Domeniul Public Si Dreptul de Proprietate Publica

DOMENIUL PUBLIC ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Noțiunea de domeniu public

Noțiunea de domeniu provine din latinescul „dominium”, care se traduce prin „stăpânire”, „proprietate”, în timp ce „dominus” înseamnă proprietar.

Din studierea literaturii de specialitate putem observa că începand din perioada interbelică, autorii de drept administrativ au fost preocupați de elaborarea unei definiții referitoare la domeniul public.

Astfel termenul de domeniu public este creația doctrinei juridice franceze, mai precis este creația lui Victor Proudhon, profesor la Facultatea de Drept din Dijon, care în anul 1833 a publicat lucrarea „Tratat asupra domeniului public”. Cu toate acestea, deși termenul de domeniu public a apărut la sfârșitul secolului al XIX- lea, încă din antichitate au fost stabilite in dreptul roman o categorie de bunuri care nu puteau aparține unei persoane, bunuri pe care astăzi le numim bunuri ale domeniului public.

Apariția acestui termen este rezultatul necesitățiilor economice, și anume s-a dorit protejarea anumitor bunuri ale statului cu ajutorul normelor de drept, aceste bunuri urmând să servească asupra întregii comunități și făcându-se astfel distincția între domeniul public și cel privat.

O definiție semnificativă este aceea conform căreia prin domeniu public înțelegem acele bunuri publice sau private care prin natura lor sau dispoziția expresă a legii trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare, reprezentând valori destinate destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, și supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este dominant, fiind în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public.

Titulari ai domeniului public sunt titularii dreptului de proprietate publică, și anume statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

Dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată

În România, dreptul de proprietate se manifestă în două forme:

Dreptul de proprietate publică, drept ce aparține statului și unităților administrativ-teritoriale;

Dreptul de proprietate privată, drept ce aparține oricărui subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică).

Această distincție o regăsim în legea fundamentală a statului român, la art. 136 alin. (1), unde sunt specificate clar cele două forme ale proprietații:

„Proprietatea este publică sau privată.”

Proprietatea reprezintă stăpânirea deplină, posesia unui bun în baza unui drept recunoscut de lege iar dreptul de proprietate este cel mai complet drept pe care o persoană îl poate avea. Acest drept oferindu-i titularului toate prerogativele recunoscute de lege asupra bunului.

O definiție completă a dreptului de proprietate îl îndreptățește pe titularul acestui drept să posede, să folosească și să dispună de un lucru în mod exclusiv și absolut, prin putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.

Distincția existentă între proprietatea publică și proprietatea privată este determinată de persoana care este subiectul dreptului de proprietate, de obiectul asupra căruia se exercită dreptul de proprietate și nu în ultimul rând regimul juridic alicabil.

Conținutul juridic al dreptului de proprietate stabilește ca și atribute ale acestuia, următoarele:

Posesia („jus posidenti”) reprezintă relația dintre proprietar și bunul său, este o prerogativă a titularului dreptului de proprietate de a stăpâni bunul direct și nemijlocit, sau indirect și mijlocit, prin intermediul unui terț, care exercită stăpânirea în numele și interesul proprietarului;

Folosința („jus utendi” și „jus fruendi”) este un atribut al dreptului de proprietate care asigură titularului dreptul de a se folosi de bunul său în funcție de natura acestuia. Dreptul proprietarului de a nu se folosi de bunul său este deasemenea garantat, prin neuz nu se pierde dreptul de proprietate. Codul civil mărește aria folosinței unui bun, astfel, „proprietatea… drept asupra tot ce produce lucrul și asupra a tot ce unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod ntural sau artificial”. Așadar îi este oferit proprietarului dreptul de a se folosi periodic de fructele produse de bunul său.

Dispoziția („jus abutendi”, „abusus”) oferă titularului dreptul de a hotărî cum crede de cuviință asupra destinației și însăși existenței bunului care îi aparține, săvârșind fie fapte materiale, consumare, modificare sau chiar distrugere a bunului, fie acte juridice de grevare sau înstrăinare. Trebuie reținut că exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziție poate atrage răspunderea civilă a proprietarului.

