Discutii Contradictorii cu Privire la Aplicarea Principiului Separatiei Puterilor In Stat
Capitolul I
Introducere
Această lucrare tratează principiul separație a puterilor în stat o temă discutată încă din perioada antică și până în prezent, în care sunt prezentate aspecte ce țin de evoluția acestuia în timp, de paternitatea sa, de consacrarea sa în constituțiile occidentale cât și în cea a țării noastre, precum și discuțiile contradictorii ce i-au fost aduse de-a lungul timpului.
Scopul aceastui principiul al separației puterilor în stat a fost de îndepărtare a tiraniei și de respectare a legilor, iar odată atins acest scop s-a schimbat. A apărut în secolul Luminilor alături de alte teorii la fel de tulburătoare, fiind de asemenea un principiu care are o largă aplicație atât în Constituția țării noastre cât și în multe alte constituții ale țărilor occidentale.
Când vorbim despre puterile din stat trebuie să știm că acestea sunt potrivit Constituției actuale a țării noastre următoarele: legislativă, executivă și judecătorească.
Care sunt atribuțiile acestor puterii? Puterea legislativă este forma fundamentală de activitatea a organelor statului, având un raport de supraordonare față de celelalte două organe iar atribuția sa principală este de a emite și adopta legile. Puterea executivă, se mai numește și puterea administrativă pentru că activitatea realizată de aceasta esteîn principal de către organele administrației, iar atribuția sa principală este acea de executare a legilor. Iar puterea judecătorească constă în activitatea de soluționare a litigiilor juridice
Pentru ca aceste funcții să fie rezolvate au fost încredițate unor organe ale statului, astfel funcția legislativă a fost încredințată organelor legiutoare, cea executivă a fost încredințată autorităților administrative iar justiția a fost încredințată autorităților judecătorești.
Deși în cadrul acestui principiu se regăsește cuvântul separație, aceasta nu este una absolută, ci una în care puterile statului pot colabora între ele pentru a-și putea exercita atribuțiile ce le revin.
Funcționare acestei separații a puterilor ține foarte mult și de regimul constituțional al țărilor, regimul poate fi prezidențial, semiprezidențial și parlamentar. În cadrul regimului prezidențial separația puterilor în stat este una de tip absolută în care fiecare putere are atribuții clar delimitate fără posibilitatea colaborării între ele. Pe când regimurile semiprezidențiale și parlamentare, care deși nu au o delimitare strictă, separația puterilor în stat este vizibilă, existând o colaborare între acestea pentru îndeplinirea eficientă a atribuțiilor tuturor organelor ale statului.
Sepatație puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între cele puteri dimpotrivă presupune un control reciproc și un echilibru între aceste puterii.
Deși inițial acest principiu a fost foarte îndrăgit deoarece a reușit să înlăture absolutismul monarhic, odată cu îndeplinirea acestui scop s-a încercat înlăturarea sa, la fel cum s-a întâmplat și în țara noastră în cadrul constituțiilor din 1945, 1948, 1952 și 1965, pentru că nu a fost înțeles concret. Astfel în cadrul acestor constituții s-a încercat unicitatea organizării statale lucru care a condus la instaurarea regimului comunist, iar ca o reacție împotriva acestor abuzuri a fost pornită Revoluția din 6 – 12 Decembrie 1898 care a proclamat necesitatea realizării separației între cele trei puterii respectiv: legislativă, executivă și judecătorească.
Capitolul II
Definirea principiului separației puterilor în stat
2.1 Noțiunea de organ de stat, putere și stat
Voi începe acest capitol prin a defini puterea și esența statului. Statul s-a conturat pe baza a două teorii, prima teorie arată că statul ca o manifestare de voință, sau că un instrument al forței de constrângere. Ca și manifestare de voință pornește de la raționamentul poporului și capacitatea sa de decizie în scopul realizării binelui comun, iar ca instrument de constrângere, putem vorbi de stat în momentul în care prin voința sa superioară și separată de cea a indivizilor, care îl compun poate apela la nevoie la forța de contrângere, în numele puterii politice a poporului.
Noțiunea de putere este foarte des folosită în zilele de azi în sociatate, ca să poți realiza ceva este nevoie de putere, la locul de muncă ești subordonat puterii, de altfel ești educat de mic sub spiritul puterii pentru a putea realiza ceva în viața ta, însă în cele ce urmează vom discuta care este adevăratul sens al puterii de stat, în primul rând este o putere publică deoarece aparține statului, statul fiind condus de popor, iar în al doilea rând este o forță exercitată de clasa conducătoare prin care această clasă își impune voința și înteresele sale în fața întregii societății.
Însă definind noțiunea de putere și cea a statului consider că este necesar să definim și noțiunea de organ de stat, fiind una dintre categoriile fundamentale ale statului prin care se expirmă și se realizează voința poporului. Organele de stat au apărut ca urmare a unor grupuri de persoane care aveau atribuții deosebite și care aveau posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului.
2.2 Definirea principiului separației puterilor în stat
Principiul separației puterilor în stat este considerat unul dintre cele mai eficace mijloace de limitare a absolutismului monarhic, acesta fiind folosit la început pentru a putea face posibilă trecerea de la monarhia absolută la cea limitată, însă odată ce monarhia a fost înlăturată rolul principiului separației puterii în stat a început să se schimbe, astfel noul său scop era acela de a întări poziția executivului față de legislativ.
Principiul separației puterilor în stat putem spune că a luat naștere odată cu instaurarea regimului constituțional, iar când vorbim despre regimul constituțional facem legătura automat cu statului de drept, iar odată ajunși la statul de drept putem spune că singurul instrument capabil să îl realizeze ar fi principiul separației puterilor în stat.
De altfel teoria separației puterilor în stat a apărut ca o reacție împotriva monarhiei absolute, după cum spunea și regele Ludovic al XIV-lea că „statul sunt eu (L’ Etait c’est moi)”, care susținea că el reprezintă puterea supremă a statului la rândul lor și ceilalți regi susțineau același lucru și de aici a apărut în mare parte nevoia de separație a puterilor deoarece deținătorul suprem al puterii îl reprezintă poporul.
La baza constituților burgheze s-a aflat teoria separației puterilor în stat, care au avut scopul de a opri reînvierea feudalismului, iar odată atins acest scop el s-a schimbat în cel de limitarea puterii executive sau a adunăriilor. Prima constituție a fost cea americană din 1787.
Dreptul constituțional burghez constă în faptul că clasa burgheză consacră reguli care să apere interesele sale proprii, de asemenea pune un accent foarte puternic pe proprietatea privată, iar pentru a-și asigura puterea pe o periodă cât mai lungă au menționat diferite instituții cum ar fi: neresponsabilitatea deputaților în fața alegătorilor, instanțele judecătorești să fie numite de organele judecătorești, să se creeze un executiv puternic în fața căruia parlamentul să se subordoneze etc.
Deși constituțiile burgheze au reușit să înlăture abuzul puterii absolute a monarhului, nu s-au limitat la acest lucru ele au încercat să își să găsească procedee cât mai eficiente pentru a-și asigura interesele lor, acest lucru a reușit să fie posibil prin faptul că ei au creat o constituție supremă față de celelalte legi. Astfel după ce abuzul puterii a fost înlăturat, prin intermediul acestor constituții clasa burgheză a profitat de aceasta pentru a-și asigura dominația ei împotriva clasei muncitoare.
Un rol foarte important al acestui principiu este promovarea sistemului reprezentativ, respectiv valorificarea democrației, ceea ce permite realizarea unei relații între deținătorul suveran al puterii care este poporul și între puterea politică.
Conform art. 1 alin. 4 din Constituția României revizuită în 2003 „statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească” de aici putem deduce că acest principiu este unul dintre cele mai fundamentale principii ale dreptului constituțional având la bază conceptul de eliminare a abuzului de putere.
La baza acestui principiu stă ceea ce se numește ,,check and balances”, acesta fiind un mecanism care constă în verificarea reciprocă dintre cele trei puteri ale statului și asigurarea unui echilibru între acestea.
După cum putem observa și în viața socială există un echilibru, respectiv între puterile politice, între patronat și sindicat, între stat și biserică, între sectorul privat și cel public, între cerere și consum, între clasele sociale, deoarece fără un echilibru între toate acestea ar fi un haos și toată lumea ar reacționa după bunul său plac, de aceea este necesar și un echilibru între puterile statului.
Putem observa faptul că în momentul în care se vorbește de funcțiile statului, acestea sunt clasificate în funcțiile legislative, executive și jurisdicționale, într-adevăr acestea sunt cele mai cunoscute însă pe lângă acestea statul mai are și alte funcții cum ar fi: funcții interne și externe, economice, culturale, sociale etc.
Organele statului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional cu condiția să îndeplinească cerințele cerute pentru subiectele de drept constituțional. Organele legiuitoare aparțin mereu ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Organele executive și judecătorești pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional dacă la participarea lor în raportul juridic este inclus poporul, statul sau organele legislative. Însă când vorbim despre organele legiuitoare trebuie să reținem că acesta are și organe interne cum ar fi comisiile parlamentare, birourile parlamentare și grupurile parlamentare care deși nu pot emite acte de conducere poat fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional.
Apariția puterii în stat este o necesitate a vieții sociale, scopul fundamental al al acestei puterii îl constituie asigurarea securității interne și funcționarea sistemul social în favoarea tuturor membriilor sociali, într-un cuvânt poporul. Rolul și funcțiile statului constau în organizarea și ordonarea relațiilor sociale și asigurarea respectării comandamentelor juridice.
Suveranitatea poate fi populară sau națională, concepția de suveranitatea populară îi este atribuită filozofului francez Jean-Jacques Rousseau, care susține că poporul este totalitatea indiviziilor care locuiesc pe un anumit teritoriul și că poporul deține puterea prin voința fiecărui individ. Însă din citatul său ,, Dacă ar exista un popor de zei el s-ar guverna singur. Un guvern atât de perfect nu se potrivește oamenilor” putut înțelege că, chiar dacă poporul este suveranul puterii este necesar ca aceștia să fie reprezentați de anumite organisme cu atribuții de guvernare, deoarece oamenii sunt dominați de egoism, interese contradictorii și discordie îîntre ei.
În prezent concepția constituțională este bazată pe teoria suveranității naționale potrivit căruia membrii corpului legislativ primesc de la popor un mandat reprezentativ ci nu unul imperativ, simbolul suveranității naționale fiind Parlamentul, acesta având funcția de a da formă normativă voinței naționale dar și de a supraveghea activitatea Guvernului.
Însă Marsilio da Padova, a făcut o distincție între puterea legislativă și ce executivă cu mult timp înaintea lui Locke și Montesquieu, încă de la începutul secolului al XIV-lea susținând că „Noi spunem că prima putere este legislativă…”
John Locke a adus-o la baza acestui principiu o contribuție remarcabilă argumentând faptul că „ Tendința de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini și puterea de a le pune în executare, deoarece ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.” Pornind de la ideea prezentată mai sus de John Locke putem sesiza în acest principiu al separație puterilor un mijloc potrivit de a reduce puterea absolută. Locke susținea că „puterea legislativă este supremă” însă cu toate astea ea nu trebuie să funcționeze fără să aibă atribuții clar delimitate.
În ceea ce privește puterea judecătorească Locke susținea într-o altă lucrare de a sa numită „ Eseu despre toleranță” că limitele care i se atribuie acestuia pornesc „de la premisa că magistratul nu trebuie să facă și nici să se amestece în altceva, decât doar în ceea ce garanteză pacea civilă și proprietatea supușilor săi”.
