Disparitati Regionale In Uniunea Europeana
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CADRUL GENERAL AL DISPARITĂȚILOR REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CAPITOLUL I. CADRUL GENERAL AL DISPARITĂȚILOR REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1.1. Delimitări conceptuale
1.2. Convergență versus divergență regională în Uniunea Europeană
1.3. Disparități regionale în Uniunea Europeană
CAPITOLUL II. MĂSURAREA ȘI REDUCEREA DISPARITĂȚILOR REGIONALE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
2.1. Teorii privind măsurarea și reducerea disparităților regionale
2.2. Indicatori de măsurare a disparităților regionale
2.3. Politica regională a Uniunii Europene
2.4. Proiecte de succes care au condus la reducerea disparităților
CAPITOLUL III. DISPARITĂȚI REGIONALE IN UNIUNEA EUROPEANĂ. ANALIZĂ COMPARATIVĂ
3.1. Disparități la nivelul produsului intern brut
Variația PIB/cap de locuitor pe regiuni în Europa la paritatea puterii de cumpărare
3.2. Ocuparea forței de muncă și șomajul
3.3. Agricultura
Figura nr. 3.6. Randamentele medii la unele produse agricole în UE 25 și România
3.4. Educația
3.5. Indicatori de mediu
Figura 3.15. Concentratia anuala de nitrati in raurile din Europa
Eastern (central+northern): Bulgaria, Cehia, Ungaria, România, Polonia, Slovacia, Slovenia
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulsionarea și diversificarea activităților economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea șomajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai. Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc.. De fapt, se poate spune că, politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecție a mediului.
Ideea de bază în spatele politicii de coeziune este aceea că disparitățile economice afectează sentimentul de comunitate care se dorește a prevala în cadrul Uniunii Europene. Mai mult, disparitățile între țări sau regiuni pot determina tensiuni mai mari decât cele între bogați și săraci într-o anumită zonă geografică determinată, în parte datorită existenței unui filon naționalist puternic în spațiul european. Principiile acestei politici și scopurile principale ale Uniunii Europene urmăresc promovarea progresului economic și social și eliminarea diferențelor care există între standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și State Membre.
Am ales această temă deoarece consider că este necesar să se cunoască “mărimea” disparităților dintre țările europene în contextul în care se vorbește și se dorește, în viitorul nu foarte îndepartat, de Statele Unite ale Europei .
În această lucrare ne propunem să facem mai bine înțeles conceptul de dezvoltare economică și coeziune socială în strânsă legătură cu abordările din cadrul politicii de coeziune a Uniunii Europene și să analizăm problematica complexă a disparităților existente între diferitele regiuni europene.
Scopul lucrării considerăm că este acela de a contribui la o mai bună înțelegere a problematicii legate de politica de coeziune și dezvoltare regională.
Realizarea acestui scop condiționează următoarele obiective ale lucrării:
– delimitarea conceptelor de politică de coeziune, dezzvoltare regională și disparități;
– determinarea relațiilor ce se stabilesc între dezvoltarea regională și existența disparităților de dezvoltare între diferite regiuni europene;
– analiza practică a disparităților existente între regiunile de dezvoltare;
– concluzii și propuneri privind politica de coeziune a Uniunii Europene.
Obiectivele prezentei lucrări au determinat structura acesteia, care cuprinde introducerea, trei capitole, concluzii și bibliografia.
Primul capitol – POLITICA DE COEZIUNE A UNIUNII EUROPENE, conține o gamă largă de aspecte teoretice ce privesc politica de coeziune a Uniunii Europene, obiectivele și instrumentele de realizare a acestor obiective. În cadrul acestui capitol am considerat de utilitate și realizarea unei introduceri în problematica practică a disparităților la nivel regional în UE.
În capitolul al doilea – DEZVOLTAREA REGIONALĂ. POLITICI ne-am propus să studiem problematica dezvoltării regionale și a noțiunilor referitoare la disparitățile de dezvoltare.
Măsurarea nivelului de dezvoltare se poate realiza prin analiza evoluției în timp a unor indicatori care vizează atât latura cantitativă cât și mutațiile calitative. Acești indicatori sunt abordați în cadrul punctului 2.2. din acest capitol.
De-a lungul timpului in Uniunea Europeana s-au implementat cu succes o serie de proiecte, care au dus la dezvoltare economica si reducerea decalajelor dintre regiuni, reusindu-se in acelasi timp reducerea tensiunilor sociale prin crearea de noi locuri de munca pentru toate categoriile de varsta. Ca și aspect practic, în cadrul ultimului punct al capitolului am prezentat câteva dintre proiectele de succes implementate în Europa și care au consud la reducerea disparităților dintre diferite regiuni.
Capitolul al treilea, DISPARITĂȚI TERITORIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. ANALIZĂ COMPARATIVĂ, reprezintă un studiu de caz, o analiză a cinci domenii de evaluare a dezvoltării regionale. Bineînțeles că spațiul rezervat acestei lucrări nu ne-a permis o abordare exhaustivă a indicatorilor de evaluare, însă considerăm că domeniile abordate ne sprijină în realizarea obiectivelor prezentei lucrări și în formarea unei imagini fidele asupra realităților existente în interiorul Uniunii Europene.
O serie de concluzii se desprind în urma aspectelor teoretice și practice studiate, acestea fiind prezentate în partea de finală a lucrării.
Așadar, putem vorbi astăzi și de o reală “Europă a națiunilor”? Va fi Europa, vreodată, complet integrată (din toate punctele de vedere)? Și, mai ales, va fi aceasta pentru totdeauna în favoarea ei și a cetățeanului pe care îl reprezintă?
Țin să menționez colaborarea foarte bună avută cu profesorul îndrumător, doamna prof. univ. dr. Dodescu Anca, care în primă fază mi-a oferit sugestii prețioase în legătură cu materialele bibliografice care să mă ajute în realizarea acestei lucrări, apoi împreună cu domnia sa am stabilit structura lucrării și în continuare pe tot parcursul realizării acestei lucrări mi-a transmis observații și corecții pertinente care m-au ajutat la buna finalizare a lucrării.
CAPITOLUL I. CADRUL GENERAL AL DISPARITĂȚILOR REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
1.1. Delimitări conceptuale
Problematica regională cuprinde o multitudine de manifestări care reflectă persistența unor disparități de dezvoltare între diferitele regiuni ale unei țări (tendința de divergență regională).
Termenul cel mai frecvent întâlnit în literatura de specialitate este acela de disparități regionale, dar se regăsesc și termenii de dezechilibre, disparități, decalaje, inegalități regionale. Unii autori consideră că inegalitățile devin disparități atunci când depășesc amplitudinea de 30%.
Disparitățile regionale pot fi măsurate prin utilizarea indicatorilor macroeconomici adaptați la nivel regional – valoarea PIB/locuitor fiind indicatorul cel mai utilizat, acompaniat de rata șomajului.
La nivelul UE, dezavantaje persistente generate de situarea geografică, recentele schimbări socio-economice, moștenirea lăsată de fostele sisteme economice centralizate, combinația dintre aceste cauze și alți factori, sunt considerate cauzele cele mai frecvente ale disparităților regionale.
Disparitățile regionale pot fi clasificate după mai multe criterii.
În funcție de cauzele lor, disparitățile regionale pot fi clasificate în:
disparități ereditar-tradiționale, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care nu au constituit obiectul unei intervenții de politică de dezvoltare regională – cel mai greu de atenuat, în special din cauza rezistenței la schimbare;
disparități dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluției economice au devenit fie zone de recesiune, fie zone de creștere economică excesivă – mai dispuse la schimbare prin implementarea unei alternative economice în vederea atenuării recesiunii sau supra-dezvoltării.
Din punctul de vedere al acoperirii spațiale disparitățile regionale pot fi clasificate în:
disparități intra-regionale, ce acoperă un teritoriu inclus în suprafața unei regiuni de dezvoltare;
disparități inter-regionale, ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafața mai multor regiuni de dezvoltare ale unui stat.
Disparitățile regionale stau la baza politicii regionale, care, prin definiție, include toate activitățile care influențează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni, adică creșterea nivelului PIB și scăderea ratei șomajului în regiunea respectivă.
În accepțiunea UE, politica regională țintește coeziunea economică și socială continuă în procesul de integrare europeană prin reducerea disparităților economice între și dintre statele membre ale UE, scopul politicii regionale fiind de a determina apropierea între nivelul PIB pe locuitor a regiunilor UE (tendința de convergență regională) și de a determina dispersarea activității economice către regiunile cel mai puțin favorizate (regiunile care au PIB pe locuitor mai mic de 75% din media UE).
Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulsionarea și diversificarea activitătilor economice, stimularea investițiilor în sectorul privat, contribuția la reducerea somajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai.
Conceptul de dezvoltare este definit de obicei în legătură cu conceptul de creștere. Conceptul de dezvoltare reprezintă toate schimbările durabile care însoțesc creșterea, iar conceptul de creștere este definit ca și creșterea susținută a unui indicator de mărime, de obicei, Produsul Intern Brut (PIB), pe o anumită perioadă de timp.
Pornind de aici, putem defini simplu creșterea regională ca și creșterea susținută a unui indicator de mărime, de obicei, Produsul Intern Brut (PIB), pe o anumită perioadă de timp, la nivel regional (sub-național și supra-local), respectiv dezvoltarea regională ca fiind ansamblul de schimbări durabile care însoțesc creșterea susținută a unui indicator de mărime, de obicei, Produsul Intern Brut (PIB), pe o anumită perioadă de timp, la nivel regional (sub-național și supra-local).
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc. De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecție a mediului.
Ideea de bază în spatele politicii de coeziune este aceea că “disparitățile economice afectează sentimentul de comunitate care se dorește a prevala în cadrul Uniunii Europene”. Mai mult, disparitățile între țcare însoțesc creșterea susținută a unui indicator de mărime, de obicei, Produsul Intern Brut (PIB), pe o anumită perioadă de timp, la nivel regional (sub-național și supra-local).
Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc. De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunțat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanțarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecție a mediului.
Ideea de bază în spatele politicii de coeziune este aceea că “disparitățile economice afectează sentimentul de comunitate care se dorește a prevala în cadrul Uniunii Europene”. Mai mult, disparitățile între țări sau regiuni pot determina tensiuni mai mari decât cele între bogați și săraci într-o anumită zonă geografică determinată, în parte datorită existenței unui filon naționalist puternic în spațiul european. Principiile acestei politici și scopurile principale ale Uniunii Europene urmăresc promovarea progresului economic și social și eliminarea diferențelor care există între standardele de viață la nivelul diferitelor regiuni și State Membre.
1.2. Convergență versus divergență regională în Uniunea Europeană
Preocuparea pentru cele mai dezavantajate regiuni din Europa a constituit întotdeauna un obiectiv central al Uniunii Europene.
La ora actuală, conform publicațiilor oficiale ale UE – “cel mai bogat stat membru, Luxemburg, este acum de șapte ori mai bogat decât cel mai sărac, România”.
Deși acest decalaj între State Membre pare enorm, diferența este și mai mare la nivel regional, iar extinderea spre Est a contribuit semnificativ la accentuarea decalajelor între regiunile UE – “cea mai bogată regiune este zona rezidențială a Londrei cu 290 % din media produsului intern brut (PIB) al UE pe cap de locuitor, în timp ce cea mai săracă regiune este nord-estul României cu 23 % din media UE”. Asemenea decalaje există doar în cazul economiilor în plină dezvoltare, cum ar fi China și India, unde regiunea cea mai dezvoltată are un nivel al PIB pe cap de locuitor de 7 ori mai ridicat decât cea mai slab dezvoltată regiune, în timp ce în S.U.A. și Japonia – competitorii UE la nivel global – decalajele sunt mult mai puțin semnificative – în S.U.A., această diferență este doar de 2,5 ori, iar în Japonia doar de 2 ori. Iată de ce preocuparea pentru cele mai dezavantajate regiuni din Europa, care a constituit întotdeauna un obiectiv central al Uniunii Europene, este cu atât mai intensă în condițiile actuale.
În cadrul Uniunii Europene, cele două tendințe în materie de dezvoltare regională: atenuarea disparităților regionale (convergența dezvoltării) și accentuarea disparităților regionale (divergență în dezvoltarea regională) s-au succedat în timp cu directă legătură cu valurile succesive de extindere ale UE.
Respectarea principiului unitate în diversitate este unul dintre obiectivele Uniunii Europene. Un deziderat, însă, greu de atins, întrucât, disparitățile existente între statele fondatoare, încă din momentul constituirii Uniunii Europene, s-au accentuat pe măsura creșterii în intensitate a integrării și a etapelor succesive de extindere. În acest moment, Uniunea Europeană cuprinde 28 de state care formează o comunitate și o piață internă de jumătate de miliard de cetățeni, disparitățile de natură economică și socială între aceste țări și regiunile lor fiind semnificative. Așadar, o regiune din patru are Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor mai mic decât 75% din media PIB a celor 27 de state. Credibilitatea UE depinde de capacitatea de a da răspunsuri pe măsură pentru diferite probleme, într-o varietate de scenarii, în condițiile acestei noi ordini europene și mondiale.
Politica de coeziune reprezintă instrumentul comunitar prin care se promovează convergența economică. Necesitatea acesteia a apărut odată cu integrarea țărilor mai puțin dezvoltate față de cele existente – aderarea Irlandei, Greciei, Spaniei și Portugaliei în perioada 1980-1990, respectiv a statelor din Europa Centrală și de Est după 2004 – și cu adâncirea procesului de liberalizare a circulației bunurilor și a factorilor de producție. Fenomenul se datorează pieței, care nu este în masură să genereze convergență economică, ci mai degrabă realizează o accentuare a divergențelor.
1.3. Disparități regionale în Uniunea Europeană
Al cincilea Raport al coeziunii economice, sociale și teritoriale arată că disparitățile regionale au scăzut în UE pe ansamblu, iar în Noile State Membre (UE12) s-au suprapus două tendințe de convergență și de divergență: pe de o parte, convergența PIB-ului pe cap de locuitor spre media UE și “reducerea pronunțată a disparităților regionale în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor în termeni de standard al puterii de cumpărare” în aproape toate regiunile din UE12; pe de altă parte, adâncirea disparităților interne în UE12, ilustrată pentru cazul României, după cum urmează: „coeficientul de variație în România a crescut de la 15 în 1995 la 44 în 2007, reflectând concentrarea relativă a dezvoltării în una sau două regiuni, în special în regiunile capitalei”.
Regiunile din Statele Membre mai puțin dezvoltate (UE12) au tendința de a se dezvolta într-un ritm mai rapid decât regiunile din Statele Membre dezvoltate (UE15). Analizând nivelul relativ al PIB-ului pe cap de locuitor al regiunilor UE12 în vederea identificării regiunilor convergente și a regiunilor rămase în urmă, așa cum rezultă din Figura nr. 1., doar 8 regiuni din Noile State Membre au înregistrat o rată de dezvoltare medie mai mică decât media UE-27, în timp ce cele 3 state baltice, patru regiuni din Polonia, două regiuni din Slovacia și câte o regiune din Bulgaria și Ungaria au trecut, ca urmare a ritmului de creștere a PIB-ului pe cap de locuitor, din grupul regiunilor cu PIB pe cap de locuitor sub 50 % din media UE spre grupul care înregistrează un PIB pe cap de locuitor situat între 50 % și 75 %, iar regiunea București–Ilfov din România a trecut din grupul regiunilor cu PIB pe cap de locuitor sub 50 % din media UE la cel de peste 75 %.
Figura nr. 1. Ratele creșterii PIB-ului pe cap de locuitor, regiuni NUTS 2 din UE-12, 2000-2007
Sursa: Comisia Europeană, 2010, Al cincilea Raport al coeziunii economice, sociale și teritoriale, p.14
Al patrulea raport al Comisiei Europene privind coeziunea socială și economică oferă o imagine de ansamblu asupra situației și evoluției disparităților economice și sociale, asupra direcțiilor reformei coeziunii în perioada 2007-2013, precum și asupra noilor provocări în domeniu. Privind coeziunea socială, raportul tratează mai întâi ratele de ocupare și de convergențe la nivel național și la nivel comunitar. La nivel național, pe parcursul perioadei 1995-2004, creșterea medie a ocupării s-a situat cu puțin sub 1% pe an în UE 27. Cu toate acestea, a existat o diferență semnificativă între rata relativ mare a creșterii până în 2001 și absența oricărui nivel de creștere în ultimii doi ani analizați, în care PIB-ul a crescut relativ puțin.
