Dolul. Viciu DE Consimtamant LA Incheierea Actului Juridic Civil

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL JURIDIC CIVIL

Secțiunea I. Conceptul de act juridic civil

În doctrină s-au conturat două categorii de definiții ale actului juridic civil, prima dintre ele definește diferitele specii de acte juridie civile,iar cea de a doua definește la modul general actul juridic civil.

A doua categorie include definițiile ce privesc actul juridic în general, genul proxim, surprinzând ceea ce este esențial pentru toate categoriile de acte, pentru toate actele juridice civile. Dar și această categorie de definiții se împarte la rândul ei în două: o definiție tradițională și o definiție care diferențiază actul juridic de faptul juridic licit ( gestiunea de afaceri).

Tradițional, actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de vointă savarșită, cu scopul de aface efecte juridice, adică de a naște, modifica si stinge un raport juridic.

Pe de altă parte, actul juridic civil privit astfel față de faptul juridic licit este o arătare de voință bilaterală, unilaterală sau multilaterală ideala de a infăptui cu intenția de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice cu condiția acestei intenții să depindă însăși producerea efectelor juridice.

În prezent se crede că, prin act juridic civil se înțelege exprimarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a forma sau stinge un raport juridic concret.

Din această definiție se desprind trasăturile caracteristice ale actului juridic civil, acestea fiind: prezența unei arătari de voință, care poate lua nastere de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice, exprimarea de voință este manifestată cu intenția de a produce efecte juridice civile (acest element diferențiază actul juridic civil de faptul juridic civil), efectele juridice urmărite pot fi formate în a da naștere, a schimba sau stinge un raport juridic civil concret ( prin acest element actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept).

În ceea ce privește noțiunea de act juridic civil se impune o separare acesta cunoscând doua accepțiuni. Primul sens este cel care se arată din definiția dată și reprezintă operațiunea juridică încheiată, pentru acest sens utilizându-se formula negotium iuris.

Al doilea sens este folosit atât în jurisprudență cât și în doctrină, este acela de înscris constatator al exprimarii de voință, adică înscrisul constatator care consemnează sau redă operațiunea juridică. Pentu acest sens se utilizează formula instrumentum probationis.

Secțiunea a II-a . Clasificarea actelor juridice civile

Principalele criterii de clasificare și categoriile de acte juridice corespunzătoare sunt:

1. Acte juridice unilaterale, bilaterale si plurilaterale, clasificate in functie de numarul partilor.

Conform art. 1324 cod civil, actul juridic unilateral este definit astfel: ,,Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de vointa a autorului sau”.

Actele civile unilaterale se include in urmatoarea categorie: acceptarea moștenirii , testamentul, renunțarea la moștenire, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, etc. Cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu vestea exprimarii de vointă către destinatarul actului, actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (promisiunea publică de recompensă) și acte nesupuse comunicării ( testamentul)

Referitor la acesta, părerile doctrinarilor sunt: „Actul unilateral este opera unei singure părți, pentru formarea sa valabilă fiind suficientă manifestarea de voință a acestei părți unice”

„Este deci fals a spune că actele unilaterale sunt unilaterale numai în aparență; ele sunt unilaterale și în realitate, din moment ce pot avea efecte juridice”.

„Pentru a evita orice confuzii, mai trebuie notat că actul juridic unilateral se deosebește de contractul unilateral. Primul este o specie de act juridic, animat de o voință unilaterală, în timp ce cel de-al doilea este o specie de contract”. (I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu,op. cit., p. 124);

În unele cazuri, actul unilateral este menit să consolideze un raport preexistent (de exemplu, confirmarea unui act juridic anulabil, promisiunea de a face o obligație naturală); alteori, se află cuprins într-o lucrare mai complexă de care nu poate fi desprins (de exemplu, potrivit unor pareri, angajamentul promitentului de a efectua o prestație către terțul beneficiar, în cazul contractului în folosul unei terțe persoane); în alte cazuri, explicarea apariției obligației se poate da invocându-se un alt izvor decât actul unilateral (cazul gestiunii intereselor altuia) ș.a.”.

Actul juridic bilateral realizează acordul de voințe a două părți. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de schimb vânzare, contractul de vânzare, contractul de donație , contractul de locațiune, etc.

Actul juridic plurilateral este urmarea acordului de voințe a trei sau mai multor părți. De exemplu, convenția de partaj atunci când sunt trei sau mai mulți copărtași, contractul de tranzacție încheiat de cel puțin trei părți

2. Acte juridice civile cu titlu oneros și acte juridice civile cu titlu gratuit in funcție de scopul urmărit la incheierea lor.

Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmărește să își obtină un avantaj în schimbul obligațiilor asumate.

La rândul lor acestea se împart în: acte juridice comutative, sunt acele acte juridice civile cu titlu oneros in care părțile au cunostința despre existența si întinderea obligațiilor ce le revin, înca din momentul încheierii lor și acte juridice aleatorii, prin natura lor sau prin voința părților dă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig sau riscul unei pierderi, ce depinde de un eveniment viitor și încert ( Art. 1173).

Actul juridic cu titlu gratuit este acela in care una dintre părți urmărește să obțina celeilalte părți un caștig, fără a primi în schimb vreun avantaj. Și actele juridice cu titlu gratuit se împart la rândul lor în: acte dezinteresate și liberalități.

Actul dezinteresat este acel act juridic cu titlu gratuit prin care dispunătorul obține un avantaj patrimonial cuiva fără să își diminueze patrimoniul. De exemplu: comodatul, mandatul gratuit.

Liberalitățiile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul își reduce patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului.

3. În raport cu natura efectelor pe care le produc, actele civile se împart în: acte constitutive, acte translative și acte declarative.

Actul juridic constitutiv este acel act care dă naștere unui drept subiectiv civil ce nu a existat anterior. De exemplu: convenția de partaj, instituirea unui uzufruct, convenția de ipotecă, etc.

Actele juridice translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui drept subiectiv din moștenirea unei persoane în moștenirea alteia. Sunt translative: contractul de vânzare, donația, cesiunea de creanță, etc.

Actele juridice declarative sunt acelea acte care au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu: actul juridic confirmativ.

4. După importanța lor actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare și de dispoziție.

Actul juridic de conservare este acel act prin care se urmărește evitarea pierderii unui drept subiectiv civil. Acest tip de act este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli mai mici decât valoare dreptului sau bunului de a fi salvat. Sunt acte de conservare: întrerupera unei prescripții, somația, înscrierea unei ipoteci, etc.

Actele juridice de administrare sunt acele acte juridice prin care se urmărește să se efectueze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. De exemplu: asigurarea unui bun, locațiunea unui bun ( cu condiția ca aceasta să fie încheiată pe o perioadă mai mică de 5 ani), etc.

Actele juridice de dispoziție sunt acele acte juridice care au ca rezultat fie înstrăinarea unui bun sau a unui drept din mostenire, fie punerea unui bun cu o sarcină reală. În această categorie pot fi incluse si : vânzare, donația, constituirea dreptului de uzufruct, renunțarea la un drept, etc.

5. După cu modul de formare actele juridice civile se împart în: acte juridice civile consensuale, solemne sau formale și reale.

Actele juridice consensuale sunt acele acte care se formează în mod valabil prin simpla afirmare de voință a părți sau a părților, neînsoțită de nici o procedura. Chiar dacă părțile însoțesc afirmarea de voință de întocmirea unui înscris care să o consemneze, acestea o fac nu pentru validitatea actului, ci pentu a-și asigura un mijloc de probă privind sfarșitul și conținutul actului. Trebuie accentuat, că din punct de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile, actul juridic consensual reprezintă regula, forma actelor juridice fiind supusă principiului consensualismului.

Actele juridice solemne sunt acele acte juridice pentru formarea căruia simpla manifestare de voință nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Forma ( de regulă autentică) realizează o condiție pentru însăși valabilitatea actului juridic respectiv. Forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitate in cazul actelor solemne. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donația, contractul de ipotecă, etc.

Actele juridice reale sunt acele acte care se poate forma valabil numai dacă manifestarea de voință este însoțită de remiterea bunului. Predarea actelor juridice reale nu ține cont de executarea actului, ci chiar de încheierea lui în mod valabil, un asemenea act luând naștere decât în momentul predării bunului. De exemplu: împrumutul de folosință (comodatul), împrumutul de consumație ( mutuum), depozitul, etc.

6. După natura conținutului lor, actele juridice civile sunt: acte patrimoniale și acte nepatrimoniale.

Actele juridice patrimoniale sunt acele acte care au un conținut evaluabil în bani. De obicei, sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale și drepturile de creanță.

Actul juridic nepatrimonial este acel act care are un conținut neevaluabil în bani, sunt asemenea acte: consimțământul la adopție, înțelegerea părinților cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, etc.

7. În raport cu modul de executare, actele juridice civile sunt: acte cu executare dintr-odată și acte cu executare succesivă.

Actul juridic civil a carei executare presupune o desfășurare din partea debitorului este actul juridic civil cu executare dintr-o dată, uno ictu.

Actul juridic civil cu executare succesivă a cărei efectuare presupune mai multe desfașurarii eșalonate în timp. De exemplu: contractul de arendare, contractul de întreținere, contractul de locațiune etc.

8. După rapotul dintre el distingem între acte juridice civile principale și acte juridice accesorii.

Actul juridic civil principal este actul care are o existența de sine stătătoare, de care regimul său juridic nu depinde de cel al altui act juridic.

Actul juridic civil accesoriu, este actul care nu are o existență de sine stătătoare, si soarta sa juridica depinde de soarta altui act juridic, principal. Actele juridice accesorii sunt: arvuna, fideiusiunea, convenția de ipotecă, etc.

9. În raport cu modul în care pot fi încheiate actele juridice civile sunt: acte strict personale și acte care pot fi încheiate prin reprezentant.

Actul juridic strict personal este actul care nu poate fi încheiat decât personal, nefiind succeptibil de a fi încheiat prin reprezentare. Astfel de acte sunt: testamentul, încheierea casătoriei, adopția.

Actul juridic încheiat prin reprezentare este actul juridic care poate fi încheiat atât de autorul lui cât și prin reprezentant. Majoritatea actelor juridice civile sunt reprezentate atât de autorul sau (personal) cât și prin reprezentant.

10. În raport cu rolul voinței părților la stabilirea conținutului actului juridic civil, distingem între acte subiective și acte condiție.

Acel act juridic al cărui conținut și încheiere sunt stabilite prin voința parților, reprezintă actul juridic subiectiv.

În această categorie intră majoritatea actelor juridice civile..

Acel act la a cărei încheiere părțile își exprimă voința numai în privința nașterii, conținutul acestuia fiind predeterminat de norme de la care părțiile nu pot deroga este un act juridic condiție. Actului juridic la încheiere este doar condiția necesară pentru ca un anumit statut legal să devină aplicabil părților.

11. În momentul producerii efectelor, actele juridice civile se împart în: acte juridice între vii și acte juridice pentru cauză de moarte.

Actul juridic care își produce efectele necondiționate de moartea autorului său este actul civil intre vii, inter vivos. Actele între vii reprezintă marea majoritate a actelor juridice civile.

Actul mortis cauza, actul juridic pentru cauza de moarte, este acel act care se încheie în vederea morții autorului lui și ale cărei efecte se produc după încetarea din viață a acestuia. Cel mai bun exemplu pentru acestă categorie de acte este testamentul.

12.După modalitățiile care îl pot afecta si după legatura actului juridic deosebim acte juridice civile pure și simple și acte juridice afectate de modalități.

Actul juridic pur și simplu este acel act care nu este afectat de nici o modalitate. Unele acte juridice sunt incompatibile cu modalitățiile cum ar fi, actul de opțiune succesorală, adopția, căsătoria, etc.

Actul juridic afectat de modalități este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiție sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esențialmente acte afectate de modalități, de exemplu, contractul de rentă viageră, contractul de asigurare, etc.

13. Acte civile cauzale si acte civile abstracte clasificate dupa raportul lor cu elementul cauza.

Actul juridic civil cauzal reprezintă acel act a cărui autenticitate implică puterea cauzei sale; in cazul in care cauza lipseste, este ilicita si imorală, este falsă, însusi actul juridic este lipsit de nulitate.

Prin act juridic cauzal se înțelege acel act a cărui valabilitate împlică analiza cauzei sale; în cazul în care cauza lipsește, este falsă, ilicită sau imorală, însuși actul juridic este lovit de nulitate.

Prin act juridic abstract se desemnează acel act a cărui valabilitate nu implică analiza cauzei.

14. Distingem acte juridice civile numite și acte juridice civile nenumite, după cum sunt sau nu reglementate de lege.

Actul juridic civil numit este actul care are o denumire dată de legea civilă precum și o reglementare proprie.

Actul juridic civil nenumit este acel act care nu are o reglementare proprie și nici o denumire legală.

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea I. Considerații generale privind condițiile actului juridic civil

Prin condițiile actului juridic civil înțelegem acele alcatuiri care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci componentele din care este alcătuit actul juridic civil.

1. Accepțiunile noțiuni de condiție

În ceea ce privește conceptul de condiție, în teoria actului juridic civil aceasta cunoaște și o altă accepțiune, desemnand și o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor și nesigur ca efectuare, de care depinde nașterea sau anularea actului juridic civil. De asemenea, în vorbirea actuală, cuvântul condiție mai este folosit și cu sensul de clauză a actului juridic civil. În aprecierea înțelesului polivalent al termenului condiție, în doctrină și în jurisprudență, pentru numirea condițiilor actului juridic civil, se preferă uneori utilizarea expresiei „elementele actului juridic civil” sau chiar “cerințele actului juridic civil”. Cu toate acestea sintagma “condiții de validitate”este însă preferată de majoritatea autorilor, aceasta fiind obișnuită de legislația noastră în art. 1179 C. civ.

2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

Condițiile de validitate ale actului juridic civil sunt succeptibile de diferite clasificări ce prezintă importanță asupra regimului juridic aplicabil actului juridic civil.

O primă ierarhizare a condițiilor actului juridic civil se poate face în funcție de aspectul la care se referă acestea. Potrivit acestui principiu, provine două categorii de condiții ale actului juridic: condiții de fond sau intriseci și condiții de formă sau extrinseci. Cele care privesc conținutul actului juridic civil sunt condițiile de fond, iar cele care se referă la exteriorizarea voinței sunt condițiile de formă.