Principiul separației puterilor în stat a fost definit foarte clar de filozoful francez Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu care susținea că „ Atunci când, în mâinile aceleiași persoane sau în ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legislativă și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama ca același monarh sau același Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și leguitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă același om, sau același corp de fruntași, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la înplinire hotârările obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari”. În concepția sa Montesquieu susținea că puterile trebuie să fie separate și fiecare să aibă funcții clar definite.
Montesquieu în capitolul VI din Cartea XI a făcut o descriere celebră a celor trei puteri din stat care au scris istoria politică și culturală și care funcționeză până astăzi: „În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiuni care țin de dreptul ginților și puterea judecătorească privitoare la cele care țin de dreptul civil.” În ceea ce privește puterea legislativă, ea „ are autoritatea de a face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeuna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente”, puterea executivă are sarcina de a „declară război sau încheie pace, ia măsuri de securitate, preintâmpi năvălirile”, iar puterea judecătorească „pedepsește infracțiunile sau judecă litighiile dintre particulari”.
Putem susține că datorită acestei clasificări realizate de Montesquieu acest principiu al separației puterilor în stat este unul aproapre perfect, deoarece până în prezent i s-au adus foarte puține modificări, spre deosebire de teoria enunțată de John Locke care atribuia puterea legislativă și pe cea judecătorească regelui.
Principiul separației puterilor în stat a fost definit și de filosoful francez Rousseau care susținea că „El nu poate concepe însă independența puterii executive, căci acesta este supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută și care o supraveghează, spre a vedea cum își îndeplinește atribițiile fixate de dânsa” Rousseau era de părere prin citatul redat că puterea legislativă și nu poate fi exercitată numai de întreaga națiune. Cu privire la puterea judecătorească Rousseau consideră că este diferită de puterea legislativă și de puterea executivă deoarece acesteia i sa recunoscut dreptul de grațiere.
În concepția lui Montesquieu, puterea legislativă era formată din două părți, fiind îngrăduită de puterea executivă prin dreptul său de veto, puterea executivă are drept scop de a acționa mereu prompt de aceea este exercitată de mai multe persoane, iar puterea legislativă nu trebuie să îngrădească activitatea acestuia. Puterea judecătorească avea drept scop vegherea bunei funcționări a celorlalte două puteri.
Putem deduce din cele prezentate mai sus că puterea legislativă nu este o putere de sine stătătoare, deoarece poporul este singurul care poate dispune de această putere, Parlamentul fiind doar organul reprezentativ al acestei puterii „și noi spunem că puterea principilui, cvasiintrumentală sau executivă, este secundară…”
Deși gânditorii secolului al XVIII-lea au separat cele trei puteri ale statului, realitatea constituțională a confirmat doar parțial această separație, deoarece o separație absolută ar conduce la un „blocaj constituțional” tocmai de aceea a apărut o colaborare între aceste puteri.
Statul îndeplinește trei activități principale respectiv puterea legislativă care cuprinde adunarea reprezentativă, puterea executivă formată din șeful statului și puterea judecătorească formată din organele judiciare. Principiul separației puterilor în stat este un principiu fundamental fiind verificat de-a lungul istoriei și pe care toate constituțiile îl consacră.
Colaborarea puterilor între diferitele regimuri politice se realizează astfel, în cardul regimurilor politice parlamentare se realizează un echilibru între Parlament și executiv cum ar fi în Maria Britanie și Germania, în cazul regimurilor semiprezidențiale, șeful statului nu răspunde politic în fața parlamentului, însă guvenul este obligat să aibă încrederea și să fie adoptat de către parlament, acest sistem fiind regăsit în Franța. În regimurile politice de adunare care se află în Elveția, parlamentul este superior guvernului.
Potrivit teoriei separației puterilor în stat nici una din cele trei puteri nu își asumă prerogativele ce îi revin celeilalte puteri, însă fiecare are posibilitatea legală și materială de a o supraveghea pe celaltă. Au posibilitatea legală tocmai pentru a nu dispărea echilibrul dintre cele trei puteri, pentru că separația puterilor nu presupune doar împărțirea atribuțiilor pentru fiecare ci și o comunicare între acestea pentru o bună funcționare.
În momentul în care principiul separaților puterilor în stat a început să ia parte în conținutul constituțiilor cele mai multe corective aduse au fost cu privire la colaborarea puterilor, deoarece dacă acest principiul ar fi unul rigid și abstract fară nici o legătură între cele trei puteri s-ar produce un haos, iar cele trei puteri ar abuza în mod tiranic de atribuțile lor, iar teoria separației puterilor în stat ar fi una nulă deoarece principala sa trăsătură este cea a excluderi tiraniei.
După cum spunea și profesorul Paul Negulescu „libertatea și posibilitatea de dezvoltare a unei societăți, a unei națiuni, nu pot fi asigurate decât numai când aceste atribuțiuni esențiale ale statului ar fi încredințate la mai multe persoane, la titulari deosebiți, care să nu depindă unii de alți, să fie separați, independenți, să se controleze reciproc”.
După cum bine știm acestei teorie a separației puterilor i s-au adus o mulțime de critici aceasta stă încă la baza organizării și funcționării statelor, ba chiar se poate observa că se optează pentru menținerea formei tradiționale a acestui principiu, în ceea ce privește colaborarea aceasta este examinată în momentul în care se analizează autorițățile și instituțiile statului, iar controlul se verifică printr-un sistem de control reciproc între puteri.
Deși judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de puterea legislativă prin cele două camere ale parlamentului și de cea executivă prin Președintele României, nu se creează un raport de subordonare a Curții cu acestea, deoarece în cadrul art. 142 alin. 1 din Constituție este prevăzut foarte clar stabilit faptul că Curtea Constituțională „prin caracterul ei independent față de toate celelalte autorități publice și prin poziția Curții de garant al supremației Constituției” nu poate fi subordonată celor trei puterii din stat.
Dacă veni vorba de raportul de subordonare a celor trei puteri, putem defini acest raport ca o legătură juridică în care organele inferioare au obligația de a respecta hotărârile organelor superioare, iar organul superior poate anuma poate anula hotărârile neconforme ale organului inferior.
Curtea Constituțională intrevine în controlul legilor în cazul în care este sesizată de Președintele României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. De altfel Curtea Constituțională poate interveni și asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului putând fiind sesizată de presedinții celor două Camere, un grup parlamentar sau de cel puțin 50 de deputați,respectiv 25 de senatori, acest control poate fi exercitat și după momentul publicării regulamentului în „Monitorul Oficial” fiind reglementat în art.146 lit. c) din Constituție.
Curtea Constituțională se implică de altfel și în activitatea puterii executive prin vegherea respectării a procedurii pentru alegerea Președintelui României, însă aceasta intervine și în momentul suspendării din funcție a Președintelui, prin desemnarea a trei judecători care vor face toate investigațiile necesare.
Acest principiu a stat la baza multor constituții moderne cum ar fi Constituția SUA din 1787 sau Declarația drepturilor omului și cetățeanului din Franța 1789.
Obiectul acestui principiu al separației este definit foarte simplu ce către Montesquieu: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată prin putere”.
Independența exercitări funcțiilor adică funcționarea lor separată ar conduce la imposibilitatea funcționării statului deoarece Guvernul nu ar putea răspunde în fața Parlamentului de altfel nici cele două camere nu ar mai putea fi dizolvate, aceste lucruri conduc la imposibilitatea funcționării statului.
Teoria separației puterilor în stat are un scop politic bine definit și anume de a slăbi puterea guvernanților, făcându-i să se limiteze unii prin alți ceea ce asigură o bună garantare a drepturilor omului. Aspectele pe care le urmărește această separare sunt separarea Parlamentului față de guvern și separarea jurisdicțiilor față de guvernanții.
În ceea ce privește echilibrul puteriilor trebuie specificat faptul că pentru o bună funcționare a organelor de stat este necesară o anumită libertate, desigur nu una absolută, să depindă unele de altele doar atât cât este necesar. Deși acestei teorii i-au fost aduse o mulțime de critici constă în rezonanța sa socială și morală, deoarece ea a rămas pentru cetățenii o armă împotriva despotismului.
Din această teorie se desprind două mari aspecte cu privire la continuitatea formei tradiționale și transformarea funcțiilor statului. Cu privire la forma tradițională ar fi de specificat faptul că trăsătura esențială a acestui principiu rămâne tot distincția dintre legislativ și executiv, iar transformarea funcțiilor constă în faptul că în ziua de azi se urmărește tot mai mult o mărire a funcției executive față de cea legislativă.
2.3 Controlul puterilor în stat
Potrivit decizii curți Constituționale nr. 637/2006, separația puterilor nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, dimpotrivă, presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibru de forțe între acestea.
Puterea legislativă este atribuită Parlamentului, iar controlul în cadrul acestei puterii se realizează de către Curtea Constituțională care este o autoritate publică autonomă.
Puterea executivă este controlată de către puterea judecătorească și Curtea Constituțională. Potrivit art. 86 și 87 Parlamentul nu poate controla activitatea Guvernului, deoarece între acestea două există raporturi de colaborare, Parlamentul numește doar Guvernul.
Actele emise de puterea legislativă, cum ar fi legile sunt verificate de Curtea Constituțională iar hotărârile sunt verificate de contenciosul administrativ. Actele Guvernului cum sunt oordonanțele sunt verificate de Curtea Constituțională, hotărârile sunt verificate de instanțele judecătorești de contencios administrativ, iar hotărârile care privesc raportul cu Parlamentul sunt verificate de instanțele judecătorești de drept comun. Decretele Președintelui sunt controlate de către instanțele judecătorești de contencios administrative.
Capitolul III
Evoluția istorică a principiului separației puterilor în stat
Pentru că să putem înțelege mai bine acest principiu este necesar să facem o analiză în trecutul istoriei și pornim de la perioada antică, unde deși nu era destul de clar precizat acest principiu, putem totuși observa o preocupare pentru perfecționare organelor statului.
Iar când vine vorba de perioada antică, primul care a pus baza în cadrul principiului separației a fost filosoful grec Aristotel care în lucrarea sa numită ,,Politica” precizează existanța unor organe diferite în stat care au atribuții clar delimitatea, aceasta fiind Adunarea Generală, Corpul Magistraților și Corpului Judecătoresc.
Aristotel susține că „În orice stat sunt trei părți. Aceste trei părți, odată bine organizate, statul întreg este, în mod necesar, bine organizat el însuși. Cea dintâi din aceste trei părți este Adunarea Generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul Magistraților, căruia trebuie să i se hotârască natura, atribuțiunile și modul de numire; a treia este Corpul Judecătoresc”. Însă din descrierea făcută de Aristotel putem observa că nu este vorba de separația puterilor în stat ci de o simplă clasificarea a organelor statului din perioada respectivă.
Conceptul de separație în stat a mai fost discutat și de Althusius, Wolf, Grotius, Pufendorf care doar au constat de asemenea anumite atribuții ale statului fără a stabili ceva concret în legătură cu această teorie. De astfel și scriitorul Jean Bodin despre puterea în stat susținând că aceasta nu trebuie să fie supusă prinților în lucrarea sa „Tratat asupra Republicei”.
