Donare de Organe
CUPRINS
CAPITOLUL I DREPTURILE PERSONALITĂȚII ȘI CORPUL UMAN
Reglementare
Regimul juridic al corpului uman în viață
Regimul juridic al cadavrului
CAPITOLUL II DONAȚIA-CONTRACT ȘI LIBERALITATEA
CAPITOLUL III TRANSPLANTUL DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE
CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND PRELEVAREA ȘI TRANSPLANTUL DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE
4.1. Răspunderea penală
Noțiuni generale privind răspunderea penală în domeniul prelevării de celule de origine umană
Oportunitatea instituirii răspunderii penale în cazul traficului de celule umane
Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006
Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 din Legea nr. 95/2006
Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 158 din Legea nr. 95/2006
Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 159 din Legea nr. 95/2006
Răspunderea penală a persoanei juridice în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 95/2006
Răspunderea disciplinară
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
CAPITOLUL I
DREPTURILE PERSONALITĂȚII ȘI CORPUL UMAN
Reglementare
Schimbarea concepției despre om, care nu mai este privit doar ca o abstracțiune juridică – titularul de drepturi și de obligații-ci și ca o realitate complexă, biologică și psihică, a generat un efort doctrinar de creare a unor instrumente juridice specifice, menite să-i asigure protecția juridică.
Necesitatea unor asemenea instrumente juridice a fost conștientizată în jurisprudență, teoria drepturilor personalității fiind răspunsul doctrinar, care a fost apoi pus în operă de legiuitor.
Drepturile personalității, denumite și drepturile primordiale ale persoanei umane sunt inerente persoanei fizice, în sensul că sunt direct atașate omului real și inseparabile de acesta.
Spre deosebire de drepturile reale și cele de creanță, aceste drepturi nu se dobândesc ca efect ale acțiunilor omului.
Determinarea drepturilor personalității constituie obiect de controversă în doctrină, noul Cod civil oprindu-se asupra celor enumerate de primul alineat al art. 58 NCC , respectiv dreptul la la demnitate, dreptul la respectarea vieții private și dreptul la propria imagine, cărora li se adaugă atributele de identificare a persoanei fizice și dreptul de a dispune de sine însuși.
Enumerarea făcută de legiuitor este însă una enunțiativă și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității.
Enumerarea făcută de legiuitor este una enunțiativă, și alte drepturi având vocație să fie caracterizate ca drepturi ale personalității. Avem în vedere atât drepturile menționate de art. 59 și art. 60 NCC, dar mai ales libertățile care au o consacrare juridică în dreptul intern sau în convențiile internaționale.
Pot fi astfel considerate drepturi ale personalității libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea de deplasare, dar și unele drepturi și libertăți consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, de o durată rezonabilă, în fața unui tribunal independent, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante.
Fiind inerente ființei umane, drepturile personalității durează toată viața acesteia. Ele vor fi însă supuse legii în vigoare la data exercitării lor
Ptrivit art. 13 alin. (2) Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil „Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă 8 legii în vigoare la data săvârșirii acesteia”.
Conținutul drepturilor personalității se determină prin raportarea la o serie de noțiuni generice, incompatibile cu o definire precisă, cum sunt libertatea, onoarea, viața privată, respectul, motiv pentru care în determinarea lui un rol important îi revine judecătorului chemat să soluționeze litigiile născute din atingeri aduse unor asemenea drepturi, care va ține seama de circumstanțele speței.
Caracterele juridice. Clasificare
Natura juridică a drepturilor personalității este aceea de drepturi personale nepatrimoniale, ceea ce le conferă și caracterele specifice categoriei din care fac parte.
Dispozițiile alin. 2 al art. 58 NCC evidențiază numai caracterul netransmisibil, căruia i se adaugă însă și alte asemenea trăsături: drepturile personalității sunt incesibile, insesizabile, nu pot fi exercitate prin reprezentant, sunt imprescriptibile și opozabile erga omnes:
Caracterul netransmisibil este consecința faptului că drepturile personalității se sting la decesul titularului, ca orice alt drept nepatrimonial, așa că nu pot fi moștenite.
Caracterul incesibil este cel care nu permite transmiterea acestor drepturi prin acte juridice între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Insesizabilitatea este o consecință a incesibilității, drepturile în discuție nefiind
urmăribile silit pentru realizarea creanțelor creditorilor.
Fiind strâns legate de persoană, drepturile personalității nu pot fi exercitate decât în mod direct, iar nu și prin intermediul altor persoane.
Caracterul imprescriptibil constă în aceea că, indiferent cât timp titularul nu ar exercita un drept al personalității, el nu se va stinge și nici nu va putea fi dobândit de o altă persoană.
Având în vedere că drepturile personalității fac parte din categoria drepturilor absolute, ele vor fi opozabile față de orice subiect de drept, fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități de publicitate.
Dreptul de a dispune de sine însuși
Raportul dintre persoană și corpul său.
Evocarea unui drept de a dispune pe care-1 are fiecare persoană asupra sinelui pune, în primul rând, problema raportului care există între persoană și corpul său.
Într-o opinie, bazată pe analiza prevederilor Codului civil francez s-a spus că persoana ar avea astfel asupra propriului corp un drept de proprietate, cu corectivul că acest drept se distinge de altele prin aceea că poartă “asupra unui obiect atașat persoanei și prin urmare este intransmisibil pentru cauză de moarte și imperfect disponibil”. Consecința ar fi aceea că „Lucrurile umane sunt apropriabile fără dificultate și pot fi, prin consecință, privite ca bunuri”.
Într-o a doua opinie, corpul viu este considerat ca fiind o parte a persoanei, substratul său biologic, prin apărarea sa fiind apărat însuși subiectul de drept. Nu se poate astfel vorbi despre drepturi pe care persoana le-ar avea asupra propriului corp, privit ca obiect, ci despre drepturile personalității, în sens restrâns, care includ și dreptul persoanei la integritatea sa fizică.
Din fericire, reglementările noului Cod civil au un fundament teoretic similar, recunoscând că fiecare este stăpânul propriului corp, dar asigurându-se în același timp ca acesta să fie protejat chiar și contra acțiunilor vătămătoare asupra sa însăși pe care omul ar fi dispus să le săvârșească sau să le accepte.
Întinderea dreptului persoanei de a dispune de ea însăși se determină, în primul rând, prin raportare la dispozițiile legale imperative, care reglementează fiecare operațiune posibilă în parte, dispoziții conținute fie de noul Cod civil, fie de legislația specială, iar în al doilea rând, prin recurgerea, în jurisprudență, la anumite date cum sunt gravitatea atingerii aduse integrității sale, finalitatea operațiunii, interesele existente etc.
În temeiul dreptului de a dispune de sine însuși persoana fizică poate consimți fie la a se angaja în activități periculoase (încadrarea în forțele armate sau în cele de poliție aflate pe un teatru de război, practicarea unei meserii periculoase în industrie, practicarea unui sport periculos), fie chiar la a suferi atingeri efective ale integrității sale.
Potrivit prevederilor noului Cod civil, persoana fizică ar putea consimți asupra următoarelor atingeri aduse integrității sale fizice sau psihice, după caz: intervenții medicale asupra caracterelor genetice, dacă acestea nu se realizează în scopurile prohibite de art. 63 NCC; examinarea caracteristicilor genetice, realizată în scopuri medicale sau de cercetare științifică, efectuată în condițiile legii; intervenții medicale constând în experiențe, teste, prelevări, tratamente sau alte intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică, efectuate în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Chiar și în situațiile în care sunt permise asemenea intervenții asupra integrității fizice a persoanei, sunt interzise actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale.
Persoana fizică poate dispune însă și de alte drepturi ale personalității, nu doar de cel referitor la integritatea sa fizică și psihică, cum sunt dreptul la respectarea vieții private sau dreptul la propria imagine-reproducerea imaginii persoanei într-un afiș publicitar), încuviințarea ca numele unei persoane să figureze în firma unei societăți comerciale etc.
În asemenea situații, limitărilor legale punctuale li se adaugă obligația generală de a nu încălca drepturile și libertățile altora sau bunele moravuri.
Regimul juridic al corpului uman în viață
Garantarea drepturilor inerente ființei umane
Noul Cod civil folosește sintagma „drepturi inerente persoanei” pentru a desemna doar acele drepturi ale personalității care privesc viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei.
Primul alineat al art. 61 NCC, potrivit căruia aceste drepturi sunt garantate și ocrotite prin lege, face aplicația principiului inviolabilității corpului uman, având în vedere că orice atingere adusă acestuia se poate materializa într-un atentat la viața, sănătatea sau integritatea fizică ori psihică a persoanei.
Fundamentul acestor prevederi se regăsește în art. 22 din Constituție, care garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei. Garantând aceste drepturi, prevederea constituțională citată interzice, deopotrivă, tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, precum și pedeapsa cu moartea.
Principiul enunțat nu are însă o valoare absolută, articolele următoare reglementând condițiile în care integritatea persoanei fizice poate suferi atingeri.
Textul art. 61 NCC face și o aplicare a principiului egalității persoanelor în fața legii, prin menționarea faptului că sunt garantate și ocrotite în mod egal drepturile oricărei persoane.
Alineatul al doilea al art. 61 NCC este rezultatul grijii legiuitorului de a realiza un echilibru între obiective aparent contrarii: pe de o parte, acela de a crește șansele la viață ale celor care așteaptă un transplant, fără a afecta nici sentimentul de solidaritate, nici dezvoltarea cercetării științifice; pe de altă parte, de a nu permite niciodată ca utilizarea corpului uman să aducă atingere demnității umane.
Dată fiind disproporția de forțe care există între individ și societate, legiuitorul consacră, tot în scopul protejării drepturilor în discuție, principiul priorității interesului și binelui ființei umane, în raport cu interesul unic al societății sau al științei. Acest al doilea principiu oferă măsura care trebuie respectată în toate situațiile în care legea, prin prevederi exprese, permite derogări de la principiul inviolabilității corpului uman.
Interzicerea practicii eugenice
Progresul științific a adus în atenția dreptului o altă dimensiune a corpului uman, care se cere a fi protejată: patrimoniul genetic.
Protecția patrimoniului genetic depășește însă interesele indivizilor, dat fiind faptul că, odată modificate caracterele genetice ale unei persoane, aceasta poate transmite caracterele modificate descendenților săi. Textul art. 62 NCC, în întregul său, răspunde astfel necesității protejării integriciodată ca utilizarea corpului uman să aducă atingere demnității umane.
Dată fiind disproporția de forțe care există între individ și societate, legiuitorul consacră, tot în scopul protejării drepturilor în discuție, principiul priorității interesului și binelui ființei umane, în raport cu interesul unic al societății sau al științei. Acest al doilea principiu oferă măsura care trebuie respectată în toate situațiile în care legea, prin prevederi exprese, permite derogări de la principiul inviolabilității corpului uman.
Interzicerea practicii eugenice
Progresul științific a adus în atenția dreptului o altă dimensiune a corpului uman, care se cere a fi protejată: patrimoniul genetic.
Protecția patrimoniului genetic depășește însă interesele indivizilor, dat fiind faptul că, odată modificate caracterele genetice ale unei persoane, aceasta poate transmite caracterele modificate descendenților săi. Textul art. 62 NCC, în întregul său, răspunde astfel necesității protejării integrității patrimoniului genetic uman.
Primul alineat al art. 62 NCC este menit să împiedice manipularea genetică de orice tip, care ar putea avea ca rezultat atingeri aduse speciei umane
Eugenia este disciplina care studiază aplicațiile practice ale biologiei ereditare în ameliorarea genetică a indivizilor.
Cel de al doilea alineat al art. 62 NCC este expresia experiențelor funeste care au fost efectuate în special în timpul celui de al doilea război mondial, cu scopul creării unei rase umane superioare. Textul analizat interzice astfel orice practică eugenică, iar nu numai pe cele care folosesc mijloacele ingineriei genetice, dacă au ca scop organizarea selecției persoanelor.
Alineatul 2 al art. 62 are o redactare similară celui conținut de art. 16-4 alin. 2 din 6 Codul civil francez, despre care s-a spus că lasă să se înțeleagă că, atunci când nu au ca scop organizarea selecției persoanelor, practicile eugenice pot fi și legitime, motiv pentru care ajungem la concluzia că legiuitorul român a optat pentru aceeași soluție.
Intervențiile asupra caracterelor genetice
Interzicerea intervențiilor medicale care urmăresc modificarea descendenței persoanei
În reglementarea intervențiilor medicale asupra caracterelor genetice legiuitorul pornește de la premisa caracterului lor licit, care se determină în funcție de finalitatea acestora.
Intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au ca scop modificarea descendenței acesteia, sunt interzise, potrivit art. 63 alin. 1 prima teză NCC.
Per a contrario, sunt permise intervențiile medicale asupra caracterelor genetice ale unei persoane, care au alte scopuri decât acela de a-i modifica descendența.
Sunt legitime acele intervenții care fie au un scop terapeutic, fie sunt făcute în interesul științei, situație în care trebuie să se țină seama de principiul priorității interesului și binelui ființei umane, principiu consacrat de art. 61 alin. 2 NCC.
În mod expres, art. 63 alin. (1) teza a II-a exceptează de la interdicția conținută de prima teză a aceluiași alineat intervențiile medicale asupra caracterelor genetice, având drept scop modificarea descendenței persoanei, care urmăresc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice.
În toate situațiile permise de lege, intervențiile asupra caracterelor genetice pot fi realizate numai după ce a fost obținut consimțământul scris al pacientului informat, așa cum este acesta reglementat de prevederile art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Caracterul licit al unor asemenea intervenții depinde de obținerea acestui consimțământ.
Interzicerea denarii ființelor umane și a creării embrionilor umani
Alinieatul 2 al art. 63 NCC conține două teze. Astfel, potrivit primei teze, este interzisă orice intervenție care ar avea ca rezultat donarea ființelor umane, respectiv crearea unor asemenea ființe pe cale asexuală, fiind astfel transpuse în legislația internă prevederile Protocolului adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane în fața aplicațiilor biologiei și medicinei, referitor la interzicerea donării ființelor umane, încheiat sub egida Consiliului Europei la data de 12 ianuarie 1998
Interdicția vizează deopotrivă donarea unei ființe umane vii sau moarte.
Este astfel interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane care există sau care a existat.
Fundamentul acestei interdicții nu este doar de ordin moral, ci și de natură concretă: înlăturarea pericolelor folosirii ființelor umane astfel create pentru efectuarea unor cercetări științifice în alte condiții decât în cele prevăzute de lege sau chiar pentru efectuarea unor acțiuni teroriste.
Interzicerea creării embrionilor umani în scopuri de cercetare. Teza a II-a interzice
crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
Deși embrionul uman (sau fetusul, în funcție de stadiul de evoluție a sarcinii) este un corp în devenire, el nu este totuși o persoană decât după naștere. Cât timp durează gestația el este parte a altui corp, respectiv parte a corpului mamei. De aceea, el nu este dotat nici cu o personalitate distinctă de cea a mamei, chiar dacă, în anumite condiții, legea îi recunoaște unele drepturi.
În același timp însă, nu se poate nega faptul că embrionul purtat de mamă este „o persoană în curs de constituire”.
Ca urmare, copilul nenăscut, chiar dacă nu este dotat cu personalitate juridică, poate face obiectul unei protecții juridice minime, în calitate de ființă umană potențială, beneficiind cu acest titlu de un drept la integritatea fizică.
Crearea embrionilor în afara corpului uman este însă și rezultatul cercetărilor științifice efectuate asupra acestora, ceea ce însemnă că trebuie acceptată ideea că sunt permise asemenea cercetări, dacă au ca scop perfecționarea tehnicii reproducerii asistate medical a unei anumite persoane.
Finalitatea medicală a unor asemenea cercetări trebuie să prezinte un avantaj direct pentru embrion și să contribuie la ameliorarea tehnicilor de asistare medicală a procreării
Interzicerea unor tehnici de reproducere umană
Faptul că știința a ajuns în stadiul în care poate crea embrioni prin fecundare in vitro a dat o nouă dimensiune dezbaterii referitoare la statutul juridic al embrionului uman .
Legiuitorul român a optat pentru soluția garantării respectului ființei umane încă de la concepția sa, interzicând crearea embrionilor umani în scopuri de cercetare.
Din coroborarea prevederilor art. 63 alin. (2) teza a II-a NCC cu cele ale alin. (3) din același articol rezultă că este totuși permisă crearea embrionilor umani în scopul reproducerii umane asistate medical.
Această permisiune este implicit conținută și de art. 142 lit. e) din Legea nr. 95/2006, care se referă și la tehnicile de fertilizare in vitro-(realizabile prin prelevarea unui ovul de la o femeie, care va fi fertilizat în afara corpului uman, embrionul astfel creat fiind apoi implantat în uterul femeii de la care ovulul a fost prelevat sau în cel al altei femei-cărora li se aplică prevederile legii citate consacrate prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic.
Noul Cod civil reglementează, prin art. 441-446, o serie de aspect referitoare la reproducerea umană asistată medical cu terț donator, pentru ca în art. 447 NCC să evoke o o lege specială care va constitui cadrul juridic general al acestei materii.
Tehnicile de reproducere umană asistată medical nu se rezumă însă la fertilizarea
in vitro. Conform art. 63 alin. 3 NCC, utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil.
Prevederea citată conține însă și o excepție, tehnicile de reproducere umană asistată medical fiind admise și pentru alegerea sexului viitorului copil în acele situații în care astfel pot fi evitate boli ereditare legate de sexul acestuia.
Inviolabilitatea corpului uman
Principiul inviolabilității corpului uman.
Primul alineat al art. 64 NCC consacră expres principiul inviolabilității corpului uman, ceea ce justifică încă o dată afirmația conform căreia corpul este o parte a persoanei, suportul său biologic.
Până la adoptarea noului Cod civil acest principiu era dedus dintr-o serie de reglementări conținute de legi speciale, îndeosebi din Codul penal.
Tot astfel, prevederile art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului interzic atât tortura, cât și tratamentele inumane sau degradante.
Cel de al doilea alineat al art. 64 NCC conține două teze. Prima teză face referire la conținutul principiului inviolabilității corpului uman, sub cele două aspecte esențiale ale sale – integritatea fizică și integritatea psihică-iar teza a II-a conține fundamentul instituirii unor excepții de la principiul în discuție, care sunt operante doar în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Excepțiile de la principiul inviolabilității corpului uman.
Excepțiile pot fi private dintr-o dublă perspectivă: în ce situații este permis a se aduce atingere corpului unei personae fără consimțământul acesteia și, respectiv, care sunt intervențiile asupra propriului corp la care persoana își poate da consimțământul.
Sub primul aspect sunt incidente prevederile art. 650-651 din Titlul XV – „Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale sanitare și farmaceutice” al Legii nr. 95/2006, referitoare la situațiile în care este permisă supunerea racientului la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc, fără obținerea cordului acestuia.
Astfel, dacă pacientul este în imposibilitate să-și exprime consimțământul, acesta trebuie dat de reprezentatul său legal sau de ruda sa cea mai apropiată, după caz.
Sunt autorizate intervențiile medicale fără obținerea acordului în situații de urgență, când intervalul de timp până la exprimarea acestuia ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea și viața pacientului.
Tot din categoria atingerilor aduse integrității persoanei, fără consimțământul acesteia, fac parte măsurile ordonate de judecător în cursul soluționării unui proces, cum sunt internarea medicală-în procedura punerii sub interdicție judecătorească-efectuarea unor expertize sanguine-în procedura soluționării acțiunii în stabilirea paternității-sau obligația instituită de lege în sarcina persoanelor suspectate că au condus sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor de a se supune recoltării unor probe biologice.
Pentru aducerea la îndeplinire a unor asemenea măsuri persoana nu poate fi constrânsă, dar refuzul său va fi interpretat ca o recunoaștere a faptului care trebuia dovedit.
Cea de a doua categorie de excepții constituie domeniul dreptului persoanei fizice de a dispune de ea însăși.
