Doctrina Privind Resocializarea Persoanelor Supuse Pedepsei cu Inchisoare

Cuprins:

Introducere

Articolul 1 din Constituție afirmă caracterul de stat de drept al României în care, printre altele, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor reprezintă „valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989”. Consider că respectul demnității umane în penitenciare este un aspect important care demonstrează superioritatea unei structuri sociale moderne, indiferent dacă persoana în cauză merită sau nu considerație.

Atâta timp cât în România nu se respectă întru totul standardele impuse la nivel european cu privire la condițiile de detenție și mai mult, condamnaților le sunt lezate drepturile lor fundamentale izvorâte din statutul de ființe umane, trebuie să ne așteptăm la un număr de disfuncțiuni și probleme sociale.

Cu toate acestea, observăm o practică a instanțelor judecătorești în a pronunța astfel de condamnări chiar și atunci când fapta săvârșită nu este de o gravitate mare, iar infractorul poate fi pedepsit și îndreptat în alt mod. Nu trebuie uitat faptul că orice condamnare penală rămâne umbra mai mult sau mai puțin vizibilă a fostului deținut, în pofida reabilitării sale ulterioare.

Prin urmare, această reacție de rutină a instanțelor judecătorești nu duce decât la o neutralizare temporară a pericolului social și nu de puține ori la o erodare a sentimentului de vinovăție a celor condamnați.

Penitenciarul, în prima fază, impune adaptarea și integrarea la un anumit model de viață, acționat de legi cu totul aparte. Stabilirea de relații interumane se face după alte considerente și în alte condiții aici, ierarhia valorică capătă o altă față, trecând prin succesive deformări față de modelul axiologic social normal, unanim acceptat. Sunt acumulate tensiuni adaptative inerente, iar de multe ori persoana condamnată nu va avea cunoștința culpabilității faptei făcute, în sens existențial.

Culpabilitatea disimulată, exterioară, este axul central al modificărilor caracteriale ce se produc în timpul detenției.

Noțiunea de libertate se golește de conținut, dispărând total sentimentul apartenenței la social, al dorinței de integrare activă. Societatea care blamează, este blamată la rândul ei prin negare. Iată deci cum se obțin conduite opuse scopului urmărit prin detenție.

Chiar dacă unele infracțiuni provoacă sentimente și atitudini de puternică respingere emoțională, administrația penitenciară și funcționarii care aplică regulile trebuie să aplice o imparțialitate binevoitoare pentru toate persoanele condamnate, care din momentul intrării în închisoare se îndreaptă spre termenul de liberare, când societatea îi va primi înapoi, considerând că pedeapsa executată a fost îndestulătoare pentru a nu exista resentimente sau răzbunări ulterioare.

Trebuie luat în considerație și faptul că persoanele care își execută pedeapsa în locurile de detenție, în virtutea circumstanțelor, ajung să-și întrețină reciproc, prin comunicare inevitabilă, necesitățile, interesele și deprinderile. De aici rezultă menținerea și intensificarea trăsăturilor negative potențial criminogene.

De asemenea, aici adesea are loc contaminarea mutuală a deținuților, datorită relațiilor interpersonale existente. Este frecventă propagarea și impunerea obiceiurilor, tradițiilor și ierarhiilor mediului criminal, fapt care derivă din acțiunile bine orientate ale persoanelor care doresc să obțină poziții privilegiate între deținuți.

Persoanele condamnate și care au conștiința faptelor săvârșite ajung de cele mai multe ori să sufere un adevărat proces de dezumanizare atunci când intră într-un contact pe termen lung cu alți deținuți, mai periculoși.

Izolarea celulară sau în camere comune în penitenciar afectează psihicul individului, împingându-l spre izolare morală. Se declanșează o stare de permanentă tensiune psihică cu dorința puternică de evadare. Supraaglomerarea și condițiile precare din unitățile de detenție afectează în mod direct starea psihică a deținutului, fiind adesea asimilate de către CEDO tratamentelor inumane și degradante.

Prezenta lucrare abordează problematica incluziunii sociale și a accesului pe piața muncii a foștilor deținuți.

Capitolul 1.

DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul cercetărilor actuale

Resocializarea condamnaților și foștilor, la nivel național și internațional, reprezintă un fenomen care a determinat, în ultimele decenii, orientarea cercetătorilor din mai multe domenii de studii (sociologie, psihologie, criminologie, medicină, pedagogie, etc.) în vederea explicării și predicției comportamentelor deviante și delincvente în scopul declarat (în repetate rânduri) de combatere a acesteia.

Deși o viziune integratoare a tuturor acestor dimensiuni este încă un deziderat, în demersul nostru, am urmărit printr-o abordare integrativă socio – psihologică, investigarea fenomenului delincvenței la nivel multidimensional: sociologic, criminologic, psihologic și statistic ținând cont în același timp de necesitatea suplimentării criteriilor explicativ-informaționale și predictive cu criteriul operaționalizării rezultatelor în vederea eficientizării aplicațiilor practice propuse. De asemenea surprinderea multidimensionalității acestui fenomen permite atât înțelegerea cât și predicția evoluției și dinamicii delincvenței.

Cu privire la problematica existentă în domeniu s-au evidențiat următoarele:

Neexistența unor mecanisme binedefinite de reintegrare și asistență la nivel de stat;

Neaplicarea prevederilor legale naționale din domeniul execuțional penal;

Reticența societății și atitudinea discriminatorie a membrilor acesteia cu privire la fosții deținuți.

Literatura criminologică consacrată problemelor integrării sociale postpenale a deținuților care au executat sancțiuni restrictive de libertate a fost influențată de semnificațiile sociologice negative ale conceptului de “stigmat” și ”stigmatizare”.

Stigmatizarea a reprezentat la origine un procedeu de identificare a unor criminali, aceștia fiind însemnați cu fierul înroșit. Prin urmare, ea a avut de la început sensul unui procedeu de selecție negativă și de constituire a unui reper pentru activitatea organelor judiciare. Când un atribut evident îl diferențiază de categoriile dezirabile (e rău, periculos, slab) individul este redus în mintea noastră de la o persoană întreagă și obișnuită la una discreditată, contaminată, căreia i se minimalizează importanța. Un asemenea atribut este un stigmat.

Perceperea pericolului provoacă teamă și aceasta duce la un răspuns defensiv exprimat prin îndepărtarea de persoana pe care o percep ca pe un potențial pericol. Această îndepărtare se poate manifesta în mai multe feluri: distanțare afectivă, lipsa empatiei, respingerea socială sau învinuire, blamare. Și cu cât te îndepărtezi mai mult de o persoană, cu atât se întărește stereotipul deoarece, în lipsa contactului cu indivizi particulari din grup, nu există surse de invalidare și corectare a stereotipului.

Deși există campanii de informare prin canalele mass-media, observăm că atitudinile negative față de anumite grupuri sociale continuă să existe în societate. Protestul împotriva discriminării și stigmatizării poate întări stigmatul în loc să-l diminueze.

Cercetările au arătat că atunci când ceri oamenilor să-și ignore sau să-și suprime gândurile și atitudinile negative față de un anumit grup pot apare reacții de rezistență și se poate întâmpla să obții efectul invers sau suprimarea stereotipurilor poate să nu influențeze într-o prea mare măsură comportamentul. Astfel s-a ajuns în punctul în care opinia publică consideră că reducerea riscului indivizilor de a deveni victime este tratarea infractorilor cu mai multă severitate. Dacă acționăm însă în continuare în această direcție, întreaga societate va avea de suferit atât datorită creșterii fenomenului infracțional, cât și prin restrângerea libertăților individuale.

Important este de înțeles că reacțiile de evitare, respingere, marginalizare sau excludere din partea indivizilor ce se consideră amenințați, precum și măsurile de supraveghere instituționalizată din partea unor instanțe specializate de control social restrâng căile de afirmare individuală. În condițiile unor asemenea presiuni, se produce o diminuare obiectivă a șanselor de integrare socială.

1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

Socializarea este definită ca fiind „procesul prin care individul, în interacțiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoștințe, valori, norme, atitudini și comportamente”. Toate formele de socializare (primară, secundară, continuă, adaptativă sau anticipativă) au rolul de a crește șansele individului de adaptare socială prin dezvoltarea de competențe și abilități de respectare sau chiar de asimilare a regulilor, normelor, valorilor grupului de apartenență sau a celui de referință.

Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare și remodelare a personalității individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate social. Ea presupune schimbări fundamentale în conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopuri pro- sociale.

Analiza nuanțată a relațiilor care se stabilesc între diferitele componente și funcții ale controlului social și procesului de socializare nu conduce și la inserarea unei legături cauzale directe între eșecurile sau deficiențele acestor procese și comportamentul deviant.Ea ne dezvăluie totuși unele caracteristici ale manifestărilor antisociale, ca efecte disfuncționale ale socializării, integrării și controlului social, precum și o trecere graduală de la inadaptare, neintegrare și marginalitate (ca forme ale devianței sociale fără caracter penal) la delincvență și infracționalitate (ca forme ale devianței sociale penale).

Fenomenul opus socializării este numit în literatura științifică desocializare. Acest fenomen presupune distrugerea și pierderea unor orientări importante și valoroase, deprinderi de comunicare, căpătate în procesul formării personalității, precum și alăturarea la o anumită subcultură locală sau „contracultură” ale cărei prevederilde bază sunt opuse valorilor general acceptate.

Săvârșirea unei infracțiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a desocializării, o contrapunere a intereselor societății. Unii cercetători se pronunță în această privință mai puțin categoric și apreciază comiterea infracțiunilor drept un rezultat și o manifestare a particularităților socializării individului.

În literatura științifică se expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată ca neacomodarea individului la mediul social deoarece conținutul social-psihologic al său constă în necorespunderea scopurilor și orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalității. Sub acest aspect desocializarea este percepută ca consecință a înstrăinării persoanei, care cuprinde multe părți ale vieții societății. O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării.

Ținând cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea unor autorii, care examinează resocializarea ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalității. Pe lângă aceasta, după părerea acestora din urmă, va fi corect să înțelegem resocializarea și ca o reluare sau repetare a acțiunii deoarece, doar prin contracarare, degradarea personalității nu poate fi stopată. În urma stopării degradării personalității, societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privința individului pasul următor – să încerce să îl întoarcă în rândul membrilor săi normali prin intermediul unor „acțiuni repetate” speciale, care au ca scop includerea individului în rândul membrilor socializați prin alinierea la valorile și normele societății date etc. Astfel, prin resocializare se înțelege totalitatea unor acțiuni de acest gen.

De asemenea, resocializarea trebuie să fie examinată și ca restabilirea individului în calitate de membru socializat al comunității. Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale științei care, într-o măsură sau alta, au tangențe cu executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuțional penal, criminologia, psihologia și pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenție tot mai sporită problemelor ce țin de resocializarea condamnaților. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman și însemnătatea prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri pentru includerea acestei instituții în câmpul legal. Totodată nu toți autorii sunt unanimi în determinarea noțiunii de resocializare. În literatura științifică pot fi întâlnite și alte opinii. Astfel, prin resocializarea condamnaților se mai înțelege procesul restabilirii relațiilor sociale pierdute sau slăbite în rezultatul executării pedepsei penale, a funcțiilor și statutului persoanei; aceasta este asimilarea de către condamnat a standardelor de conduită și a valorilor, conștientizarea necesității de a se supune normelor juridice și altor norme morale de conduită. Considerăm că o astfel de abordare caracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificat când, în ce mod, sub influența căror factori are loc restabilirea statutului social al personalității. De asemenea, considerăm a fi unilaterală noțiunea conform căreia resocializarea este definită ca un sistem de măsuri de influențare asupra condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să asigure comportamentul său legal. Printr-o astfel de abordare tot procesul complex se reduce doar la măsuri de influențare și nu este reflectată esența resocializării – restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline în cadrul societății. Ținând cont de cele menționate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală și specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societății față de membrii săi și, de regulă, corespund cu intențiile acestor membri. Resocializarea specială poate fi caracterizată ca un proces cu elemente de obligativitate iar în cazurile indivizilor cu comportament criminogen chiar cu constrângere.

1.3 Principiile și etapele procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

Conform literaturii de specialitate și prevederilor legale în vigoare procesul de reintegrare socială a persoanelor liberate din detenție va fi funcțională în cazul când se vor respecta următoarele principii:

respectarea priorității valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale, vizând toate elementele structurale ale sistemului social;

abordarea diferențiată a condițiilor de viață ale ex-deținuților în funcție de protecția legislativă, obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate și protecția socială existentă;

atitudinea umană față de ex-deținuți, excluderea dictatului și a tuturor factorilor care duc la dezumanizarea relațiilor;

respectarea principiului libertății conștiinței și orientării religioase.

Resocializarea condamnaților este un proces îndelungat, care înglobează activitatea mai multor subiecți în cadrul raporturilor juridico-penale și execuțional-penale începând cu momentul stabilirii măsurii de pedeapsă penală și terminând cu adaptarea completă la libertate a persoanelor care au executat pedeapsa.

De asemenea este necesar de menționat, că în condițiile unei izolări penitenciare sunt realizate doar anumite subetape ale resocializării corespunzătoare funcțiilor și sarcinilor care stau în fața privării de libertate în penitenciar.

Penitenciarul fiind considerat principala instituție folosită pentru ”resocializare” a delicvenților, menține în prezent numeroase controverse prin prisma dilemei privitoare la scopul esențial al acestuia: a pedepsi sau a îndrepta. Dacă până nu demult sistemul penitenciar era considerat ca o instituție autosuficientă, “lumea de dincolo de gratii” fiind inaccesibilă comunității, în ultimii ani instituția penitenciară a cunoscut o profundă restructurare și reorientare prin deschiderea spre societatea pe care practic o deservește. Pentru orice persoană, minor sau adult, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu ample rezonanțe în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate.

Studiile de specialitate evidențiază faptul că la minorii care intră pentru prima dată în penitenciar apar multiple somatizări (slăbesc, au insomnii, plâng, au dureri ale membrelor inferioare, sunt dezorientați în timp). În acest caz șocul depunerii într-un penitenciar este pentru minori direct proporțional cu dezordinile emoționale preexistente depunerii, cei sensibili, cei imaturi în plan social și afectiv, cei bolnavi suferă în general cel mai mult. În aceasta perioadă dezamăgirea ia locul disperării, întrucât minorii sunt părăsiți de familie, li se iau cu forța bunurile personale, iar contactul cu mentalități și stiluri de viață greu de înțeles pentru ei, îi fac pe minori să adere destul de repede la norme și valori neoficiale care sunt în contradicție cu cele promovate de administrația penitenciară.

În țara noastră, funcția principală a penitenciarului, respectiv a centrelor de reeducare pentru minori și-a mutat, treptat, accentul de pe domeniul custodial (prin care se urmărea izolarea infractorului de societate prin prisma pericolului social pe care-l reprezenta) pe domeniul educațional-recuperativ (psiho-social și terapeutic) prin desfășurarea numeroaselor programe educative și de asistență psihosocială în vederea scăderii riscului recidivei și creșterii șanselor de reinserție și reintegrare socială.

Dacă vorbim de reintegrare socială, este absolut necesar să subliniem faptul că demersurile anterioare în ceea ce privește socializarea, adaptarea socială sau integrarea socială a adolescentului au fost sortite eșecului, deoarece unul sau mai mulți factori implicați în procesul educațional (familia, școala și/sau comunitatea) au gestionat ineficient sau insuficient pârghiile procedurale și de formare a competențelor necesare tânărului în integrarea socială.