Făcând referire la dreptul de proprietate publică, acesta reprezintă dreptul de proprietate care aparține exclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public și care se conformează unui regim de drept public, drept care este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Bunurile care fac parte din proprietatea publică sunt bunuri de uz public, în această categorie intrând bunurile care prin natura lor au folosință generală și anume piețele, parcurile publice, podurile etc. și bunuri de interes public, care sunt destinate folosirii sau exploatării de către un serviciu public, pentru desfășurarea activităților ce vizează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a permite oricărei persoane accesul la folosința lor nemijlocită, din această categorie făcând parte căile ferate, rețelele de distribuție a energiei electrice, clădirile instituțiilor publice etc..

Conform definiției, titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul, în ceea ce privește bunurile de interes național, respectiv unitățile administrativ-teritoriale ( județul, municipiul, orașul, comuna), acestea manifestând control asupra bunurilor din domeniul public de interes local.

Deasemenea tot din definiție reies și caracterele dreptului de proprietate publică, și anume acestea sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Referitor la inalienabilitate, acest caracter presupune că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, neputând fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și deasemenea nici pe cale forțată, prin expropiere.

Ca o consecință a inalienabilității, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând domeniului public este imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobândirii acestora pe calea uzucapiunii sau pe calea posesiunii de bună-credință, în bunurilor mobile.

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică este tot o consecință a inalienabilității și anume bunurile obiect al proprietății publice nu pot fi urmărite silit de către creditorii titularului dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular. Astfel nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, utilitate care este stabilită de lege, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, deasemenea este interzisă naționalizarea sau orice altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri be baza apartenenței sociale, politice, etnice, religioase sau de altă natură discriminarorie a titularilor.

Dreptul de proprietate privată este dreptul persoanelor fizice sau juridice, al statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor mobile sau imobile, bunuri asupra cărora proprietarul exercită atributele dreptului de proprietate în interes propriu, dar în limitele legii.

După cum reiese din definiție, subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoanele fizice, persoanele juridice, precum și statul și unitățile sale administrativ-teritoriale. Drept urmare, când vorbim despre persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată, trebuie reținut că orice persoană fizică, încă din momentul conceperii acesteia, poate dobândi drepturi patrimoniale, persoanele juridice, în schimb, pot avea în proprietate privată doar bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înființate, iar statul și unitățile-administrativ teritoriale ale acestuia pot deține bunuri mobile și imobile în proprietate privată, dar altele decât cele care aparțin domeniului public.

Proprietatea privată are un caracter absolut, și anume proprietarului îi este oferită întreaga utilitate economică asupra bunului deținut. În acest scop, proprietarul poate face acte materiale de folosință și de consumație, precum și de a face acte de dispoziție cu privire la soarta juridică a bunului. În paralel, proprietatea privată are și caracter exclusiv, ceea ce se rezumă la simplul fapt ce îi conferă titularului posibilitatea de a se opune oricărei persoane care intră în contact cu bunul său. Proprietatea privată are deasemenea caracter patrimonial real și caracter perpetuu, și anume bunul proprietate privată poate fi evaluat în bani, respectiv acest drept asupra bunului nu se stinge niciodată, atât timp cât bunul există. Caracterul alienabil al dreptului de proprietate privată conferă titularului dreptul de a înstrăina bunul, iar caracterul individual și social rezultă din faptul că legea oferă posibilitatea tuturor persoanelor, atât fizice cât și juridice, să dețină bunuri în scopul realizării nevoilor. Proprietatea privată se poate dobândi prin uzucapiune, deci este guvernată de un drept prescriptibil și deasemenea are caracter sesizabil, ceea ce se înseamnă că bunurile mobile și imobile care formează obiectul dreptului de proprietate privată pot fi urmărite de creditori în vederea realizării creanțelor pe care le au împotriva proprietarilor debitori.

Dreptul de propriatate este o categorie juridică și presupune apropiere, însușire a unui bun, iar titularul poate să-și exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, bineînțeles în limitele impuse de lege, iar toate celelalte persoane nu au dreptul de a stânjeni în niciun mod acest drept al titularului.

Reglementarea domeniului public în dreptul contemporan

În România, noțiunea de domeniu public a fost consacrată legislativ în Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizată și în literatura de specialitate, însă doar după anul 1990 se poate vorbi despre domeniul public, ca noțiune fundamentală a dreptului administrativ, domeniul public fiind reabilitat prin Legea fondului funciar nr. 18 / 1991, Legea privind administrația publică locală nr. 215 / 2001, precum și prin Constituția României.