Althusius la fel ca și Rousseau susținea că suveranitatea aparține poporului și că este netransmisibilă, poporul fiind suveranul iar principele era doar administratorul. În secolurile XVII și XVII, Grotius susținea că oamenii încheie un contract între ei care are drept scop formarea societății civile și de a supune poporul unei autorități politice, acest din urmă scop este cel care ne intereseză cel mai mult deoarece de aici putem observa că încă din acea vreme se încerca a se realiza o separație a puteri și colaborarea ei cu poporul.
Pufendorf a continuat teoria lui Grotius și anume susținea un pact de supunere, prin care poporul să încredințeze puterea unei persoane sau unei adunări.
La realizarea acestui principiu a pus bazele și John Locke care a susținut în lucrarea sa ,,Essay on Civil Gouverment” că puterea va putea fi limitată prin ,,separarea unor funcții ale coroanei și exercitarea lor de către organisme distincte” realizând și o clasificare a organismelor care vor diminua puterea coroanei, respectiv puterea legislativă, cea care face legea, puterea executivă, ceea care va executa puterea, și cea de treia putere fiind puterea federală care se va ocupa de politica externă. Acesta însă nu a perceput ca puterea judecătorească să fie o putere separată, deoarece susținea că această putere este un accesoriu al puterii legislative, deoarece ,,cine are puterea legislativă sau suprema putere într-o republică este ținut să guverneze prin legi fixe și stabile, promulgate și cunoscutede popor, prin judecători imparțiali și cultivațicare sunt însărcinați să tranșeze litigiile după aceste legi, iar nu prin decrete de circumstanță”.
Din concepția lui Locke, cu privire la separația puterilor în stat putem de asemenea observa că nici acesta nu a stabilit ceva concret cu privire la această teorie ci doar a realizat o distincție clară între puterea legislativă și cea executivă.
De asemenea și Charles-Louis Montequieu, dar nu fără influiența concepției lui Locke însă și cu o mare originalitate a sa, a dat o formulare precisă și clară cu privire la teoria separației puterilor în stat, care a sta la baza revoluțiilor burgheze ce au urmat. Acesta susținea existența a trei puteri în stat acestea fiind: legislativă, executivă și judecătorească.
Odată ce a stabilit împărțirea clară a puterii în trei părți, Montesquieu susținea pentru prima dată necesitatea separării acestora, considerând că separația puterilor poate fi singurul mijloc de a se respecta legile. Spre deosebire de Locke acesta susținea că separarea puterii judecătorești de cea legislativă și executivă este necesară pentru că altfel nu ar exista libertate, argumentând lucrul acesta prin faptul că „Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi legiutor. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui agresor”.
J.J. Rousseau a dezvoltat mult mai bine și a delimitat mult mai clar atribuțile celor trei puteri, astfel în concepția lui Rousseau puterea legislativă constă în ,,a face legile și a le menține” în ceea ce privește puterea executivă aceasta se va ocupa de executarea legilor, iar în privința puterii judecătorești, filozoful francez susținea că este o putere distinctă de celelalte două.
Ideea separației puterilor în stat în concepția lui Rousseau este un instrument firesc pentru limitarea abuzului monarhic. Acesta nu concepea ideea independenței puterii executive, deoarece aceasta trebuie supusă puterii legislative, pe care trebuie să o vegheze pentru a-și putea îndeplini atribuțiile. De asemenea și Rousseau considera ca și Locke că puterea judecătorească nu trebuie să fie separată de celelalte două, însă spre deosebire de Locke acesta susținea că puterea judecătorească trebuie să fie supusă puterii executive și nu celei legislative.
În filosofia secolului luminilor separația puterilor era considerată amenințătoare de aici apărând și nevoia de separație, însă în regimurile totalitare separația puterilor permitea concentrarea puterii și desființarea democrației fiind considerată un instrument de transformare.
Necesitatea apariției acestui principiu al separației puterilor în stat a avut drept scop punerea capătului a monarhiei absolute, oferind statului libertate politică prin echilibrul și colaborarea celor trei puteri. Sepatația puterilor a fost interpretată ca o repartizare a funcțiilor statului, ceea ce oferă o colaborare între organele statului, acest principiu în concepția lui Joseph Barthelemy era considerată o ,,înțelepciune politică” deoarece era formată la un moment dat pentru a stopa anumite stări supărătoare cu privire la utilizarea puterii în stat, precum și un ,,principiu de artă politică” deoarece s-a dovedit că funcționa perfect atât din punct de vedere al funcționării serviciilor publice precum și din punct de vedere al respectului față de stat cu privire la funcțiile acestuia ( legislativă, executivă și judecătorească).
În cadrul țărilor cu regimuri politice pluraliste se poate observa o ușoară depărtare de acest principiu, iar în cadrul regimurilor politice parlamentare este puțin probabil ca acest principiu să fie acceptat deoarece guvernele se sprijină pe majoritatea parlamentară, un exemplu concret ar fi în Maria Britanie. Încă o cauză care a pus la îndoială separația puterilor a fost apariția partidelor politice deoarece funcțiile statului nu se mai realizau între ele ci între partidele care câștigau alegerile și opoziție.
Timp de două secole de la aplicare acestă teorie a separației a luat forme distincte, astfel nu găsim două state care să aibă aceleași modalităti de distribuire sau separare a puterilor. În țara noastră acest principiu fiind considerat esențial a fost adoptat prima dată în Convenția de la Paris din 1858, la fel și în constituțiile din 1866 și 1923.
În Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului această teorie a separației puterilor în stat a fost reglementată,în articolul 16 ca fiind principiul esențial al fiecărei constituții iar Constituția Statelor Unite ale Americii de Nord din anul 1787 a fost prima constituție carea a avut la bază această teorie a separației puterilor în stat.
Joseph Barthelemy a interpretat de fapt teoria clasică a lui Montesquieu, spunând că în stat există normal trei funcții și nu puteri „funcția care constă în edictarea regulilor generale necesare funcționării vieții publlice; funcția care asigură, prin acte concrete, această viață publică și funcția care transează diferendele pe care această viață publică le creează”. În prezent în orice societate care funcționează pe baza acestui principiu se discută de trei funcții și nu de trei puterii și anume: cea legislativă care adoptă legile, cea executivă care le execută și cea jurisdicțională care judecă litigiile, acestă noțiune era necesară deoarece în prezent nu se mai discută de o separare a puterii absolute, pentru că acesată putere nu mai există ci se discută de o separare a puterii poolitice unice care aparține poporului.
Fiecărei funcții îi corespunde un organ sau un grup de organe care pentru a-și putea îndeplini funcția de stat trebuie să beneficieze de compentență, deci corespunzător funcției legislative este competența legislivă, pentru funcția executivă competența este cea executivă și pentru funcția jurisdicțională competența este jurisdicțională. De aici putem deduce că puterea nu mai este înțeleasă ca o divizare a puterii absolute ci ca o competență necesară statului pentru îndeplinirea funcției ce i-a fost repartizată legal.
Joseph Barthelemy a precizat că, „Principiul separației puterilor nu trebuie să fie considerat decât o mai bună regulă de repartizare a competențelor între diferitele organe ale statului”.
Constitstituția franceză din anul 1791 a prevăzut ca puterile statului să funcționeze izolat și fără ierarhii între ele ceea ce a dus la un sistem politic monstruos, la fel și Constituția din anul 1795 a adoptat aceiași reglementare, Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului a fost ceea care a confirmat adoptarea principiului separației în stat în articolul 16.
Mai sus putem observa contribuția mai multor filozofi asupra acestei principiu a separației, însă pentru o mai bună înțelegerea a acestui principiu este necesar să vedem cum a funcționat realizarea puterii în stat și înainte de perioada actuală, iar perioada cea mai potrivită pentru a observa o diferență este perioada în care România era o republică socialistă. În această perioadă puterea se realiza în patru categorii de organe și anume:
exercitarea puterii de stat, care se referea la conducerea generală și era realizată de următoarele organe: Adunarea Națională, Consiliul de Stat și Președintele Republicii;
administrația de stat, care avea rolul de a executa și organiza legile, decretele și hotărârile organelor de stat și cuprindea următoarele organe: Consiliul de Miniștri, ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat;
justiția, avea atribuția de a judeca și de a pedepsi pe cei care încălcau legile și era formată din următoarele organe judecătorești: Tribunalul Suprem, tribunalele județene și militare, precum și judecătoriile;
o ultimă categorie era asigurarea respectării legilor care avea rolul de a supraveghea activitatea organelor în condițiile legii și cuprindea organele procuraturii: Procuratura Generală și procuraturile militare.
În Anglia principiul separației a fost înțeles clar astfel puterea legislativă aparținea Parlamentului, regele având atribuția de a refuza sancțiunea legii. În SUA acest principiu a fost de asemenea acceptat în toată plenitudinea sa, astfel din anul 1780 statele federale ca Massachusetts, Marzland și New Hampshire au adoptat această teorie clasică probabil și din cauza că în momentul apariției acestei teori americanii erau în perioada în care își elaborau și adoptau Constituția din 1787. Ulterior părinții Constituției au considerat că acest principiu este unul esențial deoarece concentrarea puterilor statului în aceiași mână ar conduce la tiranie, iar echilibru între puterile statului duce la libertatea politică însă pentru a exista această libertate este necesar ca puterea judiciară să fie separată de celelalte două puteri.
Teoria separației puterilor în stat a cunoscut și momente de decădere pentru că s-a considerat că această teorie nu a exprimat realitatea politică în urma instaurării sistemelor politice totalitare, însă în cazul acestui sistem politic era vorba de centralizarea funcțiilor statului în mâinile unei singure persoane și care din nefericire această persoană nu era poporul.
Noțiunea de putere (suveranitate) a apărut odată cu noțiunea de stat, iar odată cu dezvoltarea ideilor și concepților despre suveranitate au apărut o serie de teorii GH I 229, vom dezvolta puțin aceste teorii pe rând pentru a putea înțelege mai bine noțiunea de putere și pentru ca să înțelegem mai bine termenul de separație a puterilor în stat tema principală a acestei lucrări.
O primă teorie ar fi ceea teocratică, în cadrul căruia deținătorul puterii era desemnat de Dumnezeu, poporul având doar rol de intermediar. A doua teorie este teoria contractului social, în care Revoluția franceză s-a bucurat de o foarte mare popularitate și în cadrul căruia s-a vorbit pentru prima dată de suveranitate a poporului. Această teorie pune capăt stării naturale și introduce omul în societate atribuindu-i o anumită importanță,iar când vorbim de contractul social ne gândim automat la filozoful J.J Rousseau. Prin acest contract s-a exprimat dorința indivizilor de a forma o națiune și de a crea o autoritate superioară indivizilor care să garanteze ordinea în societate. Deși în secolul al XVIII-lea această teorie a avut o mare importanță în prezent este abondonată din motivul că Rousseau în această teoria susținea că fiecare individ deține o cotă-parte din putere, ceea ce rezultă că un locul unui singur suveran sunt milioane de suverani.
A treia teorie cuprinde titularul puterii, de-a lungul timpului au existat două teorii, una cu privire la instituția politică cuprinzând monarhul, parlamentul, statul și cealaltă cu privire la popor sau națiune.
Capitolul IV
Paternitatea principiului
Când vorbim despre paternitatea principiului separației puterilor în stat orice asociază acest principiu cu numele baronului de Montesquieu (Charles de Secondat) și de lucrarea sa „Despre spiritul legilor” scrisă în anul 1748, însă trebuie reținut că înaintea acestuia cu mai bine de două mii de ani acestă teorie a fost dezbătută și de Aristotel care însă nu a delimitat foarte clar acestă teorie însă a stabilit Corpul Deliberativ, Corpul Judiciar și Corpul Magistraților.