În penitenciare și în centrele de reeducare, intervenția recuperativă se realizează prin intermediul programelor educaționale, de asistență psihologică și socială menite să recalibreze și să reechilibreze psiho-comportamental minorul înaintea liberării acestuia. Astfel, atât în centrele de reeducare pentru minori cât și în penitenciarele care au în custodie minori, în programul zilnic al acestora o pondere mare o au activitățile educativ-recreativ-recuperative fiind derulate programe de educație pentru sănătate, activități de cunoaștere, activități culturale, activități ocupaționale, activități recreativ sportive, activități de hobby, activități de educație morală, activități de formare a autonomiei personale. De asemenea, beneficiază de asistență moral-religioasă asigurată de către preotul unităților, precum și de activități desfășurate de alte culte religioase în funcție de opțiunea religioasă liber exprimată.

Programele de asistență psihosocială urmăresc în principal restructurarea atitudinală și comportamentală prin dezvoltarea abilităților de relaționare și comunicare, dezvoltarea și valorizarea resurselor personale, programe de reducere a agresivității și de gestionare a conflictelor, programe de susținere morală și dezvoltare personală, programe de autocunoaștere și adecvare a stimei de sine, precum și consiliere pe probleme specifice.

1.4 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în România

Pregătirea pentru liberare și incluziune socială începe după primirea în locul de deținere, după stabilirea regimului de executare a pedepsei privative de libertate implicând întocmirea unui Plan de evaluare și intervenție educativă și terapeutică pentru fiecare persoană condamnată.

Activitatea recuperativă incumbă crearea unui cadru de suport comunitar pentru facilitarea reinserției sociale, prin stabilirea de parteneriate cu sectorul public și privat.Prin menținerea legăturii persoanelor private de libertate cu mediul de suport, și în sens larg, cu comunitatea, se urmărește, pe de o parte,diminuarea efectelor negative ale privării de libertate, iar pe de altă parte, implicarea comunității în procesul de reintegrare socială. Eficiența activităților desfășurate în colaborare este condiționată de diversificarea ofertei de colaborări și de activități, de gradul de implicare a părților, precum și de sustenabilitatea dobândită ulterior finalizării proiectelor.

Pentru asigurarea vizibilității și a continuității demersurilor derulate la nivelul instituției penitenciare, se impune permanenta mediatizare și promovare a activităților realizate cu sprijinul partenerilor sociali.

Având ca punct de plecare reglementările internaționale și europene în materia drepturilor omului, respectiv a drepturilor copilului, la care România a aderat, reforma legislativă din justiția penală, alături de asistența tehnică și cooperarea inter-jurisdicțională în plan european și internațional, avem în vedere o perspectivă mai amplă asupra surselor cadru ale reglementării sancțiunilor privative și neprivative de libertate. Colaborarea unităților penitenciare cu instituțiile publice și organizațiile nonguvernamentale se înscrie în liniile directoare ale cadrului internațional și european, acesta furnizând norme, valori și principii cu caracter universal.

Secolul XX a fost, fără îndoială, la nivel internațional, o perioadă importantă în ceea ce semnifică tratamentul aplicat infractorilor și comprehensiunea acestuia. Secolul XX reprezintă perioada în care ia naștere criminologia pozitivistă ce aruncă asupra criminalului și crimei o lumină nouă care permite o înlocuire a paradigmei centrate pe voință divină și păcat cu un nou cadru teoretic bazat pe liberul arbitru, personalitate și determinism. Tot în această periaodă se naște o știință nouă – psihiatria – care introduce conceptul de sănătate mentală în comprehensiunea și explicarea anumitor acte infracționale.

Nașterea închisorilor a constituit un alt factor fundamental în apariția și dezvoltarea probațiunii,și asta pentru că ,, fără închisoare ar fi fost pentru probațiune foarte dificil să își asume o identitate ca prevedere legală, deoarece închisoarea constituie forma principală de pedeapsă, iar probațiunea era în loc de pedeapsă,,. Drept urmare, probațiunea s-a definit pe sine și încă se mai definește în anumite jurisdicții ca fiind o alternativă la închisoare.

Dacă vom considera probațiunea într-o accepțiune largă, și anume aceea de menținere a infractorilor în libertate, cu obligarea acestora de a respecta anumite măsuri sau/și îndatoriri, atunci putem să afirmăm că prima instituție de drept penal material care anticipează apariția probațiunii în Țările Române este ceea de liberare condiționată, consacrată pentru prima oară în Legea asupra regimului închisorilor din 1874. Fiind elaborată sub îndrumarea unui expert francez – F.Dodun de Perrieres – Legea din 1874 mai cuprindea și o altă prevedere existentă în Europa, și anume înființarea ,,comisiilor de priveghere,, sau a ,,societăților de patronare liberă,,. Scopul acestor organizații avea în vedere ,, reforma morală a condamnaților,, prin asistența deținuților îninate și după liberare pentru a se îndrepta. În România, aceste organizații au primit un statut clar în anul 1908, când s-a adoptat Legea societăților de patronaj.

Următorul act normativ, care cuprindea elemente specifice probațiunii este Codul penal din 1936, cunoscut și sub numele de Codul lui Carol al II- lea. Potrivit acestui act normativ, minorii care săvârșeau fapte penale și răspundeau penal puteau să fie sancționați cu mustrare, închisoare corecțională ori detențiune simplă. Tot în acest act normativ, este menținută liberarea condiționată care poate fi aplicată după executarea unei fracții din pedeapsă, aplicată doar pentru condamnații ce au dat dovezi temeinice de îndreptare.

Cu unele mici modificări, Codul penal din 1936 a rămas în vigoare până în 1968, când s-a adoptat un nou Cod penal prin Legea nr. 15/1968. Din perspectiva măsurilor și sancțiunilor comunitare, Codul penal din 1968 prevedea pentru adulți, ca modalitate de individualizare a pedepsei cu închisoarea, suspendarea condiționată. De asemenea, era prevăzută liberarea condiționată a condamnaților ce dovedesc îndreptare și și-au executat o parte din pedeapsa cu închisoarea. La minori era prevăzută în continuare măsura educativă a libertății supravegheate care subliniază încă odată elementul de supraveghere specific probațiunii.

După 1989, prin legi succesive de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute și alte măsuri și sancțiuni comunitare. Printre cele mai importante astfel dem ăsuri amintim: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, reglementată după modelul francez de sursis avec mise a l'epreuve, adică prin procedura în două etape: aplicarea pedepsei cu închisoarea și suspendarea executării cu impunerea anumitor obligații și măsuri.

Date fiind influențele arătate anterior, în anul 1996, Ministerul Justiției începea promovarea unei practici creative în aplicarea actului de justiție. Una din primele măsuri luate a fost crearea unui centru experimental de probațiune la Arad. În mai 1997 s-a deschis următorul centru experimental de probațiune, și anume Centrul de reeducare de la Găești. În 1998 s-a înființat centrele experimentale de probațiune Gherla, Cluj și Dej,cu ocazia înființări acestora s-a inițiat și primul program postuniversitar de probațiune în cadrul unei universități. În anul 1999 s-au înființat centrele experimentale de probațiune din Pitești, Târgoviște și Timișoara, iar în anul 2000 a fost înființat ultimul centrul experimental de probațiune la București. Rezultate favorabile obținute în toate centrele au dus la adoptarea O.G nr. 92/2000 cu privire la organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere. Prin acest act normativ, serviciile de probațiune aveau ca competențe, următoarele: supravegherea respectării de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) – d) din Codul penal; supravegherea executării obligațiilor impuse condamnatului de instanță dipuse în art. 863 alin. (3) lit. a)- f) Cod penal; supravegherea executării obligațiilor impuse minorului de instanță prevăzute de art. 103 alin. (3) lit. a)-c) Cod penal etc.

Chiar dacă la început originea isntituției probațiunii s-a situat în sistemul penitenciar, iar mai apoi în societate, prin intermediul ONG-urilor, din anul 2000, dezvoltarea sistemului de probațiune s-a bazat pe infrastructura tribunalelor. Serviciile de reintegrare socială și supraveghere se organiza pe lângă tribunale, independente față de acestea și cu subordonare direct Ministerului Justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere. Din anul 2000, serviciile de probațiune se bucură de legitimitate deplină și recunoaștere legală, ceea ce face ca din ce în ce mai mulți magistrați să utilizeze serviciile acestui sistem. În perioada 2000 – 2006, numărul persoanelor aflate sub supravegherea acestui servicu a crescut constant, de la 314 persoane în 2000 la peste 2300 persoane în 2006. La 1 ianuarie 2005 intra în vigoare Legea nr. 211/2004 cu privire la anumite măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor ce prevede că serviciile de probațiune – denumite conform acestui act normativ – servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor – oferă gratuit, la cerere, consiliere psihologică și asistență socială victimelor categoriilor de infracțiuni următoare: victimelor tentativei la infracțiuni de omor, omor claificat și omor deosebit de grav; victime ale infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală asupra membrilor familiei; victimelor infracțiuni de vătămare corporală gravă; victimileor infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune și corupție sexuală, victimelor infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001 cu privire la prevenirea și combaterea traficului de persoane.

Anul 2006 a constituit anul consolidării statutului persoanlului din serviciile de probațiune, prin adoptarea a 2 legi de importanță maximă: Legea nr. 123/2006 cu privire la statutul personalului din serviciile de probațiune și Legea nr. 327/2006 cu privire la salarizarea și alte drepturi ale persoanlului din serviciile de probațiune. Însă anul 2006 nu a constituit doar consolidarea statutului consilierului de probațiune, ci și anul preluării de competențe noi, ca de pildă intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 cu privire la executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care instituia obligativitatea participării consilierului de probațiune sau a asistentului social la comisia de individualizare a regimului de executare a pedepsei cu închisoarea.

Un alt moment critic în evoluția serviciilor de probațiune a fost intrarea în vigoare la 1 aprilie 2007 a Legii nr. 356/2007 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, dar și pentru modificarea altor acte normative, prin care au fost introdusă obligativitatea întocmirii referatului de evaluare de către Serviciul de probațiune în toate cazurile cu minori. De asemenea serviciul de porbațiune a suferit unele modificări prin intratrea în vigoare a Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Sistemul de probațiune în prezent are drept obiectiv reabilitarea socială a infractorilor, scăderea riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și creșterea gradului de siguranță în societate. Sistemul de probațiune a fost reconnfigurat începând cu 1 februarie 2014, momnet în care au intrat în vigoare Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală. Ca serviciu public, sistemul de probațiune se desfășoară în interesul societății , cu obiectivul de a reabilita social persoanele condamnate, de a diminua riscul ca aceștea să săvârșească noi infracțiuni și de a crește nivelul de siguranță în societate.

1.5 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare

Experiența adoptării actelor normative și altor documente care reglementează ordinea resocializării, adaptării sociale și reabilitării persoanelor care au ispășit o pedeapsă privativă de libertate, există în mai multe țări. Cercetările comparativiste prezintă nu doar un interes teoretic.

În continuare propunem spre analiză experiența relevantă (atît cu aspecte pozitive cît și negative) a unor state în parte privind organizarea și funcționarea sistemelor penitenciare și a resocializării condamnaților. Astfel, studiind experiența acumulată de către sistemele penitenciare care reprezintă diferite regiuni ale lumii ținem să ne referim inițial la sistemele penitenciare din țările sistemului de drept anglo-saxon (Marea Britanie, SUA).

În Marea Britanie administrațiile penitenciare fac parte din structura organizatorică a Ministerului de Interne și poartă denumirea de Serviciul Penitenciar al Maiestății Sale din Angliași Țara Galilor. Aici sunt organizate 11 birouri zonale care sunt niște autorități intermediare între administrațiile centrale și instituțiile penitenciare. Legea de bază este Criminal Justice Act din 1948.

Conform tradiției engleze, legea nu constituie un cod complet al dreptului penal și al regimului penitenciar. Ea cuprinde numai diferite idei dezvoltate în cursul ultimilor ani în această materie, în scopul de a aduce unele perfecționări. Potrivit acestei legi, închisoarea devine singura pedeapsă privativă de libertate, durata acesteia fiind determinată de către instanța de judecată. Măsurile de adaptare a tratamentului la nevoile delincventului sunt fixate de administrația închisorii, în cadrul regulamentelor penitenciare.

Sistemul penitenciar al Marii Britanii constă din închisori regionale și locale. Această divizare permite de a avea o rețea mare de instituții penitenciare pentru deținerea diferitor categorii de infractori. Toți deținuții pe care îi trimit tribunalele sunt încarcerați în închisorile locale care cuprind așadar toate tipurile și toate categoriile de deținuți și servesc totodată ca centre de triere.

O atenție deosebită se acordă educației fizice, pentru aceasta sunt implicate persoane special pregătite, care activează sub controlul organizatorului muncii de educație fizică, iar în cea mai mare parte a închisorilor există săli de gimnastică bine utilate. Scopul tratamentului care se aplică deținuților este acela de a-i determina să ducă, după liberare, o viață onestă și utilă și de a-i face apți ca să trăiască o asemenea viață.

Din 1946, educația în închisori a fost asigurată prin profesori de carieră, numiți și plătiți de autoritățile locale și de Ministerul Educației Naționale. Acest sistem asigură nu numai eficacitatea învățămîntului, dar și dezvoltă la deținuți sentimentul că nu sunt rupți cu desăvârșire de viața socială.

SUA. În virtutea unor cauze istorice în ultimele decenii în SUA prevalează tendința spre severizarea condițiilor de ispășire a pedepsei de către condamnați. Acest fapt este legat de așa numita „explozie a închisorilor” deschiderea fără precedent a mai multor închisori. Însă o diminuare a nivelului criminalității în SUA nu s-a constatat, nivelul recidivei nu a scăzut.

Politica izolării forțate a delincvenților în penitenciare a provocat o creștere considerabilă a relațiilor de subcultură în mediul deținuților și a criminalității penitenciare. Numărul total de deținuți în închisorile Statelor Unite în anul 2007 era de 2.245.189 persoane, iar rata la 100.000 locuitori era de 750 deținuți fiind astfel una din cele mai mari în lume.

Anual SUA cheltuie 40 mlrd. dolari pentru întreținerea închisorilor. Deținuții în SUA sunt plasați atât în închisori (prison), cât și în izolatoare de detenție preventivă (jail), unde se dețin persoanele aflate sub urmărire penală, precum și condamnații cu termene mici.

Desigur, condițiile de deținere în SUA sunt incomparabil mai bune, însă acest fapt este condiționat, în primul rând, de starea economică a întregii țări. În închisorile din Statele Unite, sunt camere pentru 60-80 de persoane, fiind astfel strâmtorați spre o comunicare intensă și permanentă unul cu altul.

Există însă și o altă extremă: În instituțiile corecționale de tipul „maxi-maxi”, utilate cu mijloace electronice de control și supraveghere, este realizată ideea izolării totale a deținutului. Condamnatul ispășește pedeapsa în cameră pentru o singură persoană, amenajată cu duș și toaletă, teren deschis pentru plimbări și exerciții; el primește o alimentare intensivă și totodată se află într-o izolare completă de semenii săi.

Franța. Sistemul penitenciar al Franței este parte integrantă al Ministerului Justiției, iar organul superior este Direcția Administrației Penitenciare.

Serviciile publice penitenciare participă la executarea deciziilor și sentințelor penale și la menținerea securității publice. Ele favorizează reinserția socială a persoanelor care le-au fost încredințate de autoritățile judiciare și sunt organizate astfel încât să asigure resocializarea condamnaților.

În Franța se aplică cu precauție (de altfel, ca și în majoritatea statelor europene) o astfel de pedeapsă penală cum este închisoarea considerând-se, pe bună dreptate, că în majoritatea cazurilor izolarea persoanei nicidecum nu contribuie la reeducarea sau corijarea sa.