După criteriul obligativității sau neobligativității lor, condițiile actului juridic se împart în condiții esențiale și condiții neesențiale. Acele condiții care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa uneia dintre ele atrăgând nevalabilitatea actului juridic reprezintă condițiile esențiale; iar acele condiții care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afectată valabilitatea actului sunt condițiile neesențiale.

O a treia clasificare a condițiilor actului juridic civil se poate face după sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării lor. Condițiile actului juridic pot fi in funcție de acest criteriu: condiții de validitate și condiții de eficacitate. Nerespectarea condițiilor de validitate se pedepsește cu nulitatea actului juridic civil, în schimb, nerespectarea condițiilor de eficacitate nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancțiuni, cum ar fi, inopozabilitatea față de terți.

In raport cu izvorul lor, condițiile actului juridic civil mai pot fi clasificate astfel: condiții convenționale si condiții legale.

In raport cu vocația lor, în condiții generale și condiții speciale.

Validitatea condițiilor actului juridic civil sunt cele prevăzute de lege si stabilite de părți pentru alcătuirea sa valabilă, astfel încât să poată produce toate efectele ce îi sunt specifice.

Secțiunea a II-a Condițiile de validitate ale actului juridic civil

Condițiile de validitate ale actului juridic civil conform art. 1179 C. civ. sunt:

Capacitatea părților de a contracta, potrivit art. 1180 C. civ. “poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte”.

Capacitatea de îincheiere a actului juridic civil poate fi definită ca fiind aptitudinea subiectului de drept de a primi drepturi și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile”.

Capacitatea civilă are în alcătuirea sa capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. aptitudinea persoanei fizice și juridice de a avea drepturi și obligații;

Aptitudinea persoanei fizice și juridice de a avea drepturi și obligații reprezintă capacitatea de folosință.

Aptitudinea persoanei fizice și a persoanei juridice de a-și profesa drepturile și de a-și asuma obligațiile, încheind acte juridice civile reprezintă capacitatea de exercițiu.

Consimțământul părților, prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hoătărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Termenul „consimțământ” poate avea două înțelesuri.

În prim sens , consimțământul este o aratare unilaterală de voință facută cu scopul de a produce efecte juridice fie prin încheierea unui act juridic civil unilateral, fie prin încheierea unui act juridic bilateral sau multilateral, iar in ultimul caz fiind vorba de manifestarea unilaterală a voinței făcută separat de ofertant și acceptant.

Al doilea sens al cuvantului consimțământ , cum sentire, numește acordul de voință voințe ale părților în actele bi- sau multilaterale.

Potrivit Art.1225 alin.(1) C. civ. un obiect determinat și licit este: “obiectului contractului pe care îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți așa cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale”

Potrivit art. 1126 C. Civ. „obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul”. Deosebirea cea mai importantă între obiectul actului juridic si obiectul obligației vizează una dintre cerințele de valabilitate si anume că actul juridic trebuie să aibă un obiect determinat, de vreme ce pentru obligație ar fi suficient nu numai un obiect determinat, ci și determinabil la momentul încheierii actului juridic.

O cauză licită și morală. Conform art. 1235 C. civ. cauza este definită ca fiind motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Motivul care determină încheierea actului juridic civil se poate referi fie la calitățile unei persoane, fie la însușirile unei prestații.

Referitor la condițiile de validitate ale actului juridic în doctrină se consideră:

„Prin condițiile actului juridic civil vom înțelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actului juridic civil;

„În realitate, legea confundă condițiile de formare sau de existență a contractului cu simplele condiții de validitate. Condițiile de formare și existență sunt singurele esențiale; în lipsa lor, contractul nu poate lua ființă, fiind izbit de o nulitate absolută. Aceste condiții sunt: existența unui consimțământ; un obiect determinat; o cauză licită. Condițiile de validitate nu sunt esențiale; contractul există chiar în lipsa lor, însă nu poate produce efecte juridice normale. Lipsa lor produce o simplă nulitate relativă. Aceste condiții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul și viciile sale, obiectul și cauza”. „Înstituind o formă determinată pentru validitatea anumitor acte juridice, legiuitorul urmărește diferite scopuri. Astfel, forma țintește, după caz: să permită controlul statului asupra unor operații juridice care depășesc interesele părților, dobândind o însemnătate obștească; să atragă atenția părților asupra gravității actului pe care îl încheie și să le dea răgaz să reflecteze temeinic; să asigure libertatea și certitudinea consimțământului; să stabilească fără echivoc intenția părților de a se lega juridicește, precum și întinderea drepturilor și obligațiilor lor; să asigure – și pe această cale – publicitatea actului și să pună la adăpost pe terți de o eventuală fraudă etc”.

„Aceste elemente structurale sau condiții esențiale de validitate sunt proprii tuturor contractelor. De aceea, ele mai pot fi numite condiții generale. La acestea însă se mai adaugă uneori, în cazul anumitor categorii de contracte, și alte condiții cu caracter special, prevăzute expres prin norme juridice imperative”.

CAPITOLUL III. CONSIMȚĂMÂNTUL LA ÎNCHEIEREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Secțiunea I. Considerații generale privind consimțământul. Corelația dintre consimțământ și voința juridică.

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Acesta fiind enumerat de art. 1179 alin (1) C. civ.

Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor, cu excepțiile expres prevăzute de lege. De exemplu cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială. Manifestarea de voință poate fi: exteriorizată expres, prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută părților sau terților, sau tacit atunci cînd ea se deduce.

„Consimțământul poate fi exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între părți sau uzanțelor nu lasă nici o îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice.”. Art. 1240 C. civ. de aici rezultă că modali tățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente. În ceea ce privește exteriorizarea consimțământului trebuie discutată și problema valorii juridice a tăcerii, dacă în dreptul civil își găsește aplicarea adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu răspunsul este negativ, tăcerea nevalorând consimțământ. Prin excepție, tăcerea valorează consimțămâmt în următoarele cazuri: când legea pevede expres aceasta, dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică, când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Din definiția actului juridic civil „Manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice”, decurge că puterea juridică realizează element fundamental al acestuia. Sub îinfațișarea juridică voința adună în structura sa două elemente, cauza și consimțământul.

In Codul civil sunt consfințește două principii care conduce voința juridică: principiul libertății actelor juridice civile și principiul voinței reale.

1.Principiul libertății actelor juridice civile

Acesta este reglementat de art. 1169 C.civ. conform căruia „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.De asemenea este consacrat și în art. 1270 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile cocontractante.Î n acest articol se recunoaște puterea unei legi, adică aceea forța neapărată între părți, tuturor contractelor încheiate cu respectarea condițiilor de valabilitate, de formă și de fond.Conținutul principiului libertății actelor juridice civile reiese din aceste dispoziții ale codului civil. Dacă se apreciază legea și bunele comportări, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.

2. Principiul voinței reale

Este cel de-al doilea principiu care conduce la formarea voinței juridice, acesta cuprinzând un element intern și un element extern. Când există coincidență între aceste două elemente, există identitate între voința exprimată și voința internă nu există nici o problemă de determinare a principiului deoarece atunci există o singură voință.

Dar pot exista situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță. În această circumstanță se pune problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate. În doctrină există două concepții privind soluționarea acestei probleme. Concepția subiectivă este aceea care acordă prioritate voinței interne și concepția obiectivă este aceea care acordă întâietate voinței declarate. Codul civil român a confirmat principiul voinței reale. Art.1266 alin.(1)C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”, Art. 1289 alin. (1) C. civ. „contractul secret produce efecte numai între părți și dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. De aici rezultă ca în materia simulației actul secret produce efecte față de părți acestea reprzentând voința reală a acestora. In art. 1206 C.civ. potrivit acestuia consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin violență sau în caz de leziune, de aici decurge că exprimarea de voință produce efecte juridice dacă a fost liberă și conștientă, nu și atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimțământ. De la acest principiu al voinței reale există și o excepție, în caz de simulație, terților de bună credință nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinței reale a părților, ci numai actul juridic aparent, Art. 1290 C. civ.

Secțiunea a II-a. Cerințele de validitate ale consimțământului.

Conform art. 1204 C. civ. „consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștiință de cauză”. Din cuprinsul art. 1204 C. civ. reiese cele trei cerințe care trebuie îndeplinite cumulativ pentu a fi valabil consimțământul, acestea sunt : să fie exprimat în cunoștiință de cauză adică să provină de la o persoană cu discernământ, să fie liber, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ, să fie serios, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice.

1. Condiția existenței discernământului.

Această nevoie a discernământului nu trebuie asemanată cu condiția capacității întrucât prezența sau lipsa discernământului arată o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept. Se prezumă ca persoanele capabile au discernământ. Este posibil, totuși ca o persoană capabilă care se gasește în anumite situații speciale să fie lipsită vremelnic de discernământ. De asemenea este posibil să se facă dovada, că o persoană incapabilă a acționat cu discernământ. Regula este că persoanele fizice care datorită vârstei fragede sau stării de alienație sau debilitate mintală nu au reprezentarea consecințelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie. Conform art.1205 alin. 2 C. civ. „contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă la momentul încheierii actului cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute.”

2. Condiția existenței intenției de a produce efecte juridice.

Este o cerință care se desface din esența actului juridic, acesta fiind o afirmare de voință facută cu intenția de a produce efecte juridice. Nu se consideră a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri: când manifestarea de voință a fost făcută în glumă „jocandi causa”, din prietenie, din curtoazie sau pură complezență; când s-a facut subcondiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă; dacă manifestarea de voință este prea vagă; dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală „reservation mentalis” cunoscută de destinatarul acesteia;

3. Condiția caracterului liber al consimțământului.

Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al actului juridic civil. Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul ca există manifestare de voință, însă aceasta este alterată fie în conținutul său conștient cum este cazul erorii și dolului, fie în caracterul său liber ca în cazul violenței și leziunii. Potrivit art.1206 C.civ. „Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune”. Sunt vicii de consimțământ:

Eroarea.

Eroarea constă într-o falsă înfățișare a realității. Într-o cunoaștere greșită cu privire la anumite situatii legate de încheierea unui act juridic.

Lipsa de concordanță între percepția realității și realitatea obiectivă, între ideea pe care ne o facem despre un lucru și starea reală a acestuia, aspect care definește greșeala de interpretare a realității, nu este un fenomen strict juridic. Dacă ne înșelăm singuri, chiar fără concursul altuia, putem spune că suntem în eroare, hrănindu-ne cu iluzii. În plus, nu numai în materie de contract interesează incongruența dintre realitate și ideea despre aceasta reflectată strâmb. Astfel, una dintre noțiunile cheie ale dreptului civil, buna-credință, se întemeiază pe o greșită înțelegere a realității. Apoi, eroarea, în sensurile de mai sus, nu trebuie confundată cu greșeala, în sensul de vină ori de comportament ilicit. De acest ultim aspect ocupându-se răspunderea civilă, care cuprinde vinovăția în structura sa, ca element care justifică nașterea raportului obligațional de reparație a prejudiciului cauzat altuia.

În materie contractuală, eroarea, care e identificarea greșită a realității prin noțiuni inadecvate, poate interesa, deoarece contractul e manifestarea unui acord de voință. Iar această manifestare trebuie să exprime cât mai exact voința reală internă, cu ajutorul cuvintelor, a unor semne exterioare. Când o asemenea exprimare nu există, confundându-se spontan sensurile cuvintelor, apare o distanță între ceea ce s-a vrut și ce s-a exprimat. Această distanță desemnează rătăcirea voinței exprimate, a consimțământului de la sensurile voinței interne, care determină ca actul juridic să numai exprime adevăratul rost juridic urmărit de contractantul aflat în eroare.

Conform dispozițiilor în vigoare, eroarea beneficiază de un nou regim juridic, urmare a analizelor și criticilor pe care doctrina și jurisprudența le-au făcut acestui viciu de consimțământ în vechea reglementare. Schimbările notabile privesc dispariția erorii obstacol, motiv de nulitate absolută, recunoașterea erorii de drept ca viciu de consimțământ, în anumite împrejurări, introducerea unei noi condiții de admisibilitate a acțiunii în anulare pentru eroare, respectiv caracterul ei scuzabil și obligativitatea invocării acestui viciu cu respectarea bunei-credințe.

Astfel, eroare va constitui viciu de consimțământ dacă falsa reprezentare a realități va cădea asupra unor elemente esențiale pentru încheierea contractului, elemente ce sunt enumerate limitativ de art. 1207 alin. (2) C.civ. : natura sau obiectul contractului încheiat, identitatea obiectului prestației sau o calitate a acestuia ori o împrejurare considerată esențială de una dintre părți pentru nașterea raportului juridic și, nu în ultimul rând, identitatea persoanei cocontractante sau o calitate a acesteia, fără de care actul nu s-ar fi încheiat.

Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de următoarele principii, anume consecințele ce intervin, natura realității fals reprezentate și după cum aceasta poate fi sau nu imputabilă părți aflate în eroare.

În funcție de efectele care intervin, distingem între eroarea esențială și eroarea neesențială.

Eroarea esențială. Potrivit art. 1207 C. civ. „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului”.

Conform aceluiași articol, alin.(2) eroare este esențială dacă falsa reprezentare cade asupra: naturii sau asupra actului juridic care se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic, asupra identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun, asupra calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam), asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroare neesențială este o falsă reprezentare a unor împrejurări cu mai puțină importanță la încheierea actului juridic în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic și dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăși valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra solvabilității cocontractantului, eroarea asupra calităților nesubstanțiale ale obiectului).

Eroarea neesențială poate atrage cel mult o diminuare sau ridicare valorică a prestațiilor, însă poate să rămână chiar și fără vreo urmare juridică. În anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesențială. Spre exemplu, conform art. 1207 alin. (4) C. civ. „eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”. De asemenea, conform art. 1210 C.civ. , simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului ci numai rectificarea la cererea oricărei dintre părți, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantități, a fost esențială pentru încheierea contractului.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept în funcție de natura realității fals reprezentate.

Eroare de fapt rezidă în falsa reprezentare a unei dispozitii sau situații faptice la încheierea actului juridic civil.

Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenței sau conținutului unei norme juridice. Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie sa fie vorba despre o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.

Eroarea de drept presupune nu numai cunoașterea greșită a conținutului propriu-zis al normei juridice, ci și interpretarea ei neconformă. Pentru a fi luată în considerare aceasta trebuie să fie determinantă, iar nu indiferentă. „este indiferentă eroarea asupra motivului convenției, adică asupra mobilului personal care a determinat pe fiecare parte să contracteze . (…) Totuși, atunci când părțile enunță motivul în contract și fac din el o condiție determinantă a contractului, eroarea asupra motivului va deveni o cauză de anulare, deoarece aici, prin voința părților, motivul a devenit oarecum substanța contractului”.

