Drept Diplomatic Si Consular
Introducere
Aproape printr-o lege a firii în fiecare etapă, secol, pare a se ivi la nivelul fiecărei entități sociale personalități cu voința și puterea intelectuală de a modela întregul sistem internațional potrivit propriilor sale valori. Abordarea modernă a relațiilor internaționale bazate pe statul – națiune și motivate de interese naționale a elaborat conceptual de echilibru al puterilor care a dominat diplomația influențând relațiile internaționale hotărâtor.
Privită cu admirație din exterior, ca o activitate plină de grandoare, dat fiind ceremonialul în care se desfășoară, diplomația este de fapt o complexă activitate zilnică plină de neprevăzut, ce recomandă un studiu aprofundat asupra diverselor problematici existente. Omul în cursul evoluției sale, a parcurs stadii diferite de adaptare în relațiile sociale, economice, în raporturile sale cu alte grupuri sociale, ce au adus forme variate de exploatare și în consecința interese și structuri diferite de evoluție bazate pe interesul grupului social. Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat, numit stat acreditant, intr-un alt stat, numit stat acreditar. Altfel spus o prezentare consensuală a intereselor unui stat, prin reprezentanții săi, pe teritoriul altui stat.
Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomație pentru a aplana stările de tensiune, stările conflictule, pentru a normaliza relațiile dintre state.
Potrivit lui Hernry Kissinger care definește diplomația ca fiind “o ajustare a diferendelor prin negociere”, acest proces este posibil numai în cadrul sistemului internațional care prevalează legitimitatea. Când mijloacele diplomatice încetează a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea forței nu va întârzia sa apară, distrugând bunul cel mai de preț al oricărei națiuni – pacea.
Diplomatul este chemat sa reprezinte statul său, fără de care misiunea și nici el ca funcționar de stat nu ar avea rațiuni de existență, și căruia îi este răspunzător pentru tot ce întreprinde în numele acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime, stabilirea unei colaborări de durată și de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.
Diplomația poate fi reprezentată ca o instituție dinamică menită sa faciliteze scopurile naționale și internaționale ale națiunilor, fie ele țeluri fundamentale, interese vitale sau obiective politice concrete. Ea acționează ca un mijloc de aliniere a unor interese corelative și acomodare a deosebirilor internaționale.
Există un principiu general de drept, potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv străinii, care se află pe teritoriul său și nici o activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu fără permisiunea sa. Dar în aceste condiții, o misiune diplomatică nu și-ar mai pute exercita funcțiile și deci, justifica existența ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei și membrilor ei, minimul necesar de condiții – acele imunități, privilegii și facilități care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înțelege prin "statut diplomatic"; acest tratament special are ca efect să-i scoată de sub autoritatea și competența judiciară a statului acreditar și să le ofere condițiile necesare pentru funcționarea lor.
Obligațiile statului primitor de a asigura securitate personală diplomaților și a-i excepta de la urmărirea penală sunt esențiale și inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic și funcțiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenție a unui stat sau altul.
Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice însăși pentru că, fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar putea avea loc.
În literatura de specialitate se expune părerea că noțiunea de imunitate diplomatică înseamnă tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sînt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state sau, prin această expresie este desemnat întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar.
În Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961 se indică că „o convenție internațională cu privire la relațiile, privilegiile și imunitățile diplomatice ar contribui la favorizarea relațiilor de prietenie dintre țări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale” și concomitent se precizează, că „scopul acestor privilegii și imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor”.
Șefii de state, șefii de guverne, miniștrii afacerilor externe beneficiază de imunități și privilegii „conform normelor de drept internațional (art.21 al Convenției asupra misiunilor speciale), care diferă, mai ales, în privința normelor protocolare dar și în privința imunităților.
În unele privințe, șefii de state se bucură de imunități mai mici chiar decât ale agenților diplomatici; împăratul Wilhelm al V-lea al Germaniei a fost trimis în judecată pentru „ofensă adusă moralei și autorității sacre a tratatelor”. Hitler ar fi compărut în fața unui tribunal la Nurnberg, dacă ar fi fost prins viu. Tribunalele internaționale pentru judecarea violărilor grave ale drepturilor omului nu exclud de la jurisdicție șefii de state.
Asigurarea tratamentului pe care-1 presupun imunitățile și privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relațiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci și pentru comunitatea internațională în ansamblul ei. Deci, importanța imunităților și privilegiilor diplomatice depășește cadrul funcțional inițial de premisă existenței unei misiuni diplomatice, având implicații și asupra relațiilor normale dintre statul acreditant și statul acreditar, influențând relațiile comunității internaționale însăși. Unul dintre judecătorii Curții Internaționale de Justiție (M. Lachs) remarca faptul că: "Principiile și regulile privilegiilor și imunităților diplomatice nu sunt invenția sau sistemul unui singur continent sau a unei singure culturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor și sunt împărtășite de toate rasele și civilizațiile."
Instituția inviolabilității misiunilor diplomatice și a personalului lor își păstrează actualitatea fiind destul frecvente și grave cazurile de încălcare a protecției și securității misiunilor și reprezentanților lor diplomatici și consulari. Deși trimișii diplomatici beneficiază dintr-o epocă îndepărtată, de o protecție specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum și a convențiilor de la Viena din 1961 și 1963 privind relațiile diplomatice și consulare și cu toate că Adunarea Generală a ONU de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în ultimele decenii s-a înregistrat un șir vast de violări sau ne respectări a dispozițiilor pertinente ale dreptului internațional, în special convențiile prin care sunt reglementate relațiile diplomatice și consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic și consular și inviolabilitatea localurilor diplomatice și consulare; ori, această evoluție riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseși ale relațiilor internaționale.
Diversificarea actuală a relațiilor internaționale a generat probleme care necesită un studiu mai aprofundat. Odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale, problemele ce țin de acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice capătă o nouă configurație și se ivesc noi aspecte. Apar evident întrebările: în ce măsură aceste principii pot „ține pasul” evoluției rapide a relațiilor internaționale, care influențează mereu cadrul juridic internațional; care sunt modalitățile de conectare și conlucrare a instituției imunităților și privilegiilor diplomatice cu instituția drepturilor omului; a prevăzut oare legislația Uniunii Europene acordarea stricto sensu a imunităților și privilegiilor diplomatice instituțiilor diplomatice – iată câteva probleme la care trebuie de reflectat.
În lucrare sunt prezentate principalele aspecte și tendințe din domeniul acordării imunităților și privilegiilor diplomatice.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE ACTIVITATEA CONSULARĂ
Secțiunea1.1.Noțiuni generale despre activitatea consulară.
1.1.1.Noțiunea de drept consular
Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului internațional, reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare.
Dreptul consular este o parte a dreptului internațional, în ciuda faptului că numeroase și importante aspecte sunt reglementate de dreptul intern al statelor.
1.1.2.Caracteristicile dreptului consular
La baza dreptului consular se află principiile fundamentale ale dreptului internațional. Relațiile consulare fiind și ele relații dintre state, valoarea acestor principii pentru dreptul consular este cardinală, pentru că ele joacă rolul de coordonate de axă centrală a întregului sistem al dreptului consular, caracter asigurat de neadmiterea încălcării a nici uneia dintre ele, deoarece constituie ius cogens, adică acele principii de la care nu se poate deroga, decât prin norme de aceeași valoare.
Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaționale coexistă cu cele ale ordinii juridice interne ale statelor, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact și se produce armonizarea dintre acestea din urmă.
Normele internaționale referitoare la stabilirea și funcționarea oficiilor consulare îndeplinesc o funcție cu caracter general, în sensul că ele permit sau reprezintă temeiul inserării de către state, în propria lor legislație, a unor norme care să reglementeze activitatea organelor consulare.
În privința anumitor funcții consulare, dreptul internațional trimite la dreptul național, atât în ceea ce privește condițiile în care pot fi exercitate.
În ordinea juridică a fiecărui stat, se conturează ordinea lui consulară cu cele două componente: ansamblul normelor interne care reglementează oficiile consulare străine în acel stat.
Organele consulare nu pot fi constituite decât în baza normelor internaționale privind relațiile consulare.
CAPITOLUL II
SARCINILE ȘI OBIECTIVELE POSTURILOR CONSULARE
Secțiunea 2.1.Noțiuni generale
2.1.1. Relațiile consulare
Prin expresia relații consulare înțelegem raporturile stabilite între două state, ca urmare a exercitării funcțiilor consulare de către organele acestora. În accepțiunea lor cea mai largă, relațiile consulare constituie forma pe care relațiile dintre două state o îmbracă pentru a ajunge la existența, pe teritoriul unuia dintre cele două state, a unor organe speciale ale celuilalt sat, cu menirea de a exercita funcții consulare.
Definițiile menționate suscită însă anumite rezerve cât privește rigurozitatea lor științifică, pentru că se ridică, într-adevăr, problema dacă există, pe teritoriul statului de reședință, a organelor consulare ale statului trimițător constituie condiția sine qua non a stabilirii relațiilor consulare.
Pentru a evita confuzia dintre relațiile consulare, ca relații între state și diferite raporturi care se stabilesc între autoritățile statului de reședință și organele consulare cu ocazia înființării lor, a acordării protecției și asistenței consulare, precum și a oricărei activități oficiale, desfășurate de către aceste organe, ar trebui să colaboreze între ele în domeniul consular.
2.1.2. Subiecții relațiilor consulare; conținutul și natura juridică a relațiilor consulare.
Subiecții relațiilor consulare:
Dacă relațiile consulare fac parte din ordinea juridică internațională, se impune concluziasmelor înseși ale relațiilor internaționale.
Diversificarea actuală a relațiilor internaționale a generat probleme care necesită un studiu mai aprofundat. Odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale, problemele ce țin de acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice capătă o nouă configurație și se ivesc noi aspecte. Apar evident întrebările: în ce măsură aceste principii pot „ține pasul” evoluției rapide a relațiilor internaționale, care influențează mereu cadrul juridic internațional; care sunt modalitățile de conectare și conlucrare a instituției imunităților și privilegiilor diplomatice cu instituția drepturilor omului; a prevăzut oare legislația Uniunii Europene acordarea stricto sensu a imunităților și privilegiilor diplomatice instituțiilor diplomatice – iată câteva probleme la care trebuie de reflectat.
