Distincția Dintre Domeniul Public și Domeniul Privat, Sectorul Public și Sectorul Privat

Distincția dintre domeniul public și domeniul privat, sectorul public și sectorul privat

Cuprins

Introducere

I. Conceptualizarea domeniului public,domeniului privat.

II. Scurtă istorie privind domeniul public în România, de la Regulamentele Organice, la Constituția din 1991.

III. Ce sunt politicile publice?

IV. Sectorul public si sectorul privat.

V. Distincția dintre sectorul public și sectorul privat. Mărimea sectorului public

VI. Concluzii

Bibiografie

Introducere

Scopul acestui eseu este de a arăta diferențele dintre sfera publică și sfera privată, dintre domeniul public și domeniul privat, dintre sectorul public și sectorul privat.

În cadrul primului capitol, am conceptualizat termenii de proprietate publică, domeniu public și domeniu privat, am explicat ce sunt bunurile publice și bunurile private.

In cadrul celui de-al doilea capitol, am precizat cum erau reglementate domeniul public și domeniul privat, conform fiecărui act fundamental al statului, începând de la Regulamentele Organice, Constituțiile din 1866, 1923, 1938, 1948, 1962, 1965 și până la schimbarea regimului din 1991.

În cadrul celui de-al treilea capitol, pentru a putea vorbi despre sectorul public, am considerat necesar să vorbesc despre politicile publice, să definesc politicile publice conform lui Thomas Dye, Wiliam Jekings și James Anderson și să enumerez cele zece sensuri ale politicilor publice conform Hogwood și Gunn.

In cadrul celui de-al patrulea capitol, am conceptualizat sectorul public, urmând ca în cadrul celui de-al cincilea capitol să evidențiez diferențele dintre sectorul public și sectorul privat, dar și mărimea sectorului public și factorii determinanți pentru mărirea acestuia. Nu în ultimul rând, ultimul capitol este reprezentat de concluziile eseului.

Domeniul public și domeniul privat

Proprietatea publică este acea proprietate care aparține statului sau unităților administrative teritoriale. Bunurile care constituie obiectul dreptului de proprietate publică formează domeniul public, care poate fi de interes national sau de interes local.

Tot proprietate publică sunt anumite bunuri, care insă, sunt de domeniul privat al proprietății publice. Dreptul roman clasifică bunurile in bunuri care sunt în patrimoniu și bunuri care sunt în afara patrimoniului. (Res in patrimonio și Res extra patrimonium).

Domeniul public constă în puterea special însărcinată să conducă și să administreze lucrurile care sunt aservite prin lege, folosinței tuturor și a căror proprietate nu aparține nimănui.

Domeniul privat constă în puterea pe care o au toți indivizii de a folosi și dispune ca stăpâni de bunurile lor, în conformitate cu legea.

Putem defini domeniul public ca fiind totalitatea bunurilor mobile sau imobile care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale, reprezintă valori destinate a fi folosite în interes public și sunt administrate conform dreptului public.

Pentru ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Bunurile trebuie să facă parte din categoria celor ce trebuie protejate și transmise generațiilor viitoare, prin natura lor, sau prin destinația expresă a legii.

Bunurile care formează domeniul public trebuie să aibă semnificația unei valori de interes public, în sensul că aparține patrimoniului natural, cultural, istoric național sau este destinat unei folosințe de interes public.

Bunurile domeniului public sunt inalienabile, întrucât ele nu pot fi vândute, nici dăruite, dar, mai ales asupra cărora nimeni nu poate institui un drept real. Bunurile aparținând domeniului public sunt imprescriptibile, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate sa le uzucapeze sau să dobândească un drept de servitude, printr-o posesiune prelungită.

Acestea sunt insesizabile, adică ele nu pot fi urmărite de către creditori și nici nu li se poate aplica executarea silită.

Domeniul privat al statului sau unităților administrative teritoriale este format din toate bunurile ce nu aparțin domeniului public. Sfera acestor bunuri depinde de întinderea domeniului public.

În principiu, toate aspectele privind domeniul privat sunt reglementate de dreptul comun, titularii săi, statul și unitățile administrative teritoriale, acționând ca persoane juridice de drept civil. În același timp, statele și unitățile administrative teritoriale nu încetează să fie subiecte de drept public.

Istoria noțiunii de domeniu public în România

Ideea de bun public sau proprietate publică este prezenta din cele mai vechi timpuri, însă primele acte juridice ce se aproprie de consacrare în sensul modern al termenului sunt Regulamentele Organice. Domnii Moldovei și Munteniei dispuneau, prin hrisoave de danie, sub numele de stepe sau șilisti, dar, domeniul public se confunda cu acela al Domnului.

