această societate, populația era împărțită în două mari grupuri sociale: patricienii și plebeii.

Denumirea de patrician vine de la cuvântul partes (șef) – conducător al gintei. Este posibil ca la origine să fi intrat în rândul patricienilor membrii ginților și urmașii lor cuprinși în poporul cuceritor. Sunt incluși aici toți cei care dețin stare materială în societate aflându-se la polul opus față de populația liberă, dar lipsită de mijloace materiale de subzistență.

Patricienii erau cunoscuți și sub denumirea de populus romanus. Ei aveau în exclusivitate întreaga conducere a treburilor sociale, politice și militare din cetate. Ceea ce se cunoaște, este faptul că o perioadă îndelungată dregătoriile în stat erau deținute numai de persoane din rândul patricienilor. Ulterior, începând cu anul 367 î. Hr., prin Lex Licinia sextia plebeii ajung să dețină și ei dregătorii statale.

În general, plebeii au avut condiție juridică inferioară în raport cu patricienii. Intră în categoria plebeilor o masa larga și însemnată a populației ligurice retrasă pe muntele Aventin la venirea latinilor. Mai târziu, numărul plebeilor a crescut prin străinii care nu făceau parte din gintele cunoscute (gens), fiind incluse aici populațiile învinse ce s-au stabilit apoi la Roma în urma luptelor cu romanii. În acest mod se formează o nouă aristocrație plebiană datorită intenselor activități speculative de care dau dovadă categoria plebeilor, fapt care îl determina regele Tarquinius Priscus sa le acorde anumite drepturi pentru a-i supune și la îndatoriri.

Plebea nu face parte din civitas fiind o clasă lipsită de drepturi politice, cu drepturi civile restrânse; deși nu dețin conubium (dreptul de a se căsători cu patricienii) totuși au ius commerci și legis actio (dreptul de a încheia acte juridice și de a susține procese).

Factorii de conducere socială au fost în număr de trei:

• Comitia curiata

• Regele;

• Senatul.

Populația Romei era structurată în trei triburi, 30 de curii și 300 de ginți. Fiecare trib era împărțit în 10 curii, iar fiecare curie cuprindea câte 10 ginți.

Adunarea patricienilor se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie dispunea de câte un vot. În fiecare curie, înainte de votul final, se vota pe capete. În competența Comitiei curiata intrau:

• alegerea regelui;

• soluționarea problemelor majore ale cetății;

• judecarea celor vinovați de crime grave.

Comițiile curiate (comitia curiata) sunt cele mai vechi adunări ale poporului roman. În rândul lor intră membrii familiilor aristocrate repartizați în cele 30 de curii. Din comițiile curitate fac parte toți cetățenii romani (patricienii) capabili să poarte arme indiferent de statutul lor familial. Mai concret, în comițiile curiate intră barbații adulți chiar dacă este vorba de tatăl patrician și fiul acestuia, fără importantă dacă făceau sau nu parte din aceeași familie. Singura cerință era ca cel care intra în comiții să fie capabil să poarte arme.

Convocarea comițiilor curiate avea loc de către rege (rex) în incinta cetății într-un loc denumit comitium însă votarea avea loc pe curii. Comițiile curiate nu au dreptul să propună legi nici amendamente la legile care au fost adoptate, dar sunt îndreptățite să admită sau să respingă legile propuse.

Întotdeauna votul comițiilor curiate era întărit prin ratificarea senatului.

Principalele atribuții ale comițiilor curiate vizau alegerea regelui, hotărau dacă se impune sau nu declararea războiului sau încheierea păcii, se pronunțau asupra legalității și temeiniciei unor acte care vizau direct sau indirect întreaga comunitate cum ar fi: adrogațiunea, schimbarea ordinii legale la succesiunile testamentare, diferite reforme cu caracter fiscal, militar sau electoral.

Alături de comițiile curiate adunarea poporului mai cuprinde: comiții centuriate (comitia centuriata); comiții tribute (comitia tributa); consiliul plebeilor (concilim plebei).

Regele era conducătorul militar și civil al cetății, supremul ei conducător și totodată șeful ei religios. Pentru problemele mai importante convoca Adunarea poporului, care urma a hotărî asupra lor. Era un simplu șef militar, exercitând în același timp atribuții de ordin religios. Avea și atribuții de a soluționa eventualele conflicte ce se puteau declanșa între ginți.

Tradiția arată că primul rege cunoscut al Cetății eterne era înconjurat de un număr de 100 de senatori, iar la sfârșitul perioadei regale numărul senatorilor a crescut ajungând la 300. Din rândul senatorilor făceau parte toate notabilitățile cetății, în special principalii capi ai ginților (patres).

Consiliul senatorilor avea caracter consultativ, declarațiile (hotărârile) luate de senat nu erau obligatorii. Opiniile colective ale senatului au început să se impună treptat datorită importanței personale a membrilor săi.

La moartea regelui, fiecare senator avea dreptul de a prelua atribuțiile deținute de rege pentru o durată de 5 zile. Perioada menționată este tranzitorie și expiră odată cu numirea noului rege. Divergențele dintre senatorii privilegiați (patricienii) și restul senatorilor indiferent de originea lor, erau frecvente la numirea noului rege. Explicația poate fi dată prin caracterul discriminatoriu dintre senatorii patricieni și ceilalți senatori; numai un patrician putea fi numit rege interimar (interrex) și numai senatorii patricieni aveau dreptul să-și dea consimțământul (auctoritas patrum) în privința hotărârilor luate de Comiții.

Patricienii aveau monopolul exclusiv asupra hotărârilor senatului. Cei mai importanți preoți (flamines) răspundeau numai în fața patricienilor care aveau controlul asupra principalelor culte și asupra drepturilor auspiciale.

Apariția Statului roman. Reformele lui Servius Tullius

Istoria atribuie regelui Servius Tullius măsuri sociale ale căror consecințe au fost deosebite pentru populația Romei. Ele au avut semnificația unor adevărate reforme pentru vremea respectivă cunoscute sub denumirea de Constitutio serviana.

Înainte de reformele lui Servius Tullius organizarea socială la Roma data din perioada lui Romulus, întregul popor a fost împărțit în cele trei triburi amintite anterior. Reforma s-a impus cu necesitate ca rezultat al luptelor dintre patricieni și plebei, aceștia din urmă deși au deținut superioritate numerică însemnată nu se bucurau de toate drepturile de care beneficiau patricienii. Rațional vorbind, este posibil ca reformele atribuite de istorie lui Servius Tullius să fi avut loc treptat, începând cu o perioadă anterioară, prefațând astfel trecerea societății romane către o etapă superioară.

În esență, prin reforma lui Servius Tullius plebeii cu anumită avere și persoanele din alte categorii sociale, au fost supuși la impozite și la serviciul militar. Prin Constituția serviana obligația serviciului militar și plata impozitelor (tributum) au fost impuse atât cetațenilor romani dar și proprietarilor de pamânturi aflați în cadrul cetății (adsidui), precum și celorlalte pături bogate (locupletes), indiferent daca erau cetățeni sau simpli locuitori.

În vederea ducerii la îndeplinire a reformelor, populțția a fost împarțită pe categorii. Din prima categorie au făcut parte toți cei care aveau minim 20 de iugăre de pământ; în a doua categorie intrau cei cu minim 15 iugăre; a treia categorie era ocupata de cei cu minim 10 iugăre; din a patra categorie erau cei care aveau minim 5 iugăre de pământ, iar ultima categorie a cincia, cuprinde pe cei care aveau până la 2 iugăre de pamânt.

La luptă, în acele vremuri, strategia așezarii oștirii romane în față dușmanului, întotdeauna urmărește să respecte ordinea categoriei din care soldații făceau parte. Cu cât soldatul era mai bogat, cu atât era direct interesat să-și apere averea.

Întrucât plata impozitelor și serviciul militar sunt sarcini cetățenești care atrag după sine și exercițiul drepturilor de cetățean, numeroși plebei dobândesc prin reformele lui Sevius Tullius dreptul de vot luând astfel parte la viața publică. Cei care nu întruneau condițiile legii, intră în categoria largă a proletarilor.

Pe lânga împărțirea locuitorilor cetății în clase bazate pe avere, istoria atribuie lui Servius Tullius și împărțirea administrativa în triburi teritoriale. Ca urmare a reformelor, Roma se întărește și începe să dețină rolul principal în Latium. Una din consecințele întăririi elementelor latine este izgonirea dinastiei etrusce din Roma.

Regalitatea în formă statală

Cuprinde peste două secole și jumătate în care începuturile civilizației romane își găsesc sorgintea în legendara fondare a Romei. Dacă luăm ca reper epoca războaielor dintre greci și troieni, începuturile Romei apar undeva în perioada de sfârșit a Troiei. Oricum, originea Romei a devenit subiect propice pentru numeroase speculații chiar înainte ca orașul să dobândească importanța de mai târziu fiind create numeroase legende.

Fără să negăm variantele legendare legate de fondarea Romei, trecerea de la societatea primitivă la una organizată s-a făcut treptat, într-o lungă perioadă de timp. În vechimea mare, omenirea trăia într-o luptă continuă, iar dominația aparținea clasei militare, împrejurări de care nici Roma nu a fost străină. Până la reformele lui Servius Tullius, teritorul roman trece printr-o perioadă de sclavie patriarhală în care pe prim plan sunt frământările interne dintre patricieni și plebei la care se adăugă luptele cu popoarele din jur.

Istoria nu acceptă legendara fondare a Romei însă recunoaște că primul rege a fost Romulus. Cu Romulus începe perioada regalității și numărarea celor șapte regi care au stăpânit Cetatea eternă până la instaurarea Republicii.

La început, forma statală se reduce la cetatea Roma situată pe malul Tibrului și teritoriile învecinate. În acea perioadă, populația deși era formată în majoritate din băștinașii acelor ținuturi nu era omogenă. Dupa traditie, populația de care vorbim s-a constituit în urma fuziunii a trei triburi (tribus) zonale.

Tribul RAMMNES – sau Ramnenses de origine locală, posibil să fi fost cel mai puternic și să fi avut conducător pe Romulus. Certa este originea latină a acestui trib precum și așezarea sa pe muntele Palatin.

Tribul TITIES – sau Titienses de origine sabină așezat pe muntele Esquilin.

Tribul LUCERES – de origine etruscă, așezat pe muntele Caelius la nord de Tibru. Etruscii au fost un popor străvechi cu o limbă și o cultură prea puțin cunoscute astăzi, dar au avut influență importantă asupra multor instituții politice, religioase și juridice romane.

Romulus, rege-războinic, despre care se crede că Roma îi datorează o parte din instituțiile sale militate și politice, a fost înlocuit de Numai Pompilius un rege-preot care a organizat viața religioasă a comuntății stabilind cultul anumitor divinități și preoții lor (flamines, pontifices, salii și virginele vestale).

Sintetizând, se poate spune că în urmă cu opt secole de era noastră, este posibil ca locuitorii celor trei populații: latinii așezați în Latium, sabinii de pe malul stâng al Tibrului în munți și etruscii la nord de Tibru, să fi ridicat o cetate a cărei ziduri formau un pătrat ROMA QUADRATA și împreună cu așezările din jur au format cetatea celor șapte munți (septimontium).

Cu începere din perioada prestatală, structura socială a Romei era eterogenă etnic și din punct de vedere al statutului social. Tradiția ne arată că odată cu fondarea Romei societatea primitivă aflată în descompunere are la bază, cu preponderență, forma colectivă de proprietate asupra bunurilor (pământ, animale, unelte etc). Organizarea socială a comunității romane arhaice se întemeiază pe modelul gintei cu drepturi depline asupra bunurilor proprietate colectivă. Solidaritatea de gintă, multă vreme a constituit forța cea mai puternică în cadrul familiilor domnitoare din cetate. Cu toate acestea, ginta nu a făcut parte niciodată din aparatul guvernamental deși avea influență covârșitoare în privința adoptării legilor și în domeniul religiei.

Alături de proprietatea colectivă, în paralel, începe să se dezvolte proprietatea familiară. Formă a proprietății colective restrânse, proprietatea familiară este germenele proprietății private de mai târziu.

După fondarea Romei, Romulus a împărțit pământul aflat la dispoziția comunității în mici loturi de circa o jumătate de hectar familiilor din cetate cu scopul cultivării și în vederea construcției de așezăminte stabile. Acest lot se numea heredium .i prezenta caracterele proprietății gentilice cu următoarele particularități:

era considerat de comunitate inalienabil, caracter deținut de însăși proprietatea gentilică fiind interzisă înstrăinarea herediumului în afara familiei, transmisiunea fiind permisa numai prin moștenire;

era indivizibil, nefiind permis ca heredium-ul să fie împarțit. Mai târziu, prin Legea celor XII table se admite partajul doar pentru terenurile din aceasta categorie.

Inalienabilitatea și indivizibilitatea heredium-ului își găsesc dublă explicație: o primă explicație rezultă din lipsa altor mijloace de subzistență ale familiei. Așa se explică de ce pământul era considerat principala bogăție din cele mai vechi timpuri. Un al doilea argument este dat de caracterul sacru al unor categorii de bunuri deținute de populațiile vremurilor, din rândul cărora nu lipsesc imobilele, în special terenurile.

Cu toate restricțiile, lotul denumit heredium era insuficient pentru întreținerea familiei din cauza întinderii reduse (de regulă include gradina și casa de locuit) având în vedere că atunci familiile, în mare parte, erau compuse dintr-un număr însemnat de membrii.

Odată cu apariția germenilor autorității statale, forma de proprietate colectivă începe să intre în declin locul sau fiind luat de proprietatea particulară. Ca unitate sociala, ginta (gens) este înlocuită treptat cu unitatea de familie care, în opinia unor istorici, a fost întotdeauna „un stat miniatura în stat”. Sâmburele statului roman îl reprezenta familia patriarhală romană a cărei structură se păstrează pe întreaga perioadă a regalității. Acaparând bogații în mod inegal, unele familii devin mai puternice economic și social decât altele făcând astfel loc diferenței de clasă.

Cu începere de la jumătatea secolului al VII-lea î. Hr., până la mijlocul secolului următor, fizionomia Romei se transformă în mod radical; au loc cuceriri de noi teritorii, populația este în creștere, iar viața economică și socială cunoaște înflorire. Paralel cu proprietatea colectivă se dezvoltă proprietatea privată sclavagistă sub forma proprietății mobiliare (animale, unelte, arme, sclavi) și imobiliare (terenuri și construcții).

De acum familia romană începe să dobândească noi valențe prin trecerea progresivă de la forme primitive bazate pe organizarea patriarhală la forme mai evoluate întemeiate pe legătura dintre bărbat și femeie consfințită prin norme de drept rezervate exclusiv cetățenilor romani. Prin căsătorie bărbatul obține putere maritală asupra soției denumită iustum matrimonium și putere asupra copiilor rezultați din căsătorie, denumită patria potestas, iar puterea șefului familiei asupra sclavilor poată denumirea de dominica potestas.

În perioada regalității domnea regimul patriarhal, capul familiei fiind judecătorul și preotul familiei fără ca statul să intervină în viața privată. Puterea părintească este principalul criteriu după care se stabilește rudenia (agnatio) recunoscută de ius civile, fiind transmisă numai pe linie bărbătească.

Cu privire asupra rudelor agnate, din rândul lor fac parte doar acele persoane care descind din bărbați, având autor comun. Din vremuri străvechi, Roma n-a fost decât o asociere între capii de familie având calitatea de cetățeni romani. Interesele generale ale cetății erau conduse de către capii de familie denumiți patres și capii ginților (gentes).

Ginta devine uniune socială și politică. Mai multe ginți formau o curie, membrii ginții aveau dreptul de moștenire reciprocă până la cele mai îndepărtate grade.

În perioada regalității alături de pater familias întâlnim următoarea structură statală: regele (rex), senatul (senatus) și comițiile (comitia).

Regele este stăpânul statului și al supușilor săi așa cum stăpân deplin era șeful familiei în propria sa casă. Puterea regelui era viageră. La vremea respectivă, moștenitorii regelui nu aveau posibilitatea să invoce obținerea puterii dobândită prin moștenire de la autorul lor, noul rege urmând să fie ales.

Regele administrează și comandă membrii cetății fiind judecătorul suprem al supușilor săi, iar pe plan religios este reprezentantul suprem al religiei. În luarea deciziilor regele se sprijină pe consiliul bătrânilor denumit senatus, pe care îl consultă fără să fie obligat să-i urmeze sfatul.

Dintre funcțiile religioase ale regelui amintim menținerea pax deorum. Regele avea posibilitatea de a delega cele mai împovărătoare ceremonii religioase oficiatorilor speciali (flamines) aleși din familiile de patricieni bogați. Printre cele mai istovitoare funcții religioase se află vegherea focului veșnic al Vestei, obligații care nu aparțin regelui ci unui număr de șase fiice provenite din cele mai importante familii din cetate.

Focul veșnic al Vestei era considerat de sorginte divină fiind adorat, se aducea un adevărat cult inclusiv daruri considerate a fi pe placul zeilor. Cele șase fiice însărcinate cu paza focului veșnic își dedicau treizeci de ani din viață în vederea îndeplinirii acestei sarcini.

Republica

Regimul cunoscut în istorie sub denumirea de perioada republicană s-a instaurat treptat la Roma. Instaurarea perioadei republicane urmează după alungarea ultimului rege roman (în jurul anului 509 î. Hr) și durează până la urcarea pe tron a lui Octavian August în anul 27 î. Hr.

Asemănător cu trecerea de la societatea primitivă către perioada regală, în care legendele se află la loc central privind modul cum s-a preluat puterea de Romulus, trecerea de la regalitate către perioada Republicii este marcată și ea de legende. Se spune că fiul lui Tarquinius Superbus ar fi dezonorat pe virtuoasa Lucreția soția lui Tarquinius Collatinis, iar aceasta împreună cu nepotul regelui, pe când regele se afla cu armata la asediul cetății Ardeea, a răsculat poporul. La întoarcere, regele a găsit porțile cetății închise și Republica proclamată.