În lucrare sunt prezentate principalele aspecte și tendințe din domeniul acordării imunităților și privilegiilor diplomatice.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE ACTIVITATEA CONSULARĂ
Secțiunea1.1.Noțiuni generale despre activitatea consulară.
1.1.1.Noțiunea de drept consular
Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului internațional, reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare.
Dreptul consular este o parte a dreptului internațional, în ciuda faptului că numeroase și importante aspecte sunt reglementate de dreptul intern al statelor.
1.1.2.Caracteristicile dreptului consular
La baza dreptului consular se află principiile fundamentale ale dreptului internațional. Relațiile consulare fiind și ele relații dintre state, valoarea acestor principii pentru dreptul consular este cardinală, pentru că ele joacă rolul de coordonate de axă centrală a întregului sistem al dreptului consular, caracter asigurat de neadmiterea încălcării a nici uneia dintre ele, deoarece constituie ius cogens, adică acele principii de la care nu se poate deroga, decât prin norme de aceeași valoare.
Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaționale coexistă cu cele ale ordinii juridice interne ale statelor, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact și se produce armonizarea dintre acestea din urmă.
Normele internaționale referitoare la stabilirea și funcționarea oficiilor consulare îndeplinesc o funcție cu caracter general, în sensul că ele permit sau reprezintă temeiul inserării de către state, în propria lor legislație, a unor norme care să reglementeze activitatea organelor consulare.
În privința anumitor funcții consulare, dreptul internațional trimite la dreptul național, atât în ceea ce privește condițiile în care pot fi exercitate.
În ordinea juridică a fiecărui stat, se conturează ordinea lui consulară cu cele două componente: ansamblul normelor interne care reglementează oficiile consulare străine în acel stat.
Organele consulare nu pot fi constituite decât în baza normelor internaționale privind relațiile consulare.
CAPITOLUL II
SARCINILE ȘI OBIECTIVELE POSTURILOR CONSULARE
Secțiunea 2.1.Noțiuni generale
2.1.1. Relațiile consulare
Prin expresia relații consulare înțelegem raporturile stabilite între două state, ca urmare a exercitării funcțiilor consulare de către organele acestora. În accepțiunea lor cea mai largă, relațiile consulare constituie forma pe care relațiile dintre două state o îmbracă pentru a ajunge la existența, pe teritoriul unuia dintre cele două state, a unor organe speciale ale celuilalt sat, cu menirea de a exercita funcții consulare.
Definițiile menționate suscită însă anumite rezerve cât privește rigurozitatea lor științifică, pentru că se ridică, într-adevăr, problema dacă există, pe teritoriul statului de reședință, a organelor consulare ale statului trimițător constituie condiția sine qua non a stabilirii relațiilor consulare.
Pentru a evita confuzia dintre relațiile consulare, ca relații între state și diferite raporturi care se stabilesc între autoritățile statului de reședință și organele consulare cu ocazia înființării lor, a acordării protecției și asistenței consulare, precum și a oricărei activități oficiale, desfășurate de către aceste organe, ar trebui să colaboreze între ele în domeniul consular.
2.1.2. Subiecții relațiilor consulare; conținutul și natura juridică a relațiilor consulare.
Subiecții relațiilor consulare:
Dacă relațiile consulare fac parte din ordinea juridică internațională, se impune concluzia că subiecții acestor relații nu pot fi decât subiecții de drept internațional adică statele.
Potrivit teoriei tradiționale, dreptul de consulat aparține, numai statelor. În doctrina mai recentă, se susține o opinie diferită, pe considerentul că relațiile consulare nu se epuizează prin acele acțiuni ale consulilor care au ca obiect persoana cetățenilor săi ori cele care au legătură cu dezvoltarea relațiilor economico- comerciale, ci dimpotrivă, ele includ și dezvoltarea relațiilor cultural-științifice (art. 5, lit. B, din Convenția de la Viena din 1963).
În ceea ce privește cazul unui stat sau guvern necunoscut, în doctrină s-au emis opinii diferite referitoare la efectul stabilirii relațiilor consulare, înaintea recunoașterii diplomatice.
Stabilirea relațiilor consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă, este un act între două state, care are loc pe baza acordului de voință dintre ele; ca atare, încheierea unui asemenea acord nu se poate face decât între cele două state sau guverne care își recunosc reciproc calitatea de subiect de drept internațional. Numirea sau admiterea unui consul reprezintă un act fie al guvernului, fie chiar al șefului statului, astfel încât acceptarea sau numirea de consuli constituie un caz de recunoaștere tacită.
Un stat sau un guvern nerecunoscut de către un stat nu poate nici să stabilească, nici să mențină organele sale consulare pe teritoriul statului străin care nu-l recunoaște, iar aceasta, la rândul său nu poate nici el să numească consuli într-un stat pe care nu-l recunoaște ca atare.
Conținutul juridic al relațiilor consulare
Relațiile consulare, constituind un raport între două state, au caracterele pe care le are orice raport juridic internațional, și anume: caracter internațional, deoarece ele sunt raporturi stabilite între state, ca subiecți de drept internațional și caracter reglementat, pentru că relațiile se statornicesc în baza unor norme care au, ca destinatari statele.
La baza relațiilor consulare, stau elemente ce țin de interese politico-juridice generale, cât și elemente ce țin esența activității consulare, reglementează uneori, aspecte care țin de dreptul intern.
Natura juridică a relațiilor consulare
Cât privește natura juridică a relațiilor consulare, reținem că au un caracter convențional, deoarece stabilirea relațiilor consulare presupune acordul încheiat între statele interesate –stabilirea de relații consulare rezidă din acordul dintre state și aceasta reprezintă o regulă fundamentală a dreptului consular.
În raport cu celelalte relații interstatale, cele diplomatice, de exemplu, relațiile consulare pot avea un caracter subsidiar sau autonom, în funcție de modul cum au fost stabilite.
Relațiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate, atât în ceea ce privește modul lor de stabilire, cât și cu privire la efectele pe care le produc, întrucât dacă apar ca urmare a consimțământului reciproc al părților, odată stabilite ele au o eficiență bilaterală, încât organele consulare ale fiecărui stat sunt îndrituite a-și desfășura activitatea pe teritoriul celuilalt, iar dreptului de înființare de oficii consulare de către unul din state îi corespunde obligația de a admite și el oficii consulare ale celuilalt stat pe teritoriul său.
Relațiile consulare au un caracter direct, întrucât ele desfășoară prin intermediul organelor consulare, ca organe ale statelor respective. Sunt bilaterale, în sensul că, indiferent de forma pe care o au actele prin care se stabilesc normele care le reglementează, ele sunt relații între două state anumite. Ele sunt relații exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu, în interiorul căruia se desfășoară, fiind determinat de însuși teritoriul statelor între care aceste relații s-au stabilit, fără interferențe cu organele altui stat sau extinderii pe teritoriul unor state terțe.
Secțiunea 2.2. Modul de stabilire și încetare a relațiilor consulare
2.2.1. Modul de stabilire a relațiilor consulare
Stabilirea relațiilor consulare are loc în virtutea și prin acordul intervenit între statele în cauză.
În cadrul Convenției de la Viena, pentru codificarea dreptului consular, acest principiu fundamental se găsește formulat astfel: „Stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământul reciproc” (art.2 & 1). Prevederea juridică a stabilirii relațiilor consulare, căci nu pot exista relații consulare în cazul în care lipsește acest consimțământ. Acordul de voință poate fi expres sau tacit.
Se consideră că relațiile consulare există din momentul în care a fost încheiat actul prin care au fost stabilite.
2.2.2. Modul de în cetare a relațiilor consulare
Încetarea relațiilor consulare poate avea loc pe diferite căi : ca urmare a dispariției uneia dintre condițiile de existență a raportului juridic respectiv, sau prin actul de voință al unuia dintre statele în cauză de a face ca aceste relații să înceteze.
Incetarea relațiilor consulare prin actul de voință al uneia dintre părți trebuie să fie întotdeauna, un act expres și neechivoc, pentru că efectele pe care le antrenează sunt dintre cele mai grave.
Relațiile consulare pot continua, chiar și după ruperea relațiilor diplomatice, deoarece rațiunile pentru existența celor două categorii de relații nu sunt identice, ci numai se interferează este astfel posibil ca, în lipsa relațiilor politice formale, să existe anumite interese, a căror salvgardare să se facă pe calea menținerii de relații consulare.
Secțiunea 2.3. Exercitarea de funcții consulare
2.3.1. Organele care exercită funcții consulare
Este unanim acceptat, în teoria și practica dreptului consular, că exercitarea funcțiilor consulare se face fie de către organe specializate, create exclusiv în acest scop –oficiile consulare, fie de către organe care, atât prin structura lor, cât și contextul în care își desfășoară activitatea, sunt apte să îndeplinească, fără adaptări speciale asemenea funcții –misiunile diplomatice.
Convenția de la Viena din 1963, dă expresie acestui principiu, atunci când, în art.3, arată că : „Funcțiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei convenții”. Rezultă că sarcinile consulare, revin în primul rând, oficiilor consulare, iar în subsidiar, îi revine misiunii diplomatice. Dacă primele se ocupă de sarcina care, în mod normal și originar reprezintă activitatea lor în schimb, celelalte se ocupă numai când nu există altă posibilitate.
Oficiul consular (noțiune, caracteristici, clasificare)
Instituția oficiului consular, înțeleasă ca organ a relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în dreptul consular, reprezentând centrul de gravitație, în jurul căruia se grupează și din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare. Funcțiile consulare determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească și obligatorie ; oficiul consular oferind cale normală și deplină de statornicire, întreținere și realizare a relațiilor consulare.
Oficiul consular este organul permanent și de factură complexă, înființat în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. El este un organ de sine stătător, cu organizare prorpie, cu atribuții bine delimitate și statut special. Oficiul consular este un organ de relații externe, respectiv, instrumentul prin care statele stabilesc și mențin relații într-un anumit domeniu.
Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple și se pot rferi la :
Natura lui, adică specificul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific). Această clasificare are la bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși și consulii trimiși.