De menționat că, pentru a atinge obiectivele Agendei Lisabona privind ocuparea forței de muncă, și anume atingerea unei rate de 70% pânã în 2010, UE ar trebui să genereze circa 23,5 milioane de locuri de muncă suplimentare. În ceea ce privește coeziunea socială, raportul mai consemnează faptul că sărăcia, definită la nivelul Uniunii Europene prin venituri situate sub 60% din media națională, a atins în 2004 aproape 16% din populația UE, însemnând aproximativ 75 de milioane locuitori. La nivel regional, aproape toate regiunile cu un PIB pe cap de locuitor de peste 75% din media UE au cunoscut o creștere a ocupării, media pe grup ca ansamblu fiind de 1,2% pe an. În schimb ocuparea în regiuni cu un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media UE a scăzut în medie cu 1% pe an. Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului de creștere economică și reducere a disparităților. Din 1985 fondurile structurale au fost în mod specific legate de promovarea coeziunii economice și sociale. Politica de coeziune a fost asociată treptat cu un număr tot mai mare de obiective ample ale Uniunii Europene, cum ar fi creșterea economică, competitivitatea, ocuparea forței de muncă, dezvoltarea durabilă, etc. Privind coeziunea economică, raportul prezintă evoluțiile atât la nivel național cât și regional.
Principalii beneficiari ai politicii de coeziune în perioada 1994-2006, Grecia, Spania, Irlanda, Portugalia au înregistrat o creștere importantă ca grup. Între 1995 și 2005, Grecia și-a redus decalajul fațã de restul UE-27, ajungând de la 74% la 88% din media UE-27 în 2005. În aceeași perioadă, Spania și Irlanda au ajuns de la 91%, respectiv 102%, la 102%, respectiv 145% din media Uniunii. În același timp, creșterea înregistrată în Portugalia a fost sub media UE începând cu 1999. În 2005, PIB-ul pe cap de locuitor din aceastã țară a reprezentat 74% din media UE. Noile state membre, în special cele cu un PIB foarte scăzut pe cap de locuitor sunt cele care înregistrează vizibil o creștere mai accentuată și o diminuare mai rapidă a decalajelor. PIB-ul celor trei state baltice aproape că s-a dublat în deceniul dintre 1995 și 2005. Ratele de creștere din Polonia, Ungaria și Slovacia sunt mai mult decât duble față de media UE. Totuși, deoarece s-a pornit de la PIB-uri foarte scăzute pe cap de locuitor și ținându-se cont de ratele de creștere curente, e probabil să treacă mai mult de 15 ani până când Polonia și, în special, Bulgaria și România, vor atinge un PIB pe cap de locuitor reprezentând 75% din media UE-27. Creșterea economică relativ accentuată din regiunile cu un PIB scăzut pe cap de locuitor în decursul ultimului deceniu a însemnat că, în ansamblu, regiunile UE au tendințe convergente. Între 1995 și 2004, numărul regiunilor cu un PIB pe cap de locuitor sub 75% din media UE a scăzut de la 78 la 70, iar numărul celor aflate la o cotă de sub 50% din media UE a scăzut de la 39 la 32. Regiunile aflate în urmă ca dezvoltare din cadrul UE-15, care au fost principalele beneficiare ale sprijinului acordat în baza politicii de coeziune în perioada 2000- 2006, au manifestat o creștere semnificativă a PIB-ului pe cap de locuitor comparativ cu restul UE între 1995 și 2004. În 1995, 50 de regiuni cu un număr total de 71 de milioane locuitori au înregistrat un PIB pe cap de locuitor situat sub 75% din media UE-15. În 2004, aproape una din patru astfel de regiuni cuprinzând aproape 10 milioane de locuitori a înregistrat o creștere a PIB-ului pe cap de locuitor peste pragul de 75%. În ciuda acestui progres, încă rămân disparități absolute. Acest lucru se datorează parțial extinderii recente și parțial faptului că procesul de creștere tinde să se concentreze în zonele cele mai dinamice din interiorul țărilor. Chiar și unele dintre regiunile cele mai dezvoltate încep să înregistreze rate de creștere economică foarte scăzute sau chiar negative. În intervalul 2000-2004, PIB-ul real pe cap de locuitor a scăzut în 27 de regiuni, iar în altele 24 a crescut cu mai puțin de 0,5% pe an.
Conceptul de coeziune economică și socială derivă din cel de convergență reală, în sensul că obiectivele convergenței nominale nu pot fi atinse decât în măsura în care regiuni cu un nivel mai redus de dezvoltare economică recuperează decalajul față de cele mai avansate. Nu se poate vorbi de convergență nominală dacă nu există convergență reală întrucât atâta timp cât economiile statelor membre nu ajung la un anumit nivel de eficiență economică, aceste state nu vor putea îndeplini criteriile convergenței nominale.
Între cele douã mari tipuri de convergență – nominală și reală – există numeroase distincții. Separarea celor două concepte se bazează pe diferența oarecum clasică – între noțiunile de economie reală (aspectele legate de producție, comerț, servicii) și economia simbolică (aspectele legate de partea financiar – monetară a unei economii).
Convergența nominală are în vedere îndeplinirea criteriilor referitoare la stabilitatea macroeconomică. Uniunea Europeană impune respectarea unui set precis de criterii de convergență nominală – criteriile de la Maastricht – menite să pregătească statele candidate la integrarea în UEM. Cele mai importante criterii sunt structurate în două mari categorii: criterii monetare și criterii bugetare. Criteriile monetare urmăresc stabilitatea prețurilor, iar criteriile bugetare, strâns legate de cele monetare, urmăresc evitarea situațiilor în care statele nu mai au altă soluție decât inflația, ceea ce ar putea compromite credibilitatea uniunii monetare. De aceea s-a impus controlul deficitului bugetar și al datoriei publice.
Preocupările pentru convergența reală urmăresc necesitatea ca țări sau regiuni cu un nivel mai redus de dezvoltare economică să recupereze decalajul față de cele mai avansate. Astfel, convergența reală presupune aproprierea între nivelurile de bunăstare și dezvoltare ale unui grup de țări, regiuni, zone sau, altfel spus, tendința indicatorilor reali (PIB/locuitor, șomaj și ocupare, productivitate etc.) de a se apropia ca valori. În ceea ce privește convergența reală, tratatele ce stau la baza construcției europene nu stipulează clar și explicit criterii de convergență reală. Totuși, se consideră că indicatorii care pot evidenția acest tip de convergență sunt: gradul de deschidere al economiei, ponderea comerțului bilateral cu țări membre UE în totalul comerțului exterior, structura economiei, rata șomajului, nivelul PIB/locuitor (la cursul nominal sau paritatea puterii de cumpărare standard).
Majoritatea eforturilor europene făcute pentru reducerea disparităților regionale din cadrul UE se realizează prin politica de coeziune. Aceste eforturi se materializează prin subvenții care condiționează statele sã elaboreze o strategie pe termen mediu de utilizare a resurselor. Acestă strategie trebuie sã aibă capacitatea de a cofinanța ajutorul european prin intermediul resurselor naționale, de a lucra în parteneriat la nivel național, regional și local și de a respecta legile și politicile UE. În urma reformei politicii de coeziune din 2006 pentru perioada 2007-2013, principalul scop al politicii de coeziune rămâne reducerea disparităților dintre statele membre și regiuni prin concentrarea resurselor asupra zonelor mai puțin dezvoltate. Astfel, pentru perioada 2007-2013, cea mai mare parte a resurselor se va concentra asupra regiunilor mai sărace: dacă în 1989, 56% din resursele disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfarșitul noii perioade de programare, proporția va fi de 85%. Noile state membre, care reprezintă aproximativ 21% din populația UE-27, vor primi puțin peste 52% din totalul perioadei în cauză.
CAPITOLUL II. MĂSURAREA ȘI REDUCEREA DISPARITĂȚILOR REGIONALE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
2.1. Teorii privind măsurarea și reducerea disparităților regionale
Pe perioada a cel puțin ultimilor 50 de ani teoreticieni și savanți ai economiei și chiar a altor discipline au scris și au dezvoltat idei și soluții pe baza reducerii și eliminării disparităților regionale. Acești autori au cautat și au incercat să dezvolte o serie de modele dorind să explice acest proces de dezvoltare regională economică și motivul pentru care acest concept variază așa de mult în structura economică, și cum anumite aspecte ale unor regiuni se pot schimba dramatic pe parcursul unui număr de ani. Cei care se ocupă de politica regională în particular au dezvoltat un anumit sistem metodologic de a măsura și monitoriza caracteristicile dezvoltării regionale precum: sectorul industriei, sectorul forței de muncă, veniturile din anumite regiuni, producția caracteristică fiecărei regiuni în parte, gradul de atragere al investițiilor străine, și astfel folosind atât metode cantitative cât și metode calitative de analiză și concentrându-se atât pe o analiză statistică cât și dinamică, s-a încercat să se gasească soluția optimă de implementare a unor anumite politici reprezentative domeniului dezvoltării regionale care să diminueze si să combată diferențele mari de dezvoltare dintre anumite regiuni.
„Tatăl științei regionale” – Walter Isard a fost primul care a pus cap la cap un volum de tehnici de analiză regională, și de atunci s-a creat o adevarată literatură de specialitate în domeniul analizei dezvoltării regionale publicându-se un mare număr de cărți și articole vizând acest domeniu. De-a lungul timpului savanți și practicieni din mai multe domenii de activitate inclusiv din domeniul administrației publice, al afacerilor, al stiințelor manageriale, au dezvoltat diverse abordări pentru a formula strategii despre dezvoltare regională într-un mod sistematic. Acest sistem al strategiilor planificatoare în dezvoltare regională și al implementării sale trebuie să aibă la bază informații despre fiecare regiune in parte.
Există, de asemenea, și abordări mai recente ale politicii de dezvoltare regională, una aparținându-i lui Anthony de Jasay în articolul său „Când economia are nevoie de moralități”, în care se explică printr-un limbaj plastic că drumul spre stagnare economică și sărăcie relativă este pavat cu politici, asemeni drumului spre iad care este pavat cu bune intenții. El spune de fapt că suma totală a politicilor în derulare este o cauză generală de sub-performanță. Chiar dacă fiecare politică ar avea un efect pozitiv asupra țintei sale proprii, acest efect ar exercita totuși și un efect negativ asupra economiei la nivel macro, ca urmare a abaterilor de la calea minimei rezistențe.
Politicile pentru dezvoltare regională au fost supuse unui număr de stagii evoluționiste încă din 1960 conduse de diferitele paradigme ale gândirii economice. Majoritatea acestor paradigme economice continuă să modeleze felul de a gândi al comunităților și al oamenilor și planul acestora pentru viitor, dar din păcate în mare parte modul nostru de abordare al politicilor de dezvoltare regională este încorporat în paradigmele din 1970 din cauza unor reticențe din partea majorității comunităților privind proactivitatea îmbrățișării schimbării.
De-a lungul timpului au aparut diverse teorii despre crestere și dezvoltare economică și nu toate au vizat explicit reducerea disparităților regionale. Tradiționaliștii neo-clasici cu modelul teoriei creșterii economice s-au axat pe omogenitatea și producția factorilor, mecanismul prețurilor și procesul de acumulare de capital. Convergența acestor factori conduce la eliminarea disparităților inter-regionale de-a lungul anilor, „nici o structură comună spatială, ori nici un model istoric nu au implicație în procesul de dezvoltare regională pe o perioada lungă”.
Susținătorii teoriei polarizării afirmă faptul că factorii de producție sunt neomogeni, piețele sunt imperfecte și că mecanismul prețului este distribuit către externalități și economiile de scară. Printre susținătorii acestei teorii a polarizării, care e în contradicție cu gândirea neoclasică, se află Feser, Hirschman si Myrdal. Aceștia susțin de fapt că deviațiile de la echilibru nu sunt corectate de către efectele economice produse într-o țară ci de către un set de procese cumulative de creștere și de scadere cu un complex de reacții pozitive și negative acumulate într-un proces al cărei direcție este nedeterminată.
Diferența dintre gândirea neoclasică alături de susținătorii teoriei polarizării, și gândirea modernă a zilelor noastre este ușor sesizabilă și iese în evidentă prin faptul că gândurile exprimate de pionerii conceptului de dezvoltare economică făceau trimitere, mai degrabă, la faptul că fiecare regiune în parte are puterea și resursele necesare de a se dezvolta într-un context macroeconomic fără a fi nevoie de intervenție externă.
Tabelul nr. 1 Teorii și modele de dezvoltare regională prezintă cele mai importante teorii în știința regională care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului XX.
Tabel nr. . Teorii și modele de dezvoltare regională
Sursa: Preluat după Dodescu, Anca, Pop-Cohut Ioana, Doctrine economice. Manual universitar, ediția a II-a, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014, p. 412-416.
.
2.2. Indicatori de măsurare a disparităților regionale
Conceptul de dezvoltare regională se referă în general la anumite domenii specifice precum cel economic, social, cultural, stiințific, politic etc.
Măsurarea nivelului de dezvoltare se poate realiza prin analiza evoluției în timp a unor indicatori care vizează atât latura cantitativă cât și mutațiile calitative. Nivelul de dezvoltare economică a unei regiuni poate fi evidențiat cu ajutorul următoarelor categorii de indicatori:
Indicatori clasici sau tradiționali;
Indicatori ai modernizării;
Indicatori de competitivitate;
Principalii indicatori obtinuți de statistică teritorială se referă la următoarele domenii: modernizarea infrastructurii, competitivitatea, cadrul geografic și istoric, populația, produsul intern brut (PIB) regional, forța de muncă, veniturile și cheltuielile populației, economia, educația, fondul locativ, mediul înconjurător.
Serviciile statistice organizate la nivel regional au în vedere implementarea noului sistem de indicatori statistici regionali precum și continua preocupare pentru obținerea de noi indicatori statistici specifici fiecărei regiuni.
Având în vedere aspectele menționate, se pune problema definirii unui sistem care să prezinte un grad ridicat de flexibilitate privind datele ce urmeză a fi achiziționate și prelucrate prin metode care să permită diagnosticarea nivelului de dezvoltare. Componentele sistemului sunt: administrare baza de date, diagnosticare prin tehnici de clasificare și recunoașterea formelor, analiza de regresie.
Evidențierea și cuantificarea disparităților interregionale reprezintă una din problemele cele mai complexe și dificile ale strategiilor și politicilor economice teritoriale. Disparitățile existente între diferitele zone și regiuni exprimă diferențe dintre nivelurile de dezvoltare generate atât de dotarea diferită cu resurse naturale și umane cât și de condițiile concrete de evoluție economică, demografică, istorică etc.
În ceea ce privește criteriile de analiză și tipologie a indicatorilor, precum și metodele utilizate în ierarhizarea regiunilor, există numeroase preocupări atât pe plan internațional, cât și în România.
Trebuie să ținem cont de caracteristicile geografice, nivelul dezvoltării economice, intensitatea problemelor sociale precum și de amplitudinea disparităților regionale pe plan intern. Țările membre ale Uniunii Europene arată o gamă largă de preocupări privind stabilirea tipului de inegalități regionale pe care politica în domeniu le tratează. În acest cadru, conceptualizarea problemelor regionale variază de la o țară la alta dar, în esență, sunt avute în vedere trei tipuri de disparități: fizico geografice, economice și sociale.
Indicatorii disparităților fizico-gografice se concentrează în primul rând asupra dezavantajelor determinate de mediul fizic: perifericitatea, distanța fată de piețe, clima, și asupra efectelor disparităților fizice asupra densității populației și modelelor de migrație corespunzătoare fiecărei regiuni în parte.
Indicatorii disparităților economice se referă cel mai frecvent la PIB pe locuitor, structura activităților economice, infrastructura, perspectivele economice. Cel mai important indicator de măsurare a disparităților regionale rămâne PIB pe locuitor, considerat de Comisia Europeană drept criteriul esențial pentru a determina existența și amploarea disparităților regionale.
Indicatorii disparităților sociale reflectă, în primul rând accentul considerabil ce se pune pe nivelul și structura ocupării și șomajului în contextul politicii regionale. Cu toate că nivelul șomajului este strâns legat de bunăstarea economică a unei regiuni, șomajul este utilizat și ca un indicator independent de estimare a disparităților sociale avându-se în vedere și impactul său asupra individului și societății.