Examenul caracteristicilor genetice
Caracteristicile genetice ale unei persoane pot fi cunoscute prin examinarea
A.D.N.-ului acesteia. A.D.N.-ul este o moleculă conținută de cromozomi, care conține la rândul său gene. Conținutul A.D.N.-ului este propriu fiecărei persoane și constituie „amprenta genetică” a acesteia.
A.D.N.-ul există în toate celulele care formează organismul, motiv pentru care este posibil să fie examinat prin prelevarea unor produse biologice diverse: sânge, spermă, salivă, rădăcina firului de păr ș.a.
Examinarea caracteristicilor genetice este de natură să afecteze persoana umană în intimitatea sa și drepturile sale fundamentale, demnitatea, libertatea și integritatea sa fizică.
Pericolul folosirii informațiilor astfel obținute în scopuri contrare intereselor persoanei este foarte mare, motiv pentru care legiuitorul a restricționat situațiile în care este permisă o asemenea atingere adusă inviolabilității corpului uman.
Primul alineat al art. 65 NCC permite întreprinderea examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în două situații enunțate limitativ: în scopuri medicale și în scopuri de cercetare științifică.
Prin examinarea acelei părți din A.D.N. în care sunt situate genele pot fi depistate maladiile genetice și poate fi prevenită instalarea unor asemenea maladii sau transmiterea lor la descendenții persoanei.
Prelevarea și examinarea A.D.N.-ului în scopurile enunțate trebuie făcute în condițiile prevăzute de legislația specială și cu consimțământul pacientului informat, obținut în
condițiile prevăzute de art. 649-650 din Titlul XV al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Cel de al doilea alineat permite identificarea persoanei pe baza amprentelor sale genetice. Pot fi identificate prin acest procedeu persoane în viață sau persoane decedate. Identificarea poate fi făcută în scopuri medicale sau de cercetare științifică ori în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
În cadrul procedurilor judiciare identificarea pe baza amprentelor genetice se face pentru a se obține probe referitoare la descendența sau ascendența unei persoane, stabilirea prezenței persoanei într-un loc anume, săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană.
Interzicerea unor acte patrimoniale
Dispoziția legală prevăzută de art. 66 NCC consacră principiul nepatrimonialității corpului uman. Potrivit principiului prevăzut de art. 66 NCC, corpul uman fiind persoana
însăși, nu poate fi evaluat în bani și nu poate face obiectul unor acte juridice cu titlu oneros,
fiind astfel situat în afara comerțului.
Deși atunci când sunt detașate de corp, elementele sale componente, cum sunt organele, țesuturile, celulele, dar și produsele-sângele-dobândesc caracterul de lucruri, ele continuă să păstreze „amprenta umanității lor”, motiv pentru care cad sub incidența principiului nepatrimonialității corpului uman
Actele normative care reglementează prelevarea de celule, țesuturi și organe umane în vederea transplantului și donarea de sânge, precum și asigurarea calității și protecției sanitare, în vederea utilizării lor terapeutice fac și ele referire la neremunerarea donatorului de elemente componente sau de produse ale corpului uman
Sancțiunea civilă care intervine în cazul încălcării principiului nepatrimonialității corpului uman este nulitatea absolută a actului juridic.
Încălcarea acestui principiu poate atrage însă și răspunderea contravențională și chiar penală, constituind infracțiune donarea de sânge în vederea obținerii unor avantaje materiale sau în scopul comercializării sângelui donat ori a componentelor sanguine umane
Legea poate stabili excepții de la principiul nepatrimonialității corpului uman, prin reglementarea unor cazuri în care este permisă încheierea de acte juridice cu titlu oneros, care să aibă ca obiect elemente componente sau produse ale corpului uman. Spre exemplu, unitățile spitalicești pot organiza distribuția de sânge și de componente sanguine umane la prețuri stabilite de lege. Asemenea excepții nu pot însă privi corpul uman în întregul său.
Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață
Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană poate fi făcută de la donatori în viață-situație reglementată de art. 68 NCC-sau de la donatori decedați.
Termenii specifici acestei materii sunt definiți de legea specială-art. 142 din Titlul VI, „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, din Legea nr. 95/2006.
Astfel, celula este unitatea elementară anatomică și funcțională a materiei vii, sub această denumire fiind desemnate atât celula individuală, cât și colecțiile de celule umane, care nu sunt unite prin nicio formă de substanță intercelulară; țesutul este gruparea de celule diferențiate, unite prin substanță intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică și funcțională, iar organul este partea diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprii.
Prin prelevare se înțelege recoltarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice, când celulele sunt recoltate chiar de la pacient.
Subiectul în viață sau decedat, de la care se prelevează organe, țesuturi și celule de origine umană pentru utilizare terapeutică se numește donator, iar subiectul care beneficiază de transplant de organe, țesuturi sau celule poartă denumirea de primitor.
Primul alineat al art. 68 NCC consacră, în teza I, caracterul legal al prelevării și al transplantului (acestea pot fi efectuate numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege), dar și caracterul liber consimțit al acestor două operațiuni.
Dat fiind impactul deosebit asupra integrității fizice al celor doi subiecți implicați în aceste operațiuni (donatorul și primitorul), dispoziția legală analizată prevede și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească consimțământul acestora.
Textul art. 68 NCC reiterează sau particularizează unele din condițiile de valabilitate a consimțământului, prevăzute de art. 1204 NCC:
consimțământul trebuie să fie liber, adică neafectat de vreun viciu de consimțământ;
consimțământul trebuie să fie prealabil, nefiind astfel permisă exprimarea sa ulterior realizării intervenției;
consimțământul trebuie să fie expres, el neputând fi dedus din comportamentul persoanei în cauză și nici determinat, sub anumite aspecte, de o altă persoană, așa cum se poate proceda în cazul dreptului comun;
consimțământul trebuie să fie informat, în sensul că atât donatorul, cât și primitorul trebuie să fie informați, în prealabil asupra riscurilor intervenției
Legea specială dezvoltă această prevedere, cerând ca donatorul să fie informat asupra eventualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul prelevării.
Necesitatea informării prealabile a donatorului transformă consimțământul acestuia în unul special, orice reticență trebuind să fie privită ca un viciu de consimțământ.
Conform art. 68 alin. 1 teza I NCC, consimțământul trebuie să fie exprimat în scris. Și această prevedere este dezvoltată de legea specială, conform art. 144 lit. a) și f) din Legea nr. 95/2006 exprimarea consimțământului trebuind să se facă prin act scris, încheiat în formă autentică și cu un conținut prestabilit de anexa 1 a respectivului act normativ.
Ca o garanție suplimentară a caracterului liber, informat și altruist al consimțământului, prelevarea de organe, țesuturi sau celule se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul, iar membrii acestei comisii vor semna și ei înscrisul prin care se exprimă consimțământul la prelevare.
Consimțământul la prelevare este astfel un act juridic unilateral, esențialmente gratuit și solemn a contractului de donație, cu o sumă de particularități.
În materia prelevării de organe, țesuturi și celule de la subiecți în viață, legea îi recunoaște donatorului potențial un adevărat monopol al voinței, acesta fiind abilitat de art. 68 alin. 1 teza a II-a NCC să-și retracteze consimțământul dat, oricând înainte de efectuarea prelevării.
Interzicerea prelevării de la minori și alte persoane lipsite de discernământ
Implicațiile deosebite pe care le are asupra persoanei o asemenea intervenție 1-a determinat pe legiuitor să interzică prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar.
Este suficientă constatarea faptului că potențialul donator este lipsit de discernământ, indiferent care este cauza, fără a fi nevoie ca acesta să fi fost pus sub interdicție judecătorească.
Interdicția este una de principiu, prin lege putând fi reglementate în mod expres unele cazuri în care prelevarea este permisă și de la categoriile de persoane menționate mai sus.
Spre exemplu, art. 145 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 permite prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice de la donatorii minori.
Regimul juridic al cadavrului
Deși odată cu decesul încetează personalitatea juridică a omului, iar drepturile personalității se sting, fiind drepturi intuitu personae, în considerarea a ceea ce a reprezentat în timpul vieții persoanei decedate i se datorează respect
Respectul datorat persoanei decedate ține de tradiție și primește consacrare legală prin reglementările conținute de prevederile noului Cod civil, dar și de legislația specială.
Potrivit dispoziției art. 78 NCC, respectul datorat persoanei decedate privește două mari aspecte: memoria și corpul.
Conținutul obligației de a respecta memoria persoanei decedate este reglementat de
art. 79 NCC. Corpul neînsuflețit, deși nu mai este o persoană, este „impregnat de personalitatea celui care a fost” .
Respectul cu privire la corpul persoanei se manifestă pe mai multe planuri: comportament decent față de acesta și de funeraliile sale; organizarea de funeralii; realizarea prelevării de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic sau științific trebuie făcută doar în condițiile prevăzute de lege.
La rândul său, Codul penal incriminează cele mai grave atingeri care pot fi aduse corpului persoanei decedate: profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru constituie infracțiunea de profanare de morminte, prevăzută și pedepsită de art. 319. Tot astfel, manipularea cadavrelor, precum și prelevarea de țesuturi și organe de la cadavre, cu încălcarea prevederilor legii, constituie infracțiuni.
Conform art. 15 Legii de punere în aplicare a NCC, prevederile art. 78 NCC, consacrate respectării corpului persoanei decedate, sunt aplicabile și în cazul în care decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.
Interzicera atingerii memoriei persoanei decedate
Memoria persoanei decedate este amintirea pe care cei rămași în viață o păstrează despre aceasta. Protejarea memoriei persoanei decedate se face prin trimitere la normele juridice consacrate dreptului la imagine și dreptului la reputație ale persoanei aflate în viață, care se aplică în mod corespunzător.
Publicarea într-o revistă a unei fotografii care prezintă rămășițele pământești ale unei persoane, realizată fără consimțământul dat în timpul vieții de defunct și în absența acordului familiei acestuia, constituie o atingere adusă memoriei persoanei decedate.
Unele din faptele prin care se încalcă obligația de a respecta corpul uman și după decesul persoanei constituie, în același timp și o atingere adusă memoriei acesteia-spre exemplu, săvârșirea uneia din faptele incriminate ca profanare de morminte
Respectarea voinței persoanei decedate
Determinarea felului propriilor funeralii
Dreptul de a dispune de sine însuși, prevăzut de art. 60 NCC cunoaște o extensie atunci când se referă la împrejurări care se vor petrece după încetarea din viață a persoanei
Potrivit primei teze conținute de art. 80 alin. 1 NCC, în exercitarea acestui drept persoana poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune de corpul său după moarte.
Voința defunctului va trebui respectată chiar dacă decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Deși sunt prevăzute în același text, incidența unei legislații speciale impune ca regimul juridic al dispunerii de propriul corp după moarte să fie diferit de cel al determinării felului propriilor funeralii.
Cu privire la funeralii, persoana poate dispune, prin testament, dacă și unde dorește să fie înhumată sau incinerată, care să fie destinația cenușii rezultate în urma acestei operațiunii, cu privire la detalii ale ceremoniei funerare. Opțiunea persoanei referitoare la aceste aspecte poate fi însă exprimată și în orice alt mod.
Determinarea felului propriilor funeralii se poate face și de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar în aceste cazuri va fi necesar și consimțământul scris al nu-și va putea însă exprima dorința și prin testament pentru că, potrivit art. 1038 NCC, numai cei care au discernământ pot testa, or el este prezumat a nu avea discernământ.
Dreptul de a dispune de propriul corp după moarte
În exercitarea dreptului de dispoziție asupra corpului după moarte, persoana își poate încredința corpul unei instituții de învățământ superior medical, pentru efectuarea de cercetări științifice, ori unei unități spitalicești, în vederea prelevării de celule, țesuturi sau organe necesare transplantului. Potrivit art. 147 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 95/2006, persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după deces fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Consider că dispoziția legală citată a modificat implicit și prevederile art. 19 lit. a) și lit. b) din Legea
nr. 104/2003, conform cărora catedrele de anatomie, de anatomie patologică și serviciile de prosecturi și anatomie patologică pot prelua cadavre în scop didactic și științific, după caz, în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului și dacă persoana în viață și-a pus la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza normelor comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman. Ca urmare, și în aceste situații consimțământul persoanei va trebui să îmbrace forma autentică.
Conform tezei a II-a a art. 80 alin. 1 NCC, în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, pe lângă voința acestora, exprimată, așa cum am văzut, în formă autentică, este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui. Conjuncția „și" folosită de legiuitor este aceea care impune o asemenea interpretare.
Determinarea felului funeraliilor de către soțul defunctului sau alte persoane
Alineatul 2 al art. 80 NCC are în vedere situațiile în care persoana nu a dispus nimic în legătură cu funeraliile sale. Astfel, funeraliile se vor desfășura conform voinței exprimate, în ordine, de soțul supraviețuitor, părinți, descendenți, rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarii universali sau cu titlu universal ori dispoziției primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. Ca urmare, exprimarea voinței soțului supraviețuitor lasă fără efect manifestarea de voință a părinților. Funeraliile vor trebui organizate cu respectarea regulilor impuse de confesiunea căreia i-a aparținut defunctul.
Situația în care cel decedat nu și-a exercitat dreptul de dispoziție asupra corpului său după moarte este reglementată de art. 81 NCC.
Prelevarea de la persoanele decedate
Deși se referă expres numai la prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, prevederile art. 81 NCC sunt aplicabile și în ceea ce privește efectuarea de cercetări științifice de orice natură care au ca obiect cadavre umane.
Spre deosebiri de alte legislații, care permit asemenea prelevări de la persoane decedate pe baza unui consimțământ prezumat din absența unui refuz exprimat, înainte de moarte, de către de cuius, noul Cod civil a instituit regula consimțământului expres.
Textul art. 81 NCC distinge două situații: aceea în care persoana și-a dat acordul, în timpul vieții și aceea în care un asemenea acord lipsește. Pe de altă parte, prevederile sale trebuie corelate cu cele conținute de legislația specială, la care textul analizat face trimitere.
Persoana fizică își poate da consimțământul la prelevarea ce se va realiza după decesul său fie prin act autentic, fie prin înscrierea sa în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule. Actul autentic la care se referă legiuitorul este o declarație notarială, intitulată „declarație-decizie”, în conținutul său, prestabilit de anexa 5 a Legii nr. 95/2006, trebuind să fie menționate expres organele, celulele sau țesuturile pe care persoana este de acord să le doneze. Aceeași anexă 5 îi permite persoanei să-și retracteze consimțământul dat, actul de revocare putând îmbrăca și forma înscrisului sub semnătură privată, cu condiția ca acesta să fie semnat și de doi martori.
Persoana poate însă exprima expres și refuzul de a fi supus prelevării, după decesul său, situație în care nici membri familiei sale nu vor mai putea consimți la un asemenea act. Conform art. 147 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 95/2006, refuzul poate fi exprimat prin act scris, care trebuie să fie însoțit de absurda formalitate a avizării de către medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule.
Dacă persoana nu a consimțit expres la prelevare, dar nici nu și-a exprimat refuzul, după decesul său își pot da acordul în acest scop persoanele menționate în partea finală a
art. 81 NCC: soțul supraviețuitor, părinții, descendenții ori rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Ca urmare, dacă soțul supraviețuitor va refuza să-și dea acordul la prelevare, voința în sens contrar exprimată de rudele defunctului va fi ineficientă.
Acordul trebuie să fie liber, prealabil, expres și să fie exprimat în scris.
Preluarea cadavrelor în scop didactic sau științific este reglementată de prevederile
art. 19 din Legea nr. 104/2003, potrivit cărora această operațiune se poate realiza în următoarele situații: ”,a) în situația în care există o înțelegere expresă prealabilă, acordată în scris, a pacientului sau a familiei; b) persoanele în viață își pot pune la dispoziția instituției de învățământ superior medical uman corpul, după deces, în baza unor norme comune elaborate de serviciile de prosectură ale spitalelor și conducerea instituțiilor de învățământ superior medical uman; c) cadavrele nerevendicate într-o perioadă mai mare de 10 zile după deces sau cele fără aparținători sunt preluate de serviciile pentru exploatarea cadavrelor ale catedrelor de anatomie, în baza unor norme comune stabilite de spitale și senatul instituțiilor de învătământ superior medical uman”
CAPITOLUL II
DONAȚIA-CONTRACT ȘI LIBERALITATE
Spre deosebire de modul incomplet de reglementare a acestei instituții în codul civil anterior, art. 985 NCC definește donația prin prisma elementelor sale esențiale, pornind de la faptul că este un contract, deci reprezintă un acord de voințe, cât și de la faptul că trecerea unei valori din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului se face cu intenție liberală, animus donandi, ceea ce reprezintă cauza contractului de donație și justifică sărăcirea patrimoniului donatorului și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului.
Astfel, donația poate fi definită ca fiind „acel contract prin care o parte, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, fără a urmări să primească o contraprestație.”
Definiția, caracterele juridice și condițiile de valabilitate ale contractului de donație
Forma donației
Asemeni reglementării din vechiul cod cuprinsă în art. 813, prin dispozițiile alin. 1 al art. 1011 NCC forma autentică a contractului de donație este cerută ad validitatem, sub sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată de orice persoană interesată sau de instanță din oficiu, în condițiile art. 1247 alin. 2 și 3 NCC.
Potrivit art.1254 NCC contractul de donație, lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea condițiilor de formă nu este susceptibil de confirmare și este considerat că nu a fost niciodată încheiat.
Rațiunile care determină exigența legiuitorului în înconjurarea contractului de donație de formalități, sancționate cu nulitatea absolută, își păstrează continuitatea și sub incidența noului Cod civil și sunt legate, în principal, de protecția voinței donatorului care dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără a obține o valoare echivalentă în schimb, precum și de ocrotirea familiei dispunătorului de eventualul abuz de gratuități.
De la condiția formei autentice sunt exceptate donațiile indirecte, deghizate și darurile manuale.
Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica, dar diferite de contractul de donație. Dacă donațiile indirecte nu sunt supuse regulilor de formă cerute pentru validitatea donației, acestea sunt supuse însă regulilor de fond specifice acestei liberalități, respective capacitate, irevocabilitate, raport, reducțiune, revocare.
De asemenea, în cazul donațiilor indirecte realizate prin alte acte juridice întemeiate pe animus donandi, validitatea acestora este condiționată de respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă pentru acel act, inclusiv forma autentică, dacă este cazul. Cele mai uzitate acte juridice pentru realizarea unei donații indirecte au fost, sub incidența Codului civil, renunțarea la un drept în anumite condiții, remiterea de datorie și stipulația în favoarea unei terțe persoane.
Donația este deghizată arunci când actul public cu titlu oneros este simulat, mincinos și ascunde o donație. Cu excepția celor prin care se tinde la eludarea principiului revocabilității donațiilor între soți sau la fraudarea legii ori încălcarea altor norme imperative, donațiile deghizate sunt valabile și sunt supuse, ca și cele indirecte, regulilor de fond prevăzute pentru donație. Dovada simulației poate fi făcută cu orice mijloc de probă de către terți sau creditorii părților, precum și de către părți arunci când pretind caracterul ilicit al simulației, conform art. 1292 NCC.
Darul manual presupune acordul de voință al părților și tradițiunea-predarea materială-bunurilor mobile corporale de la donator la donatar. Potrivit art. 1174 alin. 4 NCC carul manual este considerat un contract real. Temeiul transmisiunii bunurilor mobile corporale din patrimoniul donatorului în cel al donatarului îl reprezintă acordul de voință al părților, iar tradițiunea bunurilor este forma exterioară de materializare a acestui acord de voință.
Având în vedere că toate bunurile mobile corporale ar putea fi susceptibile de transmitere cu titlu gratuit prin dar manual, iar unele dintre ele sunt la fel de importante din punct de vedere valoric ca și bunurile imobile, legiuitorul a intervenit prin alin. 4 al art. 1011 NCC, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, și a limitat această liberalitate între vii doar la bunuri mobile corporale a căror valoare nu poate depăși suma de 25.000 lei.