Clasa și rangul unui oficiu consular ; oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor : consulate generale, consulate, viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există în practica și legislația română.
Organizarea internă a oficiului consular ; formarea de secții afectate categoriilor mari de funcții consulare (secția de pașapoarte, secția notarială sau de stare civilă, ș.a.), se face în raport de volumul și importanța ce se acordă activităților desfășurate de către respectivul oficiu consular.
Sediul consulatului îl reprezintă localitatea de pe teritoriul statului de reședință, unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea. Alegerea unei localități se face în funcție de importanța și de interesul pe care îl reprezintă respectiva localitate.
Circumscripția consulară este reprezentată de cadrul spațial în care oficiul consular este competent să-și desfășoare funcțiile ce-i sunt încredințate. Delimitarea teritoriului pe care se exercită competența este intrinsecă înființării și funcționării unui oficiu consular, pentru că , existența unui oficiu consular presupune, în mod obligatoriu o competență care trebuie delimitată în spațiu. În anumite situații, statul de reședință poate admite funcționarului consular să-și exercite activitatea și în afara circumscripției consulare.
Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale, și nu cu guvernul; ele se bucură de imunități și privilegii mai restrânse și îi sunt subordonate, în activitatea lor, șefului reprezentanței diplomatice din țara de reședință.
2.3.2. Condițiile de exercitare a funcțiilor consulare
Organele admise sau abilitate pentru a îndeplini funcții consulare trebuie să se supună anumitor reguli în ceea ce privește desfășurarea acestor activități; dacă însuși caracterul consular al funcțiilor reprezintă prima delimitare (ratione materiae), cea de-a doua precizează între ce limite spațiale pot fi exercitate aceste competențe (ratione loci). Ambele coordonate au un caracter structural, pentru că, după cum se poate concepe existența unui organ consular fără precizarea atribuțiilor pe care le are, tot așa nu se poate imagina existența unui oficiu consular, fără a se raporta la un anumit teritoriu.
Stabilirea circumscripției consulare reprezintă un element fundamental, structural, în înființarea oficiului consular, la realizarea ie, este absolut necesar să se precizeze câteva elemente de bază, printre care se numără și circumscripția consulară.
În definiția pe care Convenția de la Viena, din 1963, o dă noțiunii de circumscripție consulară, se exprimă o regulă fundamentală stabilită de practică și admisă în doctrină, în sensul că un oficiu consular nu-și poate exercita funcțiile consulare decât între limitele teritoriului care i-a fost fixat în acest scop.
Potrivit art.6 din aceeași convenție: „În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reședință, să-și exercite funcțiile în exteriorul circumscripției consulare”.
2.3.1. Situații în care un oficiu consular exercită funcții pentru mai multe state sau în mai multe state
Exercitarea de către un oficiu consular de funcții consulare pentru mai multe state.
În art.18 din Convenția de la Viena din 1963 se dispune că: „Două sau mai multe state pot , cu consimțământul statului de reședință, să numească o aceeași persoană în calitate de funcționar consular în acest stat”.
Acest mod excepțional de îndeplinire a funcțiilor consulare nu poate fi conceput, decât dacă există:
o înțelegere între statul beneficiar și statul terț;
o înțelegere între statul de reședință și cel beneficiar;
acceptarea, de către statul de reședință, ca oficiile consulare ale unui stat să poată desfășura activități consulare și pentru alte state.
Exercitarea de către același oficiu consular de funcții consulare în mai multe state.
Art.7 din convenție arată că: „Statul trimițător poate, după notificarea către statele interesate și afară de cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-și asume exercitarea de funcții consulare într-un alt stat”. Această ipoteză apare în situația în care un stat se află în imposibilitatea de a avea reprezentanțe consulare în fiecare țară și poate socoti de cuviință să însărcineze un consul cu exercitarea funcțiilor sale în mai multe state. Este necesar consimțământul statului de reședință, întrucât el și-a dat asentimentul la înființarea unui organ străin pe teritoriul său, care să constituie un instrument de realizare a colaborării în domeniul consular, numai pentru el și în raport doar cu statul trimițător. La fel de necesar este și consimțământul statului terț.
Secțiunea 2.4. Înființarea de oficii consulare
Necesitatea existenței consimțământului statului de reședință pentru înființarea unui oficiu consular reprezintă o regulă fundamentală în dreptul consular, iar acordul încheiat între două state, de a stabili relații consulare în orice localitate ar dori unul din state. În același sens, sunt și prevederile Convenției de la Viena, din 1963: „Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul unui stat decât cu consimțământul acestui stat”.
În ce privește forma pe care o îmbracă consimțământul statului de reședință, ea poate varia în funcție de actul prin care el se exprimă. El poate fi dat odată cu încheierea unei convenții consulare și, în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei, se recunoaște statului trimițător dreptul de a înființa consulate și se stabilesc totodată, într-o anexă, orașele în care fiecare stat poate înființa oficii consulare, circumscripțiile și rangul oficiilor consulare.
Alteori consimțământul de principiu sau acesta împreună cu unele elemente de precizare pot fi exprimate într-un protocol adițional sau un schimb de note între reprezentanța diplomatică a statului și Ministerului de Externe al statului de reședință.
Secțiunea 2.5. Noțiunea de funcție consulară și domeniile în care se desfășoară activitatea consulară
Funcțiile consulare reprezintă totalitatea activităților pe care le au oficiile consulare și personalul lor consular: ele constituie conținutul relațiilor consulare. Conținutul funcțiilo9r consulare este dat de următoarele două coordonate:
prima joacă rolul de premisă și o reprezintă sarcinile ce i-au fost conferite oficiului consular de către statul trimițător;
a doua, care are un caracter peremptoriu, decisiv, o constituie admiterea de către statul primitor a fiecăreia dintre atribuțiile oficiului consular.
Funcțiile consulare urmează a se mărgini la situații care sunt imperios necesare pentru statul trimițător de a fi soluționate de către organele sale și care nu implică interese deosebite din partea statului de reședință pentru a le ține sub controlul său efectiv.
Funcțiile consulare sunt numeroase și extrem de variate, de aceea clasificarea lor poate fi făcută din mai multe puncte de vedere:
pe baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor sunt: cu caracter general politic; economice; privind relațiile culturale; de protecție și asistență în favoarea conaționalului; administrative; de stare civilă; notariale; jurisdicționale; în materia marinei comerciale; în materie de obligații militare;
din punct de vedere al surselor normelor dreptului internațional: funcții care rezultă din dreptul consuetudinar și care pot fi exercitate chiar în lipsa unei norme convenționale;
după locul în care își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consulari.
Nici o funcție consulară nu poate fi exercitată decât dacă, într-o formă sau alta, într-un moment sau altul, statul de reședință a luat act de ea și a acceptat-o ca atare.
Secțiunea2.6. Îndeplinirea de către funcționarii consulari de acte diplomatice și alte activități de natură politică.
2.6.1.Îndeplinirea de acte diplomatice
În practica internațională este cunoscut faptul că, uneori, statele încredințează reprezentanțelor lor consulare și sarcina de a efectua acte diplomatice sau activități cu caracter politic, care, în mod normal, sunt îndeplinite de reprezentanții diplomatici.
Convenția de la Viena din 1963, stipulează în art.17 că: „Într-un stat în care statul trimițător nu are misiune diplomatică și nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terț, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reședință și fără ca statutul său consular să fie afectat prin aceasta, să fie însărcinat să-și îndeplinească acte diplomatice.” Îndeplinirea de asemenea acte nu-i oferă funcționarului consular nici un drept la privilegiile și imunitățile diplomatice. Un funcționar consular poate, după notificarea de către statul de reședință, să fie însărcinat să reprezinte statul trimițător pe lângă orice organizație interguvernamentală. Acționând în această calitate, el are dreptul la toate privilegiile și imunitățile acordate de dreptul internațional unui reprezentant pe lângă o organizație interguvernamentală.
2.6.2. Îndeplinirea altor activități politice
cea mai expresivă funcție politică a consulului este aceea care-i dă vocația de a întreține și dezvolta relații de prietenie între statul trimițător și statul primitor. O altă funcție consulară este aceea de a apăra interesele generale ale statului trimițător. Consulul mai are de asemenea sarcina de a se informa, prin toate mijloacele licite și apoi a raporta guvernului său condițiile și evoluția vieții comerciale, culturale și științifice etc.
Secțiunea 2.7. Contribuția oficiilor consulare la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice, turistice și al dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare.
2.7.1. Promovarea relațiilor economico-comerciale
Această funcție este o îndatorire generală și fundamentală, întrucât sarcinile consulului în domeniul economico-comercial au construit una dintre principalele premise a apariției instituției. Totalitatea acestor îndatoriri pe care le au sunt înmănunchiate sub denumirea de „protecție a comerțului și navigației în străinătate”.
Funcția consulului în materie economico-comercială este intrinsecă misiunii sale, el fiind îndrituit, în virtutea unei foarte vechi norme a dreptului consular consuetudinar, la exercitarea ei prin simplul fapt al înființării oficiului consular și a acordării exequatorului de la statul primitor.Consulul este chemat să urmărească, cu atenție specială și în mod sistematic, viața economică locală, cât privește industria și comerțul, el trebuie să studieze piața locală și tendințele care se manifestă, să descopere noi piețe pentru produsele naționale și modul în care acestea pot pătrunde pe piață cu noi produse.
Consulii vor putea să informeze și să îndrume agențiile comerciale, reprezentanțele și oamenii din țara lor despre tendințele de pe piața locală, înlesnindu-le publicitatea la expoziții locale etc.
2.7.2. Dezvoltarea relațiilor cultural-științifice
Dezvoltarea relațiilor culturale dintre statul trimițător și statul de reședință constituie o altă funcție a consulului.
Activitatea consulului, pe linie culturală, se desfășoară pe două direcții:
În primul rând, funcționarul consul își va exercita funcția consulară în raport cu cetățenii statului trimițător, în cadrul comunității conaționalilor săi.
Cea de-a doua direcție se referă la activitatea consulului ce se exercită în afara comunității cetățenilor săi, în colectivitatea statului gazdă.
Secțiunea 2.8. Funcțiile consulare în materie de pașapoarte.