În doctrina de specialitate se consideră: „Când o eroare de drept este pusă în evidență ulterior încheierii contractului ca urmare a unui reviriment al practicii judiciare, părțile care au încheiat contractul nu pot invoca noua interpretare a practici judiciare ( în raport cu care interpretarea anterioara a textului de lege este eronată) decurgând dintr-o decizie judecătorească dată între alte părți, întrucât securitatea juridică ar fi pusă în pericol”.

„Regula nemo censetur legem ignorare nu poate fi o piedică pentru admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimțământ, întrucât cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii ci se marginește să arate că și-a dat consimțământul ca urmare a cunoașterii inexacte a realității, situație în care legea civilă însăși edictează sancțiunea nulității”.

În funcție de cum aceasta poate fi sau nu imputabilă părți aflate în eroare distingem între eroarea scuzabilă și eroarea nescuzabilă.

Eroarea scuzabilă este cea care nu poate fi reproșată părții care a avut o falsă reprezentare a realității la încheierea actului juridic, deci care nu este urmarea lipsei de informare sau neglijenței părții respective.

Eroarea nescuzabilă este acea eroare imputabilă părți, în sensul că, așa cum dispune art. 1208 alin. (1) C. civ. „faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”.

Partea interesată va putea solicita anularea contractului numai dacă elementul esențial asupra căruia a purtat eroarea nu ar fi putut fi cunoscut, după împrejurări, cu diligențe rezonabile. Astfel, instanța va ține cont de vârsta persoanei care solicită anularea, de experiența sa de viață, de cunoștințele dintr-un anumit domeniu aflat în strânsă legătură cu actul încheiat, de diligențele depuse anterior și concomitent actului pentru corecta sa informare cu privire la elementele considerate de el esențiale. Fiind o chestiune de fapt, vor fi admisibile orice mijloace de probă pentru a se stabili caracterul scuzabil al erorii.

În doctrina de specialitate se consideră că:

„Toți cei care se hotărăsc să se lege contractual, au obligația de autoinformare; intensitatea, profunzimea și sfera acestei obligații diferă de la persoană la persoană, în funcție de diferite criterii subiective”.

„Dacă este nescuzabilă, adică ușor de evitat, eroarea încetează de a mai fi o cauză de anulare, chiar dacă ea privește calități substanțiale: de non vigilantibus non curat praetor (într-o traducere familiară: legea nu protejează imbecilii). Totuși, o eroare asupra cauzei, chiar nescuzabilă, atrage nulitatea contractului. În același sens, existența manoperelor dolosive face scuzabilă eroarea: în oarecare măsură, ele explică și justifică nulitatea contractului”.

Accesibilitatea și previzibilitatea constituie așadar – dacă nu este prea pretențios spus -o unitate dialectică sui generis. Nu poate fi „previzibil" adică prevăzut ceea ce nu este „accesibil" adica practicabil: subiectul nu-și poate reprezenta consecințele conduitei sale în raport cu o normă prin care se preconstituie un comportament social-tip înainte de a cunoaște existența, conținutul și sensul acelei norme. Lipsa de „previzibilitate" a normei ori insuficiența „previzibilității" infirmă sau, oricum, pune în discuție și „accesibilitatea" ei; „accesibilitatea" normei nu implică însă, eo ipso, și „previzibilitatea" ei. Este ceea ce rezultă și din considerentele uneia dintre hotărârile instanței europene.În toate cazurile, eroare fiind o reprezentare greșită a realității, ea se compune din elemente strict subiective, psihologice.

În acest caz, probarea erorii esențiale poate ridica dificultăți reale. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă. Eroarea nu e decât o înfațișare subiectivă deformată a realității contractuale, realizând un aspect intern, subiectiv, iar nu unul obiectiv, comprehensibil direct. În plus, trebuie reamintit că eroarea este întotdeauna spontană, rezultatul neprovocat al unui raționament greșit. Spontaneitatea erorii trebuie înțeleasă în sensul că ea nu este provocată de altcineva, ci se datorează în principal doar celui care cade în eroare. Acesta ajunge singur la un rezultat greșit, fără să fie indus în eroare. Pentru inducerea în eroare, dreptul civil folosește un alt nume: dolul, care este separat juridic de eroare.

Trebuie întrunite cumulativ două cerințe, pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, acestea sunt: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este esențial pentru încheierea actului juridic civil respectiv.

Cât privește prima cerință, însușirea determinantă pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals arătat se evaluează în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experiența de viață, de pregătirea și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge și la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situație similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preț foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanței lucrului, întrucât prețul foarte mic nu îndreptățea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile”.

De asemenea, art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”

Cât privește cea de-a doua cerință, care este artată în art. 1207 alin. (1) C.civ., aceasta este motivată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, siguranței operațiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic. Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant. Cerință această poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluție s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze față de principiul stabilității raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduiește să păstreze un avantaj certat de lucro captando, în vreme ce dispunătorul se străduiește să evite o pagubă certat de damno vitando.

Sancțiunea specifică erorii esențiale e nulitatea relativă a contractului. Această nulitate expresă este de protecție a consimțământului exprimat din eroare, iar prin desființarea actului juridic viciat, se asigură libertatea și caracterul conștient al voinței juridice. În principiu, anulabilitatea lovește contractul în ansamblul său, ceea ce nu exclude că, prin excepție, să fie anulate doar anumite clauze, atunci când acestea nu sunt organic legate de ansamblul contractual, putând fi desprinse și înțelese ca acte juridice de sine stătătoare. Acțiunea în anulare aparține părți care s-a aflat în eroare, pe care o poate promova nemijlocit sau prin mandatar. După moartea acesteia, dacă acțiunea a fost pornită, procesul poate fi continuat de succesorii săi universali și cu titlu universal.

Alături de caracterul personal, mai trebuie amintit caracterul prescriptibil al acțiunii, fiind aplicabil termenul general de prescripție extinctivă de trei ani. Termenul de prescripție curge de la data de la care partea aflată în eroare a cunoscut cauza de anulabilitate, dar nu mai tarziu de 18 luni de la data încheierii contractului.

După acestă anulare, se pune și problema înapoierii prestațiilor executate în temeiul unui contract anulat pentru eroare, aspect care se rezolvă după dreptul comun, amiabil sau printr-o acțiune în restituire.

În Codul civil este introdusă și posibilitatea adaptării contractului, inexistentă în vechiul Cod civil. Prin adaptare se înțelege, aici acceptarea executării contractului așa cum acesta fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea.

Este posibilă adaptarea actului doar înainte de obținerea anulabilității contractului, unde se urmărește stingerea dreptului de a obține anularea. Pentru a se produce aceasta, contractantul trebuie să declare, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificat în legătură cu existența erorii ori de la data când i s-a comunicat acțiunea în anulare, „că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare”.

În doctrina de specialitate se consideră că:

„În unele situații, errans-ul poate obține, pe lângă pronunțarea nulității actului, și daune-interese. (…) Acesta este cazul celui care, dând dovadă de lejeritate, nu verifică informațiile furnizate partenerului său, acestea dovedindu-se a fi inexacte. (…) în situația opusă, errans-ul care se înșeală din propria neglijență și care a obținut anularea contractului, întrucât eroarea sa nu a fost grosieră, va putea fi condamnat la daune-interese pentru a repara prejudiciul pe care cealaltă parte l-a suferit prin efectul anulării”.

„Cea mai evidentă aplicație a acestui articol o reprezintă cazul în care una dintre părți este îndreptățită să solicite anularea în baza unei erori de comunicare, deci o eroare esențială, despre a cărei existență cocontractantul nu știe. Dacă acestuia din urmă i se aduce la cunoștință eroarea, iar el declară că va executa contractul așa cum a fost înțeles de partea al cărei consimțământ a fost viciat, dreptul de a cere anularea se stinge”

„Adaptarea contractului poate fi privită ca o modalitate de înlăturare a nulității relative, asemănătoare deci confirmării, cu deosebirea că inițiativa adaptării aparține contractantului al cărui consimțământ nu a fost viciat, pe când confirmarea este acel act unilateral ce provine de la persoana îndreptățită să invoce sancțiunea nulității. Aceasta nu înseamnă însă că voința celui aflat în eroare nu joacă niciun rol la adaptarea contractului, întrucât efectul acesteia constă în stingerea dreptului de a obține anularea. Ori, conform dispozițiilor art. 13 NCC, „renunțarea la un drept nu se prezumă”. De aceea, considerăm că intenția de adaptare a contractului, ce provine din partea celui al cărui consimțământ nu a fost viciat, va produce efecte juridice numai dacă se va întâlni cu voința celui aflat în eroare de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea relativă a contractului”.

Dolul.

Potrivit art. 1214 alin (1) C. civ. „ consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când cealaltă parte a omis în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic, prin mijloace viclene.

Violența

Viciul violenței nu a suferit, în noua reglementare, modificări de regim juridic. Articolul care reprezintă sediul materiei preia dispozițiile din vechiul cod, pe care le completează cu soluțiile doctrinare în materie. Astfel, se statuează că pericolul ce face obiectul amenințării poate privi atât viața, persoana, onoarea celui amenințat, cât și bunurile sale; de asemenea, temerea poate exista când pericolul grav și iminent se îndreaptă împotriva unei personae apropiate, cum ar fi soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții, enumerarea nefiind însă limitativă, referindu-se la orice persoană față de care contractantul nutrește sentimente de reală afecțiune.

Este o constrângere exercitată asupra voinței unei persoane, pentru a o determina să își exprime consimțămantul într-un sens, iar nu în altul.

Violența este viciul de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă, o frică de care este determinată să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, făra drept. Violența poate fi clasificată în funcție de două criterii: natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării. Violența poate sa fie fizică ( vis) sau morală (metus) după natura răului cu care se amenință.

Se deosebește, în raport cu caracterul amenințării, amenințarea legitimă (justă) aceasta nu constituie viciu de consimțământ, și amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău aceasta urmarește să inducă o temere fară drept.

În structura violenței se prinde două elemente: un element subiectiv și unul obiectiv. Elementul subiectiv constă în temerea sau frica insuflată care determină exprimarea consimțământului într-un sens. Elementul obiectiv al violenței este concretizat de pericolul, grav și iminent, înțeles cu un rău, ce tulbură mintea și consimțământul, pericol ce justifică temerea cocontractantului.

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ aceasta trebuie sa întrunească trei cerințe cumulative: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; amenințarea sa fie injustă; în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea să provină de la cealaltă parte contractantă sau dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea ori ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

Sancțiunea care intervine în cazul violenței rezultă din art. 1216 alin.(1)C.civ. și este nulitatea relativă. Ca și în cazul dolului existența elementului obiectiv în structura violenței justifică exercitarea unei acțiuni în raspundere civilă delictuală art.1257 C.civ. Tot din acest articol reiese că victima violenței are posibilitatea să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenței. Renunțarea expresă sau tacită la dreptul de a invoca nulitatea relativă pntru violență nu implică și renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.

În doctrina de specialitate se consideră că:

„Violența poate fi deci definită ca o constrângere exercitată asupra unei persoane pentru a-i smulge consimțământul, o forță majoră la care nu se poate opune nicio resistență”.

Violența este un simplu viciu numai când lasă o oarecare libertate victimei, adică atunci când victima își dă consimțământul de teama durerii fizice sau morale ce ar rezulta pentru ea dacă ar refuza să consimtă. Între două rele: a consimți sub imperiul violenței sau a suferi urmările refuzului de a consimți, victima alege prima alternativă. Consimțământul există deci, dar este viciat fiindcă nu este liber.

Pentru reținerea violenței și aplicarea sancțiunilor specifice acesteia, nu este suficientă dovada exercitării unor amenințări, ci și a faptului că acestea au insuflat o temere suficient de credibilă uneia dintre părțile contractante, aceasta negăsind altă soluție pentru a scăpa de constrângere decât dându-și consimțământul.

Leziunea.

Prin noțiunea de leziune se înțelege prejudiciul material suferit de o parte ca urmare a încheieri unui contract. Aceasta constă în nepotrivirea vădită de valoare între prestațiile existente la momentul încheieri contractului. Conform art. 1221 alin.(1) C.civ. „Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”. În ce privește structura leziunii aceasta diferă în funcție de concepția ce stă la baza reglementării ei. În legislația noastră se consacră ambele concepții.

Leziunea în cazul majorului are la bază concepția subiectivă, în acest caz pentu a exista leziune nu este suficientă doar vădita disproporție de valoare între prestații, ci este necesar și ca una dintre părți să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, ori de lipsa de experiență a celeilalte părți.

Leziunea în cazul minorului câștigă o reglementare bazată pe concepția obiectivă, iar cel care invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.

Sancțiunea care intervine în cazul leziunii este prevăzută de art. 1222 alin. (1) C. civ. si poate fi nulitatea relativă sau reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

Art. 1223 alin.(1) C. civ. instituie un termen special de prescripție extinctivă „ Dreptul la acțiune în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune este de un an de la data încheierii contractului.

CAPITOLUL IV. ASPECTE GENERALE PRIVIND DOLUL

Secțiunea I. Considerații psihologice asupra viciilor de consimțământ

Pentru a încerca o explicație din punct de vedere psihologic a viciilor de consimțământ, trebuie sa integrăm noțiunea de voință umană unei noțiuni mult mai ample și complexe, și anume aceea de activitate umană, ca mod esențial de a fi al omului, modalitate prin care omul se exteriorizează. Elaborarea conceptului de activitate umană și aplicarea lui în analiza și explicarea funcțiilor și proceselor psihice particulare sunt considerate una din cele mai importante cuceriri pe care psihologia a dobândit-o pe plan metodologic de-a lungul evoluției sale istorice.

Psihologia folosește termenul de conduită pentru a denumi activitatea umană în sens restrâns, de aceea, între cele două concepte nu este o diferență reală. Conduita leagă conținuturile interne ale conștiinței cu activitățile externe ale subiectului, unificând, într-un ansamblu coerent și finalist, comportamentul (văzut ca o reacție de răspuns a organismului la acțiunea stimulilor fizici din afară) și viața subiectivă interioară. Prin conduită se satisfac anumite stări de necesitate, nevoi și se integrează motivații, ea având astfel o semnificație care se determină prin raportare la anumite criterii de ordin socio-cultural. Ca urmare, conduita devine socializată și dobândește conotații morale. În acest caz sfera conduitei se îngustează exprimând modul de organizare a comportamentului la nivel uman. În concluzie conduita reprezintă modul de relaționare a omului ca ființă socială și subiect conștient cu lumea externă.