După modelul dispozițiilor art. 973 alin. 2 și 3 din Codul civil din 1940, alin. 3 al
art. 1011 NCC prevede că enumerarea și evaluarea bunurilor mobile care constituie obiectul donației trebuie să se facă printr-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
Această formalitate are în vedere utilitatea practică a evalurii mobilelor donate, în special în materia reducțiunii donației și raportului donației. Deși pentru validitatea înscrisului estimativ al bunurilor mobile este suficientă forma scrisă, chiar sub semnătură privată, în practică, dată fiind obligativitatea formei autentice pentru validitatea contractului de donație, este de așteptat ca înscrisul estimativ al bunurilor mobile să îmbrace, cel mai adesea, această formă.
Formarea contractului de donației
În cazul în care contractul de donație se încheie între absenți, prin ofertă și acceptare exprimate separat, momentul încheierii este acela în care ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei de către destinatar. Pentru formarea valabilă a contractului de donație, oferta și acceptarea exprimate separat trebuie să respecte forma autentică prevăzută de art. 1011 alin. 1 NCC, respectiv forma autentică. Dovada luării la cunoștință de către ofertant se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt.
Terminologia folosită de art. 1013 NCC cu privire la titularii ofertei (ofertant) și acceptării (destinatar) sugerează faptul că, până la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare, manifestările separate de voință nu valorează contract de donație și de aceea părțile nu pot fi numite donator și donatar.
Oferta de donație rămâne o simplă manifestare unilaterală de voință până la momentul la care donatorul ia cunoștință de acceptarea acesteia și, pe cale de consecință, poate fi revocată oricând de ofertant în acest interval de timp.
De asemenea, dacă până la momentul la care acceptarea ajunge la cunoștința ofertantului, acesta din urmă devine incapabil sau moare, acceptarea devine caducă. Este irelevant dacă ofertantul era capabil la momentul manifestării de voință în formă autentică a ofertei.
În condițiile alin. 2 al art. 1012 NCC, oferta nu mai poate fi acceptată dacă destinatarul a decedat între timp, întrucât oferta de donație s-a făcut intuitu personae, iar destinatarul ofertei nu a transmis niciun drept moștenitorilor săi pentru ca aceștia să poată accepta oferta.
Întrucât oferta de donație implică aprecieri de ordin moral, creditorii destinatarului nu ar putea să o accepte pe calea acțiunii oblice și nici nu ar putea să atace refuzul acceptării donației pe calea acțiunii pauliene, întrucât destinatarul nu-și micșorează patrimoniul, ci refuză doar ocazia de a-l mări.
Cu toate acestea, dacă oferta a fost acceptată în formă autentică în timpul vieții destinatarului, moștenitorii acestuia o pot comunica după decesul său ofertantului, contractul de donație fiind considerat încheiat la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare.
Dacă destinatarul unei oferte de donație este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, acceptarea se face prin reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. 2 NCC.
Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Dacă beneficiarul liberalității nu există încă, oferta de donație nu poate avea ca destinatar decât o persoană capabilă de a primi și trebuie să cuprindă sarcina pentru destinatar de a transmite obiectul donației către beneficiarul liberalității îndată ce va fi posibil, conform art. 989 alin. 2 NCC.
Dacă destinatarul ofertei este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, acceptarea ofertei poate fi făcută personal, cu încuviințarea ocrotitorului legal, în condițiile art. 41 alin. 2 NCC. Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Promisiunea de donație
Dacă sub incidența vechiului Cod civil promisiunea de donație nu producea niciun efect juridic, noul Cod civil reglementează pentru prima oară promisiunea de donație în art. 1014 și consecințele neexecutării obligației de către promitent.
Ca și contractul, promisiunea de donație trebuie să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Potrivit art. 1279 alin. 1 NCC, promisiunea de donație trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
Promisiunea de donație poate fi unilaterală, în sensul că promitentul promite să doneze în viitor un bun beneficiarului sau bilaterală, când promisiunea de a dona un bun, în formă autentică, este acceptată de beneficiarul acesteia, de asemenea, în formă autentică.
Practic, în cadrul unei promisiuni bilaterale, promitentul și beneficiarul își asumă obligația reciprocă de a face, respectiv de a încheia contractul de donație (în formă autentică) la o dată ulterioară.
Avându-se în vedere caracterul gratuit al donației, neexecutarea promisiunii atrage doar obligarea promitentului la daune-interese către beneficiar în limita cheltuielilor făcute și a avantajelor acordate terților, în considerarea promisiunii. Sancționarea promitentului este justificată în condițiile în care, bazându-se pe promisiune, beneficiarul a angajat anumite cheltuieli sau s-a obligat față de terți și a suferit, astfel, un prejudiciu. Dovada și cuantumul daunelor-interese vor fi stabilite de instanță, pentru a se cenzura și eventualul abuz de drept al beneficiarului, care ar putea să se oblige excesiv sau facil în considerarea donației.
Textul alin. 2 al art. 1014 NCC limitează implicit posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obține executarea în natură a obligației promitentului pe cale judiciară, cum ar fi pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de donație sau printr-o altă modalitate judiciară de obligare a promitentului la executarea obligației asumate prin promisiunea de donație.
Principiul irevocabilității
Donația este un act irevocabil, în sensul că donatorul nu poate să-și rezerve dreptul de a reveni într-o manieră directă sau indirectă asupra liberalității făcute.
Irevocabilitatea donației, fiind chiar de esența sa, este mult mai energică decât cea care rezultă din forța obligatorie a oricărui alt contract și de aceea este supranumită „irevocabilitatea de gradul doi”, în sensul că privește nu doar efectele actului, ci chiar natura sa intrinsecă.
Contractul de donație care cuprinde o clauză incompatibilă cu principiul irevocabilității este lovit de nulitate absolută, chiar dacă acea clauză, ce încalcă irevocabilitatea, nu a fost impulsivă și determinantă la dispunerea gratuității.
Alineatul 2 al art. 1015 NCC cuprinde o enumerare exemplificativă a clauzelor care încalcă principiul irevocabilității donației.
Astfel, dacă dreptul transmis prin donație poate, în principiu, să fie supus unei condiții, aceasta nu poate fi niciodată suspensivă din partea donatorului, fiindcă încalcă irevocabilitatea donației. Spre deosebire de actele oneroase în care este interzisă doar condiția pur potestativă, în materia donației se interzice și condiția potestativă simplă, întrucât nu este permis ca eficacitatea transmisiunii gratuite să depindă de un eveniment a cărui îndeplinire este lăsată la dispoziția donatorului.
De asemenea, dacă nimic nu se opune ca prin donație să se instituie în sarcina donatarului obligația de plată a datoriilor prezente, fie și neprecizate în cuantumul lor, și chiar a datoriilor viitoare, dacă valoarea lor este precizată, este interzisă obligarea donatarului la plata datoriilor viitoare al căror cuantum nu este precizat, întrucât donatorul ar putea contracta datorii care să anihileze emolumentul gratuit al donației și să încalce astfel principiul irevocabilității.
Interdicția denunțării unilaterale a contractului de donație este expres indicată printre clauzele care încalcă principiul irevocabilității donației și dublează principiul forței obligatorii a contractelor indicat în art. 1270 NCC, fiind de esența donației.
Este, de asemenea, interzis ca donatorul să-și rezerve dreptul de a dispune în viitor de bunul donat, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă până la decesul său. O astfel de rezervă cade și sub interdicția generală în materie de contracte, prevăzută de art. 1403 NCC, întrucât implică facultatea unei schimbări ulterioare de voință din partea celui care se obligă. Nulitatea absolută a contractului de donație care cuprinde o astfel de clauză poate fi parțială însă dacă dreptul de a dispune vizează numai o parte din bunurile donate
Întoarcerea convențională
După modelul art. 978 din Codul civil din 1940, 1 art. 1016 alin. 1 NCC prevede posibilitatea ca părțile contractului de donație să convină întoarcerea bunurilor dăruite fie în situația în care donatarul ar predeceda donatorului, fie în situația în care atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului.
Întoarcerea convențională este rezultatul acordului de voință al donatorului și donatarului expres stipulat în contractul de donație și nu se poate întâmpla decât o singură dată pentru motivele limitativ prevăzute, predecesul donatarului, respectiv al donatorului și descendenților săi.
Soluția este aplicabilă și în situația declarării judecătorești a morții donatarului, respectiv a descendenților săi
Alineatul 2 al art. 1016 NCC prevede îndeplinirea formalităților de publicitate de câte ori donația are ca obiect bunuri imobile sau mobile supuse unor astfel de formalități în scop de publicitate.
Întrucât întoarcerea convențională a bunului donat se face în baza contractului de donație și a intervenirii decesului donatarului, respectiv al donatarului și al descendenților săi, împrejurări ce pot fi dovedite cu acte de stare civilă, respectiv hotărârea judecătorească definitivă de declarare a morții donatarului sau descendenților săi, este de presupus ca formalitățile de publicitate să fie realizate prin demersurile donatorului.
Efectele contractului de donație
Potrivit art. 1017 NCC, în executarea donației, răspunderea donatorului poate fi angajată numai pentru dol și culpă gravă asimilată dolului atunci când donatarul suferă un prejudiciu din cauza viciilor ascunse ale bunului care au fost cunoscute de dispunător, dar necomunicate donatarului.
Explicația angajării răspunderii donatorului stă în faptul că dolul sau culpa sa gravă strămută problema răspunderii de pe teren contractual pe teren delictual.
Garanția contra evicțiunii
Spre deosebire de vânzător, donatorul nu răspunde pentru evicțiune, decât dacă s-a angajat expres la aceasta prin contractul de donație sau evicțiunea se datorează faptei sale sau unui risc cunoscut de evicțiune pe care nu l-a comunicat donatarului la momentul perfectării contractului de donație.
Riscul cunoscut de evicțiune trebuie să afecteze dreptul transmis chiar la momentul încheierii contractului de donație, iar donatorul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la acesta.
Prin excepție de la condițiile răspunderii donatorului pentru evicțiune stabilite în alin. 1 al art. 1018 NCC, în cazul donației cu sarcini se aplică regimul garanției contra evicțiunii prevăzut în materia vânzării, întrucât, în limita sarcinilor, donația devine un contract sinalagmatic cu titlu oneros.
Garanțiile contra viciilor ascunse
Pentru identitate de rațiune cu răspunderea donatorului în caz de evicțiune, acesta nu răspunde nici pentru viciile ascunse ale bunului donat decât dacă le-a cunoscut și nu le-a adus la cunoștința donatarului la momentul încheierii contractului.
Alineatul 2 al art. 1019 NCC a preluat soluția cuprinsă în art. 798 Codul civil italian și art. 1828 din Codul civil din Quebec în privința comunicării viciilor ascunse ale bunului la momentul încheierii contractului, când donatarul acceptă în cunoștință de cauză donația, iar nu la predarea bunului, când donatorul este ținut să-l primească.
De asemenea, pentru identitate de rațiune cu alin. 2 al art. 1018 NCC, în limita caracterului oneros al sarcinii donației, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca și vânzătorul.
Cauze legale de revocare a donației
Cauze de revocare
Cauzele de revocare a donației sunt limitativ 1 prevăzute de art. 1020 NCC.
Revocarea pentru ingratitudine sau neexecutarea fără justificare a sarcinilor intervine din cauza unor împrejurări ulterioare, străine de voința donatorului, așa încât nu se poate vorbi de încălcarea principiului irevocabilității care privește valabilitatea de fond a donației.
Nimic nu se opune ca părțile să stabilească și alte cauze de revocare convențională a donației, cu condiția să nu fie încălcat principiul irevocabilității sau alte norme imperative
Spre deosebire de art. 829 din vechiul cod civil, art. 1020 NCC nu mai include revocarea de drept a donației pentru surveniență de copil, menținând doar cauzele judiciare de revocare, respectiv revocarea pentru ingratitudine și neexecutarea fără justificare a sarcinilor de către donator. Termenul „culpabilă” din textul inițial al art. 1020 NCC a fost înlocuit cu noțiunea „fără justificare” prin Legea nr. 71/2011, pentru uniformitate terminologică în materia răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Dacă în materia donației nu mai există nicio cauză de revocare de drept, art. 1022 NCC reglementează revocarea de drept a promisiunii de donație.
În cazul în care se invocă ingratitudinea pentru revocarea donației, instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 NCC.
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor poate interveni numai în cazul donației cu sarcini întrucât, în limita sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic. Ca și în situația rezoluțiunii ce intervine în cazul neexecutării fără justificare a obligațiilor de către una dintre părțile contractului sinalagmatic, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate fi cerută de donator, numai dacă nu înțelege să ceară obligarea donatarului la executare.
Donația este revocată integral și nu doar în limita sa oneroasă, dar instanța poate aprecia dacă, față de caracterul parțial al neexecutării, revocarea nu poate fi dispusă doar în parte.
Revocarea donației nu poate fi dispusă dacă se dovedește că donatarul a avut o cauză justificată de neexecutare, în condițiile art. 1555-1557 NCC sau că executarea sarcinii presupune depășirea valorii actualizate a bunului donat.
Revocarea promisiunii de donație
Revocarea promisiunii de donație operează de drept dacă, anterior perfectării contractului de donație, intervine vreun fapt de ingratitudine dintre cele reglementate de
art. 1023 NCC sau în cazul în care starea materială a promitentului se degradează excesiv sau devine insolvabil.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine în care termenul de prescripție a dreptului la acțiune curge de la data la care donatorul a cunoscut fapul de ingratitudin, s-a susținut că revocarea de drept a promisiunii de donație operează la momentul obiectiv al intervenim faptului de ingratitudine care, în mod obligatoriu, trebuie să se producă anterior perfectării contractului de donație.
De asemenea, deteriorarea stării materiale a promitentului, precum și insolvabilitatea care atrag revocarea de drept a promisiunii de donație trebuie să intervină anterior executării acesteia.
Momentul revocării de drept trebuie să fie determinabil în baza unor elemente obiective care să permită concluzia caracterului excesiv de oneros al executării promisiunii de donație pentru promitent.
Întrucât revocarea de drept a promisiunii de donație elimină intervenția instanței de judecată, în cazul în care beneficiarul promisiunii contestă îndeplinirea condițiilor pentru revocarea de drept a promisiunii, instanța poate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 NCC, respectiv 1022 alin. 2 NCC și să constate intervenirea de drept a revocării.
Revocarea pentru ingratitudine
Cazuri de revocare pentru ingratitudine
în drept, conduita necorespunzătoare a donatarului sau beneficiarului promisiunii de donație este numită ingratitudine și poate atrage revocarea judiciară a
contractului de donație, respectiv revocarea de drept a promisiunii de donație.
Legiuitorul, pentru a nu lăsa soarta donației la dispoziția dispunătorului, stabilește limitativ cauzele de ingratitudine în cuprisnul art. 1023 NCC.
Aceleași cauze sunt aplicabile și pentru revocarea de drept a promisiunii de donație. Ingratitudinea cuprinde fapte de o anumită gravitate și nu doar simpla încălcare a atitudinii de recunoștință ce se așteaptă din partea donatarului față de binefăcătorul său, donatorul.
Lipsa de recunoștință manifestată prin simpla indiferență a donatarului față de
donator, de pildă, nu este susceptibilă să atragă revocarea.
Cauze de revocare:
atentatul la viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia include numai tentativa de omor, chiar dacă donatarul nu este condamnat penal.
Nu interesează decât intenția de a ucide a donatorului, pusă în aplicare, dar cu rezultatul neatins, cu sau fără voia sa. Revocarea donației nu se va dispune dacă donatarul a acționat fără discernământ sau într-una dintre situațiile care înlătură caracterul penal al faptei.
Desigur, revocarea poate fi cerută și în cazul în care a intervenit decesul donatorului, urmare a atentatului la viața sa comis de donatar (omor). Nu se poate dispune revocarea donației pentru ucidere din culpă fiindcă, sub aspectul ingratitudinii, latura subiectivă a faptei trebuie să fie intenția.
fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator.
În lit. b) a art. 1023 este înlocuit termenul „delicate” din vechiul text al art. 831 vechiul cod civil cu fapte penale de care se face vinovat donatarul comise împotriva donatorului.
Întrucât ingratitudinea trebuie să aibă o anumită gravitate, legiuitorul vizează orice fapte penale comise cu intenție împotriva persoanei sau patrimoniului donatorului;
cruzimile, astfel cum au fost interpretate sub incidența Codului civil, vizează acțiunile donatarului care produc leziuni corporale donatorului, dar pot desemna și inacțiunea întemeiată pe o anumită atitudine a donatarului care sugerează cruzimea, cum ar fi abandonarea donatorului neputincios într-un loc unde este expus îmbolnăvirii, pericolelor, înghețului, agresiunii animalelor sălbatece;
injuriile cuprind acțiuni de natură a aduce atingere demnității donatorului.
Instanța sesizată cu cererea de revocare a donației întemeiată pe această manifestare de ingratitudine este obligată să stabilească dacă faptele donatarului sunt cu adevărat grave și dacă nu au fost provocate de conduita donatorului (injurii reciproce);
refuzul de alimente al donatarului trebuie să fie nejustificat, în sensul că donatarul are posibilitatea de a da alimente donatorului aflat în nevoie, dar refuză să o facă.
O astfel de cauză de ingratitudine nu ar putea fi imputată donatarului dacă el însuși este lipsit de mijloace de subzistență.
De asemenea, donatorul trebuie să se afle în nevoie, ceea ce presupune și faptul că nu există alte persoane obligate la întreținere. Pentru a se aprecia în ce măsură refuzul de alimente semnifică ingratitudine din partea donatarului, limita valorică a alimentelor se stabilește în funcție de valoarea bunului donat la momentul cererii de alimente, prin raportare la starea bunului din momentul contractului de donație.
Cererea de revocare
Termenul de un an, reglementat în art. 833 vechiul cod civil, în care trebuia să fie introdusă acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine, a fost calificat în doctrină și jurisprudență ca un termen de decădere.
Articolul 1024 alin. 1 NCC menține termenul de un an, dar îl califică expres ca fiind de prescripție. Pe cale de consecință, acestui termen i se aplică regimul juridic al prescripției extinctive. Termenul de prescripție a acțiunii în revocare începe să curgă de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, indiferent de cauza acestuia. Dacă ingratitudinea se constituie din manifestări succesive, termenul curge de la data când donatorul a cunoscut această ultimă manifestare a ingratitudinii donatarului.
Când obligația este continuă, termenul de un an nu se aplică decât în situația încetării nevoii donatorului în acordarea alimentelor, când termenul începe să curgă din ziua imediat următoare încetării nevoii alimentare.
Acțiunea în revocarea donației nu poate fi introdusă decât împotriva donatarului vinovat și care va fi pedepsit astfel pentru faptul său de ingratitudine. Dacă donatarul moare înainte de introducerea acțiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moștenitorilor săi.
Spre deosebire de dispozițiile art. 833 vechiului cod civil care nu permiteau nici continuarea acțiunii împotriva moștenitorilor donatarului, alin. 2 al art. 1024 NCC permite expres continuarea acțiunii de revocare a donației în contradictoriu cu moștenitorii donatarului, dacă acesta moare în cursul procesului.
Acțiunea în revocarea donației este strict personală, deci, în principiu, numai donatorul este îndreptățit să aprecieze dacă trebuie promovată sau dacă poate să-l ierte pe donatarul ingrate.
Potrivit alin. 3 al art. 1024 NCC, moștenitorii donatorului nu pot introduce acțiunea în revocare a donației pentru ingratitudinea donatarului decât dacă donatorul a murit înainte de expirarea termenului de prescripție de un an. De asemenea, moștenitorii pot continua acțiunea pornită de autorul lor, donatorul, în termenul prescris de alin. 1 al art. 1024 NCC.
Potrivit tezei a doua a alin. 2 al art. 1024 NCC, expirarea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în revocare nu semnifică iertarea donatarului, în situația în care donatorul nu a cunoscut faptul de ingratitudine până la decesul său.