Oficiul de Statistică al Uniunii Europene, (EUROSTAT) a elaborat un set de 36 de indicatori utilizați de comisia privind indicatorii structurali (COM). Acești indicatori sunt concepuți în concordanță cu concluziile Consiliului European de la Lisabona și Gotteborg și acoperă cinci domenii importante privind:
Cadrul economic general:
PIB pe locuitor și rata de crestere a acestuia;
productivitatea muncii;
rata șomajului;
rata inflației;
creșterea costului unitar al muncii;
Ocupare:
rata ocupării;
rata de ocupare pentru lucratorii în vârstă;
diferențierile pe sexe privind salariul;
educația pe termen lung
calitatea muncii;
Inovare:
cheltuieli publice cu educația;
cheltuieli privind activitatea de cercetare dezvoltare;
nivelul accesului la internet;
total titluri de doctor la 1000 locuitori;
număr de patente;
capitalul în activități cu grad ridicat de risc;
Reforma economică:
nivelul de preț și convergența prețurilor;
prețuri în rețele de industrie;
ajutorul de stat si ad-hoc;
creșterea capitalului pentru stocurile de pe piață;
Coeziunea socială:
distribuția venitului;
rata sărăciei înainte și după transferuri sociale;
existența sărăciei;
coeziunea regională
rata șomajului pe termen lung;
Mediu:
emisii totale de gaze în mediul înconjurator;
volumul transportului în functie de PIB;
indicele calității aerului în mediul urban;
deșeuri colectate și incinerate (la nivelul orașului);
Ca trimitere comparativă la o politică de dezvoltare regională în ceea ce privește mediul în Statele Unite ale Americii, menționăm că și peste ocean există de asemenea diferite criterii de analiză și tipologie ai indicatorilor utilizați în profil regional, între care poate fi evidențiată inițiativa Comisiei de planificare regională din Delaware Valley care a conceput în 1999 o tipologie destul de analitică a unor indicatori care au stat la baza elaborării Planului regional pe termen lung (până în anul 2025) vizând evoluția regiunii.
Prezentăm în Hiba! A hivatkozási forrás nem található. – indicatorii cei mai frecvent utilizați pentru măsurarea convergenței disparităților regionale la nivelul UE.
Tabel nr.2. Indicatori și indici utilizați pentru măsurarea convergenței disparităților regionale la nivelul UE
Sursa: Preluat după Dodescu Anca, Politici economice pentru creștere și dezvoltare regională. Provocări pentru România în contextul crizei economico-financiare și integrării în modelul european, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Editura Expert, București, 2013, p. 81.
2.3. Politica regională a Uniunii Europene
Politica regională a Uniunii Europene se bazează pe solidaritatea financiară între statele membre, astfel încât regiunile mai puțin prospere și grupurile sociale defavorizate să primească fonduri comunitare care, adăugate resurselor proprii, să le permită dezvoltarea unor proiecte care să contribuie la creșterea economică și recuperarea decalajelor dintre regiuni.
Politica de dezvoltare regională își propune ameliorarea, pe termen lung, a condițiilor economice regionale. Obiectivul principal al acestei politici îl reprezintă reducerea diferențelor teritoriale și realizarea unui echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor zone sau asigurarea unei anumite echități interregionale.
Pornind de la obiectivul principal al politicii de dezvoltare regională, obiectivele fundamentale ale strategiei de dezvoltare regională vizează urmatoarele aspecte:
– reducerea dezechilibrelor teritoriale prin încurajarea dezvoltării regiunilor care sunt în întârziere, crearea infrastucturilor în aceste zone și controlul creșterii în regiunile care se dezvoltă în ritm rapid;
– ameliorarea calității vieții prin crearea de locuri de muncă bine plătite și dezvoltarea de activități de recreere;
– gestionarea resurselor naturale și protecția mediului;
– utilizarea rațională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a zonelor urbane și a celor rurale.
Dezvoltarea regională reprezintă un proces complex de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor unei țări sau a spațiului european unic, capabil să asigure reducerea diferențelor teritoriale și să realizeze un echilibru relativ între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor zone, ținând cont de gestionarea durabilă a resurselor naturale și de protecția mediului natural.
În cadrul reformei politicii de dezvoltare regională, au fost stabilite cinci principii de bază care stau la baza alocării și gestionării sprijinului financiar destinat dezvoltării regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economico-social: concentrarea, programarea, parteneriatul, adiționalitatea, și monitorizarea.
Principiul concentrării reprezintă principiul central al reformei fondurilor structurale promovate de UE la finele secolului trecut în care se bazează pe urmatoarele trei aspecte principale:
Concentrarea geografică asupra unui număr limitat de obiective;
Concentrarea geografică asupra unor zone eligibile;
Concentrarea resurselor financiare disponibile;
Principiul programarii, este unul dintre principiile de bază la care Comisia Europeană ține foarte mult. CE are obligația de a prezenta public scenariul financiar, iar statele beneficiare au obligația de a prezenta planurile de dezvoltare regionale defalcate pe obiective. Aceste planuri trebuie să cuprindă următoarele aspecte: analiza situației socio-economică, sursele de finanțare ce vor fi folosite pentru dezvoltarea regională, principalele rezultate realizate în urma desfășurării de operațiuni structurale anterioare, strategia de dezvoltare națională și obiectivele acesteia și evaluarea impactului strategiei asupra mediului.
Principiul parteneriatului, care prevede, conform regulamentului în vigoare, parteneriatul între CE, statul beneficiar, împreună cu autoritățile și cu organismele desemnate de statul membru în contextul regulilor naționale și practicilor sale curente, precum și alți actori sociali implicați în elaborarea sau implementarea programelor de dezvoltare regională (în primul rând cu contribuția substanțială a structurilor administrative locale și regionale).
Principiul adiționalității, reprezintă un principiu foarte vechi al fondurilor structurale care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca înlocuitor pentru schemele de ajutor național. Principiul adiționalității este impus deoarece se dorește a nu se suprapune formele de susținere.
Principiul monitorizării, constă în efectuarea unei verificări regulate privind implementarea fondurilor structurale și impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse (examinarea rezultatelor programelor). Monitorizarea este efectuată de un Comitet de Monitorizare și este structurată pe două categorii: monitorizarea operațională și monitorizarea contextului general prin care se analizează. Este foarte important să se cunoască faptul ca monitorizarea este diferită de evaluare, deoarece monitorizarea este o modalitate de a arăta ce se întâmplă, în timp ce evaluarea arată ce impact s-a realizat, adică ceea ce s-a întamplat.
În concluzie se poate spune că, din anul 1993 și până în prezent, prin modificările aduse în regulamentul fondurilor structurale, Comisia Europeană a urmărit să definească clar cele cinci principii, dar mai ales să le aplice cu multă rigurozitate.
Politica regională a Uniunii Europene are drept scop întărirea coeziunii economico-sociale pe baza reducerii disparităților dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni din UE. Particularitatea acquis-ului comunitar în materie de politică regională este dată de dinamismul evoluției sale, justificat de varietatea disparităților dintre regiuni. Astfel, în anul 2001, media PIB pe locuitor în primele 10 regiuni dezvoltate ale UE reprezintă peste 60% față de media comunitară, în timp ce în cele mai sărace regiuni ea se situa la un nivel de 50%. Pentru a reduce astfel de dezechilibre, UE a conceput și a pus în aplicare o serie de instrumente structurale și de coeziune:
Fondul European de Dezvoltare Regională (ERDF);
Fondul Social European (ESF);
Fondul European de Orientare și Garanție Agricolă (FEOGA);
Instrumentul Financiar pentru Orientare în domeniul Pescuitului (FIFG);
Fondul European de Coeziune (ECF);
Instrumentele financiare ale BEI.
Fondul European pentru Dezvoltare Regională care susține reducerea diferențelor interregionale în cadrul Uniunii Europene, încurajează în același timp dezvoltarea și conversia regiunilor. De asemenea acest fond realizează investiții în infrastructura de bază, infrastructura de educație și sanătate precum și în sectorul productiv.
Fondul Social European are scopul de a preveni și combate șomajul și a dezvolta resursele umane, precum și de a promova integrarea pe piața muncii. Domeniile sale de intervenție cuprind următoarele activitați: integrarea în muncă a șomerilor, cu precădere a tinerilor șomeri și a persoanelor excluse de pe piața muncii; promovarea oportunităților egale pentru toți cei care intră pe piața muncii și acțiuni specifice pentru a îmbunătăți accesul femeilor pe piața muncii; îmbunătățirea sistemelor de educație și formare ;promovarea unei forțe de muncă calificate și creșterea potențialului uman în domeniul cercetarii și dezvoltarii.
Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă a reprezentat sursa de finanțare care a contribuit într-o proporție covîrșitoare la dezvoltarea agriculturii și a spațiului rural din țările membre ale Uniunii Europene. Acesta a fost format din Secțiunea de Orientare și Secțiunea de Garantare.
În cadrul politicii europene de coeziune economică și socială, FEOGA a sprijinit dezvoltarea rurală și îmbunătățirea structurilor agricole. Domeniile sale de intervenție pentru care s-a asigurat finanțare includ următoarele activități: investiții în ferme agricole; ajutor pentru construirea de noi ferme de către tineri fermieri și formare profesională; ajutor pentru pensionarea anticipată; compensații pentru zonele defavorizate; măsuri pentru mediul înconjurator și agricultură; prelucrarea produselor agricole și marketingul acestora; dezvoltarea și utilizarea optimă a pădurilor; dezvoltarea zonelor rurale prin furnizare de servicii.
Instrumentul Financiar de Orientare Piscicola are scopul de a realiza un echilibru sustenabil între resursele piscicole și exploatarea acestora, de asemenea se dorește îmbunătățirea poziției competitive a sectorului piscicol și dezvoltarea zonelor dependente din punct de vedere economic de activitățile piscicole. Domeniile de intervenție ale IFOP trebuie considerate a fi acelea de ajustare a eficienței activităților de pescuit, modernizarea flotei piscicole, dezvoltarea culturii apelor, dezvoltarea zonelor marine, facilități legate de porturile de acostare a navelor pescadoare, prelucrarea și marketingul produselor piscicole și promovarea produselor rezultate.
Fondul de Coeziune este un fond nestructural menit să asiste doar statele cu un produs național (PNB) pe cap de locuitor mai mare de 90 % din media Uniunii Europene. Acest instrument financiar al Uniunii Europene este de fapt menit să consolideze coeziunea economică și socială între țările europene. Resursele acestui Fond sunt alocate în două sectoare: infrastructura de mediu și rețele de transport transeuropene.
A fost structurată, de asemenea, nomenclatura unităților teritoriale pentru statistica (NUTS), în cadrul regiunilor de dezvoltare din componența statelor membre ale UE. Astfel, prima structură -NUTS I- este alcatuită din regiuni de dimensiuni mari, teritoriul UE fiind împarțit în 77 de astfel de unități , iar ultima –NUTS V- este reprezentată din comunele din componența statelor membre ale UE. Pentru a putea contribui la reducerea decalajelor dintre regiuni, UE a alocat pentru perioada 2007-2013 circa 170 de miliarde de euro. Acest ajutor financiar a fost focalizat pe următoarele obiective comunitare:
– Dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor cu întârziere în dezvoltare. Se adresează regiunilor NUTS de nivel II, al căror PIB/locuitor calculat ca medie pe ultimii trei ani se situează sub nivelul de 75% din media comunitară. În NUTS II intră regiunile din Grecia, Portugalia și Irlanda, parțial și din alte state membre ale UE. Peste 70% din alocațiile bugetare ale UE alocate politicii regionale sunt destinate acestui obiectiv, fiind utilizate în acest scop patru fonduri structurale (ERDF, ESF, FEOGA si ECF).
– Reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial. Criteriile de eligibilitate privesc regiunile de nivel NUTS III cu șomaj și pondere a sectorului industrial peste media comunitară, industria fiind însa în declin. Regiunile de nivel NUTS III au o populație de 60 de milioane de locuitori (16% din populatia UE). La realizarea acestui obiectiv participă ERDF și ECF.
– Lupta contra șomajului de lungă durată, inserția profesională a tinerilor și promovarea egalității de sanse între barbați și femei. Fondul de bază utilizat în acest sens este ESF.
– Adaptarea forței de muncă la mutațiile industriale și evoluția sistemelor de producție, cu sprijinul ESF.
– Adaptarea structurilor agricole și modernizarea agriculturii, în cadrul reformei PAC, modernizarea și restructurarea pescuitului. Fondurile utilizate în acest sens sunt FEOGA și FIFG. Dezvoltarea zonelor rurale prin redistribuirea resurselor umane din agricultura clasică spre îndeletniciri specifice zonelor rurale (agro-turismul, industria artizanală), fiind folosite în acest sens ERDF, ESF și FEOGA.
– Dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a populației sub 8 locuitori/kmp. Acest obiectiv a fost introdus după aderarea țărilor nordice (Suedia si Finlanda), care se confruntă cu o astfel de problemă. Participa ERDF, ESF și FEOGA.
Pentru finanțare se acordă prioritate regiunilor celor mai sărace din UE, accentul urmând a fi pus pe ameliorarea infrastucturii și pregătirea resurselor umane, în zonele care se confruntă cu dificultăți structurale sub aspect industrial, rural, urban sau costier (pentru regiunile în care pescuitul reprezintă îndeletnicirea de bază). Bugetul total alocat pentru politica regională a UE în 2000-2006 se ridică la 286 de miliarde de euro, care s-a propus sa fie distribuiți astfel: 218 miliarde pentru fondurile structurale; 21 de miliarde pentru Fondul de Coeziune; 47 de miliarde pentru țările în curs de aderare.
Ca fundament al politicii comunitare de coeziune economico-socială, Instrumentul de Politici Structurale pentru Preaderare (ISPA) este deschis tuturor țărilor candidate la aderare, iar repartizarea acestui fond se face ținând cont de suprafață, populație, PIB, capacitatea de absorbție și dificultățile identificate de Comisia Europeană în țara în cauză. Domeniile vizate de acest instrument sunt, ca și în cazul Fondului de Coeziune, transporturile și protecția mediului, unde necesitățile pentru investiții în infrastuctura depășesc posibilitățile oferite de sursele interne.
Așadar, politica de coeziune se fundamentează pe principiul solidarității financiare, oferind sprijin statelor și regiunilor mai puțin dezvoltate sau care se confruntă cu dificultăți structurale în scopul creării de locuri de muncă și creșterii competitivității. Peste o treime din bugetul Uniunii Europene este alocată politicii de coeziune pentru a reduce diferențele de dezvoltare dintre regiuni și disparitățile dintre cetățeni în ceea ce privește nivelul de bunăstare.
Politica regională europeană vizează reducerea acestor diferențe, continuând procesul de coeziune început acum peste 30 de ani. Esența acestei politici este de a oferi statelor membre și regiunilor europene sprijinul necesar realizării creșterii convergenței. Când se face referire la coeziune ca fiind un concept aflat între convergență și competitivitate, se urmărește promovarea ideii unui spațiu comunitar caracterizat prin unitate și competitivitate, care să poată garanta o dezvoltare armonioasă și echilibrată. Astfel, nu trebuie uitat faptul cã aceste trei concepte (coeziune, convergență și competitivitate) nu trebuie să rămânã doar la nivel teoretic, ele trebuie aplicate astfel încât să producă efecte și rezultate reale. În concluzie, acest deziderat se poate realiza cu ajutorul instrumentelor și al programelor de coeziune.
Este greu de definit conceptul de coeziune, însă, poate fi explicat prin modul în care acesta este înțeles la nivelul Uniunii Europene. Pe teritoriul comunitar diferențele majore în bogăție și oportunități sunt greu de acceptat, obiectivul Uniunii Europene fiind acela de a reduce inegalitățile dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor membre și regiunile din interiorul acestora, așa cum este precizat mai sus. În acest context, coeziunea este definită ca fiind preocuparea Uniunii în ceea ce privește disparitățile interregionale ale performanței economice în vederea restrângerii treptate a acestora prin integrare. De asemenea, Uniunea Europeanã atrage atenția asupra confuziei dintre termenii de coeziune și cei de armonizare și uniformizare. Prin coeziune nu se dorește o omogenizare a regiunilor. Acest lucru nu este doar imposibil, dar și dăunător într-o economie de piață liberă, cum este cea europeană. Obiectivul este realizarea convergenței în dezvoltarea acestora și eliminarea diferențelor majore dintre cele situate la poli opuși. În plus, coeziunea răspunde principiului solidarității, economia de piață europeană fiind, de fapt, definită ca o economie socială de piață, coeziunea nesubstituind mecanismul pieței, ci compensându-l. Uniunea Europeană exprimă clar această idee: coeziunea se preocupă de creșterea economică și de creșterea numărului de oportunități în regiunile slab dezvoltate și pentru grupurile sociale dezavantajate și nu implică reducerea creșterii economice și a locurilor de muncă pentru alții. Pe fondul creșterii interdependențelor dintre state și a intensificării relațiilor comerciale, asigurarea unui grad înalt de coeziune economică poate conduce pe termen lung la obținerea unor beneficii economice pentru toți cei implicați. Coeziunea poate fi privită pe patru niveluri și anume coeziunea economică, socială, culturală și politică. La nivelul Uniunii Europene, termenului i s-a atribuit însă un înțeles mult mai restrâns, acela de coeziune economică și socială.
Politica de coeziune economică și socială (PCES) reprezintă o sumă de intervenții la nivel comunitar, incluzând politica de dezvoltare regională, care a reprezentat un punct de plecare pentru PCES și, care, este orientată, în principal către reducerea disparităților teritoriale si către regenerarea zonelor industriale în declin. De asemenea, sunt incluse anumite aspecte ale politicii sociale precum combaterea șomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educațional și de formare continuă, precum și o parte a Politicii Agrare Comune, asistență acordată dezvoltării rurale.
Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conștientizată încă din secolul al XIX-lea, când problemele de ordin social s-au dovedit a fi un preț plătit de societate pentru progresul tehnologic. Aceste probleme afectau anumite categorii sociale defavorizate, fapt pentru care a devenit evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităților dintre regiuni sau state.
Încă de la început, politica de coeziune a reprezentat una dintre cheile construcției europene. De fiecare dată când Uniunea Europeanã a realizat o etapă fundamentală în evoluția sa, această politică a făcut un salt cantitativ și calitativ. Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem economic.
Deși Tratatul de la Roma menționa în preambul său necesitatea reducerii acestor discrepanțe regionale, el nu făcea trimitere în acest scop și la diferite mecanisme concrete de redistribuție. Cu toate acestea, la acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European (FSE) și Banca Europeană de Investiții (BEI), fără a menționa, însă, ca obiectiv esențial, promovarea coeziunii economice și sociale. De asemenea, trebuie făcută observația că, în plus, Articolul 92.3 al Tratatului de la Roma (actualul 87.3) specifică faptul că subvențiile naționale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piața internă numai în măsura în care promovau dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viață erau foarte scăzute și în care se înregistra un șomaj ridicat. La începutul procesului de integrare, cu excepția notabilă a sudului Italiei, disparitățile regionale între cei șase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior, într-o Europă cu nouă, zece, doisprezece și apoi cincisprezece membri. Lărgirile succesive au dus la creșterea decalajelor dintre regiuni, atât în ceea ce privește veniturile, cât și în privința productivității, a calității infrastructurii, etc. Harta discrepanțelor regionale în UE evidenția o inegalitate evidentă între Nord și Sud (Sud în care temporar a fost inclusă și Irlanda). Deși Protocolul 30 al Tratatului de aderare al Irlandei (1972) a subliniat nevoia de a pune capăt acestor diferențe regionale din interiorul Comunității, Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) a fost creat abia în 1975, în principal, pentru a compensa poziția Marii Britanii în cadrul Politicii Agrare Comune (PAC). După aderarea Greciei în 1981 și a Spaniei și Portugaliei în 1986, nevoia de a interveni în cazul disparităților regionale a devenit și mai acută. Conștient de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia și sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986, Jacques Delors, noul președinte al Comisiei la acel moment, a atras atenția asupra importanței și necesității unor politici structurale coerente. Programul Comisiei pentru 1985 semnala faptul că disparitățile pot deveni o sursă permanentă de confruntări politice, precum și faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei repartiții echitabile a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică. În martie 1985, Delors avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia, Spania și Portugalia dezvăluie o stare de încordare, care, trebuie s-o spunem deschis, reflectă tensiunea dintre Sud și Nord. Această tensiune este generată nu atât de problemele financiare cât de o lipsă de înțelegere, de o ciocnire a civilizațiilor, atitudine care pare a fi promovată de unele țări ce nu doresc să susțină conceptul de solidaritate, concept care trebuie să devină unul din pilonii Comunității; solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistență ci, mai degrabă, ca o expresie a bunăstării generale, contribuind la întărirea identității europene. Ca atare, nu este întâmplător faptul că în Actul Unic European (1987), a fost introdus un nou capitol intitulat Coeziunea economică și socială, pentru a sublinia importanța tot mai mare acordată politicii de coeziune. În cadrul acestui capitol se menționează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităților între nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni. Reacția favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud și creșterea discrepanțelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a fondurilor structurale , prin care s-a încercat integrarea și coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER, FSE și FEOGA-O) la nivel comunitar, într-un cadru unic, pentru o perioadă de 5 ani (1989-1993). Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a șase obiective generale.
Obiectivul nr. 1: promovarea dezvoltării și ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare, întârzierea fiind definită, ca regulă generală, drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. Aceste regiuni, Irlanda de Nord, Grecia, Portugalia, mare parte din Spania, Corsica, sudul Italiei, dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populația comunitară și primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale, în cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%; (credite FEDER, FSE, FEOGA)
Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER și FSE);
Obiectivul nr. 3: combaterea șomajului de lungă durată (FSE);
Obiectivul nr. 4: facilitarea integrării profesionale a tinerilor (FSE);
Obiectivul nr. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a, FEOGA – Orientare) și promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri).
Obiectivul nr. 6 (introdus în 1995, după aderarea țărilor nordice, Suedia și Finlanda): dezvoltarea și ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populației, sub 8 locuitori/km (FEDER, FSE și FEOGA – secțiunea Orientare).
Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale, alocate prin intermediul bugetului comunitar, de la 6,3 mld. ecu în 1987, la 14,1 mld. în 1993.
Deoarece statele mai sărace, aflate la periferia sudică a Europei, nu erau pe total satisfăcute de efectele redistributive ale PCES, negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE) și, respectiv, realizarea Uniunii Economice și Monetare (UEM), au fost privite ca fiind, în principal, în avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai puțin dezvoltate, TUE (Art.130 a) menționează faptul că obiectivul Comisiei este de reduce disparitățile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni și rămânerea în urmă a celor mai puțin dezvoltate dintre acestea și introduce un nou instrument financiar, Fondul de Coeziune (Art. 130, d), care urma să contribuie la susținerea proiectelor de transport și protecție a mediului. Fondul se adresa numai statelor sărace ale UE, respectiv Spaniei, Portugaliei, Greciei și Irlandei.
Ca urmare a creșterii disparităților, pe măsură ce numărul statelor membre a crescut, volumul total al Fondurilor Structurale a crescut de peste trei ori, de la aproximativ 43,8 mld ecu între 1988-1993 la peste 141 mld ecu pentru perioada 1994-1999 (valori calculate în prețuri 1992). Modificările aduse modului de folosire a Fondurilor Structurale au fost minime. Principalele modificări au vizat criteriile de eligibilitate și procedurile administrative. Astfel, zonele eligibile conform Obiectivului 2 și 5b au fost alese pe baza unor propuneri venite din partea țărilor membre (față de propunerile unilaterale venite din partea Comisiei, ca până acum). Reglementările continuă să se bazeze pe aceleași principii ca și reglementările din 1988, respectiv planificarea, parteneriatul, adiționalitatea, compatibilitatea, concentrarea și coordonarea. În plus, a fost înființat și un nou fond structural, Instrumentul Financiar Orientare a Pescuitului (IFOP), menit să sprijine dezvoltarea sectorului piscicol. De asemenea, modificări au fost aduse Obiectivelor 3 și 4, prin lărgirea Obiectivului 3 în sensul includerii inserției profesionale a tinerilor și introducerea unui nou Obiectiv 4, care se concentrează pe adaptarea forței de muncă în fața schimbărilor industriale.
Cele șase obiective de convergență din 1988 au fost modificate în mică măsură, după aderarea Suediei și Finlandei, fiind inclus și un al 6-lea obiectiv:
• Obiectivul 1 (reajustarea economică a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice) și Obiectivul 2 (reconversia economică a regiunilor industriale aflate în declin sau a unor părți din acestea) au rămas neschimbate; singura modificare adusă a fost nominalizarea Germaniei de Est, inclusiv a Berlinului de Est, ca regiune eligibilă sub Obiectivul 1;
• fostul Obiectiv 3 (combaterea șomajului pe termen lung) și fostul Obiectiv 4 (combaterea șomajului în rândul tinerilor) au fost reunite într-un nou Obiectiv 4 (schimbări industriale și noi sisteme de producție);
• Obiectivul 5 (zone rurale) a fost extins prin includerea de noi regiuni piscicole;
• a fost adăugat un nou Obiectiv 6 (dezvoltarea zonelor slab populate din nordul Europei)
Această reformă a sistemului de obiective s-a datorat din nou unor compromisuri politice menite să permită accesul fiecărui stat membru la o parte din Fondurile Structurale (chiar și regiunile bogate din nordul Europei au devenit eligibile pentru Obiectivul 6).
Pachetul financiar implicat de extinderea UE spre Est a fost inclus în documentul intitulat Agenda 2000 (Agenda 2000 pentru o Uniune mai puternică și mai vastă). Potrivit acestuia, UE dorea ca extinderea să se desfășoare fără o reformă substanțială a sistemului său financiar. Această decizie a reprezentat o adevărată provocare deoarece nu presupunea urmărirea strategiei tradiționale a UE și anume ridicarea plafonului bugetar pentru susținerea plăților către anumite state membre în scopul obținerii acordului acestora pentru o viitoare integrare sau extindere. Dimpotrivă, cum toate statele candidate erau relativ sărace și deci eligibile pentru finanțarea oferită în cadrul Politicii Regionale, derularea procesului de extindere spre Est, cu același mecanism bugetar aplicabil UE-15, însemna reformarea Politicii Regionale existente și reducerea numărului de regiuni beneficiare doar la cele care aveau cea mai mare nevoie de aceste fonduri. În acest context, era de așteptat o reformă de amploare a Politicii Regionale, iar oficialii europeni au căzut de acord în ceea ce privește necesitatea concentrării fondurilor și sporirea eficienței lor.
În ceea ce privește Fondurile Structurale se pot constata unele modificări. Resursele alocate acestora au fost reformate complet și au fost orientate în scopul concentrării și creșterii eficienței. Acest lucru se poate deduce din decizia de reducere a numărului de Obiective de la 6 (sau 5) câte erau inițial, la doar 3 Obiective. La o privire mai atentă însă se poate observa că reducerea numărului de obiective nu a reprezentat o adevărată schimbare de politică, ci mai degrabă o „rearanjare” a obiectivelor. Și aceasta deoarece toate tipurile de probleme structurale care erau acoperite anterior de vechile 5 sau 6 obiective sunt acum acoperite de un sistem format din doar 3 obiective. Ca atare, din acest punct de vedere nu putem vorbi de modificări la nivelul politicii regionale.
Spre deosebire de fondurile structurale, sprijinul financiar acordat prin intermediul FC se susține prin proiecte (nu programe, ca în cazul FS). Proiectele vor primi finanțare în proporție de 80-85% din totalul costurilor eligibile. Proiectele sunt selectate și implementate de către statele membre beneficiare, care sunt, în același timp, responsabile de managementul și monitorizarea lor financiară. Reprezintă un instrument aparte, care trimite, prin circumstanțele în care a fost înființat, la obiectivul primordial al PCES, respectiv cel de promovare a progresul economic și social și de eliminare a decalajelor dintre standardele de viață existente între diferitele regiuni și state membre ale UE.
2.4. Proiecte de succes care au condus la reducerea disparităților
De-a lungul timpului în Uniunea Europeană s-au implementat cu succes o serie de proiecte, care au dus la dezvoltare economică și reducerea decalajelor dintre regiuni, reușindu-se în același timp reducerea tensiunilor sociale prin crearea de noi locuri de muncă pentru toate categoriile de vârsta. În următoarele rânduri vom prezenta pe scurt o serie de proiecte implementate cu succes la scară europeană.
Un asemenea proiect a avut loc în Marea Britanie, Liverpool, unde se dorea o repartizare mai eficientă a tinerilor absolvenți pentru a se oferi oportunitatea de îmbunătățire a activităților de bază a firmelor.
Faptul că numeroși tineri absolvenți de facultate din Liverpool nu-și găseau locuri de muncă potrivite calificării obținute a condus la demararea unui proiect de sprijin, numit “ Angajați cu o calificare mai înaltă pentru intreprinderi". Acest proiect a stimulat utilizarea pe scară mai largă a forței de muncă înalt calificate în Merseyside. Proiectul a fost inițiat în 1990 de Universitatea din Liverpool, cu sprijin european, fiind cooptați ca parteneri firmele care au furnizat programe de instruire, dar și sectorul privat fiind de asemenea implicat în mare măsură. Fiecare absolvent de facultate care nu și-a gasit un loc de muncă potrivit calificării pe care o avea, a urmat cursuri intensive de marketing, finanțe, informatică, noțiuni privind lucrul în echipă, comunicare și conducere, pentru a putea face mai ușor față concurenței pe piața muncii. După, ținându-se cont și de competențele fiecărui absolvent, se găsește un loc de muncă potrivit fiecăruia, iar acesta este angajat pe o perioada de stagiu de 6 luni în cadrul unei întreprinderi. Astfel a fost posibilă selecționarea celor mai buni candidați într-o gam largă de domenii și s-a observat c acest lucru a dus la îmbunătățirea activității de bază a firmelor, care au economisit timp și bani, care ar fi fost necesari activității de recrutare de personal inalt specializat pe diverse domenii.
Până la finalul lui 1998, peste 2500 de absovenți își găsiseră locuri de muncă, aproximativ 60 % dintre ei rămânând în cadrul unor întreprinderi locale. În Merseyside au fost create astfel peste 700 de noi locuri de muncă și peste 1500 de mici întreprinderi au devenit mai competitive.
Denumirea proiectului a fost:‘Higher skills for business’ cu un buget total de 5,8 milioane lire sterline, din care contribuția Uniunii Europene a fost de 2,5 milioane lire sterline.
Un alt proiect implementat cu brio care s-a bucurat de un succes real, a avut loc în micuțul oraș irlandez Millstreet, cu o denumire oarecum populară ,,Un proiect bine pus pe șa’’. Orașul Millstreet se află în sudul Irlandei, de-a lungul râului Blackwater, la poalele munților Derrynasaggart. Chiar dacă orașul are doar 1500 de locuitori, acesta reprezintă o comunitate prosperă care a beneficiat de proiecte în domeniul turismului ecvestru, Millstreet Horses Ltd, având astfel peste 200.000 de vizitatori la ora actuală. În anii 80, nu exista în Irlanda vreo crescatorie de cai pur-sange. De aici ideea proiectului Millstreet care furnizează servicii complexe pentru acest tip de crescătorie. Pus pe site-ul concursului de muzică ușoară Eurovision din anul 1993, proiectul s-a bucurat de un ajutor european pentru construcția a mai multor piste ecvestre, a 450 de grajduri, a unui traseu pe teren divers și a altor cărări de promenadă. Millstreet Horses Ltd permite crescătorilor locali să beneficieze de animale dresate și antrenate. Crescătoria oferă de asemenea consultanță și instruirea proprietarilor prin zile speciale de formare, seminarii, prezentări ale cailor și testări. În fiecare an se organizează cinci mari expoziții de cai, din care două sunt de un nivel înalt de competitivitate internațională și atrag 50000 de vizitatori și participanți din lumea întreagă.
Oraș rural, Millstreet a beneficiat direct de activitățile Centrului de echitație. Turismul a înflorit, iar în ultimii doi ani au apărut noi restaurante, florării și alte afaceri. Crescătorii care erau izolați pe vremuri dispun acum de surse de venit excelente datorită unei selecții mai bune a cailor care le permite să crească prețurile. Centrul a creat și noi locuri de muncă: 20 de posturi permanente și până la 120 de locuri de muncă pe timpul expozițiilor, vânzărilor sau diverselor evenimente. Dar aceste activități au avut și un efect neașteptat: stimularea comunicării între Republica Irlanda și Irlanda de Nord. Evenimentele organizate de Millstreet Horses Ltd atrag numeroși vizitatori din Nord, care leagă deseori prietenii cu localnicii. Cu diferite ocazii aceștia au mers la rândul lor să viziteze Nordul.Millstreet Horses Ltd. a devenit unul din primele centre în ceea ce privește evenimentele de echitație, expozițiile sale fiind difuzate de cele mai cunoscute canale de sport din lumea întreagă. Și-a îndeplinit țelul de a ajunge în vârful curselor pentru creșterea cailor pur-sange: colaborarea strânsă între Irish Horse Board, recent creat, și Millstreet Horse Ltd pentru alte crescătorii este confirmată. Renumele său internațional în creșterea cailor nu împiedică realizarea angajamentelor de prim-plan: susținerea crescătorilor și fermierilor locali, și contribuția la dezvoltarea locală a regiunilor rurale din Irlanda. Costul total al acestui proiect a fost de 6.25 milioane euro, din care contribuția Uniunii Europene a fost de 2.5 milioane euro.
Creșterea competitivității IMM-urilor în Suedia este un alt proiect important care a avut parte de succes și care poate fi aplicat cu succes și în țara noastră.
Proiectul VPUC a fost o inițiativă pe termen lung și scurt de susținere și întărire a competitivității IMM-urilor și a intreprinderilor care produc matrici și unelte utilizate în procesul industrial de fasonare. S-a avut în vedere susținerea IMM-urilor care elaborează și produc componente cu ajutorul utilajelor industriale. Pentru a face toate acestea, proiectul urmărea să crească cooperarea într-o rețea de industrie, să dezvolte noi competențe și tehnologii prin activități de cercetare și dezvoltare tehnologică și să creeze un centru de excelență destinat susținerii pe termen lung a IMM-urilor din regiune și a sectoarelor mai sus menționate.