Din punctul de vedere al proceselor psihice care se desfășoară în activitate are loc interacțiunea și integrarea apecifică a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a atenției și limbajului. Activitatea pune în evidență două planuri de organizare-integrare: unul global, supraordonat, care determină diferențierea și individualizarea formelor și modalităților generice de ființare și manifestare, altul, operativ-situațional, care asigură actualizarea și desfășurarea curentă, în situații și sarcini concrete, a unei forme modale sau a alteia. Astfel, în primul rând, activitatea trebuie privită ca mod fundamental de relaționare și echilibrare a omului cu mediul său specific de viață sau de existență. În acest caz, ea presupune un anumit consum de energie fizică și neuro-psihică din partea subiectului și recurgerea la crearea și utilizarea unor mijloace adecvate situațiilor și scopurilor. În al doilea rând, activitatea poate fi definită ca modalitate specifică de alternare și combinare la nivelul uman, a celor două verigi ale adaptării: asimilarea și acomodarea. În final, activitatea implică stabilirea și formularea anticipată a obiectivelor care devin scopuri și implică un proces de mediere și pregătire psihică internă a proceselor cognitive de informare, prelucrare, interpretare și decizie. Cu alte cuvinte activitatea devine o relație nemijlocită și condiționată, caracterizată prin planificare și programare.

Organizarea modului de relaționare cu mediul are loc în mai multe etape: formularea anticipată de scopuri, efectuarea acțiunilor în minte, acțiunea efectivă și probarea eficienței, toate acestea dând activității un caracter imediat și planificat. În acest sens a fost elaborat modelul TOTE-test-operate-test-exit-, care are următoarea schemă funcțională: se începe cu examinarea și interpretarea, pe baza informațiilor, a situației; se trece la identificarea și efectuarea acțiunii pe plan mintal; se analizează și evaluează rezultatul; în funcție de datele acestei etape, se decide caracterul fazei finale, care constă în punerea în aplicare a programului stabilit sau la blocarea lui și trecerea la elaborarea altuia. În contextul viciilor de consimțământ, trebuie reținută etapa operate, unde, la nivel mintal, poate apărea o reprezentare falsă a realității sub forma erori, care distorsionează rezultatul final, nefiind în concordanță cu cel urmarit. Programul se integrează și subordonează planului, având o determinare și o finalitate precisă, dar și o succesiune riguroasă a operațiilor, condițiilor și verificărilor. Planul reprezintă o schemă logică ce include imaginea reprezentată a motivului ca stare de necesitate, reprezentare despre scop, care asigură satisfacerea nevoii și reprezentarea despre mijloc, în fapt, ceva ce trebuie pus în funcțiune s-a utilizat pentru atingerea scopului. Schema planului mai include și reprezentarea despre contextul activității, despre condițiile restrictive și permisive ale desfășurării ei. Astfel, planul apare ca o construcție delimitată de un moment inițial reprezentat de motiv și unul final reprezentat de scop, între care se inserează succesiunea fazelor, acțiunilor, operațiilor. În fapt, de activitate nu se poate vorbi în lipsa celor trei verigi esențiale ale sale:motivul, mijlocul și scopul, care se diferențiază, se delimitează structural și se individualizează, devenid obiect de analiză și evaluare. Or, acest fapt devine posibil numai în cadrul organizării psihice de tip conștient. Din punct de vedere al structurii, aspectele relevante în materie țin de faptul că activitatea are întodeauna o matrice logică pe care se organizează și se structurează, iar această matrice logică presupune conectarea serial-orientată a motivului, scopului și mijlocului. Conform acestei scheme, orice formă de activitate izvorăște dintr-o nevoie, care poate fi internă, prorie individului sau externă proprie grupului comunității sau societății căreia îi aparține individul.

Nevoia sau starea de necesitate este factorul care declanșează, orientează și susține activitatea; este o prezență obligatorie și indispensabilă pentru a exista activitatea. În cursul desfășurării concrete a unei forme sau a alteia de activitate, din sistemul motivațional global se desprind și se individualizează motivele operante sau eficiente care acționează ca mobil sau cauze actuale. Prin motivație se definește o componentă structural-funcțională specifică sistemului psihic uman care reflectă o stare de necesitate, în sens larg, iar prin motiv se exprimă forma concretă, actuală în care se activează și se manifestă o asemenea stare de necesitate. Motivația transformă ființa umană dintr-un simplu receptacol al influiențelor externe în subiect activ și selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea și declanșarea acțiunilor și comportamentelor. Succint, prin motiv se înțelege acel mobil care stă la baza unui comportament sau a unei acțiuni concrete. Natura calitativă și tipul sau modalitatea motivului vor fi determinate de specificul stării de necesitate, al nevoii pe care o reprezintă și stării de necesitate și echilibrul psiho-fiziologic al persoanei. Scopul reprezintă imaginea mentală și proiectată în timp al rezultatului sau produsului ce urmează să fie opținut în urma efectuări activității. Atingerea lui înseamnă satisfacerea stării corespunzătoare de necesitate și generează semnale de stopare a activității. În cadrul unei activități complexe, multifazice, se delimitează scopul final sau global și scopurile parțiale sau secvențiale. Scopul final trebuie să reprezinte punctul dominant în câmpul conștiinței și să traseze întreaga traictorie de desfășurare a activității. Prin urmare, scopurile parțiale ocupă o poziție subordonată față de scopul final și se încadrează în succesiunea logică a acțiunilor care intră în structura activității date. În cazul în care, scopul final se estompează și dispare din centrul atenției subiectului, activitatea capătă un caracter dezorganizat, disipându-se în atingerea unor scopuri parțiale fără a se realiza legătura logica între ele. O importanță deosebită în schema structural-dinamică a comportamentului și a activității o dobândește relația motivului cu scopul. În cadrul acestei relații trebuie să menționăm că intervine voința, care determină transformarea motivului în scop, în fapt, atingerea scopului, ca mecanism de filtrare și optimizare. Așa cum am arătat, voința este un mecanism de reglare și autoreglare cu două niveluri de funcționare: nivelul inconștient sau involuntar și cel conștient sau voluntar.

Nivelul voluntar se subordonează funcției reglatoare a conștiinței și subsistemului motivațional, conducând în final la finalizarea motivului în scop. Între motiv și scop se stabilesc atât raporturi de coincidență cât și raporturi de discordanță. Dacă raporturile de coincidență sunt acelea în care motivul se află în deplină concordanță cu scopul, raporturile de discordanță, din punct de vedere juridic, pot marca intervenția unui viciu de consimțământ, în fapt, efectele intervenției acelui viciu. În acest caz, motivul nu va mai coincide cu scopul, se separă de scop, ajungându-se la finalul acțiunii activității la un alt rezultat decât cel urmărit.

În final, mijlocul reprezintă tot ceea ce trebuie făcut sau întreprins și tot ceea ce trebuie folosit ca instrument sau unealtă pentru rezolvarea sarcinilor și realizarea scopurilor. Mijlocul apare astfel ca o verigă intermediară între motiv și scop, iar structural cuprinde două categori de elemente: interne, subiective și externe, obiective. Elementele interne constau în informații cunoștiințe despre caracteristicile scopului, ale contextului și despre condițiile în care urmează să se desfășoare activitatea. De asemenea, cuprinde procese cognitiv-rezolutive care asigură elaborarea soluțiilor la diferitele secvențe și sarcini particulare ale activității. Elementele externe sunt reprezentate de mulțimea lucrurilor și instrumentelor la care se recurge și care se folosesc pentru realizarea transformărilor reclamate și rezolvarea situațiilor problematice și îndeplinirea sarcinilor. Este important de menționat că aceste elemente externe intra sub incidența principiilor și normelor etico-morale impuse de societate. Astfel din acest punct de vedere mijloacele se împart în: mijloace acceptabile sau licite și mijloace inacceptabile sau ilicite. Este evident faptul că pentru a se încadra în limitele moralității, realizarea scopurilor propuse trebuie să se bazeze pe mijloace admise, licite .

Se remarcă astfel impactul noțiunii de mijloace în contextul actului voluntar, asupra aceleia de vicii de consimțământ și ne referim în special la dol. Din punctul de vedere al autorului dolul, mijloacele folosite pentru realizarea scopului propus sunt cele inacceptabile, care intra în contradicție cu etaloanele morale, chiar daca nu îmbracă aspectul unor fapte ilicite. Așadar, activitatea autorului dolului este una care urmează toate fazele actului voluntar, are ca urmare finalizarea motivului în scop, însă mijloacele folosite pentru aceasta nu sunt dintre cele acceptabile. Pe de altă parte, victima dolului se află în situația de a ajunge la o finalitate pe care nu a urmarit-o, ceea ce înseamnă că între motiv și scop, de această dată, nu a existat concordanță. Aceeași situație o întâlnim și în cazul violenței, caz în care mijloacele folosite vor fi, la fel ca și la dol, ilicite doar ca vor acționa pe o direcție externă, inducând teama, dar vor avea aceeași finalitate. Se pare că intervenția acestor vicii de consimțământ ilustrează dictonul „scopul scuză mijloacele”, care, spune psihologia, intra în contradicție cu perceptele morale și nu poate fi luat drept far călăuzitor în activitate. Așa se explică, din punct de vedere psiho-social și sancțiunea juridică a viciilor de consimțământ în condițiile în care asimilăm noțiunea de activitate umană cu cea a participării la circuitul civil prin încheierea de acte juridice.

Secțiunea a II-a. Dolul

1. Scurt istoric

Originiile dolului ca și instituție juridică, le regăsim în dreptul roman. Inițial, dolul a apărut ca delict privat pretorian, constituind un important izvor de obligații civile, în contextul amplei reforme a vechiului ius civile, reformă întemeiată pe ideile de echitate și utilitate socială. Definirea dolului în dreptul roman este foarte apropiată de cea instituită de Codul nostru civil, acesta desemnând mijloacele viclene prin care o persoană determină o altă persoană să facă un act juridic. De altfel, Cicero spunea: „Cum esset aliud simulatum, aliud actum” ( dolul constă în a simula ceva și a face altceva).

Romanii făceau distincția între dolus bonus și dolus malus. Primul nu a fost niciodată sancționat, deoarece nu dădea naștere unor consecințe grave. La început nici dolus malus nu a fost sancționat, iar explicația acestei situații se regăsește în faptul că actele juridice, conform lui ius civilis, se încheiau între vecini, rude sau prieteni și presupuneau îndeplinirea unor forme solemne, simboluri și ritualuri pe care părțile le observau cu cea mai mare atenție, prin urmare, utilizarea manoperelor dolosive era aproape imposibilă. Totuși, conform legii Plaetoria, era pedepsit faptul înșelării minorului de până la 25 de ani, dar această situație se aseamănă mai mult cu reglementarea actuală a leziunii viciu de consimțământ.

Spre sfârșitul Republicii, în condițiile dezvoltării comerțului, operațiunile juridice devin tot mai frecvente, formalismul decade, iar actele juridice se încheie prin simplu acord de voință, împrejurare de natură a favoriza utilizarea manoperelor frauduloase la încheierea contractelor. Astfel s-a impus necesitatea sancționării acestor fapte. Sancțiunea dolului, în epoca romană, se făcea inițial diferențiat în cazul contractelor de bună-credință și de drept strict. Dacă se încheia un contract de bună credință sub influiența manoperelor dolosive, viclene, nu era necesară o sancțiune specială întrucât judecătorul cerceta cauza ex bona fidae, dând caștig de cauză victimei înșelăciunii, acesta lua în considerare intenția părților, voința lor reală și nu litera actului. Dacă contractul era de drept strict, judecătorul cerceta cauza conform literei contractului, dând câștig de cauză autorului manoperelor dolosive. În acest context, pentru a facilita pronunțarea unor soluții echitabile, pretorul Aquilius Gallus creează actio de dolo. Acesta este o acțiune arbitrară, astfel încât judecătorul în calitate de arbitru, ordona pârâtului să restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă nu executa ordinul pronunțat de către arbitru, delicventul era condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei cauzate.

Aplicarea cu consecvență de catre jurist consulții romani a principiului bunei-credințe în actele juridice a dus la transferarea dolului din domeniul răspunderii delictuale în domeniul raspunderii contractuale, pentru ca, în final, dreptul roman clasic să creeze un concept de dol cu aplicabilitate generală, prin aceasta înțelegând orice manifestare incompatibilă cu principiul bunei credințe care trebuie sancționată. În final, dolul este consacrat ca viciu de consimțământ, alături de violență, în epoca lui Justinian, când îmbrăca forma celui reglementat în prezent de codurile civile moderne.

Vechile legiuiri românești reglementează dolul drept o cauză de anulare a actelor juridice, dar pun pe același plan dolul și violența, viclenia fiind prevăzută alternativ cu frica.

Astfel, art. 1160 din Codul Calimah statuează: „toată tocmala cere neaparat, învoierea de bună voe, slobodă de frică și alta cu de a dinsul și lamurită (fară înșelăciune și fară vicleșug)”. Mai departe, art. 1095 din același cod spune „să stica imparțeala ce s’au facut între vrestnici făra judecată de a se dovedi că au urmat înșălăciunea sau vicleșug sau nebagare de seama ori frică sâlă; căci atunci nu are nicio putere împărțala”. Mai mult, chiar este stipulat expres cerința caracterului hotărâtor al dolului, atunci cand art. 1165 din acest cod prevede „amagirea trebuie sa fie astfel, încât fără dânsa nu și’ar fi făcut de nici cum tocmala sau ar fi urmat cu alt chip”.

În același mod reglementează și codul Caragea drept cauză de anulare a contractelor : „tocmelele cele viclene și silite n’au tărie” prevede art. 5, partea III, capitolul I din acest cod, pe cand art. 12 al aceluiași capitol reglementează efectul intervenției dolului: „se strică tocmelele când de sâlă sau cu vicleșug se vor tocmi”.