După modificarea formei de guvernământ, puterea regală a fost dezmembrată, iar viața socială a Romei a continuat să fie marcată de luptele interne dintre patricieni și plebei întreținute de regimul discriminatoriu impus plebelilor pe plan politic și economic.

După izgonirea ultimului rege și instaurarea Republicii, Roma se află în fruntea confederației latine compusă din 30 de așezări situate în jur.

La data dispariției Republicii, perimetrul statului roman este impresionant. Suprafața deținută de statul roman nu a fost atinsă până atunci de alte popoare. Pe bună dreptate, se spunea la vremea respectivă că Marea Mediterană a devenit un adevărat lac roman. Indiscutabil, vorbim despre o perioadă în care puterea romană merge spre apogeu, apoi a urmat regresul timp de câteva secole până la dispariția sa politică însă strălucita ei moștenire culturală și edilitară, și astăzi ne încântă sufletul și mintea.

Un fenomen economic cu înrâurire directă asupra dreptului, este apariția monedei la Roma. Până atunci schimbul comercial a fost realizat cu prin intermediul trocului. Empiric vorbind, prima monedă (aes rudes) consta în bucăți de bronz mai mult sau mai puțin informe, înlocuite treptat cu plăci din bronz având încrustate figurine de animale și de persoane (aes signatum). Prima monedă veritabilă, de formă rotundă, a fost asul libral din bronz care, teoretic cântărea o livră (libra) romană.

Apariția monedei a generat consecințe pozitive în toate domeniile dreptului chiar și în legătură cu dreptul de a dispune prin testament. Observația rezultă din conținutul Legii celor XII table ca o indicație a faptului că romanii la epoca respectivă au depășit stadiul economiei domestice.

Pentru statul roman, perioada Republicii marchează începutul separației autorităților religioase de autoritatea civilă. În ce privește evoluția socială și politică din această perioadă, amintim în primul rând începerea garantării efective a libertății persoanei; emanciparea plebei și egalizarea drepturilor acesteia cu ale patricienilor; extinderea teritorială prin cucerirea altor popoare. În perioada Romei republicane, în special în secolul II î. Hr., se dezvoltă și se fac simțite principalele calități morale slăvite de romani. Calitățile morale de care vorbim au adus renumele a numeroase școli în domeniul retoricii, oratoriei, filosofiei și dreptului.

Imperiul

Uciderea lui Caius Iulius Caesar (44 î. Hr), nu a rezolvat criza politică a Romei așa cum nădăjduiseră ucigașii lui; de atunci nici Republica nu a mai dăinuit în istorie. Încă treisprezece ani de lupte interne aveau să urmeze între cei care se socoteau a fi succesorii dictatorului. În final, Octavian își oficiază situația concentrând treptat în mâinile sale toate puterile civile, militare și religoase.

De acum, din punct de vedere politic forma de stat republicană este depășită. Criza instituțiilor republicare se trădează prin alterarea întregului sistem electoral când magistraturile sunt ocupate de către demagogi și bogătași, iar cei cu condiție socială modestă devin masă de manevră ajungând să-și vândă voturile.

Peste două sute de mii de plebei își continuă viața parazitară prin „pâine și circ” oferite gratuit prin grija împăraților. Acest lumpenproletariat, foarte rar angajat în munca productivă, putea deveni periculos, atunci când grânarele Romei erau goale.

În secolul I î. Hr., doar într-o perioadă de șase decenii, dictatura personală a ajuns de trei ori să fie răsplata celor care, urmărind să o dobândească, nu au ezitat să folosească forța armată și să arunce societatea romană în războaie civile care au vlăguit Italia. Așa fiind, la sfârșitul secolului I î. Hr., apare firesc ca domnia epocii să fie marcată de aspirații de pace și de statornicie. Conflictele social-politice din acele vremuri au determinat o adâncă modificare a psihologiei sociale prin care vechiul ideal roman al individului s-a atașat de o mentalitate nouă cu accent pe viața personală. Firește, o asemenea mentalitate nu a rămas fără urmări nici în domeniul dreptului.

Perioada Imperiului începe din secolul I î.Hr., și durează încă cinci secole. Teoretic, această perioadă se încheie la moartea împăratului Iustinian (527-565 d. Hr). După moartea împăratului Octavian August ( 14 d. Hr.), urmează la tronul imperiului împărații dinastiei iulio-claudiene (Tiberiu, Caligula, Claudiu și Nero), iar începând din anul 69 d. Hr., până la sfârșitul veacului urmează pe tron împărați ai dinastiei flaviene (Vespasian și cei doi fii ai săi Titus și Domițian). Cu toate că sistemul de guvernare nu cunoaște modificări esențiale față de perioada lui Octavian August, ca formă concret istorică asistăm la o pendulare între tirania odioasă (Tiberiu, Caligula, Nero, Domițian) și monarhia tolerantă (Vespasian, Titus) însă, în toate situațiile puterea imperială se manifestă ca opresiune. Este suficient să amintim epoca romană sub Nero sau Domițian când afirmații îndrăznețe la adresa autorităților se plătesc cu viața. Despotismul lui Nero, cruzimea lui (își ucise cu sânge rece fratele și mama), precum și exhibiționismul ori desfrâul de care a dat dovadă, declanșează împotriva lui ura și indignarea Romei și a provinciilor.

Perioada de care vorbim, din punct de vedere istoric, se împarte două faze:

Prima fază a Imperiului este cunoscută sub denumirea de Principat reprezentând, din punct de vedere teoretic, o dualitate de putere împărțită între senat și împărat (imperator). Această fază mai este cunoscută și sub numele de diarhie după care a urmat o altă fază pe care istoria o consemnează sub denumirea de monarhie absolută.

Principatul

Începând cu perioada de sfârșit a Republicii, administrația internă a Romei se află în criză, statul roman nu era înzestrat cu organe în măsură să rezolve problemele administrative și sociale din provincii și nici cu problemele de politică externă. Republica nu a creat un sistem administrativ provincial stabil, cu oameni de carieră în măsură să răspundă nevoilor locale și centralismului de guvernământ.

Din această cauză apare necesitatea unui nou spirit de conducere, după o formulă nouă, avansându-se tot mai mult ideea unui conducător unic, cu o largă autoritate, experiență și voință care să concentreze puterea în mâinile sale. Așa s-a născut ideea principatului, a unui stat condus de către „primul dintre cetățeni” având menirea să păstreze tradițiile Republicii. Apariția Principatului a adus în toate ramurile de activitate ale statului, o serie întreagă de inovații cu scopul de a înlocui așezămintele vechii Republici. Dacă magistraturile republicane au avut drept scop păstrarea neștirbită a tradiției, o dată cu apariția Imperiului s-a căutat să se rupă cu acest tradiționalism în care se simțea un dușman neîmpăcat al spiritului de reforme. În vederea sprijinirii și consolidării acestor deziderate, sunt introduse reguli noi pe toate planurile vieții publice.

Pe plan judiciar, împărații acceptă obiceiul să judece anumite probleme de a căror soluționare depindea popularitatea și câteodată siguranța lor. În acest fel, chiar în primii ani ai Imperiului, jurisdicția Romei cunoaște o luptă continuă mai ales în ce privește vechile instituții care aplicau procedura judiciară extraordinară apărută în afară de regulile prescrise de ordo judiciorum. Apare partajul factorilor de putere între principes și senat. În realitate cei doi factori de putere sunt un compromis între vechea putere republicană și tendința crescândă de putere a monarhului.

În perioada diarhiei, frontierele Imperiului se lărgesc prin noi cuceriri dar urmează .i o lungă perioadă de pace (pax romana), cuprinsă între domniile lui Octavian August și Marcus Aurelius, înlesnind astfel romanizarea popoarelor supuse. Dreptul roman pătrunde acum în cele mai îndepărtate colonii.

După moartea împăratului Marcus Aurelius, istoria statului roman este marcată de profunde frămîntări interne și de îndelungate conflicte militare transformate în criză. Practic nici un sector al societății nu se poate sustrage efectelor crizei chiar dacă sunt părți ale Imperiului unde criza a cunoscut consecințe mai puțin nefaste față de altele.

În ce privește organizarea statală din perioada Principatului, puterea politică este exercitată de următoarele instituții: împăratul, senatul și magistrații. În realitate, puterea se concentrează tot mai mult în mâinile împăratului, iar vechile instituții, reprezentate prin senat și magistraturi, treptat își pierd prerogativele anterioare devenind paravanul în spatele căruia se camuflează monarhia.

1.6.1.1 Senatul

La începutul acestei perioade, senatul menține în opinia publică iluzia regimului republican, atribuțiile comițiilor au început să fie reduse dispărând mai întâi atribuțiile în materie judecătorească apoi cele în materie electorală. Dintre principalele prerogative ale senatului menționăm păstrarea tezaurului statului și administrarea provinciilor senatoriale precum și administrarea provinciilor care aparțin împăratului.

În realitate, decadența Romei începe o dată cu distrugerea principiului de autoritate pe care îl avea senatul. Din momentul în care împărații ignoră voința senatului desemnându-se succesori ai puterii, senatul primește o puternică lovitură în ce privește atribuțiile sale. Împăratul devine stăpânul absolut iar locuitorii Imperiului supușii săi. Membrii familiei imperiale sunt numiți „nobilissimi” iar tot ce îi înconjoară poartă denumirea de „sacru”.

Treptat, dar sigur se constituie o nobilime nouă din rândurile căreia fac parte noii îmbogățiți ai statului și marii proprietari de imobile care beneficiază de scutiri de corvezi și de rechiziții personale. La rândul ei, nobilimea din epocă primește titluri și onoruri fiind obligată să formeze în fiecare cetate un consortium dacă posedă 25 de pogoane de pământ și nu fac parte din administrație, armată sau din clasa senatorială. Bunurile lor sunt inviolabile consortium-ul le recuperează moștenirea dacă mor fără copii.

În vederea legiferării, senatul nu se prezenta decât ca o punte de legătură între comiții și împărat. Senatul era prezidat de consuli.

Magistratura

Deși instituția magistraturii a continuat să dăinuie, atribuțiile magistrațiilor, treptat, încep să fie preluate de împărat. Statul roman se transformă într-un mediu social, politic, economic și juridic nou prin creșterea puterii imperiale în dauna senatului. La circa un secol de la instaurarea imperiului, atribuțiile impăratului au evoluat în domeniul dreptului ajungându-se ca împăratul să fie considerat primul magistrat din societate.

Pe de altă parte, autoritatea împăratului s-a extins nu doar prin preluarea atribuțiilor deținute de vechea magistratură, dar și pe calea înființării unor funcții noi, necunoscute până atunci, a căror exercitare se făcea prin delegații (trimișii) împăratului. Totodată încep să apară funcționari noi având competență crescândă.

Monarhia absolută

Este cea de-a dea doua fază a perioadei Imperiului; începe cu împăratul Dioclețian și se sfârșește cu prăbușirea Imperiului Roman. În această perioadă crește puterea împăratului și sunt desființate instituțiile republicane care au fost păstrate până atunci. Pe plan politic are loc descompunerea vechii democrații romane, trupele de mercenari ajung să reprezinte forța organizată și coerentă din Imperiu. La Roma, când pretorienii și legionarii au ajuns să pună împărați pe favoriții lor, ideea de dreptate este eclipsată, iar forța brutală începe să domine cu tot cortegiul de orori.

Împăratul este factorul principal de putere în această perioadă, considerându-se sacru. În ce privește senatul, o parte din atribuțiile deținute anterior sunt preluate de alte instituții ale statului mai cu seamă de împărat.

Începe decăderea Imperiului roman pe toate planurile.

Spre sfârșitul perioadei de care discutăm rolul creștinismului se află în ascensiune dând o gravă lovitură păgânismului, statul roman fiind afectat în vechile baze mistice. La început, creștinismul nu se află în legătură directă cu dreptul, religia nu se mai amestecă în afacerile juridice.

Fenomenul a existat numai în perioada în care creștinii au luptat împotriva persecuțiilor la care erau supuși. Când religia creștină triumfă în Europa, tinde să includă dreptul în conținutul său, mai marii vremii (autoritățile papale, regii, monarhii) justificându-și autoritatea prin voința divinității.

Capitulul II – Familia romană

Noțiunea de familie în societatea sclavagistă romană era susceptibilă mai multe înțelesuri. Familia desemna totalitatea sclavilor aflați în proprietatea unei persoane sau un grup de persoane reunite sub aceiași putere, după cum putea să aibe semnificația tuturor persoanelor ori a bunurilor aflate sub puterea lui pater familias numită manus.

O dată cu dezvoltarea societății romane, termenul manus este înlocuit în raport de îndrituirile șefului de familie, iar la un moment dat se ajunge ca manus să desemneze puterea șefului de familie asupra soției.

Spre deosebire de gintă, care constituia un grup social extins, familia, ca formă de organizare a vieții sociale, are o formă mai restrânsă deși este coborâtoare directă din gintă. Așa se explică de ce patria potestas se referă la puterea asupra copiilor, dominica potestas include puterea asupra sclavilor, iar dominium este puterea asupra lucrurilor în schimb mancipium se referă la puterea celor aflați in mancipio.

În acord cu cele menționate, familia romană ar putea fi definită ca totalitatea indivizilor aflați sub puterea unui singur cap de familie (pater familias). Cine se află în legătură directă cu pater familias face parte din familie fiind supus puterii acestuia.

Din cele menționate rezultă că la Roma indivizii pot să fie sau să nu fie sub puterea altuia. Într-adevăr, dreptul roman a cunoscut persoane sui iuris și alieni iuris. Sui iuris sunt acele persoane stăpâne în casa lor, fără a fi supuse nici unei puteri străine indiferent dacă a ajuns sau nu la vârsta pubertății. Alieni iuris cuprinde toate persoanele supuse unei puteri străine.

În această situație se află fii sau fiicele de familie și femeile căsătorite cum manu. În categoria acesta intră și sclavii dar și persoanele in mancipio. În sens larg, categoriile la care am făcut referire făceau parte din averea cetățeanului roman.

2.1 Puterea părintească

Sintagma „putere părintească” (patria potestas) dezemnează autoritatea supremă a capului de familie asupra membrilor familiei sale. Această instituție atât de riguroasă prin conținut și formă, a fost cunoscută la romani din vremuri imemoriale însă a evoluat de-a lungul timpului. Este posibil ca puterea părintească să fi existat și la alte popoare ale Lațiului chiar înainte de Romulus, de la care romanii să o fi preluat. Din cele mai îndepărtate vremuri și până în perioada Imperiului, puterile deținute de pater familias asupra persoanelor aflate sub puterea sa erau nelimitate. Șeful familiei, are dreptul să exercite asupra tuturor membrilor din familie oricare ar fi vârsta sau sexul lor, puteri tot atât de mari ca cele exercitate asupra sclavilor, mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque).

Puterea părintească se putea stabili numai pe linie bărbătească, femeile nu beneficiau de putere părintească chiar dacă erau sui iuris. Femeia sui iuris nu se află sub puterea nimănui dar formează începutul unei noi familii deoarece prin căsătorie trece în puterea bărbatului devenind finis familiae suae.

După rânduielile romane (contrar fiilor de familie și a altor persoane alieni iuris), pater familias era considerat acea persoană sui iuris care nu depinde de nimeni. Pater familias era stăpânul absolut al casei sale (is quid in domo dominium habet) indiferent de vârstă, de situația lui politică ori de vârsta sau situația celor aflați sub puterea sa.

Patria potestas este instituție de drept civil și se acordă numai cetățenilor romani. Prin excepție poate să existe între cetățeniii romani și latinii veteres (vechii locuitori ai Latiumului) sau chiar între latinii din această categorie.

Puterea părintească în dreptul roman nu era limitată până la majoratul copiilor, fiul de familie rămâne sub puterea părintească (alieni iuris) până la moartea lui pater familias la fel și ceilalți membrii din familie.

Puterea părintească îți are izvorul în următoarele operațiuni juridice: căsătorie, adopție și legitimare.

Puterea părintească (patria potestas) deține următoarele caracteristici:

– este perpetuă pentru că se menține indiferent de vârsta celor aflați sub această putere;

– este incesibilă, caracter rezultat din faptul că pater familias nu poate transmite total sau parțial prin acte juridice, altor persoane puterea pe care o deține. Transmisiunea poate să intervină pe cale naturală ca urmare a decesului lui pater familias când următorul membru în vârstă din familie de sex masculin îi va lua locul;

– aparține în exclusivitate lui pater familias, toți ceilalți membrii din familie trebuie să se supună față de cel care are patria potestas;

– este nelimitată atât asupra persoanelor cât și asupra bunurilor acestor persoane. Pater familias poate să dispună asupra lor fără nici o restricție. Dreptul lui pater familias este și discreționar în sensul că poate să dispună atunci când dorește și sub ce aspecte dorește.

Cu începere din perioada Imperiului, s-au adus importante modificări puterii părintești mai ales sub domnia împăraților creștini când sa reușit atenuarea anumitor prerogative și au fost desființate definitiv cele lipsite de umanitate. Cu toate acestea, puterea părintească nu dispare definitiv, și în perioada feudală se constată elemente adânc înrădăcinate în conștiința familiilor cu privire la puterea părintească.

Puterea părintească se exercită asupra acelor categorii de persoane aflate în legătură directă cu șeful familiei și cu ginta lor comună. În primul rând, prin patria potestas sunt vizați toți copiii din familie născuți din căsătorie legitimă indiferent de sex. Exercițiul puterii părintești intervine și asupra tuturor descendenților pe linie bărbătească proveniți dintr-o căsătorie legitimă (nepot, strănepot, etc) indiferent de numărul sau gradul lor de rudenie cu pater familias. Pentru descendenții proveniți din fiica sau nepoata căsătorite cum manu, apartenența lor nu se mai leagă de vechea familie de unde se trage mama lor, ei nu vor face parte din această familie, în schimb fac parte din familia bărbatului cu care mama a încheiat căsătoria fiind supuși lui pater familias din această familie.