De pildă, donatarul a comis cu intenție o faptă penală împotriva donatorului sau patrimoniului său, dar acest fapt de ingratitudine a rămas necunoscut donatorului. În acest caz, moștenitorii donatorului pot cere revocarea donației în termen de un an de la decesul autorului lor, donatorul.
Efectele generale ale revocării
Ca regulă generală, în cazul admiterii acțiunii în revocarea donației, donatarul trebuie să restituie bunul în natură. Dacă restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă-bunul a fost înstrăinat-donatarul va fi obligat la valoarea acestuia din momentul pronunțării hotărârii.
Deoarece textul alin. 1 al art. 1025 NCC nu distinge, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „obligația de restituire a valorii bunului subzistă și în situația în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost distrus din motive independente de voința donatarului.”
Cât privește fructele, donatarul este îndatorat doar la cele culese după introducerea acțiunii, conform alin. 2 al art. 1025 NCC.
Chiar dacă de la data faptului de ingratitudine, donatarul devine posesor de rea-credință al bunului, legea stabilește ca moment al restituirii fructelor cel al introducerii acțiunii, fiindcă atunci se manifestă voința dispunătorului de a nu-l ierta pe donatorul culpabil.
Efectele speciale ale revocării
Admiterea acțiunii în revocarea donației nu produce niciun efect asupra drepturilor reale dobândite cu titlu oneros și bună-credință de către terți asupra bunului donat și nici asupra garanțiilor.
Drepturile reale ale terților de bună-credință, dobândite cu titlu oneros, beneficiază de protecție dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, în cazul în care bunurile care fac obiectul donației sunt supuse unor formalități de publicitate.
Spre deosebire de art. 834 vachiul cod civil care instituia protecția drepturilor terților asupra bunurilor dobândite de aceștia înainte de introducerea acțiunii în revocarea donației, fără a distinge între caracterul oneros sau gratuit al actului de dobândire, art. 1026 NCC limitează protecția drepturilor terților doar la cele reale dobândite cu titlu oneros și
bună-credință, precum și atunci când terții sunt titularii unor garanții asupra bunului donat.
Pe cale de consecință, admiterea acțiunii în revocarea donației va avea efecte și asupra drepturilor dobândite de către terți cu titlu gratuit asupra bunului donat. Terții pot invoca regulile de carte funciară sau dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prin uzucapiune sau posesie de bună-credință.
Dacă în urma admiterii acțiunii în revocare restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, se aplică efectele generale ale revocării, potrivit art. 1025 NCC.
Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Deoarece, în cazul donației cu sarcini, în măsura sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic, fiind vorba despre o apreciere morală asupra revocării, numai donatorul sau succesorii săi în drepturi au alegere între a cere fie executarea sarcinii în calitate de creditori ai obligației donatarului, fie revocarea donației ca sancțiune pentru neîndeplinirea sarcinii.
În cadrul literaturii de specilaitate s-a subliniat că, deși textul art. 1027 NCC conferă dreptul de a alege doar donatorului și succesorilor săi în drepturi, nimic nu s eopune ca acțiunea în revocarea donației pentru neexercitarea sarcinii să fie introdusă și de către creditorii donatorului pe calea acțiunii oblice, potrivit dispozițiilor art. 1560 NCC.
După moartea donatorului, în cazul în care unii dintre moștenitorii donatorului doresc să-l acționeze pe donatarul culpabil de neexecutarea sarcinii, iar alții se abțin, în cazul unei obligații divizibile, fiecare moștenitor poate cere revocarea separat, proporțional cu cota succesorală legală. Dacă obligația impusă donatarului prin sarcină este indivizibilă, fiecare moștenitor poate cere revocarea pentru tot.
În cazul în care sarcina este stipulată în favoarea unui terț, acesta poate cere doar executarea sarcinii, în condițiile art. 1284 și urm. NCC.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine, când dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, în cazul neexecutării sarcinii dreptul la acțiune se prescrie în termen de trei ani de la data la care sarcina trebuia executată, fără distincție dacă se cere executarea sarcinii sau revocarea donației.
Întinderea obligației de executare
Având în vedere principiul reparației integrale care ar trebui să guverneze raporturile dintre donator și donator, în limita caracterului sinalagmatic și oneros al unei donații cu sarcini, dar și principiul irevocabilității donației, al cărei emolument gratuit poate fi anihilat și chiar depășit de caracterul oneros al obligației institute pe calea sarcinii, legiuitorul a stabilit în art. 1028 NCC o limită privind întinderea obligației de executare, respectiv aceasta nu poate depăși valoarea bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Este de presupus că sarcina implică executarea succesivă a obligației și nu depășește de la început valoarea bunului donat, întrucât aceasta ar reprezenta încălcarea principiului irevocabilității, sancționată cu nulitatea absolută a donației.
Dacă se dovedește că refuzul donatarului de executare a sarcinii este justificat de depășirea valorii actualizate a bunului donat, acțiunea donatorului de revocare a donației, pentru motivul prevăzut de art. 1027 alin. 1 NCC, trebuie să fie respinsă.
Efectele revocării pentru neexecutarea sarcinii
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor este asimilată cu rezoluțiunea unui contract, așa încât bunurile dăruite revin în patrimoniul donatorului libere de orice drepturi constituite asupra lor de către donator, cum ar fi sarcini sau ipoteci.
În virtutea principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, efectele revocării se întind și asupra terților, cu excepția celor ale căror drepturi sunt protejate în condițiile art. 1648 NCC.
Din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, în sensul de a cuprinde fie bunul dăruit și despăgubiri pentru sarcinile constituite în folosul unor terțe persoane, fie valoarea bunului (dacă a fost înstrăinat) actualizată la data pronunțării hotărârii de revocare.
Revocarea nu are efecte asupra fructelor culese de donatar decât din momentul introducerii acțiunii, când acesta devine posesor de rea-credință.
Donatarul care restituie bunul în natură poate cere, la rândul lui, despăgubiri donatorului pentru prejudiciile produse în patrimonial propriu, urmare a sporirii valorii bunului restituit prin îmbunătățirile făcute.
Și donatorul poate cere donatarului despăgubiri rezultate din degradarea bunului, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii culpabile a acestuia din urmă.
CAPITOLUL III
TRANSPLANTUL DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE
CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PRIVIND PRELEVAREA ȘI TRANSPLANTUL DE ORGANE, ȚESUTURI ȘI CELULE
4.1. Răspunderea penală
4.1.1.Noțiuni generale privind răspunderea penală în domeniul prelevării de celule de origine umană
Formă a răspunderii juridice, răspunderea penală a fost definită de către reputata școală penală italiană ca fiind „obligația de a suporta consecința juridică a infracțiunii”
Subliniind caracterul și rolul esențialamente sancționator al răspunderii penale, care o particularizează de celelalte forme ale răspunderii juridice, deosebind-o de aceea civilă, autorii francezi au afirmat că: “Responsabilitatea penală care în general este obligația de a răspunde de consecințele actelor proprii, în dreptul penal constă în obligația de a răspunde de actele infracționale proprii și de a suporta pedeapsa ce le este atașată prin lege. Ea nu este un element al infracțiunii, ea este efectul și consecința infracțiunii”.
Stricto sensu, definiție oferită în dreptul nostru de Profesorul I. Oancea, răspunderea penală este “obligația unei persoane de a suporta o sancțiune penală, o pedeapsă, fiindcă a săvârșit o infracțiune”. Detaliind lucrurile, profesorul I. Oancea considera că noțiunea de răspundere penală poate însemna un raport juridic penal, în toate elementele și semnificațiile acestuia. Susținător al a acestui punct de vedere, profesorul C. Bulai definea răspunderea penală ca fiind „raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-1 constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și a restaurării autorității legii”.
Asemănarea răspunderii penale cu raportul juridic penal, impusă până la limita suprapunerii acestora, conținută în definiția dată, a fost justificată, observată și, deopotrivă, contestată. Profesorul V. Dongoroz oferea două sensuri, noțiunii de răspundere penală.
Într-un prim sens, lato sesnu, într-o primă semnificație mai permisivă răspunderea penală a fost privită și acceptată ca fiind obligația legală de a suporta consecințele săvârșirii unui fapt juridic penal, iar în cel de al doilea sens stricto sesnu, de responsabilitate individuală definind și desemnând normalitatea psiho-fizică, temei al tragerii la răspundere penală a unei persoane.
Răspunderea juridică este concepută nu ca simplă obligație de suportare a unei sancțiuni de către acela care a încălcat prevederile legii, ci ca o corelație existentă între drepturile și obligațiile legal consacrate, ca un raport de constrângere în conținutul căruia se regăsesc nu numai o obligație izolată și autonomă, ci și un complex de drepturi și obligații.
Prin urmare, în acest context răspunderea penală poate fi considerată ca fiind un complex de drepturi și obligații conexe care în conformitate cu prevederile legii se nasc ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, și care constituie cadrul de realizare a constrângerii juridice, prin aplicarea pedepselor, în vederea realizării scopului legii penale.
4.1.2. Oportunitatea instituirii răspunderii penale în cazul traficului de celule umane
Utile și mai mult decât atât necesare stării de sănătate sau salvării vieții omului, și pentru aceasta a menținerii sănătății publice, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, practici ale medicinii moderne, trebuie realizate exclusiv în vederea înfăptuirii scopului nobil, profund uman care le-a determinat și impus cu observarea și respectarea riguroasă a datelor oferite de știința medicală și reglementările legale în materie.
Menite să slujească omului, să contribuie la restabilirea și menținerea sănătății ori salvarea vieții acestuia, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană trebuie realizate cu respectarea drepturilor și libertăților lui fundamentale la viață, integritate corporală și psihică și libertatea individuală incluzând-o și pe aceea de a voi și dispune.
Realizarea prelevării și transplantului cu respectarea riguroasă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este o necesitate a condiției umane, impunând-o ca obligație legală. Reglementările, măsurile legale privitoare la prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt menite să asigure sănătatea publică și prin aceasta integritatea fizică și psihică, viața persoanei în cadrul și contextul respectării libertăților acesteia, a ordinii sociale, economice și de drept.
Nesocotirea, nerespectarea unor asemenea reguli, creează grave stări de pericol pentru aceste valorii, pentru relațiile sociale care se formează, se desfășoară și dezvoltă în legătură cu ele. Nevoia de combatere și prevenire a unor asemenea stări de pericol s-a impus ca o necesitate a conviețuirii sociale determinând și justificând, în considerarea legiuitorului, incriminarea celor mai grave fapte prin prevederile cuprinse în art. 155-159 Titlul VI-Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, Capitolul V Sancțiuni din Legea nr. 95/2006.
Capitolul V, Titlul VI din Legea nr. 95/2006 debutează cu prevederile cel puțin curioase și inexplicabile ale art. 154 potrivit cărora „Organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul transplantului în alte condiții decât cele prevăzute de prezentul titlu, constituie infracțiune și se pedepsește conform legii penale.
Curioase în primul rând pentru că, deși cuprinse în capitolul care, intitulat „Sancțiuni", stabilește faptele periculoase social pe care legea le-a prevăzut ca infracțiuni, nu conțin asemenea dispoziții având caracter general. Norma cu caracter general astfel stabilită este curioasă în al doilea rând pentru că ea contravine practicii legislative de incriminare prin legi speciale.
În al treilea rând, ele sunt curioase pentru că fiind o normă de trimitere fac referire la legea penală potrivit căreia organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul transplantului constituie infracțiune și se pedepsește conform prevederilor acesteia. Or, Codul penal, care este legea penală generală în materie nu incriminează asemenea fapte astfel încât nu se putea face trimitere la prevederile sale, iar Legea nr. 95/2006 fiind o lege specială privind reforma în domeniul sănătății cu unele dispoziții penale, nu poate fi considerată ca lege penală la care să se poată face trimitere.
Prevederile art. 154 sunt și inexplicabile pentru că stabilind norme cu caracter general folosesc termeni – organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul transplantului, în alte condiții decât cele prevăzute de lege -, care apoi definesc elementul material al laturii obiective al infracțiunii prevăzut și pedepsit de art. 158.
Mai greu de explicat și înțeles într-un asemenea context ne apare utilitatea unei asemenea reglementări cu caracter general și în raport de împrejurarea ca și textele care urmând-o stabilesc faptele care fiind considerate periculoase social și au fost calificate ca infracțiuni și care nu se limitează la organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul transplantului.
4.1.3. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006
Implicațiile majore pe care le au pentru sănătatea publică, pentru sănătatea sau viața persoanei, importanța deosebită și complexitatea valorilor sociale reprezentate de acestea, a relațiilor sociale care se formează și dezvoltă în jurul lor, au impus și justifică reglementarea legală cât mai exactă și completă a activităților medicale de prelevare sau transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Consimțirea, în condițiile legii, la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, este una dintre cerințele menite să asigure nu numai moralitatea, dar în special să legitimeze aceste practici medicale, să protejeze valorile sociale cărora le sunt destinate, viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, libertatea de a voi și dispune de acestea, sănătatea publică, relațiile sociale care se formează și dezvoltă cu privire la acestea.
Considerând periculoasă pentru aceste valori și relații sociale prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană efectuate fără consimțământul celui îndreptățit, legiuitorul le-a incriminat prin prevederile art. 155 din Legea nr. 95/2006.
Obiect juridic special este constituit de mănunchiul de relații sociale care se formează și dezvoltă cu privire la libertatea celor îndreptățiți de lege a consimți, în condițiile și limitele stabilite de aceasta, la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană și prin aceasta la sănătatea persoanelor supuse acestor practici medicale, la sănătatea publică.
Apărarea sănătății persoanelor supuse prelevării sau transplantului de organe, țesuturi sau celule de origine umană, a sănătății publice, a relațiilor sociale care se formează și care evoluează în legătură cu aceste valori, se realizează mediat, mijlocit prin garantarea și realizarea libertății de a consimți a celor îndreptățiți la acestea în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Sănătatea publică, relațiile sociale care se formează și dezvoltă în legătură cu aceasta ne apare astfel ca obiect juridic generic comun al întregului grup de infracțiuni prevăzute prin Legea nr. 95/2006 și nu ca unul special al acelei care este incriminată prin dispozițiile
art. 155.
Obiect material al infracțiunii este constituit de corpul persoanei în viață de la care se efectuează prelevarea sau a celei căreia organele, țesuturile și celulele acestea îi sunt transplantate ori cadavrul de la care acestea sunt prelevate.
Asupra lor sunt îndreptate și exercitate faptele comisive (acțiunile) de prelevare sau transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană care constituie elementul material al laturii obiective a acesteia.
Subiect activ
Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană se fac în scop terapeutic și se efectuează de către medici de specialitate în unități sanitare publice sau private autorizate și acreditate de către organismele competente.
La prima vedere s-ar părea că în mod că în mod special, prin aceste din urmă prevederi, legea a înțeles să limiteze sfera persoanelor care pot fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii la medicii de specialitate autorizați în condițiile legii să efectueze prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Într-o formulare doctrinară cu caracter de generalitate, s-a susținut că subiect activ al infracțiunii este persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege și care efectuează prelevarea și transplantul fără consimțământul dat în condițiile legii.
Interpretarea restrictivă a prevederilor art. 155 din Legea nr. 95/2006 astfel sugerată determină calificarea subiectului activ nemijlocit (autorului) infracțiunii și limitarea lui la medicul specialist autorizat dar care efectuează prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană fără consimțământul dat în condițiile legii.
Nu există prevedere-în redactarea art. 155 din Legea nr. 95/2006-care să stabilească, să impună o asemenea circumstanțiere, calificare și pe cale de consecință limitare a subiectului activ nemijlocit (autorului) infracțiunii.
Or, în practica legislativă, atunci când a voit să circumstanțieze, să califice, să limiteze subiectul activ al unei infracțiuni la o anumită persoană care are o calitate, exercită o anumită profesie sau deține o funcție dată, legiuitorul a stabilit aceasta prin prevederi speciale de regulă clare, neechivoce.
Așa a procedat legiuitorul în cazul altor infracțiuni cum sunt acelea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin restrângerea unor drepturi, abuz în serviciu contra intereselor publice, luare de mită, primire de foloase necuvenite, fals intelectual și așa ar fi procedat și în cazul acelei în discuție dacă ar fi voit ca existența acesteia să fie condiționată de o anume calitate impusă subiectului activ.
În absența unei asemenea prevederi condiționarea existenței infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006 de calitatea specială de medic specialist autorizat să efectueze prelevarea și transplantul impusă subiectului activ al acesteia constituie o adăugare la lege prin interpretarea prevederilor acesteia, ceea ce este însă inadmisibil.
Incriminând prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii, legislativul a voit să asigure protecția împotriva stărilor de pericol rezultate din acestea pentru libertatea persoanei de a voi și dispune în această privință pentru sănătatea celui supus unor asemenea activități, pentru sănătatea publică, a relațiilor sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu acestea.
În concepția și reglementarea legii asemenea stări de pericol care au impus și justifică reacția penală a societății, rezultă din efectuarea prelevării sau transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană fără consimțământul legal stabilit și nu din calitatea persoanei care efectuează asemenea activități.
Există cazuri – și realitatea criminală a evidențiat aceasta – în care mai ales prelevarea de organe, de țesuturi sau celule de origine umană este efectuată fie de medici nespecialiști, fie de persoane, care nu au recunoscută în condițiile legii calitatea de medic, cum ar fi cazul celor cărora prin hotărâre judecătorească li s-a interzis exercițiul acestei profesii, fără consimțământul dat în condițiile legii.
Stările de pericol create pentru valorile și relațiile sociale pe care legea penală a înțeles să le apere prin intervenția și acțiunea sa ni se par indiscutabil aceleași ca și în cazul în care asemenea activități medicale au fost efectuate de către un medic specialist, dacă nu cumva mai mari.
Împrejurarea că, în condițiile legii nu pot fi consimțite decât prelevarea sau transplantul efectuate de către un medic specialist, în spitale autorizate și acreditate, nu justifică prin ea însăși interpretarea restrictivă sugerată și limitarea astfel la acesta (medicul specialist) a subiectului activ nemijlocit al infracțiunii. Pentru că legea consideră periculoase pentru valorile și relațiile sociale apărate prelevarea și transplantul fără consimțământul dat în condițiile legii independent de calitatea celui care le-a efectuat.
De aceea s-a subliniat de doctrină ca principial subiectul activ al infracțiunii nu este circumstanțiat, el putând fi dat de orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.
Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană, sau de către mai multe persoane împreună în toate formele de participate penală ocazională, coautorat, instigare și complicitate.
Subiect pasiv general al infracțiunii este statul organizator și răspunzător de asigurarea sănătății publice.
Persoana de la care au fost prelevate sau căreia i-au fost transplantate organe, țesuturi ori celule de origine umană, fără consimțământul dat în condițiile legii este subiectul pasiv principal al infracțiunii
Conținutul constitutiv al infracțiunii
Elementul material poate să constea alternativ în fapte-acțiuni-de prelevare sau de transplant de organe, țesuturi sau celule de origine umană fără consimțământul dat în condițiile legii.
Prelevarea este recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stem hematopetice când celulele sunt recoltate de la pacient în vederea realizării unui transplant..
Definirea legală a prelevării se impune de principiu și în determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea
nr. 95/2006 făcând-o inoperantă pe cea doctrinară mai simplistă și îndepărtată de condițiile legii.
În concepția și definirea legii constituie prelevare acțiunea de recoltare care are ca obiect organe, țesuturi sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional.
Condiționarea definirii legale a prelevării de sănătatea morfologică și funcțională a organelor, țesuturilor sau celulelor recoltate pune firesc întrebarea dacă ea este operantă și în ceea ce privește determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii în discuție.