Prin reglementările sale codul lui Andronachi Donici reia prevederile celor două coduri, dar subliniază ca atât dolul, cât și violența implică elementul intențional: „tocmelele făcandu-se prin rea credință, adică prin vicleșug, prin silită și de frică, nu au tărie, dar fiind facute prin buna rândueală, trec și la moștenitori”, adăugând apoi, că „ceea ce se va da prin amăgire si neștiință se va întoarce înapoi”. În continuare se prevede sancțiunea acestor vicii de consimțământ, respectiv „când se va dovedi ca învoeala s’ar fi făcut de frică sau prin reu vicleșug (precum am zice cu scrisori, mărturi și zapise viclene, sau prin greșeala socoatelor) poate să se miște jaloba(…)”.

În principiu, în codul civil român vom regăsi, în esență, aceleași prevederi referitoare la dol, dar în alte privințe, actuala reglementare, datorită influenței codului civil francez, s-a îndepărtat, conceptual, de vechile reglementări.

2. Semnificația noțiunii de dol

Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

În alta oridine de idei , dolul este o eroare provocată, nu spontană, precum eroarea propriu-zisă. Din acesta cauză în doctrină s-a pus întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea esențială spontană constituie viciu de consimțământ, a fortiori, eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ, urmând a i se aplica și ei regulile de la eroarea esențială spontană.

Sfera de aplicare a dolului este mai intinsă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, în plus, dolul poate verificat mai ușor decât eroarea, așa încât stabilirea distinctă a dolului este pe deplin justificată.

3. Clasificarea dolului

Păstrând tradiția romană, dreptul civil român făcea distincție, între dolul grav și cel ușor. Dolul grav, dolus malus, este cel care motivează un dol principal, luând forma unei înșelătorii evidente și de rea-credință, intenția de a induce în eroare pe celălalt contractant fiind de esența sa. În timp ce dolul ușor dolus bonus numeste o simplă ademenire, care poate fi lesne descoperită sau chiar stă în natura lucrurilor. Pe de altă parte, diferența dintre dolul grav și cel ușor poate ridica și problema echipolenței între intenție și culpa lata. Adică, dacă s-ar putea asimila, în materie de dol, culpa gravă cu intenția directă de a înșela pe celălalt. În plus, se mai face distincția dintre dolul principal și cel incident. Astfel, dolul principal este cel care cade asupra unor elemente care determină încheierea contractului, constituind prin aceasta un viciu de consimțămant. Dolul incident vizează doar elemente sau clauze accesorii contractului, care nu sunt determinante la încheierea actului, și de aceea, dolul incident nu are niciun efect asupra încheierii valide a unei operațiuni juridice.

Este de precizat faptul că noua reglementare a renunțat la deosebirea care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul ușor), deosebire care a fost preluată și în doctrina română corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul principal și dolul incident. Dolul principal dolus danscausam contractui este acela care privește împrejurări importante, determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident dolus incidens, numit și secundar, este acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.

4. Structura și elementele componente ale dolului

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene manopere frauduloase, șiretenii etc. pentru a induce în eroare și un element subiectiv intențional, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Elementul obiectiv al dolului poate se afla, atât într-o acțiune fapt comisiv, cât și într-o inacțiune fapt omisiv. De exemplu, în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește expresia dol prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască. Nu constituie dol, deoarece lipsește elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranța sau de lipsa de experiență a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speței, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.

În doctrină și în jurisprudență s-au făcut următoarele precizări ce privește elementul subiectiv al dolului: raportarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol însă, într-o asemenea situație, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii esențiale, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ; lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită nepotrivirii lor; nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.

„Elementul subiectiv al dolului se referă la inducerea în eroare cu intenție a celuilalt cocontractant. Din acest punct de vedere, nu va exista dol decât dacă se acționează cu rea-credință, adică cu intenția de a raporta o eroare, de a înșela buna-credință a celuilalt. Simpla neglijență sau imprudență nu constituie vinovății calificate, nefiind caracterizate de reaua- credință specifică intenției”.

5. Cerințele legale privind invocarea dolului

„Analiza dolului ca viciu de consimțământ învederează că în alcătuirea lui intră două elemente: unul subiectiv, intențional, și unul obiectiv, material”.

Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerințe, cumulativ: să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte.

Așa cum am amintit deja, în art. 1214 alin. (2) C.civ.„Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială”, permite anularea actului juridic pentru dol și atunci când eroarea provocată nu a fost esențială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar și în situația în care manoperele frauduloase întrebuințate de una dintre părți nu au determinat însăși încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puțin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic.

Prin urmare, singura cerință a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1) C.civ. [„(…) manoperele frauduloase ale celeilalte părți (…)”], art. 1214 alin. (3) C.civ. [„contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți”] și art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”], este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului. Cerința își are originea în dreptul roman – si nihil in ea re dolo malo auli ageriifactum sit neque fiat. Astfel, din această cerință ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, căci numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reținut că dolul sub forma captației sau sugestiei poate fi întâlnit și în cazul actelor juridice unilaterale. Într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinței în discuție, această soluție sprijinindu-se și pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214 – 1215 C.civ. sunt așezate în Capitolul I, Titlul II al Cărții a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privința actului juridic unilateral, art. 1325 C.civ. stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

,,De altfel, cu raportare, la un anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin. (2) C.civ. prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.” În cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerință a dolului, actul juridic civil este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii esențiale. Dacă însă nu sunt îndeplinite cerințele erorii, victima dolului comis de un terț are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului [art. 1215 alin. (2) C.civ.], nu însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.

În ceea ce privește Art.1215 C. civ. „Dolul comis de un terț. (1) Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. (2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta” părerile doctrinarilor sunt:

„Dolul terțului redevine o cauză de nulitate atunci când este vorba de un act unilateral, întocmai unei renunțări la succesiune, căci nu mai există cocontractant (excepția nu este aplicabilă contractului unilateral, în care, prin definiție, există un cocontractant). Sau, se pare, atunci când este vorba despre o liberalitate. Sau atunci când cocontractantul a fost un complice al terțului. Sau atunci când dolul este opera unui reprezentant al cocontractantului, căci reprezentantul nu este un veritabil terț dacă nu și-a depășit puterile”.

„În doctrina juridică este asimilată condiției ca dolul să provină de la cealaltă parte contractantă și situația în care dolul provine de la un terț, dar cocontractantul are cunoștință de această împrejurare. În acest caz, suntem în prezența unei complicități sau a instigării la dol, iar anularea actului pentru acest viciu de consimțământ se fundamentează pe intenția cocontractantului de a înlesni sau ajuta la inducerea în eroare prin mijloace frauduloase,

viclene, dolul constituind o operă comună a terțului și a celeilalte părți”.

„Se admite, în mod justificat, că, în actele juridice bilaterale, cerința ca dolul să provină de la cealaltă parte contractantă este îndeplinită și atunci când dolul provine de la un terț, dar cocontractantul are cunoștință de această împrejurare (practic este vorba de o complicitate la dol), precum și atunci când dolul provine de la reprezentantul cocontractantului”.

„Potrivit alineatului al doilea al acestui articol, autorul dolului va răspunde delictual pentru prejudiciile cauzate prin mijloacele viclene utilizate, chiar dacă victima dolului ar confirma actul anulabil, întrucât, potrivit art. 1265 alin. (3) NCC, „Confirmarea unui contract

anulabil pentru vicierea consimțămantului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese".

6. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale

Proba dolului se poate face prin orice mijloace de dovadă, întrucât avem de-a face cu un fapt juridic. Art. 1214 alin. (4) C.civ. dispune că dolul „nu se presupune”, adică nu poate fi prezumat. Prin urmare, esențial, cine va susține că voința lui a fost viciată prin dol, va trebui să o dovedească.

Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Ca și în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral. Dacă ar exista mutualitate de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în care se admitea compensația „dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo malo fecerintinvicem de dolo non agent” dacă două persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din dol, dolul uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți.

Precizăm că prezența elementului material în structura dolului justifică și profesarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. În acest sens, art. 1257 C.civ. dispune că „în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.”

Victima dolului are la îndemână două acțiuni, pe de o parte, o acțiune în declararea nulității relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acțiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.

Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului, victima dolului poate opta pentru păstrarea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se cont depaguba pe care a suferit-o ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257 C.civ. se referă doar la reducerea prestației celui al cărui consimțământ a fost viciat prin dol, apreciem că este posibilă și creșterea prestației celeilalte părți. Practic, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului. Dacă însă cel care a folosit manopere dolosive era minor, instanța, la cererea părții induse în eroare, „poate menține contractul atunci cand apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată” art. 45 C.civ. În plus, dolul, privit ca un delict civil, constituie și un fapt ilicit civil, în sensul art. 1349 C.civ., caz în care dacă se probează o daună, se poate deschide o acțiune în responsabilitate delictuală, cu acordarea de daune interese. Cele trei acțiuni (anulare, restituire și reparare) se vor putea cumula.

Potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., confirmarea, adică renunțarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă, unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.

Întrucât dolul este o eroare provocată, nu se exclude nici aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 1213 C.civ. referitoare la adaptarea contractului.

Acțiunea în anulare aparține celui înșelat prin dol, pe care o poate promova nemijlocit sau prin mandatar. După moartea celui înșelat, dacă acțiunea a fost pornită de către acesta, procesul poate fi continuat de succesorii universali și cu titlu universal ai celui înșelat. Alături de caracterul personal, mai trebuie amintit caracterul divizibil al acțiunii, precum și caracterul său prescriptibil, fiind aplicabil termenul general de prescripție extinctivă de trei ani. Termenul de prescripție curge de la data de la care cel îndreptățit a cunoscut cauza de anulabilitate, dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii contractului art. 2529 alin. (1) C.civ.

7. Dolul în liberalități

Din punct de vedere al elementului obiectiv, material al dolului, trebuie precizat faptul că acesta poate consta atat într-o acțiune pozitivă, într-un fapt comisiv, cat și în una negativă într-un fapt omisiv. În practica judiciară s-a observat, că faptele comisive de inducere în eroare sunt mai des întâlnite decât cele omisive, în acest sens, în materia liberalităților, dolul se concretizează sub forma captației sau sugestiei, respectiv specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o provoca să facă o donație sau legat. Captația a fost definită în jurisprudență în sensul mijloacelor frauduloase și manoperelor dolosive folosite în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și de a înșela buna credință a acestuia pentru a-l determina sa îi doneze un bun sau de a-l gratifica prin testament. Sugestia, pe de altă parte, se exercită prin mijloace ascunse și părtinitoare, în scopul de a sădii în mintea dispunătorului ideea de a face o donație sau legat pe care nu l-ar fi făcut din proprie inițiativă. În doctrina juridică, asemenea definirii ale dolului în liberalități sunt considerate insuficiente, întrucât nu se face o distincție clară între cele două „fenomene”- sugestia și captația. Astfel în materia testamentară în special captația și sugestia sunt considerate un „proces unitar”, deoarece prima vizează discreditarea persoanelor vizate inițial de lege pentru gratificare, iar captația urmează sugestiei, canalizând voința dispunatorului spre gratificarea autorului manoperelor dolosive sau spre un terț.

Atât în practica judiciară română, cât și în cea franceză, sa concluzionat constant că cele mai frecvente victime ale dolului în liberalități sunt persoanele înaintate în vârsta sau slabite de boală care fac aceste liberalități fara sfatul unui notar sau avocat. Metodele concrete prin care se încearcă convingerea acestor persoane sunt variate și depind de imaginația autorului, dar și de starea fizică și psihică a celui indus în eroare sau chiar de vârsta acestuia. Cu alte cuvinte, fiecare caz în parte trebuie apreciat in concreto. Spre exemplu, sugestia și captația pot consta în izolarea victimei pentru a-i deforma viziunea asupra realității și limita contactul cu realitatea înconjurătoare sau invocarea abilă a unor adevăruri defăimătoare la adresa celor care în mod legal ar trebui gratificați.

CAPITOLUL V. DOLUL ÎN SISTEME DE DREPT COMPARAT

Secțiunea I. Dolul în sistemul de drept romano-germanic

1.Dolul în Codul civil elvețian

Reglementarea legală a dolului în Codul civil elvețian scoate în evidență caraterul intențional al acestui viciu de consimțământ, întrucât stipulează că suntem în prezența dolului atunci când unul dintre cocontractanți a fost indus în eroare cu intenție de catre cealaltă parte cocontractantă, chiar dacă eroarea nu a fost una majoră art. 28 alin. (1).

Astfel, la fel ca și în dreptul românesc, eroarea provocată nu trebuie să fie eroare viciu de consimțământ, ci să fie determinantă pentru exprimarea consimțământului victimei dolului.

În continuare, alin. (2) al aceluiași articol precizează ca dolul provenit de la un terț nu este viciu de consimțământ, în principiu. Dar, în cazul în care cealaltă parte a cunoscut sau putea să cunoască faptul inducerii în eroare a cocontractantului de către terț în momentul încheierii contractului, victima dolului poate invoca acest viciu de consimțământ. Cu alte cuvinte, poziția părți contractante include insitigarea și complicitatea la dolul terțului, dar nu limitează la acestea.

Ca și în cazul erori, termenul în care poate fi intentată acțiunea în anulare pentru dol este de un an de la descopeirea lui, iar actul anulabil poate fi confirmat tacit sau expres de către parțile contractante.

2. Dolul în Codul civil italian

Este reglementat în art. 1439-1440 și reflectă aceeași concepție asupra viciului de consimțământ regăsită în toate celelalte legislații europene. Prin urmare, art. 1439 definește dolul drept o cauză de anulare a actului juridic, atunci când escrocheriile utilizate de una dintre părți au fost în așa fel, încât, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi contractat. Suntem astfel în prezența unei induceri în eroare care determină încheierea actului juridic. În lipsa inducerii în eroare, actul nu ar fi fost încheiat sau ar fi fost încheiat, dar în alte condiții. De asemenea, dolul poate proveni și de la un terț, în condițiile în care cealaltă parte are cunoștință de aceasta și a obținut avantaje de pe urma inducerii în eroarea a terțului.

Raportat la art. 1440, dolul se împarte în dol determinat și dol incident. Dolul determinat este cel reglementat de articolul la care s-a făcut trimitere mai sus, respectiv cel fără intervenția căruia actul nu s-ar fi încheiat și care conduce la anularea actului, pe când dolul incident reprezintă acea inducere în eroare care nu a determinat consimțământul, dar a determinat încheierea actului în alte condiții decât cele intenționate și urmărite de victima dolului.