Paternitatea acestui principiu îi aparține și filosofului englez John Locke care a tratat această temă în lucrarea sa „Essay on Civil Governement” între anii 1936-1704, însă o mare contribuție o are și Charles de Secondat, baron de Montesquieu în lucrarea sa celebră „Despre spiritul legilor” din anul 1748. Acești doi filosofi au pus bazele principiului și au făcut din această teorie una foarte bine definită care se regăsește atât în Constituția țării noastre cât și în alte constituții occidentale.
Deși Locke nu a stabilit foarte bine principiul separației puterilor în stat, din concepția sa a luat naștere „Contractul social” a lui Rousseau precum și „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, pentru că deși englezii nu aveau nemulțumirii cu privire la instituțiile publice, francezii au considerat ideile lui Locke benefice pentru ei.
Din acest citata lui John Locke „Rezultă că experiența de totdeuna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa până ce dă de granițe. Însăși virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitraj.” care se regăsește în lucrarea sa „Traite du gouverment civil” putem sustrage ideile principale care au pus baza acestui principiu. El susținea existența a trei puterii în stat, respectiv: legislativă, executivă și federală.
Montesquieu a definit obiectul separației puterilor în stat pornind de la afirmația „pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. În concepția lui Montesqieu principiul separației puterilor în stat a pornit de la absolutismul monarhic precum și din dorința de a limita abuzul de putere. Acesta a susținut că este necesară îngrădirea puterii prin diviziunea puterii absolute monarhice. O altă teorie susținută de Montesqieu cu privire la separația puterilor este legată de faptul că doar prin separarea puterilor se va putea asigura un mijloc sigur de respectare a legilor, acestea lucruri le putem deduce foarte clar din citatul său, iar scopul teoriei sale era acela de a asigura drepturile individuale ale cetățenilor împotriva tiraniei.
Montesquieu diviza puteriile statului în trei puteri și anume: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiuni ce țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la chestiuni ce țin de dreptul civil, însă „Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur și simplu putere executivă a statului”. În concepția lui Montesquieu aceste trei puteri trebuie să se exercite separat însă să colaboreze între ele.
De altfel și istoricii precum Herodot, Tucidide, Xenofon, filosoful Platon și scriitorii literari greci ca Eschil, Sofocle, Euripide ne-au lăsat dovezi și indicații despre organizarea puterilor și începuturile divizării principiului separației puterilor în Sparta și Atena.
Paternitatea acestui principiu a fost preluată și de J.J Rousseau acesta fiind de acord cu teoria lui Montesquieu, însă a folosit o altă formulare. Astfel în concepția sa puterea legislativă se confundă cu suveranitatea, având scopul de a întocmi acte cu caracter general și impersonal, puterea executivă nu poate face numai acte particulare. Rousseau nu concepea independența puterii executive deoarece aceasta trebuia să se supună celei legislative pentru a putea verifica dacă își îndeplinește atribuțiile fixate de ea. Puterea judecătorească era privită de Rousseau ca fiind o putere separată de cele două, astfel acesta considera că separația puterilor era realizată doar între puterea legislativă și cea executivă.
Capitolul V
Consacrarea principiului în sistemul constituțional român
În România acest principiu a fost reglementat pentru prima dată de Regulamentele Organice din 1831 în Țara Românească iar în anul 1832 în Moldova și în Convenția de la Paris din 7 august 1858, precum și în Constituția României din anul 1866, cea din anul 1923 și în Constituția României din 1991.
Înainte de Regulamentele Organice nu a existat nici o organizare care să se bazeze pe funcționarea sepatației puterilor în stat, o primă încercare cu privire la această teorie poate fi observată în articolul 19 din proiectul de Constituție al cărvunarilor din 1822, însă în cadrul acestuia se discuta numai despre două puterii în stat și anume ce legislativă și cea executivă. O altă încercare de a introduce separația puterilor în stat a avut loc în art. 279 din Regulamentul organic al Moldovei care susținea că „Împărțirea între puterea administrativă și judecătorească, fiind cunoscută de neaparată pentru buna rânduială la regularisirea principilor și pentru închezășirea drepturilor a particularnicilor, aceste două ramuri vor fi deacum cu totul deosebite” însă aceste dispoziții au rămas neaplicabile.
5.1 Separația puterilor conform Constituției din 30 iunie 1866
Prima Constituție din România, realizată prin ajungerea la putere a burgheziei este cea din 1866 care garanta proprietate paticulară de orice natură, însă datorită slabei organizări a proletariatului forța a fost deținută de moșierime și burghezie, acest lucru a dus la greva din 1920 în urma căruia a rezultat Partidul Comunist Român și adoptarea celei de-a doua constituții din 1923. Însă și în cadrul acestei constituții, puterea nu era bine împărțită și era influiențată de curentul hitlerist din Germania, iar sub presiunea mișcărilor revoluționare burghezo-moșierimea a proclamat anumite libertăți însă care în realitate urmăreau tot exploatarea oamenilor muncii de la orașe și sate, cea ce a dus la adopratea unei noi constituții cea din 1938, aceasta a consacrând dictura regală.
Regulamentele Organice au creat un Parlament unicameral care avea atribuții de legiferare, numit Obicinuita Obștească Adunare, însă din nefericire în cadrul acestui parlament nu erau incluși nici orășenii și nici țărănimea.
Articolul 1 al acestui Regulament stabilește că domnii Moldovei și Valahiei „se vor alege de către boierii întruniții în Adunarea Obștească Extraordinarăcare se va aduna pentru acest scop în orașul de căpetenie al Principatului”. Potrivit art. 26 din Regulamentul Țării Românești și art. 27 din Regulamentul Moldovei „Domnul se orânduiește pe toată viața lui. El trebuie să aibă 40 de ani împliniți, să fie din familie a cărei nobilime să se urce cel puțin de la moșul său”.
Puterea executivă aparținea Domnului. Domnul avea ca ajutor în exercitarea atribuțiilor sale potrivit Regulamentului un „Consiliu administrativ” compus din Ministerul de Interne, Ministerul de Finanțe și Marele Postelnic. Potrivit Regulamentului Domnul avea atribuțiile de : a numi în funcții publice și revoca pe slujbașii statului, avea drept de grațiere și reducere a pedepselor, acorda și ridica titlurile de noblețe, confirma deciziile Înaltului Divan și le supunea Curții de revizuire, putea încheia tratate cu puterile străine.
În cadrul Convenției de la Paris, au avut loc discuții contradictori încă de la început, dacă în cadrul Adunărilor ad-hoc din Moldova cu privire la separația puterilor se dorea ca puterea legislativă să fie încredințată unei singure adunări, care să cuprindă reprezentanți ai tuturor marilor interese ale țării, în cadrul Adunărilor ad-hoc din Țara Românească se dorea „ un guvern constituțional reprezentativ și după datinile vechi ale țării, a singură adunare Obștească care va fi întocmită pe bază electorală destul de largă, încât să se reprezinte interesele generale ale populației române”.
Principiul separației puterilor a fost pus la baza organizării de stat astfel art. 3 din Convenție precizează că „puterile publice vor fi încredințate, în fiecare principat, unui Hospodar și unei Adunări Elective” de aici rezultând două puteri respectiv cea legislativă și cea executivă, însă în cadrul art. 7 din Convenție se poate observa că „puterea judecătorească, exercitată în numele Hospodarului va fi încredințată magistraților numiții de el, fără ca cineva să se poată sustrage judecătorilor săi naturali”.
Potrivit art. 14 din Convenție, puterea executivă era încredințată Domnului cu condiția că „Domnul guvernează cu ajutorul miniștrilor numiți de el” iar puterea legislativă era exercitată potrivit art. 5 de către Domn, Adunarea Electivă și Comisia Centrală. Puterea judecătorească se exercita în numele Domnului și era încredințată magistraților numiți de el. În concluzie principiul separației puterilor în stat era realizat în felul următor: puterea legislativă aparținea Domnului, Adunării ponderatoare și Adunării elective, puterea executivă aparținea Domnului iar cea judecătorească aparținea Înaltei Curți.
Convenția de la Paris din 1858 a întărit puțin teoria separației puterilor în stat din țara noastră însă aceasta a funcționat destul de greu. Și în cadrul Constituției din 1864 au fost reglementate doar puterea legislativă și cea executivă, puterea judecătorească a rămas mai departe separată de aceste două puteri.
Constituție a României din 1866 a fost formată din Statutul lui Cuza și legea electorală, puterea legislativă era exercitată colectiv de Domn și cele două adunări, Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă, iar inițiativa legilor apaținea domnului. În articolul 18 al statutului sunt stabilite unele dispoziții ale domnitorului cum ar fi: dreptul de a emite decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de Miniștri și cu ascultarea Consiliului de Stat, cu privire la organizarea și funcționarea celor două adunări, cu privire la elaborarea legilor, privind guvern, însă puterea judecătorească nu este reglementată nici în cadrul acestei constituți.
În Constutuția din 1866 puterile statului se regăsesc în titlul III, art. 31 arată că „toate puterile Statului emană de la națiune”, iar in art. 32 „puterea legislativă se esercită de către domn și representațiunea națională” representațiunea fiind formată din două adunări: Senat și Adunarea deputaților. Puterea legislativă era conform art. 37 încredințată unei singure camere, unei adunări Generale care împreună cu Domnul aveau inițiativă legislativă. O discuție cuu privire la această constituție a fost cu privire la acceptarea sau respingerea Senatului în organizarea politică a României, constituția a recunoscut șefului statului dreptul de a sancționa și promulga legile însă nu admite dreptul de veto absolut. În ceea ce privește dreptul Parlamentului de a legifera acesta era îngrădit, iar în privința taxelor tot acesta era responsabil. Între cele două adunări ale Parlamentului existau de asemenea deosebiri: a) privind dreptul de inițiativă, Senatul era mult mai restrâns față de Adunarea Deputaților, neputând să propună proiecte de legi cu privire la crearea sau desfințarea de impozite; b) Guvernul supunea mereu proiectele de lege înainte Adunării Deputaților și apoi Senatului; c) legile privind armata erau votate în primul rând de Adunarea Deputaților și d) potrivit art.113 din Constituție doar Adunarea Deputaților avea dreptul de a vota bugetul.
În cadrul art. 35 se vorbește de puterea executivă care: „este încredințată domnului, care o exercită în mod regulat prin Constituțiune”, iar din cadrul art. 92 reiese că miniștrii nu sunt titulari ai puterii executive această putere aparținând șefului statului ei doar sunt răspunzâtori pentru actele șefului statului. Conform art. 32 din Constituția din 1866 regele exercită puterea executivă și participă la activitatea puterii legilsative, de altfel prin art. 33 Constituția recunoaște puterii executive dreptul de inițiativă legislativă iar în cazul dezbateriilor Adunărilor este obligatorie prezenta unui ministru (art. 99). În cadrul Constituției la art. 93 sunt prezentate atribuțiile regelui acestea fiind: numește și revocă pe miniștri săi; dreptul de admistiție; face regulamentele necesare pentru executarea legilor; încheie tratate străine; etc.