Puterea părintească vizează și copiii legitimați în cadrul familiei, devenind membrii cu drepturi ce decurg din comunitatea familiară respectivă chiar dacă s-au născut din afara căsătoriei.

Prin intermediul puterilor conferite, pater familias are dreptul de a consimți la căsătoria celor aflați sub puterea sa. Tinerii nu aveau dreptul să obiecteze măsurile luate de pater familias cu privire la căsătoria lor.

În sfârșit, intră sub puterea părintească și categoria copiilor adoptați.

Puterea părintească (patria potestas) produce efecte asupra persoanelor, dar și asupra bunurilor din familie. Pater familias este unicul stăpân al cultului privat al familiei precum și medicul tuturor membrilor din familie. Abia cu începere din dreptul clasic au fost adoptate măsuri prin care s-a dispus limitarea puterii părintești. Pater familias care a comis excese împotriva descendenților săi era blamat de opinia publică.

Lex Iulia de adulteris a confirmat dreptul tatălui de a ucide fiica prinsă în flagrant delict de adulter nu ca manifestare a puterii sale arbitrare și capricioase, ci ca șef suprem al familiei sale, ca magistrat domestic.

În privința drepturilor publice chiar dacă fiul de familie se afla sub puterea părintească, ius sufragii și ius honorum ale fiului rămân neatinse.

Inițial pater familias avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor din familie. Acest drept de justiție privată pe care îl exercita șeful familiei în casa sa, era complet și fără nici un control. Ulterior, dreptul despotic și nelimitat al șefului de familie a fost îngrădit. Tatăl care și-a ucis fiul pentru că-l insultase, este pedepsit cu deportarea; tatăl care și-a maltratat copilul este obligat să-l emancipeze excluzându-l de la succesiunea sa. De asemenea se interzice tatălui să abandoneze copilul nou născut ori să vândă pe oricare dintre membrii familiei sale.

Începând cu împăratul Constantin, dreptul lui pater familias de a ucide copii este suprimat fiind redus numai la facultatea de a aplica copilului pedepse ușoare, iar în caz de fapte grave care impuneau pedepse pe măsură, pater familias trebuie să ceară acordul magistratului.

Din perioada împăratului Dioclețian, vânzarea și darea în gaj a persoanelor din familie de către pater familias a fost declarată nulă.

Împăratul Iustinian a prohibit expres abandonul noxal deși fusese căzut în desuetitudine cu mult înainte.

Ca regulă generală pater familias este unicul proprietar al tuturor bunurilor aflate în familie. Pe cale de excepție Augustus permite fiului de familie să dobândească personal toate bunurile pe care le câștigă sub durata cât a fost soldat în armata romană, fără să le raporteze puterii părintești (peculiu castrenze). Mai târziu, dreptul de a deține avere proprie a fost generalizat la aproape toți fiii de familie sub denumirea de peculium adventicium. Asupra peculiului adventicium, pater familias avea doar un drept de uzufruct, putând să folosească aceste bunuri și să culagă fructele.

Uzufructul de care vorbim purta denumirea de uzufruct patern.

O lungă perioadă de timp puterea părintească era nelimitată, toți cei care făceau parte din familie erau complet absorbiți în persoana lui pater familias. Ulterior puterile capului de familie au fost limitate dar nu au fost înlăturate în totalitate.

Construcția primitivă a familiei bazată pe putere, nu a întârziat să fie modificată. Ea nu se putea menține într-un stat care o dată cu trecerea timpului a devenit tot mai puternic iar spiritul de inițiativă și personalitatea omului luau avânt. Din perioada de sfârșit a Republicii, puterea părintească slăbește, iar pe timpul Imperiului devine tot mai restrânsă fiind redusă la un simplu drept de corecție.

Pe planul relațiilor personale dintre pater familias și cei aflați sub puterea sa, apare în sarcina șefului de familie o obligație nouă germene a viitoarei porunci creștine (iubește-ți aproapele) transmisă prin formula: officium pietatis erga proximas.

La un moment dat al istoriei, puterea părintească începe să slăbească sub următoarele aspecte:

– se suprimă dreptul de viață și de moarte asupra copiilor;

– dispare regula prin care șeful familiei are dreptul să abandoneze la naștere copilul;

– se interzice vânzarea copiilor pentru bani. Pe timpul împăratului Maximilian vânzarea este declarată nulă chiar dacă dobânditorul a fost de bună-credință. Deși nulă în principiu, vânzarea este permisă în caz de extremă sărăcie.

Dezvoltarea socială, diversificarea circuitelor terestre și maritime privind comerțul, determină pe șeful familiei să încredințeze fiului său anumite răspunderi. Dacă fiul a fost trimis departe cu afaceri, are posibilitatea să administreze fonduri și bunuri pentru susținerea comerțului; de aici rezultă un ansamblu de excepții și limitări pe care le va avea patria potestas de acum înainte.

Din cele mai vechi timpuri puterea părintească era viageră, șeful familiei o exercita până la deces. Noul cap de familie care urma celui decedat, de regulă, făcea parte din rândul membrilor acelei familii fiind cel mai în vârstă pe linie bărbătească.

În afară de cazurile când pater familias a decedat, puterea părintească se poate stinge și în următoarele cazuri:

– prin moartea persoanei sau persoanelor aflate sub putere părintească;

– dacă pater familias pierde cetățenia sau libertatea, inevitabil va pierde toate drepturile deținute în familie atât cu privire asupra persoanelor cât și cu privire asupra bunurilor;

– stingerea puterii părintești are loc și atunci când fiul de familie devine flamin al lui Jupiter. Aceasta presupune ca fiul să iasă de sub puterea capului de familie, să devină mai întâi persoană sui iuris apoi să treacă în rândurile flaminilor;

– în cazul emancipării persoanei aflate sub putere părintească. Este ceea ce ne transmit textele vremii, puterea părintească dispare pentru fiu dacă a fost vândut de trei ori de către tată;

– în sfârșit, sunt consemnate situații de pierdere a puterii părintești atunci când pater familias a obligat fica să se prostitueze.

Toate cazurile enumerate sunt considerate de drept privat. În afară de acestea mai există în dreptul roman și cazuri de drept public prin care puterea părintească se stinge. Intră aici cazurile de numire în funcții publice, militare sau religioase a descendentului pe linie bărbătească aflat sub

puterea lui pater familias.

2.2 Căsătoria

Jurisconsultul Modestinus definește căsătoria în termenii următori: „nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnium vitae, divini et humani iuris communicatio – uniunea bărbatului cu femeia, o comuniune pentru întreaga viață, împărtășirea dreptului divin și uman.”

În Institutele lui Iustinian întâlnim o altă definiție, apropiată de cea dată de Modestin, dar în care nu se mai vorbește de elementul divin, sacru și religios al căsătoriei. Potrivit acestei ultime definiții, căsătoria se înfățișează ca unirea bărbatului cu femeia constând într-o comunitate de viață de nedespărțit – „viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem vitae continens.”

Definiția căsătoriei (iustum matrimonium sau iustae nuptiae) oglindește vechea concepție bazată pe legături trainice și de neînlăturat ale celor care pășesc la încheierea ei; acel vinculum iuris cu caracter particular prin care soții se unesc pentru toată viața.

După dreptul roman, soțul poartă denumirea de vir, iar soția este denumită prin expresia uxor. La vremea respectivă existau deosebiri esențiale din punct de vedere juridic între bărbat și femeie, mai ales din pricina vocației deosebite a celor două sexe și a inegalității lor fizice; bărbatul aparținea vieții publice iar femeia aparținea vieții casnice.

Iustum matrimonium sau iustae nuptiae cum mai era denumită căsătoria conformă cu ius civile, permite ca soția să iasă din familia sa împreună cu averea pe care o avea urmând să intre în familia soțului.

Femeia aflată sub patria potestas, prin căsătorie iese din această putere; dacă era sub tutelă scapă de ea; toate legăturile civile cu familia sa de origine sunt rupte fără să păstreze nici legăturile de cult privat ori de moștenire cu familia de origine. Intrând în noua familie a soțului, soția ajunge agnată cu membrii familiei unde a intrat prin căsătorie devenind filiae loco, dacă soțul său este sui iuris, sau neptis loco dacă soțul său se află sub patria potestas.

Chiar dacă din punct de vedere juridic soția are statutul similar al unei fiice, în familie (materfamilias) deține rangul principal adeseori fiind denumită sub apelativul matrona sau domina de ceilalți membrii din familie, cu toții acordîndu-i respectul și iubirea cuvenită.

Din căsătorie decurg o serie de consecințe directe între soți pe primul loc aflându-se obligația reciprocă de încredere și de fidelitate.

Suficient să amintim aici maxima „pater is est quem nuptiae demonstrant” care a străbătut veacurile până în zilele noastre. Infidelitatea femeii dădea dreptul bărbatului să ucidă soția surprinsă în flagrant delict de adulter.

Pentru alte fapte compromițătoare, soțul este îndreptățit să judece soția în prezența rudelor apropiate și să o pedepsească.

Datorită războaielor civile și convulsiilor politice din secolul I î. Hr., populația Romei și cea din teritoriile aflate sub administație romană au suferit pierderi importante. Pe acest fond se instaurează instabilitatea generală contribuind la slăbirea vechilor tradiții ale vieții de familie din teritoriile italice, determinând sporirea celibatului și a căsătoriilor fără copii.

Urmărind să mențină vechile tradiții, Augustus, în anul 18 î. Hr., își folosește prerogativele de tribun pentru a adopta Lex Iulia de maritandis ordinibus. Legea stipulează că toți celibatarii care au depășit o anumită vârstă fără să se căsătoreacă și toți văduvii sub o anumită vârstă necăsătoriți, nu mai puteau beneficia de moșteniri (decât de la rudele apropiate) și nu mai aveau dreptul să participe la jocurile publice. Măsurile s-au aplicat și în cazul persoanelor căsătorite fără copii, în schimb familiile care aveau trei sau mai mulți copii li se oferea șansa de a promova mai rapid în cariera publică.

În dreptul roman, au existat de-a lungul vremii mai multe forme de căsătorie însă nu au ajuns toate până la sfârșitul Imperiului roman. Unele au evoluat și au parcurs întreaga perioadă a dreptului roman, altele au dispărut în raport de noile cerințe ale vremurilor.

Menționăm principalele forme de căsătorie cunoscute în dreptul roman:

A. Căsătoria cum manu

Manus este expresia prin care romanii desemnau mâna, ceea ce sugerează aici situația de drept dobândită de bărbatul care „punea mâna” pe femeie. Evident, sensul expresiei manus vine să arate puterea bărbatului căsătorit asupra soției dar mai ales puterea șefului de familie asupra noului membru din familie care era femeia căsătorită. Ea trebuie să se supună tuturor regulilor din familia în care a intrat.

În căsătoria cum manu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra femeii are ca efect ruperea legăturilor agnatice cu familia sa de origine. Măsura atrage implicit cădea femeii sub puterea (manus) noului șef de familie sub care se afla soțul ei. Dacă bărbatul cu care intra în căsătorie era sui iuris, femeia intra direct în puterea soțului.

Căsătoria cum manu asigura prerogative întinse asupra femeii mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque). Soția intra într-o adevărată supușenie față de capul familiei având poziția juridică a descendenților aflați sub puterea părintească. Intrând în familia soțului, femeia dobândea drepturi specifice dintre care pe prim plan se află dreptul la rudenie civilă și agnațiune. Cu toate acestea, femeia căsătorită cum manu nu putea fi dată în adopție și nici nu putea fi emancipată.

Căsătoria cum manu se putea realiza în trei moduri diferite:

a. Confareatio este unul dintre modurile de realizare a căsătoriei cum manu. Căsătoria prin confareatio este un act juridic străvechi, cu caracter solemn, esențialmente religios, fiind rezervat patricienilor. Numele căsătoriei provine de la pâinea din grâu (panis farreus) care se împărțea între soți la ceremonie ca semn al comunității de viață.

b. Coemptio este o altă formă a căsătoriei cum manu. Se pare că numai plebeii aveau dreptul să o încheie. Această căsătorie avea la bază mancipatio, o vânzare-cumpărare fictivă prin care femeia însăși, dacă era sui iuris sau cu încuviințarea tatălui dacă era filia familias, intra sub puterea soțului.

c. Usus este o a treia formă prin care căsătoria cum manu putea să fie încheiată. Legea celor XII table stabilește în privința ei că bărbatul și femeia care au trăit împreună timp de un an, la împlinirea lui, părțile sunt considerate căsătorie. Faptul că au stat împreună un an manifestând intenția de a fi căsătoriți, atrage după sine existența căsătoriei.

B. La Roma a existat și o altă formă de căsătorie cunoscută sub denumirea de căsătoria sine manu prin care soția nu intra în puterea totală a bărbatului.

Este posibil să fi apărut odată cu descentralizarea familiei romane din momentul în care au fost admise căsătoriile mixte dintre patricieni și plebei (secolul V î. Hr). Legea celor XII table amintește despre uniuni matrimoniale care legitimau voința soților fără îndeplinirea unor formalități civile sau religioase, elemente care se apropie într-o mare măsură de căsătoria sine manu.

Scrierile autorilor antici menționează noul rol al femeii-soție prin căsătoria sine manu. Din perioada în care s-a admis căsătoria fără manus, femeia începe să dețină anumite drepturi în familie. Femeia nu trece sub puterea soțului, rămînând pe mai departe sub puterea tatălui din familia de unde provine, dar are obligația să locuiască în casa soțului. Acest lucru se produce cel puțin din punct de vedere teoretic. Adeseori puterea tatălui era înlocuită printr-un tutore legitim.

Din perioada împăratului Octavian August, legislația scutește integral de tutelă femeile căsătorite sine manu dacă aveau trei copii.

După unii autori se pare că bărbatul putea să fie absent la încheierea căsătoriei sine manu pe când absența femeii era un impediment major având drept consecință imposibilitatea încheierii căsătoriei. Soțul păstra în întregime gestiunea asupra zestrei femeii căsătorite, iar soția era liberă să administreze și să dispună de bunurile sale.

Nu sunt necesare formalități deosebite pentru a încheia căsătoria sine manu. Pentru existența ei se impunea să fie îndeplinite două elemente: affectio maritalis și honor matrimonii. Prin affectio maritalis se înțelege intenția reciprocă a viitorilor soți de a încheia căsătoria, iar honor matrimonii este convețuirea efectivă a celor doi.

Odată încheiată căsătoria sine manu, soțul nu are autoritate asupra soției, legătura dintre cei doi apare mai mult ca o uniune legitimă (o iustae nuptiae, iustum matrimonium). Copii născuți sunt considerați copii legitimi intrând sub puterea tatălui, în raport cu mama lor se găsesc doar în poziția unor rude de sânge.

Căsătoria sine manu prezintă elemente mai evoluate decât căsătoria cum manu. În raporturile dintre soți, căsătoria fără manus a promovat tendința de egalitate a soților în locul omnipotenței soțului.

2.3 Adopțiunea

Este un mod artificial de înființare a puterii părintești asupra unor persoane care, de regulă, nu au nici o legătură de sânge cu titularul puterii paterne. Romanii spuneau că adopția este o imitație a naturii. Cu toate acestea, nu oricine avea dreptul să adopteze. Peregrini care nu locuiau la Roma, sau persoanele castrate nu aveau dreptul să adopteze. Inițial nici femeile nu aveat dreptul să adopteze.

Adopția este acea instituție juridică prin intermediul căreia un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias al său, sub puterea altui pater familias.

Adopția a fost creația pretorului fundamentată pe interpretarea textelor din Legea celor XII table privind vânzarea fiului de familie. În conformitate cu dispozițiile legii menționate, fiul ieșea definitiv de sub puterea lui pater familias de îndată ce a avut loc a treia vânzare succesivă.

La Roma adopția a jucat în perioada veche un rol însemnat din punct de vedere social și politic deoarece, pe de o parte, după un vechi obicei nu era îngăduit cetățeanului roman să moară fără copii iar, pe de altă parte, prin adopție se asigura continuitatea numelui și al cultului familiei. În sfârșit, adopția a servit într-o perioadă și scopurilor politice. Deseori împărații ca să-și asigure moștenitorul tronului adoptau o anumită persoană. Spre exemplu, Octavian August a adoptat pe Tiberiu, iar împăratul Claudiu pe Nero.

Tehnic vorbind, adopția persoanelor alieni iuris era adopția propriu zisă, iar adopția persoanelor sui iuris poartă numele de adrogație.

Adopția are loc printr-un procedeu în două etape. Prima etapă constă în ieșirea fiului de familie din familia sa de origine. Șeful de familie se folosea de instituția mancipațiunii prin care „vindea” copilul de 3 ori către un prieten. După fiecare vânzare, prietenul elibera copilul iar la a 3-a vânzare, conform legii celor XII table, legăturile dintre șeful familiei și copil erau rupte. Din acel moment copilul se afla deja în puterea terțului.

A doua etapă are loc în fața magistratului la care participă tatăl natural, copilul și terțul în realitate viitorul tată adoptiv. În această fază, viitorul tată adoptiv folosește o procedură solemnă (in iure cesio) în fața magistratului declarând că copilul este fiul său conform dreptului quiriților.

Tatăl natural nu se opune, nu face nici o vindicatio, iar pretorul pronunțând cuvântul adico atribuie fiul tatălui adoptiv. Din acel moment fiul adoptat pierde toate legăturile cu familia sa de origine și devine agnat în noua familie însă dacă are copii ei rămân în familia de origine.

În vederea adopției este necesar ca cel care adoptă să aibe cu 18 ani mai mult decât adoptatul. Cu începere din perioada lui Iustinian se permite femeilor să adopte alte persoane nu doar să fie adoptate.