Dolul incident nu este susceptibil de a atrage anularea actului, însă contractantul de rea-credință va răspunde pentru prejudiciile suferite de partea de bună-credință. Se relevă, astfel, și în dreptul civil italian, ambivalența dolului, acela de fapt ilicit, delict civil și viciu de consimțământ, ceea ce justifică posibilitatea victimei dolului de a se limita la cererea de acoperire a daunelor create, fără a solicita și anularea actului juridic respectiv.

3. Dolul în Codul civil spaniol

Prevederea legală a dolului în Codul civil spaniol este similară celei din legislația română. Astfel, în dreptul civil spaniol, dolul poate fi reținut atunci când, prin cuvinte sau mașinațiuni insidioase din partea unei părți contractante, cealaltă parte este determinată să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat art. 1269. Pe de o parte, se relevă elementul exterior obiectiv al dolului și anume mijloacele de inducere în eroare, iar pe de altă parte, caracterul determinat al acestui viciu de consimțământ. Mai mult chiar, caracterul determinat este subliniat și de articolul următor, atunci când precizează ca dolul, pentru a putea conduce la anularea actului juridic trebuie să fie grav și să nu fie utilizat de cele două părți contractante. Astfel este introdusă o noua condiție de admisibilitate a dolului, și anume, ca acesta sa nu fie comun. În opoziție cu acesta, ultimul alineat al art. 1270 stipulează că dolul incidental obligă partea care la utilizat doar la plata pagubelor și prejudiciilor cauzate celelialte părți contractante, deci nu poate atrage anularea actului juridic respectiv.

4. Dolul înCodul civil al Republicii Moldova

Conține o reglementare a dolului similară cu cea română. În art. 228 alin. (1) se precizează că actul juridic poate fi declarat nul de instanța de judecată dacă încheierea lui a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia dintre părțile cocontractante, chiar și în cazul în care este avantajată victima dolului.

De asemenea este stipulat expres dolul comis de un terț, caz în care actul juridic poate fi anulat „numai dacă se demostrează că cealaltă parte a știut sau trebuia să știe despre dol”, consacrând în acest mod complicitatea la inducerea în eroare. Mai mult chiar, dolul prin reticiență este reglementat de acest cod prin conexiune directă cu principiul bunei-credințe care trebuie să caracterizeze relațiile contractuale „dacă una dintre părți trece sub tăcere în anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credințe se putea aștepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări”.

Sectiunea a-II -a.Dolul în common law

Trebuie precizat că dreptul englez definește acest viciu de consimțământ prin delimitarea de violență și nu de eroare, ca dreptul civil român. Dolul reprezintă viciu de consimțământ care rezidă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene de către cealaltă parte contractantă sau de o persoană intermediară, în scopul încheierii actului juridic pe care altfel persoana nu l-ar fi încheiat. După cum se observă, dolul este tot o eroare, însă nu una spontană, ci una provocată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se poate constitui și într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Asemănător, echitatea prezentă în dreptul englez vede dolul ca o formă a captației voinței persoanei care încheie un contract sub o presiune sau influență injustă, care nu îmbracă forma violenței, deoarece nu implică nici un element de presiune asupra persoanei. Prin urmare, persoana care a fost determinată să încheie actul juridic prin dol provenit de la o altă persoană este îndreptățită să ceară anularea contractului, efectul dolului fiind nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

Dacă Codul civil român stipulează expres că dolul nu se prezumă, dreptul englez clasifică dolul în dol actual și dol prezumat.

În cazul dolului actual, este necesar ca reclamantul să dovedească faptul că o altă persoană a exercitat o influență care a determinat încheierea actului juridic contestat.

În cazul dolului prezumat, reclamantul trebuie să dovedească, în primă instanță, existența unei relații bazate pe încredere și confidențialitate între el și cealaltă parte, de o asemenea natură încât să se poată presupune că aceasta din urmă a folosit relația pentru a-l determina pe reclamant să încheie tranzacția contestată. De asemenea, în cazul dolului prezumat, spre deosebire de dolul actual, contractul încheiat prin dol trebuie să fi provocat părții lezate un dezavantaj materializat într-un prejudiciu.

În concluzie, în common law, dolul se prezumă dacă suntem concomitent în prezența a două condiții: existența unei relații de încredere între pârât și reclamant și dezavantajul suferit de ultimul prin încheierea contractului. De remarcat este faptul că, pe de o parte, relația dintre cele două părți este una preexistentă încheieri contractului și, pe de altă parte, cele două elemente trebuie să se refere la o situație particulară, trebuie apreciate în concret față de contractul a cărui anulare se cere pentru existența dolului. În aceste condiții, sarcina probei se inversează și cade asupra celui care a indus în eroare, acesta fiind cel care trebuie să demonstreze împrejurarea că reclamantul a încheiat contractul liber sau să demonstreze, de exemplu, că reclamantul a fost sfătuit de o terță persoană.

În ceea ce privește cele două elemente ale dolului prezumat se impun urmatoarele precizări. În privința unor relații de confidențialitate, „legea” prezuma exercitarea dolului, aceste relații sunt cele dintre părinți și copii, dintre avocat și client, dintre medic și pacient, sfătuitor religios și discipol. Însă nu există prezumția de dol în relațiile dintre soț și soție și între relațiile dintre angajat și angajator. În cazul relațiilor de confidențialitate, altele decât cele în care dolul se prezumă, este necesară dovedirea existenței acestei legături, pentru a fi indicată prezumția legală de dol. În absența probelor care să dovedească dolul, relclamantul va putea refuza executarea actului doar dovedind ca și-a încredințat încrederea celeilalte părți, fară să dovedească și ca acesta din urmă l-a indus în eroare sau a abuzat de încrederea și relația de confidențialitate acordată, în raport cu actul juridic contestat.

Sancțiunea în cazul dolului este anularea totală sau parțială a actului juridic respectiv. Poate fi anulat actul juridic, chiar dacă nu mai este posibilă repunerea în situația anterioara a părților.

CAPITOLUL VI. JURISPRUDENTA

Tribunalul Constanța

Nulitate contract de vânzare-cumpărare pentru error in substantiam. Distincția dintre acțiunea în nulitate și acțiunea în rezoluțiunea vânzării-cumpărării pt. vicii ascunse. Caracterul viciului asupra fundației și sancțiunea aplicabilă contractului

Publicat în portal.just.ro din 12.09.2013.

SURSA: portal.just.ro

„Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 28.12.2009 sub nr.41471/212/2009, reclamantul L.C. in contradictoriu cu pârâții R.A., R.C. si OTP BANK ROMANIA SA a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1089/7.04.2008 si drept consecința constatarea nulității contractului de credit nr.C2202/1200/7375/7.04.2008 si respectiv a contractului de ipoteca autentificat sub nr.1090/7.04.2008 cu repunerea părților in situația anterioara, iar în subsidiar rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1089/7.04.2008 pentru vicii ascunse care fac imposibila utilizarea imobilului potrivit destinației sale, obligarea pârâților R. la restituirea prețului plătit de către reclamant pentru imobil si la plata daunelor interese constând in cheltuielile făcute cu ocazia încheierii actului de vânzare-cumpărare, dobânzile, comisioanele si toate sumele de bani solicitate de banca conform contractului de credit încheiat in scopul dobândirii imobilului, cu cheltuieli de judecata.

In motivarea cererii, s-a arătat ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1089/7.04.2008 la BNP Joita Botezatu a dobândit imobilul din Valu lui Traian, str. București nr.19, lot 1/1/2 compus din teren in suprafață de 300 mp si construcție in suprafață de 85 mp. In vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare a fost nevoit sa facă un credit pentru suma de 147600 franci elvețieni. A învederat reclamantul instanței că, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare era convins ca a cumpărat o casă nouă, construită conform standardelor legale, având in vedere documentele prezentate de vânzător si verificările făcute de banca. După o perioada de timp, a constatat ca imobilul a început sa prezinte fisuri atât in pardoseala interioara cât și pe linia de delimitare dintre corpul casei si bordurii de ciment ce o înconjoară si respectiv scara de acces. Săpând la baza casei, a constatat ca nu exista fundație.

A apreciat reclamantul ca actul in baza căruia a dobândit imobilul este nul, având in vedere ca nu si-a dat nici o clipa consimțământul sa dobândească un imobil fără fundație.

Referitor la taxa de timbru reclamantul a formulat cerere de ajutor public judiciar întrucât venitul pe membru de familie este sub 500 lei .

In susținerea cererii a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâților R., martori si proba cu expertiza imobiliara.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.953 si urm, art.1352-1356 Cod civil.

Au fost atașate cererii înscrisuri.

La data de 26.02.2010 parata O. BANK ROMANIA SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii, cu consecința anularii acesteia.

Pe fondul cauzei, parata a arătat ca textele legale invocate de reclamant nu sunt aplicabile in speță si in cauza e vorba doar de o încercare a debitorului de a se sustrage executării silite începute împotriva sa.

Solicita parata ca in cazul in care se va admite acțiunea in rezoluțiunea contractului, sa se dispună si repunerea părților in situația anterioara, iar reclamantul sa fie obligat la restituirea creditului primit de la parata.

In drept , s-au invocat art.114-116 Cpc.

Parații R.A. si R.C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondata, cu cheltuieli de judecata.

In apărare, pârâții au arătat ca, astfel cum prevede proiectul, fundația exista si a fost respectat în deaproape proiectul.

La termenul din 16.08.2010 instanța a invocat din oficiu exceptia necompetentei materiale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 18820/16.08.2010, cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Constanța, în raport de valoarea reunită a celor două capete de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1147/01 martie 2011 Tribunalul Constanța a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța, prin sentința civilă nr. 9/C/10 iunie 2011, conflictul negativ de competență fiind tranșat, prin stabilirea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului Constanța.

În ședința publică din data de 17 noiembrie 2011 (fila 19) reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra substanței, în temeiul dispozițiilor art. 954 din Codul civil, în ipoteza în care instanța apreciază că nu se regăsește în ipoteza textului de lege indicat, s-a solicitat constatarea nulității contractului pentru dol, în temeiul dispozițiilor art. 953 din Codul civil, iar în subsidiar, rezoluțiunea contractului.

În aceeași ședință publică, instanța a luat act de poziția procesuală exprimată de pârâta O. Bank SA, potrivit cu care nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere reconvențională.

În ședința publică din data de 15.12.2011 (fila 22) reclamantul a formulat cerere de renunțare la capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului de credit și de ipotecă încheiat cu OPT BANK SA, în temeiul dispozițiilor art. 246 alin.1 c.pr.civ. instanța urmând a luat act de poziția procesuală exprimată de reclamant.

Prin întâmpinare (filele 24 și urm.) pârâții R.A. și C. au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Arată pârâții că ceea ce reclamantul ascunde instanței este modalitatea în care a obținut creditul necesar achiziționării imobilului, în condițiile în care nu a deținut niciodată veniturile prezentate băncii, iar în prezent nu mai poate achita ratele stabilite, astfel încât prezenta acțiune este o modalitate de a se sustrage de la urmărirea băncii creditoare.

Pe fondul cauzei, susțin pârâții că edificarea construcției s-a făcut în acord cu proiectul de execuție, că imobilul deține fundație realizată din beton ciclopian în lățime de 40-45 cm., la o adâncime de 0,85-0,90 m. față de cota terenului natural.

În susținerea apărărilor s-au depus înscrisuri și anume: dispoziția de șantier din data de 20 octombrie 2007 (fila 31), procesul-verbal de recepție finală (fila 32), autorizația de construire (fila 33), precum și documentația care a stat la baza emiterii autorizației de construire.

În suplimentarea probatoriilor s-a dispus efectuarea unei expertize de rezistență în construcții, de către un expert autorizat MLPAT, s-a administrat proba testimonială (filele 72 și urm.) și cea cu interogatoriul părților (filele 66 și urm.).

Analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la obiectul precizat al cererii de chemare în judecată, reținem următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1089/07.04.2008 al BNPA Joița Botezatu, reclamantul a dobândit de la pârâți, imobilul în litigiu, compus din construcție, în suprafață utilă de 85 mp. și teren, în suprafață de 300 mp.

Conform documentelor atașate la dosarul cauzei, construcția a fost edificată de pârâții R. în baza autorizației de construire nr. 308/24.09.2007 eliberată de Primăria Comunei Valu lui Traian și recepționată în baza procesului-verbal de recepție nr. 17581/28.11.2007.

Motivele de nulitate invocate de reclamant au vizat error in substantiam (art. 954 din Codul civil) sau dolul (art. 953), de vreme ce, susține acesta nu i s-a adus la cunoștință/i s-a ascuns cu intenție că imobilul nu are fundație, într-o atare ipoteză achiziționarea imobilului fiind exclusă.

În subsidiar, angajarea răspunderii pârâților se impune a fi angrenată, potrivit opiniei reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 1352 din Codul civil (deși temeiul de drept nu este expres indicat, aplicarea acestuia rezultă din motivele de fapt ale acțiunii) care atrage rezoluțiunea contractului pentru vicii ascunse.

O primă observație vizează împrejurarea că, în această din urmă ipoteză, reclamantul nu dorește salvarea actului, cu o reducere proporțională de preț (acțiune estimatorie), ci desființarea în întregime, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, poziție procesuală pe care a reafirmat-o și cu ocazia concluziilor orale adresate instanței, în ședința publică din data de 05.09.2013.

Potrivit art. 954 C.civ., ignorarea sau greșita cunoaștere a realității constituie viciu de consimțământ în 2 ipostaze: când cade asupra substanței obiectului prestației și când se referă la persoana cu care se încheie actul.

Prin "substanță" se înțelege orice calitate esențială a obiectului convenției pe care părțile au avut-o în vedere, în principal, în momentul contractării, și în a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ele nu ar fi contractat.

Este adevărat că situația afectării lucrului vândut de un viciu în sensul art.1352 C.civ. prezintă asemănare cu viciul de consimțământ al erorii (sau dolului) asupra substanței obiectului contractului (art. 954 alin.1 C.civ.), ambele situații fiind generate de cunoașterea inexactă a realității, iar sancțiunea prevăzută având ca scop să ocrotească victima erorii. Între aceste două situații există însă deosebiri esențiale: 1) în cazul erorii asupra substanței obiectului (error in substantiam) din cauza acestui viciu de consimțământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanța sa, lucrul voit, și poate cere anularea contractului; 2) în schimb, în cazul viciilor vizate de art. 1352 C.civ, cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuințării după destinație sau din cauza viciilor se micșorează valoarea de întrebuințare, deci eroarea se referă la calitatea lucrului și cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acțiune în garanție contra vânzătorului.