În 2004, structura pieții industriei suedeze a utilajelor și matricilor a cunoscut o evoluție foarte rapidă. De 10 sau 15 ani, furnizorii suedezi care, istoric dominau piața, se confruntau cu o concurență din ce în ce mai mare din partea Japoniei, Spaniei, Portugaliei și Germaniei. În ultimii 5 ani, concurența a cuprins și țările cu costuri de producție mici precum Statele Baltice, Europa orientală și țările asiatice. Rezultatul: furnizorii suedezi de utilaje și matrici dețineau maxim 30% dintr-o piață de 10 milioane de euro.
Proiectul VPUC a fost inițiat de un consorțiu de IMM-uri din industria utilajelor și matricilor pentru a face fața acestor schimbari și în același timp să crească competitivitatea sectorului în scopul de a conserva și de a-și recuceri părțile din piața. Proiectul VPUC a permis: stabilirea unei rețele industriale (consorțiu) reunind 40 de intreprinderi; crearea la Lulea a unui centru de excelență (Svensk Verktygsteknik AB) angajând 6 oameni; recrutarea a 3 persoane suplimentare; realizarea permanentă de activități pentru întărirea competitivității intreprinderilor regionale participante. Paralel activităților specifice proiectului VPUC, s-au lansat bazele viitoarelor activități ale centrului de excelență Svensk Verktygsteknik AB, rolul lui fiind de a menține rețeaua industrială și de a asista membrii săi în dezvoltarea activităților. Reușita proiectului a depins de angajamentul intreprinderilor participante de a permite stabilirea rețelei industriale, care a constituit un veritabil cadru de cooperare și de optimizare a resurselor în vederea stabilirii unei competiții optimale. Succesul s-a regăsit de asemenea în crearea unui centru de excelență care asista IMM-urile în activitățile lor și care continua să susțină IMM-urile în regiune conform proiectului VPUC.
Costul total al acestui proiect a fost de 2,5 milioane euro din care contribuția Uniunii Europene a fost de 1,06 milioane euro.
Proiecte de succes pot fi implementate și în țări cu un grad de dezvoltare mai scăzut față de țările vest-europene după cum putem vedea în proiectul ,,Minunea de pe deal – un proiect la…înălțime’’ din Estonia. Centrul pentru sport și agrement de la Haanja situat în apropierea graniței de sud a Estoniei este un exemplu perfect pentru ceea ce înseamna dezvoltare regională.
Totul a început în 1999, când ministerul Estonian pentru economie a avut ideea reabilitării zonei, care urma să fie cofinanțată prin intermediul programului PHARE ESC 2000. Municipalitățile din Voru și Haanja și-au unit forțele pentru realizarea unui proiect care viza construirea unui centru turistic la poalele celui mai înalt “masiv” din Estonia, de fapt un deal “mother Hill”, cu o altitudine de numai 318 metri. Datorită acestui deal, regiunea Haanja era deja cunoscută de schiorii pasionați de cross-country și vara de cei care veneau aici pentru a practica mountain bike. Cu toate acestea, infrastructura pentru turiști lipsea cu desăvârșire. Se dorea astfel construirea unui centru multifuncțional (unde să existe vestiare, un restaurant cu autoservire, un centru de închiriere de echipament sportiv – schiuri sau biciclete, etc) dar și modernizarea pârtiilor de cross-country existente, astfel încât să fie aduse la standardele cerute de Federația Internațională de Schi, pentru ca în zonă să poată fi organizate și competiții de cross-coutry la cel mai înalt nivel. Pârtiile existente trebuiau reamenajate și lărgite, era necesară achiziționarea unui plug modern și a altor echipamente pentru întreținerea pârtiilor. De asemenea, pârtiile trebuiau illuminate, pentru că iarna în Estonia, ziua ține doar …7 ore. În plus, centrul de la Haanja avea nevoie de un plan de marketing foarte bine pus la punct, care să-l promoveze nu doar în Estonia, ci și în țările din jur.
Pe parcursul proiectului au existat multe situații delicate. Evaluarea impactului asupra mediului si planurile referitoare la infrastructura au consumat mult timp si efort din partea autoritatilor locale. Imediat după ce detaliile arhitecturale și tehnice au fost stabilite s-a constatat că banii pentru realizarea proiectului nu erau suficienți. Rezolvarea a venit prin alocarea unor fonduri suplimentare din partea autorităților locale, prin implicarea guvernului estonian și nu în ultimul rând datorită fondurilor europene. Rezultatul a fost construirea unui centru multifuncțional, care oferea facilități schiorilor pe timpul iernii, iar în timpul verii, cei pasionați puteau face mountain bike sau drumeții. Centrul are de asemenea o sală modernă de conferințe, pentru 60 de persoane. Schiorii pot alege din 4 pârtii – care au 1,3, 5 sau 10 kilometri lungime. Există și o porțiune de pârtie de 3,2 kilometri care este iluminată, pe care se poate schia pâna la ora 9 seara. Centrul de la Haanja a costat 636.000 de euro, din care 395.000 de euro au fost alocați din fonduri europene, guvernul estonian a contribuit cu 117.000 de euro, iar municipalitatea din Haanja cu 124.000 de euro. Fiecare banuț investit a meritat – sute de mii de turiști din întreaga zonă a țărilor baltice vin anual la Haanja pentru schi, mountain bike sau drumeții, ceea ce a dus la dezvoltarea economică, socială și turistică a zonei.
CAPITOLUL III. DISPARITĂȚI REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. ANALIZĂ COMPARATIVĂ
3.1. Disparități la nivelul produsului intern brut
Discrepanțele regionale în termeni de PIB pe cap de locuitor între regiunile din UE s-au redus considerabil de-a lungul ultimului deceniu pe măsură ce creșterea economică în regiunile cel mai puțin prospere a depășit-o pe cea din alte zone. Aceasta a însemnat, în același timp, o reducere a discrepanței în termeni de potențial economic între centru și periferie, precum și o reducere aferentă a dezechilibrului teritorial. Cu toate acestea, deși convergența nivelurilor PIB-ului pe cap de locuitor de la o regiune la alta a fost însoțită de o reducere a discrepanțelor în termeni de rată a ocupării și rată a șomajului, acestea continuă să fie importante atât între diversele părți ale Uniunii cât și între diversele zone din cadrul regiunilor, reprezentând, astfel, o amenințare, în unele locuri, la adresa coeziunii sociale.
De la jumătatea anilor ‘90, Uniunea Europeană (UE-28) a cunoscut, mai întâi, un avânt economic, creșterea PIB-ului real pe cap de locuitor12 a atins nivelul de 4% în 2000, și, mai apoi, o încetinire în cadrul căreia s-a înregistrat o creștere de mai puțin de 1% atât în 2002 cât și în 2003. În 2004 și 2005, s-a înregistrat o creștere modestă de 1,9% respectiv 1,3%.
Situația este diferită în cazul celor 13 noi state membre, cele 10 care au aderat la UE în 2004, cele două care s-au alăturat la începutul anului 2007 și Croația care s-a alăturat începând cu 1 iulie 2013. Aceste 13 state au înregistrat, de asemenea, o creștere mare a PIB-ului pe cap de locuitor, și anume 6%. Cu toate acestea, încetinirea ulterioară a fost cu mult mai puțin severă și mai puțin răspândită, afectând, în special, Polonia (unde creșterea a căzut de la peste 5% pe an la abia puțin peste 1% în 2001 și 2002). Prin urmare, creșterea a atins în medie 3,1% în 2001 și a crescut la 3,4% în 2002. Pe măsură ce Polonia își revenea, creșterea a ajuns la nivelul de 6% în 2003 și 2004, continuând să rămână la un nivel ridicat în 2005 – 5%.
Între 1995 și 2005, rata creșterii a variat în mod semnificativ între noile state membre, unele
state înregistrând o creștere deosebit de rapidă. Cele trei State Baltice și-au dublat PIB-ul pe cap de locuitor în termeni reali în zece ani, înregistrând o medie anuală a creșterii economice de 7-8%. În schimb, economia Bulgariei și a României a regresat în a doua jumătate a anilor ‚90, însă, din 2000, a cunoscut o creștere cu o medie de 6% pe an.
Extinderea UE din 2007 cu România și Bulgaria a mărit teritoriul Uniunii cu 8,6%, iar populația acesteia cu 6,3% – un aport similar a fost adus de Austria, Finlanda și Suedia când acestea au aderat la jumătatea anilor ´90 – însă PIB-ul Uniunii, măsurat în termeni de standard al puterii de
cumpărare, nu a crescut decât cu 1%, mai puțin decât la oricare altă extindere anterioară. PIBul pe cap de locuitor reprezintă numai 35% din media UE în Bulgaria și, respectiv, 38% în România. În consecință, aderarea celor două state reduce nivelul mediu al UE privind PIB-ul pe cap de locuitor cu puțin peste nivelul de 4%. Deși creșterea PIB-ului în ambele state s-a situat cu mult peste media UE începând din 2001 (și anume, având o medie de 5% și, respectiv, 6%), în ritmul acesta, vor fi necesari încă vreo 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor al acestor state să ajungă la nivelul de 75% din media UE.
Un clasament al Biroului de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat de la sfârșitul lui 2011, arată că anumite regiuni din nord-estul României ocupă penultimul loc în Europa în ceea ce privește puterea de cumpărare a cetățenilor. Potrivit documentului, în aceste zone, Produsul Intern Brut pe locuitor reprezintă mai puțin de un sfert din media Uniunii Europene.
Deși indicatorul este folosit pentru a compara nivelul dezvoltării economice în anumite regiuni, nu reflectă totuși veniturile pe cap de familie – arată raportul Eurostat; din totalul celor 268 de regiuni luate în calcul la întocmirea clasamentului, 50 depășesc nivelul de 125 la sută din media europeană a produsului intern brut pe locuitor. Majoritatea acestor zone se află în Marea Britanie și Germania, urmate de Italia, Austria, Belgia sau Spania.
Cea mai scăzută rată a PIB se află în 15 regiuni din Bulgaria, Polonia și România – cu cel mai scăzut nivel în regiunile din nord-estul României. În aceste zone, în 2010 – la trei ani de la aderarea României la Uniunea Europenă, nivelul PIB era la 24 la sută din media uniunii europene, extinse la 27 de state. Alături de regiunile din România, pe ultimele locuri se mai situau zone din Bulgaria și Polonia.
În perioada de 10 ani cuprinsă între 2003 și 2013, creșterea PIB-ului pe cap de locuitor în toate noile state membre, cu excepția Ciprului, a depășit rata medie a UE-27. Din 2003, creșterea cea mai mare s-a înregistrat în statele cu nivelul cel mai scăzut de PIB pe cap de locuitor în termeni de standarde ale puterii de cumpărare (SPC). În cele opt noi state membre cu cele mai mici niveluri de PIB pe cap de locuitor, creșterea înregistrată în perioada 2003-2013 a fost de 5 puncte procentuale peste media UE-27 de 1,4%. Cu toate acestea, în Polonia, creșterea nu a fost la fel de mare, având, în medie, numai 3% pe an față de rate ale creșterii cuprinse între 5% și 9% în celelalte șapte state. În cele patru noi state membre cu nivelurile cele mai ridicate de PIB pe cap de locuitor – Cipru, Slovenia, Republica Cehă și Malta – creșterea nu a fost la fel de puternică, totuși, în medie, s-a situat între 0,6 și 1,8 puncte procentuale peste media UE-27 în Slovenia, Republica Cehă și Malta, în timp ce în Cipru creșterea înregistrată a fost puțin sub media UE.
Eurostat menținează de asemenea 70 de regiuni în care PIB este aproape o treime din nivelul Uniunii Europene – 15 dintre aceste zone se află în Polonia, câte 8 în Grecia și România, 7 în Cehia, câte 6 în Bulgaria și Ungaria. În aceeași categorie se încadrează însă și unele regiuni din țări ca Franța, Italia, Portugalia și Spania.
Așa cum se poate observa și în tabelul 3.1., pe primul loc al clasamentului se află regiunea Londra din Marea Britanie, unde produsul intern brut pe locuitor depășește 300 la sută din media europeană, urmată de zona Luxemburg – cu un nivel PIB de 250 de procente față de nivelul comunitar, capitala Belgiei, Bruxelles – reședință a comisiei europene – unde nivelul indicelui este aproape de 250 la sută, în ciuda unei rate a șomajului de circa 20 la sută. Pe locurile următoare în clasamentul Eurostat erau regiunile Hamburg din Germania, Viena – Austria și zona capitalei Franței, Paris.
Analiza disparităților regionale în cadrul Europei nu dispune de date comparabile capabile să elucideze complexitatea problemelor regionale. Majoritatea cercetărilor la scara Uniunii Europene, asupra disparităților regionale, se bazează pe PIB/locuitor și pe ratele șomajului, ambii indicatori asociați cu probleme de durabilitate. Cu toate acestea, situația socio-economică regională a Europei de Vest era caracterizată de trei aspecte cheie.
Tabel 3.1. Analiza disparităților la nivelul statelor UE. Disparități între cea mai dezvoltată regiune din stat și cea mai puțin dezvoltată.
În pofida disputei asupra tendințelor convergente, evident există largi disparități în venituri și șomaj de-a lungul Europei și în interiorul multor țări membre ale UE28. În elaborarea unor răspunsuri prin „politici” de dezvoltare, la aceste provocări, o întrebare cu un grad crescător de dificultate este aceea „cum trebuie definită o politica regională?”. În condițiile europene, politica regională înregistra inițiative de excludere socială la o extremă și aspirația politicii industriale a Uniunii Europene de îmbunătățire a competitivității piețelor globale, la cealaltă extremă. De asemenea, nu exista o singură politică regională: majoritatea țărilor aveau o întreagă varietate de politici „spațiale”, angajate la numeroase nivele zonale și cu o multitudine de obiective.
Focalizarea politicii regionale este orientată asupra politicilor regionale statale, acceptând în mod pragmatic (diferite) definiții naționale, încercând să se impună câteva clasificări de substanță care puteau face posibile comparațiile între țări. Mai mult, răspunsul întregii politicii a UE27, la disparitățile regionale, este pus în discuție prin punerea în lumină a aspectelor cheie ale Fondurilor Structurale.
Din analiza datelor din tabelul 3.1. rezultă următoarele:
Regiunea cea mai „bogată” din Europa este regiunea Inner London (centrul financiar al Londrei);
Cea mai săracă regiune este Severozapaden urmată îndeaproape de Regiunea Nord-Est din România;
Cea mai mare diferență între regiuni la nivelul statelor membre UE se întâlnește în Marea Britanie;
Irlanda are cea mai mică diferență între regiuni;
În funcție de nivelul decalajului în interiorul statelor, statele membre UE pot fi grupate astfel:
Figura 3.2. Gruparea țărilor în funcție de decalaje
Variația PIB/cap de locuitor pe regiuni în Europa la paritatea puterii de cumpărare
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/File:Gross_domestic_product_%28GDP%29_per_inhabitant,_in_purchasing_power_standard_%28PPS%29,_by_NUTS_2_regions,_2009_%28%25_of_the_EU-27_average,_EU-27%3D100%29.png
3.2. Ocuparea forței de muncă și șomajul
Șomajul reprezintă un indicator important pentru analiza disparităților socio-economice la nivel regional. Una dintre principalele probleme cu care se confruntă țările din Uniunea Europeană, și nu numai, este legată de capacitatea redusă a acestora de a genera locuri de muncă. Acesta fiind de altfel un aspect foarte important mai ales dacă este privit din prisma problemelor sociale și umane pe care le generează.
Dacă analizăm acest fenomen din punct de vedere al ocupării și nu al șomajului, se observă existența unor discrepanțe ale ratelor de ocupare din diferite regiuni, acestea fiind legate în mare parte de nivelul PIB pe locuitor. Privind eterogenitatea factorilor care influențează PIB-ul pe locuitor, se poate spune că o parte din decalajele care apar între țări se datorează diferențelor de productivitate, iar o altă parte se datorează diferențelor dintre ocupare și ratele de participare.