2.4 Legitimarea

Legitimarea este mijlocul prin care cetățeanul roman dobândește puterea paternă asupra propriului său fiu natural născut din concubinat sau dintr-o căsătorie de dreptul ginților. Potrivit cu vechiul drept roman, singura rudenie cunoscută era cea civilă (agnatică). Copilul născut în afara căsătoriei era într-o situație precară, nefiind considerat rudă cu tatăl său natural care, nefiind căsătorit cu mama copilului, nu putea fi rudă cu acesta din urmă. Între mamă și copil nu se considera rudenie civilă pentru că rudenia era admisă numai pe linie bărbătească.

Târziu, după ce se recunoaște rudeniei de sânge (cognatice) anumite efecte juridice, situația se schimbă cu privire la raporturile dintre mamă și copil recunoscându-se copilului calitatea de rudă cu mama sa. Singura dovadă impusă era faptul nașterii copilului din femeia care se pretinde că îi este mamă.

În ce privește situația juridică a tatălui, nu sunt semnalate modificări majore întrucât societatea romană nu a admis decât tatăl legitim cel natural nefiind recunoscut după legile romane, iar tatăl legitim nu putea fi altul decât soțul mamei. Abia sub împăratul Hadrian, printr-o constituție imperială se acordă drepturi limitate copiilor naturali ai soldaților născuți în perioada serviciului militar.

Legitimarea face parte din ius civile. Ca să aibă loc legitimarea, tatăl trebuie să nu aibe copii legitimi.

Un prim mod de legitimare este căsătoria subsecventă. Într-adevăr, în ultima fază a Imperiului este admisă legitimarea copilului subsecvent căsătoriei părinților săi, ca o consecință a ideii creștine că pocăința șterge păcatul însă binefacerea se acordă numai copiilor rezultați din concubinaj. Sunt exceptați de la legitimare, copii rezultați din incest precum și cei rezultați din adulter.

Un alt mod de legitimare avea loc prin ablațiune. Ablațiunea este oferta făcută la Curie. Adeseori din motive fiscale, se permite cetățeanului bogat să legitimeze câți copii naturali dorește. Singura condiție impusă pentru cel care legitimează, este ca în viață ori după moarte să cedeze averea copiilor legitimați.

Legitimarea putea să aibă loc și prin rescript imperial. Este vorba despre un decret sau hotărâre a principelui (per rescriptum principis). Ne aflăm în acest caz în fața unei hotărâri emise de autoritatea publică. Măsura a fost introdusă de împăratul Iustinian pentru cazurile când nu era posibilă căsătoria subsecventă, mama copiilor fiind decedată, ori s-a căsătorit în timpul vieții cu un alt bărbat decât bărbatul care este tatăl copilului. La fel sa pus problema când mama era cunoscută ca imorală.

Legitimarea putea să intervină și prin testament întocmit de tată cu respectarea tuturor regulilor în materie testamentară. Acest mod de legitimare era utilizat atunci când tatăl nu poate cere rescript imperial.

Observăm că legitimarea din perioada Imperiului are caracter cu totul deosebit fiind dominată mai cu seamă de considerațiuni politice.

2.5 Emanciparea

Emanciparea a fost cunoscută în dreptul roman din perioada veche având efecte importante în acele vremuri. Ca și în cazul adopției, prudenții (jurisconsulții) au creat emanciparea pe baza regulilor cuprinse în Legea celor XII table.

Emanciparea era un act juridic prin care de bună voie tatăl scoate copilul de sub puterea părintească (patria potestas), lucru folositor într-o perioadă în care puterea părintească subzistă atât timp cât trăia tatăl. Mai concret, prin emancipare observăm că are loc scoaterea de sub puterea părintească a copilului alieni iuris devenind astfel sui iuris, independent de orice putere. Legea nu a stabilit reguli speciale pentru emancipare.

În practică s-au întrebuințat regulile vânzării ca în caz de adopție. Fiind un act juridic solemn, emanciparea are loc prin următoarele etape:

– o primă etapă consta din trei vânzări succesive și două dezrobiri;

– a doua etapă este dezrobirea prin vindicta în urma căreia fiul de familie devenea o persoană sui iuris. Avea loc și cea de-a treia dezrobire a fiului de familie concepută ca o fază distinctă.

În afară de fiul de familie, pentru ceilalți descendeți exista posibilitatea să fie emancipați mai simplu recurgându-se doar la o singură vânzare.

Emanciparea nu avea nici o influență asupra capacității persoanei emancipate afară de cazul când este vorba despre o persoană impuberă.

Dacă emancipatul este impuber, rămâne încontinuare incapabil însă cădea sub tutelă. Actul emancipării impuberului se poate face fără consimțământul copilului fiind considerat drept pedeapsă pentru el. Ulterior emanciparea a devenit o favoare pentru emancipat dacă prin caracterul, capacitatea, energia ori tenacitatea sa, face dovada unei persoane capabile de a fi pusă în fruntea propriilor afaceri.

La început efectele emancipării au fost absolute, fiul pierdea toate drepturile din familia de unde a fost emancipat cu consecința pierderii drepturilor succesorale. Pretorul, bazat pe legătura de sânge, acordă copilului emancipat drepturi succesorale limitate în familia de origine.

Printr-o constituție dată de împăratul Constantin emanciparea putea fi revocată pentru cauză de ingratitudine.

2.6 Capitis deminutio

În conformitate cu regulile din dreptul roman, personalitatea juridică a omului (caput) se compune din următoarele trei elemente:

– libertatea (status libertatis);

– cetățenia (status civitatis);

– familia (status familiae).

Pierderea oricărui element care compune personalitatea sau pierderea tuturor, atrage micșorarea sau, după caz, desființarea personalității juridice a omului denumită capitis deminutio. Micșorarea sau desființarea capacității juridice a persoanei, poate să survină din cauze diferite sau chiar din întâmplare.

În conformitate cu dreptul civil, capitis deminutio era o instituție foarte importantă însă rămân aplicabile persoanei respective regulile lui ius gentium. Gravitatea pierderilor privind capacitatea juridică a individului erau nuanțate în raport de elementele care se pierdeau. Totuși, este necesar să avem în vedere împlicațiile concrete ale instituției întrucât uneori capitis deminutio poate să semnifice mărirea capacității sau rămânerea ei neschimbată. De pildă, persoana emancipată suportă prin emancipare o capitis deminuțio datorită ruperii legăturilor agnatice cu familia de origine însă capacitatea sa juridică devine alta, mai puternică, o dată cu trecerea din persoană alieni iuris devenind sui iuris. De aici rezultă că pierderea capacității juridice se întemeiază pe cauze multiple urmărite adeseori în mod deliberat.

În raport de consecințe, capitis deminutio se împarte în următoarele categorii:

A. Capitis deminutio maxima. Este o adevărată moarte civilă. Are loc atunci când se pierde libertatea (status libertatis). Evident, cel care ajunge în sclavie nu pierde doar libertatea, pierde și celelalte status-uri și aceasta pentru că libertatea absoarbe toate celelalte incapacități; cel care nu este om liber nu poate să fie cetățean roman, nu are dreptul să încheie acte juridice ori să întemeieze familie.

Pierderea libertății fiind cea mai gravă sancțiune, atrage pierderea capacității civile în totalitatea ei cu toate consecințele care rezultă din capitis deminutio în general.

B. Capitis deminuto media. Nu implică pierderea libertății dimpotrivă o exclude, doar implică pierderea cetățeniei (status civitatis). Cel afectat de capitis deminutio media, din cetățean roman devenie latin sau peregrin, după caz, păstrându-și drepturile recunoscute acestor categorii. Persoana lipsită de cetățenia romană avea dreptul să trăiască în calitate de om liber dar nu se bucura de ocrotirea pe care o avea cetățeanul roman. Cazul cel mai frecvent este condamnarea în exil a cetățeanului roman. La fel stau lucrurile în caz de renunțare la cetățenia romană, dacă era o cerință a dobândirii cetățeniei altui stat.

Capitis deminutio media poate să intervină și prin efectul anumitor condamnări.

C. Capitis deminuti minina. Apare atunci când persoana pierde drepturile de familie (status familiae), dar își menține cetățenia și libertatea. Situații ce dau naștere la capitis deminutio minima se întâlnesc în cazul adrogației, dacă înainte de adrogare persoana adrogată a fost sui iuris , iar acum trece sub puterea lui pater familias. La fel ca în cazul adopției sau căsătoriei cum manu, femeia sui iuris și cea care era sub puterea tatălui, suferă capitis deminutio minima.

Erau afectați de capitis deminutio minima și persoanele in mancipio vânduți altuia.

Consecințele asupra persoanei afectată de capitis deminutio maxima, sunt dintre cele mai nefaste: individul devine sclav fiind lipsit de toate drepturile politice și civile. Când are loc capitis deminutio media se pierde cetățenia, persoana devine latin sau peregrin cu drepturile prevăzute acestor categorii.

În cazul capitis deminutio minima efectele sunt diferite:

– din punct de vedere al persoanelor, se sting toate legăturile fondate pe rudenia civilă.

– din punct de vedere al bunurilor, persoana în cauză era exonerată de obligațiile contractante. Acest lucru are loc printr-o măsură luată de pretor bazată pe restitutio in integrum nu însă și pentru celelalte cazuri de restrângere a capacității. În privința obligațiilor rezultate din delicte, ele continuă să existe deoarece dreptul de creanță al victimei se îndreaptă împotriva făptuitorului aflat în viață fără importanță dacă s-a micșorat capacitatea lui juridică prin capitis deminutio.

În perioada bizantină sunt semnalate și alte situații de micșorare a capacității juridice privind persoana umană. Această împrejurare a intervenit ca urmare a influenței religiei creștine asupra populației din imperiu.

2.7 Tutela și curatela

La Roma în perioada de început, tutela și curatela erau considerate instituții apropiate de puterea părintească. Totuși, în principiu și la modul general, se poate spune că tutela și curatela sunt instituții cu menirea de a încredința terților supravegherea persoanelor iar mai târziu a patrimoniului, întrucât nu au capacitatea de a se îngriji singure.

Tutela și curatela apar ca un sistem normativ de protecție pentru membrii familiilor civile agnate. Scopul principal al celor două instituții consta în apărarea patrimoniul și de a împiedica persoanele incapabile să nu risipească prin nepriceperea, prin lipsa de experiență sau din cauza unor boli mentale bunurile lor. Dreptul roman consideră incapabili minorii sub 14 ani, femeile, persoanele bolnave mental, risipitorii, precum și tinerii lipsiți de experiență.

Pentru a ocroti categoriile de persoane arătate, dreptul roman a creat tutela și curatela. Tutela s-a aplicat persoanelor minore și femeilor, iar curatela se aplica celorlalte categorii de persoane incapabile nebunii, risipitorii, etc.

Persoanele infirme nu puteau să fie tutori și nici curatori. Nici peregrinii nu pot fi tutori ai cetățenilor romani.

În ultima epocă dreptului roman a existat tendința de unificare a regimului tutelei și curatelei.

Nu găsim în dreptul roman o definiție a tutelei în general, însă a parcurs veacurile definiția tutelei impuberilor aparținând lui Servius Sulpicius prieten al lui Cicero. Definiția deși se referă la o specie de tutelă, în realitate este adaptabilă și celorlalte forme de tutelă din acele vremuri.

Cu toate acestea fizionomia celor două instituții nu a rămas amorfă, de-a lungul secolelor au evoluat o dată cu evoluția societății cu accent din spre protecția bunurilor către protecția persoanei.

Dreptul roman nu a instituit niciodată un organ de înaltă tutelă însărcinat cu supravegherea și controul tutorelui. Tutela nu se instituia la Roma decât dacă cel care trebuia pus sub tutelă era sui iuris, fiind sustras puterii părintești prin moartea tatălui și a ascendenților săi din spre tată sau în caz de emancipare. Dacă cineva nu are tutore, la Roma se acordă tutore din oficiu de pretorul urban prin votul majoritar al tribunilor plebei, în conformitate cu Lex Atilia.

Tutela, deși își are sorgintea în dreptul ginților (ius gentium) îi sunt aplicabile regulile de drept civil (ius civile). Fiind considerată officium virile, femeile nu aveau dreptul să fie tutore.

Două sunt formele de tutelă mai importante în dreptul roman: tutela impuberilor (tutela impuberum) și tutela femeii (tutela mulierum). La rîndul lor, fiecare din cele două se împart în trei categorii: testamentaria, legitima și dativa. În ce privește tutela dativă, se pare că denumirea aceasta nu a fost niciodată folosită de către legiuitorul roman de-a lungul vremurilor, fiind folosită doar de comentatorii din perioada ulterioară.

Tutela impuberilor. Se exercită asupra copiilor de sex masculin până la vârsta de 14 ani, iar pentru persoane de sex feminin până la vârsta de 12 ani (impuberes). Precizăm că tutela se acorda minorilor sui iuris. Minorul aflat sub tutelă se numea pupillus, iar minora poartă denumirea de pupillia.

La Roma, din cele mai vechi timpuri tutela a fost privită ca o instituție prin care urmau să fie asigurate drepturile eventuale ale rudelor agnatice din partea pupilului, dacă acesta ar fi încetat din viață. Tutorele fiind persoana care administrează averea și completează voința impuberului, dacă trebuie să încheie acte juridice.

Jurisconsultul Servus Suplicius definește tutela impuberului ca puterea dată și îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane libere în vederea ocrotirii acelei persoane care din pricina vârstei nu se poate administra singur. Iustinian arată că impuberii se află sub tutelă potrivit cu dreptul natural. Privită ca măsură de protecție a impuberilor, tutela este de drept natural iar după modul cum a fost organizată, este de drept civil.

Minorul până la 7 ani era considerat infans (incapabil total) și nu avea dreptul să încheie nici un act (in farie = a nu vorbi bine). Între 7 și 14 ani există un început de capacitate a minorului în baza căreia poate să încheie numai acte juridice prin intermediul cărora își face mai bună condiția juridică.

Tutorele era obligat să facă inventarul averii pupilului, iar dacă era tutore legitim trebuia să promită solemn, promisiune întărită prin garanții, că va administra cum se cuvine patrimoniul pupilului. Obligațiile privesc averea pupilului nu și grija persoanei acestuia lăsată pe seama mamei minorului sau rudelor alese de magistrat.

Tutorele putea să administreze averea pupilului prin două moduri:

– prin negotium gestio, tutorele administra bunurile minorului până la vârsta de 7 ani;

– prin auctoritaris interpositio, tutorele administrează bunurile minorul mai mare de 7 ani.

Tutorele răspunde față de modul cum au fost administrate bunurile minorului prin intermediul a două acțiuni:

a. Actio de rationibus distrahendi prevăzută de Legea celor XII table. Această acțiune era îndreptată împotriva tutorelui dacă a sustras valori din averea pupilului. Tutorele vinovat de asemenea fapte era condamnat la dublul valorilor sustrase. Acțiunea se aplică împotriva tutorelui de reacredință, dar și împotriva celui neglijent ori imprudent.

b. Actio tutelae, este a doua acțiune îndreptată împotriva tutorelui. Prin intermediul ei sunt sancționate actele de gestiune comise de tutore din culpă, dacă aduc prejudicii minorului.

Tutorele trebuia să manifeste aceeași grijă pentru averea pupilului ca în cazul propriilor interese. La sfârșitul tutelei, cel care a fost tutore era obligat să dea socoteală asupra modului cum a înțeles să administreze averea pupilului. Pentru actele comise de tutore în limitele puterii conferite, se aplica regula: fapta tutorului este fapta minorului (factum tutoris, factum pupilli).

a) tutela testamentaria apare atunci când pater familias numește un tutore pentru pupili aflați sub puterea sa. Rostul acestei tutele a fost ca la decesul sefului de familie impuberii deveniți de acum sui iuris, să beneficieze cu toții de ocrotitor legal.

b) tutela legitimă se instituia când nu există tutore numit prin testament. Au dreptul la tutela legitimă persoanele îndreptățite să vină la moștenirea pupilului, dacă acesta ar înceta din viață.

c) dacă pater familias nu a numit pupilului un tutore prin testament și nici tutore legitim nu există, va intra în funcțiune tutela dativă. Această formă de tutelă are caracter de excepție fiind stabilită de pretor. Denumirea de tutelă dativă a fost dată mai târziu decât apariția ei. Pentru stabilirea tutelei dative, pretorul asistat de majoritatea tribunilor numea un tutore pupilului.

Încetarea tutelei impuberului avea loc:

a) Din cauze care privesc pupilul: moartea acestuia, ajungerea la pubertate sau capitis deminutio.

b) Din cauze care privesc tutorele: capitis deminutio, administrare necorespunzătoare a averii impuberului etc.

c) Alte cauze: ajungerea la termen sau îndeplinirea condiției pentru care a fost instituită dacă tutela a fost stabilită cu termen sau condiție.

La Roma femeia sui iuris care a împlinit vârsta de 12 ani, are perfecta aetas și trece din tutela persoanelor impubere într-o tutelă perpetuă a femeii. Romanii justificau tutela perpetuă a femeii prin slăbiciunea sexului (propter fragilitatem sexus), precum și prin nestatornicia în judecata (propter levitatem animi). În realitate, starea juridică a femeii este consecință directă a organizării familiei patriarhale romane aflată în legătură cu condiția ei inferioară, precum și păstrarea averii femeii în familia agnata romana.

Femeia sui iuris aflată sub tutela nu are dreptul să facă acte de înstrăinare a bunurilor din familie nici să dispună de ele prin testament (ius testandi). Dreptul de testare fiind rezervat numai vestalelor, a fost dobândit ulterior și de femeile cu mulți copii conform dispozițiilor lui Augustus ca semn al gratitudinii civice pentru aportul lor la sporirea numerică a cetății.

Femeia nu avea dreptul la succesiune (ius hereditatis) și nici nu puteau să pornească personal anumite acțiuni în justiție (ius iudicii).