Instituția domeniului public începe să prindă contur abia după tratatul de la Adrianopol, din 1829, prin care s-au înapoiat Munteniei domeniile Brăilei, Giurgiului și Turnului, precum și bălțile și sinalele Dunării, domenii ce aduceau, in 1831, 6% din totalul veniturilor statului.

Prin reglementările adoptate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea de secularizare a averilor mănăstirești din 1863, Legea pentru organizarea consiliilor județene din 1864, Legea pentru reglarea proprietății rurale din 1864, Legea expropriațiune pentru cauza de utilitate publică din 20 octombrie 1864) s-a impus în mod expres noțiunea și, corespunzător, instituția de domeniu public.

Constituția din 1866 reținea că “libera și neîmpiedicata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile, a șoselelor și altor căi de comunicare este de domeniul public”. Articolul 19 are ca obiect proprietatea în general: “Proprietatea de orice natură precum și toate creanțele asupra statului sunt sacre și neviolabile”.

Constituția din 1923 conține o reglementare mult mai amplă și mai reușită, atât sub aspectul terminologic, cât și conceptual. “Românii și cei naturalizați români pot dobândi cu orice titlu și deține imobile rurale în România” (art. 18), articolul 19 consacră proprietatea de stat, articolul 20 consacră domeniul public în general.

Constituția din 1938, fiind o constituție nedemocratică, a sintetizat titlul consacrat drepturilor, în comparație cu reglementarea acestei materii în 1923, omițând complet categoria drepturilor politice și stabilind reguli foarte sumare, fără relevanță practică în ceea ce privește libertățile democratice, în special libertatea opiniei și a presei.

Constituțiile din 1948,1952 și 1965, au fost unele cu totalitate nedemocratice, autorii de drept civil și administrativ, susținând că noțiunea de drept public a devenit una desuetă, dar, de fapt noțiunea de proprietate publică nu a dispărut, ci a devenit o proprietate comună, a tuturor, astfel, persoana juridică de drept privat, devenind persoană juridică de drept public.

Constituția din 1991 conține două articole cu privire la proprietate, art. 41 și, respectiv, articolul 135, primul este consacrat drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, cel de-al doilea economiei și finanțelor publice.

Articolul 135 reglementează proprietatea astfel: “Statul ocrotește proprietatea”, “Proprietatea este publică sau privată”, “Proprietatea publică aparține statului sau unitaților administrative-teritoriale”, “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, “Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă”.

Ce sunt politicile publice?

Politicile publice au apărut în Statele Unite ale Americii, ca subramură a Științelor Politice, și au un caracter interdisciplinar, sociologic, politologic, economic și juridic. Există numeroase definiții ale acestora, dar, cele mai importante sunt cele ale autorilor Thomas Dye, Wiliam Jenkins și James Anderson.

Thomas Dye, definește o politică publică, ca “orice decide un organ al administrației publice să facă sau să nu facă”, Wiliam Jekins ca “un set de decizii interdependente luate de un actor politic sau de un grup de actori politici cu privire la selecția țelurilor și la mijloacele de a atinge acele țeluri într-o situație specifică, în care ar trebui ca acei actori să poată, în principiu, să ia acele decizii”, iar James Anderson, ca “un curs intenționat al acțiunii, urmat de un actor politic sau de un grup de actori politici când se ocupă de o problemă de interes general”.

Așa cum arată Hogwood și Gunn , în mod obișnuit termenul “politică publică” este folosit în mai multe sensuri:

1.Politicile ca etichete ale unor domenii de activitate. Utilizarea cel mai frecvent întâlnită apare în contextul afirmațiilor de natură generală privind politicile economice, politicile sociale sau de politică externa ale unui guvern. În acest caz, politicile descriu mai curând domeniile activității și implicării guvernamentale.

2. Politicile ca expresie a scopului general sau a stării de fapt dorite. Într-un document al unui partid politic, sau în cel al unui guvern, termenul “politică” e folosit pentru a indica scopul general (sau finalitatea) unei activități guvernamentale în general sau într-un anumit domeniu, de asemenea, el este folosit pentru a descrie starea de fapt care va fi atinsă odată cu realizarea scopului propus.