Atribuțiile în acest domeniu sunt diferite, în raport de categoria de beneficiari: dacă este vorba despre cetățenii proprii, oficiile consulare pot, să elibereze anumite categorii de pașapoarte, să le prelungească valabilitatea și să confere ori să prelungească dreptul de ședere în străinătate; dacă este vorba despre cetățeni străini, atribuțiile consulare se reduc la acordarea vizei de intrare pe teritoriul statului trimițător.
Secțiunea 2.9. Funcțiile consulare în materie civilă.
Dreptul consular general prevede că funcționarul consular poate îndeplini acte de stare civilă, sub condiția ca legislația statului de reședință să nu se opună; dacă funcționarul consular pe baza legii consulare a propriului stat, procedează la întocmirea de acte de stare civilă, cu toate că legea statului de reședință nu o admite, asemenea acte ar putea fi valabile în ordinea juridică a statului trimițător, dar vor rămâne fără efecte juridice în aceea a statului de reședință sau pot fi calificate și ca acte ilicite, pentru că funcțiile de stare civilă fiind publice, anumite state consideră că ele nu ar putea fi exercitate de către agenți străini fără a constitui, în același timp, o atingere a suveranității lor.
Secțiunea 2.10. Funcțiile consulare în materie jurisdicțională și de transmitere a actelor
În dreptul internațional contemporan și în legislația internă a statelor, se recunoaște ca fiind una dintre funcțiile consulare procurarea și transmiterea de acte juridice și extrajuridice; într-o anumită măsură, mai redusă, este cunoscută și practica transmiterii și aceea a efectuării de comisii rogatorii de către funcționarii consulari. În ceea ce privește actele jurisdicționale, practica este de-a dreptul contradictorie, pentru că, în timp ce unele state recunosc funcționarilor consulari facultatea de a efectua acte de jurisdicție, grațioasă și chiar contengioasă, altele o exclud de principiu.
În ce privește transmiterea de acte, se poate face în formele prevăzute printr-o convenție care se află în vigoare, iar în lipsa acesteia, într-un compatibil cu dreptul statului de reședință; se cerea ca notificările făcute de către funcționarii consulari să nu fie însoțite de vreun fel de constrângere. Executarea anumitor acte de procedură sau de instrucție prin intermediul consului corespunde unor nevoi practice, pentru că acesta poate efectua o comisie rogatorie, conform formelor prescrise de legea statului trimițător și prin urmare, mult mai rapid și mai sigur.
Secțiunea 2.11. Funcțiile consulare în legătură cu cetățenii domiciliați sau aflați în străinătate.
Evidența cetățenilor proprii și legătura care trebuie să existe cu ei implică, în mod necesar, determinarea neechivocă a unui element esențial și anume legătura de cetățenie; de aceea, consulilor le revin o serie de sarcini, cât privește organizarea și desfășurarea de activități în rândul colectivității, rezolvând sau contribuind la soluționarea unor probleme de cetățenie. Prin acesta consulul participă la acțiunea însăși de creare a premisei activităților legate nemijlocit de cetățenii proprii.
Competența consulului, în exercitarea funcțiilor administrative privind cetățenia, derivă din dreptul consular cutumiar; ea își găsește deplina justificare în considerarea calității consulului de organ al statului chemat să verifice, la persoanele beneficiare ale acțiunii sale, în primul rând calitatea de cetățeni ai statului propriu. El este și organul chemat să contribuie la efectuarea acelor proceduri prin care cetățenia poate fi acordată unei anumite persoane.
Punctul de plecare și premisa acordării asistenței și protecției consulare le constituie existența unei evidențe a cetățenilor statului trimițător, care domiciliază în străinătate, precum și a oricăror altor cetățeni care se află ocazional în cadrul circumscripției consulare; altfel, consulul nu ar avea posibilitatea stabilirii unor legături permanente și sistematice cu cetățenii statului său. În această privință, Convenția de la Viena, din 1963, cuprinde: „funcționarii consulari trimițător trebuie să aibă libertatea de a comunica cu cetățenii statului trimițător și de avea acces la aceștia. Cetățenii statului trimițător trebuie să aibă aceeași libertate de a comunica cu funcționarii consulari și de a avea acces la ei.” (–art.36 &1 lit.a).
Exercitarea protecției consulare se materializează în demersurile și dreptul la petiție pe care-l au funcționarii consulari, recunoscându-li-se facultatea de a se adresa autorităților competente din circumscripția consulară, pentru a se plânge împotriva oricărei atingeri aduse cetățenilor statului trimițător, față de tratamentul la care aveau dreptul, prin violarea tratatelor sau a convențiilor în vigoare între cele două țări sau a legilor statului de reședință însuși, ori împotriva oricărui abuz.
Asistența consulară se realizează sub două forme. Prima manifestare constă în contactele multiple ce se stabilesc între consuli și conaționali – aceasta este facultatea pe care o are consulul, de a contacta pe cetățenii statului trimițător, de a-i vizita și de a-i primi în vizită la consulat sau de a comunica cu ei. Cea de-a doua manifestare constă în activitățile pe care consulul le desfășoară pe lângă autoritățile locale și în cooperarea ce trebuie să existe între el și autoritățile statului de reședință; această formă de activitate este esențială pentru îndeplinirea asistenței cetățenilor statului trimițător, pentru că ea presupune concursul organelor statului de reședință.
Consulul este împuternicit, atât prin convențiile internaționale cât și prin reglementările naționale, să facă acte de reprezentare în numele cetățenilor statului trimițător –este vorba de o reprezentare diferită de cea cunoscută în dreptul comun. Reprezentarea consulară nu are natura unui mandat, chiar dacă produce unele efecte care sunt proprii acestei instituții; natura raportului care se stabilește între un organ de stat și cetățeanul în favoarea căruia se face prestația, este de drept public.
Sarcina funcționarului consular de a acorda protecție și asistență consulară cetățenilor statului trimițător capătă o importanță specială în împrejurarea în care acesta se află într-o situație dificilă, iar intervenția consulului are, însă, adeseori, un caracter strict necesar și salutar; este vorba de persoanele care se află în stare privativă de libertate, precum și de minorii sau de alte persoane lipsite de capacitate.
În Convenția de codificare din 1963, se prevede, printre funcțiile consulare și aceea de „a apăra, în limitele fixate legile și regulamentele statului de reședință, interesele minorilor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător, mai ales atunci când este cerută constituirea unei tutele sau curatele față de el” (art.5, lit.h), iar pentru a asigura cooperarea necesară între consul și autoritățile locale se adaugă că autoritățile statului de reședință sunt obligate „să notifice, fără întârziere, postului consular competent toate cazurile în care numirea unui tutore sau curator apare a fi în interesul unui cetățean minor sau incapabil, al statului trimițător”.
Secțiunea 2.12. Funcțiile consulare în materie notarială.
În mod obișnuit, un cetățean care se află în străinătate are, în ceea ce privește îndeplinirea actelor notariale, o opțiune între autoritățile locale și oficiul consular al statului propriu; întrucât însă recursul la autoritățile locale –chiar dacă ar asigura valabilitatea actului și pe teritoriul statului –prezintă o sumă de inconveniente, astfel că el va prefera, desigur, să se adreseze oficiului consular a cărui cetățenie o are.
În afară de funcțiile notariale propriu-zise și actele care privesc certificarea consulară și depozitul consular care, deși nu sunt, strict vorbind, notariale fac parte din aceeași categorie de activități cu care se asociază mai bine.
Depozitul consular este prevăzut, în majoritatea convențiilor, fie ele bilaterale, multilaterale și reglementat de asemenea, de legislația internă; fiind încredințat oficiului consular și păstrat la sediul acestuia, depozitul beneficiază de protecția juridică de care se bucură însuși sediul consular –ceea ce înseamnă că nu se vor putea efectua acte de executare asupra obiectului depozitului consular.
Competența notarială a funcționarului consular se limitează, în principiu, la cetățenii statului trimițător, indiferent de statul în care actul ar urma să-și producă efectele.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta este limitată la teritoriul în care oficiul consular își exercită funcțiile sale; domiciliul sau reședința persoanelor nu are relevanță.
Atribuțiile notariale pot fi îndeplinite de către funcționarul consular, în mod obișnuit și cel mai adesea, în localul consular, dar, de asemenea și în locuința sa ori a cetățeanului, la bordul navelor și al aeronavelor, iar în cazuri excepționale, în orice alt loc.
În Convenția de la Viena (art.5, lit.f), se prevede cât se poate de sumar, sau mai exact, se enunță numai această funcție de „…a acționa în calitate de notar…, în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun la aceasta”.
Secțiunea 2.13. Funcțiile consulare în materie succesorală
Una dintre cele mai vechi și importante funcții consulare este și aceea cu privire la succesiune. Funcțiile consulului, în materie de succesiuni, reprezintă tocmai o materializare a necesității de a concilia interesele statelor în cauză, iar realizarea recunoașterii dreptului consulului de a îndeplini aceste funcții implică, un mod necesar, instituirea unei cooperări cu, și din partea autorităților locale.
Din examinarea teoriei și practicii în materie, rezultă că trebuie avute în vedere următoarele reguli:
Un prim criteriu este acela al cetățeniei; în cazul de față, el se materializează, în anumite specificări, și anume, este vorba de cetățenia de cuius-ului sau moștenitorilor ori de locul desfășurării succesiunii.
Convenția de codificare a dreptului consular combină criteriul subiectiv (al cetățeniei moștenitorilor) cu cel obiectiv (al deschiderii succesiunii pe teritoriul statului de reședință).
Un al doilea criteriu de referință și, de asemenea, cu efect peremptoriu, este cel al locului unde se produce decesul –deci, cel al locului unde s-a deschis succesiunea în cauză.
În Convenția de la Viena, funcțiile consulare în materie de succesiune sunt cele stipulate în art.5 lit.g: „…a apăra interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legile și reglementările statului de reședință”.