Creșterea productivității în țările dezvoltate se bazează în special pe inovațiile tehnologice. Totuși, când vorbim de țările în curs de dezvoltare, accesul la noile tehnologii a avut un impact mult mai redus și s-a considerat ca mai mult schimbările din structura producției sunt cele care au determinat creșterea economică. De o importanță deosebită este și analizarea relației dintre productivitate și creștere economică, privită în ambele sensuri. Astfel, productivitatea este determinată în mod exogen într-un sector în expansiune de învățarea prin practică, inovare și relații intersectoriale. Pe măsură ce economia se extinde, acești factori devin din ce în ce mai importanți pentru creșterea productivității. Astfel, legătura dintre creștere și productivitate nu este explicată doar prin accesul la noile tehnologii, ci și prin existența unui proces de creștere în condițiile subutilizării resurselor. O modificare structurală dinamică presupune mai mult decât creșterea industriei și a serviciilor, și anume abilitatea de a genera în mod constant noi activități, de a absorbi surplusul de muncă și de a promova integrarea sectorului productiv în cadrul economiei interne
La nivelul unei economii creșterea productivității muncii se poate realiza prin intermediul progresului tehnic sau prin deplasarea resurselor de la un sector de activitate la altul. Cea de-a doua abordare tinde să devină mai importantă pentru țările în tranziție, deși ea conduce la creșterea șomajului în momentul în care nu este însoțită de creșterea producției. În această parte a lucrării se realizează o analiză a contribuției pe care fiecare sector l-a avut la creșterea productivității și a ocupării pentru țările din Europa Centrală și de Est, în perioada 2006-2012. Analiza este bazată pe descompunerea creșterii productivității globale în modificarea productivității sectoriale și generarea unui efect de realocare a muncii de la sectoarele cu productivitatea scăzută spre sectoarele cu productivitate ridicată. Rezultatele sunt evidențiate în figura 3.3.
Figura 3.3. Ritm mediu de creștere anual al productivității muncii pentru țările analizate,
în perioada 2006-2012
După cum se observă, în cazul tuturor țărilor analizate s-a înregistrat o creștere a productivității muncii.
La nivelul U.E.15, se constată îmbunătățiri ale ratelor somajului în Finlanda, Olanda, Irlanda și Suedia. În Grecia, rata șomajului este ridicată, în timp ce în Spania, desi s-a redus, se situează încă peste media U.E.15. În Portugalia, rata șomajului a rămas redusă și stabilă. În cazul noilor state membre U.E., situația este mult mai gravă, o situație mai bună prezentând doar Ungaria și Slovenia.
La nivelul NUTS-II , disparitățile referitoare la șomaj sunt mult mai accentuate decât la nivelul statelor membre și într-o continuă schimbare. Ca urmare, gradul de ocupare a factorului muncă la nivel regional este extrem de diferit.
Figura 3.4. Rata de ocupare a factorului muncă la nivel regional
În conformitate cu datele din acest tabel, regiunile care prezintă cea mai mică rată de ocupare a factorului muncă, în anul 2012, sunt Bruxelles (54,1%), Hainaut (54,8%) și Ciudad Autonoma de Ceuta (Spania, 49,8%), în timp ce regiunile cu cel mai înalt grad de ocupare sunt: Danemarca (75,7%), Freiburg (70,7%), Oberbayem (70,6%), Praga (70,3%), Niederbayem(70,3%) și Schwaben(70,3%).
Și în 2013 s-au menținut disparitățile regionale date de rata șomajului, după cum reiese și din tabelul următor :
Figura 3.5. Regiuni cu cea mai mare și cea mai mică rata a șomajului
În legatură cu atenuarea disparităților regionale date de venit și de șomaj , au fost enunțate mai multe teorii economice:
Teoria convergenței: susține că veniturile într-o zonă economică integrată, precum U.E., au tendința de a se apropia ca nivel, ca efect al acțiunii mecanismelor de ajustare economică, inclusiv al liberei circulații a bunurilor și factorului muncă. La baza acestei concluzii se situează faptul că progresul tehnic și, implicit, tehnologiile de producție din regiunile integrate sunt generalizate, fapt ce implică și o salarizare asemănătoare a factorului muncă la nivelul tuturor regiunilor integrate, precum și o eficiență asemănătoare a capitalului.
Teoria convergenței condiționate: ia în considerare diferențele care apar între tehnologiile utilizate la nivel regional. Ca urmare, pentru eliminarea disparităților regionale sunt necesare o politică eficientă a concurenței și eliminarea barierei din calea liberei circulații a bunurilor, factorului muncă, capitalului și tehnologiilor.
3.3. Agricultura
Statele membre ale Uniunii Europene dispun de importante resurse fizice, umane și de capital pentru a produce aproape toate produsele agricole de care are nevoie populația, precum și importante surplusuri destinate exportului.
Avantajele naturale ale zonelor rurale europene și măsurile de politică agricolă au asigurat creșterea rapidă a productivității și securitatea alimentară a populației din statele membre.
Structurile de organizare în agricultura comunitară s-au format într-o lungă perioadă de timp, în condițiile naturale specifice fiecărei țări și prin măsuri de orientare promovate prin Politica Agricolă Comună care au asigurat modernizarea tehnică și managerială a exploatațiilor, precum și echilibrul piețelor.
Agricultura țărilor vest-europene a fost neomogenă atunci când au devenit membre ale UE și au predominat exploatațiile de mici dimensiuni, care nu asigurau oferta necesară pieței. Treptat, pe măsura aplicării unor mecanisme de ajustare structurală la nivel național și comunitar, s-a format „modelul agricol european”, caracterizat prin dezvoltarea exploatațiilor (fermelor) comerciale viabile și a cooperației în amonte și aval de producția agricolă. Agricultura vest-europeană este diversificată ca structură de producție, are ferme specializate și practică sisteme de producție intensive.
Suprafața agricolă utilizată (SAU) în UE 15 era de 130 mil. hectare, revenind pe locuitor cca 0,34 ha. În cele 10 state aderate în 2004, SAU era de 30,8 mil. hectare, revenind cca 0,48 ha pe locuitor. În România revin 0,68 ha pe locuitor, fiind a opta ca mărime în Uniunea Europeană cu 27 de state membre, fără a lua în considerare Croația pentru care nu am găsit statistici oficiale europene. Bulgaria deține 5,26 mil. hectare SAU și revin 0,67 ha/locuitor.
La nivelul UE 27 suprafața agricolă utilizată, de peste 33,56 mil. hectare, constituie o resursă fizică valoroasă pentru asigurarea securității alimentare a populației și pentru menținerea mediului înconjurător sănătos.
Structura suprafețelor cultivate are particularități de la o țară la alta, reflectând condițiile pedoclimatice diferite, nivelul de intensificare al agriculturii, preferințele consumatorilor, gradul de dezvoltare al economiei, nivelul veniturilor populației și tradițiile locale.
Structura suprafețelor agricole cultivate reflectă un nivel mai accentuat de diversificare a culturilor în vechile state membre și mai puțin în noile state membre. Structura suprafețelor cultivate în România nu asigură o producție agricolă complementară, cu șanse de a pătrunde pe nișe de piețe ale UE. Caracterul predominant cerealier și în special suprafața mare cultivată cu porumb (2,9 mil. hectare, adică 19,5 % din SAU), fără existența unui sector zootehnic dezvoltat, nu asigură valorificarea superioară a resurselor funciare ale României.
Efectivele de animale în statele membre au evoluții diferite, în funcție de gradul de realizare a autosuficienței alimentare și de nivelul randamentelor medii pe animal.
Vechile state membre ale UE și-au redus treptat efectivele de bovine și porcine până la sfârșitul deceniului `90, după care a avut loc un proces de stabilizare. În România și Bulgaria, a avut loc o reducere drastică a efectivelor de animale în primele etape ale tranziției. După anul 2000, reducerea efectivelor de animale se menține în noile state membre, dar în Bulgaria și România au început să crească.
Randamentele medii la hectar și pe animal în vechile state membre s-au dublat din deceniul `70 până în deceniul `90, ca urmare a modernizării fermelor și subvenționării ridicate a producției, în primele perioade ale PAC. După reforma PAC din 1992, randamentele medii s-au stabilizat, odată cu trecerea la reducerea și înghețarea prețurilor de intervenție. Nivelul ridicat al randamentelor medii nu au creat dificultăți statelor care au aderat în 2004, întrucât decalajele nu erau mari. În schimb, randamentele medii în România ș Bulgaria prezintă decalaje semnificative, și mai ales instabilitatea recoltelor, ceea ce accentuează instabilitatea aprovizionărilor interne și dependența de piața comună. În figura nr. 3.6 sunt prezentate decalajele randamentelor medii în România față de UE 25 la câteva produse agricole, la nivelul anului 2012.
Figura nr. 3.6. Randamentele medii la unele produse agricole în UE 25 și România
Structura valorii producției agricole la nivelul vechilor state membre reflectă atât modul în care sunt utilizate resursele naturale, cât și orientarea agriculturii spre asigurarea securității alimentare. În structura valorică a producției agricole dețin ponderi ridicate următoarele produse: carnea (21 %), produsele lactate (14 %), fructele (6 %), vinul (6 %) etc. Această structură este determinată de consum și de prețurile produselor agroalimentare. Diferențieri sensibile pe țări apar ca urmare a specificului modelului de consum. În unele țări se consumă mai mulți cartofi, în unele cereale, francezii consumă mai mult vin, în țările mediteraneene se consumă mai mult ulei de măsline etc.
Exploatațiile (fermele) agricole. În statele membre ale Uniunii Europene sunt dominante ca număr și suprafață agricolă utilizată exploatațiile (fermele) familiale. Susținerea fermelor familiale în toate țările cu economie de piață are ca scop realizarea stabilității economice și sociale a comunităților rurale, asigurarea securității alimentare a populației pe calea utilizării durabile a resurselor agricole și protecția mediului.
Fermele familiale pot fi de dimensiuni mici, mijlocii și mari, în funcție de suprafețele de teren sau efectivele de animale pe care le exploatează. Dimensiunea economică (mărimea) fermelor depinde însă în economiile moderne, prioritar, de gradul de capitalizare și de relațiile cu piața.
În țările vest-europene a fost stimulată, o lungă perioadă de timp, formarea fermelor mijlocii în scopul creșterii producției destinate pieței. În urma măsurilor de reformă a Politicii Agricole Comune sunt sprijinite exploatațiile de dimensiuni mici și mijlocii să-și adapteze dimensiunile și structura de producție la cerințele pieței.
Formarea dimensiunilor economice ale fermelor este un proces istoric influențat de dezvoltarea fiecărei țări și de politicile agricole. În acest proces s-a format „modelul agricol european” după al doilea război mondial, când terenurile erau fărâmițate, lipsea capitalul, iar penuria de alimente era acută.
Într-o perioadă de circa 50 de ani au dispărut milioane de gospodării țărănești neviabile, care produceau pentru autoconsum în statele vest-europene.
În țări ca Belgia, Grecia, Irlanda, Olanda, Finlanda, Portugalia și Austria a avut loc o creștere mai accentuată a numărului de ferme cu suprafețe de peste 50 ha. Evoluțiile dimensiunilor medii ale fermelor în unele state membre sunt prezentate în figura nr. 3.7. și nr. 3.8.
Figura nr. 3.7.Evoluția dimensiunilor teritoriale medii ale fermelor familiale în unele țări ale UE
Figura nr. 3.8. Evoluția efectivelor de animale pe fermă în țări ale UE, în perioada 1995-2012
Politica de formare a structurilor dimensionale ale fermelor a avut efecte în special în acele țări în care și forțele pieței au avut rol important în acest proces (Franța, Olanda, Danemarca, Germania). În Grecia, Italia, Portugalia, dimensiunile fermelor sunt de 3-7 ori mai reduse decât în prima categorie de state. Cu toate acestea s-a format sectorul exploatațiilor viabile, în condițiile naturale specifice ale acestor țări și ca urmare a diversificării și intensificării producției agricole.
Progrese mari sub raportul dimensiunilor fermelor s-au obținut în sectorul zootehnic. Dimensiunile medii la fermele de bovine sunt de cca 50 capete/fermă. Unele țări au peste 80 capete/fermă (Olanda 96 cap, Belgia 83); nici o țară nu are efectivul sub 15 capete. Fermele de vaci de lapte au dimensiuni care variază de la 15 capete în Portugalia, la 75 capete în Danemarca și 54 capete în Olanda. Fermele de porci au dimensiuni medii de peste 100 capete în Olanda și Danemarca, dar și 20 capete în Portugalia și 28 capete în Grecia.
În Danemarca, dimensiunile medii ale fermelor sunt de peste 48 hectare SAU, 90 bovine, 75 vaci de lapte, 1166 porci, fiind printre cele mai ridicate din UE. Față de 196 mii ferme, câte avea Danemarca în 1960, numărul acestora a scăzut la 68,8 mii în 1995 și 48,6 mii în 2003.
Din totalul fermelor, ponderea covârșitoare este deținută de grupa cu peste 50 ha (17,2 %), care au suprafețe între 100 și 300 ha.
Legislația agricolă daneză s-a modificat pe măsura necesității modernizării agriculturii și a evoluțiilor impuse de piață în ceea ce privește performanța fermelor. În primele etape ale aplicării politicii comunitare a fost încurajată creșterea dimensiunii fermelor, concomitent cu creșterea mărimii (dimensiunii economice), prin introducerea tehnologiilor moderne. În ultima vreme, legislația daneză a impus măsuri de temporizare a creșterii suprafețelor medii pentru a limita dispariția fermelor mici și mijlocii. Suprafața agricolă utilizată, de numai 2,6 mil. hectare, impune un model specific de gestiune a pământului în vederea asigurării securității alimentare în plan național și participarea la realizarea obiectivelor comunitare. Legislația agricolă a stabilit o suprafață maximă a fermelor de 300 ha, în scopul limitării concentrării exagerate și formării monopolurilor. Proprietarii fermelor de până la 30 ha, de regulă pensionari, își dau o parte din terenuri în arendă.
În Franța, legile agricole din anii `60 au stabilit suprafețele minime și maxime între care exploatațiile agricole se considera că pot fi viabile.
Politica structurilor agricole a asigurat ameliorarea dimensiunilor exploatației și controlul pieței funciare. Inițial, a fost favorizată formarea exploatațiilor mijlocii. Dar, evoluțiile ulterioare ale PAC au favorizat marile exploatații.
Prin legile orientării agricole din 1970 s-a precizat noțiunea de „suprafață minimă” la instalarea unei familii de agricultori, la 22 ha. În anul 1978, legea a făcut precizări cu privire la noțiunea de „exploatație viabilă” sau rentabilă și a limitat accesul la credite pentru cumpărarea de pământ.
În 1995, legea orientării agricole prevedea susținerea agriculturii societare și a agriculturii biologice, care favorizează formarea exploatațiilor mari, în special în producția de cereale, cât și formarea unui nou sector al exploatațiilor care produc produse biologice.
Numărul și structura exploatațiilor familiale în Franța reflectă un nivel ridicat de concentrare a terenurilor în grupa cu suprafețe de peste 50 ha.
Statul francez a încurajat formarea dimensiunilor economice ale exploatațiilor agricole prin mecanisme, ca: fiscalitate favorabilă, sistem de pensionare avantajos, prime de instalare a tinerilor agricultori, stimularea arendării, etc.
Experiența franceză este de reținut pentru agricultura românească, excesiv fărâmițată din punct de vedere teritorial. Scurtarea perioadei de transformare a unor exploatații agricole de subzistență în exploatații viabile și modernizarea generală a întregului sistem fermier necesită măsuri de ajustare structurală printr-o legislație națională specifică. Numai sprijinul comunitar nu este suficient. Managementul acestui proces este greu de înfăptuit și necesită mult profesionism în luarea și implementarea deciziilor.
În Olanda, dimensiunile fermelor au evoluat de la o medie de 9,6 ha în 1950, la 23,5 ha în 2003. Fermele olandeze tipice au între 20 și 50 ha și un nivel ridicat de intensificare a producției, mai ales în horticultură, cultura ciupercilor, creșterea animalelor în sistem intensiv.
Fermele olandeze sunt puternic specializate, dar pe ansamblul agriculturii producția agricolă este diversificată. În Italia, fermele familiale sunt dominante ca număr și suprafață agricolă utilizată.
Între 1960 și 1985 au fost abandonate cca un sfert din gospodării (de la 4,3 mii, la 3,2 mii). Între 1960 și 1970, anual, erau abandonate cca 70000 gospodării, în special gospodăriile mici. A crescut, concomitent, numărul exploatațiilor mijlocii și mari, de peste 50 ha. A avut loc un proces de intensificare a producției într-un număr redus de ferme. În anul 1982, peste jumătate din producția agricolă italiană era realizată în exploatații care reprezentau doar 4 % din numărul total. Specific agriculturii italiene este conducerea fermelor direct de către proprietari, ponderea suprafețelor arendate fiind redusă. Comasarea suprafețelor nu a fost spectaculoasă, datorită legislației care a încurajat creșterea rolului familiei de agricultori, în condițiile unor suprafețe agricole limitate și a solurilor sărace din sud.
În noile state membre, evoluțiile numărului de ferme și a dimensiunilor acestora au trăsături specifice datorită moștenirii istorice și a întârzierii reformei structurale în unele țări.
Țările cu suprafețele medii apropiate de vechile membre ale UE sunt: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia. Țări cu suprafețe medii, similare cu Grecia și Italia sunt Polonia, Slovenia și Ungaria.
În toate statele din Europa Centrală și de Est sunt dominante ca număr gospodăriile țărănești cu până la 5 ha. Reducerea numărului acestora în procesul de ajustare structurală este o condiție a apropierii de modelul agricol european și a creșterii competitivității agriculturii.