Puterea judecătorească se regăsește în cadrul art. 36 „se exercită de Curți și Tribunale. Hotârările și sentințele lor se pronunță în virtutea legei și se esecută în numele domnului”, însă această putere era confundată cu puterea executivă în cadrul acestei constituții fiind reunite în Consiliul de Stat. Conform acestei constituții puterea judecătorească nu a reprezentat o putere independentă față de cea executivă astfel în ceea ce privește atribuțiile acestuia nu sunt dezvoltate deloc constituția bazându-se doar pe puterea executivă și pe cea legislativă. Potrivit art. 104 din Constituție nici o jurisdicție nu se poate înființa decât în virtutea legii. În anul 1910 legiuitorul s-a revoltat susținând că la baza constituției se află principiul separației puterilor în stat, susținând faptul că a fost subordonată o putere în atribuțiile alteia. Anul 1868 a adus ceva nou în privința acestei puterii și anume înființarea de judecătorii în orașe.
5.2 separația puterilor conform Constituției din 28 martie 1923
Constituția din 1923 prevede la nivelul titlului III puterile statului, puterea legislativă este reglementată în art. 34 și „se exercită colectiv de către Rege și Reprezentațiunea națională”, aceasta fiind împărțită la fel ca și în Constituția din 1866 în Senat și Adunarea Deputaților. Inițiativa legislativă aparține fiecăruia din cele trei ramuri ale puterii legislative, însă când vine vorba de orice lege care cuprinde buget și armată trebuie votate întâi de Adunarea Deputaților.
Puterea executivă se regăsește în art. 39 și care este „încredințată Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constituțiune”. Pentru alegerea Regelui este necesar un număr de ¾ din numărul membrilor care compun cele două camere. Atribuțiile regelui conform art. 88 din Constituție erau următoarele: numea și revoca miniștri; putea refuza sancțiunea legilor; avea dreptul de admistiție; conduce armata; încheia cu statele străine convenții de comerț, navigație etc.
Potrivit art. 92, Guvernul exercita această putere în numele Regelui, iar miniștrii alcătuiau Consiliul de Miniștri luând parte la lucrările Parlamentului, la regulamentele Adunării Deputațiilor și Senat, sedințele publice se deschideau doar cu prezența a cel puțin unuia din miniștri.
Puterea judecătorească care se regăsește în art. 40, se exercită de către organele sale și hotârările se pronunță în virtutea legii, în numele regelui. Din punct de vedere al separației puterilor în stat după cum spunea și proferorul Paul Negulescu:„ Constituția noastră admite principiul separației puterilor în stat, dar cu colaborațiune…” acestă constituție fiind cea mai dezvoltată deoarece s-a reglementat din nou inamovibilitatea judecătorilor și s-a organizat contenciosul administrativ.
Inamovibilitatea apare din dorința legiutorului de a apăra independența magistraților, ceea ce înseamnă că aceștia nu pot fi suspendați, strămutați sau revocați de puterea executivă., acest lucru reprezintă un dezavantaj deoarece judecătorii fiind siguri de locul pe care îl ocupă nu își mai îndeplinesc atribuțiile
În cadrul art. 76 din Constituție putem observa prezenta Consiliului Legislativ, care deși nu este un organ indepent ca și celelalte este considerat un organ de decizie care are rolul de a facilita pregătirea legislativă cooperând atât cu legislativul cât și cu executivul pentru redactarea legilor.
Acestă Constituție a consacrat expres dreptul puterii judecătorești asupra controlului legilor, însă a limitat această atribuție doar Curtei de Casație.
5.3 Separația puterilor conform Constituției din 27 februarie 1938
Constituția din 1938 a avut drept urmare abdicarea principiului separației puterilor în stat, în cadrul acestuia puterea legislativă se exercita de rege, acesta fiind considerat „capul statului” (art. 30) prin intermediul Reprezentațiuni Naționale care este împărțită în Senat și Adunarea Deputaților, puterea executivă (art.32) era încredințată regelui exercitată prin Guvern, iar puterea judecătorească (art.33) se exercita de organele ei, hotărârile judecătorești fiind pronunțate în numele regelui.
Față de constituția anterioară putem observa o modificare majoră, în cadrul art. 34 care prevedea că puterea legislativă se exercita colectiv de Rege împreună cu Reprezentanța Națională, în această constituție puterea legislativă este exercitată doar de Rege. În această constituție Regele are atribuții legislative, executive dar și judecătorești. Acesta are dreptul de a sancționa și promulga legille, deține și inițiativa legislativă, convoacă Parlamentul.
Art. 46 preciza că Regele are dreptul de a ierta și micșora pedepsele în materie criminală, de asemenea și Parlamentul deținea un rol nesimnificativ.
Constituția din 1938 a avut ca urmare instaurarea dictaturii regale, ceea ce a dus la îndepărtarea principiului separației puterilor iar întreaga putere aparținea Regelui.
Constituția din 1940 a înlăturat însă din păcate separația puterilor, prin decretele din septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a investit putere deplină pentru conducerea statului.
Deoarece Constituția din 1938 a fost suspendată singurele acte constituționale în acea perioadă au rămas decretele, astfel a fost emis Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 care cuprindea două dispoziții de tip constutițional și anume: dispoziții cu privire la dreptturile fundamnetale și libertățile democratice și dispoziții privitoare la organizarea de stat. Deoarece subiectul care ne interesează pe noi este organizarea puterii în stat îl vom dezvolta pe scurt și vedem că în cadrul acestui decret a fost repus în vigoare titlul III din Constituția din 1938 unde este reglementată exercitarea puterii statului. Decretul a stabilit funcționarea puterii legislative și anume prin faptul că se va exercita de Rege la propunerea Consiliului de Miniștri, acest consiliu fiind organul suprem al puterii de stat și care deținea întreaga putere din stat și anume puterea legislativă, executivă și judecătorească. Lupta clasei muncitoare a avut ca și obiectiv principal cucerirea guvernului care să fie format din majoritatea oameniilor muncii și țărănimea muncitoare.
Legătura dintre acest decret și Decretul nr. 1849/1944 este puterea judecătorească, în cadrul căruia este prevăzut faptul că toți cei care au contribuit la dezastrul țării.
Decretul nr. 2218/ 1946 emis de Consiliul de Miniștri, cuprindea următoarele dispoziții: puterea legislativă se exercită de către Rege și Reprezentanța Națională fiind păstrat într-o anumită parte principiul separației; a doua dispoziție stabilea că reprezentanța națională este formată din Adunarea Deputaților iar Senatul a fost desfințat; iar o ultimă dispoziție prevedea că alegerea Adunări Deputaților se va face prin vot univversal acordat tuturor cetățenilor cu vârsta peste 21 de ani, dispozițiile acestui decret prezentate mai sus rezultate din modul de reglementare a puterii leguitoare arată că se menține principiul separației puterilor în stat.
Până în iulie 1946 principiului separației puterilor în stat a funcționat sub forma sa clasică stabilită de Montesquieu însă în țara noastră acest principiu a suferit unele modificări față de forma clasică acestea fiind: a) domnul sau regele avea dreptul de a numi membrii Senatului; b) numai Senatul putea primi petiții; c) limitarea dreptului de inițiativă a camerelor; d) regele era declarat „cap al statului” de către Constituție; e) puterea legiutoare se exercita de lege prin Reprezentanța Națională și f) Adunarea electivă era cea care hotărea bugetul armatei.
La baza dezvoltării principiului separației puterilor în stat se află și Legea nr. 363 din 1947, cuprinzând dispoziții cu privire la Constutuția din 1923 repusă în vigoare în septembrie 1944 care va constitui o adunare legislativă, precum și acele dispoziții care se referă la organele care trebuie să realizeze activitatea legislativă și cea executivă. Acestă organizare fiind una provizorie până la intrarea în vigoare a unei noii constituții, atfel puterea legislativă va fi exercitată de către Adunarea Deputaților, puterea executivă va fi exercitată de un prezidiu care era format din cinci membri aleși de Adunarea Deputaților. În cadrul acestei legi în art. 6 este prevăzut faptul că Prezidiul este organul suprem executiv.
Această lege împreună cu Decretul nr. 3/1948 cuprind în dispozițiile sale deși nu este prevăzut expres faptul că puterea de stat aparține poporului și că puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaților, acest organ fiind unul care exercită activitatea executivă și îndeplinește atribuții de șef al statului, dealtfel și Prezidiul este ales de Adunarea Deputaților activitatea acestuia fiind subordonată adunării. Tot potrivit acestor acte din 1947, decretul și legea, se desprinde și exercitarea puterii de stat, după cum am observat în cele prezentate mai sus Adunarea Deputaților este considerată organul suprem al puterii la acea vreme, având atribuțiile de elaborare și adoptare a normelor juridice cât și formarea Prezidiului prin alegerea de către cei cinci membri ai săi, iar cum Prezidiul este considerat organul suprem al puterii executive putem deduce că Adunarea Deputaților are și atribuția de control a Prezidiului altfel aceste fiind obligat să se subordoneze și să colaborere cu Adunarea Deputaților, la fel și celelate organe ale statului se subordonează acestuia.
5.4 Separația puterilor conform Constituției din 13 aprilie 1948
Constituția din 1948 stabilește că întreaga putere emană de la popor și aparține acestuia (art.3), art. 37 ne arată că organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare Române era Marea Adunare Națională a R.P.R iar art. 38 susținea că „ Marea Adunare Națională a R.P.R este unicul organ legislativ”, în ceea ce privește puterea executivă prezentată în art. 66 susținea că „ organul suprem executiv și administrativ al R.P.R este guvernul. Guvernul se compune din: Președintele Consiliului de Miniștri, din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri”, iar în privința puterii judecătorești aceasta cuprindea „Curtea supremă, una pentru întreaga țară ,Curțile,tribunalele și judecătoriile populare” (art. 86).
Această constituție a înlăturat principiul separației puterilor sub pretextul că ar încălca principiul unicității puterii politice iar în vârful conducerii statale se află un singur organ și anume: Marea Adunare Națională.
5.5 Separația puterilor conform Constituției din 24 septembrie 1952
Consttituția din 1952 a adus o serie de modificări însă cea mai importantă a fost trecerea de la organul suprem al puterii de stat la organele supreme, ceea ce nu arată o schimbare în ceea ce privește separația puterilor în stat.
Constituția din 1965 prevedea următoarele categorii de organe ale statului: a) organele puterii de stat formate din Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat și consiliile populare; b) organele administrației de stat formate din Consiliul de miniștri, ministerele și celelate organe centrale ale administrației de stat; c) organele judecătorești care cuprindeau Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătoriile și tribunalele militare; și d) organele procuraturii formate din Procuratura Generală, procuraturile județene locale și militare. Astfel putem deduce din cele mai sus că există patru forme de activitate în stat: activitatea de exercitare a puterii de stat, activitatea executivă, activitatea jurisdicțională și activitatea de asigurare a respectării legilor.
Marea Adunare Națională potrivit Constituției este organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România fiind expresia voinței întregului popor.
Atribuțiile acestuia sunt: atribuția de legiferare, atribuția de alegere și revocare a unor organe subordonate Marii Adunări Naționale, atribuția de control general al aplicării Constituției, atribuții de control asupra celorlalte organe ale statului, atribuții de conducere supremă în domeniul relațiilor internaționale, atribuții legate de organizarea internă a Marii Adunări Naționale și de modul ei de funcționare precum și îndeplinirea atribuțiilor de șef al statului. Atribuția de legiferare constă în faptul că, prin art. 42 din Constituția din 1965, Marea Adunare Națională este considerată unicul organ legiutor al țării.