Secțiunea 2.14. Funcții consulare în domeniul navigației și aviației civile
2.14.1. Funcțiile în materie de navigație civilă
în doctrină, această multitudine de activități care țin de funcțiile consulare în domeniul navigației civile au fost clasificate, din punctul de vedere al naturii lor juridice în următoarele categorii:
funcții de asistență consulară;
funcții administrative;
funcții de ordine;
funcții jurisdicționale;
Funcția consulară de asistență privește nava ca atare, persoanele care se află la bordul navei, echipajul și călătorii, precum și încărcătura de pe navă.
Funcționarul consular dispune de un drept de inspecție și de control față de navele de sub pavilionul statului trimițător; Funcționarul consular poate urca la bordul navei, poate examina documentele de bord, poate discuta sau lua decizii și chiar interoga pe căpitanul navei și pe membrii echipajului.
Funcționarului consular îi revine un ansamblu de atribuții privind luarea măsurilor necesare pentru asigurarea ordinii și disciplinei la bordul navei de sub pavilionul statului trimițător, care include posibilitatea de consemnare la bord și chiar arestarea, debarcarea sau repatrierea marinarilor dezertori.
2.14.2.Funcțiile în materie de aviație
Atribuțiile funcționarului consular sunt să acorde asistență, în general, aeronavelor înmatriculate în statul trimițător și membrilor echipajelor acestora și, în particular, în raporturile lor cu autoritățile statului de reședință.
În caz de accident aerian sau de avarie a aeronavei, consulul este îndreptățit să solicite de la autoritățile locale măsurile necesare pentru salvarea vieților umane, pentru protejarea mărfurilor și repararea aeronavei; să controleze documentele de la bord ale navei; să supravegheze aplicarea riguroasă, de către statul de reședință, în cadrul circumscripției lui consulare, a convențiilor internaționale în materie de aviație civilă în favoarea aeronavelor având naționalitatea statului trimițător.
Secțiunea 2.15. Alte funcții.
Consulii au o serie de atribuții legate de exercitarea drepturilor electorale de către cetățenii statului trimițător, care se află, permanent sau temporar, pe teritoriul statului de reședință. Este legitimă recunoașterea unei obligații în sarcina statului ai cărui cetățeni sunt persoanele respective de a lua măsurile corespunzătoare pentru ca naționalii săi să-și poată exercita drepturile de cetățean, dintre care se detașează , ca manifestarea cea mai semnificativă, cele referitoare la alegeri.
Consulii exercită atribuții și cu privire la efectuarea serviciului militar de către cetățenii statului. Funcția consulului, în această materie, are o natură consuetudinară și nu se referă, în substanță, la posibilitatea juridică a consulului de a îndeplini funcții privind îndatoririle militare ale cetățenilor și în mod special, aceea de recrutare pentru serviciul militar.
În Convenția de la Viena, din 1963, privind relațiile consulare, în art.5 se face o enumerare a principalelor funcții (lit.a- 1), pentru ca în partea finală (lit.m), să se facă următoarea precizare:
„…a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător, care nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reședință sau la care statul de reședință nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de reședință”.
CAPITOLUL III
PRIVILEGIILE ȘI ÎNLESNIRILE OFICIILOR
CONSULARE
Secțiunea 3.1.Privilegii și imunități consulare
Prin imunități consulare se înțelege tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede pentru a fi acordat oficiilor consulare ale statelor străine și personalului lor în scopul ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile ce le revin; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte, obligațiile specifice ale organelor consulare de a respecta statul de reședință și ordinea existentă pe teritoriul acesteia, unde sunt chemate să exercite funcțiile lor consulare.
În esență, facilitățile și privilegiile oficiilor consulare și ale membrilor acestora constau în scoaterea lor de sub incidența legilor, a regulamentelor și a măsurilor de ordin administrativ edictate de un stat pe teritoriul său, în diverse domenii ale relațiilor sociale; sub acest aspect, este vorba de o neaplicare a legislației, de o inopozabilitate a jurisdicției statului de reședință.
Imunitățile propriu-zise constau, în esență, în neaplicarea jurisdicției statului de reședință și a legilor care, în mod obligatoriu, se aplică tuturor subiecților de drept, atât străinilor, cât și cetățenilor statului respectiv.
Privilegiile consulare constau în posibilitatea juridică de a se servi de instrumente specifice, de a se bucura de anumite beneficii, de a primi anumite onoruri.
Facilitățile sau înlesnirile consulare constau într-un tratament analog dar distinct de privilegiile prpriu-zise și care cuprinde unele facilități, diferite și numeroase, pe care autoritatea statului de reședință trebuie să le acorde organelor consulare în scopul de a înlesni o îndeplinire a funcțiilor lor în condiții cât mai bune (acestea sunt cuprinse în Convenția de la Viena, fie în termeni generali- art.28- fie într-un mod concret, pentru caz numit, art. 29 și 30).
Prerogativele sau drepturile consulare constau în posibilitatea, recunoscută organelor consulare, de a lua hotărâri care să producă anumite efecte juridice față de statul de reședință.
Beneficiarii acestor privilegii, imunități, drepturi și facilități sunt, în primul rând oficiile consulare, membrii familiilor acestora și membrii personalului privat.
Pentru normala desfășurare a activității consulare, statul trimițător solicită, iar statul de reședință acordă oficiilor consulare o serie de înlesniri, drepturi, privilegii și imunități cum ar fi :
inviolabilitatea localurilor consulare și a bunurilor lor, a arhivelor și documentelor consulare;
scutiri fiscale în legătură cu localurile consulare;
libertatea de deplasare;
libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimițător ;
libertatea de comunicare cu autoritățile statului de reședință ;
libertatea de comunicare cu cetățenii statului trimițător ;
dreptul de a folosi pavilionul și emblema națională ;
înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular ;
dreptul de a încasa taxe consulare.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, cât și datorită calității lor oficiale de reprezentanți ai statului trimițător, consulii în primul rând, precum și ceilalți membri ai personalului oficiului consular, iar, într-o anumită măsură și membrilor de familie, se bucură de următoarele drepturi, facilități, privilegii și imunități consulare :
imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă- inviolabilitatea personală ;
scutirea de la obligația de a depune mărturie ca martor sau expert ;
exceptarea de la obligația de înmatriculare a străinilor și de obținere a permisului de ședere ;
scutirea de la obligația de a obține permise de lucru ;
scutirea de prestații personale ;
scutiri de taxe vamale și de control vamal ;
scutiri de taxe de succesiune, în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al unui membru de familie al acestuia.
Toate aceste drepturi acordate funcționarului consular alcătuiesc ceea ce se înțelege prin expresia „statut consular”.
Secțiunea 3.2Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile privind oficiile consulare
3.2.1Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare și a reședinței consulului
Localurile consulare, precum și celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosința oficiului consular sunt inviolabile astfel că, acestea nu pot fi vizitate decât cu consimțământul șefului de oficiu. Se admite totuși că, în lipsa de stipulație contrară, autoritățile teritoriale ar putea pătrunde în localurile consulare, dacă este un caz de urgență; consimțământul șefului de misiune este, în această situație, prezumat.
Această regulă a inviolabilității se aplică cu privire la toate bunurile care sunt afectate pentru o normală desfășurare a activității oficiului consular, indiferent de titlul juridic cu care le deține.
Conferința de la Viena stipulează în art. 31:
1. Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul articol.
2. Autoritățile statului de reședință nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul consular o folosește, exclusiv, pentru nevoile muncii sale, decât cu consimțământul șefului postului consular, a persoanei desemnate de acesta sau al șefului misiunii diplomatice a statului trimițător. Totuși, consimțământul șefului postului consular poate fi considerat ca obținut în caz de incendiu sau de alt sinistru care cere măsuri de protecție imediată.
3. Sub rezerva prevederilor paragrafului 2 din prezentul articol, statul de reședință are obligația specială de a lua măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare și pentru a împiedica tulburarea liniștii postului consular sau atingerea demnității sale.
4. Localurile consulare, mobilierul lor și bunurile postului consular, ca și mijloacele sale de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziție în scopuri de apărare națională sau de utilitate publică. În cazul când o expropriere ar fi necesară în aceste scopuri vor fi luate toate măsurile corespunzătoare pentru a evita împiedicarea exercitării funcțiilor consulare, iar statului trimițător îi va fi plătită o indemnizație promptă, adecvată și efectivă.
3.2.2. Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare.
Inviolabilitatea arhivelor și a documentelor consulare reprezintă una din regulile esențiale consacrate de către dreptul internațional cutumiar în materie de privilegii și imunități consulare, fiind menite să ofere o protecție juridică absolută pentru întregul oficiu consular.
Astfel, în art.33 din convenție, se prevede că: „Arhivele și documentele consulare sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar găsi”, iar art.1 lit.k, arată că: „expresia arhive consulare cuprinde toate hârtiile, documentele, corespondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon și registrele postului consular, precum și materialul de cifru, fișierele și mobilierul destinate să le protejeze”.
Inviolabilitatea localurilor și a arhivelor consulare se aplică nu numai în condiții normale, ci de asemenea, și după încheierea temporară sau permanentă a oficiilor consulare.
3.2.3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare
În ceea ce privește localurile consulare, proprietatea statului trimițător sau a șefului oficiului consular ori închiriate, statul de reședință acordă scutiri pentru toate impozitele și taxele de orice natură –naționale, regionale sau comunale –pe care ar trebui să le perceapă în conformitate cu legislația sa; aceeași scutire de impozite și taxe se aplică și în privința reședinței șefului oficiului consular.
3.2.4. Libertatea de deplasare
Pentru exercitarea funcțiilor consulare și pentru desfășurarea activității oficiale membrii oficiului consular și în primul rând funcționarii consulari, au nevoie să se deplaseze pe teritoriul statului de reședință. Această regulă cutumiară este confirmată și în Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular.
Astfel în art.34, se prevede: „sub rezerva legilor și a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis din motive de securitate națională, statul de reședință asigură, tuturor membrilor postului consular, libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său”.
3.2.5. Libertatea de comunicare
Problema libertății de comunicare a oficiilor consulare și-a găsit reglementarea în art.35 din Convenția de codificare a dreptului consular:
1. Statul de reședință permite și protejează libera comunicare a postului consular pentru orice scopuri oficiale. (…)
2. Corespondența oficială a postului consular este inviolabilă. (…)
3. Valiza consulară nu trebuie să fie deschisă și nici reținută.
4. Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne consulare vizibile ale caracterului lor și nu pot conține decât corespondența oficială și documentele sau obiecte destinate exclusiv pentru folosința oficială.