În Uniunea Europeană există o mare varietate de tipuri de ferme din punct de vedere a dimensiunilor teritoriale și a gradului de intensificare a producției. Dimensiunile teritoriale reduse în comparație cu fermele americane, gradul ridicat de intensificare a producției și îmbinarea specializării cu diversificarea dau caracterul specific „modelului european de agricultură”.
3.4. Educația
Conform unui nou raport al Comisiei Europene, zona din Europa în care locuiești poate avea o influență considerabilă asupra educației și perspectivelor în viață ale cetățenilor europeni. Raportul, intitulat evidențiază disparități semnificative ale oportunităților de educație și ale rezultatelor aferente între statele membre și în interiorul acestora. Se pare că există o mare diferență între nord și sud în ceea ce privește nivelul de educație atins – cele mai ridicate ponderi ale persoanelor cu un nivel de calificare scăzut, care au promovat doar ciclul de învățământ gimnazial sau mai puțin, se întâlnesc în special în regiunile din sudul Europei, mai ales în Portugalia și Spania.
În schimb, regiunile cu cele mai mici ponderi ale persoanelor cu un nivel de calificare scăzut se găsesc în principal în Regatul Unit, în Belgia, în Țările de Jos și în Suedia. Inegalitățile geografice în educație persistă în ciuda angajamentelor luate de statele membre de a promova egalitatea în domeniul educației și al formării profesionale. Raportul, primul de acest gen, face apel la țările UE să depună mai multe eforturi pentru a reduce aceste inegalități.
Figura 3.9. Primele 10 regiuni ca participare a adulților (25-64 ani) la învățământul de lungă durată. Procent din total
Figura 3.10. Ultimele 10 regiuni ca participare a adulților (25-64 ani) la învățământul de lungă durată. Procent din total
Din figurile 3.9. și 3.10. putem observa discrepanțele foarte mari între primele 10 regiuni cu populație adultă care urmează studii de lungă durată, regiunea Inner London (Marea Britanie) cu un procent de 16,1% și regiunea Sud Muntenia din România cu un procent de doar 0,7%.
Figura 3. 11. Regiunile cu mai mare pondere a persoanelor care au promovat cel mult o formă de învățământ preșcolar, primar și gimnazial (nivelurile 0-2, ISCED 1997) ca % din populația în vârstă de peste 15 ani
Raportul se bazează pe date de la Eurostat și conține peste 100 de hărți care permit vizualizarea disparităților regionale. El identifică primele 10 și ultimele 10 regiuni din UE pentru fiecare dintre indicatorii pe care îi examinează. Alte constatări importante ale raportului sunt:
disparitățile regionale în domeniul educației împiedică creșterea economică și dezvoltarea regională echilibrată;
disparitățile regionale în domeniul educației dau naștere la inegalități între regiunile UE. De asemenea, ele încurajează „exodul creierelor” către regiunile mai dezvoltate;
natura, amploarea și efectele inegalităților educaționale variază considerabil între regiunile UE. Soluțiile politice trebuie să fie adaptate, mai degrabă decât generice;
utilizarea eficace a fondurilor structurale europene poate ajuta la reducerea disparităților regionale în domeniul educației și a efectelor acestora;
este necesară o colectare mai sistematică a datelor la nivel subregional pentru a îmbunătăți baza de cunoștințe și pentru a informa responsabilii politici cu privire la acest subiect.
Figura 3.11. Participarea adulților (25-64 ani) la învățământul de lungă durată ca procent din totalul populației pe zone de dezvoltare NUTS II
Regiunea Hovedstaden din Danemarca are cea mai ridicată pondere de adulți care participă la procesul de învățare de-a lungul vieții. Severozapaden din Bulgaria are cea mai scăzută pondere în acest sens.
Raportul arată că regiunile cu cea mai mare proporție de persoane cu calificări din învățământul universitar (cu licență sau masterat sau o diplomă echivalentă) se află, în cea mai mare parte, în Regatul Unit, în Țările de Jos, în nordul Spaniei și în Cipru. Regiunile cu cele mai mici proporții de absolvenți ai unei forme de învățământ universitar se găsesc în Italia, în Portugalia, în România și în Republica Cehă. Raportul evidențiază de asemenea disparități regionale semnificative în ceea ce privește participarea adulților la procesul de învățare de-a lungul vieții.
Din punct de vedere a disparităților intraregionale, studenții din învățământul universitar, ca pondere din populația în vârstă de 20-24 de ani: cele mai mari disparități regionale se întâlnesc în Belgia (cei mai mulți: capitala, Bruxelles – 120,7%; cei mai puțini: Provincia Luxemburg, 23,4%), urmată de Republica Cehă (cei mai mulți: Praga, 100%; cei mai puțini: Střední Čechy, 5,6%) și Austria (cei mai mulți: Viena, 100%; cei mai puțini: Voralberg, 7,3%).
Figura 3.12. Procent din populația regiunilor care se găsește la mai mult de 60 de minute de o universitate
Raportul populației care se găsește la o distanță de cel mult 60 de minute față de o universitate poate fi de peste 100% în regiunile cu mai multe instituții de învățământ universitar (de obicei regiunile unde sunt situate capitalele), care atrag o mare populație studențească și un număr mare de studenți în vârstă de peste 20-24 de ani. Dacă privim populația care se găsește la mai mult de 60 de minute de o universitate Spania prezintă cea mai mare disparitate între regiunile cu cele mai bune rezultate și cea cu cele mai slabe rezultate (cele mai bune: Madrid și Țara Bascilor, 0%; cele mai slabe: Ceuta, 99,7%). Este urmată îndeaproape de Grecia (cele mai bune: Attiki, 1,2%; cele mai slabe: Ditiki Makedonia, 100%), de Finlanda (cele mai bune: Etelä-Suomi, 1,2%; cele mai slabe: Åland, 88,5%) și de Bulgaria (cele mai bune: Yugozapaden, 14,4%; cele mai slabe: Severozapaden, 97,4%).
Ponderea absolvenților de învățământ universitar în rândul populației cu vârsta de 15 ani sau mai mult: în opt state membre există o diferență de mai mult de 15 puncte procentuale între regiunile cu cele mai bune rezultate și regiunile cu cele mai slabe rezultate. În Regatul Unit se întâlnește cea mai mare disparitate (23,4 puncte procentuale; cele mai bune rezultate: Inner London (partea centrală a Londrei), 41,8%; cele mai slabe rezultate: Tees Valley and Durham, 18,4%), urmată de Franța (21,3 puncte procentuale, cele mai bune rezultate: Île de France, 33%; cele mai slabe rezultate: Corsica, 11,7%), de Republica Cehă (18,8 puncte procentuale, cele mai bune rezultate: Praga, 25,8%; cele mai slabe rezultate: Severozápad, 7%), de Spania (17,6 puncte procentuale, cele mai bune rezultate: Țara Bascilor, 34,3%; cele mai slabe rezultate: Extremadura, 16,7%), de Slovacia (17,1 puncte procentuale, cele mai bune rezultate: Bratislavský kraj, 27,2%; cele mai slabe rezultate: Východné Slovensko, 10,1%) și de România (15,4 puncte procentuale, cele mai bune rezultate: București–Ilfov, 22,5%; cele mai slabe rezultate: sudul Munteniei, 7,1%).
Figura 3.12. Procentul populației cu învățământ secundar absolvit ca procent din totalul populației
Ponderea populației cu un nivel scăzut de educație. Franța prezintă cea mai mare disparitate regională (cele mai bune rezultate: Alsacia, 32,9%; cele mai slabe rezultate: Corsica, 60,1%), urmată de Grecia (cele mai bune rezultate: Attiki, 37%; cele mai slabe rezultate: Ionia Nisia, 64,1%), de Spania (cele mai bune rezultate: Madrid, 44,2%; cele mai slabe rezultate: Extremadura, 67,4%), de România (cele mai bune rezultate: București–Ilfov, 21,9%; cele mai slabe rezultate: zona de nord-est, 42,8%) și de Germania (cele mai bune rezultate: Chemnitz, 11,9%; cele mai slabe rezultate: Bremen, 30,6%).
Dezvoltarea indicatorilor europeni de învățare pe tot parcursul vieții (ELLI) este o inițiativă a non-profit Bertelsmann Stiftung pentru a monitoriza starea învățământului pe tot parcursul vieții în Europa. Principalul obiectiv al proiectului ELLI este indicele ELLI. Indicele ELLI este un indicator compozit actualizat anual care rezumă starea de învățare pe tot parcursul vieții pentru țările europene. Platforma ELLI IT este un portal online care oferă acces la date regionale cu privire la rezultatele învățării și socio-economice din Europa. Raportul său identifică patru piloni ai învățării pe tot parcursul vieții: "a învăța să știi," "a învăța a face "," a învăța să trăim împreună "și " a învăța să fie. "
Figura 3.13. Participarea adultilor la învățarea permanentă. Indicele ELLI
Din punct de vedere al participării adulților la învățarea de-a lungul vieții, Regatul Unit are de departe cea mai mare disparitate regională (cele mai bune rezultate: Inner London, 16,1% din populația cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani fiind implicată în activități de învățare de-a lungul vieții; cele mai slabe rezultate:Irlanda de Nord, 5,7%).
În concluzie putem afirma că toți cetățenii europeni ar trebui să beneficieze de educație și de formare de înaltă calitate, indiferent de locul în care trăiesc. Combaterea inegalităților geografice în materie de educație este o condiție prealabilă pentru coeziunea socială și dezvoltarea regională echilibrată. Fondurile structurale europene pot și ar trebui să fie folosite pentru a ajuta la eliminarea inegalităților.
3.5. Indicatori de mediu
Preocuparea pentru mediu dobândește un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale și a deteriorării rapide a calității apei, aerului și solului (începutul anilor 1970). Politica comunitară de mediu a fost creată in 1972. În raport cu mulți alți indicatori statistici, indicatorul statistic de mediu este caracterizat de complexitate și un grad mai mare de acoperire, sintetic în datele componente, simultan calitativ și agregativ de la descrierea nivelului regional către cel național și unional, de un grad de incertitudine cauzală mai mare. Indicatorul statistic de mediu este mult mai evaziv cauzal și corelativ. Unele consecințe descrise prin indicator pot avea cauze plasate cu mult timp în trecut și ceea ce se poate face astăzi nu reflectă un aspect corelat integral, un impact imediat, dar poate deveni un alt factor explicativ al proiecției pe termen mediu și lung.
Aceasta este permanent conectată la tendințele globale de protecție a mediului, așa cum apar ele în urma evenimentelor internaționale precum summit-urile de la Rio (1992) și Johanesburg (2002) si a protocolului de la Kyoto.
În ultimele 3 decenii, foarte multe din actele normative europene au avut in vedere poluarea majora a apelor si problema reala pe care o ridica o proasta gestionare a apelor.
Figura 3.14. Disponibilitatea apei
Aici sunt incluse următoarele: Directiva: Tratarea Apelor Reziduale Urbane (91/271/EEC), Directiva Nitrați (91/676/EEC); Directiva pentru Apele Potabile (76/160/EEC&2006/7/EC) și, mai recent, Directiva Cadrul Apelor (2000/60/EEC).
Aceasta din urmă solicită ca, până în 2015 toate apele teritoriale și costale să atingă nivelul ecologic optim (chimic). Confrom unui studiu, practic pentru a putea fi îndeplinită această cerință, toți poluanții actuali cât și derivații lor ar trebui stopați imediat și menținută această stare, pentru a se ajunge din nou la un ecosistem curat până în 2015. Practic, ar trebui eliminată orice fel de sursă de poluare externă pentru ca, până in 2015 să se poată ajunge la nivelul cerut de directivă. De asemenea este stipulat faptul că toate deversările de materii reziduale sau epurarea eronată trebuie înlăturate complet.
Figura 3.15. Concentratia anuala de nitrati in raurile din Europa
Adoptarea acestei ultime directive a născut polemici la nivel mai îndepartat de cadrul apelor, în sensul că, se ridică întrebarea cum poate Politica pentru Agricultură să contribuie la păstrarea unor ape curate. În ultimul deceniu, politica s-a flexibilizat, trecând de la o politică orientată pe producție la o politică suportivă pentru dezvoltarea durabilă. Totuși, principala dezbatere are în calcul înlăturarea deversarii de loess contaminat cu nutrienți în apele continentale.
De asemenea Statele Memebre se obligă să factureze serviciile consumatoare de apă, pentru a educa consumatorul cu privire la importanța conservării apei. Un asemenea cost ar reflecta importanța pe care o are apa în mediul înconjurător. De asemenea, aceste state trebuie să găsească metode prin care să modifice practica agriculturii, pentru a imbunătății și eficientiza utilizarea apei. O problemă majoră, observată îndeosebi în zona de Est a Europei este utilizarea irațională a acestei resurse, ca atare, a fost setat un program pentru reducerea acestui consum.
Eastern (central+northern): Bulgaria, Cehia, Ungaria, România, Polonia, Slovacia, Slovenia
Western (central+northern): Austria, Belgia, danemarca, Germania, Olanda, Elveția, Marea Britanie, Finlanda, Suedia, Islanda
Western (southern): Franța, Spania
Figura 3.16. Utilizare de apa potabila pentru consumul populatiei 2011 si 2012 (milioane de m3/an)
Gospodărirea apelor constituie infrastructura de bază a activităților economice și sociale, influențând direct sau indirect dezvoltarea socio-economică a țării. Lipsa apei sau excesul acesteia constituie limite ale dezvoltării, conducând la producerea de pagube importante. Practic toate acțiunile ce se iau pe plan socio-economic trebuie să țină cont de factorul "apa", de necesitatea utilizării raționale și protecției resurselor de apă împotriva epuizării și poluării. Activitatea de gospodărire cantitativă și calitativă a apelor are drept scop valorificarea potențialului natural al apelor, folosirea rațională și protecția resurselor de apă și a ecosistemelor acvatice, precum și apărarea împotriva inundațiilor și a fenomenelor meteorologice periculoase.
Această activitate implică, cunoașterea, planificarea și reglementarea resurselor de apă, realizarea de investiții de infrastructură pentru ape, coordonarea exploatării lucrărilor, inspecția, controlul și cooperarea internațională în domeniul apelor. Referitor la România, confruntarea statistică prin indicatorii de mediu ai României cu Uniunea Europeană după 1 ianuarie 2007, conform datelor Eurostat, relevă unele aspecte favorabile cauzate de nivelul mai redus de dezvoltare și implicit de poluare, dar și numeroase aspecte negative asociate aceleiași cauze. Convergența la UE și dezvoltarea durabilă a economiei românești impun pe termen mediu și lung similitudini nivel, dinamică și structură, în raport cu media europeană și la această categorie de indicatori cu impact de durată și cu importanță decizională tot mai mare la nivel macroeconomic.
CONCLUZII
Politica de Coeziune pune în practică în cadrul UE principiul de solidaritate. Întărirea coeziunii economice, sociale și teritoriale prin reducerea discrepanțelor de dezvoltare dintre regiuni este un obiectiv fundamental al UE și este menționată în Tratatul UE. Chiar dacă investițiile în politica de coeziune se concentrează asupra regiunilor mai sărace din UE, ajutându-le să recupereze diferențele față de zonele mai bogate, ele au un impact pozitiv asupra tuturor regiunilor și locuitorilor – amplificând competitivitatea și condițiile de trai în întreaga UE.
Disparitățile regionale în interiorul Uniunii Europene au scăzut, pe măsură ce regiunile întârziate au redus decalajul, în timp ce regiunile mai prospere ale UE au susținut investițiile în noi competențe și crearea de noi resurse. Totodatã, rapoartele UE precizează că trebuiesc realizate în continuare progrese în atingerea acestui obiectiv. Extinderea UE la 28 de state membre a mărit disparitățile geografice în cadrul Uniunii, iar reducerea acestor decalaje va fi, inevitabil, un proces de lungă durată, motiv pentru care regiunile cel mai puțin dezvoltate reprezintă prima prioritate a politicii de coeziune. Astfel, în ciuda progreselor realizate, rămân disparități absolute. Disparitățile absolute se datorează pe de o parte extinderii recente și pe de altã parte faptului că procesul de creștere tinde să se concentreze în fazele inițiale ale dezvoltării, în zonele cele mai dinamice din interiorul statelor membre.