În acest context necesită să atragem atenția asupra unor prevederi ale legislației penale a Franței. Astfel, în art. 132-25 al Codului Penal al Franței din 22 iulie 1992 se prevede că „instanța de judecată stabilind pedeapsa cu închisoare pe un termen de un an sau mai puțin, poate hotărâ executarea pedepsei în regim de semilibertate în privința condamnatului, care va motiva fie prin activitatea sa profesională, fie prin dorința de a primi instruire generală sau profesională, a stagiunii sau a unei munci temporare în scopul resocializării, fie prin participarea activă la viața familiei, fie prin necesitatea de a urma un tratament”.

Scopul măsurilor de acordare a ajutorului este susținerea condamnatului în eforturile sale de resocializare. „aceste măsuri, – se spune în art. 132-46 CP al Franței, – realizate în formă de ajutor cu caracter social, și în unele cazuri în formă de ajutor material, se implementează în viață de către serviciul de probațiune cu participarea, în caz de necesitate, a tuturor organizațiilor de stat și obștești”.

Capitolul 2.

PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE PENITENCIARĂ A CONDAMNAȚILOR

2.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaților în scopul resocializãrii lor

Activitatea social – educativă este definită ca fiind una din componentele procesului de educare și reeducare a condamnaților , în scop reintegrării sociale a acestora.

Pedeapsa este sancțiunea penală aplicată de instanța de judecată inculpatului care a sîvârșit o infracțiune, este pronunțată în numele și în scopul apărării interesului public, al societății. Scopul pedepsei este cel de prevenire a săvîrșirii de noi infracțiuni, rolul dublu, fiind oferit de necesitatea de corijare a comportamentelor de diferite tipuri.

Privarea de libertate, în calitate de măsură preventivă sau pedeapsă penală (închisoarea sau detențiunea pe viață), prevăzute de lege și aplicate de către instanța de judecată, constituie o măsură complexă ce ridică o serie întreagă de probleme. Astfel, pe lîngă multiplele probleme de ordin personal ale deținuților, extrem de dificile, cum cele de izolare, renunțare la modul obișnuit de viață, îndepărtare temporară de familie și societate, limitarea exercitării anumitor drepturi, obligativitatea respectării unui program, probleme de sănătate, muncă și alte necesități – punerea în executare a pedepsei solicită un efort considerabil și din partea organelor abilitate ale statului pentru a asigura o observare, îndrumare și supraveghere pe întreaga perioadă a detenției.

Eficacitatea influențării de corijare, în mare măsură, depinde de reușita adaptării condamnatului la condițiile de detenție. Pentru persoanele care au ajuns în instituția penitenciară, cele mai grele sînt primele zile de detenție. Deținuții urmează să se acomodeze la condițiile de viață și de muncă din penitenciar, să se supună cerințelor stricte ale regimului de detenție și să se adapteze la mediul deținuților, deoarece, izolarea de societate, schimbarea statutului social, de regulă, este suportat destul de dificil.

După cum remarcă specialiștii, durata adaptării primare depinde de capacitățile adaptive ale individului și durează în mediu de la 3 pînă la 5 luni. În literatura științifică sînt evidențiate două tipuri ale adaptării condamnaților la condițiile de detenție: pozitivă și negativă.

Semnele de bază ale adaptării pozitive sunt:

corespunderea comportamentului informației despre perspectivele aflării în locurile de detenție;

respectarea regimului de executare a pedepsei;

a cerințelor administrației; capacitatea de a-și controla comportamentul și emoțiile. Însă există și situații cînd condamnații, în cele mai dese cazuri

recidiviști, se deprind într-atît cu condițiile de detenție, neobișnuite pentru un om normal, încît le consideră și le percep involuntar ca fiind obișnuite, fapt care se manifestă în cazul adaptării negative.

Unii autori, pe lângă adaptarea pozitivă și negativă, mai evidențiază și al treilea tip – adaptarea neutră, cînd condamnatul a luat o poziție de așteptare față de toate regulile instituției penitenciare, în scopul de a petrece cît mai confortabil pentru sine termenul de pedeapsă. Adaptarea condamnatului în instituția penitenciară poate fi divizată convențional în cîteva tipuri, fapt care ar permite de a individualiza aplicarea față de condamnat a măsurilor de resocializare. Astfel, clasificarea adaptării condamnaților poate fi efectuată în baza următoarelor temeiuri:

după condițiile mediului de adaptare (adaptarea la condițiile de deținere, regim, adaptarea la muncă, adaptarea la condițiile de trai, adaptarea la munca cultural-educativă etc.

după timpul da aflare în detenție (adaptarea primară la condițiile de executare a pedepsei, la modificările condițiilor de deținere la înrăutățirea sau îmbunătățirea lor, etc.).

Această clasificare poate fi pusă la baza evidențierii subetapelor succesive de resocializare penitenciară: adaptarea la condițiile executării pedepsei penale (primară), aplicarea activă a măsurilor de influențare asupra condamnaților și corijarea lor, pregătirea condamnaților pentru liberare (adaptarea pregătitoare).

Astfel, condamnații, ajungînd în penitenciar, sunt supuși unui proces de dezadaptare, adică unui proces de distrugere a vechilor relații, adaptîndu-se în același timp la noul mediu. Acesta este un proces inevitabil și firesc, care asigură supraviețuirea persoanei în noile condiții pentru el. Însă procesele dezadaptării și adaptării nu pot fi recunoscute în mod univoc drept pozitive sau negative. Astfel, ruperea relațiilor negative (spre exemplu, criminale) cu mediul social care a contribuit la săvîrșirea infracțiunii este un rezultat dorit al activității organelor de drept. Totodată perturbarea relațiilor pozitive cu familia, prietenii, colegii de serviciu, devine un efect secundar de izolare a persoanei care împiedică petrecerii reușite a resocializării. De aceea, de rînd cu acordarea de ajutor condamnaților de a se adapta la condițiile de executare a pedepsei, urmează de a păstra la maxim relațiile social-pozitive ale condamnatului cu societatea.

Activitățile educative și culturale constituie o parte esențială a dezvoltării umane. Educare și reeducarea reprezintă un process de lungă durată, care poat fi continuat în penitenciar, acesta avînd caracteristici proprii, care la bază ltiința pedagogiei. Este adevărat că , prin modul cum se realizează reeducarea în prezent, nu sunt speranțe că scopul pedepsei penale va fi vreodată îndeplinit ,,sărăcia,, de obiective, mijloacele care au fost utilizate până în prezent, fără nici un randament, lipsa posibilităților materiale și financiare de organizare de activități individuale, specializate pe nevoile de corijare, descurajează chiar și pe teoreticieni, împingîndu-I spre ignorarea problemelor în loc de a încerca soluționarea acestora. Pentru educarea tinerilor infractori și reeducarea adulților trebuie avut în vedere faptul că, aceste concept constituie forme de activitate social, ce se realizează în cadrul unui process social complex, definit de trăsăturile următoare:

Reeducarea constituie o acțiune de formare, prin care un condamnat sau un fost condamandat este ajutat de o persoană sau un grup de persoane, pentru a își însuși trăsături psiho – morale și norme de conduit, necesare conviețuirii întro sociaetate, întro familie ori la un loc de muncă;

Reeducarea se adresează unor oameni distincți ca vîrstă, experiență de viață, sex, mediu de proveniență, mediu socio – cultural, nivel de instruire și formare profesională, ce au executat ori execută una sau mai multe condamnari pentru diferite fapte penale.

Educatorii, persoane specializate în cadrul acestui process, învățători, profesori, instructor, maiștri, diriginți, dar și personal specializat al penitenciarului ( psihologi, asistenți sociale, ofițerii cu atribuții de organizare și aplicare a normelor de viață a condamnaților), participă ca ,,subiecți activi,, la acțiunile și programele educative în care condamnați nu au rol de subiect pasiv.

Procesul de reeducare presupune stabilirea unei relații relative stabile și de mare încredere între cel reeducate și educator. Încrederea nu poate fi stabilită prin constrîngere, iată de ce personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranță și intervenție nu poate să cîștige încrederea condamnaților, în timp ce toti cei care participă la actele de educare au astfel de șanse.

Procesul reeducativ este de durată și continuitate, în idea obținerii progressive pe baza teoriei pașilor mici a relației educator – educat, care trebuie să se clădească pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori chiar și ani la rînd, pentru a dezrădăcina anumite comportamente și trăsături ce s-au sedimentat în conștința condamnatului tot în perioade lungi de timp. Isitența și intensitatea anumitor acțiuni individuale cu condamantul pot duce la rezultate bune, chiar și în programele incluse în pedepsele de durată scurtă;

Reeducarea reprezintă un process conștient, în care se urmărește un scop anume și se realizează anumite activități cu intenția de a se produce anumite efecte. Conștientizarea trebuie realizată mai ales cu privire la condamant și mai ales pentru recepționarea conduitelor positive și în conformitate cu prevederile legale. Urmărirea scopului doar de către educator, reprezintă de fapt o muncă fără nici o finalitate.

Reeducarea trebuie realizată după modele potrivit așteptărilor societății, modele ce nu conduc la uniformizare la acel ,,om nou,,, atît de mult propagate în perioada comunistă; modelele constituie idealuri ce se au în vedere în reeducare, o sumă de însușiri positive de comportament și conduit, a căror rezultantă o constituie aceea a respectării prevederilor legale;

Educația ca și proces de formare socio – morală încearcă implementarea în conștiința condamnatului a unor emoții, deprinderi, sentimente, concepții, norme de conduită care se vor însuși de condamant ca fiiind personale;

Printre scopurile urmărite în dezvoltarea activităților reeducative și de corijare sunt menționate următoarele:

Adaptarea la condițiile de detenție

Realizarea educației și formării profesionale

Susținere morală

Ameliorare a comportamentului

Întărire a respectului de sine

Dezvoltarea mijloacelor și metodelor de exprimare și comunicare cu ceilalți.

Potrivit art. 89 din Legea nr. 254/2013, activitățile educative, sunt organizate în fiecare penitenciar, având ca obiectiv reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Pentru fiecare persoană condamnată, la momentul depunerii în penitenciar, în perioada de observare și de carantină, se efectuează o evaluare multidisciplinară, din perspectivă educațională, socială și psihologică.

Art. 89 din Legea nr. 254/2013 prezintă ca și element de noutate față de prezentele reglementări impunerea unei strategii de dezvoltare a serviciilor de educare, asistență socială și consiliere psihologică din cadrul penitenciarelor și cerințelor privind desfășurarea și organizarea acestor activități, precum și cuprinderea de norme diferite, necesare pentru persoanele ce prezintă handicap și execută o pedeapsă privativă de libertate.

Instruirea școlară reprezintă o activitate prioritară, în contextul demersurilor recuperative întreprinse în centre, ce trebuie să răspundă necesităților de intervenție specifică și trăsăturilor de vârstă ale minorilor. Se impune ca procesul de instruire și educare derulat în unitățile penitenciare să fie unul flexibil și ușor adaptabil circumstanțelor concrete de efectuare a activităților.

Potrivit prevederilor legale, centrele educative și de detenție sunt instituții specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care sunt înființate prin gotărâre de Guvern, având persoanlitate juridică și se află în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. Centrele dispun de spații special amenajate pentru cazare, servirea și preparea granei, activități educative și de instruire profesională, asistență socială sau psihologică, activități religioase, culturale, recreative etc. Astfel de centru reprezintă instituțiile specializate în recuperarea socială și instruirea profesională a persoanelor condamnate.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 254/2013, în fiecare centru de educare și detenție, activitatea de reinserție socială se organizează și desfășoară în temeiul unui proiect educațional, ce se elaborează conform prevederilor legale. Proiectul educațional al centrelor este următoarele obiective:

Conferirea unui climat favorabil pentru dezvoltarea personală

Asigurarea tuturor utilităților pe perioada internării

Diminuarea vulnerabilității sociale și psihologice a persoanei condamnate

Asimilarea de cunoștințe și dezvoltarea de abilități necesare pentru reintegrarea socială.

Art. 142 din Legea nr. 254/2013 are în vedere Regula 50 din Recomandarea CM REC (2008) 11 a Comitetului de miniștri ai Statelor membre UE privitoare la normele europene pentru minorii ce fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri dispuse de organele penale. Minorii condamnați la pedepse privative de libertate trebuie să aibă acces la o multitudine de activități social – educative care să le favorizeze reinserția în societate la momentul liberării. Astfel de actvități social – educative trebuie să le permită promovarea sănătății mintale și fizice, dezvoltarea respectului de sine și simțul responsabilității, dar și abilități și aptitudine care să îi ajute în evitarea recidivei.

2.2 Aspecte psihologice ale resocializãrii condamnaților

Detenția, ca perioadă critică în existența individuală, creează tensiuni de natură psihică, rezolvate, uneori prin denclanșarea unor conflicte având orientarea spre normele și principiile administrative care prevăd detenția. Persoanele încarcerate, manifestă tendințe de rebeliune și revoltă, contra autorităților, pornind de la conflicte minore, ale căror efecte, sunt, de multe ori, deosebit de grave.

În cadrul detenției, pulsiunile sexuale, interesele economice, supraaprecierea rolului persoanei dominante, provoacă conflicte ce produc degradări și distrugeri, vătămări corporale și determină de multe ori sinuciderea.

Deținutul, având o formație intelectuală și o capacitate psiho- fizică specială, poate întâlni greutăți, interdicții, norme pe care nu le înțelege și nu le acceptă. Încercarea de delimitare a atitudinilor sale față de comportamentul obișnuit ori față de comportamentul grupului de deținuți provoacă conflicte, drept urmare a refuzului de comprehensiune și acceptare, a unor pretenții ori cerințe ori drept urmare a aprecierii că, individul nu poate să facă față condițiilor deosebite de existență, încercând ieșirea din această stare, prin sinucidere

Privarea persoanei de libertate și izolarea ei socială este un factor puternic care contribuie la modificarea comportamentului acesteia. Psihicul fiecărei persoane reacționează în mod diferit la schimbările în cauză. Pot fi evidențiate simptomele psihologice de bază ale comportamentului persoanei în aceste situații extrem de încordate și stresante. Aflarea în penitenciar, în mod inevitabil, este însoțită de ruperea bruscă a mersului obișnuit al vieții, despărțirea individului de rude, de persoanele apropiate.

De asemenea, adaptarea la condițiile penitenciarului se complică din cauza unor fenomene cum ar fi: conflictele interpersonale frecvente, atitudinea răuvoitoare a anturajului, brutalitatea tratamentului, condițiile precare de trai, subcultura criminală, presiunile permanente din partea personalului și a liderilor de grup. Totodată, la deținut, se acutizează și defectele sale personale.

Primele 2-3 luni este perioada adaptării inițiale care se deosebește printr-o stare psihică deosebit de încordată a condamnatului. În această perioadă are loc ruinarea dureroasă a stereotipurilor de viață, se reduce brusc satisfacerea necesităților obișnuite, este foarte sensibil la ostilitatea noului micromediu, deseori apar stări emoționale de conflict. Sentimentul disperării devine drept fundal negativ permanent al conștiinței persoanei.

Următoarea perioadă ține de modificarea sistemului de valori al condamnatului, acceptarea de către el a unor valori ale micromediului, elaborarea strategiei și tacticii de comportare în noile condiții. Se caută posibilități de supraviețuire. Mai degrabă sau mai tîrziu, condamnatul se supune „legilor închisorii”. Aceste „legi” sunt simple și crunte, sancțiunile lor sunt primitive și uniforme – mutilări, bătăi, iar uneori chiar și lipsirea de viață. Severitatea lor reiese din condițiile cumplite ale vieții din penitenciar. Sistemul interdicțiilor și limitărilor din penitenciar determină organizarea social – psihologică a micromediului penitenciar. Și cu cât mai severe sunt condițiile regimului penitenciar, cu atât mai severe sunt legile vieții deținuților.