Din secolul I î. Hr., femeia începe să capete independență: se permite să încheie anumite acte juridice, să dispună prin testament și se recunosc femeii drepturi limitate de moștenire.

Pe vremea lui Gaius acest gen de tutelă se afla în decădere, însa inegalitatea dintre bărbat și femeie nu dispare.

La fel ca tutela impuberilor, și tutela femeii (tutela mulierum) este de trei feluri: tutela testatmentara, tutela legitima și tutela dativa.

a) la un moment dat se admite ca părintele sau soțul femeii să-i lase prin testament un tutore (tutela testamentaria). Nu era interzis ca femeia însăși să fie cea care sugerează lui pater familias persoana tutorelui. Indiferent cine a ales tutorele, din momentul în care atribuțiile sale au

devenit efective, răspunde pentru modul cum a administrat averea femeii.

b) tutela legitima a femeii era organizata ca și în cazul impuberilor, prioritari fiind în obținerea acestui gen de tutela agnații cei mai apropiați sau patronii. Principala particularitate consta aici în faptul că putea fi cedată in iure (tutela cessica) de tutor, terților. Motivul cesiunii consta în faptul ca tutela având caracter viager, adeseori devenea deosebit de împovărătoare pentru tutore.

c) tutela dativă a femeii a avut aplicare restrânsă din cauza dispozițiilor Legilor Iulia și Papia Poppaea. Femeia avea dreptul să își administreze averea așa cum dorește în schimb anumite acte juridice nu putea să le încheie decât cu auctoritas tutoris. Sub împărații Theodosiu și Honoriu tutela dativă a dispărut.

Dacă tutela era menită să protejeze incapacități legate de vârsta fragedă a persoanei sau de sex (cazul femeilor), instituția curatelei urmărește să remedieze incapacități accidentale apărute independent de vârstă. Cele mai vechi curatele datează din perioada Legii celor XII table unde era stipulat că bolnavii mintali (mente capti), surzii, muții și toate celelelte persoane pe care o boală grea îi împiedică să-și administreze singuri averea, au dreptul să primească un curator.

Curatorul era persoana care se îngrijește de bunurile altuia să nu dispară ori să se risipească nu de persoana însăși a incapabilului (curator rei, non personae datur). Curatorul administrează averea celui incapabil asemenea unui gerant de afaceri, la finele curatelei urmând să dea socoteală asupra modului cum a admnistrat-o.

Toți minorii ce ieșeau de sub tutelă inclusiv persoanele emancipate, beneficiază de instituția curatelei stabilită de împăratul Marc Aureliu pentru minorii puberi mai mici de douăzeci și cinci de ani în scopul de a aduce un remediu precocității pubertății, care adeseori putea să lase fără protecție copii foarte tineri.

Din epoca lui Iustinian curatela minorului pe lângă caracterul permanent pe care îl avea, tinde a fi asimilată cu tutela ajungându-se la un moment dat ca cele două instituții să se contopească, curatorii având poziție juridică similară cu a tutorilor în ce privesc sarcinile, răspunderea lor, modul cum puteau fi îndepărtați precum și drepturile ori îndatoririle care le

Reveneau.

Cazurile când trebuie instituită curatela sunt diverse. Principalele curatele pe care le întâlnim la romani sunt curatela nebunului, a prodigului (risipitorului) și a minorului de 25 de ani.

În afară de cazurile de curatelă arătate, au fost cunoscute în dreptul roman și altele mai puțin însemnate.

Curatela nebunului a fost reglementată prin Legea celor XII table alături de curatela prodigului (risipitorului) fiind exercitată de agnați sau gentili cu grad apropiat de rudenie. Legea celor XII table prevede că nebununul furios (furiosus) dacă nu are tutore, se va exercita asupra lui puterea agnaților sau gentililor. Potrivit concepției legii, nebunul furiosus era incapabil numai pe durata cât avea loc accesul de nebunie. În intervalul de luciditate nebunul era considerat capabil. Pentru că mai erau și alte categorii de persoane care nu erau sănătoși la minte cum ar fi, dezechilibratul mental (insanus) la care legea nu făcea nici o referire, pretorul modifică vechea concepție lărgind protecția persoanelor nesănătoase la minte. Treptat, protecția se extinde la toate formele de nebunie (furiosus și demens).

La vechea curatelă a agnaților și gentililor se adaugă curatela testamentară. În cazul lipsei testamentului, pretorul numește un curator dativ (dat de pretor).

Obligațiile și răspunderile curatorului sunt similare cu cele pe care le are tutorul. Chiar dacă legea se referă expres numai la pecunia, s-a admis ulterior că instituirea curatelei avea în vedere întreaga avere a incapabilului.

Curatorul avea obligația să se îngrijească atât de persoana nebunului dar și de averea lui. Modul de administrare a averii nebunului era negotiorum gestio ( gestiunea de afaceri).

Prodigul este omul cheltuitor care merge la ruină sigură fără nici o rațiune, de aceea era asimilat cu persoana lipsită de discernământ. Legea celor XII table se ocupă numai de prodigii cheltuitori ai averilor dobândite prin moștenire de la tată sau de la bunici (bona paterna aviitaque). Pretorul intervine și dă hotărâre de interdicție pentru operațiunile de comerț făcute de prodig.

În locul său, operațiunile respective revin curatorului. Mai târziu, prodigul este ocrotit împotriva oricărui act de risipă din partea sa, indiferent de originea bunurilor ori de actele pe care le exercită. Rațiunea măsurii are la bază interesele personale ale prodigului. Pentru a apăra interesele familiei agnate, risipitorul era pus sub curatela legitimă a agnaților iar în lipsa acestora, era pus sub curatela gentililor.

În epoca clasică curatorul administrează averea prodigului prin negotiarum gestio. Această măsură se transformă din putere în instituție de protecție. Inițial, incapacitatea risipitorului era absolută nefiindu-i îngăduit să încheie nici un act, fiind asimilat din punct de vedere juridic cu nebunul.

După reforma fraților Grachi (secolul I î. Hr.), pretorul modifică curatela prodigului lărgind cazurile când poate să intervină, fiind asimilat cu impuberul infantia major. În acest mod s-a permis prodigului să încheie acte prin care își îmbunătățește starea socială nu și acte prin care condiția sa devine mai grea. Pe această cale se urmărește protecția prodigului care nu a dobândit averea legitimă și pe cel care a dobândit-o prin testament, în același timp este protejeat și prodigul fără copii.

Întrucât incapacitatea nebunului nu se identifică cu incapacitatea prodigului (prima fiind naturală și totală iar cea de-a doua este parțială și judiciară), hotărârea judecătorească prin care intervine, trebuie să arate de când începe și când se termină incapacitatea prodigului.

Tinerii peste vârsta de 14 ani au dreptul să încheie orice acte juridice. Din lipsă de experiență sunt vulnerabili la manoperele frauduloase ale altora, ușor puteau fi lezați în operațiunile pe care le încheie. Măsurile nu au întârziat să apară; pretorul prin Lex Plaetoria (Laetoria) caută să protejeze minorii stabilind o amendă (circumventio) în sarcina celor care îi înșelau, totodată dă dreptul minorului să ceară magistratului să le numească un curator (redditis causis). Legea nu dădea posibilitatea anulării actului dar acordă minorului acțiune în restituire (restitutio in integrum).

Această acțiune o putea folosi chiar dacă nu era înșelat de partenerul de afaceri dar se înșelase singur prin lipsa de prevedere a consecințelor actului pe care îl încheie. Acțiunea putea să fie intentată de oricine fiind denumită juridicum publicum.

Ulterior pretorul completează protecția minorului prin noi mijloace. În aceste împrejurări minorul care a înstrăinat sau a renunțat la un drept fără consimțământul curatorului său, poate cere anularea actului chiar dacă a fost încheiat loial, nefiind lezat în drepturile sale.

Restitutio in integrum devine o adevărată garanție chiar împotriva neglijenței sau imprudenței curatorului, dacă facilitează încheierea contractelor prejudiciind interesele minorilor. Printr-o extensiune cu totul naturală restitutio in integrum a fost aplicată și impuberilor cu scopul de a le permite să înlăture consecințele prejudiciabile intereselor lor prin acte încheiate de tutori.

Tutorul și curatorul, cu prilejul numirii în funcțiune erau datori să promită că își vor îndeplini în bune condiții sarcinile ce le revin pe toată durata în care își desfășoară activitatea. Ei urmează să administreze în cele mai bune condiții averea celui aflat sub tutelă sau sub curatelă (rem pupili vel adolescentis salvam fore).

Pe lângă sarcinile la care se obligau, celor doi erau nevoiți să aducă câte un fideiusur care să garanteze (satisdatio) îndeplinirea promisiunilor luate la preluarea tutelei sau a curatelei. Garanția purta numele de satisdatio deoarece cu ajutorul ei interesele celui aflat sub curatelă sau tutelă erau îndestulate (satis dat – în destul).

Dacă tutorul sau curatorul refuză satisdatio, pretorul dă posibilitatea celui aflat sub tutelă sau curatelă să fie trimis direct în posesia bunurilor tutorului sau a curatorului, după caz, având în acest fel, pe de o parte, un gaj asupra bunurilor tutorului sau curatorului dar, pe de altă parte, era un mijloc de constrângere pentru aceștia din urmă să acorde satisdațiune.

Capitolul III – Probleme de procedură romană

3.1 Procedura legisacțiunilor

3.1.1 Definiția și evoluția procedurii civile romane

În perioada primitivă, când legile scrise erau inexistente, iar dreptatea nu se solicita ci se lua, dreptul forței curma orice diferend. Cel care își vede propriile interese lezate, avea dreptul să apeleze la forță pentru răzbunare. Justiția privată avea forme dintre cele mai variate și violente. Așadar, jusiția privată consă la vremea respectivă în obținerea pretențiilor de către cel ce se consideră lezat prin mijloace personale. Prin urmare, justiția privată primește un aspect agresiv când cel care se pretinde lezat ia inițiativa cu scopul de a redobândi bunul din mâinile altuia și un aspect defensiv atunci când cineva se apără contra pretențiilor invocate de altul împotriva sa.

După formarea și consolidarea statului sclavagist roman au început să apară reguli obligatorii pentru toți membrii. Aceste reguli erau impuse prin forța de constrângere a statului. Evident, la început regulile statale de „împărțire a dreptății” se împleteau vechile reguli primitive care, treptat, de-a lungul timpului, își pierd din eficacitate și importanță în detrimentul regulilor stabilite de stat. Oricum am privi lucrurile, evoluția procedurii de judecată a fost extrem de complexă cu implicații directe asupra instituțiilor de drept material.

O dată cu evoluția societății sclavagiste romane, legea își pierde din caracterul ei absolut, imuabil, indiscutabil și indestructibil, devenid dintr-o tradiție sfântă (mos) într-un simplu text (lex), care poate fi supus schimbării.

Dreptul roman cunoaște trei tipuri de procese: procesul public (procesul penal) procesul privat și procesul administrativ. Noi discutăm numai despre mijloacele de realizare ale dreptului privat, cunoscute în terminologia modernă sub denumirea de proces civil.

Primul sistem procedural este cunoscut sub denumirea de procedura legisacțiunilor. Acest sistem este cel mai vechi cunoscut la Roma. În conformitate cu procedura acțiunilor legii (legisacțiuni), persoanele pot să-și valorifice drepturile prin utilizarea unuia din cele cinci procedee stabilite de lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio și pignoris capio. Din cele cinci procedee trei erau legisacțiuni de judecată (sacramentum, iudicis, postulatio și condictio), urmând a se recurge la ele doar dacă se urmărea recunoașterea unui drept pe cale judiciară.

Un prim aspect al procedurii de judecată din perioada veche a dreptului roman constă în simplitate alături de caracterul rigid, formalist și sacru, trăsături care au dominat procedura de judecată o lungă perioadă de timp.

După o perioadă, vechea procedură de judecată a legisactiunilor nu mai corespunde nevoilor social-economice din societatea romană devenind o frână în viața economică prin îngrădirea tranzacțiilor comerciale aflate în ascensiune. În locul vechii proceduri apare alta nouă în care vechile forme rigide sunt înlocuite prin altele corespunzătoare epocii. Este vorba despre așa-numita procedură formulară.

Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia (149-126 î.Hr.) și prin legea Iulia Judiciaria (17 î. Hr). Noua procedură tinde la înlocuirea vechilor formule ale legisacțiunilor ca urmare a laicizării anumitor instituții ale dreptului. De acum procesul se desfășoară pe baza unei formule constând în expunerea succintă, în scris, a litigiului iar magistratul o înmâna părților pentru a o prezenta judecătorului.

Legea Aebutia nu a interzis ca în paralel cu procedura formulară să dăinuie și procedura legisacțiunilor. În schimb legea Iulia Judiciaria a abolit definitiv existența legisactiunilor în afară de câteva cazuri excepționale.

În sfârțit, al treilea sistem procedural cunoscut în dreptul roman consolidat în perioada postclasică este procedura extraordinară. Ea a existat sub formă embrionară încă din perioada anterioară. Începuturile acestui sistem se regăsesc în faptul că magistratul avea dreptul să judece procesul de la început până în final fără a-l mai trimite judecătorului. Prin procedura extraordinară dispar cele două faze din procedurile anterioare: in iure și in iudicio.

3.1.2 Caracterele procedurii legisacțiunilor

Prin procedura legisacțiunilor (legis actiones) nu se înțelege o simplă acțiune acordată de lege ci o adevărată procedură de judecată, o solemnitate impusă părților care se adresau autorităților în vederea rezolvării litigiului. Este cea mai veche procedură de judecată cunoscută în dreptul roman. Denumirea sugerează faptul că acțiunile, ca mijloace de valorificare a drepturilor subiective, își găsesc izvorul în lege. Într-adevăr, procedura în discuție a fost reglementată de lege, mai cu seamă de legea celor XII table de aici decurge caracterul legal al procedurii legisacțiunilor.

La început toate drepturile se valorificau și se executau prin una din cele cinci acțiuni: (sacramentum – jurământ; iudicis postulatio – cererea de judecător; condictio – chemarea la judecată; manus iniectio – aplicarea mâinii și pignoris capio – luarea de gaj).

Primele trei erau legisacțiuni cu privire la judecată, iar ultimile două se referă la punerea în executare a drepturilor recunoscute prin judecată sau prin lege.

Procedura legisacțiunilor se caracterizează prin următoarele trăsături comune: caracterul lor judiciar, legal, formalist și secret.

1. Caracterul judiciar este dat de faptul că părțile litigante urmau a fi prezente în fața magistratului în mod obligatoriu în afară de pignoris capio când prezența nu era obligatorie. În fața magistratului, părțile prezente trebuiau să pronunțe anumiți termeni solemni însoțite de gesturi rituale.

Rolul magistratului este de asistent la ceremonie și de garant că părțile respectă întocmai solemnitățile fără a dirija ori sprijini vreuna din părți. Termenii solemni pronunțați de părți în fața magistratului purtau denumirea de formulele legisacțiunilor.

2. Caracterul legal al legisacțiunilor este dat din împrejurarea că acțiunile aveau la bază legea și erau redactate în termenii legilor. De aici decurge necesitatea prin care părțile erau obligate să folosească, în vederea valorificării drepturilor lor, termenii stabiliți de lege.

3. Caracterul formalist este impus prin respectarea de către părți a tuturor solemnităților drept o cerință deosebit de riguroasă. Ceremonia și ritualurile specifice fiecărei acțiuni urmau a fi îndeplinite întocmai, fără greșeală. Orice abatere de la regulile stabilite se sancționa cu pierderea procesului.

4. Caracterul secret este consecința lipsei de publicitate al formulelor solemne la care urmau să recurgă părțile din proces. Termenii solemni erau monopolul exclusiv al pontifilor, în conformitate cu legea și ritualurile vremii fără ca publicul larg să aibe cunoștință destre ei. Cel care intenționa să apeleze la justiție, mai întâi trebuia să apeleze la pontifi pentru a afla formulele solemne specifice procesului pe care intenționează să îl declanșeze, precum și zilele faste când se putea judeca litigiul.

Procedura legisacțiunilor se derulează în două faze: prima fază are loc în fața magistratului (in iure), iar a doua fază în fața judecătorului (in iudicio). Fazele pe care părțile urmau să le parcurgă, nu constituiau două instanțe în judecarea procesului, în realitate este vorba despre două etape ale aceluiași proces.

3.1.3 Desfășurarea procesului

Din momentul în care s-a consumat faza in iure, procesul trece într-o nouă fază cunoscută sub denumirea de in iudicio. De la magistrat, părțile se înfățișau în fața judecătorului unde urma să își expună pe scurt pricina, indicând susținerile din faza anterioară (in iure). Aici formalisumul rigid și sancționator din faza anterioară lipsește. Ambele părți au dreptul ca în fața judecătorului să utilizeze termeni obișnuiți, fără formule solemne.

Judecătorul era o persoană particulară aleasă de părți și confirmată de magistrat. La început, judecătorii erau aleși din rândurile senatorilor, ulterior s-a admis și alte persoane cu stare materială și reprezențanți ai mordinului ecvenstru. În vederea alegerii judecătorului, reclamantul propunea pârâtului o persoană care să judece, la care pârâtul putea să achieseze ori să refuze. Pentru a evita ca pârâtul să refuze mereu judecătorul propus tergiversând procesul, judecătorul era tras la sorți.

Judecata avea loc în public, de regulă în forum sau în comitium în prezența judecătorului unde părțile își dezvoltă pretențiile, pot să producă dovezi și să recurgă la bunele oficii ale unui avocat.

Are loc dezbaterea procesului în deplină libertate. Dacă părțile erau prezente, iar dezbaterile nu se finalizau până la apusul soarelui, procesul se amâna pentru o altă dată. Erau admise și alte motive de amânare a procesului (diffuso diei), dacă situația de fapt impune aceasta ( caz de boală gravă, moarte etc).