În ceea ce privește atribuția de alegere și revocare a unor organe subordonate Marii Adunări Naționale voi prezenta pe scurt implicarea acestuia în activitatea fiecărui organ: a) alegerea și revocarea Consiliului de Stat: potrivit art. 43 și art. 65 din Constituție, alegerea respectiv revocarea Consiliului de Stat se face de către Marea Adunare Națională; b) alegerea și revocarea Consiliului de Miniștri: Consiliul de Stat , Biroul Marii Adunări Naționale sau cel puțin 35 de deputați propun un președinte iar Marea Adunare va decize în această privință; c) alegerea și revocarea Tribunalului Suprem: alegerea acestuia se face potrivit procedurii Consiliului de Stat; d) alegerea și revocarea Procurorului General: este ales acela care deține jumătate din voturi plus unul; e) alegerea și revocarea comandantului suprem al forțelor armate: îi este încredințată Marii Adunări Naționale.TD 326 328
A treia atribuție privind controlul general al aplicării Constituției, prevede că Marea Adunare este singurul organ competent de a exercita controlul general aplicării Constituției și are dreptul de a controla legalitatea actelor organului inferior, niciuna din celelalte forme ale puterii de stat nu mai poate să realizeze un control general, acest control fiind unul specific exercitării puterii de stat. A patra atribuție privind rezolvarea problemelor ce țin de politica externă a țării, Marea Adunare Națională are rolul de a stabili linia generală a politicii externe, de a declara stare de război și de a ratifica și denunța tratatele internaționale care implică modificare legilor. Iar când vorbim de organizarea internă a Marii adunări Naționale și de modul ei de funcționare, acesta are oblibația de a funcționa în așa fel încât să exprime voința poporului.td 328-342
Ultima atribuție care se referă la îndeplinirea atribuțiilor de șef al statului, fiind exercitată de către Președintele Republicii sub controlul Marii Adunări Naționale.
Marea Adunare Națională are competența de a forma celelalte organe supreme ale statului, potrivit art. 45 din Constituția 1965, alege pe Președintele Republicii, Consiliul de Miniștri, Tribunalul Suprem și pe Procurorul General.
5.6 Separația puterilor conform Constituției din 21 august 1965
Însă Constituția din 1965 pe lângă Marea Adunare Națională mai este reglementat încă un organ suprem al puterii de stat acesta fiind Consiliul de Stat, diferența dintre aceste două organe constă în faptul că Consiliul de Stat este subordonat Marii Adunări Naționale.
Pentru a ieși în evidență diferența dintre aceste două organe supreme ne vom folosi de atribuțiile Consiliului de Stat acestea fiind de două feluri: atribuții exercitate în mod permanent și atribuții exercitate între sesiunile Marii Adunări Naționale. Cele exercitate în mod permanent sunt următoarele: stabilește data alegerilor pentru Marea Adunare Națională, organizează ministerele, ratifică și denunță tratatele internaționale, înființează decorații și stabilește gradele militare. Iar artibuțiile între sesiunile Marii adunări Naționale sunt: numește și revocă pe primul-ministru cât și Cosiliul de Miniștri și Tribunalul Suprem, stabilește norme cu putere de lege, acordă amnistiția, declară mobilizarea parțială sau generală, precum și război în caz de urgență, controlează legile și hotărârile Marii Adunări Naționale.
Organele administrației de stat au rolul de a aplica legile și sunt subordonate organelor puterii de stat.
Activitatea jurisdicțională este reglementată în art. 94 din Constituție și prevede că în Republica Socialistă România justiția se înfăptuiește potrivit legii prin Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătorii precum și tribunalele militare.
Iar activitatea de asigurarea a respectătii legilor, este reprezentată de organele procutaturii care au ca obiectiv principal asigurarea respectării legilor, având următoarele atribuții: de urmărire penală, de supraveghere a respectării legilor în activiatea organelor de executare a hotărârilor judecătorești penale, atribuții legate de activitatea juridică, de rezolvare a reclamațiilor și sesizărilor organizațiilor socialiste și ale cetățeanului și atribuții subsidiare activității de asigurare a respectării legilor.td 458-459
Deoacere Constituția din 1965 a fost prima care s-a axat cel mai mult pe popor au apărut o serie de modificări. O primă modificare este cuprinsă în Legea 1/1968, în care au fost modificate texte referitoare la organele statului astfel organele locale și-au schimbat denumirea în consilii populare, tribunalele în judecătorii, procuraturiile raionate în procuratură locală precum și Consiliului de Miniștri i-a fost lărgită competența. A doua modificare realizată prin Legea 56/1968 a complectat atribuțiile consiliilor populare, Legea 1/1969 a prevăzut faptul că între sesiunile Marii Adunări Naționale, comisiile permanente vor putea să studieze și să avizeze proiecte de decrete la cererea Consililului de Stat. Legea 26/1971, a lărgit competența Biroului Permanent al Consiliului de Miniștri, iar Legea 1/1972 a extins durata mandatului Marii Adunării Naționale și a consiliilor populare la 5 ani. A șasea modificare cuprinsă în Legea 1/1974 s-a creat instituția Președintele Republicii, Legea 66/1974, a definit rolul Frontului Unității Socialiste și a micșorat numărul deputaților. Iar a opta modificare cuprinsă în Legea 2/1975 a unit comisiile constituțională și judecătorească devenind o comisie permanentă obișnuită.NP99101Este foarte ușor de observat faptul că toate aceste modificări prezentate mai sus au avut drept scop funcționarea cât mai corectă și colaborarea puteriilor din stat, apropiindu-se tot mai mult de ceea ce prevede teoria separației puterilor în stat.
Printre cele mai importante principii care au fost adoptate după Revoluția din decembrie 1989 a fost principiul separației puterilor.
După cum putem observa din prezentarea constituțiilor din România, separația puterilor în stat a fost un subiect aproapre inexistibil pentru majoritatea populație până în anul 1989. Deși odată cu Revoluția din 1989 organizarea statală s-a reîntors la principiul separației puterilor în stat însă prin funcționarea și atribuțiilor conferite organelor statelor putem observa că acest principiu nu a funcționat din acel moment chiar dacă a fost acceptat.
5.7 Separația puterilor conform Constituției din 8 decembrie 1991
Abia odată cu aprobarea prin Referandum la 8 decembrie 1991 organizarea statului s-a făcut conform acestui principiu. Principiul separației puterilor în stat a fost destul de greu acceptat în opinia publică din România, un prim aspect în legătură cu acest subiect constă în neincluderea în Constituția României din 1991, în formă concretă a principiului separației puterilor în stat, autorii textului explică neincluderea acestei teori prin faptul că fiecare autoritate are stabilit clar atribuțiile sale.
Al doilea aspect ține de cultura politică a poporului, președintele Emil Constantinescu a definit acest fenomen foarte clar într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul” în anul 1997 spunând: „Mie îmi e foarte clar de ce oamenii așteaptă totul de la președinte.Este un mecanism normal, care are rădăcini în trecut, în tradiția românească. Oamenii au mutat peste secole mitul voievodului salvator, al regelui bun, asupra președintelui, și acest lucru nu poate fi condamnat, pentru că oamenii trebuie să-și se lege de cineva speranțele”.!!!!!!Adevarul din 28 noi1997 2-
În al treilea rând, dificultatea aplicării principiului separației puterilor în stat s-a datorat neîncrederii în justiție.
Deși unii autori susțin că principiul separației puterilor în stat a fost exclus din cadrul Constituției din 1991, totuși putem observa în cadrul textului său o mulțime de argumente care contrazic spusele lor cum ar fi:
potrivit art. 58 legislativul se referea tot la Parlament, art. 80 ne arată că executivul făcea referire tot la Președintele României și Guvern iar art. 123 ne prezintă faptul că justiția se referea tot la autoritatea judecătorească, concluzi pe care o putem deduce din aceste trei articole este că cele trei pueri clasice se regăsesc în acestă constituție;
ordinea puterilor la fel ca și în celelalte constituții anterioare era aceiași și anume cea clasică: puterea legislativă, executivă și judecătorească;
potrivit art. 58 Parlamentul era declarat și în cadrul acestei constituții „unica putere legiutoare a țării” asigurându-I o anumită autoritate față de celelalte autorități;
existau implicări reciproce ale autorităților publice în sfera lor de activitate;
Puterea legislativă, respectiv Parlamentul este organul reprezentativ suprem a poporului și are următoarele semnificații: dă semnificație puterii poporului, exprimă interesele politice ale poporului, relizează controlul între celelalte autorități publice
Diferența cu privire la acest principiu al separației puterilor în stat s-a putut observa automat în următoarea constituție, astfel în cadrul atricolului 1 alineatul 4, aceasta a dispun faptul că: „ Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor-legislativă, executivă și judecătorească- în cadrul demacrației constituționale”.
Puterea executivă este formată din Președintele României și din Guvern, potrivit art. 80 din Constituție rolul Președintelui este de a reprezenta statul român și de a veghea la buna funcționare a autorităților publice.
Guvernul are rolul de a asigura politica internă și externă a țării, iar cel mai important lucru constă în faptul că acesta realizează colaborarea înrtre executiv și Parlament.
Puterea judecătorească este reglementată de autoritățiile judecătorești acestea fiind Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
Începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, teoria separației puterilor în stat a schimbat gândirea politică atât în Europa cât și în America de Nord, generând la nivel constituțional reînoirea acestuia, deoarece oferea o nouă alternativă cu privire la abuzul puterii politice față de cetățenii fiecărui stat. După cum susținea și profesorul Tudor Drăganu, toate constituțiile care au consacrat la baza lor acest principiul separației, au avut drept scop să găsească modalități de menținere a echilibrului între puteri și să înlăture măsurile tiranice.
Singura modalitate ca acest principiu să poată fi recunoscut era revoluția, dar din nefericire Europa nu era pregătită pentru așa ceva, războiul de indepentență câștigat de coloniile engleze din America de Nord din 1776 a permis ca noile state desprinse din Imperiul Britanic să adopte acest sistem politic al separației puterilor în stat. Astfel teoria aproape perfectă a separației puterilor în stat a prins viață după aproape patru decenii de la apariția sa datorită contribuției constituționaliștilor americani.
În Franța transpunerea teoriei separației puterilor s-a putut realiza datorită Revoluției burgheze declașată la 14 iulie 1789, în urma căruia s-a stabilit o separație foarte strictă astfel puterea legislativă era delegată unei Adunări Naționale, puterea executivă regelui iar puterea judecătorească judecătorilor care erau aleși de popor. Însă acestă Constituție din 1791 a fost considerată una cu caracter prezidențial astfel în anul 1793 a fost adoptată o nouă Constituție mai flexibilă în care regelui i s-a retras dreptul de veto. Atât revoluția franceză cât și războiul de independență au avut drept scop lupta împotriva absolutismului monarhic.
Capitolul VI
Caracteristicile celor trei puteri fundamentale ale statului
Trăsăturile generale ale principiului separației puterilor în stat a fost definit ca fiind „…acele caractere esențiale și comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noțiune generală și care diferențiază în același timp puterea de stat de orice fenomen”.