Fără îndoială că ea a fost prevăzută din dorința și voința firească a legiuitorului de a asigura și astfel sănătatea primitorului prin împiedicarea transplantului unor organe, țesuturi sau celule care nu sunt sănătoase morfologic și funcțional. Aceasta cu atât mai mult cu cât în reglementarea legii prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se fac în scop terapeutic și au ca finalitate asigurarea stării de sănătate a primitorului.
Firească și necesară în logica reglementării legale în raport și de scopul, finalitatea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană, această condiționare nu credem că trebuie acceptată în determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii.
Scopul, finalitatea urmărite de legiuitor, asigurarea stării de sănătate a primitorului pot fi realmente și grav periclitate ori chiar compromise dacă s-a realizat transplantul prin prelevarea unor organe, țesuturi sau celule care nu sunt sănătoase morfologic și funcțional.
Acceptând definirea dată de lege prelevării s-a susținut că determinarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii nu trebuie condiționată de cerința ca organele, țesuturile sau celulele să fie sănătoase morfologic sau funcțional.
Nu constituie prelevare în sensul legii penale și, pe cale de consecință, nu determină existența elementului material autotransplantul de celule stem hematopoetice când celulele sunt recoltate de la pacient în vederea realizării unui transplant.
Alternativ, elementul material al laturii obiective poate să constea și în transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, un țesut sau celulă. Reglementările referitoare la transplant vizează și tehnicile de fertilizare in vitro.
Atât prelevarea cât și transplantul constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii.
Este o condiție negativă de care legea leagă existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii, apreciindu-se că prelevarea și transplantul efectuate cu consimțământul dat în condițiile legii nu constituie o faptă periculoasă social.
Ea este impusă și determină existența de principiu a elementului material al laturii obiective și în acele situații în care transplantul efectuat fără consimțământul dat în condițiile legii a avut efect benefic asupra stării de sănătate a primitorului urmând a se aprecia și dispune, în raport de alte coordonate cu privire la împrejurarea dacă fapta are pericolul social necesar pentru existența infracțiunii.
Atât prelevarea cât și transplantul constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost efectuate cu privire la organe, țesuturi sau celule de origine umană
Urmarea socialmente periculoasă cea de a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii, a fost identificată în vătămarea fizică sau psihică a persoanei.
Îndreptată împotriva unui drept subiectiv-libertatea de a aprecia și hotărî cu privire la prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană – infracțiunea este de principiu una formală, de pericol a cărei existență nu este dependentă de survenirea unui rezultat materializat în modificările provocate stării de sănătate (fizică sau psihică) a persoanei.
Există situații – cum este aceea a tehnicilor de fertilizare in vitro sau a prelevării de celule în care vătămarea stării de sănătate fizică sau psihică a persoanei fie este exclusă, fie imposibilă astfel încât condiționarea de principiu a existenței infracțiunii de survenirea unor asemenea urmări apare ca fiind extrem de vulnerabilă dacă nu greu de argumentat logic și juridic.
Posibilitatea survenirii unor asemenea urmări în anumite cazuri, situații de prelevare de țesuturi sau celule de origine umană ori a transplantului acestora nu justifică aprecierea și considerarea infracțiunii ca fiind de principiu și cu caracter de generalitate una materială atâta timp cât rezultatul apare numai în anumite modalități de săvârșire a elementului material, neavând deci caracter general.
Nici survenirea inevitabilă a unei asemenea urmări în cazul săvârșirii elementului material prin prelevarea de organe – lipsa unui organ constituind indiscutabil o vătămare gravă a integrității corporale și sănătății persoanei donatorului – nu justifică generalizarea condiționării existenței infracțiunii de survenirea unui asemenea rezultat.
Survenirea unui rezultat vătămător pentru persoana donatorului sau a primitorului de organe, țesuturi sau celule de origine umană efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii fiind numai o posibilitate și neavând caracter general și obligatoriu nu poate condiționa existența infracțiunii cu valoare de principiu ca făcând parte din latura ei obiectivă.
Atunci și în acele cazuri în care prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, efectuate fără consimțământul dat în condițiile legii a avut urmări vătămătoare pentru integritatea corporală sau sănătatea ori viața donatorului sau a primitorului va exista o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului ideal între aceea în discuție și cele îndreptate, după caz, împotriva integrității corporale și sănătății ori vieții persoanei cum sunt: lovirile sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, vătămarea din culpă, omorul sau omorul din culpă.
Legătura de cauzalitate întregește latura obiectivă a infracțiunii și constă în raportul de determinare-de la cauză la efect-care trebuie să existe între elementul material și urmarea socialmente periculoasă.
Ea rezultă ex re infracțiunea fiind una formală, de pericol.
Latura subiectivă
Din punctul de vedere al laturii subiective, infracțiunea se săvârșește numai cu intenție, în ambele forme ale acesteia-directă sau indirectă.
Mobilul determinat și scopul urmărit nu influențează latura subiectivă a infracțiunii, ele urmând a fi avut în vedere aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și individualizarea pedepsei.
Forme și modalități de săvârșire
Comisivă și intenționată, infracțiunea poate parcurge etapa actelor pregătitoare care nu au relevanță penală sau poate rămâne în forma imperfectă a tentativei (întreruptă) care nu se pedepsește. Infracțiunea fiind una formală de pericol în care urmarea socialmente periculoasă apare odată cu săvârșirea faptelor care definesc elementul material nu este compatibilă cu forma imperfectă a tentativei terminată.
Consumarea infracțiunii survine atunci când fiind desăvârșite faptele care definesc elementul material al laturii obiective a apărut urmarea socialmente periculoasă pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al normei penale.
Infracțiunea poate fi săvârșită printr-o singură faptă, dar și prin mai multe fapte repetate. Dacă faptele care constituie elementul material al laturii obiective se săvârșesc
într-o succesiune neîntreruptă de alte activități ne vom afla în prezența unei unități naturale a infracțiunii, iar dacă acestea sunt realizate la intervale de timp, dar în baza aceleiași hotărâri infracționale vom fi în prezența unei unități legale a infracțiunii sub forma continuată a acesteia.
Atunci când faptele sunt săvârșite separat în timp și în baza unor rezoluții infracționale distincte va exista o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului real.
Repetarea în timp a faptelor care definesc elementul material al laturii obiective, fie că este vorba de o unitate naturală, fie de una legală, determină existența, pe lângă momentul consumării și al unuia al epuizării infracțiunii care survine odată cu încetare aultimului act de executare.
4.1.4. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 din Legea nr. 95/2006
Născută și impusă de nevoia și dorința de restabilire a sănătății sau de salvare a vieții omului, a persoanei prin practica medicală a transplantului de organe, țesuturi sau celule de origine umană și așezată fundamental pe prelevarea acestora ca urmare a donării lor este și trebuie să rămână o atitudine, un comportament, un act de solidaritate umană, de întrajutorare și ajutare a celor suferinzi, fără umbra vreunui interes material sau de orice altă natură. Cel puțin așa ar trebui să fie.
Donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul transplantului, trebuie să fie și să exprime manifestarea liberă a sentimentului, a atitudinii de solidaritate umană, a dorinței și voinței dezinteresate de ajutare a semenului aflat la restriște, în situații de nevoie, referitoare la sănătatea sau viața sa.
Însă, din nefericire nu este totdeauna așa.
Banul, măsură a valorii, mijloc de circulație, de plată și de acumulare, a devenit pentru mulți, și numărul acestora este în continuă creștere, criteriul principal de evaluare a omului, de stabilire și acordare a situării lui în cadrul comunității și odată cu aceasta principalul scop, țel al vieții. Lui i se adaugă goana după foloase materiale și de orice natură care fară a exprima direct o valoare bănească, tind spre aceasta.
Obiect juridic special are o existență diferențiată în raport de variantele normative ale infracțiunii.
Astfel, în variantele normative prevăzute în alin. 1 și 3 obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale care apar, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu moralitatea, umanismul, solidaritatea umană care trebuie să fundamenteze și guverneze prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin donarea acestora în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru donator sau altă persoană sau prin publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii acestora ori publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea în scopul obținerii de foloase materiale ori de altă natură.
Relațiile sociale referitoare la libertatea de a consimți la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane la aceasta constituie obiectul juridic special al infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2.
Obiect material trebuie examinat și acceptat și el în structura juridică a infracțiunii diferențiat în raport de variantele normative ale acesteia.
În modalitățile normative prevăzute în alin. 1 și 3 infracțiunea nu are obiect material, faptele care definesc elementul material al laturii obiective – donarea în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură (alin. 1), publicitatea în folosul unei persoane precum și publicarea sau mediatizarea unor acțiuni privind donarea urmărind aceleași scopuri (alin. 3) – nu sunt îndreptate și exercitate împotriva unei existențe corporale, materiale.
La fel stau lucrurile și în varianta normativă prevăzută în alin. 2 teza săvârșirii elementului material prin fapte de determinare cu rea-credință sau constrângerea psihică a unei persoane să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană, în care din aceleași considerente infracțiunea nu are obiect material în structura juridică.
Altfel stau lucrurile în modalitatea normativă prevăzută în alin. 2 în situațiile în care constrângerea unei persoane la donare se realizează prin mijloace fizice și în care corpul acesteia constituie obiectul material al infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit nemijlocit (autorul) infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 1 este circumstanțiat putând fi dat numai de către persoana care donează organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură.
În primul rând, poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii persoana fizică majoră în viață care are capacitate de exercițiu deplină.
Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană se poate efectua și de la persoane decedate cu consimțământul scris a cel puțin unuia dintre membri majori ai familiei, în ordinea stabilită de lege ori în absența acestora acela al persoanei autorizată în mod legal să îl reprezinte pe defunct.
Așadar, în această ipoteză, subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi soțul, părintele, copilul, fratele, sora celui decedat sau, în absența acestora, persoana care este autorizată în condițiile legii să-1 reprezinte pe decedat.
Împuternicite de lege să consimtă la donarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană aceste persoane realizează aceasta pentru persoana decedată de la care ele sunt prelevate. Ele consimt la donare pentru persoana decedată de la care sunt prelevate organe, țesuturi și/sau celule de origine umană astfel încât dacă fac aceasta pentru a obține un folos material sau de altă natură pentru sine ori pentru altul săvârșesc în calitate de autor infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.
Numai persoanele care au această calitate pot fi subiect activ nemijlocit (autor) ai infracțiunii.
Legea interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Ca urmare, neavând de principiu ca regulă generală dreptul de a dona organe, țesuturi sau celule minorul nu poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.
Existența capacității legale de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană condiționează esențial existența subiectului activ nemijlocit al infracțiunii și în această ipoteză ca și în celelalte anterior examinate. Numai o asemenea persoană poate condiționa exercitarea dreptului său legitim de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană de scopul imoral și nelegitim de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul, faptă considerată periculoasă social și stabilită a fi infracțiune.
Legea a considerat periculoasă social și a incriminat nu donarea de organe, țesuturi sau celule, ci efectuarea acesteia de către cel legal îndreptățit în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul. Altfel donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de către cel îndreptățit la aceasta este și rămâne un act profund uman fără urma vreunei stări de pericol social.
Pe cale de excepție, prin derogarea de la regula interzicerii prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul minor în viață, legea permite, îngăduie această activitate atunci când ea privește celule stem hematopoetice, medulare sau periferice în condițiile anume stabilite.
Așadar, prelevarea de celule stem hematopoetice medulare sau periferice de la o persoană minoră în viață este legitimă dacă ea a fost consimțită de către minorul care a împlinit vârsta de 14 ani cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau curatorului sau cu acordul ocrotitorului legal dacă donatorul minor nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Pe cale de consecință, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate fi subiect activ nemijlocit autor al infracțiunii dacă el donează celule stern hematopoetice medulare sau periferice dacă a consimțit la aceasta în scopul de a obține un folos material sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.
Donarea unor asemenea celule de la minorul în viață este legitimată de acordul ocrotitorului legal al acestuia, respectiv părinții, tutorele sau curatorul acestuia în raport cu vârsta minorului, îndreptățiți să legitimeze prin acord prelevarea unor asemenea celule de la minorul în viață părinții, tutorele sau curatorul acestuia pot fi subiect activ nemijlocit (autori) ai infracțiunii. Dacă donarea care firesc este urmată de prelevare s-a efectuat fără consimțământul persoanelor îndreptățite și care o legitimează va fi săvârșită infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006.
Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană sau de către mai multe persoane împreună în participate penală ocazională sub forma coautoratului, instigării și complicității.
Subiectul pasiv are o determinare diferențiată în cele trei variante normative ale infracțiunii.
În variantele normative prevăzute în alin. (1) și (3) subiect pasiv este statul organizator și răspunzător de asigurarea prelevării în condițiile legii în scopul transplantului, iar în aceea prevăzută în alin. (2) persoana determinată cu rea-credință sau prin constrângere să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.
Conținutul constitutiv
Elementul material
Elementul material este multiplu și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.
Potrivit prevederilor alin. 1 acesta constă în fapta persoanei de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine ori pentru altul.
Așadar, în această variantă normativă elementul material constă în fapta donatorului de a ceda organe, țesuturi sau celule de origine umană, de a fi de acord cu prelevarea lor, urmărind obținerea de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.
Donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a dărui cuiva un bun, și derivă din latinescul donare, și francezul donner.
În ceea ce privește limitele în care ne interesează, donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a ceda, de a dărui cuiva organe, țesuturi și celule de origine umană în vederea realizării unui transplant.
Necesară și încurajată medical, permisă și strict reglementată legal donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este și rămâne un fapt, un act cu profunde semnificații umanitare, este un gest care exprimă altruismul extrem fiind urmată de prelevarea acestora,
Donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este periculoasă social și interzisă sub sancțiunea legii penale pedepsită atunci când este făcută în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, fie pentru autorul ei, fie pentru altă persoană.
Scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură nu numai că întinează, că murdărește, că duce în derizoriul pragmatismului o faptă, un gest, un act de un umanism și altruism deosebit, din păcate rar întâlnit, dar îi conferă accente de gravă și indiscutabilă periculozitate socială, impunând reacția și intervenția justificată și necesară a legii penale.
Existența infracțiunii este condiționată numai de fixarea și urmărirea acestui scop nu și de realizarea lui.
Pentru existența infracțiunii nu este necesară obținerea efectivă a folosului material sau de altă natură ci numai acționarea în acest scop.
În accepțiunea generală, prin folos se înțelege câștig material, avantaj, profit sau beneficiu.
Foloasele de urmărirea cărora legea leagă existența infracțiunii pot fi și sunt în primul rând materiale, putând consta în sume de bani (în monedă națională sau străină cu putere circulatorie), bunuri de orice natură (inclusiv bani, colecții numismatice), comisioane, acordare de credite, împrumuturi, vânzări sau cumpărări în condiții avantajoase, amânări sau iertări de datorii, prestări de servicii gratuite sau în condiții avantajoase, vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru donator, pierderea voită la jocurile de noroc în favoarea acestuia sau a altuia.
Ele au consecințe de ordin patrimonial ducând la sporirea patrimoniului autorului infracțiunii sau a altei persoane.
Infracțiunea este compatibilă și cu urmarea dobândirii unor foloase de altă natură decât cele materiale, a celor imateriale (morale, sociale, pur profesionale).
Determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană constituie alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2. Caracterul alternativ al elementului material al laturii obiective rezultă neîndoios din folosirea în construcția textului incriminator a conjuncției disjunctive „sau”.
Prin determinare se înțelege acțiunea de a hotărî, de a convinge o persoană să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană. Ea servește și are rol de cauză în luarea hotărârii de către o persoană de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană având caracter decisiv în această privință.
Nu orice acțiune de determinare la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii ci numai aceea care este făcută cu rea-credință.
Reaua-credință cu care trebuie să acționeze autorul condiționează existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii în această variantă și modalitate normativă.
Constrângerea ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii poate fi fizică sau psihică și constă în folosirea forței fizice, brutale sau a presiunii mortale (alta decât amenințarea) pentru a determina o persoană să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Întrebuințarea forței fizice este indiscutabil unul dintre mijloacele de realizare a constrângerii, element material al laturii obiective a infracțiunii, ea putând îmbrăca o gamă deosebit de largă, de bogată de la simple loviri, violențe, până la vătămări grave ale integrității corporale ori sănătății sau de suprimare a vieții.
Fără a fi prevăzută în mod expres – așa cum s-a procedat în cazul altor infracțiuni cum ar fi șantajul (art. 194 C. pen) și hăituirea sexuală (art. 2031 C. pen) – amenințarea este un mijloc prin care poate fi săvârșită constrângerea, cale de realizare a elementului material al laturii obiective al infracțiunii în discuție.
În absența unei definiri dată noțiunii de amenințare – în cadrul infracțiunii examinată – lucru firesc din moment ce nu a fost prevăzută alături de constrângere sau ca mijloc de realizare a ei, amenințarea are de principiu același înțeles cu cel conferit de Codul penal prin incriminarea infracțiunii sub această denumire (art. 193 C. pen.);
Într-adevăr, de principiu, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii, are același înțeles ca cel stabilit prin prevederile art. 193 C. pen., constând în acțiunea de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare împotriva celui amenințat, a soțului sau a unei rude apropiate.
Dar, numai de principiu și nu exclusiv, pentru că amenințarea, ca mijloc de realizare a constrângerii psihice, are o accepțiune mai largă decât aceea care este stabilită prin art. 193 C. pen. Astfel, în cadrul și limitele art. 193 C. pen. amenințarea poate să privească săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta sau o faptă păgubitoare care poate să constea în orice acțiune sau inacțiune cauzatoare de daune materiale, de prejudicii materiale.
Din formularea legii rezultă că amenințarea se referă numai la fapte cauzatoare de pagube materiale nu și la cele producătoare de prejudicii morale. Edificator în acest sens este faptul că în redactarea prevederilor sale legea se referă la fapte păgubitoare, ceea ce evident limitează câmpul de incidență la daunele materiale și nu vizează prejudiciul noțiune care include și pe cele morale.
În absența oricărei precizări și limitări legale, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii se poate referi și la săvârșirea unei fapte cauzatoare a unui rău, a unui prejudiciu moral cum ar fi declanșarea urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive sau restrictive de libertate, respingerea unei acțiuni judiciare ori a unei căi de atac, neefectuarea unui tratament medical necesar, promovarea unui examen.
Amenințarea trebuie să aibă un caracter injust, să fie serioasă, de natură să alarmeze, adică să inspire o temere gravă.
Faptele producătoare de rău – cu săvârșirea cărora se amenință-pot fi îndreptate împotriva persoanei vătămate, dar și a aceleia de care aceasta este legată prin căsătorie sau prin relații apropiate de rudenie. Aptitudinea omului de a se teme nu numai pentru el, pentru soț sau rudele apropiate, ori pentru persoane de care este legat prin prietenie, raporturi de afecțiune (concubinul de o viață), fiind o realitate ea își produce efectele și trebuie să fie recunoscută ca mijloc de realizare a constrângerii, definind elementul material al laturii obiective a infracțiunii.
Spre deosebire de amenințare, constrângerea morală, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constituie o presiune exercitată de către făptuitor asupra donatorului de organe, țesuturi sau celule de origine umană, altfel decât cele prin amenințare1. în acest sens se poate invoca situația în care angajarea sau eventuala avansare în serviciu sunt condiționate de donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii determinarea sau constrângerea, trebuie să poarte cu privire la: să privească donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană. Este o direcționare în plan obiectiv a acțiunii de determinare sau constrângere și de aceea ea privește componenta obiectivă a infracțiunii.
Constrângerea, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii definită astfel într-o interpretare largă, permisivă, cuprinzătoare este sprijinită legal de interzicerea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică ori morală asupra unei persoane.
Publicitatea în folosul unei persoane înseamnă faptul de a face cunoscută publicului, difuzarea de informații în public, cu privire la nevoia și dorința acestuia de a obține organe, țesuturi și celule de origine umană, în scopul obținerii acestora.