Înainte de a da hotărârea, judecătorul se consulta cu jurisconsulții din consiliul său. Regula are ca scop de a nu lăsa la arbitrariul judecătorului posibilitatea de a hotărî într-un caz sau altul fără să cunoască datele concrete ale cazului ori să le interpreteze greșit din punct de vedere al legii.

Ascultând părțile, pledoariile avocaților și apreciind probele în cauză, procesul se termină prin rostirea de judecător a sentinței (sententia) în raport de convingerile sale intime (după cum el consideră că este drept – sentire). Șentința se pronunță întodeauna în ultima zi a judecății.

Dacă în faza in iure părțile au jurat, în faza in iudicio judecătorul are dreptul să stabilească care dintre părți a spus adevărul și care a jurat strâmb.

Pe această cale judecătorul, implicit se pronunță asupra fondului dând câștig de cauză părții al cărei jurământ sau prinsoare, după caz, îl consideră just.

Manus iniectio. Este prima și cea mai veche legisacțiune de executare. Expresia manus iniectio desemnează punerea mâinii pe corpul debitorului pentru a-l aduce în fața magistratului și a-l închide în închisoarea domestică, a-l ucide sau vinde ca sclav, dacă debitorul nu achită datoria.

Dacă debitorul prezintă un vindex ce afirmă solemn folosind gesturi rituale: „răspund eu pentru debitor că nu datorează nimic”, intervenția lui eliberează complet debitorul față de creditor dar leagă pe vindex de creditor care devine de acum obligat în locul debitorului. Procesul se rejudecă, de această dată între creditor și vindex, dacă vinedx pierde procesul va fi obligat să plătească în locul debitorului de două ori valoarea sumei ce o avea de plătit debitorul.

Această legisacțiune nu se putea intenta decât în temeiul unei hotărâri judecătorești.

Manus injectio se prezintă sub trei forme:

-Manus injectio judicati, se aplică pentru asigurarea executării sentinței. Este necesar ca să fi existat în prealabil un proces finalizat printr-o sentință în temeiul căreia reclamantul a obținut dreptul asupra unei creanțe împotriva debitorului;

-Manus injectio pro judicato, se aplică împotriva datornicului ca și cum ar fi fost judecat pentru suma solicitată de creditor;

-Manus injectio pura, își găsește aplicarea în cazuri speciale introduse prin legile Marcia și Furia testamentaria permițând pârâtului să fie propriul său vindex. Manus iniectio pura s-a aplicat pentru restituirea dobânzilor cămătărești ușurând situația debitorilor;

Distincția dintre cele trei are importanță pentru că numai în caz de manus injectio judicati debitorul nu se putea apăra singur.

Pignoris capio. După cum indică denumirea (pignus = gaj, capere = a lua), pignoris capio constă în luarea unui bun al debitorului în gaj de creditor pe care îl păstra până debitorul își plătea datoria. Este a doua legisacțiune de executare chiar dacă îi lipsește caracterul judiciar, însă izvorul ei este cutuma sau legea.

Caracterul extrajudiciar rezultă din faptul că pignoris capio avea loc fără prezența magistratului sau a judecătorului. În esență, pignoris capio este o formă a sechestrului privat făcut de creditor asupra bunurilor debitorului cu scopul de a obține de la acesta executarea obligației.

Luarea bunului ca amanet, prezintă anumite particularități: măsura putea fi făcută numai în afara zilelor de judecată permise; nu se impune prezența părții interesate și nici a magistratului. Sub aceste aspecte instituția prezintă reminescențe ale justiției primitive. Rațiunea menținerii legisacțiunii pignoris capio își găsește fundamentul în supraviețuirea unei popriri extrajudiciare.

Soldaților cărora nu li se achita banii de soldă (aes militiae), banii pentru întreținerea calului (aes equestre) sau bani pentru nutrețul animalelor (aes hirdinarium), au dreptul să ia bunuri în gaj de la persoanele obligate să suporte asemenea cheltuieli.

Prin legea Censoria, publicanii însărcinați cu strângerea dărilor statul roman le acordă dreptul de a lua în gaj diferite bunuri de la persoanele care nu plăteau impozitele.

Cel care vindea pe credit animale pentru sacrificul zeilor, avea dreptul să recurgă la pignoris capio în averea cumpărătorului dacă nu i se achita prețul.

Pignoris capio se înscrie prin procedura de executare a legisacțiunilor dat fiind faptul că nu implică o libertate totală, părțile fiind obligate să rostească anumite formule prestabilite din care să rezulte raportul juridic inițial pe baza căruia creditorul își întemeiază pretenția. În lipsa formulelor, actul creditorului poate fi luat drept ingerință în averea debitorului împotriva căruia se poate opune violența.

3.2 Procedura formulară

3.2.1 Apariția procedurii formulare

Gaius ne spune că la un moment dat legisacțiunile au devenit odioase pentru romani din cauza caracterului lor formalist. Solemnitățile deosebit de greoaie impuse prin legisacțiunii, precum și sancțiunile deosebit de drastice în caz de neîndeplinire sau greșeală, nu mai corespund realităților vremii după șase secole de aplicare. Prin intermediul acțiunilor legii patricienii exploatau plebea. Categoria plebeilor nu se putea judeca fără sprijinul jurisconsultului, iar aceștia în cea mai mare parte erau patricieni a căror interes de cele mai multe ori era potrivnic plebeilor.

La cele menționate se poate adăuga greutățile tot mai mari pe care le întâmpină debitorii în găsirea unor garanți care să le stea alături când încheie diferite acte juridice.

Prin legea Aebutia s-a creat prima breșă în vechiul sistem procedural. Această lege nu a înlocuit vechea procedură ci, în paralel, a introdus o procedură nouă, procedura formulară, lăsând părților posibilitatea de a alege în caz de proces una din ele.

Originea formulei este controversată, cu certitudine însă după șase secole de aplicare procedura legisacțiunilor intră în declin. Ea nu mai corespunde cu necesitățile vieții, mai ales că aplicarea ei are loc doar între cetățeni romani. Spiritul liber al poporului roman, nu a acceptat încontinuare formalismul exagerat și caracterul rigid al acțiunilor legii.

Opinia cea mai plauzibilă este aceea prin care sistemul formular de aplicare a dreptului își are originea în organizarea de pretorul peregrin a proceselor dintre cetățenii romani și străini. Străinii nu puteau folosi procedura legisacțiunilor fiind rezervate exclusiv cetățenilor romani. În continuare, și tot timpul, pretorul roman cu o finețe juridică neegalată încă și cu o artă admirabilă, a reușit să extragă din câteva reguli insuficiente și rudimentare cuprinse în legea celor XII table, cele mai corecte și variate soluții practice dând satisfacție echității.

Totuși, pretorul nu a putut asigura vechilor texte vitalitatea pierdută și nici nu le-a putut adapta definitiv noilor cerințe ale vieții sociale. A intervenit legiuitorul prin reforme directe privind procedura de judecată. În acest context apar legea Aebutia și ulterior cele două legi Iuliae dând o nouă posibilitate părților de a se judeca.

3.2.2 Rolul și structura formulei

Noua procedură de judecată cuprinde două etape distincte: o etapă în prezența magistratului (in iure) și a doua etapă în prezența judecătorului (in iudicio).

Ceea ce deosebește procedura formulară de cea a legisacțiunilor rezultă din două principii noi: apariția și redactarea formulei și lipsa actelor simbolice, sacramentale rostite fără greșeală. Fiind o inovație în domeniu, principala particularitate constă în rolul magistratului care de acum nu mai avea rol mecanic ci creator. El poate crea acțiuni noi, acțiuni pretoriene. În fața magistratului, părțile își expun pretențiile așa cum vor, solemnitățile

procedurale prevăzute sub pedeapsa nulități din procedura anterioară lipsesc. Cele mai neânsemnate erori comise în pronunțarea cuvintelor nu mai prezintă importanță ca în vechea procedură.

Caracteristic noii procedurii este și faptul că acțiunile au o formulă publicată pe albumul magistratului, iar persoana care dorește să se judece își alege acțiunea din cele afișate pe album. Magistratul, ascultînd părțile, acordă acțiunea sau o refuză (denegat actionem). Dacă acordă acțiunea, magistratul redactează cu consensul părților un înscris numit formulă și îl adresează judecătorului. La rândul său, judecătorul primid înscrisul trebuie să țină seama la darea sentinței de cele consemnate de magistrat.

Dacă în albumul magistratului nu există o acțiune potrivită pentru pretenția solicitată, reclamantul nu poate începe procesul însă are posibilitatea de a cere magistratului o acțiune nouă cu o formulă pe care chiar el o propune. Acest tip de acțiuni admise de magistrat, poartă

denumirea de acțiuni in factum sau utile spre deosebire de cele aflate în album care sunt acțiuni in ius. Caracterul novator al procedurii formulare se regăsește și prin relativa ei suplețe, prin posibilitatea neângrădită a magistratului de a găsi soluții echitabile în raporturile juridice nemaiântîlnite până atunci.

Pe de altă parte, procedura formulară înlocuiește într-o mare măsură vechile canoane religioase prin înscrisuri, părțile își expun în mod liber pretențiile, după care magistratul redactează înscrisul către judecător în termeni imperativi arătând ce trebuie să facă în procedul respectiv.

Procedura formulară rămâne într-o oarecare măsură tributară formalismului, dacă luăm în calcul faptul că judecătorul are puteri precizate și limitate prin formulă. Dreptul său de apreciere se mărginește la consemnările făcute de magistrat în formulă.

3.2.3 Desfășurarea procesului în sistemul procedurii formulare

Pentru a se începe procesul, părțile trebuie să se prezinte mai întâi în fața magistratului. Citarea la proces a pârâtului, se realiza prin aceleași procedee cunoscute din procedura legisacțiunilor dar mai perfecționate.

Pârâtul urma să se prezinte la tribunalul pretorului (in ius vocatio) împreună cu reclamantul. Citarea poate să aibă loc și pe bază de acord între părți însoțită de o cauțiune din partea pârîtului drept garanție că va veni la judecată în ziua fixată (vadimonium). De asemenea, pârîtul poate să prezinte un garant (vindex) care să asigure prezența lui la data fixată în fața magistratului. Lipsa pârîtului de a proces era sancționată de magistrat cu acțiune în plata unei amenzi în favoarea reclamantului. Dacă pârâtul se ascunde, reclamantul este îndreptățit de magistrat să-i vândă bunurile.

O dată cu citarea pârîtului prin somație publică de a compara în justiție, reclamantul trebuie să adauge denumirea acțiunii (edicto actionis) precum și probele pe care își propune să le prezinte (editio instrumentarum).

Magistratul primind plângerea, o examinează în conținutul ei juridic. Părțile își expun pretențiile în termeni obișnuiți, arătând fiecare probele pe care își sprijină afirmațiile. Mai concret, după cum găsea plângerea admisibilă sau nu, în raport de probe, pretorul dădea reclamantului formula acțiunii sau i-o refuza.

Se admite ca reclamantul să solicite pârâtului jurământ pentru a întări afirmațiile. Pârâtul putea jura sau nu că datorează reclamantului cele pretinse de acesta. Recunoașterile pârâtului prin jurământ atrăgeau obligarea sa de a achita datoria, la fel se întâmplă dacă pârîtul refuză să depună jurământ. Pârâtul avea dreptul să întoarcă jurământul reclamantului cerând

acestuia să jure la rândul lui dacă datoria există sau nu. Dacă pârîtul era de acord cu pretențiile reclamantului, procesul se încheie în această fază, fără formulă, fiind considerat iudicatus.

Nu se acordă formulă de către magistrat nici atunci când faptele expuse de reclamant nu corespund nici unei acțiuni cuprinsă în edict, și nici unei formule a unei acțiuni civile, sau dacă nu se putea determinata redactarea unei noi formule. La fel se întâmplă dacă pârîtul invocă în fața magistratului o exceptie ce nu comportă nici un fel de îndoială, ori pârâtul refuză să se prezinte în fața magistratului sau se prezintă și nu se apără (uti oportet).

Din cele examinate anterior, rezultă că partea cea mai importantă, caracteristică și dominantă în această procedură este formula căreia i se mai spunea și actio sau iudicium. Pentru redactarea formulei magistrații consultau pe cei mai de seamă jurisconsulți.

Chiar dacă există o diveristate de formule în raport de pretențiile solicitate, în esență, orice formulă, cuprinde două părți și anume: părți principale (partes formulae) și părți accesorii (adjectiones). Înainte de toate însă formula cuprinde numirea judecătorului sau a judecătorilor multipli, după caz, care urmează să judece procesul.

Termenii formulei erau întrebuințați la viitor și la persoana a treia, reclamantul purta numele convențional de Aulus Agerius, iar pârîtul se numea convențional Numerius Negidius, denumiri plăsmuite după rolul pe care îl juca fiecare din împricinați în proces.

Părțile principale pe care le conține formula sunt următoarele: intentio, condemnatio, demonstratio și adiudicatio. Sunt considerate părți principale nu pentru că trebuia să existe în fiecare formulă, ci pentru că erau condiții obligatorii a însăși existenței formulei.

Părțile accesorii sau secundare sunt: prescripio și exceptio. Lor li se mai adaugă uneori duplici sau replici ale părților pe durata derulării procesului. Praescriptio și exceptio sunt considerate părți accesorii ale formulei pentru că existența lor nu este obligatorie, putând fi introduce sau nu după cum solicitau părțile.

3.2.4 Acțiuni

Prin acțiune (actio) se înțelege mijlocul procedural pe care dreptul îl pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.

Drepturile în perioada romană nu puteau fi ocrotite dacă nu existau acțiuni care să le ocrotească. Dacă în cadrul vechii proceduri a acțiunilor legii sunt doar câteva acțiuni ce se aplicau la cazurile pentru care au fost create, o dată cu apariția procedurii formulare numărul acțiunilor s-a extins considerabil. Într-adevăr, edictul pretorului cuprindea atât acțiunile cât și

formulele lor corespunzătoare prin intermediul cărora erau valorificate pe cale judecătorescă drepturile părților. Din această cauză s-a spus că dreptul roman este un drept al acțiunilor. Dintre numeroasele și variatele clasificări ale acțiunilor din dreptul roman, câteva s-au consacrat și au devenit tradiționale până în zilele noastre.

În dreptul roman, acțiunile erau foarte numeroase din care cauză și clasificarea lor a devenit variată, având la bază mai multe criterii. Fără să epuizăm arsenalul acțiunilor cunoscute în dreptul roman, exemplificăm prin câteva acțiuni mai importante, unele păstrându-și semnificația și astăzi.

Într-o primă clasificare întâlnim:

Acțiunile civile sunt create de dreptul civil. Judecătorul dă câștig de cauză numai dacă pretențiile arătate în intentio sunt adevărate fiind bazate pe normele dreptului civil (intentio in ius concepta). În cadrul acțiunilor civile, se regăsesc reminescențe ale vechii proceduri a legisacțiunii. Cu prilejul redactării formulei magistratul se ghida după termenii folosiți în cadrul legisacțiunilor.

Acțiunile pretoriene (honorarii) sunt create de pretor și își trag originea din jurisdicția proprie a magistratului (imperium). În cadrul acestor acțiuni intențio se baza numai pe elemente in factum nu pe reguli de drept civil (in ius) pentru că problema pusă în fața judecătorului era una de fapt nu de drept. Prin acțiunile pretoriene in factum pretorul ocrotea un raport juridic nou.

Până în zilele noastre această clasificare următoare este cea mai importantă. Ea se regăsește în legea celor XII table. Gaius și Iustinian consideră că este principala diviziune a acțiunilor, îi acordă atenția cuvenită. Clasificarea aceasta se bazează pe faptul că nu se sprijină pe particularitățile tehnice ale procedurii civile romane ci pe fondul însuși al dreptului.

Acțiunile reale (in rem) urmăresc să ocrotească drepturi reale, acelela în temeiul cărora titularii își pot exercita direct, fără concursul altor persoane, prerogativele asupra lucrului. Prin acțiunile reale este ocrotit dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui lucru. Drepturile reale fiind drepturi absolute, opozabile tuturor, titularul își poate valorfica dreptul său împotriva oricărei persoane care îl încalcă.

Acțiunile reale nu cuprind în formulă numele pârîtului pe considerentul că fiind vorba de un drept real, opozabil tuturor, oricine poate să figureze în calitate de pârît în proces.

Acțiunile personale (in personam) rezultă din neîndeplinirea unei obligații ce-i dă dreptul creditorului să urmărească debitorul care nu și-a achitat datoria. Raportul care se stabilește în cazul acțiunilor personale este concret, determinat, având un număr limitat de persoane; creditorul se îndreaptă cu acțiune contra debitorului pentru satisfacerea creanței sale.

Spre deosebire de categoria acțiunilor reale, în cazul acțiunilor personale numele debitorului trebuie să figureze înscris în formulă.

Acțiuni private (actionis privatae) sunt acțiunile obișnuite, prin ele se urmărește ocrotirea intereselor particularilor, putând fi intentate numai de către persoanele ale căror interese erau recunoscute.

Acțiuni populare (actiones populares). Spre deosebire de acțiunile private, acțiunile populare urmăresc ocrotirea unui interes general. De aici consecința: acțiunile populare pot fi la îndemâna oricărui cetățean (quivis e populo) cu scopul de a ocroti un interes comun și general, atunci când s-au încălcat dispoziții legale.

În cazul acțiunilor penale (actiones penales), pârîtul era condamnat la plata unei sume de bani cu titlu de amendă. Dimpotrivă, atunci când vorbim de acțiunile persecutorii (rei persecutoriae), nu se urmărea prin intermediul ei condamnarea pârîtului la plata unei amenzi bănești față de reclamant, se tinde ca pârîtul să restituie bunul reclamantului sau să repare prejudiciului cauzat.

Acțiunile mixte sunt cele care permit reclamantului să solicite și să obțină atât plata despăgubirilor dar și amenda, împotriva pârâtului.