5. Curierul consular trebuie să poarte un document oficial, în care să se ateste calitatea sa și să se precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară.
6. Statul trimițător, misiunile diplomatice și posturile sale consulare pot desemna curieri consulari ad-hoc.
7. valiza consulară poate fi încredințată comandantului unei nave sau unui avion comercial care trebuie să sosească într-un anumit punct de intrare autorizată.
3.2.6. Comunicarea cu autoritățile tatului de reședință
Pentru realizarea funcțiilor consulare, în special pentru a asigura protecția și asistența consulară a cetățenilor statului trimițător, funcționarii consulari trebuie și pot să se adreseze tuturor autorităților statului de reședință din circumscripția lor consulară, pe baza unei depline independențe și egalități.
În acest sens, sunt și dispozițiile art. 38 din Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului consular: „În exercitarea funcțiilor lor, funcționarii consulari pot să se adreseze:
autorităților locale competente, ale circumscripției lor consulare;
autorităților centrale competente, ale statului de reședință”.
3.2.7. Comunicarea cu cetățenii statului trimițător
Dând expresie practicii internaționale, comisia de drept internațional a redactat un text (art.36) în care au fost înscrise drepturile acordate funcționarului consular pentru a-i facilita exercitarea funcțiilor consulare în raport cu cetățenii statului trimițător; aceste drepturi ale consulilor sunt fundamentale pentru funcțiile de protecție și formează adesea, obiectul instrucțiunilor consulare sau al acordurilor interstatale; ele sunt acordate în virtutea „curtoaziei” internaționale, determinată de cel puțin parțial, de dorința de reciprocitate.
Articolul 36 al Convenției de la Viena din 1963 dispune:
1. Pentru ca exercitarea funcțiilor consulare cu privire la cetățenii statului trimițător să fie facilitată:
……
autoritățile competente ale statului de reședință trebuie să avertizeze fără întârziere postul consular al statului trimițător atunci când, în circumscripția sa consulară, un cetățean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în stare de detenție preventivă sau reținut în orice altă formă de detenție, dacă cetățeanul în cauză cere aceasta […]
funcționarii consulatului au dreptul de a vizita pe un cetățean al statului trimițător care este încarcerat, în stare de detenție preventivă sau reținut în orice altă formă de detenție, de a asigura și de a purta corespondență cu el, precum și de a lua măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiție.[…]
2. Drepturile la care se referă paragraful I al prezentului articol trebuie să fie exercitate în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință, cu rezerva totuși că aceste legi și regulamente trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru care sunt destinate drepturile acordate în baza prezentului articol.
3.2.8. Folosirea drapelului și a stemei naționale
Considerente de principiu cât și de ordin practic, implică folosirea unor mijloace vizibile și distincte pentru identificarea locului unde este situat oficiul consular și, de asemenea, pentru a indica caracterul său oficial, atât pentru naționalii proprii, cât și pentru autoritățile și cetățenii statului de reședință, oficiile consulare și șefii de oficii consulare au dreptul ca să folosească drapelul și stema națională, arborându-l, respectiv plasând-o pe clădirea consulatului și la intrarea în consulat.
În același sens sunt și prevederile Convenției de la Viena, din 1963, cu privire la codificarea practicii internaționale existente la acea dată:
1. Statul trimițător are dreptul de a folosi drapelul său național și scutul cu stema de stat în statul de reședință conform prevederilor prezentului articol.
2. Drapelul național al statului trimițător poate fi arborat, iar scutul cu stema de stat poate fi așezat pe clădirea ocupată de către postul consular și pe ușa sa de intrare, precum și pe reședința șefului postului consular și pe mijloacele sale de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu.
3.2.9. Încasarea de sume cu titlu de drepturi și taxe consulare
Dreptul oficiilor consulare de a încasa taxe reprezintă o regulă de drept internațional cutumiar, încă din cele mai vechi timpuri, consulii percepeau drepturi și taxe pentru serviciile pe care le acordau naționalilor lor. Aceste drepturi și taxe erau fixate, la origine, cu ajutorul unui procentaj în raport de cantitatea sau valoarea importate de naționali în corturi.
Drepturile și taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele consulare sunt scutite de orice impozite și taxe percepute, fie de statul de reședință, fie de către o entitate teritorială sau locală a acestuia. Aceste reguli au fost consacrate în dispozițiile articolului 39 al Convenției de la Viena pentru codificarea dreptului consular.
3.2.10. Procurarea localurilor consulare și a locuințelor pentru personalul oficiului consular
Prin însuși faptul că statul de reședință își acordă ca un stat străin să înființeze un oficiu consular pe teritoriul său, se angajează, în mod implicit, să creeze, condițiile necesare pentru exercitarea și funcționarea normală a oficiului consular respectiv; acest stat trebuie să înlesnească procurarea clădirilor și a terenurilor necesare pentru activitatea oficiului consular și să-l ajute în obținerea locuințelor corespunzătoare pentru membrii săi.
Practica internațională generală în materie este scrisă în prevederile art. 30 din Convenția pentru codificarea dreptului consular.
CAPITOLUL IV
OFICIILE ȘI ÎNLESNIRILE FUNCȚIONARILOR CONSULARI
Secțiunea 4.1. Personalul oficiilor consulare
4.1.1.Categoriile de personal
Pentru îndeplinirea activităților, oficiilor consulare trebuie să dispună de un personal corespunzător, capabil să acționeze efectiv și să realizeze exercitarea de funcții consulare; rațiunea de a fi a acestor organe nu poate fi concepută în afara prezenței efective și a activității unor persoane fizice, desemnate în mod special acestui scop.
Convenția de la Viena definește această noțiune a dreptului consular: „prin expresia membrii postului consular, se înțelege funcționarii consulari, angajații consulari și membrii personalului de serviciu” (art.1 lit.g).
Convenția distinge, în articolul 1, patru categorii de personal:
șeful de post consular- persoana căreia îi revine conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;
funcționarii consulari- persoanele care îndeplinesc funcții consulare;
angajații consulari- persoanele care îndeplinesc, în cadrul consulatului, sarcini cu caracter tehnico- administrativ;
membrii personalului de serviciu- persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc.
În convenție, ca de altfel și în practica generală a statelor, se face această distincție între șeful de oficiu consular și ceilalți funcționari consulari, deși împreună alcătuiesc o categorie distinctă a personalului- aceea de funcționar consular- șeful de oficiu consular se detașează de ceilalți funcționari prin cumularea în persoana sa a două feluri de activități: exercitarea de funcții consulare, precum și conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a oficiului consular.
În cazul funcționarilor consulari distingem între funcționarii consulari de carieră și funcționarii onorifici.
În teoria și practica dreptului consular, se reține o împărțire quatri partită a consulilor.
Consulul general este cel mai înalt funcționar al serviciului consular și el exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari; el are, de obicei, puterea de a supraveghea asupra unei mari circumscripții sau mai multor circumscripții consulare.
Consulul conduce numai o circumscripție consulară și are în sarcina sa supravegherea imediată a funcționarilor consulari inferiori care-i sunt atașați.
Viceconsulul este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului și exercită funcții care-i sunt atribuite, în limitele consulatului, în același timp sau în locuri diferite de cel în care șeful său își are reședința; dacă uneori îi ajută, în alte cazuri viceconsulul îi înlocuiește pe consulii generali sau pe consuli.
Agentul consular are statutul funcționarului consular, delegat și subordonat consulului general sau consulului și îndeplinește funcții sub responsabilitatea șefului său, în locuri în care acesta nu se poate afla.
Cancelarul este un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice.
4.1.2. Efectivul oficiului consular
Prin efectivul consular, înțelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea de consulat- de conducere consulară, tehnico- administrativă și de serviciu.
Obligația pentru statul de reședință de a accepta funcționari și angajații consulari afectați unui consulat decurge din acordul prin care acest stat și-a dat consimțământul la înființarea consulatului; ea corespunde și unor rațiuni practice, întrucât, în cele mai multe cazuri, șeful de oficiu nu se poate achita de sarcinile multiple pe care le implică exercitarea funcțiilor consulare fără sprijinul colaboratorilor a căror calificare, grad și număr depinde de importanța consulatului în discuție.
Secțiunea 4.2. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular
4.2.1. Numirea și admiterea șefului de oficiu consualr
Condiții de numire și admitere
Numirea și admiterea unui șef de oficiu consular este un act internațional, un act încheiat între două state.
Numirea unui șef de oficiu consular are la bază două coordonate care, împreună reprezintă cei doi piloni pe care se sprijină întregul sistem al numirii și admiterii unui șef de oficiu consular.
În primul rând, numirea și admiterea este un act concertat; dar numirea este un act care aparține statului trimițător, singurul în măsură de a dispune și exercita facultatea de alegere a persoanei fizice ce urmează să-i materializeze politica consulară într-o anumită țară străină; singura chestiune care se poate ridica este aceea a limitelor între care se exercită acest drept.
Persoana numită șef al oficiului consular trebuie să fie persona grata pentru statul de reședință.
Un al treilea caracter al actului numirii și admiterii unui șef de oficiu consular este dubla sa apartenență, la dreptul internațional și la dreptul național al statelor în cauză.
Patenta consulară
Pentru ca un funcționar consular să facă dovada numirii sale, el trebuie să producă o scrisoare originală care să emane de la guvernul său ori de la un agent autorizat în acest sens. Legitimitatea unei persoane, numite ca șef de oficiu consular, are loc prin eliberarea în acest scop a unui act care să poarte denumirea de „patenta consulari”.
Patenta consulară are caracterul unui act de stat, ea fiind expresia voinței unui titular de suveranitate.
Patenta consulară trebuie să ateste toate elementele care caracterizează raportul de misiune consulară adică: oficiul, categoria funcționarilor căreia îi aparține ( de carieră sau onorifici), clasa consulară din care face parte, sediul oficiului și circumscripția consulară.
Convenția de la Viena din 1963 enumeră aceste elemente în articolul 11.