Din formularea și redactarea legii rezultă că a fost incriminată fapta de a face cunoscut publicului, difuzarea de informații publice în folosul unei persoane și în scopul obținerii de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Alternativ cu aceasta, în cea de a doua teză a fost incriminată publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice ori juridice.
Dacă în prima teză este incriminată publicitatea în favoarea primitorului de organe, în cea de a doua, aceasta privește publicarea sau mediatizarea unor anunțuri referitoare la activitatea donatorului de a ceda organe, țesuturi și celule de origine umană.
Publicarea este acțiunea de a publica și rezultatul ei, tipărire, apariție, iar mediatizarea aducerea unei fapte la cunoștința publicului prin mijloace media (presa scrisă, audio, video).
Pentru a constitui alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii publicarea sau mediatizarea trebuie să privească anunțuri, încunoștințări privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Ele nu sunt altceva decât publicitatea care se face în aceste moduri cu privire la donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană și care au fost considerate periculoase social dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Au fost considerate periculoase și incriminate publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană urmărind acest scop.
În concepția legiuitorului a fost considerată periculoasă social impunând intervenția și acțiunea legii penale publicitatea făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură. Pentru relațiile sociale apărate este periculoasă orice publicitate făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură și nu numai aceea realizată prin publicare (tipărire) sau mediatizare.
Așa este cazul anunțurilor în această privință și scop transmise direct publicului prin viu grai în cadrul sau cu prilejul unor adunări, întruniri publice.
Atât publicitatea în folosul unei persoane (primitor) cât și publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt periculoase social și constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Luate și privite prin ele însele, publicitatea, publicarea sau mediatizarea, după caz, în folosul unei persoane (primitor) pentru a obține organe, țesuturi și celule de origine umană sau a unor anunțuri referitoare la donarea acestora nu sunt periculoase social înscriindu-se în conduita umană firească, permisă de lege.
Ele devin periculoase social numai atunci când sunt săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură.
Această cerință care definește latura subiectivă a infracțiunii condiționează existența acesteia în ambele teze de săvârșire a ei deja examinate.
Urmarea socialmente periculoasă imediată componentă a laturii obiective, constă în starea de pericol creată pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al normei penale.
Infracțiunea este una formală, de pericol a cărei existență legală nu impune necesitatea survenirii unui rezultat material, al unei modificări, a unor mutații, în planul lumii obiective.
Raportul de cauzalitate, componentă care întregește latura obiectivă a infracțiunii, este definită de raporturile de detenninare de la cauză la efect între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) ea rezultând ex re.
Latura subiectivă a infracțiunii este diferit determinată și definită în cadrul celor trei variante normative ale acesteia.
În modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) din punctul de vedere al laturii subiective infracțiunea se săvârșește numai cu intenție directă, calificată de scop, făptuitorul trebuind să acționeze în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.
Aceeași poziție subiectivă-intenție directă calificată de scop-caracterizează infracțiunea din punctul de vedere al laturii subiective și în modalitatea normativă prevăzută în alin. (3), legea prevăzând ca faptele care definesc elementul material să fie săvârșit în scopul obținerii unor avantaje (foloase) materiale sau de altă natură pentru sine (adică pentru făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.
Pentru existența infracțiunii – în ambele modalități normative -este necesar și suficient ca făptuitorul să acționeze în scopul prevăzut, legea neimpunând și realizarea acestuia.
Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) foloasele materiale sau de altă natură urmărite prin săvârșirea faptei care constituie elementul material al laturii obiective pot fi pentru sine (făptuitor) sau pentru altul iar în conformitate cu dispozițiile alin. (3), acestea pot fi pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.
În modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (1) latura subiectivă a infracțiunii este caracterizată de intenție directă, determinarea unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană, trebuind să fie făcută cu rea-credință. Această cerință a legii exclude posibilitatea săvârșirii infracțiunii cu intenție indirectă (eventuală).
Intenția în ambele ei forme-directă sau indirectă-definește latura subiectivă a infracțiunii în modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (2) în care elementul material al laturii obiective constă în fapta de constrângere a unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană.
Forme. Modalități de săvârșire
Comisivă și intenționată infracțiunea poate rămâne în forma imperfectă a tentativei care nu este însă pedepsită.
Infracțiunea se consumă atunci când fiind desăvârșită fapta care constituie elementul ei material apare urmarea socialmente periculoasă.
Ea poate fi săvârșită printr-o singură faptă sau prin fapte repetate într-o unitate naturală, legală (infracțiune continuată) ori pluralitate de infracțiuni sub forma concursului. în aceste din urmă ipoteze pe lângă momentul consumării infracțiunea are și unul distinct al epuizării, care survine odată cu încetarea ultimului act de executare.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare cu limite-inferioară și superioară-diferențiate pentru fiecare dintre cele trei modalități normative ale infracțiunii: 3 la 5 ani alin. (1); 3 la 10 ani alin. (2) și 2 la 7 ani alin. (3).
4.1.5. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 din Legea nr. 95/2006
Născută și impusă de nevoia și dorința de restabilire a sănătății sau de salvare a vieții omului, a persoanei prin practica medicală a transplantului de organe, țesuturi sau celule de origine umană și așezată fundamental pe prelevarea acestora ca urmare a donării lor este și trebuie să rămână o atitudine, un comportament, un act de solidaritate umană, de întrajutorare și ajutare a celor suferinzi, fără umbra vreunui interes material sau de orice altă natură. Cel puțin așa ar trebui să fie.
Donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul transplantului, trebuie să fie și să exprime manifestarea liberă a sentimentului, a atitudinii de solidaritate umană, a dorinței și voinței dezinteresate de ajutare a semenului aflat la restriște, în situații de nevoie, referitoare la sănătatea sau viața sa.
Însă, din nefericire nu este totdeauna așa.
Banul, măsură a valorii, mijloc de circulație, de plată și de acumulare, a devenit pentru mulți, și numărul acestora este în continuă creștere, criteriul principal de evaluare a omului, de stabilire și acordare a situării lui în cadrul comunității și odată cu aceasta principalul scop, țel al vieții. Lui i se adaugă goana după foloase materiale și de orice natură care fară a exprima direct o valoare bănească, tind spre aceasta.
Obiect juridic special are o existență diferențiată în raport de variantele normative ale infracțiunii.
Astfel, în variantele normative prevăzute în alin. 1 și 3 obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale care apar, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu moralitatea, umanismul, solidaritatea umană care trebuie să fundamenteze și guverneze prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin donarea acestora în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru donator sau altă persoană sau prin publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii acestora ori publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea în scopul obținerii de foloase materiale ori de altă natură.
Relațiile sociale referitoare la libertatea de a consimți la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană periclitate prin determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane la aceasta constituie obiectul juridic special al infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2.
Obiect material trebuie examinat și acceptat și el în structura juridică a infracțiunii diferențiat în raport de variantele normative ale acesteia.
În modalitățile normative prevăzute în alin. 1 și 3 infracțiunea nu are obiect material, faptele care definesc elementul material al laturii obiective – donarea în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură (alin. 1), publicitatea în folosul unei persoane precum și publicarea sau mediatizarea unor acțiuni privind donarea urmărind aceleași scopuri (alin. 3) – nu sunt îndreptate și exercitate împotriva unei existențe corporale, materiale.
La fel stau lucrurile și în varianta normativă prevăzută în alin. 2 teza săvârșirii elementului material prin fapte de determinare cu rea-credință sau constrângerea psihică a unei persoane să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană, în care din aceleași considerente infracțiunea nu are obiect material în structura juridică.
Altfel stau lucrurile în modalitatea normativă prevăzută în alin. 2 în situațiile în care constrângerea unei persoane la donare se realizează prin mijloace fizice și în care corpul acesteia constituie obiectul material al infracțiunii
Subiectul activ nemijlocit nemijlocit (autorul) infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 1 este circumstanțiat putând fi dat numai de către persoana care donează organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură.
În primul rând, poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii persoana fizică majoră în viață care are capacitate de exercițiu deplină.
Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană se poate efectua și de la persoane decedate cu consimțământul scris a cel puțin unuia dintre membri majori ai familiei, în ordinea stabilită de lege ori în absența acestora acela al persoanei autorizată în mod legal să îl reprezinte pe defunct.
Așadar, în această ipoteză, subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi soțul, părintele, copilul, fratele, sora celui decedat sau, în absența acestora, persoana care este autorizată în condițiile legii să-1 reprezinte pe decedat.
Împuternicite de lege să consimtă la donarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană aceste persoane realizează aceasta pentru persoana decedată de la care ele sunt prelevate. Ele consimt la donare pentru persoana decedată de la care sunt prelevate organe, țesuturi și/sau celule de origine umană astfel încât dacă fac aceasta pentru a obține un folos material sau de altă natură pentru sine ori pentru altul săvârșesc în calitate de autor infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.
Numai persoanele care au această calitate pot fi subiect activ nemijlocit (autor) ai infracțiunii.
Legea interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de la potențiali donatori minori în viață, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Ca urmare, neavând de principiu ca regulă generală dreptul de a dona organe, țesuturi sau celule minorul nu poate fi subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 157 alin. 1 din Legea nr. 95/2006.
Existența capacității legale de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană condiționează esențial existența subiectului activ nemijlocit al infracțiunii și în această ipoteză ca și în celelalte anterior examinate. Numai o asemenea persoană poate condiționa exercitarea dreptului său legitim de a dona organe, țesuturi și celule de origine umană de scopul imoral și nelegitim de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul, faptă considerată periculoasă social și stabilită a fi infracțiune.
Legea a considerat periculoasă social și a incriminat nu donarea de organe, țesuturi sau celule, ci efectuarea acesteia de către cel legal îndreptățit în scopul de a obține foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul. Altfel donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de către cel îndreptățit la aceasta este și rămâne un act profund uman fără urma vreunei stări de pericol social.
Pe cale de excepție, prin derogarea de la regula interzicerii prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul minor în viață, legea permite, îngăduie această activitate atunci când ea privește celule stem hematopoetice, medulare sau periferice în condițiile anume stabilite.
Așadar, prelevarea de celule stem hematopoetice medulare sau periferice de la o persoană minoră în viață este legitimă dacă ea a fost consimțită de către minorul care a împlinit vârsta de 14 ani cu acordul scris al ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau curatorului sau cu acordul ocrotitorului legal dacă donatorul minor nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Pe cale de consecință, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate fi subiect activ nemijlocit autor al infracțiunii dacă el donează celule stern hematopoetice medulare sau periferice dacă a consimțit la aceasta în scopul de a obține un folos material sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.
Donarea unor asemenea celule de la minorul în viață este legitimată de acordul ocrotitorului legal al acestuia, respectiv părinții, tutorele sau curatorul acestuia în raport cu vârsta minorului, îndreptățiți să legitimeze prin acord prelevarea unor asemenea celule de la minorul în viață părinții, tutorele sau curatorul acestuia pot fi subiect activ nemijlocit (autori) ai infracțiunii. Dacă donarea care firesc este urmată de prelevare s-a efectuat fără consimțământul persoanelor îndreptățite și care o legitimează va fi săvârșită infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 155 din Legea nr. 95/2006.
Infracțiunea poate fi săvârșită de către o singură persoană sau de către mai multe persoane împreună în participate penală ocazională sub forma coautoratului, instigării și complicității.
Subiectul pasiv are o determinare diferențiată în cele trei variante normative ale infracțiunii.
În variantele normative prevăzute în alin. (1) și (3) subiect pasiv este statul organizator și răspunzător de asigurarea prelevării în condițiile legii în scopul transplantului, iar în aceea prevăzută în alin. (2) persoana determinată cu rea-credință sau prin constrângere să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.
Conținutul constitutiv
Elementul material
Elementul material este multiplu și diferit determinat în cele trei variante normative ale infracțiunii.
Potrivit prevederilor alin. 1 acesta constă în fapta persoanei de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine ori pentru altul.
Așadar, în această variantă normativă elementul material constă în fapta donatorului de a ceda organe, țesuturi sau celule de origine umană, de a fi de acord cu prelevarea lor, urmărind obținerea de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.
Donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a dărui cuiva un bun, și derivă din latinescul donare, și francezul donner.
În ceea ce privește limitele în care ne interesează, donarea este fapta, acțiunea unei persoane de a ceda, de a dărui cuiva organe, țesuturi și celule de origine umană în vederea realizării unui transplant.
Necesară și încurajată medical, permisă și strict reglementată legal donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este și rămâne un fapt, un act cu profunde semnificații umanitare, este un gest care exprimă altruismul extrem fiind urmată de prelevarea acestora,
Donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană este periculoasă social și interzisă sub sancțiunea legii penale pedepsită atunci când este făcută în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, fie pentru autorul ei, fie pentru altă persoană.
Scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură nu numai că întinează, că murdărește, că duce în derizoriul pragmatismului o faptă, un gest, un act de un umanism și altruism deosebit, din păcate rar întâlnit, dar îi conferă accente de gravă și indiscutabilă periculozitate socială, impunând reacția și intervenția justificată și necesară a legii penale.
Existența infracțiunii este condiționată numai de fixarea și urmărirea acestui scop nu și de realizarea lui.
Pentru existența infracțiunii nu este necesară obținerea efectivă a folosului material sau de altă natură ci numai acționarea în acest scop.
În accepțiunea generală, prin folos se înțelege câștig material, avantaj, profit sau beneficiu.
Foloasele de urmărirea cărora legea leagă existența infracțiunii pot fi și sunt în primul rând materiale, putând consta în sume de bani (în monedă națională sau străină cu putere circulatorie), bunuri de orice natură (inclusiv bani, colecții numismatice), comisioane, acordare de credite, împrumuturi, vânzări sau cumpărări în condiții avantajoase, amânări sau iertări de datorii, prestări de servicii gratuite sau în condiții avantajoase, vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru donator, pierderea voită la jocurile de noroc în favoarea acestuia sau a altuia.
Ele au consecințe de ordin patrimonial ducând la sporirea patrimoniului autorului infracțiunii sau a altei persoane.
Infracțiunea este compatibilă și cu urmarea dobândirii unor foloase de altă natură decât cele materiale, a celor imateriale (morale, sociale, pur profesionale).
Determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană constituie alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii în varianta normativă prevăzută în alin. 2. Caracterul alternativ al elementului material al laturii obiective rezultă neîndoios din folosirea în construcția textului incriminator a conjuncției disjunctive „sau”.
Prin determinare se înțelege acțiunea de a hotărî, de a convinge o persoană să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană. Ea servește și are rol de cauză în luarea hotărârii de către o persoană de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană având caracter decisiv în această privință.
Nu orice acțiune de determinare la donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii ci numai aceea care este făcută cu rea-credință.
Reaua-credință cu care trebuie să acționeze autorul condiționează existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii în această variantă și modalitate normativă.
Constrângerea ca modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii poate fi fizică sau psihică și constă în folosirea forței fizice, brutale sau a presiunii mortale (alta decât amenințarea) pentru a determina o persoană să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Întrebuințarea forței fizice este indiscutabil unul dintre mijloacele de realizare a constrângerii, element material al laturii obiective a infracțiunii, ea putând îmbrăca o gamă deosebit de largă, de bogată de la simple loviri, violențe, până la vătămări grave ale integrității corporale ori sănătății sau de suprimare a vieții.
Fără a fi prevăzută în mod expres – așa cum s-a procedat în cazul altor infracțiuni cum ar fi șantajul (art. 194 C. pen) și hăituirea sexuală (art. 2031 C. pen) – amenințarea este un mijloc prin care poate fi săvârșită constrângerea, cale de realizare a elementului material al laturii obiective al infracțiunii în discuție.
În absența unei definiri dată noțiunii de amenințare – în cadrul infracțiunii examinată – lucru firesc din moment ce nu a fost prevăzută alături de constrângere sau ca mijloc de realizare a ei, amenințarea are de principiu același înțeles cu cel conferit de Codul penal prin incriminarea infracțiunii sub această denumire (art. 193 C. pen.);
Într-adevăr, de principiu, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii, are același înțeles ca cel stabilit prin prevederile art. 193 C. pen., constând în acțiunea de amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare împotriva celui amenințat, a soțului sau a unei rude apropiate.
Dar, numai de principiu și nu exclusiv, pentru că amenințarea, ca mijloc de realizare a constrângerii psihice, are o accepțiune mai largă decât aceea care este stabilită prin art. 193 C. pen. Astfel, în cadrul și limitele art. 193 C. pen. amenințarea poate să privească săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta sau o faptă păgubitoare care poate să constea în orice acțiune sau inacțiune cauzatoare de daune materiale, de prejudicii materiale.
Din formularea legii rezultă că amenințarea se referă numai la fapte cauzatoare de pagube materiale nu și la cele producătoare de prejudicii morale. Edificator în acest sens este faptul că în redactarea prevederilor sale legea se referă la fapte păgubitoare, ceea ce evident limitează câmpul de incidență la daunele materiale și nu vizează prejudiciul noțiune care include și pe cele morale.
În absența oricărei precizări și limitări legale, amenințarea, mijloc de realizare a constrângerii se poate referi și la săvârșirea unei fapte cauzatoare a unui rău, a unui prejudiciu moral cum ar fi declanșarea urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive sau restrictive de libertate, respingerea unei acțiuni judiciare ori a unei căi de atac, neefectuarea unui tratament medical necesar, promovarea unui examen.
Amenințarea trebuie să aibă un caracter injust, să fie serioasă, de natură să alarmeze, adică să inspire o temere gravă.
Faptele producătoare de rău – cu săvârșirea cărora se amenință-pot fi îndreptate împotriva persoanei vătămate, dar și a aceleia de care aceasta este legată prin căsătorie sau prin relații apropiate de rudenie. Aptitudinea omului de a se teme nu numai pentru el, pentru soț sau rudele apropiate, ori pentru persoane de care este legat prin prietenie, raporturi de afecțiune (concubinul de o viață), fiind o realitate ea își produce efectele și trebuie să fie recunoscută ca mijloc de realizare a constrângerii, definind elementul material al laturii obiective a infracțiunii.
Spre deosebire de amenințare, constrângerea morală, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, constituie o presiune exercitată de către făptuitor asupra donatorului de organe, țesuturi sau celule de origine umană, altfel decât cele prin amenințare1. în acest sens se poate invoca situația în care angajarea sau eventuala avansare în serviciu sunt condiționate de donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii determinarea sau constrângerea, trebuie să poarte cu privire la: să privească donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană. Este o direcționare în plan obiectiv a acțiunii de determinare sau constrângere și de aceea ea privește componenta obiectivă a infracțiunii.
Constrângerea, mijloc de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii definită astfel într-o interpretare largă, permisivă, cuprinzătoare este sprijinită legal de interzicerea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică ori morală asupra unei persoane.
Publicitatea în folosul unei persoane înseamnă faptul de a face cunoscută publicului, difuzarea de informații în public, cu privire la nevoia și dorința acestuia de a obține organe, țesuturi și celule de origine umană, în scopul obținerii acestora.
Din formularea și redactarea legii rezultă că a fost incriminată fapta de a face cunoscut publicului, difuzarea de informații publice în folosul unei persoane și în scopul obținerii de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Alternativ cu aceasta, în cea de a doua teză a fost incriminată publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice ori juridice.
Dacă în prima teză este incriminată publicitatea în favoarea primitorului de organe, în cea de a doua, aceasta privește publicarea sau mediatizarea unor anunțuri referitoare la activitatea donatorului de a ceda organe, țesuturi și celule de origine umană.
Publicarea este acțiunea de a publica și rezultatul ei, tipărire, apariție, iar mediatizarea aducerea unei fapte la cunoștința publicului prin mijloace media (presa scrisă, audio, video).
Pentru a constitui alternativ elementul material al laturii obiective a infracțiunii publicarea sau mediatizarea trebuie să privească anunțuri, încunoștințări privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Ele nu sunt altceva decât publicitatea care se face în aceste moduri cu privire la donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană și care au fost considerate periculoase social dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Au fost considerate periculoase și incriminate publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană urmărind acest scop.