Acțiunile de drept strict (actiones stricti iuris) sunt acelea unde puterea de apreciere a judecătorului este limitată. În cazul lor judecătorul poate ține cont numai de litera actului prin care părțile au stabilit înțelegerea, fără să determine voința internă a fiecărei părți la formarea actului. Rolul limitat pe care judecătorul îl are în cadrul acestor acțiuni se explică prin formalismul rigid de care trebuia să țină seama, fără posibilitatea de interpretare.

Acțiunile de bună-credință (actiones bonae fidei) dau dreptul judecătorului să aprecieze mai liber actul părților urmărind să stabilească voința lor reală. Pentru aceasta judecătorul avea dreptul să treacă dincolo de litera actului, în schimb este obligat să țină seama de toate obiecțiile părților și de echitate.

În cadrul acțiunilor directe sunt incluse acelea care au fost create direct, cu scopul rezolvării anumitor cazuri concrete de speță.

Acțiunile utile sunt cele care au fost extinde de la anumite cazuri concrete la alte cazuri similare lor. Trebuie precizat că orice acțiune directă putea să devină utilă dacă în formulă a fost introdusă o ficțiune. De pildă, moștenitorul pretorian poate să dobândească moștenirea pe cale civilă, dacă în formulă a fost introdusă ficțiunea că are calitatea de moștenitor civil.

Sunt cunoscute în dreptul roman sub denumirea de (iudiciaria arbitraria) datorită faptului că au în conținutul lor o clauză arbitrară (nisi arbitrio tuo restituetur). Acțiunile arbitrarii au fost create de pretor.

Acțiunile prejudiciale sunt creația pretorului cu scopul de a elucida o anumită problemă care urmează să fie dedusă judecății. Problema de lămurit poate fi cu caracter patrimonial sau de stare civilă a unei persoane. Prin scopul lor, acțiunile prejudiciale tind să lămurească anumite aspecte în perspectiva unui viitor proces.

3.2.5 Efectele sentinței

O dată cu pronunțarea sentinței, misiunea judecătorul se încheie, hotărârea pe care a dat-o (sententia), fiind actul final și cel mai impotant al judecății. De acum, asemănător ca după litis contestatio, o nouă situație juridică se crează părților. Ceea ce se dobândește de acum în bine sau în rău de o parte sau de alta este definitiv stabilit

Încă din acele vremuri a existat un interes superior prin care hotărârea judecătorească care a pus capăt litigiului dintre părți să beneficieze de prezumția de adevăr. Hotărârea pronunțată între părți era considerată ca expresie a adevărului, iar o reluare a procesului între aceleași părți și pentru aceeași chestiune nu mai era îngăduită (res judiciata pro veritate

accipitur – lucrul judecat se consideră ca adevăr ).

La romani efectul prezumției de adevăr rezultă din două principii: mai întâi este vorba de litis contestatio care reprezenta un adevărat obstacol de a se pune în discuție din nou același drept tranșat anterior definitiv. Apoi este vorba despre principiul stabilit prin formula bis de eadem re ne sit actio (să nu existe acțiune de două ori cu privire la același drept), prin care nu era permis să se introducă a doua oară o acțiune între aceleași părți cu privire la același lucru.

Totuși, autoritatea de lucru judecat se aplica față de reclamant nu și față de pârât pentru că el nu și-a dedus anterior nici un drept în instanță. Prin urmare, pârîtului nu i se poate opune regula bis de eadem re ne sit actio pentru că nu a pierdut prin litis contestatio nici un drept, el având posibilitatea să reia din nou procesul. Dacă pârîtul a pierdut primul proces dar și al doilea pe care l-a promovat el în calitate de reclamant, va fi condamnat la dublu.

În perioada clasică, pentru a se da eficientă principiului bis de eadem re ne sit acțio, pretorul la cererea reclamantului introduce în formulă excepția lucrului judecat (exceptio rei judiciatate) dacă pârîtul reia procesul.

Judecătorul văzând cele consemnate în formulă de pretor, respinge pretenția pârîtului în virtutatea regulei res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se consideră adevărat). Pentru existența autorității lucrului judecat era necesare următoarele condiții: să existe identitate de obiect și identitate de persoane între cele două procese.

Principiul bis de eadem re ne sit actio nu mai are eficacitate în anumite cazuri pentru că nu poate să stopeze întotdeauna ca litigiu să fie pus din nou în discuție.

3.3 Procedura extraordinară

Fără îndoială că șeful statului din perioada imperială a fost unul dintre principalii factori în ce privește introducerea procedurii extraordinare. Din primii ani ai imperiului, textele arată că împăratul judeca atât afacerile civile dar și cele criminale pe cale de cognitio extraordinaria atât în primă instanță cât și în apel. Soluțiile pronunțate de împărat iau caracterul de cognitia extraordinaria și diferă întru totul de judecățile ordo judiciorum datorită faptului că împăratul la vremea respectivă avea libertatea deplină de a judeca, nefiind obligat să se conformeze vechilor dispoziții tradiționale.

Chiar din perioada de început a principatului, împăratul soluționa adeseori diferende dintre particulari dacă era rugat să intervină în judecată printr-o suplicațio a uneia dintre părți. De asemenea împăratul mai intervine în afacerile civile dacă magistratul investit cu soluționarea cauzei îl consulta în ce privește soluția care urma să fie pronunțată în apel. Dar în loc să intervină direct, împăratul mai putea, în primă instanță, să arate printr-un rescript calea pe care magistratul trebuie să o urmeze.

Noua procedură (extra ordinem) inițial apare sporadic dar cu cât împăratul acapara puteri tot mai întinse, imperiul devine o monarhie absolută, se tinde la desfințarea vechilor instituții juridice din vremea principatului. Judecătorul nu mai poate fi un simplu particular, el tinde să devină un funcționar de stat supus controlului împăratului. Noua procedură care apare, prin caracterul ei de excepție, oficial și etatizat, a fost denumită extraordinară.

În virtutea lui imperium, funcționarii imperiali ori împăratul încep să judece procesele fără a le mai trece prin cele două faze (in iure și in iudicio) cunoscute din procedurile anterioare. Autoritatea imperială fiind supremă în stat, hotărârea pronunțată de împărat în primă instanță sau în apel, este definitivă și nu admite recurs. Consecințele judecății imperiale nu pot fi înlăturate decât prin restitutio in integrum care poate să intervină numai dacă împăratul dispune.

Trebuie menționat totuși faptul că în judecata litigiilor în primă instanță împăratul intervine foarte rar. De regulă, rolul său primordial în judecată intervine în apel. Din perioada monarhiei absolute au loc schimbări și cu privire asupra rolului împăratului în judecata proceselor aflate în apel. Jurisdicția personală a împăratului s-a exercitat până în secolul III d.

Ch., când împărații încep să judece prin delegații lor fără nici o concureță. Împărații judecau de regulă, în public, mai târziu se obișnuiește ca judecata să aibe loc în auditorium, o încăpere a palatului imperial rezervată acestui scop.

Pentru pronunțarea sentinței împăratul consultă consiliul imperial a cărui părere era exprimată pe bază de vot dar predominantă era voința împăratului în luarea hotărârii.

Capitolul IV – Modurile de dobândire a proprietății

4.1 Instituția succesiunii în dreptul roman

Prin succesiune sau moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai multe persoane aflate în viață. Pe de altă parte, prin succesiune se înțelege însăși patrimoniul transmis prin moștenire, drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial deținute de către defunct.

Persoana decedată se numește prescurtat de cujus, abreviere de la expresia latină de cujus succesione agitur (cel despre a cărui moștenire este vorba).

Cu începere din perioada străveche a dreptului roman, au fost cunoscute două moduri de a succede; primul mod permite dobândirea succesiunii prin testament, iar celălalt mod dă dreptul persoanelor îndreptățite să culeagă moștenirea în baza legii, fără testament (ab intestat). Cele două moduri au dăinuit până în zilele noastre.

În conformitate cu cele două moduri prin care succesiunea putea fi dobândită, s-au cristalizat principalele reguli pe baza cărora se putea dobândi atât succesiunea testamentată cât și cea legală

Succesiunea legală (ab intestat) constă în transmiterea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aparținând lui de cujus, către una sau mai multe persoane în viață, pe baza dispozițiilor legii. Se poate recurge la succesiunea legală în lipsa unui act de ultimă voință creație a defunctului în timpul vieții.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor legislative romane, transmisiunea succesorală ab intestat are loc atunci când de cujus nu a lăsat testament, sau atunci cînd a lăsat testament însă au fost încălcate regulile de drept care îl guvernează.

Succesiunea testamentară (testatio) apare când moștenirea a fost transmisă de către de cujus unor persoane în viață pe baza unui act juridic denumit testament. Principala caracteristică juridică a testamentului o reprezintă instituirea de moștenitor.

În dreptul roman moștenitorii se împărțeau în două categorii: moștenitori necesari și moștenitori voluntari. Cei voluntari își afirmă calitatea numai dacă declară expres că doresc să moștenească (aditiune de creditate). Erezii necesari (heres sui et necesarii) cuprinde persoane din grupul familial restrâns. Nu se cere avizul să moștenească și nu trebuie să accepte printr-un act moștenirea.

4.2 Succesiunea ab intestat

În vechul drept roman, la moștenirile lăsate de bărbați erau chemate la succesiune doar rudele din căsătorie sau din adopție. În prima etapă, dreptul roman nu a admis copilului din afara căsătoriei să vină la moștenirea tatălui său. Rațiunea înlăturării copilului dinafara căsătoriei de la succesiunea tatălui său natural, este consecința directă a rudeniei civile (agnatia) al cărei izvor se află numai în căsătorie sau adopție.

Pe de altă parte, copilul nu vine nici la moștenirea mamei sale. În conformitate cu Legea celor XII table, înlăturarea copilului de la moștenirea mamei se bazează pe lipsa agnațiunii dintre copil și mamă; singur copilul din căsătorie avea vocație succesorală față de mamă, dacă mama era căsătorită cum manu.

Rațiunea este dată de căsătoria însăși, femeia intra în familia bărbatului devenind din punct de vedere juridic față de soț ca o fică (loco filiae mariti), iar față de proprii ei copii ca o soră (loco sororis) astfel că aceștia din urmă ajung să o moștenească nu ca pe o mamă, ci ca pe o soră.

Sistemul succesoral întemeiat pe agnație nu putea să dăinuie veșnic, el se diminuează pe măsură ce cauzele care i-au dat naștere încep să dispară. După cucerirea întregii Peninsule italice unitatea familiei civile bazată pe agnație începe să se destrame lăsând loc noii forme de familie bazată pe legătura de sânge; pretorul intervine și recunoaște efectele juridice ale cognației stabilind un drept reciproc de moștenire între mamă și copil prin mijlocul tehnic bonorum possessio unde liberi și unde cognati, fără a deosebi între copii din căsătorie și cei din afara ei.

În conformitate cu Legea celor XII table, moștenitorii chemați la succesiune se divid în mai multe clase (ordines). Clasele în care se împart moștenitorii sunt: heredes sui, agnatus proximus și gentiles.

Fundamentul ordinei în care moștenitorii sunt chemați la moștenire se regăsește în vechile cutume pe care se bazau gințile și familia agnatică.

Persoanele chemate de legiuitor la moștenire erau indicate într-o ordine de preferință, mai întâi persoanele din prima categorie apoi cele din a doua categorie și numai în lipsa acestora, persoanele din a treia categorie. În cadrul aceleiași categorii, veneau la succesiune persoanele care se aflau în gradul cel mai apropiat de rudenie cu defunctul. Este cunoscuta regulă a proximității. Regula proximității nu se aplica persoanelor sui iuris.

Vom analiza încontinuare fiecare dintre cele trei clase (ordines).

a) Prima categorie poartă denumirea de heredes sui. În această categorie sunt incluse toate persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris. Ele moștenesc prioritar față de toate celelelte rude civile ale defunctului formând prima categorie a moștenitorilor legali.

Categoria heres sui cuprinde și agnații privilgiați: fii, fiice, soția defunctului căsătorită cum manu și nepoții fiilor decedați care datorită morții tatălui lor se află în puterea directă a șefului de familie. Sunt exceptați din categoria menționată copii emancipați, femeia căsătorită sine manu, nepoții ex filio și copii dați spre adopție altor persoane. În alți termeni, toate

persoanele care în momentul decesului capului familiei se găsesc sub puterea părintească a acestuia sunt chemate la moștenire, iar cei care nu se găsesc, nu sunt chemați la succesiune.

b) În ipoteza în care nu există moștenitori din prima clasă, la succesiune vin moștenitorii din clasa imediat următoare. Acestea erau persoane ce se aflau în gradul de rudenie cel mai apropiat cu defunctul cum ar fi frații, surorile etc. Categoria este cunoscută sub denumirea de agnatus proximus, clasa agnaților colaterali. La început moștenitorii din categoria agnatus proximus erau chemați la succesiune indiferent de sex. După votarea legii Voconia, femeile au fost excluse de la succesiunea legitimă afară de cazul când surorile erau născute din același tată cu defunctul.

Dacă erau mai mulți agnați de același grad, moștenirea se va împărți pe capete.

c) Dacă nu există hereditas sui și nici agnați colaterali, Gaius ne spune că moștenirea trece la gentili (gentiles)1024. Această denumire este legată de vechea reglementare gentilică în conformitate cu care în lipsa unor agnați și a unui testament valabil, moștenirea revine nu unei persoane ci întregii comunități gentilice din care a făcut parte defunctul.

4.3 Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn, de ultimă voință, prin care o persoană numită testator, instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte. Persoana care dispune prin testament poartă denumirea de testator iar beneficiarul desemnat prin testament se numește heredis institutio.

Legiuirile romane deși stabilesc persoanele chemate a succede, nau împiedicat niciodată testatorul să dispună prin testament. După datinile din vechime, era chiar onorare pentru cetățeanul roman să desemneze pentru cauză de moarte moștenitori care să-i folosească averea și să-i ducă memoria mai departe, după cum era o dezonoare dacă înceta din viață fără

testament. Voința testatorului trebuia respectată la fel cum era respectată legea.

Ințial în dreptul roman moștenirea nu putea fi parțial deferită prin lege iar restul prin testament. Această regulă privind unicitatea modului de transmisiune succesorală, fiind consecința faptului că în acele vremuri testamentul pentru a fi valabil, trebuia să cuprindă o instituire de moștenitor ce alcătuia fundamentul său (caput et fundamentum testamenti), iar instituirea nu se putea face decât cu privire la întreaga moștenire. Nimeni nu putea să moară lăsând testament pentru o parte din moștenire și fără testament pentru rest (nemo partim testatus et partim intestatus decedere potest).

Instituirea de moștenitor era necesar să fie arătată la începutul testamentului în termeni sacramentali. Așa fiind, eredele testamentar înlătură în totalitate deferirea moștenirii în puterea legii. Legea Iulia și Legea Papia Popaea stabilesc măsuri restrictive și în privința beneficiarilor testamentului.

Testamentul avea ca obiect distribuirea bunurilor defunctului precum și alte dispoziții de ultimă voință. La origine, numai suus heres (cel mai bun) putea fi instituit moștenitor având funcția unui executor testamentar.

Persoana care întocmea testamentul dar și cea instituită beneficiară, era necesar să fie capabile; prima să testeze cea de-a doua să dobândească printr-un act de ultimă voință.

Nu aveau capacitate de a testa cei care nu aveau patrimoniu, nebunii, impuberii, prodrigii, peregrinii pentru că nu aveau ius comercii și ereticii. De asemenea sunt incapabili de a testa latinii iunieni, sclavii, femeile și fii de familie. Augustus acordă fiilor de familie militari, dreptul de a dispune prin testament de peculiu castrense. În caz contrar, peculiu castrenze îl lua tatăl supraviețuitor. La fel se proceda dacă fiul murea fără copii sau frați.

Cetățeanul roman mort în captivitate, în conformitate cu legea Cornelia se considera că a murit înainte de căderea în prizonierat. Prin această ficțiune creată de lege, sunt menținute ca valabile testamentele întocmite de cetățenii romani înainte de a ajunge în captivitate. În lipsa ficțiunii legii, testamentele nu erau valabile deoarece pentru valabilitatea testamentului era necesar ca testatorul să fie capabil în momentul redactării testamentului dar și în momentul morții.

Pot primi prin testament orice persoană fizică sau morală, chiar și zeii pot fi beneficiari testament dar și sclavul.

Nu puteau primi prin testament cei care nu aveau ius comerci (peregrinii); alienații mentali afară de perioada în care se aflau în stare de luciditate; femeile pe temeiul legii Vocania din 169 î. Hr.; persoanele incerte (despre care nu se mai știe nimic precis).

Testamentul trebuie să cuprindă instituirea de herede dar și legate. Legatele sunt dispoziții testamentare prin care testatorul lasă anumite lucruri unor persoane. Testamentul poate fi încheiat cu termen sau condiție.

Nu este permisă condi.ia imposibilă în testament. Dacă testatorul a inserat o atare condi.ie, ea se consideră inexistentă spre a respecta restul dispozițiilor testamentare.

Categoriile de testamente cunoscute în dreptul roman corespund fiecărei etape istorice în care au apărut. În epoca veche a existat două forme de testament: testamentul calatis comitiis și testamentul in procintu. Fiind act de utimă voință, prin care testatorul dispune de averea sa pentru cazul când nu se mai află în viață, testamentul trebuie să cuprindă persoanele care sunt beneficiare, prin testament testatorul poate numi un tutor, poate legitima copii naturali etc.

Cea mai importantă dintre cerințele testamentului după cum ne informează Gaius, este instituirea unui erede. Nu se poate concepe testament fără stabilirea celui care beneficiază de el. Sub acest aspect romanii foloseau formula: Maevius heres esto (Mevius să-mi fie moștenitor) sau, dispun ca Marius să-mi fie moștenitor (Marius heredem ese iubeo).