3. Politicile ca propuneri specifice. De multe ori, termenul e folosit pentru a descrie unele acțiuni specifice pe care organizațiile politice (grupuri de interese, partide, guvernul însuși) ar dori să le vadă realizate. Astfel de propuneri pot fi ad hoc, pot fi în mod necesar legate de alte propuneri, sau pot constitui mijloacele pentru obținerea unor scopuri mai generale ale acestor organizații..

4. Politicile ca decizii ale guvernului. De cele mai multe ori, cercetătorii se apleacă asupra analizei unor situații specifice.

5.Politicile ca autorizare oficială. Atunci când se spune cã guvernul are o politică în ce privește o anumită problemă, de multe ori susținerea se face în sensul că există legi votate în parlament sau o hotărâre a guvernului care îngăduie sau solicită derularea unei activități.

6. Politicile ca programe. Mai puțin familiar, se spune totuși uneori că avem o politică a unei organizații guvernamentale atunci când aceasta are sau aplică un anumit program. Un program implică existența, într-o sferă de activitate guvernamentală definită și relativ specifică, a unui pachet de măsuri care cuprind: reglementări, organizare și resurse.

7.Politicile ca produse. În acest caz politicile sunt văzute ca ceea ce guvernul oferă, spre deosebire de ceea ce a promis sau a autorizat prin intermediul legislației: livrarea de bunuri sau servicii, aplicarea regulilor sau colectarea de taxe sau impozite. Forma acestor produse diferă de la o un domeniu al politicilor la altul, iar câteodată este dificil de hotărât care este produsul final al unei politici guvernamentale într-un anumit domeniu.

8. Politicile ca rezultate. Un alt mod de a privi politicile este din punctul de vedere al rezultatelor acestora, adică ceea ce este practic obținut. Abordarea politicilor din perspectiva rezultatelor acestora ne poate ajuta să evaluăm dacă scopul declarat al acelei politici este reflectat în ceea ce se obține efectiv în urma implementării politicii.

9. Politicile ca teorii sau modele. Toate politicile implică anumite presupoziții cu privire la ceea ce poate un guvern să facă și care sunt consecințele acțiunilor sale. Aceste presupoziții sunt rareori explicite, dar cu toate acestea politicile implică o teorie (sau un model) privind relația cauză-efect între fenomenele și procesele implicate, ori corelațiile semnificative dintre ele.

10. Politicile ca procese. Politicile implică un proces care se întinde pe o perioadă lungă de timp. O politică apare atunci ca exprimând întreaga mișcare de schimbare într-un anumit domeniu.

Sectorul Public

Sectorul public are un impact uriaș asupra fiecăruia dintre noi, este o prezență cotidiană și de neocolit. Să ne gândim numai la unele dintre bunurile care sunt oferite prioritar de către acesta: educația, asistențcare se întinde pe o perioadă lungă de timp. O politică apare atunci ca exprimând întreaga mișcare de schimbare într-un anumit domeniu.

Sectorul Public

Sectorul public are un impact uriaș asupra fiecăruia dintre noi, este o prezență cotidiană și de neocolit. Să ne gândim numai la unele dintre bunurile care sunt oferite prioritar de către acesta: educația, asistența sanitară, apărarea națională și a ordinii publice, sau televiziunea și radioul public.

Sectorul public vizează instituțiile și organizațiile prin care se iau deciziile statului, precum și consecințele acestora, consumul, investițiile și transferurile făcute de guvernare. Consumul și investițiile privesc mecanismele de alocare a resurselor și se leagă deci mai mult de preferințele consumatorilor; transferurile privesc mecanismele de distribuire a resurselor și depind de concepțiile dominante în societate despre echitate și dreptate socială, dar și producția de către stat a bunurilor, prin trei modalități distincte: statul deține în proprietate mijloace de producție și produce direct unele bunuri, statul furnizează anumite bunuri (nu neapărat producându-le; el poate să realizeze acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat), sau statul angajează forță de muncă, el fiind în societățile moderne, cel mai mare angajator.

Definiția sectorului public se face pe șase dimensiuni: deciziile instituțiilor și organizațiilor guvernamentale; alocările guvernamentale (consumul și investițiile); transferurile guvernamentale, proprietatea publică, contractările publice și angajările de forță de muncă guvernamentale.