În fața personalului instituțiilor penitenciare stă sarcina dificilă de diagnosticare a defectelor de personalitate, elaborarea unor programe fundamentate pentru corectarea acestor defecte, prevenirea multiplelor influențe negative ale închisorii, care tradițional contribuie la criminalizarea personalității.

Soluționarea problemelor dificile de diagnosticare și psiho – corecție a unor categorii aparte de condamnați este în puterea doar a specialiștilor în domeniul psihologiei resocializante care posedă cunoștințe speciale în domeniul psihologiei, sociologiei și pedagogiei penitenciare.

Potrivit art. 165 din Legea nr. 254/2013, asistența psihologică a persoanelor condamnate sau inernate într-un centru de detenție are ca obiectiv principal reinserția și responsabilizarea social a persoanei condamnate. Asistența psihologică și social cosntituie un ansamblu structurat de activități și programe, ce confer persoanei condamnate sau internate într-un centru de detenție șansa de a dobândi aptitudini care să determine adoptarea de către aceasta a unui comportament autonom, constructive și responsabil în cadrul societății.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 254/2013, asistența psihologică se desfășoară pe tot parcursul detenției pentru a fi în măsură ca gradul de intervenție de care persoana condamantă are nevoie să se cunoască tot timpul. La aceste activități sunt implicate familia persoanei condamnate, instituțiile publice, fundațiile sau asociațiile, dar și reprezentanți ai societății civile, conform standardelor europene în domeniu.

2.3 Subcultura penitenciarã și influența ei asupra resocializãrii condamnaților

Este bine cunoscut faptul că succesul unei instituții depinde, în principiu, de mecanismul intern, alcătuit din regulamentele, organizarea, valorile interioare, dar mai ales de personalul care lucrează în cadrul instituției, mediul penitenciar fiind cu atât mai avid de prezența unui personal specializat cât mai numeros, entuziast si implicat, având în vedere specificitatea mediului si a persoanelor cu care lucrează.

Asadar, în prezent, se pune tot mai mult accent pe pregătirea specializată, atât fizică, cât si psihică, din sistemul penitenciar, desi pregătirea personalului pentru un astfel de domeniu este destul de anevoioasă, având în vedere nivelul de cunostințe ridicate pe care îl presupune această muncă, mediul în care trebuie să lucreze, riscurile si dificultățile pe care le implică.

Parte dominantă a societății carcerale, comunitatea cadrelor este organizată după propriile norme, având propriile elemente definitorii ale culturii căreia aparțin si propriile „suferințe” cărora trebuie să le facă față de-a lungul timpului.

Fiecare mediu de lucru, indiferent de specificitatea lui, are o cultură proprie. În mediul penitenciar, modalitatea de gândire si de a acționa a celor care „ocupă” spațiul penitenciar (deținuți, dar si cadre) determină, prin rutina lor, elementele care alcătuiesc cultura penitenciară. Aceasta reprezintă „stilul, atmosfera si rafinamentul care asigură unicitatea si identitatea socială a unei instituții”; credințele, valorile si ideile care definesc normele existente si prototipurile comportamentale.

Subculturile se formează si evoluează în interiorul unei societăți, reprezentând o parte a culturii dominante, care funcționează după norme, credințe și valori proprii, în care indivizii se unesc într-un sprijin mutual.

Apariția subculturilor carcerale poate fi explicată si cu ajutorul teoriilor formulate de-a lungul timpului pe această temă. Una dintre acestea este „teoria selecției negative”,care vorbea despre faptul că închisoarea este o „școală a crimei” si că infractorii se pot „specializa mai bine în contextul penitenciarului”, însă tot el vede nașterea „subculturii carcerale ca modalitate de rezolvare a problemelor legate de ajustarea la mediul penitenciar” , lucru ce explică apariția subculturii si în rândul personalului penitenciar.

O altă teorie importantă în explicarea apariției subculturii carcerale o reprezintă „teoria etichetării” care privea condamnarea precum o etichetă aplicată individului, care, mai apoi, și-o asumă, adaptându-se, prin diverse procese, la mediul carceral.

Subcultura dezvoltată în rândul cadrelor poate fi explicată, cu ajutorul acestei teorii, prin faptul că si cei din personalul penitenciar au fost etichetați pentru faptul că lucrează în acest mediu, atât de cei din exterior, cât și de cei dinăuntru, adică de persoanele condamnate, în timp găsind modalități de adaptare.

În penitenciar, dezvoltarea subculturii carcerale vine ca urmare a nevoii de adaptare la mediu, ca rezultat al frustrărilor aduse de mediul penitenciar, cât si ca efect al diviziunii celor două lumi existente: cea a deținuților si cea a personalului penitenciar, din nevoia de a se diferenția una de cealaltă, de a se supune unor seturi diferite de principii și valori.

Fiind un mediu anomic în esența sa și în penitenciar iau naștere diverse moduri de adaptare ale indivizilor la anumite situații. Astfel:

Conformistul se adaptează atât scopurilor, cât si mijloacelor legitime. Reprezintă acel model care conferă stabilitate și continuitate societății .

Inovatorul este cel care acceptă existența scopurilor legitime, dar nu apelează la mijloace legale pentru a le atinge, ci găsește alte variante. Consideră că scopurile sunt primordiale, nepunând accent pe modalitățile de realizare ale acestora, acestea fiind de cele mai multe ori ilegale, crezând că în felul acesta pot atinge succesul,îndeosebi cel economic.

Ritualistul, ca și inovatorul, se află la limita dintre conformism si evazionism; el insistă aupra însemnătății mijloacelor, dar nu si asupra legitimității scopurilor. Din cauza atașamentului excesiv față de norme, acesta devine neinteresat de scopurile sociale, devenind pasiv, supus, ascultând și executând doar ordine, fără a avea vreun obiectiv propriu.

Evazionistul nu admite nici existența scopurilor, nici cea a mijloacelor legitime. Se spune despre evazionști că „sunt în societate fără să fie totuși”, se referă la ei ca fiind „bolnavi mintal, lunatici, paria, rătăcitori, vagabonzi, cerșetori, bețivi cronici, drogați etc.: ei au abandonat scopurile prescrise și nu mai acționează conform normelor”. Prezența lor în societate este mai puțin întâlnită decât în cazul celorlalți, însă sunt cei mai contestați de către membrii acesteia, deoarece resping atât scopurile, cât si mijloacele legale, impuse de către societatea căreia îi aparțin.

Rebelul este acela care refuză atât scopurile, cât și mijloacele legitime, impuse de către societate, însă dorește schimbarea acestora cu altele noi. Este considerat ca fiind un revoluționar și, precum evazionistul, aparține zonei devianței, deoarece încalcă normele și valorile sociale elementare.

Aceste modele de adaptare survin în urma contactului cu mediul penitenciar și cu subcultura carcerală, care îi schimbă celui abia intrat aici percepția asupra propriei persoane, conștientizând că are nevoie să-și construiască o strategie de supraviețuire printr-o acceptare pasivă a regulilor și principiilor convenite de comun accord de către cei din închisoare.

Autorii subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deținuților, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluția deținutului. Prizonificarea implică pe lângă celelalte consecințe și însușirea unei poziții ostile față de personalul închisorii și totodată, coeziunea grupului deținuților. Deși greu de crezut, subcultura carcerală nu vorbește doar despre aceea a deținuților, cu referire la modul în care indivizii se adaptează la viața din mediul penitenciar, modalitatea în care deprind modul în care să-si administreze timpul și la efectele acesteia, ci și despre aceea a cadrelor din penitenciar.

Pe lângă celelalte elemente care definesc cultura penitenciară, elemente ce se regăsesc și în subculturile definitorii ale mediului carceral (cadre/deținuți), o trăsătură inedită a subculturii personalului o reprezintă simțul umorului. În ceea ce privește personalul, umorul, râsul, au devenit o însușire necesară supraviețuirii muncii zilnice în mediul penitenciar, funcționând ca un mecanism de apărare față de suferințele provocate de anumite situații, ca un factor de ridicare a moralului, precum și o eliberare a staff-ului penitenciar este, într-o oarecare măsură, o terapie prin râs, creată și aplicată cu succes de însăși persoanele cu experiență în munca din penitenciar.

Având în vedere că cele două subculturi carcerale sunt dominante în egală măsură, acest lucru determină, deseori, apariția conflictelor, ostilitatea fiind un sentiment reciproc, o reacție socială normală, în circumstanțele date. Aceste tendințe conflictuale au fost explicate prin intermediul teoriilor sociologice ale reacției sociale. Astfel, unii autorii, consideră că poate face diferența între modelul consensual și acela conflictual, în timp ce alții autori aveau o altă viziune asupra teoriei conflictului dintre grupurile ce se află în lupta pentru putere, considerând că ideea de control social se poate realiza doar „peste o societate stratificată și ierarhizată, caracterizată prin relații de coordonare si subordonare”, iar „distribuția inegală a puterii și autorității produce un conflict social în care grupul dominant își impune interesele”, cum este și cazul conflictelor din penitenciar. Însă, indiferent de natura și proveniența conflictelor, penitenciarul rămâne, în esența sa, un mediu conflictual, închis, dezumanizant.

2.4 Direcțiile de activitate ale asistentului social în instituțiile penitenciare

Teoriile privind noua configurație a sistemelor sociale în procesul globalizării furnizează numeroase argumente referitoare la impactul distructiv asupra comunităților datorat fenomenelor explozive legate de: creșterea marginalizării sociale, sărăciei severe, erodării valorilor morale ale familiei, violenței domestice și celei din instituții, fragilității stării de sănătate fizică și mentală a persoanei, riscurilor sociale și calamităților naturale, agresivității și terorismului, conflictelor și adicțiilor de tot felul etc. Aceste procese au condus la regândirea formelor de suport și reintegrare socială a celor în dificultate aducând schimbări majore în modelele de protecție și asistență socială. Aceste modificări se discută tot mai mult în termenii specifici profesiei de asistent social și ale politicilor sociale de tip integrat.

Asistența socială, se focalizează astfel pe acele persoane/grupuri în dificultate care, datorită unor cauze socio-economice-culturale sau psihobiologicemorale, sunt excluse în grade diferite de la o integrare normală în comunitate, fiind expuse la marginalizare, stări conflictuale, neajunsuri, în relațiile lor zilnice. În același timp, asistența socială nu vizează numai competențele tehnice de ordin profesional pentru a ajuta persoanele și grupurile vulnerabile dar și modalitatea profesionistă în care se desfășoară activitățile de suport specializat în acord cu valorile morale ale codului deontologic al profesiei. Se poate păstra astfel, respectul pentru demnitatea,integritatea și autenticitatea persoanelor ajutate. De aceea, un rol principal al asistenței sociale este de a genera mecanisme specifice de refacere în timp a capacităților proprii de integrare normală în comunitate, de reducere a dependenței sociale pentru persoanele și grupurile vulnerabile în accord cu cerința unei vieți independente/autosuficiente.

Asistentul social trebuie să facă față acestor noi provocări și să-și asume responsabilitatea rezolvării situațiilor complexe din perspectiva standardelor profesionale.

Analiza multidisciplinară de tip psihosocial a sistemului de asistență socială aduce modele de largă diversitate culturală care să evidențieze:

Perspectiva instituțională și a politicilor sociale;

Cadru legislativ și normele metodologice de aplicare ale acestora în sistemul de suport specializat;

Evaluarea nevoilor de asistență socială și managementului riscurilor;

Perspectiva beneficiarilor în evaluarea serviciilor și a formelor de sprijin.

În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidențiat câteva funcții de bază, cum ar fi:

suportul juridic. Asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor deținutului; restabilirea relațiilor deținutului cu familia și rudele; procesul de asigurare material a deținutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate; asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vârstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea procesului de instruire școlară și profesională; organizarea programelor de alfabetizare; planificarea procesului de reeducare și reintegrare a deținutului, elaborarea strategiei de lucru; implicarea deținutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative. Toate aceste funcții se vor executa în conformitate cu legislația în vigoare.

asistența psihosocială. Orice problemă de ordin social comportă suferințe psihologice. Asistentul social trebuie să posede cunoștințe și abilități în vederea desfășurării consilierii psihologice individuale și de grup, precum și a programelor de intervenție, astfel încât să mențină sănătatea psihică a deținutului și să susțină relațiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acțiuni, să-și analizeze adecvat comportamentul, gândurile și emoțiile, să-și construiască și să urmeze un sistem de valori etc.;

pregătirea deținutului pentru liberare. Această funcție este estimată ca fiind una de bază, deoarece de modul de organizare a acesteia va depinde succesul reintegrării în societate a persoanelor ce se liberează din locurile de detenție. La această etapă finală, asistentul social se va preocupa de următoarele probleme: implementarea programelor de pregătire pentru liberare; asigurarea deținutului cu loc de muncă și de trai (după posibilitate); implicarea organizațiilor neguvernamentale și religioase în scopul reeducării și reintegrării categoriei date în societate.

Urmărind funcțiile asistentului social din penitenciar enumerate anterior, putem observa că unele din ele sunt proprii numai asistenței sociale, altele sunt la hotarul între asistența socială și cea juridică, între lucrul educativ și de instruire, făcând parte din domeniul psihologiei și al psihiatriei. În aceste condiții, un rol important în realizarea funcțiilor enumerate îl au calitățile personale și profesionale ale asistentului social. Aceste calități vor fi valorificate prin înnoirea și îmbunătățirea cunoștințelor și deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul de experiență.

La etapa inițială, asistentul social va transmite informații utile, va evalua deținutul stabilind modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de realizare a unei comunicări eficiente:

deținutul poate fi evaluat pe baza abilităților de comunicare, în cazul când aceasta este realizată într-un mediu benefic, netensionat;

modul de comunicare va fi stabilit în funcție de caracteristicile psihosociale ale subiecților;

va fi transmisă doar informația care se bazează pe date reale și verificabile;

informația trebuie să fie clară, în funcție de nivelul de inteligență al deținutului.

Pentru colectarea datelor despre deținut asistentul social poate folosi următoarele tehnici: studierea dosarului personal al deținutului; interviul; intervievarea membrilor familiei deținutului; discutarea cazului cu alți specialiști (medicul, psihologul, șeful de sector). Orientându-se după datele generale despre deținut, care au fost acumulate, asistentul social poate programa procesul de asistență socială pe întreaga etapă a detenției. Având în vedere cele relatate, putem evidenția următoarele trăsături caracteristice ale asistenței sociale acordate în instituțiile penitenciare:

este desfășurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere și izolare;

beneficiari ai asistenței sociale sunt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale și cu o agresivitate sporită;

este desfășurată în condițiile luptei între două concepții etico-juridice ireconciliabile;

este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, având, în esență, aceleași scopuri finale ca și această instituție social-juridică;

nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deținut necesită resocializare și adaptare la regulile și normele lumii externe;

spre deosebire de alți colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un rol special. El nu este doar un intermediar între putere și cetățean, ci poartă în sine misiunea de mediator între filosofia punitivă și filosofia ostilă a lumii criminale, impunând aceste antagonisme să caute puncte de tangență socialmente convenabile.

În aceste condiții, asistența socială a condamnaților este un element al funcției sociale a statului realizată în toată complexitatea conținutului și formei sale. Realizarea funcției sociale în condițiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate și nu doar un obiect de influențare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ținem cont de cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe realizările în domeniul științelor conexe cu cele juridice.