Era valabil testamentul care instituie un al doilea moștenitor dacă instituirea celui dintâi nu putea să aibe loc. De pildă: Cornelius să-mi fie moștenitor, dacă Cornelius nu va fi moștenitor, să fie moștenitor Caius. Folosind substituirea, testatorul împiedică deschiderea succesiunii fără testament (ab intestat). Au existat în dreptul roman trei forme de substituții:

substituția vulgară, substituția pupilară și substituția quasipupilară.

Nu întotdeauna testamentul produce efectele dorite de către testator. Încă din dreptul roman au existat cazuri când testamentul era lipsit total de efecte sau era doar parțial ineficace. Ineficacitatea totală a testamentuluimpoate să intervină atunci când testamentul este lovit de nulitate de la început sau ulterior încheierii lui. Este lovit de nulitate testamentul care a fost încheiat de către cei care nu aveau dreptul să îl încheie (incapabilii, femeile, cei lipsiți de rațiune etc), dacă nu s-au respectat formalitățile cerute de lege la încheirea lui, dacă nu este nimeni desemnat moștenitor sau cel desemnat face parte din categoria celor care nu au dreptul de a primi prin testament.

4.4 Dobândirea moștenirii

Nimeni nu poate să devină moștenitor în contra voinței sale (nemo invitus heres), dar cel care a devenit moștenitor păstrează această calitate (semel heres, semper heres). La deschiderea succesiunii, succesibilul are posibilitatea să opteze: să primească moștenirea sau să renunțe la ea. Au existat două categorii de moștenitori care dobândesc moștenirea de plin drept la moartea lui de cuius.

Din prima categorie fac parte herzii sui et necesarii, în rândul cărora fac parte persoanele din familie care la data morții lui decuius se găseau sub puterea lui și o dată cu moartea au devenit sui iuris (fii și ficele aflate în puterea tatălui lor).

Din a doua categorie fac parte herezii necesari. Herezii necesari erau sclavii cărora li se acordă în același timp libertatea și ereditatea.

Toți ceilalți moștenitori dobândeau moștenirea printr-o manifestare de voință menită să concretizeze intenția lor de acceptare a succesiuni.

Din perspectiva acceptării succesiunii, dreptul roman a cunoscut două forme de acceptare a succesiunii.

Acceptarea solemnă are loc prin rostirea de către moștenitorul desemnat prin testament a unor cuvinte solemne (cretio). Acceptarea solemntă trebuie să se producă în fața martorilor care iau parte la ceremonie. Succesibilului i se acordă un interval de timp în care să hotărască dacă acceptă sau nu succesiunea iar dacă nu o acceptă în acest interval, Gaius spune că moștenitorul respectiv era înlăturat de la benficiul succesiunii. Intervalul de timp acordat succesibiliului era, de regulă, de 100 zile.

Această modalitate a durat până în perioda lui Iustinian când a fost abolită.

Pentru a accepta, cel chemat la succesiune trebuie să fie capabil. Infans și nebunul nu pot accepta succesiunea.

În dreptul clasic juriști sunt de părere că acceptarea poate să rezulte și dintr-o declarație de voință neechivocă. Faptul de a cere de la pretor trimiterea în posesie a moștenitorului la averea succesorală (bonorum posesio), semnifică voința de a acepta succesiunea. La fel dacă succesibilul lua în stăpânire bunuri din succesiune ori dacă comite furtum asupra bunurilor succesorale.

Ca efect al acceptării succesiunii se unește averea defunctului cu a moștenitorului. Eredele continuă personalitatea defunctului. Moștenitorul poate accepta succesiunea și sub beneficiu de inventar. Nu se transmit eredelui creanțe născute din delictele defunctului și nici acțiunile (vindictam spirantes) care aspiră la răzbunare.

4.5 Sancțiunea moștenirii

Moștenitorii voluntari pot renunța la succesiunea deschisă în favoarea lor fără nici un formalism. Renunțarea se poate face printr-o manifestare de voință expresă sau tacită. Dacă moștenitorul nu se pronunță cu privire la moștenire în termenul fixat, tăcerea sa era interpretară ca renunțare tacită la succesiune.

Renunțarea are efecte irevocabile, renunțătorul devine străin de moștenire. Partea celui care a renunțat trece la ceilalți moștenitori care au acceptat-o. Este așa-zisul drept de acrescământ.

Instituția exheredării a fost cunoscută în dreptul roman fiind prevăzută chiar în Legea celor XII table. Testatorul care avea sui heres nu putea să întocmească testament fără să se ocupe și de moștenitorii sui heres, omisiunea fiind interzisă.

Dreptul lui pater familias de a dezmoșteni pe heres sui, drept care se integra printre celelalte prerogative autoritare de care el beneficia, nu a fost tăgăduit niciodată. Omiterea unui moștenitor din act nu echivala cu dezmoștenirea, aceasta trebuind să rezulte fără nici un dubiu.

Testamentul în care heres sui nu erau instituiți sau exheredați, era considerat nul sau rectificat. Testamentul era nul dacă cel omis era fiu de familie, împrejurare în care pentru acesta se deschidea moștenirea legală (ab intestat). Dimpotrivă, testamentul se considera rectificat (modificat) și menținut cu această corectură, dacă persoanele omise de la succesiune erau fica sau nepotul testatorului.

Până către sfîrșitul perioadei clasice exheredarea era permisă fără nici o restricție și fără nici un motiv. Dreptul roman nu a contestat cetățeanului posibilitatea de a exclude de la moștenire pe proprii săi copii însă i-a impus obligația de a respecta formalitățile cerute unui asemenea act.

Cu începere din perioada lui Iustinian, exheredarea a fost limitată la anumite situații expres prevăzute de lege. Totodată, pe cale de echitate s-a urmărit ca întotdeauna să existe corelație între drepturile și obligațiile moștenitorului obținute prin moștenire.

4.6 Legate și fideicomise

Legatul este o dispoziție în cuprinsul testamentului pe care testatorul o impune în sarcina unui moștenitor spre a gratifica o anume persoană. Legatul se făcea în termeni scramentali. Din perioada imperială, pe timpul domniei lui Nero, formalismul legatelor se atenuează. Legea Furia testamentaria stabilește că nimeni nu poate întocmi legate mai mari de 1000 ași iar Legea Voconia stipulează că nici un legatar nu poate primi mai mult decât cel mai puțin favorizat dintre moștenitori.

În sfârșit, Legea Falcidia stabilește că moștenitorul primește un sfert din succesiune, iar legatele rămân valabile numai în limitele resului de ¾ din masa succesorală.

Când șeful familiei vroia să facă testament către o persoană incapabilă de a primi prin testament, făcea actul pe o altă persoană și o ruga să transmită bunul la moartea sa către persoana incapabilă.

Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care de cujus în timpul vieții roagă o altă persoană (fiduciar), să transmită la moartea sa altei persoane (fideicomisar), un anumit lucru sau o parte din moștenire.

Actul se numea fideicomis de la fidei comitio (rog, încredințez). Printr-un rescript al împăratului Hadrian erau lovite cu incapacitatea de a primi legate sau fideicomise, persoanele incerte (acelea despre care testatorul nu putea să-și facă o ideea precisă la data întocmirii testamentului). De aici rezultă că întotdeauna persoana legatarului trebuia să fie determinată prin arătările cuprinse în testament.

Concluzii

Reflectând la geneza, ascensiunea și declinul Romei antice, inevitabil vom ajunge la concluzia ca acest popor a fost binecuvântat de Dumnezeu. A deținut roluri deosebite pentru acele vremuri și pentru epocile viitoare parcurse de omenire, pe care nici un alt popor nu le-au atins. Fără îndoială, din mixtura atâtor elemente selecționate de-a lungul timpului prin fapte și nazuințe, s-a format un popor cu virtuți și posibilități așa cum nu a fost altul în istorie.

Fără eforturi prea mari, pentru a descoperi secretul ascensiunii poporului roman în aspra luptă în care trebuia să își ducă viața, mai mult decât forța s-a impus inteligența, virtutea și onestitatea. În sufletele aspre și pline de măreție ale acestui popor, cu toată asprimea condițiilor de viață, se regăsește spiritul de corectitudine și de moralitate, superioare oricărui alt popor din acele vremuri.

Romanii au stabilit principiile aflate astăzi la baza celor mai însemnate instituții juridice cu influență categorică asupra gândirii juridice moderne. Au existat legiuiri antice anterioare sau concomitente cu sistemul juridic roman cum ar fi Codul lui Hamurabi, legile egiptene, sumeriene sau hitite transmise prin diverse surse, însă ele au rămas pentru omenire simple documente istorice ori arheologice fără putere de a penetra timpul cu valoare de principii juridice, așa cum s-a întâmplat cu sistemul juridic creat de jurisconsulți romani.

Un lucru este sigur, secretul vitalității dreptului roman nu a fost o întâmplare accidentală a istoriei. Vitalitatea de care vorbim rezultă din capacitatea adaptivă, modulatoare, de reglementare a relațiilor sociale și economice din perioada de atunci și din perioadele care au urmat, cu valabilitate până în zilele noastre în care ideea de dreptate se îmbină armonios cu aceea de echitate și eficiență.

Nu trebuie să omitem că dreptul roman este izvorul cugetării noastre juridice, un veritabil laborator de analiză și un vast câmp de studiu pentru evoluția instituțiilor juridice fără de care nu este posibilă cercetarea științifică a dreptului. Suficient să amintim pe această cale rolul covârșitor deținut de dreptul roman cu prilejul redactării Codului civil francez de la 1804.

Redactorii acestui cod au fost Tronchet, Bigot-Préameneu, Portalis și Maleville inspirându-se într-o mare măsură din dreptul roman.

Urmărind să scoată în evidență cât de utilă a fost legislația romană la data elaborării acestei opere legislative, Portalis spunea: „Niciodată nu veți ști noul Cod civil, dacă veți învăța doar acest cod. Filosofii și jurisconsulții Romei sunt încă dascălii omenirii”. Iar Bigot-

Préameneu adaugă: „Nu vom merge niciodată dincolo de marile principii, pe care jurisconsulții cei vechi ni le-au transmis și care sunt născute deodată cu neamul omenesc”. În sfârșit, îndemul lui Maleville nu lasă loc de îndoială asupra utilității dreptului roman: „Tineri, învățați permanent legile romane! Fără de acestea nu veți fi niciodată decât practicieni, totdeauna în primejdie de a lua greșelile cele mai mari drept adevărurile cele mai statornice”.

Din memorabilele cuvinte, răzbate rolul esențial al dreptului roman pentru înțelegerea și aprofundarea fenomenelor juridice cu înrurire adâncă în timp și spațiu; până astăzi dreptul roman a rămas principalul Dicționar Juridic al Europei și al altor zone de pe mapamond.

Cu aceste impresii am parcurs unele din principalele instituții din dreptul roman având convingerea utilității lor în aprofundarea fenomenelor juridice

Bibliografie

Cristinel Murzea, Drept roman, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București, 2003

Constantin Hamangiu, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Editura librariei Socec & Co., Societate anonima, București, 1930

C. Șt. Tomulescu , Manual de drept privat roman, București, 1958

C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973

D. Oancea , Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009.

D. Tudor, Figuri de împărați romani, 1, Editura enciclopedică română, București, 1974

D. G. Boantă, Puterea părintească, Tipografia Moderna Max Frenkel, Brăila, 1905

Edward Gibbon, Istoria declinului și a prabușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Emil Molcuț , D. Oancea , Drept roman, Casa de editură și presă „Șansa”, SRL, București, 1993

Emil Molcuț, Drept privat roman, Universitatea Creștină Dimitrie Camtemir, București, 1994

Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007

E. Cuq , Manuel des institutiones juridiques des romains, Paris, 1928

F. de Coulanges, Cetatea antică, Editura Librăriei SOCEC & Co., București

Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura C. H. Beck, București, 2008

G.A. Cuza, Organizarea judiciară extraordinară în Imperiul roman, Editura Tiparul „Albina românească” , Iași, 1936

Grigore Dimitrescu, Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale),vol. I, Imprimeriile Independența, București

I. M. Anghel Dreptul roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2000

I. C. Cătuneanu , Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, București, Editura Cartea românească, 1924

M. Cary, H. H Scullard, Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, București, 2008

M. A. Dumitrescu, Manual de drept roman, București, Librăria ALCALAY & Comp., 1920, vol. I

Mihai Jacota M., Pactul de eliberare din sclavile și pactul de răscumparare a sclavului etc., Analele Universității Iași, III, 1957

Mihai Jacotă , Contribuții la studiul crizei generale a sistemului sclavagist roman în „Studii clasice”, Editura Academiei, București,1963

Mihai Jacota , Curs de drept roman, ius personarum- ius rerum, Iași, 1977

Mihai Jacota, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, vol. I, Iași, 1987

Mihai Jakota. Dreptul roman, vol. I, II, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993

M. Paraschiv , Femeia în Roma antică, Editura Junimea, Iași, 1999

M. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Institutul de arte grafice „Bucovina”, București, 1931

Paul F. Girard , Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septičme édition, Paris, 1924

Pierre Grimal , Civilizație romana, I, Editura Minerva, București, 1973

Romulus Ghidro, Aurelia Ghidro, Vasile Nistor, Roma-cetatea și destinul ei juridic,1, Editura Galaxia Gutemberg, 2009

Romulus Ghidro, O Mihutiu , Drept roman, Partea I, Casa carții de știință, Cluj-Napoca, 1996

Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma și destinul ei, vol. II, Editura Meridiane, București, 1985

S.G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai vechi până astăzi, București, 1908

S.G. Longinescu, Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I, Editura Librăriei Socec, București, 1908

Ștefan Cocoș, Drept roman, Editura ALL Beck, București, 2000

Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura didactica și pedagogică, București, 1964

Vladimir Hanga , Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977

Vladimir Hanga , Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Vladimir Hanga , Drept roman, Editura Argonaut, Cluj- Napoca, 1999

Vladimir Hanga ,M.D Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005

Vladimir Hanga., M.D Bob, Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul Juridic, București, 2009

V. Popa , R. Motica , Drept privat roman, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Mirton, Timișoara, 2000

V. Popa, Sistemul juridic al cetății Roma, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2001

V Popa, Drept privat roman. Lecții de sinteză, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001

Th. Mommsen , Istoria romană,vol. I, II, III, IV, Editura științifică și enciclopedică, București, 1987

T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă „ȘANSA”- SRL, București, 1994

Bibliografie

Cristinel Murzea, Drept roman, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București, 2003

Constantin Hamangiu, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Editura librariei Socec & Co., Societate anonima, București, 1930

C. Șt. Tomulescu , Manual de drept privat roman, București, 1958

C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973

D. Oancea , Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009.

D. Tudor, Figuri de împărați romani, 1, Editura enciclopedică română, București, 1974

D. G. Boantă, Puterea părintească, Tipografia Moderna Max Frenkel, Brăila, 1905

Edward Gibbon, Istoria declinului și a prabușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Emil Molcuț , D. Oancea , Drept roman, Casa de editură și presă „Șansa”, SRL, București, 1993

Emil Molcuț, Drept privat roman, Universitatea Creștină Dimitrie Camtemir, București, 1994

Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007

E. Cuq , Manuel des institutiones juridiques des romains, Paris, 1928

F. de Coulanges, Cetatea antică, Editura Librăriei SOCEC & Co., București

Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura C. H. Beck, București, 2008

G.A. Cuza, Organizarea judiciară extraordinară în Imperiul roman, Editura Tiparul „Albina românească” , Iași, 1936

Grigore Dimitrescu, Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale),vol. I, Imprimeriile Independența, București

I. M. Anghel Dreptul roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2000

I. C. Cătuneanu , Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, București, Editura Cartea românească, 1924

M. Cary, H. H Scullard, Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, București, 2008

M. A. Dumitrescu, Manual de drept roman, București, Librăria ALCALAY & Comp., 1920, vol. I

Mihai Jacota M., Pactul de eliberare din sclavile și pactul de răscumparare a sclavului etc., Analele Universității Iași, III, 1957

Mihai Jacotă , Contribuții la studiul crizei generale a sistemului sclavagist roman în „Studii clasice”, Editura Academiei, București,1963

Mihai Jacota , Curs de drept roman, ius personarum- ius rerum, Iași, 1977

Mihai Jacota, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, vol. I, Iași, 1987

Mihai Jakota. Dreptul roman, vol. I, II, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993

M. Paraschiv , Femeia în Roma antică, Editura Junimea, Iași, 1999

M. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Institutul de arte grafice „Bucovina”, București, 1931

Paul F. Girard , Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septičme édition, Paris, 1924

Pierre Grimal , Civilizație romana, I, Editura Minerva, București, 1973

Romulus Ghidro, Aurelia Ghidro, Vasile Nistor, Roma-cetatea și destinul ei juridic,1, Editura Galaxia Gutemberg, 2009

Romulus Ghidro, O Mihutiu , Drept roman, Partea I, Casa carții de știință, Cluj-Napoca, 1996

Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma și destinul ei, vol. II, Editura Meridiane, București, 1985

S.G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai vechi până astăzi, București, 1908

S.G. Longinescu, Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I, Editura Librăriei Socec, București, 1908

Ștefan Cocoș, Drept roman, Editura ALL Beck, București, 2000

Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura didactica și pedagogică, București, 1964

Vladimir Hanga , Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977

Vladimir Hanga , Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Vladimir Hanga , Drept roman, Editura Argonaut, Cluj- Napoca, 1999

Vladimir Hanga ,M.D Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005

Vladimir Hanga., M.D Bob, Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul Juridic, București, 2009

V. Popa , R. Motica , Drept privat roman, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Mirton, Timișoara, 2000

V. Popa, Sistemul juridic al cetății Roma, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2001

V Popa, Drept privat roman. Lecții de sinteză, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001

Th. Mommsen , Istoria romană,vol. I, II, III, IV, Editura științifică și enciclopedică, București, 1987

T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă „ȘANSA”- SRL, București, 1994