Spațiul public este cel care delimitează statul liberal de cel social. Pe fondul tradiției clasice, chiar cu inflexiuni ideologice, spațiul public al statului liberal are caracteristici diferite de cele ale statului social. Distincțiile nu sunt facil de realizat cel puțin din perspectiva actorilor implicați. Pe de o parte, există atât actori publici cât și actori privați capabili să asigure bunuri publice necesare la nivelul unei comunități, iar, pe de altă parte, există acțiuni individuale, cu caracter economic, care pot să coexiste în spațiul public. Bineînțeles, nu se vor include aici acele acțiuni care țin strict de viața personală a individului, care aparțin indubitabil spațiului privat. Din perspectiva actorilor implicați este puternic înrădăcinată distincția dintre public și privat ca fiind distincția dintre acțiunile administrației publice și acțiunea individuală sau cea a pieței. Spațiul public se mulează cu succes pe o viziune etatică susținută cel puțin în statele care au în spate experiența unor economii planificate, a unor regimuri totalitare, pe când spațiul privat este asimilat unei viziuni etatice minimale sau ultraminimale specifică statelor vestice, democrații liberale consolidate.

Distincția dintre sectorul public și sectorul privat

De cele mai multe, ori, atunci când se deosebește sectorul public de cel privat, e avută în vedere în mod prioritar o singură dimensiune: cea a formei de prioritate.

J.-E. Lane consideră că dacă admitem o definiție multidimensională a sectorului public, înseamnă că nici diferențele dintre sectorul public și sectorul privat nu se reduc la un singur aspect. Conform acestuia, avem parte de șase distincții:

1. Distincția dintre autoritatea guvernamentală și libertatea individuală, dintre ceea ce este legitim ca guvernarea să impună și libertatea de acțiune individuală.

2. Distincția dintre alocările publice și alocările private: consumul și, respectiv, investițiile private.

3. Distincția dintre transferurile publice și cele private. Cum redistribuie statul veniturile sale este o problemă de mare importanță pentru toți membrii societății.

4. Distincția dintre proprietatea publică și proprietatea privată.

5. Distincția dintre contractările publice și cele private. Statul poate să ofere un bun fără ca el însuși să îl producă.

6. Distincția dintre cei angajați în sectorul public și cei angajați în sectorul privat. Nu toți cei care lucrează în instituțiile și organizațiile guvernamentale sunt funcționari publici, dar funcționarii publici reprezintă un grup foarte important de persoane în elaborarea și aplicarea politicilor publice.

După W.F. Baber sectorul public diferă de cel privat prin următoarele caracteristici: are de-a face cu sarcini mai complexe și mai ambigui, are mai multe probleme în implementarea unei decizii, sunt angajați în el mai mulți oameni cu motivații mai diverse, e mai mult preocupat cu asigurarea de oportunități, e preocupat mai mult de compensarea eșecurilor pieței, vizează activități cu o semnificație simbolică mai ridicată, trebuie să țină mai mult seamă de standardele de legalitate, are o mai mare capacitate de a ține seamă de problemele de echitate socială, funcționează sau trebuie să funcționeze în interesul public, trebuie să se bucure de un nivel minim de sprijin, mai ridicat decât cel din sectorul privat.

Mărimea sectorului public

Marimea sectorului public depinde de patru factori esentiali, conform lui Adrian Miroiu.

Primul factor este reprezentat de programele de asistență. În perioade în care economia prosperă, guvernele au aplicat programe precum cele de pensii, de burse, de asigurări de sănătate, de subsidii pentru construcțiile de locuințe. Diverse categorii de angajați au primit avantaje exprimate în sporuri de salarii, reduceri ale vârstei de pensionare. Odată obținute, avantajele pe care le creează astfel de programe se transformă în îndreptățiri care sunt foarte greu apoi de retras. Aceste programe au fost aplicate într-o perioadă în care societățile au îmbătrânit și un tot mai mare procent din populație este pensionară, iar către aceste persoane se îndreaptă o mare parte a unor astfel de programe.

Procesele financiare reprezinta cel de-al doilea factor important. Cel puțin trei factori de natură financiară au impulsionat creșterea sectorului public. Mai întâi, acționează așa-numita lege a lui Wagner: pe măsură ce economia se dezvoltă, o proporție tot mai mare din produsul intern brut se îndreaptă spre sectorul public. Căci atunci nevoile de bază ale cetățenilor sunt satisfăcute, iar o creștere mai mare de utilitate se obține prin programe publice. În al doilea rând, există “efectul de dislocare”: în timp de război, dar și în cazuri de recesiune economică sau chiar de dezastre naturale, cetățenii acceptă mai ușor taxe ridicate. Dar, după încheierea războiului, aceste taxe creează guvernării fonduri pentru a finanța noi programe. În sfârșit, apare așa-numitul efect al prețului relativ: atunci când se cheltuiesc bani de către guvernare, productivitatea nu crește mult.