De exemplu, dacă se vinde o casă despre care vânzătorul afirmă că este construită din cărămidă, iar în realitate este din material lemnos, se poate cere anularea. În schimb, dacă casa este făcută din cărămidă, dar este afectată de vicii, va intra în funcțiune obligația pentru vicii.

Este real că atunci când lucrul vândut este afectat de un viciu în sensul art.1352 din Codul civil, situația prezintă asemănare cu viciul de consimțământ al erorii asupra substanței obiectului contractului (art.954 alin.1 din același cod) și că între cele două situații există și o deosebire netă – întrucât eroarea asupra substanței deschide calea acțiunii în anulare, care poate fi exercitată chiar de vânzător când privește substanța prestației proprii, în timp ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opțiunea între acțiunea în rezoluțiunea contractului și cea în micșorarea prețului, iar reclamantul din cauză nu a contestat substanța imobilului care a făcut obiectul vânzării, respectiv edificarea construcției dintr-un alt material decât cel despre care a avut cunoștință la data achiziționării, ci lipsa structurii de rezistență din cadru de beton armat, deci afectarea sa de vicii, ori această greșită cunoaștere a realității nu constituie un viciu de consimțământ care să constituie temei al acțiunii în anularea convenției de înstrăinare.

Pe cale de consecință, Tribunalul apreciază că nu se regăsește în nici unul dintre cazurile de nulitate ale actului de vânzare-cumpărare, acest capăt de cerere urmând a fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește pretenția reclamantului în referire la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut dacă din cauza lor nu poate fi întrebuințat potrivit destinației sale sau întrebuințarea lui este atât de micșorată încât se presupune că dobânditorul nu l-ar fi achiziționat sau nu ar fi convenit vânzarea la prețul stabilit dacă ar fi cunoscut viciile. Pe de altă parte, art.1353 din Codul civil prevede că vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente, despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă.

Din interpretarea acestor norme legale rezultă condițiile ce se cer a fi întrunite pentru ca viciile bunului vândut să poată angaja răspunderea vânzătorului, respectiv să fi existat în momentul încheierii contractului, să fie grav și să fie ascuns, adică să nu poată fi constatat la prima vedere sau printr-o verificare normală, dar atentă.

În practica judecătorească posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoștință de viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent și diligent, astfel că lipsa de informare, de experiență, ca și nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate ascunse. Mai mult, s-a apreciat că atunci când este vorba de un lucru pentru a cărui verificare este necesară o anumită pregătire cumpărătorul poate apela la o persoană calificată, iar dacă nu o face, el este în culpă pentru că dacă s-ar aprecia că sunt vicii ascunse și cele care au scăpat cumpărătorului la orice verificare a sa, s-ar ajunge la desființarea cu ușurință a vânzării și, deci, la nerespectarea clauzelor asumate prin contract.

În privința fundației imobilului, pentru că existența și caracteristicile acestui element constructiv nu au putut fi verificate de reclamantul-cumpărător cu mijloace obișnuite, iar starea ei tehnică nu i-a fost comunicată de vânzători care, potrivit răspunsurilor la interogatoriu (fila 70) și – confirmate de declarația martorei – au efectuat fundația cu respectarea dispoziției de șantier, emisă de proiectant, deci nu au ascuns cu rea credință acest neajuns al clădirii.

Pe de altă parte instanța reține că pentru edificarea imobilului, pârâții au deținut autorizație de construire, că pentru recepționarea imobilului s-a constatat realizarea construcției conform planurilor din documentația tehnică autorizată (fila 16 din dosarul Judecătoriei), iar potrivit opiniei expertului desemnat (care a autorizat lucrarea), precum și declarației martorei (fila 72 dosarul Tribunalului) betonul ciclopian din care este edificată fundația este recomandat pentru solul argilos, pe care este edificată și construcția din prezenta cauză, precum și că executarea fundației din beton reprezintă o măsură suplimentară de siguranță a imobilului, dar fără a pune în pericol rezistența acesteia, astfel încât apreciem că nu se poate reține reaua-credință a pârâților.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 1354 din Codul civil, răspunderea nu este condiționată de cunoașterea viciului de către vânzător. Buna sau reaua-credință a acestuia/acestora are însă înrâurire asupra stabilirii întinderii răspunderii vânzătorului (art. 1356-1357 C.civ.).

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de exp. ing. Mahonea R. Victor (filele 142 și urm.) fundația s-a realizat din beton ciclopian, cu o singură centură de beton la partea superioară, clădirea are fundație, dar neconformă cu amplasamentul, în raport de calitatea terenului de a fi sensibil la netezire, impunându-se efectuarea unei armături, cu centură de beton armat la partea inferioară și superioară; există o soluție de consolidare ale cărei costuri se ridică la suma de 52.768 lei, în care se includ și reparațiile la reparațiile pereților.

În cuprinsul răspunsului la obiecțiuni, expertul arată că soluția constructivă propusă reprezintă o soluție de a aduce clădirea la exigențele legale în materie.

Constatarea existenței viciului nu conduce, însă, în mod automat la satisfacerea pretenției dedusă judecății de reclamant, deși acesta are dreptul de opțiune între acțiunea estimatorie și cea redhibitorie.

Pentru ca viciul constatat să atragă rezoluțiunea contractului, acesta trebuie să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuințării la care este destinat după natura sa ori potrivit convenției sau să se micșoreze într-atât valoarea de întrebuințare, încât cumpărătorul, în deplină cunoștință de cauză, nu ar fi cumpărat.

Sub acest aspect, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de exp. ing. Mahonea R. Victor (filele 142 și urm.) posibilitatea clădirii de a-și pierde stabilitatea la un seism puternic este foarte puțin probabilă. Opinia expertului se coroborează cu declarațiile martorei Emin Feridan, potrivit cu care față de modul în care este edificată în prezent construcția, casa poate sta în picioare și 30 de ani; că este posibilă acoperirea deficienței legate de lipsa betonului armat în fundația superioară și că este posibilă exploatarea casei fără nici un risc, pe durata lucrărilor de remediere ale neajunsurilor constatate; că executarea neuniformă a fundației nu afectează rezistența construcției.

Pe cale de consecință, nu este întrunită una dintre condițiile enunțate de art. 1352 C.civ. aceea ca viciul să fie de o asemenea gravitate, încât să atragă rezoluțiunea contractului.

Tribunalul a apreciat că repararea prejudiciului suferit de reclamant se poate face prin angajarea răspunderii pârâților în limita contravalorii lucrărilor de refacere a fundației, independent de valoarea ridicată a acestora, deoarece viciul de care aceasta este afectată a avut caracter ascuns și exista la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar determinarea concretă a lucrărilor de remediere a acestei deficiențe s-a realizat prin probatoriile administrate.

În raport însă de principiul disponibilității reclamantului și față de împrejurarea că acesta a insistat în rezoluțiunea contractului, cu excluderea remedierii viciilor ( de altfel, o asemenea soluție nu ar contraveni intereselor cumpărătorului), instanța constată că nu a fost învestită cu o cerere în obligarea pârâților la plata sumelor pentru acoperirea prejudiciului. Sub acest aspect, pronunțarea unei soluții echitabile de către instanța de judecată, se subordonează opțiunii reclamantului de a-și alege calea procesuală, iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin.5 C.pr.civ. în toate cazurile instanța se pronunță doar asupra obiectului cererii cu care a fost învestită.

Nu în ultimul rând, Tribunalul a observat că banca OTP BANK SA, în calitate de creditor ipotecar, a comunicat instanței (fila 35 dosarul Judecătoriei) că, față de neachitarea ratelor la contractul de ipotecă încheiat, reclamantul-debitor este în prezent executat silit, iar prezenta acțiune ar putea avea ca finalitate sustragerea reclamantului de la plata datoriei sale.

În considerarea argumentelor de fapt și de drept expuse, acțiunea, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca nefondată”.

COMENTARIU

Suntem de accord cu solutia pronuntata de Instanta intrucat motivele de nulitate invocate de reclamant au vizat error in substantiam (art. 954 din Codul civil) sau dolul (art. 953), de vreme ce, susține acesta nu i s-a adus la cunoștință, i s-a ascuns cu intenție că imobilul nu are fundație, într-o atare ipoteză achiziționarea imobilului fiind exclusă.Potrivit art. 954 C.civ., ignorarea sau greșita cunoaștere a realității constituie viciu de consimțământ în 2 ipostaze: când cade asupra substanței obiectului prestației și când se referă la persoana cu care se încheie actul.

Prin "substanță" se înțelege orice calitate esențială a obiectului convenției pe care părțile au avut-o în vedere, în principal, în momentul contractării, și în a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ele nu ar fi contractat. Apreciem că nu ne regăsim în nici unul dintre cazurile de nulitate ale actului de vânzare-cumpărare.

Curtea de Apel Craiova

Dolul – viciu de consimțământ. Invocare de către terț. Caracterul nulității

Publicat în portal.just.ro din 03.07.2008.

SURSA: portal.just.ro

„Ca sancțiune civilă care lipsește de efecte actul juridic încheiat prin încălcarea unei dispoziții legale imperative, edictată în vederea ocrotirii unui interes general, nulitatea absolută intervine în următoarele situații: când actul este lipsit cu desăvârșire de un element esențial structural ( voința, obiectul, cauza); dacă emană de la o persoană lipsită de capacitatea de folosință sau încalcă o prohibiție legală de a contracta instituită pentru rațiuni sau interese generale; când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile legale imperative fondate pe interesul general; dacă actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lui.

Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanți la data de 18.06.2007, aceștia nu au invocat niciunul din motivele de nulitate absolută enumerate, susținând că actul contestat s-a încheiat prin viclenie (dol).

Dolul – viciu de consimțământ, constând în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să încheie un act juridic, constituie o cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu poate fi invocată decât de părțile între care a intervenit actul, nu și de terți, calitate pe care reclamanții o au în raport de contractul de vânzare cumpărare nr.888/2007.

La data de 30.03.2007, reclamanții B.C. și C.C. au chemat în judecată pe pârâții R.A.A.D.P.F.L. Craiova, Sectorul Servicii Publice de pe lângă Prefectura Dolj si P.G., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligați aceștia să le vândă suprafața locativă de 6 m.p. pe care se află o dependință, precum și terenul aferent, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, au mai solicitat ca pârâtul P.G. să fie obligat să le lase în liniștită posesie această suprafață până la soluționarea cererii.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii a câte unui apartament cu două camere și dependințe, dobândite prin cumpărare de la pârâte în temeiul Legii112/1995.

O dată cu cumpărarea locuinței s-a atribuit și teren aferent construcțiilor pe durata existentei acestora, însă a mai rămas o suprafață de 6 m.p. cu destinația de anexă-debara, situată la subsolul clădirii.

Această anexă se află sub apartamentele cumpărate de reclamanți, aceștia considerând că ei sunt mai îndreptățiți să o cumpere.

La data de 18.06.2007, reclamanții au depus la dosar o modificare a acțiunii, prin care au înțeles să cheme în judecată și pe pârâta Popa Angela, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare nr. 888 din data de 13.03.2007, considerând că este lovit de nulitate absolută, iar, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta R.A.A.D.P.F.L. să încheie contract de vânzare cumpărare cu reclamanții, aceștia fiind și proprietarii imobilului în care se află anexele cumpărate de pârâții Popa.

Reclamanții au precizat că, în subsidiar, înțeleg să-și mențină solicitarea din acțiunea introductivă, respectiv aceea având ca obiect "obligația de a face".

In fapt, au arătat că pârâții erau proprietarii unui imobil complet separat de cel al reclamanților, atât ca unitate locativă cât și individualizată pe teren prin separare cu gard, încă din anul 1974.

Au mai arătat că acel contract nr. 888/2007 este încheiat prin viclenie, fiind lovit de nulitate.

Prin sentința civilă nr.13882 din 24.10.2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, a fost admisă excepția invocată de RAADPFL Craiova și respinsă acțiunea formulată de reclamanți ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă acțiunea modificată la 18.06.2007 și formulată împotriva pârâților P.G., P.A. și Consiliul Județean Dolj – Direcția Județeană de Pază și Servicii și obligați reclamanții în solidar către pârâții Popa, la plata sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a RAADPFL Craiova, s-a reținut că este întemeiată, astfel că, în raport de obiectul acțiunii (constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare și obligație de a face), între această pârâtă și cel obligat în raportul juridic dedus judecății nu există identitate, pe de o parte datorită faptului că nu este parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare contestat, iar pe de altă parte această persoană nu poate vinde încăperile în litigiu, neavând un drept de dispoziție juridică, ci doar un drept de administrare, potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Pe fond, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 888/13.03.2007, Consiliul Județean Dolj – Direcția Județeană de Pază și Servicii a vândut soților P.G. și P.A. anexele locuinței situate în Craiova, str. Onești, nr. 11, respectiv o cămară în suprafață de 7,60 mp și un WC în suprafață de 6,80 mp, atribuindu-se cumpărătorilor în folosință, pe durata existenței construcției, terenul aferent în suprafață de 7,20 mp, respectiv cota indiviză de 10 % din teren.

În speța dedusă judecății, instanța nu a putut reține nici o cauză de nulitate absolută care să afecteze actul juridic contestat, iar reclamanții nu pot invoca viciul de consimțământ prev. de art. 960 Cod civil (dolul), întrucât acesta privește doar părțile contractante, fiind vorba deci de o cauză de nulitate relativă a contractului.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamanții B.C și C. C, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței civile, în sensul de a se admite cererea precizată, respectiv anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.888 din 13.03.2007, făcând aplicarea disp. art.6 din Legea 213/1998.

În motivarea apelului, se arată că reclamantul B.C este proprietar al unui apartament și dependințe, cumpărat în condițiile Legii 112/1995.

De asemenea, C.C, are o unitate locativă de sine stătătoare, dar nu beneficiază de folosința unei încăperi cu destinația WC și cămară. Încăperea cu destinația WC a fost vândut pârâților, iar familia B. nu este obligată să-i permită tulburarea proprietății sale și folosirea în comun a acestuia.

Apelanții consideră că instanța de fond nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art.6 din Legea 213/1998, în sensul de a constata că actul de înstrăinare este anulabil, pe motiv că este condiționat de dovedirea bunei credințe a dobânditorului la momentul înstrăinării.