Comunicarea se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe al statului trimițător dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reședință să facă notificarea Ministerului de Externe al acesteia din urmă.
Exequatorul
În însuși textul de codificare, exequatorul este definit ca o autorizație prin care șeful de oficiu este admis de către statul de reședință la exercitarea funcțiilor sale.
Orice stat este liber să acorde sau să refuze o cerere de exequator, neexistând o obligație din punctul de vedere al dreptului internațional, care să impună statului de reședință acest lucru.
Odată cu refuzarea cererii de obținere a exequatorului, suntem în prezența unei neadmiteri a unui șef de oficiu consular, și deci, a unei numiri care nu-și poate produce efectul. În această situație statul trimițător nu are altă alternativă decât aceea a revocării numirii.
Conform practicii generale a statelor, dreptul intern al fiecărui stat este cel care determină organul competent pentru eliberarea exequatorului.
Acordarea exequatorului are un dublu efect, deoarece prin natura sa juridică, exequatorul este un act de drept intern al statului de reședință, dar el este și un act de relevanță internațională.
Din efectele acordării unui exequator se deduce că, odată ce exequatorul i-a fost eliberat unui consul numit șef de oficiu, efectele lui se extind și la membrii oficiului consular care lucrează sub conducerea și responsabilitatea sa.
4.2.2.Numirea și admiterea membrilor personalului consular
Necesitățile muncii la oficiul consular pot reclama numirea de către statul trimițător a unui număr de membri ai oficiului respectiv care au atribuții, unii să ajute șeful de oficiu la îndeplinirea sarcinilor consulare, iar alții, să asigure efectuarea unor activități tehnico-administrative și gospodărești fără de care o desfășurare normală a muncii la oficiu nu este de conceput.
Limitele impuse facultății statului trimițător în cadrul economiei Convenției de la Viena sunt cele menționate în art. 20,22,23.
Prima limitare provine din posibilitatea pe care o are statul de reședință de a cere ca acest efectiv să fie menținut în limitele a ceea ce el consideră rațional și normal (art.20).
A doua limitare dispune că funcționarii consulari trebuie să aibă naționalitatea statului trimițător, neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reședință decât cu consimțământul expres al acestuia din urmă.
Cea de-a treia limitare o reprezintă dreptul pe care îl are statul de reședință de a informa statul trimițător că un funcționar consular este persoana non grata, sau că orice alt membru al personalului consular nu este acceptabil.
Statul trimițător este obligat a notifica numele și prenumele, categoria și clasa tuturor funcționarilor consulari, alții decât șeful de oficiu consular, cu destul timp înainte.
Numirea funcționarului consular, altul decât șeful oficiului, trebuie să fie adusă în mod oficial la cunoștința statului de reședință cu suficient timp înainte de numirea și prezentarea la post. Notificarea va fi executată pe cale diplomatică și va cuprinde toate indicațiile necesare pentru identificarea exactă a persoanei fizice a funcționarului numit și a poziției sale consulare.
Răspunsul pozitiv dat de ministerul de externe misiunii diplomatice al statului trimițător cuprinde în mod implicit declararea funcționarului consular numit ca persona grata.
Convenția de la Viena din 1963, reglementează și începutul funcțiilor pentru angajații consulari. Cele menționate cu privire la angajații consulari sunt valabile și pentru categoria personalului de serviciu al oficiului consular.
Secțiunea 4.3. Modul de încetare a funcțiilor consulare.
Cauzele care fac ca misiunea șefului de oficiu consular și a celorlalți membri să înceteze, pot fi grupate în două categorii:
unele cauze au caracter de consecință, deduse din împrejurări majore și externe persoanei în discuție, cum ar fi: dispariția unuia dintre cele două state între care existau relații consulare sau mai exact, pierderea calității sale de subiect de drept internațional; desființarea oficiului consular și suspendarea sau întreruperea relațiilor consulare.
alte cauze au caracter individual, fiind legate de persoana șefului de oficiu.
Secțiunea 4.4. Notificarea care se face în legătură cu șefii de oficii și cu membrii oficiilor consulare.
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena, din 1963 (art.24), sunt notificate statului de reședință, respectiv ministerului de externe sau autorităților desemnate de acesta, numirile, sosirile și plecările, după cum urmează:
„numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numirea la postul consular, plecarea lor definitivă sau încetarea funcțiilor lor, precum și orice alte schimbări referitoare la statutul lor, care pot să producă în cursul serviciului lor la postul consular;
sosirea și plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al postului consular care locuiește împreună cu el și faptul că o persoană devine sau încetează să mai fie membru al familiei;
angajarea și concedierea persoanelor care își au reședința în statul de reședință, ca membrii ai postului consular sau ca membri ai personalului particular, care au dreptul la privilegii și imunități”.
Obligația de a face notificări revine, în primul rând, statului trimițător; în al doilea rând, misiunii diplomatice a statului trimițător sau, în lipsa ei, șefului oficiului consular; în al treilea rând, obligația îi revine însuși statului de reședință.
Secțiunea 4.5. Geranța interimară.
În mod obișnuit, oficiul consular are un titular care este șeful de oficiu; există însă împrejurări când, dintr-un motiv sau altul, titularul oficiului consular se află în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile sau, pur și simplu, oficiul consular nu are un titular, postul fiind vacant, fapt care reclamă, pentru asigurarea desfășurării normale a activității oficiului, numirea unui șef de oficiu ad-interim. Această instituție, în dreptul internațional, poartă denumirea de geranță interimară.
În comentariul comisiei de drept internațional, expresia „cu titlu provizoriu” scoate în evidență că funcția gerantului interimar nu ar putea să se prelungească fără un acord încheiat între statele interesate, pentru o perioadă atât de lungă încât gerantul să devină un șef de oficiu cu titlu permanent. Sub acest aspect, instituția geranței interimare se aseamănă cu aceea a însărcinatului cu afaceri ad-interim, căci în ambele cazuri, este vorba de soluții provizorii.
Secțiunea 4.6. Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile membrilor oficiului consular.
4.6.1. Imunitatea de jurisdicție.
Există un interes de prim ordin din partea statelor în a putea să asigure, pentru personalul oficiilor consulare, un regim de imunitate, de jurisdicție pe timpul cât aceasta se află în străinătate.
La baza Convenției de la Viena din 1963, pentru codificarea dreptului consular, se află principiile practicii internaționale, enunțate. În art.43 se prevede:
1. „funcționarii consulari și angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare.”
2. totuși, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acțiune civilă,
4.6.2. Inviolabilitatea personală.
Problema inviolabilității personale a funcționarului consular constituie o chestiune mult controversată, atât în doctrină cât și în practica statelor, întrucât după ce consulii au încetat să mai fie miniștri publici, au fost supuși jurisdicției statului pe teritoriul căruia își exercită funcțiile.
Noțiunea de inviolabilitate are un dublu sens: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate înțelegem obligația statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui; în al doilea rând, în sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abțină de la a supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate.
Trebuie precizat că rațiunea principală a acestei reglementări provine din împrejurarea în care nu se acordă consulilor și celorlalți membri ai oficiului consular decât o imunitate de jurisdicție pentru actele săvârșite în îndeplinirea funcțiilor consulare.
În art. 42 al Convenției de la Viena, se prevede:
„În caz de arestare, detențiune preventivă a unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva sa, statul de reședință este obligat să prevină neîntârziat pe șeful de post consular. Dacă acesta din urmă este el însuși vizat de una dintre aceste măsuri, statul de reședință trebuie să informeze despre acest lucru statul trimițător, pe cale diplomatică”.
4.6.3.Exceptarea de la obligația de a dispune ca martor
Spre deosebire de membrii misiunii diplomatice, funcționarii consulari și alți membri ai oficiului consular nu sunt scutiți, potrivit normelor dreptului internațional, de la obligația de a dispune ca martori în justiție, și în cursul procedurilor administrative, obligație care este frecvent înscrisă și în legislațiile naționale.
Dreptul recunoscut membrilor oficiului consular de a refuzat să depună mărturie asupra faptelor având legătură cu exercitarea funcțiilor lor și de a proteja corespondența și documentele oficiale referitoare la acestea reprezintă un principiu general al dreptului consular consuetudinar și se găsește de asemenea consacrat într-un mare număr de convenții consulare.
4.6.4.Scutirea de înmatriculare a străinilor și de obținerea unui permis de ședere pentru aceștia
În conformitate cu practica generală a statelor sosirea membrilor oficiului consular, a membrilor familiilor lor care locuiesc cu ei și a personalului privat, trebuie să fie notificată ministerului de externe sau altor autorități din statul de reședință.
Scutirea de la înmatricularea străinilor și de la obținerea de permise de ședere pentru aceștia este stipulată și în Convenția de la Viena (art. 46).
4.6.5.Scutirea de permis de munci
În anumite țări legislația referitoare la folosirea mâinii de lucru străine impune, fie celor care angajează, fie celor angajați, obligația de a obține un permis de lucru; de aceea, în Convenția de la Viena din 1963 se prevede că un membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau ar vrea să angajeze în serviciul său o persoană având cetățenia statului trimițător sau unui stat terț este scutit de obligații.
4.6.6.Scutirea de prestații personale
Scutirea de prestații personale are în vedere o serie de sarcini civile ca : serviciul militar, serviciul de poliție, funcțiile de jurat, de judecător laic, munca personală ordonată de către comune cu privire la întreținerea drumurilor sau cu ocazia unei calamități publice, obligații militare legate de recheziționare, contribuții și încartiruiri militare, etc.; după doctrină această problemă reprezintă o parte a dreptului internațional cutumiar, găsindu-și expresia și-n Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (art.35).
4.6.7. Scutiri fiscale, vamale și de la regimul de securitate socială.
Scutirea fiscală este acordată funcționarilor consulari prin convențiile consulare sau prin alte acorduri bilaterale încheiate între statul de reședință și statul trimițător.
Convențiile bilaterale acordă scutirea fiscală și de taxe pe bază de strictă reciprocitate, stabilită prin acord.
În absența unor prevederi convenționale, această chestiune este reglementată prin legislația statului de reședință, care face întotdeauna să depindă scutirea fiscală de un tratament similar, acordat de către statul trimițător funcționarilor consulari ai statului de reședință.