2.5 Particularitãțile pregãtirii pentru liberare a condamnaților

O importanță deosebită în atingerea scopurilor resocializării o are pregătirea condamnatului pentru viața la libertate. Liberarea prezintă în sine un proces complex și dinamic în rezultatul căruia se modifică considerabil statutul juridic al persoanei: din categoria condamnaților el trece în cea a persoanelor libere. Totodată se încheie tot complexul de măsuri petrecute în cadrul instituției penitenciare.

Practica demonstrează că foarte multe probleme ce țin de organizarea vieții după liberare, persoanele liberate nu sunt în stare să le rezolve de sine stătător. Ei manifestă crize psihice de existență, stres și reacții de inadaptare. Totodată societatea și instituțiile sale de asemenea nu sunt gata să-i întâmpine în modul cuvenit pe cei care și-au recăpătat din nou libertatea. În scopul neutralizării și înlăturării urmărilor negative ale aflării condamnaților în locurile de detenție ei trebuie pregătiți pentru a înfrunta dificultățile care apar după liberare. Prin urmare, este necesară trecerea printr-un complex de măsuri individuale și de grup, cu caracter informativ, orientate spre facilitarea adaptării condamnaților la condițiile din libertate, care ar contribui la fixarea rezultatelor corijării și reeducării lor precum și la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Obligativitatea pregătirii pentru liberare este condiționată de două cauze: prima constă în necesitatea de a ajuta persoana liberată să-și normalizeze viața în condiții de libertate, și a doua constă în faptul că, pe calea creării unui sistem de acordare a ajutorului, statul manifestă cointeresare în reușita adaptării persoanei liberate.

Potrivit art. 53 din Legea nr. 254/2013, punerea în liberate este dispusă, imediat, la expirarea duratei pedepse închisorii, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiționată, dar și la orice altă dată hotărâră de organele penale competente, în cazurile anume prevăzute prin dispoziții legale, precizându-se în registrul de evidență a executării punerii în libertate, prin indicare datei de ieșire din penitanciar. Administrația penitenciarului este obligată să comunice persoanei vătămate punerea în libertate a persoanei condamnate la momentul executării în întregime a pedepsei, conform prevederilor Codului de procedură penală, la datele de contact furnizate de aceasta pe parcursul procesului penal și transmise diferit de instanța de executare odată cu transmiterea hotărârii de condamnare și a mandatului de executare. La punerea în libertate, persoanei condamnate i se efectuează un examen clinic general, rezultatul acestuia fiind înscris în fișa medicală a persoanei condamnate, îi sunt restituite actele și bunurile personale și i se prelevează probe biologice, conform prevederilor legale, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul național de date genetice judiciare.

Conform art. 95 din legea privind executarea pedepselor, persoana condamnată poate li liberată condiționat înainte de a își executa în întregime pedeapsa privativă de libertate, dacă îndeplinește cerințele prevăzute de Noul Cod penal. Astfel se instituie, pe de o parte, obligativitatea liberării condiționate doar în regimurile semideschis sau deschis, cea ce semnifică un efort ridicat, atât din partea administrației penitenciarului dat și din parte deținuților, în sensul resocializării și îmbunătățirii comportamentului acestora încă din perioada executării pedepsei. Astfel este subliniat, încă îodată caracterul facultativ al liberării conditionate.

Capitolul 3.

ASIGURAREA PROCESULUI DE INCLUZIUNE SOCIALĂ A PERSOANELOR LIBERATE DIN DETENȚIE

3.1 Conceptul de incluziune socială

Excluziunea socială nu este similară sărăciei. Cea din urmă este, de cele mai multe ori, percepută ca fiind rezultatul unei serii nefericite de evenimente care „fac parte din viață”. Limita sărăciei, se bazează de obicei, pe variabile importante dar izolate cum ar fi venitul sau distribuirea de beneficii.

Excluziunea socială este, în primul rând, un fenomen creat de dinamica socială corespunzătoare, marcat de inexistența condițiilor de bază pentru exercitarea cetățeniei. Incluziunea socială, pe de altă parte, se bazează pe accesul indivizilor și al familiilor la un set de standarde sociale, sub formă de drepturi sociale. Altfel spus, conceptul se referă la egalitatea în ceea ce privește oportunitățile cu scopul de a obține drepturi egale.

Excluziunea și incluziunea socială sunt concepte multidimensionale. Dimensiunea economică – venit și angajare – este fără îndoială decisivă. Dimensiunile urbane, sociale, culturale și politice trebuie, de asemenea, luate în considerare. Cineva poate fi acceptat din punct de vedere economic dar poate fi exclus din punct de vedere urban cum ar fi (dacă locuiește într-o zonă considerată a fi foarte proastă).

Însă, este vorba de ceva mai mult: incluziunea socială nu este corelată doar cu aspectele financiare, ca o condiție de bază (de exemplu, condițiile de locuire și ale venitului) dar și, mai mult de atât, de aspectul subiectiv: respectul de sine și sentimentul de apartenență la o comunitate.

Schimbările de natură economică și socială care au avut loc în Europa în ultimele trei decade au dus la o dezbatere accentuată care s-a centrat pe crearea politicilor de răspuns la „divizarea socială” între majoritatea cetățenilor care „a profi tat de oportunitățile crescânde și și-au îmbunătățit condițiile de lucru și de trai”, pe de o parte, și „o minoritate substanțială chiar în dezvoltare care suferă de sărăcie, șomaj și alte forme de handicap social și economic”, pe de altă parte. Acum se acceptă faptul că procesele multidimensionale de excluziune pot fi prevenite doar prin politici care implică „mobilizarea generală a tuturor partidelor și o combinare a măsurilor economice și sociale”.

Termenul de „excluziune socială” a fost des utilizat începând cu anii 1980. Autoritățile publice, atât la nivel european cât și la nivel guvernamental, sunt acum implicate direct în dezvoltarea politicilor anti-excluziune. Implementarea și evaluarea unor astfel de politici reprezintă demersuri complexe. Dificultățile sunt direct legate de diversitatea grupurilor sociale afectate, de perioadele sărăciei și excluziunii cât și de faptul că frecvența de repetare a lor este variată. La acestea se adaugă tipul diferit de excluziune. Oricum, concentrându-se asupra dezvoltării oportunităților pentru o mai mare partici pare a indivizilor la activități diverse din cadrul comunității, conceptul de „incluziune socială” a început să ia amploare treptat.

3.2 Politici de incluziune socială . Creșterea accesului pe piața muncii

În România, în conformitate cu prevederile Parteneriatului pentru Aderare, Guvernul României a elaborat, împreună cu Comisia Europeană Documentul Comun în domeniul Incluziunii Sociale, document care a pregătit deplina participare a României, după aderare, la metoda deschisă de coordonare în domeniul incluziunii sociale.

Scopul JIM este promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei în Europa până în 2010 (perspectiva îndeplinirii obiectivelor de la Lisabona), iar obiectivul global a fost promovarea susținută a unei societăți coezive și incluzive, creșterea bunăstării populației complementar cu resorbția rapidă a problemelor grave de sărăcie extremă și excluziune socială.

Pentru a implementa obiectivele JIM, Comisia Europeană și România au căzut de acord că investiția în capacitatea administrativă a autorităților naționale, regionale și locale, este o prioritate. Este de asemenea important în continuare să fie îmbunătățit semnificativ dialogul și cooperarea între structurile publice, precum și între structurile publice și societatea civilă, partenerii sociali și ONG-uri. Modelul participării este integrat în procesul de elaborare și implementare a politicilor, planurilor, strategiilor de acțiune, însăși procesul de pregătire a Planului Național Anti-Sărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale (PNAInc) și a Memorandumului (JIM) fiind fundamentat de un larg dialog social între diferitele instituții publice, patronate, sindicate, asociații și organizații non-guvernamentale.

Provocările cheie enunțate în JIM, grupate conform priorităților politice, au fost stabilite după efectuarea unei analize a politicilor pieței muncii din România, urmată de elaborarea Documentului Comun de Evaluare a Priorităților Politicilor de Ocupare din 2002 și un raport de progres realizat doi ani mai târziu, în 2004.

Principalul instrument legislativ de implementare a politicii privind piața muncii, elaborat de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, responsabil cu elaborarea și coordonarea implementării politicilor de ocupare a forței de muncă, strategiilor programelor și planurilor naționale de ocupare, a fost Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă modificată și completată de Legea nr.107/2004. Anual, în baza Legii nr.107/2004 au fost elaborate programe anuale de ocupare, structurate cu precădere, către grupurile vulnerabile la riscul de șomaj de durată și către zonele cu rate ridicate ale șomajului.

Prioritățile de acțiune ale politicilor de incluziune socială sunt:

Creșterea eficienței metodelor de prevenire și absorbție a șomajului pentru grupurile cu risc înalt: tineri, șomeri de lungă durată, persoane din mediul rural, romi, persoane cu handicap;

Promovarea modalităților eficiente de combatere a discriminării ocupaționale,în mod special cu privire la romi, dar și la alte grupuri cu risc ridicat: tineri în vârstă de 18 ani ieșiți din centrele de plasament, persoane ieșite din detenție, vârstnici, femei;

Adaptarea permanentă a structurii programelor de educație la necesitățile apărute ca urmare a schimbărilor de pe piața muncii;

3.3 Statutul juridic al persoanelor liberate din detenție în contextul resocializării lor

În general, prin statut juridic al cetățeanului se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său de existență. În statutul juridic al cetățeanului sunt cuprinse și garanțiile statului privind acordarea posibilității de a beneficia de drepturile prevăzute de legislație și garanțiile respectării de către cetățean a obligațiilor ce îi revin. Una dintre aceste garanții este sancționarea cetățenilor care nu respectă întocmai prevederile legii. Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul drepturilor și obligațiilor care rezultă din statutul juridic general al cetățenilor statului și care sunt prevăzute în actele normative ale diferitor ramuri de drept și depind de tipul pedepsei numite de instanța de judecată, precum și de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse.

În art. 29 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se stipulează că “în realizarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sunt determinate strict prin lege și exclusiv în scopul asigurării recunoașterii și respectării drepturilor

și libertăților altor persoane, satisfacerii cerințelor morale, a normelor de comportare și a bunăstării generale într-o societate democratică”.

Pe lângă drepturi suplimentare, liberarea din locurile de detenție implică și anumite restricții ale drepturilor și impunerea unor obligații suplimentare. Conform principiului umanismului, aceste restricții nu pot și nici nu trebuie să fie aplicate față de persoana care a ispășit o pedeapsă penală pe tot parcursul vieții sale, dar sunt în vigoare doar pe o anumită perioadă până când se sting antecedentele penale.

Așadar, executarea de către cetățean a unei pedepse penale privative de libertate este un fapt juridic, care atrage după sine o modificare esențială a statutului său juridic. În privința persoanei liberate de la executarea pedepsei încetează acțiunea incapacităților, care constituie conținutul pedepsei penale. Însă, persoana care a executat pedeapsa capătă un statut juridic special, al cărui conținut este determinat de consecințele juridice, generate de executarea unei pedepse penale concrete și existența antecedentelor penale.

În legislație lipsește un act normativ unic în care ar fi enumerate toate consecințele juridice legate de cetățeanul care a executat o pedeapsă penală a antecedentelor penale, cu toate că unele din ele ating nu doar interesele lor, dar și ale membrilor de familie sau ale altor persoane apropiate.

În opinia noastră, esența statutului juridic special al persoanelor care au executat o pedeapsă penală, comparativ cu cetățenii care respectă legile, constă în prezența unui complex de drepturi și obligații suplimentare, precum și a unor restricții în drepturi, pe care le considerăm a fi întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.

3.4 Probleme organizatorico-juridice ale incluziunii sociale a persoanelor liberate din detenție

Această problemă a devenit deosebit de actuală în ultimii ani, perioadă în care situația social-economică din țară a suferit modificări esențiale, iar fostele viziuni ale persoanelor liberate privind posibilitățile și căile de angajare în muncă, a obținerii unui loc de trai, și alte probleme importante nu mai sunt adecvate noilor condiții.

Astfel, majoritatea cercetătorilor menționează, că perioada postpenitenciară este cea mai vulnerabilă problemă socială dintre toate problemele ce țin de resocializarea foștilor condamnați. Drept temei pentru asemenea concluzie servesc analiza surselor bibliografice, rezultatele cercetărilor empirice și observațiile specialiștilor în științe juridice.

Anume la această etapă trebuie să se realizeze măsurile de bază de reabilitare socială și restabilire a statutului social și juridic ale persoanelor liberate din locurile de detenție.

Deoarece persoana se poate adapta atât într-un mediu cu orientare pozitivă, cât și negativă, ținem să menționăm că în acest caz este vorba despre o adaptare socială a persoanei liberate, care constă într-un mod de viață social-acceptabil și cinstit. În acest context, persoana liberată din detenție, trebuie să fie pregătită de a depune eforturi volitiv-emoționale pentru soluționarea problemelor ce-i stau în fața. El trebuie să-și revizuiască sistemul de valori, să fie gata pentru a-și restabili familia, relațiile cu rudele și alte relații social-utile; să se orienteze în căile de soluționare a situațiilor de conflict în anturajul apropiat, la serviciu, să aibă închipuire la ce organ de stat trebuie să se adreseze într-un caz sau altul, să-și cunoască drepturile, obligațiile și să le respecte. Cele trei aspecte ale resocializării foștilor condamnați sunt în legătură reciprocă și trebuie examinate într-o unitate dialectică. Însă și procesul adaptării sociale necesită, în mare măsură, o reglementare juridică, deoarece participanții săi sunt nu doar foștii condamnați, dar și un complex întreg de instituții sociale. Activitatea instituțiilor și organelor abilitate cu realizarea măsurilor de adaptare socială urmărește atingerea următoarelor obiective specifice: susținerea persoanelor liberate din detenție în vederea asigurării respectării drepturilor lor; diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracțiuni, concomitent cu însușirea normelor și valorilor prosociale; crearea oportunităților privind adaptarea ex-deținuților la mediul familiar, continuarea studiilor și angajarea profesională; reducerea efectelor negative ale detenției și acordarea de asistență psihosocială postpenală.

Literatura de specialitate evidențiază următoarele particularități caracteristice adaptării sociale a persoanelor liberate din detenție: are loc după liberarea de pedepse privative de libertate; reprezintă un proces social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaților de pedeapsă și durează până când comportamentul persoanei anterior condamnate corespunde cerințelor societății (a unor grupuri sociale aparte); sarcina reintegrării sociale și adaptării postpenitenciare a persoanelor liberate de pedeapsă constă în familiarizarea acestora cu modul de viață în mediul social nou, modificat sau precedat,ce presupune acceptarea benevolă a cerințelor normative ale acestui mediu, a normelor juridicopenale și a regulilor de conviețuire; adaptarea socială depinde, de asemenea, de capacitățile și deprinderile adaptaționale inerente individului care au fost cultivate în condițiile executării pedepsei; reușita adaptării sociale depinde, în mare măsură, de raportul dintre sistemul orientărilor individuale ale persoanelor liberate și cerințele înaintate de mediu (colectivul de muncă, anturajul apropiat, familia); adaptarea socială a persoanelor liberate din detenție poate fi asigurată doar de orientarea socială pozitivă dintre micromediu și personalitatea fostului condamnat, compatibilitatea așteptărilor sociale ale mediului cu pozițiile morale și sistemul de valori al personalității.