Arată că, de la data cumpărării locuinței (1975) nu a mai folosit cele două dependințe din imobil , întrucât nu erau necesare și că din acel an până în anul 1999 când au încheiat un nou contract, nu au mai avut contract de închiriere.

Apelanții consideră că trebuia să se constate că acest act de închiriere este întocmit cu încălcarea legii, deoarece ei erau deja proprietari, prin cumpărarea locuinței de la stat și înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanțele judecătorești a valabilității titlului , duc la anularea actului de înstrăinare întocmit în anul 2007.

Prin decizia civilă nr.143 din 20 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.7697/215/2007, s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți B.C și C.C, ambii cu domiciliul în Craiova, str. CD Fortunescu, nr. 11, împotriva sentinței civile nr. 13882 din 24/10/2007 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 7697/215/2007, în contradictoriu cu intimații pârâți RAADPFL CRAIOVA, CONSILIUL JUDEȚEAN DOLJ – DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ SI SERVICII DOLJ, P.G, P.A, ultimii doi cu domiciliul în Craiova, str. CD Fortunescu, nr. 11.

S-a respins cererea intimaților-pârâți P.G și P.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a reținut că încheierea contractului de vânzare cumpărare nr.888/13.03.2007, prin care pârâtul a dobândit proprietatea asupra anexelor (cămară în suprafață de 7,60 mp și WC în suprafață de 6,80 mp) locuinței din Craiova str.C.D.Fortunescu nr.11, s-a făcut cu respectarea cerințelor din Legea nr.112/1995 și ca atare actul nu este lovit de nulitate absolută.

Împrejurarea că dependințele sunt situate sub imobilul reclamanților, sau că nu sunt folosite în prezent de pârâți, este lipsită de relevanță, întrucât legea condiționează vânzarea numai de existența contractului de închiriere valabil, nu de amplasamentul încăperilor locuinței.

Pe de altă parte, reclamanții nu au dovedit că dețin dependințele în baza unui contract de locațiune, sau cu titlu de proprietari, pentru a se prevala de dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998.

În baza art.299 Cod pr.civilă împotriva deciziei reclamanții au declarat recurs, susținând că ambele instanțe au respins neîntemeiat cererea de probatorii, deși cel puțin proba cu expertiza tehnico-judiciară pentru identificarea amplasamentului și a suprafețelor celor două anexe se impunea, în vederea corectei soluționări a litigiului.

Au arătat că, prin actele ce vor fi depuse în recurs, dovedesc proprietatea asupra anexelor în litigiu.

Analizând criticile invocate se constată nefondat recursul, pentru considerentele ce urmează:

Între condițiile de admisibilitate a probelor, este și aceea ca proba să fie concludentă, ceea ce înseamnă că prin administrarea ei va duce la dezlegarea cauzei.

Dispozițiile art.167 Cod pr.civilă lasă la aprecierea instanței admiterea sau respingerea probelor, prevăzând că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.

Apreciind asupra cererii de probatorii formulată în cauză de reclamanți, atât instanța de fond cât și cea de apel, au considerat în baza atributului conferit de lege, că dovada cu martori și respectiv expertiză tehnică nu sunt utile în dezlegarea pricinii, dispunând motivat respingerea probelor, prin încheiere.

Măsura dispusă cu privire la dovezile solicitate este justificată față de situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, și care face inutilă completarea probatoriilor.

În baza titlului de proprietate nr.231/30 mai 1975, depus la fila 20 în dosarul de fond, pârâții au dobândit în proprietate locuința din Craiova, str.Onești nr.11, compusă din 2 camere, bucătărie, vestibul și hol.

Ca urmare a faptului că această unitate locativă nu era dotată cu dependințele necesare, așa cum rezultă și din susținerile pârâților P. și RAADPFL Craiova, menționate în întâmpinările de la filele 16 și respectiv 50, în baza fișei de calcul nr.22357/1.02.1975 (fila 56) și ulterior a contractului de închiriere nr.1491/16.08.1999, li s-au atribuit cele două camere – WC în suprafață de 6,80 mp și cămară în suprafață de 7,60 mp. – amplasate în subsolul clădirii în care sunt locuințele vândute ulterior reclamanților, prin contractele nr.792/22.03.2006 și 2825/25.04.2006.

În baza calității de chiriași pentru aceste spații, pârâților li s-au vândut, conform art.9 din Legea nr.112/1995, cele două dependințe, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.888/13.03.2007, a cărui nulitate absolută au invocat-o reclamanții.

Ca sancțiune civilă care lipsește de efecte actul juridic încheiat prin încălcarea unei dispoziții legale imperative, edictată în vederea ocrotirii unui interes general, nulitatea absolută intervine în următoarele situații: când actul este lipsit cu desăvârșire de un element esențial structural ( voința, obiectul, cauza); dacă emană de la o persoană lipsită de capacitatea de folosință sau încalcă o prohibiție legală de a contracta instituită pentru rațiuni sau interese generale; când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile legale imperative fondate pe interesul general; dacă actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lui.

Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanți la data de 18.06.2007, aceștia nu au invocat niciunul din motivele de nulitate absolută enumerate, susținând că actul contestat s-a încheiat prin viclenie (dol).

Dolul – viciu de consimțământ, constând în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să încheie un act juridic, constituie o cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu poate fi invocată decât de părțile între care a intervenit actul, nu și de terți, calitate pe care reclamanții o au în raport de contractul de vânzare cumpărare nr.888/2007.

Raportat la circumstanțele de fapt ale speței, rezultă că încheierea contractului ce face obiectul cererii s-a făcut cu respectarea condițiilor generale și speciale cerute de lege pentru validitatea lui și nu subzistă motive de nulitate absolută care să sancționeze actul juridic în litigiu.

Ca atare, reclamanții nu justifică solicitarea de a se dispune obligarea Consiliului Județean Dolj și RAADPFL Craiova de a le vinde dependințele care, la data când ei au devenit proprietarii imobilului în care sunt situate, făceau obiectul contractului de închiriere încheiat cu pârâții Popa.

Prin precizările orale făcute în recurs și consemnate în practicaua prezentei decizii, reclamanții au susținut că suprafața aferentă celor două dependințe este inclusă în spațiul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ei pentru locuințe, situație în care aceștia nu mai justifică un interes în promovarea cererii în obligație de a face.

Cu actele depuse nu s-a făcut dovada proprietății reclamanților asupra acestor spații și de altfel, într-o atare situație ( dacă se pretinde că în suprafața deținută de reclamanți se include și cea aferentă anexelor în litigiu), aceștia au la îndemână acțiunea în revendicare, cadru procesual în care instanța poate compara titlurile părților și acorda eficiență celui mai bine caracterizat.

Față de aceste considerente, recursul este nefondat și va fi respins conform art.312 alin.1 Cod pr.civilă”.

COMENTARIU

Suntem de accord cu cu solutia pronuntata de Instanta deoarece:

Ca sancțiune civilă care lipsește de efecte actul juridic încheiat prin încălcarea unei dispoziții legale imperative, edictată în vederea ocrotirii unui interes general, nulitatea absolută intervine în următoarele situații: când actul este lipsit cu desăvârșire de un element esențial structural ( voința, obiectul, cauza); dacă emană de la o persoană lipsită de capacitatea de folosință sau încalcă o prohibiție legală de a contracta instituită pentru rațiuni sau interese generale; când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile legale imperative fondate pe interesul general; dacă actul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lui.

Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanți la data de 18.06.2007, aceștia nu au invocat niciunul din motivele de nulitate absolută enumerate, susținând că actul contestat s-a încheiat prin viclenie (dol).

Dolul – viciu de consimțământ, constând în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să încheie un act juridic, constituie o cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu poate fi invocată decât de părțile între care a intervenit actul, nu și de terți, calitate pe care reclamanții o au în raport de contractul de vânzare cumpărare nr.888/2007.

Raportat la circumstanțele de fapt ale speței, rezultă că încheierea contractului ce face obiectul cererii s-a făcut cu respectarea condițiilor generale și speciale cerute de lege pentru validitatea lui și nu subzistă motive de nulitate absolută care să sancționeze actul juridic în litigiu.

BIBLIOGRAFIE

I.Tratate, cursuri, monografi

Ada Hurbean, Viciile de consimțământ, București, Editura Hamangiu, 2010

Aurelian Ionașcu, Drept Civil. Partea Generală, București, Editura Didactică și pedagogică, 1963;

Carmen Tamara Ungureanu, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, București, Editura Hamangiu, 2013;

Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, București, Editura Științifică, 1969;

Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contractele speciale, București, Editura C.H.Beck, 2008;

Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, București, Casa de editură și presă „ Șansa”, 1992;

Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, București, Casa de editură și presă „ Șansa”, 1993;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de Drept civil în reglementarea noului Cod civil, București, Editura Hamangiu, 2012;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil: curs selectiv, teste grilă, București, Editura Hamangiu, 2010;

Gabriel Boroi, Carla Anghelescu, Curs de Drept Civil. Partea Generală, București, Editura Hamangiu, 2012;

Iosif R. Urs, Carmen Ilie Todică, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2004;

Iosif R. Urs, Drept Civil Român. Teoria Generală, București, Editura Oscar Print, 2001;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil. Partea generală. Persoanele, București, Editura Oscar Print, 1997;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil, București, Editura Oscar Print, 1999;

Iosif R. Urs, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2002;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, București, Editura Oscar Print, 2000;

Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, București, Editura Universitară, 2002;

Noul Cod Civil. Comentarii doctrină și jurisprudență vol. II. Art.953-1649, p. 655;

Paul Mircea Cosmovici, Drept Civil, introducere în dreptul civil, București, Editura All, 1994;

Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligații, București, Editura Hamangiu, 2012;

Sache Neculescu și colaboratorii, Instituții de drept civil, București, Editura Universul Juridic, 2012;

Tudor Popescu, Drept Civil. Teoria actului juridic, București, Editura Athenaeum, 1991;

II. Studii și articole de specialitate

Dreptul nr. 8/2011, Ion Deleanu;

Dreptul nr. 7/2001, M. D. Bocșan;

P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel- Munck, Les Obligations, Defrenois;

III. Legislație și practică judiciară

C.A. Brașov, s. civ., dec. nr. 655/Ap/2004, în C.P.J.C. 2003-2004, p. 3;

C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 425/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 44;

C.A. Ploiești, s.civ., dec. nr. 1106/2006, în V. Terzea, op. cit., vol. II, 2009, p. 384;

C.A. Galați, Secția Civilă, Decizia nr. 1087/R din 10 octombrie 1995.

Codul Civil- Legea nr. 287/2009;

Trib. București, s.a. lV- a civ. , dec. nr. 1564/1996, în C.P.J.C 1993-1997, p. 45;

Trib. București, s. civ., dec. nr. 1419/1991, în F.Ciutacu, Drept civil roman, p. 59”;

www.portal.just.ro din 03.07.2008

www.portal.just.ro din 12.09.2013

www.legeaz.net

www. dreptmd.wordpress.com

www.unibuc.ro

www.consultantavocat.ro

www.studentladrept.blogspot.ro

www.raspunsurijuridice.ro

www.lege5.ro

www.termene.ro

www.jurisprudentacedo.com

www.avocatnet.ro

www.csm1909.ro

www.univath.ro

BIBLIOGRAFIE

I.Tratate, cursuri, monografi

Ada Hurbean, Viciile de consimțământ, București, Editura Hamangiu, 2010

Aurelian Ionașcu, Drept Civil. Partea Generală, București, Editura Didactică și pedagogică, 1963;

Carmen Tamara Ungureanu, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, București, Editura Hamangiu, 2013;

Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, București, Editura Științifică, 1969;

Dan Chirică, Tratat de drept civil. Contractele speciale, București, Editura C.H.Beck, 2008;

Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și Dreptului Românesc, București, Casa de editură și presă „ Șansa”, 1992;

Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, București, Casa de editură și presă „ Șansa”, 1993;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de Drept civil în reglementarea noului Cod civil, București, Editura Hamangiu, 2012;

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil: curs selectiv, teste grilă, București, Editura Hamangiu, 2010;

Gabriel Boroi, Carla Anghelescu, Curs de Drept Civil. Partea Generală, București, Editura Hamangiu, 2012;

Iosif R. Urs, Carmen Ilie Todică, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2004;

Iosif R. Urs, Drept Civil Român. Teoria Generală, București, Editura Oscar Print, 2001;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil. Partea generală. Persoanele, București, Editura Oscar Print, 1997;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil, București, Editura Oscar Print, 1999;

Iosif R. Urs, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, București, Editura Universității Titu Maiorescu, 2002;

Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept Civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a, București, Editura Oscar Print, 2000;

Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, București, Editura Universitară, 2002;

Noul Cod Civil. Comentarii doctrină și jurisprudență vol. II. Art.953-1649, p. 655;

Paul Mircea Cosmovici, Drept Civil, introducere în dreptul civil, București, Editura All, 1994;

Paul Vasilescu, Drept Civil. Obligații, București, Editura Hamangiu, 2012;

Sache Neculescu și colaboratorii, Instituții de drept civil, București, Editura Universul Juridic, 2012;

Tudor Popescu, Drept Civil. Teoria actului juridic, București, Editura Athenaeum, 1991;

II. Studii și articole de specialitate

Dreptul nr. 8/2011, Ion Deleanu;

Dreptul nr. 7/2001, M. D. Bocșan;

P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel- Munck, Les Obligations, Defrenois;

III. Legislație și practică judiciară

C.A. Brașov, s. civ., dec. nr. 655/Ap/2004, în C.P.J.C. 2003-2004, p. 3;

C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 425/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 44;

C.A. Ploiești, s.civ., dec. nr. 1106/2006, în V. Terzea, op. cit., vol. II, 2009, p. 384;

C.A. Galați, Secția Civilă, Decizia nr. 1087/R din 10 octombrie 1995.

Codul Civil- Legea nr. 287/2009;

Trib. București, s.a. lV- a civ. , dec. nr. 1564/1996, în C.P.J.C 1993-1997, p. 45;

Trib. București, s. civ., dec. nr. 1419/1991, în F.Ciutacu, Drept civil roman, p. 59”;

www.portal.just.ro din 03.07.2008

www.portal.just.ro din 12.09.2013

www.legeaz.net

www. dreptmd.wordpress.com

www.unibuc.ro

www.consultantavocat.ro

www.studentladrept.blogspot.ro

www.raspunsurijuridice.ro

www.lege5.ro

www.termene.ro

www.jurisprudentacedo.com

www.avocatnet.ro

www.csm1909.ro

www.univath.ro