Ca trăsături ale domeniului public, pentru ca un bun să facă parte din această categorie distinctă de bunuri, el trebuie:

Prin natura sau prin destinația expresă a legii să intre în categoria bunurilor care trebuie protejate și transmise generațiilor viitoare;

Reprezentativ acestei trăsături este faptul că nu toate bunurile societății

vor fi conservate pentru transmiterea către generațiile viitoare ci doar anumite categorii de bunuri.

Să prezinte semnificația unei valori de interes public sau să fie destinat unei folosințe de interes public;

Această trăsătură nu trebuie privită ca o obligativitate de folosință a bunurilor impusă subiecților de drept. Existând astfel o folosință reală și o folosință potențială, eventuală, precum și o folosință directă respectiv indirectă.

Să fie supus unui regim juridic administrativ sau după caz, unui regim mixt, de drept public și privat, în care regimul public rămâne dominant;

Concret, regimul de drept public are rol hotărâtor.Potrivit Constituției titulari ai acestui drept pot fi statul sau unitățile administrativ-teritoriale, limitându-se astfel exercitarea dreptului de proprietate privată.

Să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept public;

Conform acestei trăsături sunt vizate doar bunurile proprietate publică iar paza și protecția se va exercita doar asupra lor.

Reglementarea domeniului public în România se diferențiază în funcție de apartenență, existând domeniul public terestru, domeniul public al apelor, domeniul public aerian, domeniul public cultural-național, domeniul public al arhivelor naționale, domeniul public al subsolului României și utilizări private asupra domeniului public.

Astfel, întreaga suprafață a țării, constituie avuție națională și trebuie utilizată și ocrotită în interesul general al societății. Un loc important în cadrul domeniului public terestru, îl ocupă drumurile. Acestea sunt căi de comunicație terestră, special amenajate pentru circulația vehiculelor și a pietonilor și cuprind podurile, viaductele, pasajele, trotuarele, indicatoarele etc., de asemenea, clădirile de serviciu, amenajările sau instalațiile destinate apărării sau exploatării drumurilor, fac parte tot din categoria drumurilor.

Organul administrației publice centrale care deține dreptul de proprietate publică a statului în domeniul drumurilor naționale este Ministerul Transporturilor, iar administrarea acestora se realizează de către Administrația Națională a Drumurilor. Referitor la drumurile județene, administrare acestora se asigură de către consiliile județene, iar drumurile de interes local sunt administrate de consiliile locale de pe raza administrativ-teritorială a acestora.

În paralel cu domeniul terestru în aria teritorială intră și domeniul public al apelor. Făcând parte din patrimoniul public, apele reprezintă o importanță deosebită pentru populație, protecția, dezvoltarea, punerea lor în valoare reprezentând acțiuni de interes general. Drept urmare, în România, s-au intensificat acțiunile privind valorificarea apei, folosirea rațională și protecția acestora.

Domeniul public aerian, conform literaturii de drept administrativ, are o utilitate publică mai mică, dar prezintă o importanță deosebită în asigurarea securității statului. Spațiul aerian național este reprezentat de coloana de aer de deasupra teritoriului României până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, loc în care se desfășoară trafic aerian civil și trafic aerian militar. Trebuie menționat că pistele de decolare-aterizare, căile de rulare, platformele de îmbarcare-debarcare dar și terenurile pe care sunt amplasate constituie bunuri ale domeniului public.

Bunurile domeniului public cultural-național au caracter imprescriptibil, insesizabil și fiind destinate uzului tuturor sunt inalienabile. Deasemenea au valoare de bunuri de interes public, sunt protejate și transmise generațiilor viitoare. Bunurile patrimoniului cultural-național sunt împărțite în funcție de importanță, astfel existând bunuri culturale cu valoare deosebită, acestea fac parte din fondul patrimoniului cultural-național și bunuri culturale de valoare excepțională, care fac parte din tezaurul patrimoniului cultural-național. Tot ca o diferențiere a patrimoniului cultural-național s-a stabilit patrimoniul cultural-național mobil pe de o parte, care este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, cartografică și epigrafică, reprezentând evoluția mediului natural și relațiile omului cu acesta, potențialul creator uman și contribuția românească la civilizația universală, iar pe de altă parte, patrimoniul cultural imobil, care cuprinde statui și monumente, muzee, mănăstiri, biserici și altele.