Analiza esenței și conținutului procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din detenție, precum și analiza legităților sale social-psihologice demonstrează că acest proces, este însoțit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte anumite obstacole atât interne, subiective, cât și externe, care nu depind de el. Acestea pot fi divizate convențional în două categorii. Prima categorie cuprinde probleme ce țin de soluționarea necesităților vitale privind hrana, îmbrăcămintea, locul de trai și de muncă, adică crearea condițiilor externe de viață ale subiectului. A doua categorie ține de înscrierea persoanei liberate în noul micromediu – familia,colectivul de muncă, anturajul apropiat. În prima categorie, de regulă, predomină situațiile, determinate de împrejurări obiective ce nu depind de voința persoanei liberate (lipsa locuinței, probleme de angajare la serviciu, probleme de sănătate). În cea de-a doua, rolul determinant îl joacă calitățile personale ale fostului condamnat și comportamentul său, adică factorii subiectivi.

Toate aceste probleme sunt soluționate de către foștii condamnați în mod diferit, reieșind din condițiile existente și posibilitățile personale. Iar acestea depind de vârstă, sex, studii, profesie și alți parametri social-demografici ai personalității. Rezultatele cercetărilor științifice pun în evidență faptul că persoanele liberate din detenție pot fi clasificate convențional în trei categorii: persoane care s-au schimbat în perioada detenției; persoane cu defecte educaționale; persoane care nu s-au schimbat în perioada detenției.

Probabilitatea cea mai mare ca persoana eliberată să săvârșească iarăși o infracțiune există în primii trei ani, iar cele mai multe infracțiuni sunt comise în primul an de la eliberare, constituind 52, 4%. După aceasta intensitatea recidivei scade.

3.5 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de incluziune socială postpenitenciară

Liberarea nu doar că restabilește fostului deținut statutul de persoană liberă dar mai atrage după sine și o lărgire esențială a rolurilor și funcțiilor sale sociale cum ar fi rolul de cap al familiei cu toate obligațiunile și grijile, funcțiile în colectivul de muncă după angajarea la serviciu etc. Însă în perioada ispășirii pedepsei condamnatul, într-o mare măsură, a pierdut capacitatea de a mai îndeplini multe obligați, deoarece condamnații sunt lipsiți de independența specifică pentru o persoană liberă în soluționarea propriilor probleme cotidiene cum ar fi: împărțirea salariului și a timpului propriu, grija de hrană și îmbrăcăminte, achitarea diferitor servicii și taxe etc. Din aceste cauze la condamnați treptat se dezvoltă o pasivitate care inhibă capacitățile de adaptare, și după liberare ei nu întotdeauna se pot include activ în viața societății, care cere soluționarea multiplelor probleme ale vieții cotidiene, depășirea greutăților, tentațiilor, influențelor negative.

Problemele psihologice ale adaptării sociale a persoanelor liberate se mai explică prin faptul că la ei se extinde brusc și considerabil cadrul de comunicare. În perioada ispășirii pedepsei, ei comunică în principal cu administrația penitenciarului, cu diferite grupuri de condamnați, cu reprezentanții unor organizații de stat, precum și cu un cerc restrâns de rude. După liberare sfera relațiilor se extinde, iar acest fapt reclamă adoptarea anumitor poziții sociale. Totodată, după cum demonstrează practica, persoanele liberate, deseori, din punct de vedere psihologic nu sunt gata pentru aceasta. Ei nu sunt pregătiți pentru îndeplinirea rapidă a rolurilor și funcțiilor în condiții de libertate conform cerințelor grupurilor sociale, cu care ei comunică. Această contradicție psihologică, între gradul de pregătire al individului de a îndeplini diverse roluri și funcții și așteptările sociale, poate servi drept temei a apariției situațiilor de conflict și să contribuie la înstrăinarea de anturajul social favorabil.

Izolarea îndelungată se răsfrânge negativ asupra autoaprecierii condamnatului contribuind, în consecință, la deformarea moral-psihologică a sa. Consecințele negative ale privării de libertate țin de asemenea și de procesele psihologice care determină comportamentul unor indivizi în parte și a societății în general. Astfel, persoana care a ispășit o pedeapsă rămâne în conștiința socială cel puțin ca un înstrăinat.

În afară de latura juridică (instituțională) a problemei este necesar de a o deosebi și pe cea psiho-morală. Este vorba despre restabilirea bunului nume și a reputației persoanei care a fost în locurile de detenție. Această latură este imposibil de formalizat, deoarece aspectul dat al reabilitării se realizează în domeniul relațiilor interumane, prin comunicare zilnică a oamenilor. Este foarte important rolul familiei, a oamenilor apropiați, a vecinilor, cunoscuților, colegilor de serviciu. Însă nu trebuie să uităm și de susținerea din partea instituțiilor statului, în particular a organizațiilor neguvernamentale, precum și a altor reprezentanți ai societății. Însă din păcate, până în prezent lipsesc cercetări complexe ale mecanismului adaptări sociale a persoanelor liberate din detenție, în care ar fi examinate problemele stabilirii relațiilor între aceste persoane și mediul social.

Etapa de integrare poate fi împărțită în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare al individului – fost deținut. Astfel:

nivelul integrării sociale – în care s-au armonizat relațiile dintre delincvenți și cei apropiați, alte grupuri de oameni, contactele interpersonale sunt intense, iar atitudinile lor împărtășite de tot grupul; individul a aderat la scopurile comune și are un rol social relativ bine determinat în cadrul grupului.

nivelul integrării psihosociale – conduita delincventului depinde de statutul actual, sursele de stres devin mai puține (își pierd semnificația) sau își diminuează forța.

nivelul integrării subculturale – la acest nivel foștii deținuți interiorizează deja sistemul de valori și norme informale ale grupului de apartenență, devenind un purtător activ al acestora în viața de zi cu zi pe timpul ispășirii pedepsei și după liberare.

3.6 Reglementarea juridică a profilaxiei infracțiunilor în rândul persoanelor liberate din detenție

De regulă, cele mai importante domenii ale vieții sociale sunt reglementate de normele de

drept. Din această categorie, desigur, face parte și activitatea organelor de stat și obștești în domeniul profilaxiei infracționalității recidive în rândul persoanelor liberate din locurile de detenție. Importanța ei este determinată, în primul rând, prin tendința statului de a asigura ordinea de drept, și în al doilea rând, prin faptul că ea vizează anumite drepturi subiective importante ale cetățenilor limitând, într-o oarecare măsură, libertatea lor personală.

Ținem să menționăm că în prezent, în rândul specialiștilor nu există o unanimitate privind înțelegerea conținutului profilaxiei infracțiunilor și locului său în sistemul contracarării criminalității. O parte a specialiștilor în domeniu concep profilaxia infracțiunilor ca o noțiune generică mai universală, alții consideră contracararea, profilaxia și prevenirea criminalității ca categorii sinonime și, de fapt, nu le disociază. Alte opinii menționează ca temeiurile pentru aplicarea unor sau altor norme de drept, care reglementează profilaxia infracțiunilor, sunt determinate de specificul drepturilor și obligațiilor, adică de statutul juridic al cetățenilor. Deoarece toți cetățenii sunt obligați să respecte legea, încălcarea anumitor prevederi ale ei inevitabil va atrage aplicarea unor măsuri de influențare, care întotdeauna constau în limitarea unor drepturi. În acest caz temei pentru aplicarea lor este faptul încălcării legii. Însă încălcarea legii nu este unicul temei pentru limitarea în drepturi. În privința persoanelor liberate din detenție unele tipuri de restricții țin chiar de faptul condamnării și de aceea pot fi aplicate indiferent de comportamentul acestor persoane. Totodată temeiul pentru a aplica aceste restricții reiese din statutul juridic al persoanelor liberate, care are anumite deosebiri de statutul juridic al altor persoane.

Capitolul 4.

STUDIU DE ANALIZĂ COMPARATIVĂ A CONTEXTULUI NAȚIONAL ȘI ITALIAN CU PRIVIRE LA REVENIREA FOȘTILOR DEȚINUȚI PE PIAȚA MUNCII ȘI INTEGRAREA LOR ÎN SOCIETATE

Prezenta cercetare are ca și obiect analizarea legislației italiene și românești în materie de integrare în muncă a deținuților și foștilor deținuți, atribuind o deosebită atenție instrumentelor prevăzute pentru realizarea incluziunii lor sociale precum și în câmpul muncii.

4.1.Integrarea în muncă a deținuților și foștilor deținuți în Italia

Legislația italiană în materie de integrare în muncă a persoanelor private de libertatea personală a văzut, de-a lungul anilor, succederea și suprapunerea mai multor intervenții legislative.

Motivul acestor modificări se găsește în bună parte în schimbarea rolului atribuit de către legislația muncii prestate de acești subiecți: rol care a suferit o transformare (juridică și socială) de-a lungul timpului, în concordanță, de altfel, cu modificările funcției atribuite pedepsei.

Pentru a înțelege importanța unei asemena evoluții, este indicat să pornim de la ceea ce era disciplina înainte de intrarea în vigoare a Constituției, adevărată „cotitură” legislativă a materiei examinate. Inițial, detenția era considerată o formă de privare a libertății personale, în sfera unei mai ample viziuni a pedepsei în sens retributiv: adică sancțiunea cu închisoarea era văzută ca și „prețul just” pe care condamnatul trebuia să-l plătească pentru răul provocat prin propriul comportament infracțional. Cu trecerea timpului deși s-a depășit o concepție retributivă pură – și, în consecință, s-a eliminat, de exemplu, recurgerea la pedepsele corporale – totuși, cel puțin până la intrarea în vigoare a Constituției, în Italia s-a păstrat o concepție a pedepsei (și a muncii din închisoare) în sens aflictiv. Moștenind structura proprie a Codului Zanardelli, regulamentul penitenciar din 1931 prevedea principiul general în baza căruia pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie ispășită cu obligația muncii: cu alte cuvinte, munca din închisoare era considerată o completare naturală a pedeapsei, o parte integrantă a sancțiunii penale. Dacă munca, sub toate formele ei, era considerată ca o „necesitate socială”, munca din închisoare se traducea, ca efect a stării de detenție, într-o adevărată „necesitate juridică”, a cărei achitare era controlată de sancțiuni disciplinare specifice. Eventualul refuz de a lucra nu era tolerat, fiind considerat ca un semn de dezordine și indisciplină în cadrul instituției penitenciare: sancțiunile începeau de la o simplă mustrare personală până la izolarea în celulă (articolele 161 – 165 din Regulamentul penitenciar din 1931). Destinatarii obligației de a munci nu erau doar subiecții condamnați la ispășirea unei detenții (condamnații), ci și subiecții în regim de arest preventiv (inculpații) incapabili de a se întreține singuri. Cu referire specifică la modalitățile concrete prin care se desfășura munca, regulamentul din 1931 stabilea o distincție legislativă primordială între munca efectuată în interiorul și exteriorul penitenciarului: o repartizare care urma să fie reluată și reelaborată în reforma legislației penitenciare din 1975. Respectiva reformă, introdusă cu legea nr. 354 din 26 iulie 1975 (și cu următorul regulament de punere în aplicație, Decretul Președintelui Republicii nr. 431 din 26 aprilie 1976), a transpus noile principii introduse de Constituția republicană care au atribuit pedepsei o funcție cu totul diferită față de cea precedentă.

Articolul 27 din Constituție, care și în ziua de azi reprezintă un principiu fundamental în materie penală, stabilește la alineatul 3 că „pedepsele nu pot să consiste în tratamente contrare sensului uman și trebuie să tindă la reeducarea condamnatului”. O ulterioară noutate legislativă a fost adusă de către legea nr. 296 din 1993, care, confirmând scopul reeducativ a muncii în penitenciare, a stimulat calificarea profesională a forței de muncă prin deschiderea penitenciarului la întreprinderile publice dar și private, încredințând acestora sarcina de a ține cursuri de formare profesională și de a organiza în mod direct munca în penitenciare. Noutatea unei asemenea reforme constă în accesul întreprinderilor publice și private în închisori, depășindu-se astfel previziunea organului legiferant din 1975 de a configura raportul de muncă doar între administrație și deținut/internat.

Astfel la tradiționala și deja consolidată distincție între muncă internă și muncă externă s-a mai adăugat ulterioara repartizare între munca în subordinea administrației penitenciare și munca în subordinea întreprinderilor externe; o clasificare cristalizată definitiv în D.P.R (Decretul Președintelui Republicii) nr. 230 din 2000, care a înlocuit regulamentul original de aplicație a legislației penitenciare (D.P.R. nr. 431 din 1976).

O contribuție importantă a fost apoi oferită de către legea nr. 193 din 22 iunie 2000 (așa-zisa lege Smuraglia), prin care organul legiferant a recepționat amplul bagaj de experiență provenit din sectoarele privat-sociale (asociaționism, voluntariat, etc.) implicate de ani în realitatea penitenciarului.

În dreptul italian, munca este considerată o valoare fundamentală a fiecărui cetățean (luat atât ca individ, cât și ca „parte” a societății civile), prin care acesta își realizează propria personalitate și, în același timp, contribuie la progresul social. Iată atunci, că în baza acestei abordări, reeducarea și resocializarea condamnatului trebuie să țină cont de (re)integrarea acestuia în câmpul muncii. Disciplina în vigoare în materie de muncă în închisoare constituie expresia principiilor enunțate, în viziunea cărora aceasta trebuie să fie interpretată. Viziunea expusă mai sus explică, de exemplu, previziunea în baza căreia munca deținuților este obligatorie (articolul 20, alineatul 3, legea nr. 354/1975).

Caracterul obligatoriu a muncii în penitenciar derivă, la rândul lui, din caracterul obligatoriu a disciplinei reeducative, și răspunde la exigența de a asigura realizarea funcției de resocializare a pedepsei prin predispoziția mijloacelor reeducative, printre care, tocmai munca, prin caracteristicile sale și prin propria capacitatea de a realiza participarea la (și deci includerea în) societate, este considerată ca fiind modul cel mai adecvat pentru a ajunge la obiectiv. În general munca în închisoare este definită recurgând la cele două macro-categorii ale muncii „intramurale” și „extramurale”: prima locuțiune se referă la toate activitățile lucrative efectuate de către deținuți în interiorul instituției de absolvire a pedepsei; cea de a doua, în schimb, se referă la munca efectuată de către deținuți în afara penitenciarului. Dar nu este vorba de singurele clasificări hermeneutice posibile: în cadrul primei categorii (munca intramurală) este, de fapt, posibilă o ulterioară repartizare între așa-zisele „munci domestice” și „producții”. Și în cadrul celei de a doua categorii (munca extramurală), trebuie să facem o distincție între munca prestată în regim de muncă așa-zis „în exterior” și cea prestată în regim de semilibertate. Spre deosebire de tipologia muncilor domestice, în producție nu se suprapune patronul cu administrația penitenciară, prin consecință, se individualizează clar un raport trilateral între administrația penitenciară, patron subiect terț, și deținuți (internați).

Cu referință la mecanismele de acces la munca în interiorul penitenciarului, trebuie specificat că acestea au fost obiectul unei serii de intervenții legislative, în urma căreia au fost eliminate, în mod progresiv, prerogativele discreționare atribuite inițial administrației penitenciare.