Potrivit profesorului Ioan Muraru trăsături generale ale principiului separației puterilor în stat sunt următoarele:
caracterul de putere: constă în faptul că exprimă o posibilitate de a realiza voința pentru întreaga societate;
puterea de constrângere: puterea de stat este una de constrângere și se folosește numai în cazul în care voința statului exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.
putere socială: provine din faptul că se manifestă între oameni și se exercită ca putere a unor forțe sociale;
putere de a exprima și realiza voința de stat: este o trăsătură esențială fără de care nu se poate exercita puterea de stat.
caracterul organizat: constă în faptul că este necesară organizarea ei sub forma unui aparat de stat, iar din moment ce pentru asigurarea unei bune funcționări a statului este necesară forța de constrângere rezultă și un caracter organizat. Statul nu poate exista decât într-o formă organizată;
suveranitatea puterii de stat: se exprimă prin supremația și independența puterii de stat și desemnează puterea statului de a conduce, contrânge și a comanda.
Trăsăturile generale ale puterii de stat respectiv și ale celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească sunt următoarele: a)unicitatea; b)indivizibilitatea; c) inaliebilitatea; și d) imprescriptibilitatea.
Caracterul unic constă în inexistența altei puteri de aceiași natură, care să o concureze și este unică deoarece aparține poporului. Indivizibilitatea constă în imposibilitatea fragmentării puterii politice în cote-părți care să aparțină unor titulari diferiți. Caracterul inalienabil că poporul nu își poate înstrăina definitiv și irevocabil suveranitatea, iar caracterul imprescriptibil există atâta timp cât există titularul ei: Poporul sau Națiunea.
Însă puterea de stat are și trăsături specifice, acestea fiind:
este o putere transmisă prin delegație de către Națiune unor organisme care exercită conducerea de stat;
este o putere de dominație și de constrângere;
este o putere organizată;
este supremă în cuprinsul teritoriului statului și independentă față de o altă putere de stat;
este limitată prin drepturile și libertățile cetățenești recunoscute și garantate de Constituție;
este „revocabilă” prin dreptul Națiunii de a nu reînnoi mandatul reprezentanților săi aleți sau prin dreptul ei de a se răzvrăti împotriva guvernanților care conduc în mod tiranic;
Nistor Prisca a definit caracterele specifice ale puterii ca fiind următoarele: caracerul democratic, creator și progresist al puterii de stat. Are caracterul democratic datorită scopului în care este folosită puterea și cum este exercitată aceasta, respectiv este o putere a poporului în scopul realizării intereselor poporului. Caracterul creator izvorește din faptul că a participat la realizarea constituirii socialismului. Iar caracterul progresist constă în faptul că se încearcă o perfecționare continuă a puterii și a relației cu clasa muncitoare.
Trebuie să facem însă o distincție între trăsăturile generale ale puterii de stat și cerințele generale ale acestuia, cum ar fi: legitimitatea, legalitatea exercitării sale, respectare pluralismului politic și ideologic și a democrației constituționale, însă un lucru nu trebuie uitat și anume că aceste trăsături și cerințe sunt caracteristice doar regimurilor politice democratice.
Pentru a întelege mai bine distincția dintre regimurile politice existente ne vom folosi de literatura de specialitate care a reușit să distingă patru categorii de structuri de guvernare, pe baza principiului separației celor trei puteri,care sunt fie în favoarea legislativului, fie în a executivului, fiind următoarele:
regimul confuziei puterilor;
regimul separației rigide;
regimul separației suplesau al colaborării puterilor;
regimul semiprezidențial;
Regimul confuziei puterilor
Ideea acestui sistem este deținerea și exercitarea de către același organ de natură legislativă și executivă. Potrivit articolului 115, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. De altfel și potrivit art. 73 alin. 3 lit. g Parlamentul poate reglementa prin lege organică regimul stării de asediu și al celei de urgență.
De asemenea Parlamentul poate deține și servicii administrative și de a îndeplini anumite acte de natura executivă.
Regimul separației rigide a puterilor
Acest regim mai este numit și prezidențial, în cadrul acestui regim colaborarea dintre puterea legislativă și cea executivă este mai limitată și cele mai multe ori puterea executivă este mai avantajată.
Portivit profesorului Cristian Ionescu regimurile prezidențiale au următoarele trăsături:
puterea executivă potrivit Constituției aparține președintelui, care de altfel are responsabilității și în conducerea generală a statului;
președintele este ales prin drept universal, egal, direct și secret;
președintele nu poate dizolva Parlamentul , iar acesta nu poate revoca sau demite pe președinte;
miniștrii nu răspund politic pentru activitatea guvernamentală pe care o desfășoară în fața Parlamentului;
Regimul separației suple sau al colaborării puterilor
Acest regim se mai numește și regimul parlamentar iar rădăcinile sale sunt în sistemul constituțional britanic, principala caracteristică a acestui regim constă în legătura strânsă dintre cele trei puteri.
Regimul parlamentar are următoarele trăsături:
alegerea președintelui republicii se face de către Parlament;
răspunderea politică a membrilor Guvernului și a acestuia în întregul său față de Parlament;
învestirea șefului statului cu atribuții limitate privind conducerea efectivă;
prerogativele constituționale conferite executivului ca în anumite condiții, prevăzute expres și limitat în legea fundamentală să dizolve Parlamentul;
deformarea acestui sistem se poate face în trei modalități: prin preponderența câștigată de guvern față de Parlament și constă în faptul că, guvernul poate organiza alegeri parlamentare în caz de divergență; prin preponderența parlamentului asupra executivului în cadrul căruia parlamentul rebalansează raporturile între legislativ și executiv; întărirea atribuțiilor șefului statului care pornește de la dorința acestuia de a-și depăși calitatea sa de organ lipsit de putere.
Regimul semiprezidențial
Acest regim constă în faptul că șeful statului este ales prin vot universal, direct și prin răspunderea politică a guvernului față de parlament!!!!. Regimul actual al României este unul semiprezidențial.
Capitolul VII. Raportul dintre cele trei puteri fundamentale ale statului
Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt diferite în fiecare stat însă deosebirea generală pornește de la caracterul sistemului politic respectiv prezidențial sau parlamentar.
Raportul dintre cele trei puteri fundamentale ale statului poate fi reprezentat mai ușor prin prezentarea principalelor modalități de realizare a colaborării și controlulul acestea fiind:
delegarea legislativă;
atribuția Președintelui României de a promulga legile adoptate de Parlament;
atribuția Președintelui României de a dizolva Parlamentul;
posibilitatea Parlamentului de a propune suspendarea din funcție, în vederea demiterii, a Președintelui României;
posibilitatea Parlamentului de a demite Guvernul (prin adoptarea unei moțiuni de cenzură);
dreptul de inițiativă legislativă a Guvernului ( marea majoritate a proiectelor legislative provin de la Guvern);
independența justiției;
controlul parlamentar;
controlul constituționalității legilor;
controlul legalității exercitat de instanțele judecătorești asupra activității desfășurate de autoritățile
Pentru ca să fie mai ușor înțelese cele trei puteri voi dezvolta pe rând pe fiecare dintre ele apoi voi încerca să fac o legătura între acestea.
7.1 Puterea legislativă
În ceea ce privește funcționarea și organizarea puterii legislative, respectiv a Parlamentului României, găsim informații cu privirea la acestea în titlul III, capitolul 1, începând cu articolul 61 până la articolul 78, precum și în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor (publicată în M. Of. nr. 459 din 25 iulie 2013), precum și Regulamentul Camerei Deputaților nr. 35 din 16 ianuarie 2006.
În ceea ce privește puterea legislativă aceasta este foarte bine definită în Constituția României republicată , în articolul 61 alin. (1) care spune că Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român” și „unica autoritate legiutoare”.
Potrivit Constituției, Parlamentul nu are doar calitatea de autoritate legiuitoare ci reprezintă și organul suprem reprezentativ al poporului român, prin el putându-se exercita suveranitatea națională de către popor. Deoarece suveranitatea națională este exercitată de către popor, considerăm că suveranitatea exercitată de cătreParlament este ună statală..
Este un organ suprem al poporului deoarece membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, iar conform art.61 alin. (2) din Constituția României republicată, Parlamentul este format din Camera Deputaților și Senat.
Parlamentul poate adopta potrivit art. 67 din Constituție legi, hotărâri și moțiuni. Parlamentul României este format din două camere: Camera Deputaților și Senat, ambele sunt alese prin vot universal, egal, direct și liber exprimat. Fiecare dintre cele două camere cuprinde: grupuri politice parlamentare, birouri, comitete și comisii. Camerele parlamentare își desfășoară activitatea periodic în sesiune, acestea sunt ordinare și extraordinare.
Funcții Parlamentului României sunt: a) funcția legislativă; b) funcția de stabilire a direcților principale ale activității social-econimice, culturale, statele și juridice; c) funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale; d) funcția de control; e) funcția de conducere în politica externă, f) de elaborare legislativă și de a realiza controlul asupra puterii funcția de organizare internă a sa.
Funcția legislativă constă în realizarea de norme juridice obligatorii pentru executiv cât și pentru puterea judecătorească. Exercitarea acestei funcții aparține doar parlamentului, iar când vorbim de norme juridice trebuiă să precizăm care sunt categoriile de legi pe care le poate adopta Parlamentul și anume: legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Legile constituționale potrivit art. 73 din Constituție, se ocupă doar de revizuirea acesteia, legile organice se adoptă în următoarele situații: pentru reglementarea sistemului electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, statutul deputațiloe și senatorilor, statutul funcționarului public, organizarea și funcționarea Ministerului Public și a Curții de Conturi, etc., iar legile ordinare se ocupă de celelalte relații sociale ce nu aparțin legilor constituționale.
Funcția de stabilire a direcțiilor principale a activităților social-economice, culturale, statale și juridice: după cum știm Parlamentul are atribuții care țin de conducerea statului, acestea fiind prevăzute în Constituție și se realizează prin lege, câteva din aceste atribuții sunt: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului, organizarea forțelor armate, organizarea administrativă a teritoriului, etc.
Funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale: această funcție se referă la implicarea Parlamentului în activitatea altor autorității și diferă de la un sistem constituțional la altul, însă în România Parlamentul poate suspenda din funcție pe Președintele României (art. 95), poate acorda votul de încredere programului și întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113), numește trei judecători la Curtea Constituțională ( art. 142) etc.
Funcția de control constă în verificare respectării și aplicării Constituției și legilor. Funcția de politică externă se referă la atribuțiile Parlamentului de a retifica și denunnța tratatele internaționale, de a declara stare de război și de a suspenda sau înceta ostilitățile militare.
Funcția de organizare internă se realizează prin următoarele atribuții ale Parllamentului: validarea și anularea alegerii parlamentarilor, adoptarea regulamentului de organizare și funcționare a fiecărei Camere, alegerea organelor interne ale celor două Camere, stabilirea bugetului propriu, atribuții privind statutul deputaților și senatorilor.
Funcția de informare, potrivit art. 110 din Constituție se face de către Camera Deputaților sau Senat sau de Comisiile parlamentare.
Deși Parlamentul are o serie de funcții și atribuții după cum am prezentat mai sus, funcția cea mai importantă a acestuia rămâne tot funcția legislativă.
Când vorbim de organizarea sa internă trebuie să specificăm că în cadrul acestuia se află mai multe organisme colegiale,care lucrează și decid pentru acesta, acestea sunt birourile, comisiile, grupurile parlamentare etc.
În ceea ce privește controlul parlamentar, această funcție este necesară deoarece Parlamentul este desemnat organul de stat de către popor iar acesta trebuie să constate direct modul cum autoritățile statului își desfăsoară activitatea pentru a putea răspunde în fața poporului.
Astfel o primă formă de control ar fi cea exercitată prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe care revine Președintelui, Guvernului, Curții de Conturi, Avocatului Poporului, Serviciului Român de Informații.