Arhivele naționale sunt și ele parte integrantă a domeniului public. Acestea sunt în administrare, sub supraveghere și protecție specială realizată de Arhivele Naționale, unitate bugetară în cadrul Ministerului de Interne. Sunt compuse din documente create de către organele de stat, organizații publice sau private economice, sociale, culturale, militare și religioase, precum și de către persoanele fizice.

Potrivit Constituției, bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice și sunt inalienabile, dar pot fi date în administrarea regiilor autonome sau instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate, în condițiile legii. De reținut este că titularii dreptului de administrare sau de concesiune plătesc la bugetul de stat o taxă pe activitate de exploatare a resurselor și a unei redevențe.

Domeniul public, în măsura în care nu sunt abateri de la destinația generală a domeniului, poate face obiectul și unor trebuințe private. Scopul utilizării private este organizarea de activități comerciale, industriale sau pentru satisfacerea unor nevoi de interese generale al societății, legate de circulația pe drumurile publice, dar și interese ale beneficiarilor particulari.

În țara noastră, legiuitorul a prevăzut în anexa legii unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale. Astfel:

Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:

1. bogațiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;

2. spațiul aerian;

3. apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogațiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;

4. pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pârâielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată;

5. terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă;

6. parcurile naționale;

7. rezervațiile naturale și monumentele naturii;

8. patrimoniul natural al Rezervației Biosferei "Delta Dunării";

9. resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreună cu platoul continental;

10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele și lucrarile de artă;

11. tunelele și casetele de metrou, precum și instalațiile aferente acestuia;

12. drumurile naționale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale europene, principale, secundare;

13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcțiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările și consolidările de maluri și de taluzuri, zonele de siguranță de pe malurile canalului, drumurile de acces și teritoriile pe care sunt realizate acestea;

14. rețelele de transport al energiei electrice;

15. spectre de frecvență și rețelele de transport și de distribuție de telecomunicații;

16. canalele magistrale și rețelele de distribuție pentru irigații, cu prizele aferente;

17. conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale;

18. lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național, sau cele cu tranșe pentru atenuarea undelor de viitură;

19. digurile de apărare împotriva inundațiilor;

20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape;

21. cantoanele hidrotehnice, stațiile hidrologice, meteorologice și de calitate a apelor;

22. porturile maritime și fluviale, civile și militare – terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă, bazine, acvatorii și senale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație;

23. terenurile destinate exclusiv instrucției militare;

24. pichetele de grăniceri și fortificațiile de apărare a țării;

25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare și platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea și terenurile pe care sunt amplasate;

26. statuile și monumentele declarate de interes public național;

27. ansamblurile și siturile istorice și arheologice;

28. muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național;

29. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora; instanțele judecătorești și parchetele de pe langă acestea; unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informații, precum și cele ale Direcției generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și prefecturile, cu excepția celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

B. Domeniul public județean este alcătuit din următoarele bunuri:

1. drumurile județene;

2. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțiile publice de interes județean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public național sau local;

3. rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.

C. Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:

1. drumurile comunale, vicinale și străzile;

2. piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;

3. lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;

4. rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;

5. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;

6. locuințele sociale;

7. statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;

8. bogațiile de orice natura ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;

9. terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

10. cimitirele orășenești și comunale.

Procedee juridice de constituire a domeniului public

După cum s-a putut observa, administrația publică are nevoie de un patrimoniu pentru a-și putea exercita atribuțiile care i-au fost conferite în organizarea executării și executarea propriu-zisă a legii.

Astfel administrația publică folosește procedee de drept comun și procedee de transmitere forțată a dreptului de proprietate pentru constituirea patrimoniului său.

După abrogarea articolului 7 al Legii 213 din 2006 care prevedea ca moduri de dobândire a proprietăii publice următoarele procedee:

– pe cale naturală;

– prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

– prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

– prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

– prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administartiv-teritoriale în domeniul public al acestora;

– prin alte moduri prevăzute de lege,

reglementarea actuală în domeniul procedeelor de dobândire a proprietății publice a fost preluată de Noul Cod Civil, care la articolul 863 prevede că domeniul public se dobândește:

– prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;

– prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;

– prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dispunătorului, devine de uz ori de interes public;

– prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului, devine de uz ori de interes public;

– prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condițiile legii;

– prin alte moduri stabilite de lege.