Prin construcția europeană se încearcă garantarea unei unități în ansamblul statelor Continentului European. Dar aderarea a noi state membre poate deveni un pericol pentru integritatea UE: decalajele, disparitățile vor crește atât în numar cât și în amploare. S-ar putea ca instituțiile europene și membrii UE sã nu aibă capacitatea de a asigura uniformitatea la nivelul comunității europene întrucât nu vor mai fi capabile sã gestioneze atât vechile decalaje și disparități cât și pe cele nou apărute. De aceea UE rămâne sceptică în procesul aderării de noi membri puțin pregătiți și incapabili de a atinge standardele europene. Celălalt fenomen, de concentrare a procesului de creștere prin absorbția mai consistentă a fondurilor în zonele dezvoltate a statelor membre, rămâne un obstacol în calea reducerii disparităților. Zonele și regiunile dezvoltate au capacitatea de absorbție și de gestionare a fondurilor, în timp ce zonele mai puțin dezvoltate sunt deseori incapabile de a le absorbi și utiliza. Astfel de zone necesită mai întâi investiții importante pentru a creea cadrul capabil sã absoarbă și să utilizeze fondurile. În lipsa acestor investiții menite să creeze structuri economice eficiente, fondurile care ar ajunge în astfel de regiuni ar stagna; ceea ce ar duce la ineficiență și pierdere de bunăstare.
Dezvoltarea economică în cadrul unui spațiu integrat se realizează prin creșterea competitivității și coeziunii economice și sociale. Încã de la începutul înființării sale, o preocupare majoră a comunității a fost competitivitatea economiei europene prin intermediul unei concurențe intense și în creștere. O serie de politici au fost dezvoltate la nivel comunitar pentru a crește eficiența și pentru a exploata tehnologia și inovarea. În același timp, problematica majoră a efectelor de distribuție a acestora și modul în care aceste efecte reușesc să se adreseze în particular nevoilor zonelor slab dezvoltate și grupurilor sociale dezavantajate a reprezentat un real interes. Competitivitatea presupune, în esență, utilizarea cu maximum de eficiență în limitele raționalității economice a factorilor dar și repartizarea eficientă a veniturilor. Ultimul raport al Comisiei Europene atrage atenția asupra nevoii de a relansa Strategia Lisabona fără întârziere și de a îndrepta prioritățile asupra creșterii economice și asupra ocupării forței de muncă.
Se atrage atenția asupra faptului că UE trebuie să-și reînnoiască bazele competitivității, să-și mărească capacitatea de creștere economică și a productivității și să-și consolideze coeziunea socială prin cunoaștere, inovare și optimizarea capitalului uman. Politica de coeziune, politica de cercetare-dezvoltare (C&D) și cea de inovație, prin metode complementare, au avut scopul comun de a îmbunătăți competitivitatea europeană. Politica de coeziune, prin facilitarea de legături intra-regionale contribuie la crearea condițiilor necesare dezvoltării competitivității. Această gamă de factori fundamentali pentru competitivitatea regiunilor și, în consecință, pentru potențialul lor de creștere economică și de creare de locuri de muncă sunt politicile macroeconomice sănătoase, combinate cu politici structurale, un mediu economic caracterizat prin stabilitatea prețurilor. Un alt factor esențial este eficiența și eficacitatea administrațiilor publice la nivel național, regional și local cu un impact important asupra dezvoltării economice și asupra creării de locuri de muncă. De exemplu, performanțele administrative slabe cum ar fi birocrația, calitatea slabă a sistemului judiciar afectează în mod direct competitivitatea globală. Un factor și mai important, dezvoltarea economică și locurile de muncă sunt determinate de calitatea infrastructurii, de gradul de dezvoltare a rețelelor de transport și de telecomunicații, de nivelul competențelor și a know-how-ului forței de muncă.
Capacitatea de inovare, care este un factor de competitivitate din ce in ce mai important, este legată de dotarea cu resurse umane și cu resurse dedicate cercetării și dezvoltării, precum și de eficiența cu care acestea sunt folosite. Premisele competitivității dar și ale coeziunii în atingerea convergenței economice se regăsesc în încercările instituțiilor comunitare de a ajunge la o piață internă comună.
Specializarea este o premisă a competitivității la care se poate ajunge numai prin liberalizarea în cadrul spațiului comunitar, liberalizare care ar permite transferul resurselor între statele membre către activități cu valoare adăugatã mai mare. Astfel regiunile mai slab dezvoltate nu vor mai reține resurse ca simple „stocuri” și în același timp vor avea posibilitatea să-și dezvolte acele industrii pentru care dețin un avantaj comparativ cu ajutorul resurselor venite din exterior. Totodată integrarea pieței de capital permite investitorilor solvabili din regiunile defavorizate să profite de resursele financiare ale aglomerărilor. Investițiile străine directe constituie un canal important pentru transferul de resurse și know-how, iar implementarea lor mărește oportunitățile economice ale regiunilor sărace și contracarează efectele negative ale aglomerării (prin aglomerare ne referim la concentrarea ISD-urilor în regiuni deja saturate). Dacă dotările cu factori diferă, deci costurile relative între regiunile sărace și cele bogate, ISD-urile verticale vor tinde să le exploateze prin concentrarea producției în regiunile sărace și exporturi în întreaga Europă. Aceasta ar trebui să sprijine convergența prin faptul că regiunile slab dezvoltate vor avea acces la expertiză de marketing și organizațională, la inovații precum și la alte avantaje specifice firmei. Expunerea concurențială este singura care testează competitivitatea firmelor. Pentru piața internă, aceasta este o premisă de bază cu consecințe negative pe termen scurt asupra regiunilor slab dezvoltate.
Însă, pe termen lung, numai expunerea concurențială va genera firme viabile care vor susține economia regiunilor. Firmele necompetitive din regiunile slab dezvoltate, incapabile de a aduce bunăstare vor fi eliminate de pe piața internă și vor permite firmelor cu adevărat competitive, capabile sã facă față concurenței, să se dezvolte. Nu numai aceste firme se vor dezvolta dar și regiunea în care activează, ceea ce va determina reducerea disparităților. Acești factori pot susține o convergență realã numai în măsura în care și alte politici naționale (negocierile colective și stabilizatorii fiscali) influențează convergența reală. Nu trebuie uitat faptul cã piața unică, în comparație cu piețele complet integrate, s-a demonstrat a fi un suport mai fragil pentru competitivitate întrucat cele patru libertăți sunt restrânse de această „unitate în diversitate” deoarece dimensiunile și mobilitatea fluxurilor de bunuri, persoane, capital și servicii sunt scăzute raportat la cele din interiorul țărilor membre. Un factor care cauzează reducerea competitivității firmelor din spațiul comunitar este menținerea, în ciuda tuturor eforturilor de armonizare și de reglementare, a barierelor de intrare și ieșire de pe piețele statelor membre. Aceste bariere care se mențin restricționeazã realocarea resurselor spre firmele competitive, creșterea inovațiilor și implicit a productivității muncii și îngreunează accesul firmelor europene la fonduri. Totodată se urmărește creșterea competitivității și coeziunii pieței interne prin: reglementarea concurenței, prin transpunerea directivelor comunitare în legislațiile naționale, prin strategii care au ca scop crearea unui spațiu comunitar caracterizat printr-o economie dinamică, competitiva și bazată pe cunoaștere.
Astfel se acordă din ce în ce mai multã atenție dezvoltării economice sustenabile prin creșterea gradului de ocupare. Trebuie menționat că statele membre se află în stadii diferite în ceea ce privește uniunea monetară: sunt membrii care au adoptat moneda euro și membrii care trebuie să ia măsuri pentru a reuși să adopte moneda unică. Aceste măsuri impun statelor membre nou intrate constrângeri generate de condiționalitatea adoptării monedei unice. Totodată statele membre ce au adoptat moneda euro sunt nevoite să participe la politica monetară comună generatoare de constrângeri. Astfel nu se mai poate vorbi de uniformizarea prin care se realizează convergența întrucât spațiul comunitar este împărțit în zona euro și zona non-euro zone ce folosesc instrumente și politici diferite de acțiune. Totodată nu trebuie uitat faptul că, deși se folosesc mijloace diferite, aceste mijloace au același scop: crearea unui sistem monetar uniform menit sã reducă diferențele în cadrul spațiului comunitar.
În concluzie, nu se poate vorbi de reducerea disparităților prin absorbție de fonduri europene atâta timp cât nu există actori economici care să le folosească. Trebuie amintit faptul că pentru a putea vorbi de atingerea unui nivel de convergență, nu este îndeajuns ca regiunile mai slab dezvoltate din UE sau situația grupurilor dezavantajate sã se îmbunătățească în termeni absoluți. Regiunile mai sărace trebuie să se dezvolte în termini relativi: adică nivelul îmbunătățirii situației lor economice trebuie să fie permanent comparat cu regiunile dezvoltate. Astfel, în termenii atingerii convergenței și ai reducerii disparităților, nu contează dacă regiunile slab dezvoltate reușesc să atingă un nivel de bunăstare superior stării inițiale. Ceea ce contează este capacitatea lor de a prinde din urmã în timp real și prin modalități eficiente și benefice pe termen lung regiunile dezvoltate. Dacă s-ar urmări simpla dezvoltare a acestor regiuni “problematice”, nu s-ar ajunge nici pe departe la nivelul de convergență dorit. Regiunile slab dezvoltate ar progresa, însă, prea încet în comparație cu regiunile dezvoltate care vor păstra un ritm rapid de dezvoltare. Astfel, decalajele și disparitățile dintre aceste regiuni vor rămâne proeminente, iar obiectivul reducerii acestora ar rămâne doar în plan teoretic.
BIBLIOGRAFIE
Ciocan, V. / Taut, L. / Nuna, E. Drept european. Instituții europene. Politici europene. Fonduri structurale, Editura GrafNet, București, 2007;
Drăgan, Gabriela , Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism: politici comune ale UE, Editura Ase, București 2005;
Dobrescu M. Emilian, Integrarea Economica, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti 2010;
Dodescu Anca, Politici economice pentru creștere și dezvoltare regională. Provocări pentru România în contextul crizei economico-financiare și integrării în modelul european, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Editura Expert, București, 2013;
Dodescu, Anca, Chirilă, Lavinia, Economie europeană. Manual universitar, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014;
Dodescu, Anca, Pop-Cohuț Ioana, Doctrine economice. Manual universitar, ediția a II-a, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014;
Dodescu Anca, Suport de curs la disciplina: Economia și administrarea afacerilor în plan regional și local/ Economie regională și locală, pentru uzul studenților de la Masterat, specializările AAR/EAATIO, an univ. 2012 – 2013, http://distance.iduoradea.ro/course/view.php?id=1186
Jaliu, D. Cum accesăm fondurile structurale? Economie și administrație locală v. 10 nr. 5, 2007;
Matei, Lucica, Decizia în UE, Colecția Caiete Jean Monnet 3-2007, București, 2007;
Miclăuș, Gh. Dezvoltare regională, cooperare transfrontalieră și integrare europeană, Editura Dacia, București, 2002;
Oltean, I. Politica regională în România: Implicații pentru procesul de aderare , Dezvoltarea euroregională, Programe de Cooperare în Europa centrală și de est, Friedrich Ebert Stiftung, Romania Office, București, 2004;
Pascariu G., Iatu C., Maha L. Provocari Europene intr-o lume globala, Editura Universitatii ,,Alexandru Ioan Cuza” Iasi, 2009;
Prelipcean, G. Restructurare și dezvoltare regională, Editura Economică, București, 2008;
Profiroiu Mrius, Alina Profiroiu, Popescu Irina, Institutii si politici Europene, Editura Economica,Bucureti, 2008;
Rosca E., Dezvoltare regionala in contextul integrarii in Uniunea Europeana, Editutra Economica, Bucuresti, 2006;
Ungureanu G., Mateoc-Sirb N., Dezvoltare regionala si rurala, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2009;
Zahiu L. și colab., Structurile agrare și viitorul politicilor agricole, Ed. Economică, București, 2003;
Comisia Europeană, Key facts and figures about Europe and the Europeans, EU publications, http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/66/en.pdf;
Comisia Europeană, Direcția Generală Politica Regională (2012). Inforegio-PANORAMA, Evaluarea politicii regionale – observații și rezultate, [on-line], No. 33, Spring 2012, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panora_ro.htm
Comisia Europeană (2010), Fifth report on economic, social and territorial cohesion, p.14, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/cohesion5/index_en.cfm
Programul Comisiei pentru 1985, Buletinul EC S/1 – 1985;
Publicația UE –– “În slujba regiunilor. Politica regională UE 2007-2013”, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/presenta/working2008/work_ro.pd.
European Commission – Fourth Cohesion Report, Office for Official Publications of the European Communities, 2007, www.ec.europa.eu/regional_policyCohesion;
Eurostat, ec.europa.eu/eurostat;
http://www.fonduri-structurale.ro/ProiectSucces.aspx?eID=64&t=ProiecteDeSuccess
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-HA-11-001/EN/KS-HA-11-001-EN.PDF accesat la data de 12.06.2014;
http://www.madr.ro/ro/agricultura.html accesat la data de 19.05.2014.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/agriculture/agricultural_production accesat la data de 22.05.2014
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/educationinequalityeuregions_/educationinequalityeuregions_en.pdf
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/ educationinequalityeuregions_/ educationinequalityeuregions_en.pdf accesat la data de 01.06.2014
http://www.elli.org/ accesat la data de 04.06.2014
BIBLIOGRAFIE
Ciocan, V. / Taut, L. / Nuna, E. Drept european. Instituții europene. Politici europene. Fonduri structurale, Editura GrafNet, București, 2007;
Drăgan, Gabriela , Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism: politici comune ale UE, Editura Ase, București 2005;
Dobrescu M. Emilian, Integrarea Economica, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti 2010;
Dodescu Anca, Politici economice pentru creștere și dezvoltare regională. Provocări pentru România în contextul crizei economico-financiare și integrării în modelul european, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Editura Expert, București, 2013;
Dodescu, Anca, Chirilă, Lavinia, Economie europeană. Manual universitar, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014;
Dodescu, Anca, Pop-Cohuț Ioana, Doctrine economice. Manual universitar, ediția a II-a, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014;
Dodescu Anca, Suport de curs la disciplina: Economia și administrarea afacerilor în plan regional și local/ Economie regională și locală, pentru uzul studenților de la Masterat, specializările AAR/EAATIO, an univ. 2012 – 2013, http://distance.iduoradea.ro/course/view.php?id=1186
Jaliu, D. Cum accesăm fondurile structurale? Economie și administrație locală v. 10 nr. 5, 2007;
Matei, Lucica, Decizia în UE, Colecția Caiete Jean Monnet 3-2007, București, 2007;
Miclăuș, Gh. Dezvoltare regională, cooperare transfrontalieră și integrare europeană, Editura Dacia, București, 2002;
Oltean, I. Politica regională în România: Implicații pentru procesul de aderare , Dezvoltarea euroregională, Programe de Cooperare în Europa centrală și de est, Friedrich Ebert Stiftung, Romania Office, București, 2004;
Pascariu G., Iatu C., Maha L. Provocari Europene intr-o lume globala, Editura Universitatii ,,Alexandru Ioan Cuza” Iasi, 2009;
Prelipcean, G. Restructurare și dezvoltare regională, Editura Economică, București, 2008;
Profiroiu Mrius, Alina Profiroiu, Popescu Irina, Institutii si politici Europene, Editura Economica,Bucureti, 2008;
Rosca E., Dezvoltare regionala in contextul integrarii in Uniunea Europeana, Editutra Economica, Bucuresti, 2006;
Ungureanu G., Mateoc-Sirb N., Dezvoltare regionala si rurala, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2009;
Zahiu L. și colab., Structurile agrare și viitorul politicilor agricole, Ed. Economică, București, 2003;
Comisia Europeană, Key facts and figures about Europe and the Europeans, EU publications, http://ec.europa.eu/publications/booklets/eu_glance/66/en.pdf;
Comisia Europeană, Direcția Generală Politica Regională (2012). Inforegio-PANORAMA, Evaluarea politicii regionale – observații și rezultate, [on-line], No. 33, Spring 2012, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/panora_ro.htm
Comisia Europeană (2010), Fifth report on economic, social and territorial cohesion, p.14, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/reports/cohesion5/index_en.cfm
Programul Comisiei pentru 1985, Buletinul EC S/1 – 1985;
Publicația UE –– “În slujba regiunilor. Politica regională UE 2007-2013”, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/presenta/working2008/work_ro.pd.
European Commission – Fourth Cohesion Report, Office for Official Publications of the European Communities, 2007, www.ec.europa.eu/regional_policyCohesion;
Eurostat, ec.europa.eu/eurostat;
http://www.fonduri-structurale.ro/ProiectSucces.aspx?eID=64&t=ProiecteDeSuccess
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-HA-11-001/EN/KS-HA-11-001-EN.PDF accesat la data de 12.06.2014;
http://www.madr.ro/ro/agricultura.html accesat la data de 19.05.2014.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/agriculture/agricultural_production accesat la data de 22.05.2014
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/educationinequalityeuregions_/educationinequalityeuregions_en.pdf
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/regi/dv/ educationinequalityeuregions_/ educationinequalityeuregions_en.pdf accesat la data de 01.06.2014
http://www.elli.org/ accesat la data de 04.06.2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Disparitati Regionale In Uniunea Europeana (ID: 127410)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.