Dacă, precedent, folosirea la muncă în interiorul penitenciarului era văzută ca o recompensă și disciplina penitenciară prevedea pur și simplu că, pentru folosirea deținutului la muncă, administrația trebuia să țină cont doar de dorințele acestuia, de aptitudinile sale și de condițiile economice și familiale, actuala formulare a articolului 49, D.P.R. nr.230 din 2000 indică nu doar unele criterii prioritare de urmat, ci fixează și o serie de proceduri care au menirea de a crea un sistem adevărat și propriu de plasare pentru munca intramurală, departe de orice mecanism de recompensare sau favoritism. Este de fapt prevăzut un sistem de liste– fixat în liste speciale: una generală și una pentru meserie – care sunt elaborate de o comisie instituită ad hoc (articolul 47, alineatul 8, D.P.R. nr. 230 din 2000). De asemenea, aceeași direcțiune a instituției penitenciare, printr-un tabel special, întocmește o listă prin care stabilește care și câte locuri de muncă sunt disponibile în cadrul instituției: tabelul respectiv, care poate fi modificat în funcție de schimbarea situației interne din penitenciar, este aprobat, împreună cu planul anual de muncă elaborat de către direcțiunea unității, de directorul regional al administrației penitenciare, după ce comisia regională pentru munca în penitenciar a fost ascultată (articolul 25 bis, alineatul 6, legea nr. 354 din 1975 ). Cu toate acestea, în conformitate cu scopul reeducativ asumat de către munca în închisoare, rămâne ferm principiul prin care, pentru destinarea la munca intramurală, au influență, pe lângă tipul muncii disponibile, și comportamentul muncitorului în timpul perioadei de detenție (articolul 49 regulă extrasă din Legislația Penitenciară )

Trecând la analizarea celui de al doilea gen de muncă penitenciară, adică munca extramurală, s-a văzut deja că trebuie să se facă distincție între munca prestatà în exterior conform articolului 21, legea nr. 354 din 1975 și munca efectuată în regim de semilibertate. Munca în exterior, reglementată chiar de articolul 21, al legii 354 din 1975, și de articolul 48 a respectivului regulament de punere în aplicație (D.P.R. nr. 230 din 2000), consistă în mod substanțial din efectuarea actvității muncii în afara instituției penitenciare. Cu accesul la munca în exterior deținutului îi este permis să efectueze o activitate, care, realizându-se în afara închisorii și ducând la integrarea într-o organizare productivă normală la dependențele unui patron, se diferențiază de munca liberă doar în ceea ce privește condiția subiectivă al angajatului.

Legat de această problematică și având în vedere caracterul obligatoriu a muncii în închisoare, în doctrină s-au format orientări diferite: pe de o parte, unii consideră munca ca un adevărat drept al deținutului cu contropartida obligației de desfășurare a acesteia. În această perspectivă, caracterul obligatoriu a muncii în închisoare derivă direct din articolul 4 din Constituție – care dispune dreptul-datoria tuturor cetățenilor la muncă -, interpretând munca prestată de persoana privată de libertatea personală nu doar ca o consecință a pedepsei, ci, mai degrabă, ca o modalitate a executării sale, cu scopul de a reeduca deținutul.

Un alt filon doctrinal, în schimb, relevă că baza obligației muncii în închisoare se află în importanța deosebită pe care aceasta „o asumă în cadrul scopului reeducativ a pedepsei”: este recunoscută astfel muncii „o capacitate de a promova persoana, să spunem, obiectivă sau de-ideologizată care este baza de nesuprimat a tehnicilor de reintegrare socială”.

Caracterul obligator sau nu al muncii în închisoare este important deoarece de la acesta derivă configurabilitatea unui drept la muncă a deținutului. Și aici se opun diferite orientări doctrinale: pe de o parte, se susține că un asemenea drept ar fi neconfigurabil deoarece dispozițiile de lege (“este asigurată munca cu excepția cazurilor imposibile”: art. 15, alineatul 2, Legislația Penitenciară, și “este favorizată în orice mod orientarea spre muncă” ex art. 20, alineatul 1, Legislația Penitenciară) par să dizolve obligația administrației penitenciare de a furniza muncă condamnatului; pe de altă parte, în schimb, se afirmă că, deși neputându-se configura un adevărat drept la muncă a deținutului, s-ar putea totuși recunoaște existența unui interes specific față de desfășurarea prestației, chiar din punct de vedere reeducativ. Din analiza normei rezultă că deținuții condamnați dețin un adevărat “drept la tratament”, considerat ca și un aspect al unui drept mai amplu cum e cel al “dreptului la reeducare”; în ceea ce privesc pârâții – așa cum am zis – dreptul la tratament asumă conotații diferite în virtutea status-ului lor deosebit de subiecți în așteptatrea judecății.

În privința lor, trebuie deci exclusă posibilitatea unor intervenții legate de reeducare (care ar fi, de fapt, în contrast cu principiul care presupune nevinovăția acestora): deci, poziția pârâților se exteriorizează în dreptul de a putea utiliza oferte legate de susținerea “intereselor lor umane, culturale și profesionale” (articolul1, alineatul 1, D.P.R. nr. 230 din 2000), precum și în dreptul de a fi admiși la participarea la unele activități educative, culturale și lucrative. Prin urmare, administrația penitenciară are datoria de a se activa oferind locuri de muncă adecvate: o datorie care totuși – așa cum s-a anticipat deja – se prezintă într-o manieră mai intensă față de internați și condamnați, și mai puțin față de pârâți, în relație cu care nu este prevăzută nici o obligație.

După efectuarea acestor considerații preliminare, este posibilă acum, trecerea la examinarea disciplinei aplicabile raportului de muncă în penitenciar și la particularitățile acesteia: este vorba, de fapt, de a verifica dacă și care drepturi (și obligații) ale muncitorului liber pot fi recunoscute și muncitorului privat de libertatea personală.

Concluziile diferă în funcție de muncă extramurală sau intramurală. În ceea ce privește munca extramurală, nu par să fie dubii referitor la aplicabilitate, cu ajustările necesare, a tuturor instituțiilor juridice tipice ale disciplinei standard. Luând în considerare acest lucru, deținutului admis la munca extramurală i se va aplica, în mod analog muncitorilor angajați liberi, contractul colectiv în vigoare în cadrul companiei la care este angajat. Sub profilul tratamentului legislativ pe care legislația penitenciară o rezervă deținutului sau (internatului) muncitor, se evidențiază, în primul rând, cum aceasta se ocupă chiar și de reglementarea duratei muncii. Ținând cont de faptul că munca constituie principalul instrument de resocializare ai subiecților supuși la restricția libertății personale, organul legiferant a prevăzut o serie de măsuri finalizate pentru a favoriza integrarea acestor persoane în câmpul muncii, și deci, în societate. Aceste măsuri de susținere și ajutor față de activitatea desfășurată de către administrațiile penitenciare de găsire a ocaziilor de muncă pentru deținuți constau mai ales în: susținerea acțiunii privatului social și, mai ales, a acelor subiecți juridici, care, deși fiind întreprinzători, au ca și scop specific integrarea lucrativă a subiecților așa-ziși „dezavantajați”, printre care și deținuții și foștii deținuți: se referă, în mod particular, la cooperativele sociale așa-zise de tip B și prevederea scutirii contribuțiilor și reducerilor fiscale în favoarea patronilor disponibili să angajeze deținuți sau foști deținuți.

Funcția atribuită acestor instrumente, care urmează să fie analizate, consistă în ajutorarea acțiunii de reeducare și resocializare urmărită – cu rezultate nu mereu satisfăcătoare – de către administrația penitenciară; și acest lucru nu doar prin intermediul întăririi ofertei de muncă în favoarea deținuților și foștilor deținuți, ci și prin crearea unei legături între închisoare și societatea liberă, care, prin permiterea persoanei private de libertatea personală de a avea un contact cu realitatea productivă externă, facilitează, în perspectivă, trecerea de la starea de detenție la ambientul muncii.

Cooperativele sociale constituie acea tipologie deosebită de cooperative care au „scopul de a urmării interesul general al comunității în promovarea umană și în integrarea socială a cetățenilor” (articolul 1, alineatul 1, legea nr. 381 din 1991). Pecularitatea acestor subiecți colectivi consistă în exercitarea unei activități economice organizate – de întreprindere, deci – dar, cu scopul nu de a urmări un avantaj direct pentru asociații săi, așa cum e tipic pentru societățile cooperative tout court, ci de a satisface un interes de caracter general, care privește toată colectivitatea. Chiar scopul de solidaritate căruia îi este instituțional întipărită acțiunea cooperativelor sociale justifică predispunerea unei discipline pentru anumite aspecte diferite – și mai favorabile – față de cea a cooperativelor obișnuite. Această disciplină este conținută în legea nr. 381, din 8 noiembrie 1991 și următoarele modificări și integrări („Disciplina cooperativelor sociale”).

4.2. Integrarea în muncă a deținuților și foștilor deținuți în România

Legislația română în materie de muncă în penitenciar și de integrare în muncă ai subiecților în condiție de privare a libertății personale a fost recent obiect a unei importante reforme așa cum am specificat si anterior în capitolul întâi al lucrării. În prezent disciplina de referință este prevăzută de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Acest complex legislativ, de altfel, este expresia principiilor conținute în Constituția română, care prevede o serie de dispoziții importante atât în materie de pedeapsă cât și în materie de muncă. În Constituție, de altfel, nu pare să se poată găsi o dispoziție expres dedicată funcției atribuite pedepsei de către legislația juridică română.

În baza acestei dispoziții, pedeapsa în legislația juridică română pare să aibă funcția dublă de resocializare și special-preventivă (adică, de a evita ca deținutul să săvârșească infracțiuni ulterioare). Această impresie este confirmată de lectura totală a legislației române în materie de muncă în penitenciar – care urmează să fie analizată – așa cum interpretată în lumina principiilor constituționale.

În special, apare evident scopul reeducativ urmărit: ocaziile de recuperare pe care administrația penitenciară le furnizează deținutului, posibilitatea de a efectua (și prin intermediul cursurilor de școlarizare și profesionale) un traseu predispus „pe măsură” și – nu ultimul rând – constanta asistență psihologică, sunt dovezi evidente, pe lângă faptul că constituie trăsături distinctive care conferă sistemului în cauză elemente de relevantă modernitate. Intrând în detaliu, elementul fundamental introdus prin Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 este constituit din modularitatea tratamentului de sancțiune – modularitate care, așa cum se va vedea mai bine în cele ce urmează, răspunde unei logici de tip recompensă – în baza căruia sunt prevăzute patru tipologii de „regimuri de executare a pedepselor privative de libertate”, care se diferențiază în funcție de severitatea lor majoră sau minoră.

Și disciplina română, la fel ca cea italiană, contemplă diferența între cele două macro-categorii ale muncii în interiorul și în afara peniteciarului. În argumentare, ca referință apare articolul 78 din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 care prevede posibilitatea ca deținutul să desfășoare – în afară de așa-zisele munci cu caracter gospodăresc și munci „în regie proprie” – activități lucrative care consistă în „prestări de servicii” în favoarea „operatorilor economici”, persoane fizice și juridice, „în interiorul ori în exteriorul penitenciarului”.

Pentru a fi înțeleasă corect, distincția dintre munca intramurală și cea extramurală în legislația juridică românească trebuie să fie privită la lumina rolului deosebit pe care munca în închisoare acoperă în acest sistem: a oferi, deci, deținutului ocazia de a obține reduceri de pedeapsă ca efect al comportamentului său bazat pe bună conduită și, de a încerca astfel favorizarea reintegrării în societate. În acest fel, munca în penitenciar devine o ocazie atractivă de recuperare pentru deținut, care, tocmai în baza acestor activități, “pornește” pe un traseu care îl pregătește pentru reintegrarea succesivă în lumea liberă.

Legislația penitenciară se adresează în mod direct deținutului, aducându-i la cunoștință începând cu prima lui intrare în penitenciar că, prin muncă (la fel cum și prin alte activități), va avea posibilitatea de a trece la un regim penitenciar mai bun și de a reduce perioada de ședere în închisoare, prin efectul de reducere a pedepsei.

În baza acestei stabiliri pare să fie convingerea că, astfel structurat, sistemul penitenciar să aibă șanse mai mari ca deținutul să participe la reeducare și, într-o ultimă instanță, să-și atingă scopul. În mod coerent cu natura de recompensare atribuită muncii în penitenciar, aceasta nu constituie o obligație pentru deținut, pentru desfășurarea ei este cerut mereu acordul acestuia. Raportul de muncă al deținutului este disciplinat tot prin Legea nr. 254/2013 care, pentru aspectele care nu sunt legate de status-ul particular de detenție, ne trimite la disciplina prevăzută pentru munca liberă: semn că legislația juridică română nu pare să considere munca deținuților mai puțin benefică, garantând pe cât posibil protecțiile unui raport de muncă normală.

Pare să demită în acest sens art. 83 din Legea nr. 254/2013, care stabilește că “dispozițiile legale referitoare la protecția muncii se aplică în mod corespunzător” muncii în penitenciar. În prezentei legislații, durata muncii efectuate de către persoanele condamnate la pedepse cu închisoarea este de 8 ore pe zi (și nu mai mult de 40 de ore pe săptămână): această prevedere constituie aplicarea dispoziției constituționale dictată pentru munca liberă, prin art. 41, alin.(3) al Constituției. române, după care “durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”. Pentru anumite tipuri de deținuți muncitori, durata zilei lucrative nu poate depăși 6 ore. Legislația în cauză disciplinează și munca extraordinară, dispunând ca deținutul să poată – cu consimțământul acestuia în scris – să efectueze activitate lucrativă până la 10 ore pe zi (și nu mai mult de 50 de ore pe săptămână), recunoscându-i “drepturi bănești cuvenite pentru acest program de muncă”: este de intuit, de altfel, că va fi în interesul deținutului să efectueze muncă extraordinară, nu numai pentru remunerația mai mare, ci mai degrabă pentru a crește propriul număr de ore, în consecință să aibă o mai mare reducere a pedepsei. În orice caz, muncitorii au dreptul la o zi de repaus pe săptămână.

Analizând tratamentul economic a muncitorului deținut, trebuie introdusă concepția de salariu minim garantat: România, de fapt, a stabilit prin Constituție (articolul 41) pragul minim de salariu brut, instituit anual de către Guvern pe baza unor parametrii economico-financiari. Merită, apoi, precizat că venitul nu este încasat direct de muncitor, ci de către instituția penitenciară, care primește cât îi revine deținutului și din această sumă operează deducerile prevăzute de lege. Doar un procent (mai mic decât jumătatea totalului) din venit ajunge la deținut: din asta, partea preponderentă poate fi utilizată de către acesta deja în timpul executării pedepsei; cealaltă parte, în schimb, se consemnează pe numele său și, în momentul eliberării, i se restituie împreună cu celelalte obiecte personale. Rațiunea (ratio) este deci evidentă: constituirea unei provizii care să permită deținutului de a se putea întreține atunci când va trebui să iasă în lumea liberă. Procentul rămas din venitul deținutului, în schimb, revine prin lege Administrației Naționale a Penitenciarelor: aceste sume sunt deci încasate și contabilizate pentru a fi folosite „potrivit dispozițiilor legale privind finanțele publice”.

Ne găsim – sub acest profil – în fața unui sistem care nu se deosebește de cel operat în Italia sub valabilitatea legislației penitenciare din 1931: cea mai mare parte a venitului este, deci, reținută de către administrația penitenciară cu titlu de rambursare ale cheltuielilor de susținere a deținutului în timpul perioadei de ședere în închisoare.

Și din această prevedere reiese, încă o dată, că munca în penitenciar în România nu are doar scopul (înțeles în sens restrâns) de a resocializa deținutul, dar și – în cazul în care a fost condamnat să repare dauna persoanei ofensate, și pe care nu a achitat-o până la data primirii în penitenciar (poate din lipsa disponibilității economice) – acela de a garanta victimei crimei satisfacerea plăților de despăgubire pretinse.