Potrivit unei practici generalizate, obiectele destinate folosinței unui oficiu consular sunt scutite de taxe vamale și se poate considera că această practică e o probă a cutumei internaționale în acest domeniu particular.
Din acest punct de vedere Convenția de la Viena a adus îmbunătățiri serioase dreptului consular consuetudinar; practica internațională cu dezvoltările ce i s-au adus a fost concretizată în art.50 al convenției.
4.6.8. Drepturile, facilitățile și imunitățile acordate membrilor de familie.
Considerentele pentru care drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile se acordă persoanelor în virtutea funcțiilor pe care le au de îndeplinit, nu explică de ce acestea sunt acordate și membrilor de familie ai membrilor personalului unui oficiu consular.
Convenția de la Viena, pentru codificarea dreptului consular, a concretizat, în textul unor articole această practică a statelor, însă a făcut-o cu multă circumspecție, de la caz la caz.
4.6.9. Începutul și încetarea facilităților, privilegiilor și imunitățile consulare.
Stabilirea momentelor de început și de sfârșit a privilegiilor diplomatice are, nu atât o importanță teoretică cât mai ales o valoare practică, pentru că dezacordul asupra acestor momente a dus la serioase incidente între state.
Statutul juridic de consul sau de membru al oficiului consular începe odată cu atribuirea acestei calități de către statul trimițător, iar în raport cu statul de reședință odată cu recunoașterea sub o anumită formă a acestei calități; încetarea statutului se produce ca urmare a faptului că statul de reședință nu mai recunoaște această calitate. Este normal deci, ca privilegiile și imunitățile consulare, fiind consecința acestei calități recunoscute, să înceapă și să înceteze în aceste momente și chiar în ipoteza în care calitatea e retrasă de către statul trimițător, determinant rămâne tot actul statului de reședință.
4.6.10. Persoanele excluse de la beneficiul drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților consulare
Acordarea de drepturi, facilități, privilegii și imunități se face pornind de la anumite calități pe care un membru al oficiului consular le are, pentru că neaplicarea legilor în vigoare pe teritoriul statului de reședință, prin exceptarea de la jurisdicția acestui stat sau prin crearea unui regim de privilegii, nu se admite decât în cazuri cu totul excepționale.
Convenția de la Viena din 1963, cu privire la codificarea dreptului consular a dat expresie, în reglementarea pe care o cuprinde, acestor idei.
4.6.11.Renunțarea la imunități
Se admite că statul trimițător poate renunța la imunitățile ce sunt acordate unui membru al oficiului consular pe motiv că, acestea ținând de atributul statului trimițător, tot el ar avea și dreptul să dispună de ele.
Cu privire la renunțarea la imunități, Convenția de la Viena, pentru codificarea dreptului consular (art.45) prevede:
Statul trimițător poate renunța la privilegiile și imunitățile unui membru al postului consular prevăzute în art.41,43 și 44.
Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 din prezentul articol și trebuie să fie comunicată, în scris, statului de reședință.
Dacă un funcționar consular sau un angajat consular angajează o procedură într-o materie în are ar beneficia de imunitatea de jurisdicție, în virtutea art.43, el nu poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nici o cerere reconvențională legată direct de cererea principală.
Renunțarea la imunitate de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu poate fi socotită ca implicând renunțarea la imunitate în ceea ce privește măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă.
Renunțarea la imunitate poate fi făcută în procedura judiciară cât și în procedura administrativă. Odată ce renunțarea la imunitate a fost în mod valabil făcută nu mai este permis să fie invocată într-un stadiu ulterior de procedură.
Secțiunea 4.7. Instituția consulilor onorifici și a consulatelor onorifice
Pare paradoxal că, deși instituția consulilor onorifici este cunoscută din cele mai vechi timpuri și se mai aplică și azi în practica consulară a unui număr de state, nu există, cu toate acestea, o definiție acceptată unanim, termenul de consul onorific nefiind folosit în același sens de către toate legislațiile internaționale. Comisia de drept internațional a încercat să dea o definiție, cu toate acestea văzând practica statelor în acest domeniu și diferențele notabile care există între legislațiile naționale, pe parcurs a renunțat.
În practica statelor există o interferență între instituția consulului de carieră și aceea a consulului onorific, rezultată din împrejurarea că se permite funcționarilor consulari de carieră să exercite o ocupație privată, cu caracter lucrativ, în statul de reședință.
Diferențele substanțiale între consulii de carieră și cei onorifici survin atunci când este vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor și al consulilor onorifici.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Din punct de vedere istoric și conform concepției tradiționale, statele sunt unicele subiecte originare, directe și nemijlocite ale dreptului internațional. Ele se bucură de drepturile și atributele suveranității, iar în paralel mai exercită jurisdicția sa asupra teritoriilor, persoanelor și entităților legale rezidente în limitele frontierelor sale.
Diplomația este acea artă ce aduce o expunere, o promovare, a politicilor unui stat – numit stat acreditant, într-un alt stat, care în literaturde specialitate se mai numește – stat acreditar.
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.
Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligentă a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale.
Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de alianță, înțelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective, convenții multilaterale, în care interesele statelor trebuia să fie cât mai bine reflectate.
Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă.
Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resurse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.
Un accent deosebit în acest sens se pune pe imunitatățile, privilegiile diplomaților și protecția acestora, factor ce creează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul ce-l reprezintă.
În dreptul consular, există regula fundamentală potrivit căreia orice persoană care se bucură de privilegii și imunități consulare are, în același timp și obligația de a respecta legile și regulamentele statului de reședință, în afara cazurilor în care ea este exceptată de la aplicarea lor printr-o dispoziție a unui tratat internațional opozabil acestui stat.
Ca un corolar al obligației de a respecta legile și regulamentele statului de reședință, apare interdicția de a face imixtiuni în afacerile interne ale acestui stat pentru că, dacă membrii oficiului consular se află, de principium, sub jurisdicția statului de reședință, ei trebuie să observe legile acestuia; totodată, ei trebuie să respecte și ordinea juridică din acest stat, față de care nu au îndrituirea de a se opune sau de obstrucționa. Ca atare, consulul nu trebuie să întreprindă în statul de reședință acțiuni de propagandă politică sau de defăimare, să ia poziție publică în favoarea unui partid sau contra unui alt partid în lupta politică internă din statul de reședință, să instige pe conaționalii săi la anumite acțiuni politice, etc., ei sunt supuși interdicției de a desfășura o asemenea activitate care ar fi destinată să aducă ingerințe în afacerile interne ale statului de reședință.
În îndeplinirea funcției pe care o are, de a informa guvernul său cu privire la situația politică și culturală și, în general, cu privire la cea politică, consulul e obligat să se mențină în limitele a ceea ce este „observarea legitimă” adică să nu recurgă la mijloacele de informare care pot fi considerate ilicite și să nu-și extindă câmpul de observație asupra problemelor care exced funcțiilor sale.
Necesitatea respectării legilor și regulamentelor din statul de reședință apare ca o premisă a acordării a unora dintre privilegii și imunități.
BIBLIOGRAFIE
-Anzilti, -„Cours de droit international”, Paris, 1929;
-Aurescu B.,- „Drept internațional contemporan”, Ed. All Back, 2000;
-Balladore –Pallieri G., „Dirrito internazionale publico”, 1937;
-Bisconti G., -„Manuale di dirrito consulare”, Cedam, Padova, 1969;
-Bolintineanu A. (Năstase A., Aurescu B.), -„Drept internațional contemporan”, Ed. All Beck, 2002;
-Bonfils,-„Droit international public”, 1908;
-Borchard, -„Diplomatic protection of citizens abroad”;
– Burian Alexandru. Privilegiile și imunitățile diplomatice // Revista Națională de Drept, vol. 1, 2002.
-Cahier Philippe, -„Le droit diplomatique contemporan”;
-Calandarelli, -„Cuestiones de derecho internazional privado”;
-Cavare L., -„Le droit international public positif”;
-Colliard, -„Institutions internationales”;
-Contuzzi, -„Trattato teoretico –pratico di diritto consolare e diplomatico”, Torino, 1911;
-Duculescu Victor, -„Unele probleme ale conflictului de tratate cu privire specială la dreptul consular” în „Studii și cercetări juridice”, nr.1/1973;
-Dykmans G., -„Legislations et reglements consulaires belges”;
-Gangi, -„Il matrimonio”, Milano, 1953;
-Henry Kissinger. „Diplomatia. ”; – Ed.: Bic ALL, București, 2003.
-Heyking A., -„La theorie et la pratique des services consulaires”;
-Hyde C., -„International Law”;
-Kelsen Hans, -„Principles of International Law”, revizuită și editată de T.Turcker, New York, 1966;
-Luke T. Lee, „Vienna Convention on Consular Relations”;
-Libera K. –„Le fondament juridique des privileges et imunites consulaires” în „Revue de droit international public”, nr.3/1959;
-Marcu Viorel, -„Drept internațional public”, Ediția a-II-a;
-Maresca Adolfo, -„Le relazione consolari”, Milano, 1966;
-Miele –„Scitti di dirrito matrimoniale”, Padova, 1964;
-Monaco Ricardo, -„Manuale di dirrito internazionale publico”, 1960;
-Năstase A., -„Drept internațional public”, Ed. Actami, 1996;
-Năstase A., -„Drept internațional contemporan”, Ed. All Beck, 2000;
-Oppenheim L., -„International Law”;
-Popescu D., -„Drept internațional public”, Ediția 2000;
-Puente, J.Irizarry Y., -„Traite sur les fonction internationales des consuls”, Ed. Pedone, Paris, 1937;
-Quadri, -„Dirrito internazionale publico”;
-Schwarzenberger Georg, -„International Law, International Law as applied by International Courts and Tribunals”, Ed. Stevens, Londra, 1957;
-Sifthoff A.W., -„Kurs mejdunarodnogo prava”, Leiden, 1966;
-Silva N., -„Manuale de derecho consular”;
-Torres Campos, -„Derecho internacional publico”, 1912;
-Zampaglione Gerard, -„Dirrito consolare –Toria practica”, Editura Stamperia Nazionale, Roma, 1970;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drept Diplomatic Si Consular (ID: 127465)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.