Așadar prin achiziție publică se înțelege dobândirea definitivă sau temporară de către o autoritate publică contractantă a unor produse, lucrări sau servicii prin încheierea unui contract de achiziție publică.

Reglementarea achizițiilor publice o regăsim în Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 34 din 2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică.

Această reglementare definește contractul de achiziție publică ca fiind contractul cu titlu oneros încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, unul sau mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări , furnizarea de produse sau prestarea de servicii publice sau de folosință publică.

Procedurile de atribuire ale contractului de achiziție publică sunt: licitația deschisă, licitația restrânsă, dialogul competitiv, negocierea, cererea de oferte, concursul de soluții.

A doua modalitate de dobândire a proprietății publice este exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care este un procedeu de transmitere forțată a bunurilor și care presupune constrângerea unei persoane particulare de a ceda bunul său pentru o cauză de interes general.

Noțiunea de expropriere a primit o definiție, și anume este „o instituție juridică de drept public ce constă în achiziția forțată cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată.”

O altă modalitate de a privi exproprierea se referă la aceasta ca fiind o operațiune care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil din proprietate privată în proprietate publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, în schimbul plății unor despăgubiri.

Din cele două definiri anterioare ale exproprierii se evitențiază principiile acesteia și anume:

exproprierea este un procedeu de achiziție forțată a bunurilor imobile necesare pentru executarea unor lucrări de interes public;

ea poate fi hotărâtă numai pentru o cauză de utilitate publică;

exproprierea se realizează numai conform unei proceduri speciale și numai după o dreaptă și prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească.

Prin donație sau legat, deasemenea, se poate dobândi proprietatea publică.

Donația este un contract unilteral ceea ce înseamnă că donatorul este cel care va avea obligații contractuale, iar donatarul de regulă va avea doar obligații morale, este un contract cu titlu gratuit ceea ce presupune că donatarul nu va avea obligația de plată a vreunui echivalent, este un contract solemn adică se incheie prin înscris autentic și este un contract translativ de proprietate și anume dreptul de proprietate se transferă de la donator la donatar.

La fel ca donația, și legatul este un act juridic unilateral și cu titlu gratuit, însă pentru cauză de moarte, cuprins intr-un testament, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane (legatari), care, la decesul său, vor primi, dupa caz, întreg patrimoniul, o fracțiune din patrimoniu sau anumite bunuri determinate din patrimoniul său.

Așadar, cunoscând semnificația celor doi termeni trebui menționat faptul că dobândirea dreptului de proprietate publică prin acte de donație sau legate se realizează, în condițiile legii, prin hotărâre de guvern, sau, după caz, de consiliul județean ori local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public.

Un alt mod de dobândire a proprietății publice este convenția cu titlu oneros, dacă bunul prin natura lui sau prin voința dobânditorului, devine de uz și de interes public. Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, prin conventie cu titlu oneros, este de fapt un contract de vanzare-cumparare supus reglementarilor de drept comun. Trebuie menționat că dobânditorul dreptului de proprietate în acest mod, nu poate fi decât unul dintre cei doi titulari ai dreptului de proprietate publică, respectiv statul sau unitățile administrativ-teritoriale, care își exprimă astfel, conform principiului libertății contractuale, voința în limitele legii.

Trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora reprezintă o altă modalitate de dobândire a proprietății publice și se realizează prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local.

Este necesar de menționat că trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăților comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. Dacă acest acord nu este dat, bunurile societății comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire.

Prin alte modalități prevăzute de lege se înțelege existența unor contracte civile și comerciale respectiv de vânzare și schimb, bineînțeles doar pentru cauze de utilitate publică și cu acordul statului sau a colectivității locale.

Printre aceste modalități suplimentare de dobândire a proprietății publice regăsim atât accesiunea imobiliară cât și accesiunea mobiliară.

„Accesiunea reprezintă încorporarea materială a unui lucru mai puțin important în un lucru mai important” sau „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.”

Executarea silită a bunurilor debitorului datorată neachitării creanțelor fiscale poate duce la transmiterea acestora în proprietatea statului sau a unității administrativ-teritoriale. Această procedură reprezintă a altă modalitate de dobândire a domeniului public.