În ceea ce privește aspectele care țin de asistență și de prevedere socială (pensie) a muncii în închisoare, Legea nr. 254/2013 prevede forme de protecție pentru muncitorul deținut: în această viziune, Legea nr. 254/2013 prevede că „dispozițiile legale referitoare la protecția muncii se aplică în mod corespunzătoare” muncii în penitenciar. Așadar, și în acest caz, prin referirea la legile care guvernează raportul de muncă în lumea liberă, organul legiferant românesc a vrut să garanteze muncitorului deținut aceleași garanții sub profilul asistenței și a prevederii sociale (pensie) , în afară de cel retributiv așa cum s-a zis deja. Legislația română își focalizează atenția asupra muncii prestate în faza de permanență în închisoare și nu și în cea succesivă, chiar dacă, în timpul detenției, legislația furnizează instrumente pe care deținutul le poate exploata odată ce se întoarce în lumea liberă: ne referim la posibilitatea de a partecipa la activități de formare culturală și profesională, datorită cărora deținutul poate, de exemplu, să însușească o meserie sau să o perfecționeze, sau la posibilitatea de istruire școlară prin deja amintitele cursuri de formare, ale căror atestate nu specifică faptul că cursul a fost făcut în timpul perioadei de detenție.

Din cercetările juridice efectuate pare să reiese faptul că în legislația română nu există dispoziții care să stimuleze o intervenție a subiecților întreprinzători în integrarea lucrativă ai deținuților și foștilor deținuți. În special, nu rezultă că ar exista nici mecanisme asemănătoare reducerilor de contribuție și fiscale în optica promovării unei forme de lucru cu un cost mai mic pentru întreprinderi, nici diverse sau ulterioare instrumente care să aibă un scop similar. În ultimul rând, nu par să se găsească subiecți juridici cu caracteristici asemănătoare acelora reprezentate în legislația noastră de cooperativele sociale.

4.3 Concluzii. Măsurile de integrare lucrativă ai deținuților și foștilor deținuți în Italia și România: comparația între două sisteme juridice, analogii și diferențe.

În baza analizei efectuate, este posibil de a reflecta asupra următoarelor aspecte: cele două legislații examinate prezintă analogii și diferențe. Ambele, deși cu nuanțe diferite, atribuie pedepsei cu închisoarea o funcție de resocializare. În legislația italiană acest lucru este expres prescris printr-o dispoziție constituțională (articolul 27, alineatul 3, Const. it.); în legislația română, în schimb, acest lucru rezultă din toată structura legislației în materie de muncă în penitenciar pentru a se contura mai clar în anumite trăsături. Din această ultimă dispoziție se deduce că și în legislația română aspectul reeducativ coexistă cu cel special-preventiv.

În ambele legislații juridice analizate, munca este considerată un instrument fundamental care favorizează resocializarea subiecților „restricționați”. Modalitatea de folosire a muncii pentru a ajunge la acest scop, totuși diferă în Italia și în România: de fapt, în primul caz, obiectivul de reintegrare în societatea liberă este urmărit prin caracterul obligatoriu al muncii (și al tratamentului reeducativ), deoarece se consideră că deținutul, asemenea cetățeanului liber, are dreptul-datoria de a lucra pentru a participa la progresul material și spiritual al societății italiene.

În România, în schimb, acest obiectiv este atins prin intermediul unei concepții de recompensare a activității lucrative prestate, după logica „zile lucrate = zile de pedeapsă reduse” . Determinând ca munca să fie avantajoasă în termeni de reducere de pedeapsă, deținutul este stimulat să efectueze activități lucrative și să achiziționeze, prin desfășurarea acestora, o profesionalitate care să-i poată permite să se reintegreze în societatea liberă. În mod coerent cu această stabilire, munca este considerată nu o obligație, ci o facultate, exercitarea ei aducându-i deținutului un avantaj evident.

Concepția diferită amintită mai sus determină de asemenea o serie de ulterioare diferențe în reglementarea raportului de muncă a deținutului. De fapt, deși ambele legislații contemplă aceeași clasificare a muncii în penitenciar (cu caracter gospodăresc, în interiorul și în exteriorul penitenciarului la dependențele terților) și prevăd tendința extingerii disciplinei muncii libere și asupra muncii în penitenciar, în România se pemite efectuarea activității lucrative ulterioare pe lângă cea normală (cu acordul scris al deținutului), astfel derogând la disciplina obișnuită din țara respectivă: asta în coerență perfectă cu scopul de a recompensa munca din penitenciar.

O ratio asemănătoare pare să se găsească, de exemplu, în disciplina românească a muncii nocturne, care prevede posibilitatea – absentă în Italia – deținutului să muncească noaptea și în acest caz cu consimțământul acestuia, exprimat în scris. Sub alt profil, o ulterioară diferență între cele două legislații privește rolul atribuit subiecților privați în reintegrarea lucrativă ai subiecților „restricționați”.

Apare interesantă experiența italiană care, în înfruntarea dificultății demonstrate de către administrația penitenciară în a găsi ocazii de muncă pentru deținuți, a prevăzut o serie de ulterioare instrumente pentru a implica privații în realizarea reintegrării subiecților restricționați în câmpul muncii și în societatea liberă.

Acest lucru, așa cum s-a văzut, s-a realizat prin prevderea unor anumite avantaje (de contribuție și fiscale) în favoarea privatului social – cu deosebită referință la cooperarea socială de tip B – și, mai în general, tuturor patronilor care sunt disponibili să angajeze deținuți și foști deținuți. Această disciplină, pe de altă parte, a sublineat de-a lungul timpului anumite puncte critice.

Operatorii din sector s-au plâns, de exemplu, de existența mai multor incompatibilități între controalele, prevăzute prin lege, la care muncitorii deținuții sunt supuși periodic și desfășurarea normală a unei activități lucrative, care este, astfel, îngreunată. De asemenea, a fost criticată de către mai mulți durata extrem de scurtă ale stimulentelor de care beneficiază patronii care angajează foști deținuți, actual doar 6 luni de la încetarea stării de detenție. În această viziune, deci, disciplina italiană denotă ample posibilități de ameliorare, de exemplu, printr-o mai bună armonizare ale obligațiilor care derivă din starea de detenție cu cele referitoare, în schimb, la desfășurarea raportului lucrativ. Analog, se așteaptă ca durata stimulentelor prevăzute pentru angajarea foștilor deținuți să crească la cel puțin 12, dacă nu chiar la 24 de luni.

În orice caz, în ciuda limitelor evidențiate, interacțiunea dintre public și privat în activitatea de reintegrare lucrativă este sigur un element pozitiv al sistemului italian, care, cu ajustările necesare (și cu îmbunătățirile necesare), ar putea să constituie un suport valabil și pentru funcționarea sistemului românesc.

În același fel, conotația de recompensă care, potrivit recentei reforme Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, caracterizează munca în penitenciar în România, chiar dacă nu poate să fie importată în legislația italiană din motive de incompatibilitate constituțională, apare totuși un instrument pragmatic de implicare a deținutului, care, deja în timpul vieții din penitenciar, nu găsește nici o conveniență de a se abandona unei „apatii” represive, ci, mai degrabă, este stimulat să se activeze – în limitele posibilităților oferite de penitenciar – în ceea ce privește munca, cu dublul obiectiv de a obține reduceri de pedeapsă și de a-și procura o formare profesională pe care să o folosească în lumea liberă, o dată ce și-a ispășit pedeapsa.

Concluzii

Resocializarea condamnaților și foștilor, la nivel național și internațional, reprezintă un fenomen care a determinat, în ultimele decenii, orientarea cercetătorilor din mai multe domenii de studii (sociologie, psihologie, criminologie, medicină, pedagogie, etc.) în vederea explicării și predicției comportamentelor deviante și delincvente în scopul declarat (în repetate rânduri) de combatere a acesteia.

De asemenea, resocializarea trebuie să fie examinată și ca restabilirea individului în calitate de membru socializat al comunității. Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale științei care, într-o măsură sau alta, au tangențe cu executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuțional penal, criminologia, psihologia și pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenție tot mai sporită problemelor ce țin de resocializarea condamnaților. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman și însemnătatea prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri pentru includerea acestei instituții în câmpul legal. Totodată nu toți autorii sunt unanimi în determinarea noțiunii de resocializare.

Prin resocializarea condamnaților se mai înțelege procesul restabilirii relațiilor sociale pierdute sau slăbite în rezultatul executării pedepsei penale, a funcțiilor și statutului persoanei; aceasta este asimilarea de către condamnat a standardelor de conduită și a valorilor, conștientizarea necesității de a se supune normelor juridice și altor norme morale de conduită. Considerăm că o astfel de abordare caracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificat când, în ce mod, sub influența căror factori are loc restabilirea statutului social al personalității. De asemenea, considerăm a fi unilaterală noțiunea conform căreia resocializarea este definită ca un sistem de măsuri de influențare asupra condamnatului sau a unui complex de măsuri menite să asigure comportamentul său legal. Printr-o astfel de abordare tot procesul complex se reduce doar la măsuri de influențare și nu este reflectată esența resocializării – restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline în cadrul societății. Ținând cont de cele menționate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală și specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societății față de membrii săi și, de regulă, corespund cu intențiile acestor membri.

Resocializarea specială poate fi caracterizată ca un proces cu elemente de obligativitate iar în cazurile indivizilor cu comportament criminogen chiar cu constrângere. În literatura științifică, pentru a marca procesul inițierii personalității la mediul social, împreună cu termenul „resocializarea” frecvent se utilizează și noțiunea de adaptare socială. Literalmente “a adapta” înseamnă a transforma pentru a corespunde anumitor cerințe; a face potrivit pentru întrebuințare în anumite împrejurări; a face să se potrivească.

Conform literaturii de specialitate și prevederilor legale în vigoare procesul de incluziune socială a persoanelor liberate din detenție va fi funcțională în cazul când se vor respecta următoarele principii:

respectarea priorității valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale, vizând toate elementele structurale ale sistemului social;

abordarea diferențiată a condițiilor de viață ale ex-deținuților în funcție de protecția legislativă, obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate și protecția socială existentă;

atitudinea umană față de ex-deținuți, excluderea dictatului și a tuturor factorilor care duc la dezumanizarea relațiilor;

respectarea principiului libertății conștiinței și orientării religioase.

Bibliografie:

Legislație

Legea nr. 353/1975 privind disciplina organică în materie de organizare a penitenciarului și de muncă în închisoare, prin aplicarea principiilor constituționale. Italiene

Constituția Italiei (1948)

Constiuția României (2003)

Rapoartele Comisiei Europene privind progresele spre aderare ale României,perioada 1999-2005

Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială (2008 – 2010), București,septembrie 2008.

Regulament de aplicare a legii nr. 354 din 1975 (legea despre organizarea penitenciarului).

Rotariu, T., Iluț, P., (1996),Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, p. 91

Strategia de ocupare a forței de muncă și de recalificare prin formare profesională și muncă -ID 32801, Milano ,2010

Strategia națională de reintegrare socială a persoanelor private de libertate 2012-2016

Legea nr. 275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of nr. 627 din 20 iulie 2006

Hotărârea nr. 1897 din 21 decembrie 2006

Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Legea nr. 104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 și a Decretului nr. 21/1977

Codul de procedură penală francez

Lucrări de specialitate române și străine

Albert Ogien, (2002),Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași

Alexandra Pojenaru (traducerea),(1993), Pedeapsa privativă de libertate în optica drepturilor omului în Revista de Știință Penitenciară nr. 1-2/1993

Barbu Silviu Gabriel, (2009), Drept execuțional penal, Ed. C.H.Beck, București

Bădescu, Ilie; Mihăilescu, Ioan; colectiv,(2002),Geopolitica integrării europene, Editura Universității din București

Bettini M. N., (2001),Concediu și egalitate de tratament a deținuților, notă la Curtea Const., 22 mai 2001, nr. 158, în Mass. giur. lav., 2001

Brandimonte, M., Bruno. N., & Collina, S. ,( 2006),Psychological concepts: An international hystorical perspective. Hove, UK: Psychology press, p. 7

Brustur, G. (2009), Teoretic și aplicativ în cercetarea psihologică, Editura Eurobit, Timișoara

Camil Tanasescu,(2010), Psihologie judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, p. 289

Carp S. (2008),Criminalitatea penitenciară, Tipografia Academiei „Ștefan cel Mare”,Chișinău

Ciobanu I., Groza I.(2002), Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În: Revista Națională de Drept, 2002. nr. 5

Constantin Mitrache, (2010),Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București,

Constantin Sima,(2010), Drept execuțional penal, Editura Hamangiu, București, p. 67 – 88

Drăgan,I. (coord.), (1985): Sociologie. Îndrumar teoretic și practic, Editura Academiei, București

Fassone E., (1981),Baze ideologice și alegeri legislative în disciplina muncii în penitenciar, în AA.VV., Drepturile deținuților și disciplina penitenciară, editat de GREVI V., Bologna, Zanichelli, 1981

Furfaro V.,Munca în penitenciar. Aspecte juridice și sociologice, http://www.altrodiritto.unifi.it/ricerche/misure/furfaro

G. Oancea,(2012), Probațiunea în România. Evaluări normative și sociologice. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2012

Gassin, R.,(1990), Criminologie, Ed.a II-a, „Le Precis Dalloz”, Paris

Gheorghe Florian, (2006), Fenomenologie penitenciară, Ed. Oscar Print, București

Gheorghe, F.,(1996), Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, București

Gheorghe, F.,(2002), Psihologie Penitenciară, Editura Oscar Print, București, p. 199

Grevi V., (1981),Drepturi ai deținuților și tratamentul penitenciar, Zanichelli, Bologna, 1981

I.Durnescu,(2011), Probațiunea: teorii, legislație și practică, Ed. Polirom, Iași, 2011

Ioan Chiș,(2013), Drept execuțional penal, Ed. Universul Juridic, București

Ioan Durnescu, (2009),Asistența socială în penitenciar,Editura Polirom, Iași

Ioan Marcel Rusu,(2007), Drept execuțional penal, Editura Hamangiu, București

Ion Oancea. (1996), Drept execuțional-penal. Editura ALL, București

M.Vanstone, (2004),Supervising offenders in the Comunity: a history of probation theory and practice, Aldershot, Ashgate

Mărginean, Ioan (1991), Calitatea vieții în România, în „Calitatea vieții” nr. 3-4, București

Mihail Udroiu,(2014), Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București

Ortansa Brezeanu,(2000) Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate și perspective, Ed. Fundația România de Mâine

Pera G., (1971),Aspecte juridice ale muncii în închisoare, Foro it

Pop Luana, (coord.), (2002), Dicționar de Politici Sociale,Editura Expert, București

R. Ciuceanu,(2001),Regimul penitenciar din România: 1940 – 1962, Institutul Național pentru studiul Totalitarismului, București

Tranchina G., (1981),Vechi și nou legat de munca în penitenciar, în AA.VV., Drepturile deținuților și tratamentul penitenciar, editat de GREVI V., Bologna, Zanichelli, 1981

Tudor Amza, (2000),Criminologie teoretică, EdituraLumina Lex , București

Tudorel Butoi, (2012),Psihologie judiciară, Editura Trei, București,, p. 395 – 409

Tudorel Butoi,(2009), Criminologie: comportamente criminale, Ed. Solaris Print, București

V. Schiaucu, R.Canton, (2008), Manual de probațiune, Ed. Euro Standard, București

Vanacore G.,(2006), Munca în penitenciar și drepturile deținutului muncitor, Working paper nr. 22/2006, în www.adapt.it.

Voinea, M., Dumitrescu, F.(1999),Psihosociologie judiciară,, Editura Silvy, București,

Zamfir Cătălin, Stănescu Simona (2007), Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași

Zamfir Elena,(2005),Sistemul de asistență socială, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, București

Zamfir, Cătălin (coordonator) (1995) , Dimensiuni ale sărăciei, Editura Expert, București