Procesul politic este cel de-al treilea factor. Toate partidele politice susțin că e necesar să se micșoreze cheltuielile publice și să se reducă taxele. Dar, în practică situația se prezintă cu totul altfel: sectorul public crește și pentru că cetățenii cer tot mai multe servicii din partea guvernării. Grupuri de presiune, sindicate, asociații profesionale, patronale solicită avantaje.

Birocrația reprezinta cel de-al patrulea factor. Funcționarii publici sunt una dintre forțele care au dus la creșterea sectorului public. Birocrații nu își pot mări profiturile, așa cum fac managerii dintr-o firmă privată, ei urmăresc maximizarea bugetului pe care îl primesc pentru biroul lor. Ei cer tot mai mult pentru a produce serviciile care le cad în sarcină și au succes, întrucât ei posedă informația necesară privind costurile reale ale biroului, însă pot să o ascundă față de cei care le stabilesc bugetele. Ca urmare, birocrația tinde să consume o proporție tot mai mare din produsul intern brut în propria ei activitate.

Concluzii

Proprietatea publică este acea proprietate care aparține statului sau unităților administrative teritoriale. Bunurile care constituie obiectul dreptului de proprietate publică formează domeniul public, care poate fi de interes național sau de interes local.

Domeniul public constă în puterea special însărcinată să conducă și să administreze lucrurile care sunt aservite prin lege, folosinșei tuturor și a căror proprietate nu aparține nimănui.

Domeniul privat constă în puterea pe care o au toți indivizii de a folosi și dispune ca stapani de bunurile lor, în conformitate cu legea.

Domeniul public este prezent în toate actele fundamentale ale statului din spațiul carpato-danubiano-pontic, de la Regulamentele Organice, până la constituția din 1991, inclusiv.

Termenul de “politici publice” are mai multe definiții și este utilizat cu zece sensuri distincte.

Definiția sectorului public se face pe șase dimensiuni: deciziile instituțiilor și organizațiilor guvernamentale, alocările guvernamentale (consumul și investițiile), transferurile guvernamentale, proprietatea publică, contractările publice și angajările de forță de muncă guvernamentale.

Sectorul public diferă de cel privat prin următoarele caracteristici: are de-a face cu sarcini mai complexe și mai ambigui, are mai multe probleme în implementarea unei decizii, sunt angajați în el mai mulți oameni cu motivații mai diverse, e mai mult preocupat cu asigurarea de oportunități, e preocupat mai mult de compensarea eșecurilor pieței, vizează activități cu o semnificație simbolică mai ridicată, trebuie să țină mai mult seamă de standardele de legalitate, are o mai mare capacitate de a ține seamă de problemele de echitate socială, funcționează sau trebuie să funcționeze în interesul public, trebuie să se bucure de un nivel minim de sprijin, mai ridicat decât cel din sectorul privat.

Bibliografie:

Adrian Miroiu, Introducere în Politicile Publice, Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, 2001.

Ciascai Gheorge, Politici Publice în Uniunea Europeana, suport de curs în format electronic, Facultatea de Științe Politice, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”.

Iorgovan Antonie, Tratat Administrativ, Vol II, Editura Nemira.

Jora C., Drept Civil-Drepturi Reale, Ed. Lumina, Ed. Lex, Bucuresti, 2005

Tomescu Mădălina, Introducere în Știința Administrației, Ed. Prouniversitaria.

Țicu Dorina, Perspective duale în politicile publice: de la statul minimal la statul social, articol din revista de specialitate “Sfera Politicii”, Volum XIX, Nr. 2(156), Februarie 2011.

http://ro.scribd.com/doc/24040681/Domeniul-Public-Si-Domeniul-Privat-Al-Statului

Bibliografie:

Adrian Miroiu, Introducere în Politicile Publice, Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, 2001.

Ciascai Gheorge, Politici Publice în Uniunea Europeana, suport de curs în format electronic, Facultatea de Științe Politice, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”.

Iorgovan Antonie, Tratat Administrativ, Vol II, Editura Nemira.

Jora C., Drept Civil-Drepturi Reale, Ed. Lumina, Ed. Lex, Bucuresti, 2005

Tomescu Mădălina, Introducere în Știința Administrației, Ed. Prouniversitaria.

Țicu Dorina, Perspective duale în politicile publice: de la statul minimal la statul social, articol din revista de specialitate “Sfera Politicii”, Volum XIX, Nr. 2(156), Februarie 2011.

http://ro.scribd.com/doc/24040681/Domeniul-Public-Si-Domeniul-Privat-Al-Statului