În concepția legiuitorului a fost considerată periculoasă social impunând intervenția și acțiunea legii penale publicitatea făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură. Pentru relațiile sociale apărate este periculoasă orice publicitate făcută unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unor foloase materiale sau de altă natură și nu numai aceea realizată prin publicare (tipărire) sau mediatizare.
Așa este cazul anunțurilor în această privință și scop transmise direct publicului prin viu grai în cadrul sau cu prilejul unor adunări, întruniri publice.
Atât publicitatea în folosul unei persoane (primitor) cât și publicitatea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt periculoase social și constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă au fost săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură pentru sine, familie sau terțe persoane fizice sau juridice. Luate și privite prin ele însele, publicitatea, publicarea sau mediatizarea, după caz, în folosul unei persoane (primitor) pentru a obține organe, țesuturi și celule de origine umană sau a unor anunțuri referitoare la donarea acestora nu sunt periculoase social înscriindu-se în conduita umană firească, permisă de lege.
Ele devin periculoase social numai atunci când sunt săvârșite în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură.
Această cerință care definește latura subiectivă a infracțiunii condiționează existența acesteia în ambele teze de săvârșire a ei deja examinate.
Urmarea socialmente periculoasă imediată componentă a laturii obiective, constă în starea de pericol creată pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al normei penale.
Infracțiunea este una formală, de pericol a cărei existență legală nu impune necesitatea survenirii unui rezultat material, al unei modificări, a unor mutații, în planul lumii obiective.
Raportul de cauzalitate, componentă care întregește latura obiectivă a infracțiunii, este definită de raporturile de detenninare de la cauză la efect între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) ea rezultând ex re.
Latura subiectivă a infracțiunii este diferit determinată și definită în cadrul celor trei variante normative ale acesteia.
În modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) din punctul de vedere al laturii subiective infracțiunea se săvârșește numai cu intenție directă, calificată de scop, făptuitorul trebuind să acționeze în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură pentru sine sau pentru altul.
Aceeași poziție subiectivă-intenție directă calificată de scop-caracterizează infracțiunea din punctul de vedere al laturii subiective și în modalitatea normativă prevăzută în alin. (3), legea prevăzând ca faptele care definesc elementul material să fie săvârșit în scopul obținerii unor avantaje (foloase) materiale sau de altă natură pentru sine (adică pentru făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.
Pentru existența infracțiunii – în ambele modalități normative -este necesar și suficient ca făptuitorul să acționeze în scopul prevăzut, legea neimpunând și realizarea acestuia.
Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) foloasele materiale sau de altă natură urmărite prin săvârșirea faptei care constituie elementul material al laturii obiective pot fi pentru sine (făptuitor) sau pentru altul iar în conformitate cu dispozițiile alin. (3), acestea pot fi pentru sine (făptuitor), familie sau terțe persoane fizice sau juridice.
În modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (1) latura subiectivă a infracțiunii este caracterizată de intenție directă, determinarea unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană, trebuind să fie făcută cu rea-credință. Această cerință a legii exclude posibilitatea săvârșirii infracțiunii cu intenție indirectă (eventuală).
Intenția în ambele ei forme-directă sau indirectă-definește latura subiectivă a infracțiunii în modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) teza (2) în care elementul material al laturii obiective constă în fapta de constrângere a unei persoane să doneze organe, țesuturi și celule de origine umană.
Forme. Modalități de săvârșire
Comisivă și intenționată infracțiunea poate rămâne în forma imperfectă a tentativei care nu este însă pedepsită.
Infracțiunea se consumă atunci când fiind desăvârșită fapta care constituie elementul ei material apare urmarea socialmente periculoasă.
Ea poate fi săvârșită printr-o singură faptă sau prin fapte repetate într-o unitate naturală, legală (infracțiune continuată) ori pluralitate de infracțiuni sub forma concursului. în aceste din urmă ipoteze pe lângă momentul consumării infracțiunea are și unul distinct al epuizării, care survine odată cu încetarea ultimului act de executare.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoare cu limite-inferioară și superioară-diferențiate pentru fiecare dintre cele trei modalități normative ale infracțiunii: 3 la 5 ani alin. (1); 3 la 10 ani alin. (2) și 2 la 7 ani alin. (3).
4.1.6. Infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 158 din Legea nr. 957006
Altruismul, sentimentele de solidare umană, de ajutare a celui aflat în stări critice sau limită, cu privire la sănătatea ori viața sa trebuie să definească exclusiv activitatea de prelevare de celule de origine umană în scopul transplantului.
Prelevarea de celule de origine umană pentru transplant, este și trebuie să fie și să rămână o activitate profund, exențialmente și exclusiv umanitară, destinată restabilirii stării de sănătate sau salvării vieții celor aflați în stare de nevoie, străină de ideea obținerii unui profit material.
Aceste valori sociale, relațiile sociale care apar, se formează și dezvoltă în legătură cu ele pot fi și sunt grav periclitate de organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană pentru transplant în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator ori cumpărarea în scopul revânzării acestora în vederea obținerii unui câștig.
Inventivă, promptă și eficace, lumea criminală a organizat și asigură funcționarea unor adevărate structuri care realizează organizarea și prelevarea de celule de origine umană ca și cumpărarea acestora în scopul revânzării, în vederea obținerii de profituri materiale.
Din organizarea și efectuarea prelevării de celule de origine umană ca și din cumpărarea în scopul revânzării acestora lumea criminală și-a făcut o importantă sursă de venituri deosebit de mari. Societatea umană organizată democratic trebuie să reacționeze și să se apere împotriva unor asemenea stări de pericol social major. Sesizând pericolul social deosebit creat prin asemenea fapte legiuitorul român a reacționat incriminându-le prin prevederile art. 158 din Legea nr. 95/2006.
Obiect juridic special
Obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de segmentul de relații sociale care se formează, se dezvoltă în legătură cu umanismul și moralitatea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană pentru transplant periclitate prin organizarea și/sau efectuarea unei asemenea activități ori prin cumpărarea în vederea revânzării acestora în scopul obținerii unui profit material.
Obiect material face parte din structura infracțiunii numai în variantele normative prevăzute în alin. (1) teza (2) efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană și este constituit de corpul persoanei de la care acestea sunt recoltate și, alin. (2) fiind dat de organele, țesuturile și/sau celulele cumpărate în vederea revânzării.
Prelevarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană este îndreptată și exercitată asupra corpului persoanei de la care acestea sunt recoltate iar cumpărarea în vederea revânzării a celor deja prelevate, astfel încât acestea constituie obiectul material al infracțiunii.
În modalitatea normativă prevăzută în alin (1) teza 1, respectiv organizarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul obținerii unui profit material acțiune care definește elementul material al laturii obiective nu este îndreptată și exercitată împotriva unei existențe materiale corporale așa încât infracțiunea nu are obiect material
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal fără nicio altă condiționare.
Acesta poate acționa singur sau împreună cu alte persoane în participate penală ocazională sub forma coautoratului, instigării sau a complicității.
Subiectul pasiv principal este statul organizator și răspunzător de activitatea de prelevare de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Infracțiunea poate avea și un subiect pasiv principal constituit de persoana de la care s-au prelevat organe, țesuturi și celule de origine umană în profitul material al organizatorului sau executantului acestei activități.
Situația premisă nu face parte din structura infracțiunii în modalitatea nonnativă prevăzută în alin. (1) în care elementul material al laturii obiective constă în fapte, acțiuni de organizare sau efectuare a prelevării pentru transplant în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator.
Cumpărarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană în vederea revânzării și în scopul obținerii unui profit nu poate fi concepută, nu poate exista fără acțiunea prealabilă de prelevare a acestora. Prelevarea prealabilă de organe, țesuturi și celule de origine umană condiționează esențial cumpărarea ulterioară a acestora în vederea revânzării, ea aperând în structura infracțiunii ca situație premisă de care logic, firesc și necesar depinde existența acesteia
Conținutul constitutiv. Latura obiectivă
Elementul material are o definire și determinare diferită în cele două variante normative ale infracțiunii.
Potrivit prevederilor alin. (1) constituie infracțiune-definită a fi traficul de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană-organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator.
Definind astfel infracțiunea, legea stabilește că elementul material al laturii obiective a acesteia constă în fapte de organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană.
Așadar, în primul rând, elementul material constă în fapta, acțiunea de organizarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant.
Organizarea, în accepțiunea generală, înseamnă a lua, a întreprinde măsuri necesare pentru a asigura un cadru coordonat, orânduiala adecvată și o desfășurare cât mai eficientă a uneia sau mai multor activități, acțiuni.
În absența unei definiții dată de legea penală această noțiune de organizare trebuie avută în vedere în determinarea, stabilirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii adusă în discuție.
Organizarea, element material al laturii obiective a infracțiunii poate consta așadar, în luarea, întreprinderea măsurilor necesare pentru a asigura cadrul coordonat, rânduiala necesară pentru o executare cât mai eficientă a prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană în vederea transplantului.
Au fost identificate ca fiind organizarea, găsirea, amenajarea spațiului și procurarea instrumentelor necesare prelevării, identificarea și ademenirea persoanelor de la care aceasta poate fi efectuată, găsirea și intrarea în legătură cu eventuali cumpărători interesați de organe, țesuturi și celule de origine umană prelevate.
Elementul material al laturii obiective al infracțiunii în această variantă normativă poate să constea și în efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană, adică în recoltarea acestora.
Definirea legală dată prelevării – recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, naște firesc întrebarea dacă această caracteristică condiționează existența elementului material al laturii obiective în această primă variantă normativă. Altfel spus, organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și /sau celule constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă acestea sunt sănătoase morfologic și funcțional.
Deoarece legea stabilește că elementul material al laturii obiective constă în organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană și tot ea definește cea de a doua activitate ca fiind recoltarea acestora sub condiția ca ele să fie sănătoase morfologic și funcțional poate ar exista tendința de limitare a câmpului de incidență a normei penale, numai la acelea care corespund cerinței de calitate.
Ce se întâmplă însă în situațiile în care organizarea și/sau efectuarea prelevării privesc organe, țesuturi sau celule de origine umană care nu corespund cerinței de a fi sănătoase morfologic și funcțional și care deci nu pot fi transplantate? Absența condiției de sănătate morfologică și funcțională a organelor, țesuturilor sau celulelor, a căror prelevare a fost organizată și/sau efectuată nu poate să excludă aceste fapte din categoria celor care definesc elementul material al infracțiunii numai pentru că definind prelevarea legea o are în vedere și impune ca atare.’
Obiectul juridic special al infracțiunii, respectiv relațiile sociale referitoare la moralitatea prelevării și transplantului de organe susține un asemenea punct de vedere.
Din organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe, țesuturi sau celule de origine umană care nu corespund cerinței de a fi sănătoase morfologic și funcțional pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator rezultă aceeași stare de pericol, dacă nu cumva una mai accentuată ca și în cazul acelor care întrunesc această condiționare calitativă.
Ceea ce este periculos pentru societate și a vrut să combată sau prevină norma penală a fost starea de pericol social deosebită desprinsă din organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe, țesuturi sau celule de origine umană ca sursă de obținerea unor profituri materiale pentru donator sau organizator și care este prezentă independent de existența sau absența condiției de sănătate morfologică și funcțională a acestora.
Organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiții:
să fie făcute pentru transplant
în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator.
Prima condiție privește latura obiectivă a infracțiunii întrucât ea determină direcția, destinația în acest plan a organelor, țesuturilor sau celulelor de origine umană a căror prelevare a fost organizată sau efectuată. Cea de a doua condiționare privește latura subiectivă, întrucât organizarea și/sau efectuarea prelevării trebuie realizată în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator.
Profitul a cărui obținere se urmărește trebuie să fie unul material, prevederea legală în această privință fiind clară și limitativă.
El nu este altceva decât folosul, avantajul, beneficiul material pe care organizatorul și/sau executantul prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană pentru transplant îl urmăresc prin fapta, prin acțiunea lor. Este material profitul care are conotații sau efecte patrimoniale, sporind avutul, patrimoniul făptuitorului.
Ciudată pare a fi limitarea, spre deosebire de alte infracțiuni, cum ar fi aceea prevăzută de art. 157 alin. 1 din Legea nr 95/2006, conform căreia profitul (folosul) este fixat la unul exclusiv material, de această dată legea nemaiprevăzându-l și pe cel de altă natură, excluzându-l astfel din construcția juridică discutată.
Însă, există și posibilitatea ca profitul (folosul, avantajul) aparent nepatrimonial să aibă indirect și în timp asemenea consecințe, asemenea influențe care să ducă la îmbunătățirea situației patrimoniale a persoanei și să se determine organizarea și/sau executarea prelevării în scopul obținerii lor. Aceste realități, ca și nevoia de combatere și prevenire a stărilor de pericol social astfel create, a determinat legiuitorul să prevadă în cazul infracțiunii prevăzută de art. 157 alin. 1 că aceasta există atunci când faptele sunt săvârșite în scopul obținerii unui profit material sau de altă natură. Or, ele se regăsesc și în cazul infracțiunii prevăzută de art. 158 alin. (1).
Așa fiind, în cadrul literaturii de specialitate s-a fomulat idee potrivit căreia se impunea ca și existența acestei infracțiuni să fie condiționată de organizarea și/sau prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană pentru transplant în scopul obținerii unui profit material sau de altă natură.
Pentru că identitatea de situații impune de principiu identitatea de reglementare legislativă.
Spre deosebire de dispozițiile legale de comparație (art. 157 alin. 1) deja invocate, potrivit cărora obținerea folosului material sau de altă natură poate fi pentru sine (făptuitor) sau pentru altul (oricare ar fi el) în conformitate cu prevederile art. 158 alin. (1) profitul material poate fi obținut numai de către organizator sau donator.
Limitarea persoanelor ipotetic beneficiare a profitului material urmărit la organizator și donatorul de organe, țesuturi și celule de origine umană prelevate pentru transplant ne apare tot atât de îndoielnică, vulnerabilă și extrem de puțin justificată ca și aceea care privește natura folosului.
S-a trecut nepermis de ușor peste realitatea că făptuitorul poate să acționeze, să organizeze sau să efectueze prelevarea în scopul de a obține profituri materiale nu numai pentru el, ci și pentru o altă persoană pe care vrea s-o gratifice astfel, fără a diminua sau înlătura prin aceasta starea de pericol creată pentru relațiile sociale a căror apărare se urmărește a fi realizată.
Cumpărarea de organe, țesuturi și celule de origine umană în scopul revânzării în vederea obținerii unui profit, constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii în varianta normativă a acesteia prevăzută în alin. (2).
Din punct de vedere juridic, cumpărarea este actul prin care o persoană dobândește dreptul de proprietate asupra unui bun, asupra unui lucru în schimbul unei sume de bani care reprezintă prețul acestora.
Actul juridic a cumpărării constituie elementul material al infracțiunii dacă are ca obiect organe, țesuturi sau celule de origine umană și dacă a fost efectuată în scopul revânzării acestora.
Vânzarea organelor, țesuturilor și celulelor de origine umană nu este altceva decât operațiunea de cedare a acestora altei persoane în schimbul unei sume de bani care reprezintă prețul lor.
Existența infracțiunii este constituită de cerința ca actul cumpărării organelor, țesuturilor sau a celulelor de origine umană să fie efectuată în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit.
Cumpărarea trebuie să fie făcută pentru revânzare (în scopul revânzării în conformitate cu prevederile legii). Revânzarea constituie direcționarea, destinația pe care cumpărătorul o dă de la început organelor, țesuturilor sau celulelor de origine umană pe care le cumpără. Ea trebuie să existe în momentul cumpărării organelor, țesuturilor și celulelor și condiționează existența infracțiunii din punctul de vedere al laturii ei obiective.
Revânzarea organelor, țesuturilor sau celulelor de origine umană condiționează existența infracțiunii din punctul de vedere al laturii obiective a infracțiunii indiferent dacă a fost apoi realizată ori nu.
Pentru existența infracțiunii este suficient și necesar ca în momentul cumpărării organelor, țesuturilor sau celulelor de origine umană făptuitorul să fi avut în vedere această direcționare obiectivă a lor, indiferent de faptul dacă aceasta a fost realizată ori nu.
Deși formularea legii este mai puțin izbutită condiționarea amintită privește latura obiectivă a infracțiunii, mai potrivită și realistă în acest sens ar fi formularea „în vederea revânzării în scopul obținerii unui profit”. Căci cumpărarea organelor, țesuturilor și celulelor de origine umană constituie infracțiune numai dacă a fost efectuată pentru revânzare și în scopul obținerii unui profit. Scopul urmărit este obținerea unui profit definind astfel latura subiectivă a infracțiunii iar revânzarea organelor, țesuturilor sau celulelor mijlocul de realizare a lui.
Profitul – care din larghețea formulării legii poate fi material sau de altă natură, inclusiv moral – nu trebuie realizat, ci numai urmărit. Or, și aceasta confirmă ideea formulării mai izbutite a textului în sensul celor anterior afirmate.
Revânzarea a fost asimilată cu schimbul în cazul în care organele, țesuturile sau celulele de origine umană au fost cumpărate în schimb în vederea obținerii unui profit.
Schimbarea organelor, țesuturilor sau celulelor de origine umană înseamnă înlocuirea acestora cu altele sau cu altceva. În orice caz ea nu este și nu poate fi considerată ca un act de cumpărare. Și dacă schimbarea nu este un act de cumpărare, iar legiuitorul a considerat periculoasă pentru relațiile sociale apărate incriminând-o numai cumpărarea acestora pentru revânzare în scopul obținerii unui profit, ea nu poate constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii. Asimilarea schimbului de organe, țesuturi sau celule de origine umană cu cumpărarea acestora și considerarea ei ca element material al laturii obiective a infracțiunii ne împinge implicit la acceptarea incriminării prin analogie, ceea ce ar fi profund nelegal, contravenind inadmisibil principiului legalității acesteia.
Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii cumpărarea trebuie să privească organe, țesuturi sau celule de origine umană și să fie efectuată pentru revânzare și în scopul obținerii unui profit.
Existența infracțiunii este condiționată numai de efectuarea cumpărării de organe, țesuturi sau celule de origine umană pentru revânzare ți în scopul obținerii unui profit. Ea nu impune nici revânzarea și nici obținerea profitului, infracțiunea consumându-se în momentul în care s-a efectuat cumpărarea destinată revânzării și urmărirea scopului, obținerea unui profit. Prin urmare, infracțiunea subzistă chiar dacă revânzarea nu a avut loc.
De această dată, definind infracțiunea și prevăzând că aceasta constă în cumpărarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană pentru revânzare și în scopul obținerii unui profit, legiuitorul nu a mai prevăzut natura acestuia (material ori de altă natură).
Deși de această dată legiuitorul nu a mai precizat natura materială a profitului, acesta este credem sensul care i-a fost atribuit implicit. Obținerea profitului material este de esența actului de comerț. Cumpărarea de organe, țesuturi și celule de origine umană pentru revânzare este indiscutabil un act de comerț care presupune obținerea unui profit, câștig material pe care considerându-l periculos legea l-a prevăzut ca infracțiune sub sancțiunea pedepsei închisorii.
Prevederea naturii materiale, a folosului astfel urmărit nu mai era necesară ea fiind subînțeleasă ca având o conotație materială.
Urmarea socialmente periculoasă componentă a laturii obiective a infracțiunii constă în starea de pericol creată pentru relațiile sociale care formează obiectul de protecție al legii.
Raportul de cauzalitate
Cea de a treia componentă a laturii obiective a infracțiunii și care întregește din acest punct de vedere existența acesteia, este definit de legătura de determinare de la cauză la efect care trebuie să existe între faptele (acțiunile) care definesc elementul material și urmarea socialmente periculoasă. Ea rezultă ex re.
Latura subiectivă în ambele modalități normative ale infracțiunii este definită de intenția directă calificată de scopul obținerii unui profit.
Organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant sau pentru revânzare determină existența infracțiunii numai dacă subiectiv făptuitorul a acționat în scopul obținerii unui profit.
Subiectiv făptuitorul trebuie să acționeze în scopul obținerii, pentru sine sau pentru altul (oricine), a unui profit (folos) fără ca realizarea acestuia să fie necesară pentru existența infracțiunii.
Forme. Modalități de săvârșire. Regim sanționator.
Comisivă -elementul material al laturii obiective constă numai într-o acțiune – și intenționată – subiectiv fiind caracterizată de intenție directă calificată de scop – infracțiunea poate rămâne în forma imperfectă a tentativei, întreruptă, care se pedepsește potrivit prevederilor alin. (3).
Fiind o infracțiune formală, de pericol, traficul de organe, țesuturi și celule de origine umană nu este compatibilă cu forma imperfectă a tentativei terminată a cărui rezultat nu s-a produs întrucât acesta apare odată cu săvârșirea uneia dintre faptele care definesc elementul material al laturii obiective, rezultând firesc (ex re) din acestea.
Infracțiunea se consumă odată cu desăvârșirea faptelor care constituie elementul material al laturii ei obiective și când din acestea rezultă urmarea socialmente periculoasă.
Ea poate fi săvârșită printr-o singură faptă (acțiune), dar și prin fapte (acțiuni) repetate care, după caz, pot determina existența unității naturale, unității legale sub fonna continuată sau a pluralității de infracțiuni (concursul). în această situație, există un moment al epuizării marcat de ultimul act de executare.
Pedeapsa prevăzută de lege este aceeași, închisoarea de la 3 la 10 ani pentru ambele modalități normative ale infracțiunii consumate.
4.1.7. Răspunderea penală a persoanei juridice în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 95/2006
Noțiuni generale privind răspunderea penală a persoanei juridice
Ideea răspunderii persoanei juridice reprezintă una dintre cele mai controversate probleme ale dreptului penal. Răspunderea penală a persoanei juridice nu reprezintă o problemă proprie, specifică dreptului penal modern, originile sale regăsindu-se în dreptul antic, conturându-se ulterior în doctrina juridică începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și consolidându-se în cel de al XX-lea secol și impunându-se apoi consacrării legislative.
Răspunderea penală a persoanei juridice a fost deosebit de îndelungată, precedată, însoțită și urmată de aprinse discuții doctrinare care fie au susținut-o, fie au contestat-o.
Discuțiile, disputele doctrinare iscate și formulate cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice situate predilect în cele două mari curente-de susținere și promovare ori de respingere-care s-au înfruntat nu au încetat nici după ce aceasta a fost consacrată legislativ în mai multe țări, între care și România.
Controversa doctrinară în știința penală modernă care s-a amplificat și care a determinat soluții legislative de acceptare sau de respingere a răspunderii penale a persoanei juridice s-a așezat și concentrat în principal în jurul celor două teorii diametral opuse referitoare la existența și natura acesteia.
Susținătorii teoriei ficțiunii, apărută pentru prima dată în dreptul civil și preluată apoi și de cel penal potrivit căreia persoana juridică nu are de fapt o existență proprie fiind doar o creație a legii, resping răspunderea penală a acesteia. Jurisprudența națională a acceptat și confirmat concepția ficțiunii persoanei juridice.
Cei care susțin teoria realității afirmă că persoana juridică este o realitate socială și juridică ce nu poate fi contestată astfel încât, ea poate și trebuie să răspundă penal.
În ultima vreme ideea răspunderii penale a persoanei juridice a revenit în actualitate în forță și convingător, impunându-se cu argumente de ordin pragmatic în practica legislativă a multor state ale comunității europene și mondiale determinând o flexibilizare a cadrului normativ în materie. Sub această influență, ținând seama de explozia și sporirea vertiginoasă în continuu progres a numărului și rolului persoanelor juridice în viața economică a societății, de implicare a acestora în fapte prevăzute de legea penală săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele acestora, care a confruntat societatea modernă cu nevoia prevenirii și combaterii stărilor de pericol derivate din acestea și dorința îndreptățită și până la urmă necesară de compatibilizare a legislației naționale în materie, cu cele ale comunității internaționale și în special europene, Codul penal român a instituit, limitat și condiționat răspunderea penală a persoanelor j uridice.
Instituirea pentru prima dată în legislația română a răspunderii penale a persoanei juridice nu a pus capăt, ci, dimpotrivă, este de natură să determine reluarea sau chiar amplificarea dezbaterilor doctrinare ori să provoace apariția altora. Revine astfel în actualitate, dar în alți termeni, cu suport legislativ de această dată, problema determinării faptului dacă răspunderea penală a persoanei juridice este una pentru fapta proprie sau pentru fapta altuia. Infracțiunea este și rămâne fapta, acțiune sau inacțiune, a omului.
În condițiile stabilite de legea penală numai fapta omului poate fi calificată infracțiune. Ceea ce nu provine de la om și nu este fapta acestuia nu poate fi declarat ca infracțiune. O forță străină de om poate fi considerată ca implicată în săvârșirea unei infracțiuni, dar numai dacă a fost pusă în mișcare și folosită de om.
Consacrarea răspunderii penale a persoanei juridice conduce la admiterea unei asemenea răspunderi pentru fapta altuia, ceea ce a fost considerat de neacceptat, contravenind principiului caracterului personal al acesteia. Logica juridică greu de contestat și, mai ales, de ignorat a acestei opțiuni este fundamentată pe ideea injustei sancționări a membrilor persoanei juridice care nu au aprobat decizia săvârșirii faptei calificată infracțiune luată de majoritatea acestora, numai pentru că sunt membrii aceleiași colectivități.
Doctrinele favorabile responsabilizării penale a persoanei juridice au susținut în esență că aceasta nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale.
Pentru o parte din acestea, considerate mai flexibile și realiste, fără a nega principiul personalității sancțiunii (pedepsei) limitarea consecințelor directe și imediate ale acesteia la persoana infractorului nu trebuie să se excludă efectele prin ricoșeu pe care aceasta le are în dauna altor persoane.
În absența instituirii răspunderii penale a persoanei juridice s-a opinat că se impune întotdeauna găsirea unei persoane fizice căreia să-i fie imputată infracțiunea comisă de persoana juridică.
Disputa dintre aceste două curente doctrinare, fundamentate în principal pe interpretarea și evaluarea diferită a principiului personalității pedepsei, manifestate, având aceeași caracteristică, dar care privește răspunderea penală, a dus la victoria și consacrarea legislativă inclusiv în România, a celei care a promovat ideea instituționalizării acesteia pentru persoana juridică.
Această consacrare nu este de natură însă și să convingă de faptul că răspunderea penală a persoanei juridice este una pentru fapta proprie a acesteia. Și dacă s-ar accepta teoria realității persoanei juridice, care a constituit unul dintre temeiurile instituirii răspunderii penale a acesteia, nu se poate argumenta logic și convingător că aceasta săvârșește nemijlocit infracțiunea. Creație exclusivă a legii persoana juridică este o realitate, dar numai din acest punct de vedere, ea neavând o existență faptică, organică, proprie care să-i dea posibilitatea să săvârșească nemijlocit acțiunile sau inacțiunile care constituie elementul material al laturii obiective a unei infracțiuni. Persoana juridică nu poate săvârși direct, nemijlocit, fapte-acțiuni sau inacțiuni- calificate infracțiuni, cum de altfel nici alte fapte sau acte juridice, ci numai mediat-mijlocit- prin persoanele care o conduc, o reprezintă sau prin prepușii ei.
Situarea naturii persoanei juridice pe terenul realității nu este de natură să confere acesteia aptitudinea de a săvârși nemijlocit fapte calificate infracțiuni.
Această realitate s-a impus atenției legiuitorului român care, inspirându-se din Codul penal francez, instituind pentru prima dată în dreptul român răspunderea penală a persoanei juridice, a reglementat-o pentru infracțiunile săvârșite în numele său în interesul ei de către organele sau reprezentanții acesteia.
Așadar, în concepția și reglementarea noului Cod penal, corespunzătoare realității, pe care legiuitorul nu o poate ignora și să împingă ficțiunea dincolo de limitele admisibile, persoana juridică nu săvârșește infracțiunea, ea răspunzând penal în cazurile anume prevăzute de lege pentru acelea săvârșite în numele său sau în interesul său de către persoanele fizice care o conduc și o reprezintă.
Reglementarea dată răspunderii penale prin art. 45 din Codul penal nou, justifică constatarea că răspunderea penală a persoanei juridice este până la urmă una pentru fapta altuia (organul sau reprezentantul său) și care acționează în numele și interesul ei.
Răspunderea penală a persoanei juridice astfel reglementată au forța legii, este limitată.
O primă limitare este dată de persoanele juridice a căror răspundere penală este acceptată și poate fi deci angajată. Nu este acceptată și deci nu poate fi angajată răspunderea penală a statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice. Exceptarea de la răspunderea penală a statului, autorităților publice și instituțiilor publice constituie o limitare a răspunderii penale a persoanei juridice acceptată și reglementată de principiu.
În al doilea rând, răspunderea penală a persoanei juridice este acceptată și poate fi angajată numai în cazurile prevăzute de lege, și în al treilea rând numai pentru infracțiunile săvârșite în numele său, în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora. Limitarea persoanelor a căror fapte pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, se constituie ca argument legal greu de ignorat și combătut în susținerea ideii că aceasta intervine pentru fapta altuia.
Întemeiată pe considerente de ordin pragmatic și de eficacitate, pornind de la realitatea că unele urmări periculoase social sunt rezultatul faptelor, acțiunilor sau inacțiunilor, unor persoane care nu ocupă funcții de conducere care nu reprezintă persoana juridică, în ultima vreme s-a manifestat tot mai accentuat tendința de mărire, de extindere a categoriilor de persoane care pot angaja răspunderea penală a acesteia.
Restrângerea prin lege a categoriilor de persoane a căror fapte pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice a fost apreciată și considerată ca fiind de natură să stimuleze eludarea acesteia prin mecanismul delegării de atribuții în favoarea unor persoane care nu au calitatea prevăzută de lege.
Ca urmare, susținători ai instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, au afirmat că pentru aceasta este irelevantă poziția pe care persoana fizică o deține în structura acesteia, esențial fiind ca persoana fizică să aparțină acesteia, să fi acționat pentru ea, în limitele competenței sale, iar săvârșirea infracțiunii să fi fost posibilă datorită unei defectuoase organizări și că aceasta putea fi evitată prin efortul rezonabil al factorilor de conducere.
Sub influența acestei opțiuni, legiuitorul belgian, ca și cel olandez, nu a precizat și, deci, nu a limitat categoriile de persoane fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice.
Abandonând orientarea legislativă franceză, după modelul căreia Codul penal limita categoriile de persoane care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice (organele de conducere sau reprezentanții acesteia) prin prevederile art. 191 Cod penal, legiuitorul român urmând practica legislativă belgiană și olandeză, nu a mai stabilit persoanele fizice a căror fapte pot avea această consecință.
Din această larghețe a legii nu trebuie trasă concluzia că răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată prin faptele oricărei persoane care lucrează în cadrul acesteia.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu poate fi angajată prin faptele oricărei persoane fizice care lucrează în cadrul ei ci numai pentru acelea care constituind infracțiuni, sunt săvârșite de către cei care acționează pentru realizarea obiectului ei de activitate, în interesul său sau în numele acesteia. Cel care săvârșește fapta calificată infracțiune, în realizarea obiectului de activitate a persoanei juridice, în interesul său sau în numele acesteia, acționează pentru ea și sub autoritatea ei. Indirect și implicit, se ajunge tot la o limitare a persoanelor fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice, chiar dacă aceasta este mai permisivă, mai puțin restrictivă decât cea întâlnită în reglementarea Codului penal francez (art. 121-122) și a noului Cod penal român (art. 45).
Soluția legislativă a instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, ține mai degrabă de oportunitate, de pragmatism, decât de logica juridică, ceea ce nu o face însă mai puțin realistă și de luat în seamă, excluzând o posibilă negare a principialității caracterului personal al răspunderii juridice în general și a celei penale în special.
Rațiunea reglementării răspunderii penale a persoanei juridice nu rezidă și nu trebuie căutată în argumente juridice, ci în considerente de politică penală determinate de contextul economico-social și nevoia compatibilizării și în această privință a legislației cu imperativele oportunității pragmatice.
Principiul personalității răspunderii juridice în general și al celei penale în special, care a obstaculat multă vreme instituirea răspunderii penale a persoanei juridice, a fost treptat relativizat și apoi chiar contestat prin legiferarea acesteia ca o răspundere pentru fapta altuia.
Istoria instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice poate fi rezumată la abandonarea succesivă a principiului caracterului personal al acesteia în favoarea pragmatismului, acceptării răspunderii pentru fapta altuia.
Pragmatismul legii penale, nevoia de acesta, a permis în cele din urmă abandonarea, repudierea tuturor argumentelor potrivnice răspunderii penale a persoanei juridice, și nu sunt puține și de neglijat, între care un rol principal îl avea caracterul personal al acesteia.
Atunci când interesul pragmatic s-a conturat, determinat de rațiuni economice, sociale și de politică penală, au devenit incomode, și apoi au dispărut și obstacolele teoretice din calea instituirii răspunderii penale a persoanei juridice, fără a putea însă înlătura realitatea, ca în cele din urmă aceasta intervine pentru fapta altuia.
Prezența și situarea persoanei juridice în structura infracțiunii
Situarea persoanei juridice în structura infracțiunii este una dintre probleme pe care
le-a provocat instituirea răspunderii penale a acesteia impunând elucidarea ei.
Subiectivizarea normelor de drept penal determină, identificarea, stabilirea persoanelor cărora li se adresează comanda acestora, adică subiectul sau destinatarii legii, pe cât și acelor pe care regulile impuse de aceasta le ocrotesc și care sunt titularii intereselor sau a drepturilor apărate.
În cadrul literaturii de specialitate subiecții răspunderii de drept penal substanțial sunt titularii și destinatarii normelor penale. Destinatarii sunt persoanele fizice, indiferent dacă sunt capabile să fie pedepsite (destinatarii valizi) sau incapabili de a li se aplica pedeapsa (destinatarii invalizi) ori apărați de răspundere penală (destinatarii imuni).
Existența, săvârșirea infracțiunii nu pot fi concepute fără acțiunea sau inacțiunea unui făptuitor, adică fără intervenția destinatarului normei penale, care să fi încălcat prevederile acesteia și fără persoana fizică sau juridică, titulară a drepturilor sau intereselor legitime, care suportă consecințele.
După rolurile pe care le au și pe care le îndeplinesc sunt subiecți, activi și pasivi, ai infracțiunii. Subiecții infracțiunii, activi și pasivi, se definesc în raport cu acestea făcând parte ca factor extern din structura ei juridică.
Prin subiect activ al infracțiunii se înțelege persoana (fizică) care a săvârșit sau care a participat la săvârșirea acesteia.
Orice persoană, fizică sau juridică, poate fi subiect al răspunderii penale numai sub condiția prealabilă de a fi subiect al infracțiunii.
Persoana juridică, a cărei răspundere penală a fost instituită prin prevederile art. 191 C. pen. apare în structura juridică a infracțiunii ca fiind subiect activ, mijlocit de persoana fizică ce săvârșește faptele calificate astfel în realizarea obiectului de activitate în interesul sau în numele ei.
Răspunderea penală a persoanei juridice derivă din aceea a persoanei fizice, subiect activ nemijlocit al infracțiunii, pe care o săvârșește în realizarea obiectului de activitate, în interesul ei și de care este esențial dependentă. În absența răspunderii penale a persoanei fizice, subiect activ nemijlocit ai infracțiunii, nu poate fi angajată răsăunderea penală a persoanei juridice.
Legiuitorul nu a putut și nu a instituit un mecanism care să permită răspunderea penală directă a persoanei juridice, din moment ce ea nu poate săvârși nemijlocit faptele care sunt calificate infracțiuni. Dovadă în acest sens stă și condiționarea răspunderii penale a persoanei juridice de cerința ca infracțiunea să fie săvârșită, cu forma de vinovăție, prevăzută de lege și care ar apărea altfel redudantă
În raport de faptul că definind infracțiunea legea stabilește că aceasta este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a spitalelor pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 155-159 din Legea nr. 95/2006
Activități medicale de primă importanță și responsabilitatea socială și profesională, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană se efectuează de către medici de specialitate, în unități sanitare publice sau private, autorizate de către Ministerul Sănătății Publice și acreditate la propunerea Agenției Naționale de Transplant..
Importanța deosebită pe care o au pentru asigurarea sănătății publice, obiectiv de interes social major, a obligat la reglementarea cât mai amănunțită și riguroasă a activităților de prelevare și transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană în cadrul cărora s-a stabilit și faptul că ele nu pot fi efectuate decât de către medici specialiști, în unități sanitare publice sau private, autorizate și acreditate în condițiile legii.
Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, în care funcționează servicii medicale, el putând fi public, cu secții private sau privat.
Organizate și funcționând ca persoane juridice, spitalele răspund penal în limitele și condițiile prevăzute de art. 191 C. pen. pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate în interesul sau în numele lor, prevăzute și pedepsite de art. 155-159 din Legea nr. 95/2006 apărând în structura juridică a acestora în calitate de subiect activ mediat (mijlocit).
Unitățile sanitare, publice sau private, autorizate și acreditate, în condițiile legii să efectueze prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană sunt organizate și funcționează ca spitale care au personalitate juridică din moment ce acestea din urmă sunt definite, la rândul lor prin cele dintâi ca unități sanitare.
Din reglementarea prevederilor art. 160 alin. 1 se consideră că poate fi trasă justificat concluzia că este angajată răspunderea penală numai a unităților sanitare (spitalelor) autorizate și acreditate să efectueze prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană. O asemenea interpretare restrictivă este considerată, de autori ai literaturii de specialitate, potrivnică atât literei cât și rațiunii legii care, reglementând răspunderea penală a persoanei juridice pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 155-159 din Legea nr. 95/2006, a vrut să combată și să prevină stările de pericol pricinuite de săvârșirea acestora în realizarea obiectului de activitate, în interesul sau în numele lor, indiferent dacă au fost sau nu autorizate și acreditate în condițiile legii să efectueze prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Obiectul de activitate a fiecărui spital, indiferent de competențele stabilite în raport de tipul acestuia, este în esență același: asigurarea sănătății publice, în care se situează și activitatea de prelevare și transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Împrejurarea că, pentru asigurarea sănătății publice, prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană trebuie efectuate de către medici specialiști în spitale autorizate și acreditate în condițiile legii, nu justifică prin ea însăși restrângerea la acestea a răspunderii penale pentru infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 155-159 din Legea nr. 95/2006 în condițiile stabilite prin art. 191 C. pen.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Moldovan, A.T. Tratat de drept medical, Editura All Beck, București 2002
Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
F. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, Editura Presses Universitaries de France , Paris, 2006,
Articole din reviste de specialitate
V. Astărăstoaie, T.B. Almoș, L. Cocora, Eugenia, Revista Română de Bioetică
nr. 1/2004, Vol. 2;
O. Ungureanu, Noile dispoziții legale privind prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, în Dreptul nr. 5/2007;
Practică judiciară
Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;
Legislație
*** Constituția României<
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;
*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991
*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Moldovan, A.T. Tratat de drept medical, Editura All Beck, București 2002
Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
F. Zenati-Castaing, Th. Revet, Manuel de droit des personnes, Editura Presses Universitaries de France , Paris, 2006,
Articole din reviste de specialitate
V. Astărăstoaie, T.B. Almoș, L. Cocora, Eugenia, Revista Română de Bioetică
nr. 1/2004, Vol. 2;
O. Ungureanu, Noile dispoziții legale privind prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic, în Dreptul nr. 5/2007;
Practică judiciară
Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;
Legislație
*** Constituția României<
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;
*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991
*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Donare de Organe (ID: 127451)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.