A doua formă de de control al Parlamentului este cel realizat prin comisiile parlamentare, aceste funcții ale acestui control sunt exercitate unei comisii de anchetă sau comisii speciale care au rolul de a efectua expertize, să aplice sancțiuni în cazul unor declarații mincinoase.
A treia formă de control este cea exercitată prin întrebări și interpelări și se referă la obligația Guvernului și a membrilor săi de a răspunde întrebărilor și interpelărilor formulate de deputați sau senatori.
A patra formă de control este cea exercitată de deputați și senatori pentru a obține informațiile necesare, de la autoritățile publice acestea fiind obligate să le furnizeze.
Un alt tip de control exercitat de Parlament este prin rezolvarea petițiilor cetățenilor, în acest caz cetățenii se pot adresa cu petiții deputaților, senatorilor sau Camerelor Parlamentului, aceștia trebuie să se ocupe de rezolvarea acestora. Controlul exercitat de către Avocatul Poporului se face pentru a supraveghea activitatea administrația, prezentând rapoarte anuale din care se fac recomandări privind apărăriile drepturilor și a libertăților persoanelor fizice pentru realizarea legislației.
Al șaselea tip de control al Parlamentului este cel realizat prin Avocatul Poporului care are rolul de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor prezentând rezultatele în fața Parlamentului dându-i recomandări în ceea ce privește legislația.
În Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată în M. Of. nr.459, din 25 iulie 2013, în care sunt reglementate drepturile acestora sunt următoarele:
de a iniția legii;
de a iniția și de a susține moțiuni simple sau de cenzură;
de a iniția și de a susține hotărâri ale Camerei , în orice problemă de competența acestuia;
de a face declarații politice, de a pune întrebări, de a face interpretări și alte asemenea intervenții;
de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a Camerei sau a structurilor de lucru al acestuia;
de a sesiza Curtea Constituțională;
de a cere suspendarea din funcție sau punerea sub acuzare a Președintelui României;
de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului;
de control parlamentar sub toate formele de exercitare a acestuia;
dreptul la cuvânt, libertatea de exprimare și dreptul de vot;
7.2 Puterea executivă
A doua putere fundamentală din stat este puterea executivă care mai poate fi numită și „autoritatea administrativă”, „administrație de stat” și după cum îi spune și numele principala atribuție a acestei puterii este ceea de a executa legile elaborate de puterea legislativă.
În țara noastră puterea executivă este formată din Președintele României și Guvern, însă pe lângă acestea Constituția noastră mai include în cadrul capitolului V din titlul III și Aministrația Publică, aceasta fiind compusă din ministere și alte organe de specialitate, din autoritățile administrative autonome, din consiliile locale, primării, consiliile județene și prefecții.
Unele dintre atribuțiile Președintelui sunt prezentate în art. 91, 92 și în art. 94 din Constituția României republicată. Cele din articolul 91 sunt atribuții cu privire la politica externă, cele din articolul 92 se referă la domeniul apărării iar în articolul 94 sunt prezentate alte atribuții cu privire la mai multe domenii.
Cele din articolul 91 sunt următoarele:
Președintele poate încheia tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern și supuse spre ratificare Parlamentului;
La propunerea Guvernului , acesta acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
Atribuțiile din cadrul articolului 92 sunt:
Îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
Poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate;
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României poate lua măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului printr-un mesaj;
În caz de mobilizare sau de război Parlamentul își continuă activitatea pe toată perioada acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor;
Alte atribuții sunt:
Conferă decorații și titluri de onoare;
Acordă grade de maresal, de general și de amiral;
Numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
Acordă grațiere individuală;
Guvernul este alcătuit din șeful guvernului, miniștri și secretari de stat, are rolul de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, un alt rol al Guvernului este redat și în Legea nr. 90/2001!!! respectiv ,,asigură funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale”.
Guvernul este compus din primul-ministru și miniștri. Potivit art.108 din Constituție Guvernul poate adopta hotărâri și ordonanțe.
Atribuțiile Guvernului, le găsim în Legea nr. 90/2001 în art. 11,acestea fiind următoarele:
Exercită conducerea generală a administrației publice;
Inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
Emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonațe de urgență potrivit Constituției;
Asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;
Aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării;
Asigură realizarea politicii în domeniul social;
Asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturile și libertățile cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
Aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
Asigură realizarea politicii externe a țării;
Negociază tratate, acorduri și convenții internaționale;
Conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;
Asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
Acordă și retrage cetățenia română;
Înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
Cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiior sale;
Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege care decurg din funcțiile și rolul Guvernului;
Organele administrației publice locale își desfășoară activitatea în unități administrativ-teritoriale.
7.3 Puterea judecătorească
Conform Constituției României, Justiția este unică, imparțială, egală pentru toți și independentă, iar potrivit articolului 124 alin. 1 din Constituția României „ Justiția se înfăptuiește în numele legii”
Funcțiile justiției sunt încredințate unor autorități distincte, care trebuie să fie independente și imparțiale respectiv instanțele judecătorești. Potrivit art.128 din Constituția României, revizuită, autoritatea judecătorească pronunță hotărâri judecătorești.
La fel ca și celelalte puterii din stat puterea judecătorească este reglementată în conținul Constituției la titlul III, capitolul VI intitulată „autoritatea judecătorească” și care cuprinde reglementări cu privire la instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
Trebuie distins faptul că autoritatea judecătorească este formată din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul superior al Magistraturii, pe când puterea judecătorească este formată doar din instanțele judecătorești.
Potrivit art. 126 alin. 1 din Constituție justiția se realizează de Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege: judecătoriile, tribunalele și curțile de apel.
Jurisdicția de drept comun aparține instanțelor judecătorești obișnuite: judecătorii, tribunale, curții de apel, Curtea Supremă de Justiție, în anumite condiții prevăzute de lege instanțelor militare.
Principiil generale ale activității de înfăptuire a justiției sunt:
principiul legalității;
înfăptuirea justiției în numele legii;
dreptul la apărare;
principiul contradictorialității;
prezumția de nevinovăție;
egalitatea cetățenilor în fața instanțelor de judecată;
realizarea justiției exclusiv prin autoritățile prevăzute în Constituție și în legile speciale;
interzicerea înființării de instanțe extraordinare;
independența, inamovibilitatea magistraților și supunerea acestora numai legii;
garantarea exercitării căilor de atac în condițiile legii;
accesul liber la justiție;
principiul publicității ședințelor de judecată;
Judecătoriile funcționează în fiecare județ și în municipiul București și judecă toate prcesele și cererile, cu excepția celor date prin lege altor instanțe, de asemenea în fiecare județ funcționează și câte un tribunal, în circumscripția căruia sunt cuprinse judecătoriile, acestea judecă cauzele ca instanțe de apel ( judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în prima instanță) și ca instanțe de recurs ( judecă recursurile declarate împotriva hotîrârilor pronunțate de judecătorii). Curțiile de apel cuprind mai multe tribunale și își exercită competența ca instanțe de ape ( judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal) și ca instatanțe de recurs.
Tot în cadrul puterii judecătorești funcționează și Ministerul Public, care își exercită atribuțiile prin intermediul procuroriilor constituiți în parchete, activitatea sa desfășurându-se pe baza principilor legalității, imprțialității și al controlului ierarhic, având rolul de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și drepturile și libertățile cetățenilor.
Ministerul Public are rolul de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept,precum și drepturile și libertățile cetățenilor. În art. 131 alin.1 din Constituție este reglementat Ministerul Public și unde putem observa că „este o parte componentă a autorității judecătorești și nu a puterii executive sau a administrației publice”
Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 133 din Constituție este considerat garantul independenței justiției, iar conform art. 134 are două atribuții esențiale:
propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari și dispune promovarea și transferarea judecătorilor;
Îndeplinește rorlul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, conform procedurii stabilite în legea sa organică. Hotărârile pronunțate în această calitate pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Președintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau cu vot secret și sunt definitive și irevocabile.
Tocmai pentru a se evita un haos public produc din cauza lipsei atribuțiilor clare ale celor trei puteri, practica constituțională a stabilit mai multe modalități de colaborare între Parlament, ca organism de guvernare având drept scop votarea legilor și controlul activițății executivului și între Guvern care are drept scop executarea legilor și conducerea generală a dministrației publice.
Fiecare dintre aceste două instituții au raporturi strânse cu alte organisme cum ar fi: partide politice, organizații cetățenești, asociații umanitare, religioase, etc. care le influiențează într-un fel sau altul deciziile însă având o importanță secundară.
7.4 Implicarea Parlamentului în activitatea Șefului statului
Prima implicare pornește de la faprul că șeful executivului este numit de către Parlament însă acestă alegere depinde și de forma de guvernământ.
Pentru ca un Guvern să poată funcționa legal este necesară aprobarea asupra programului său de guvernare de către Parlament, de aici rezultă o altă implicare a Parlamentului în sfera executivului.
Puterea legislativă este cea care stabilește normele juridice, iar puterea executivă este cea care trebuie să le execute rezultând astfel un raport supraordonat al puterii legislative.
Pornind de la noțiunea de delegare legislativă putem sustrage încă o intervenție a Parlamentului în sfera executivului deoarece în anumite situații guvernul poate să emită norme însă doar cu aprobarea Parlamentului se poate realiza această delegare.
Pornind de la art. 82 din Constituția României revizuită în 2003 putem observa intervenția Parlamentului în activitatea președintelui încă din momentul în care intră în funcție „Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului în ședință comună” jurământul de credință.
Parlamentul este de asemenea implicat în activitatea președintelui în cazul în care acesta încheie tratate internaționale, negociate de Guvern deoarece acesta este obligat potrivit art.91 alin.1 din Constituție să „…le supună spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil.”
În ceea ce privește forțele armate trebuie să amintim că președintele României este considerat comandantul forțelor armate ( art. 92 alin.1), însă pentru a-șii exercita această atribuție este necesară din nou implicare Parlamentului în activitatea sa, astfel art. 92 alin 2 reglementează foarte explicit faptul că poate declara mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate doar cu aprobarea prealabilă a Parlamentului și numai în cazuri excepționale hotărârea Președintelui se supune ulterior spre aprobare către Parlament în termen de cel mult 5 zile.
În articolul 93 alin.1 putem observa din nou intervenția Parlamentului în activitatea acestuia, în cazul stării de asediu sau de urgență, unde președintele trebuie să solicite Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acestuia.
O altă implicare a Parlamentului este în cazul în care președintele săvârșește fapte grave care încalcă prevederile Constituției, acesta fiind suspendat din funcție de către Camera Deputaților și de Senat, în sedință comună (art. 95).
O ultimă implicare a Parlamentului, dar nu și cea din urmă, în activitatea președintelui se află în cazul stabilirii președintelui statului a indemnizației și a celorlalte drepturi care îi revin președintelui țării și care potrivit art. 101 din Constituție „ se stabilesc prin lege”.
Potrivit art. 111 din Constituție, Guvernul este obligat să prezinte informări și documentele cerute Parlamentului, iar protrivit art. 112 din Contituție Guvernul este obligat să răspundă interpelărilor și întrebărilor adresate de Parlament.
De asemenea Guvernul își asuma obligația de a răspunde în fața Parlamentului, odată cu primirea votului de încredere, prin realizarea politicii interne și externe a țării și prin conducerea generală a administrației.
În cele ce urmează voi prezenta pe scurt implicarea parlamentului în alegerea șefului statului și a membriilor săi în diferite regimuri politice.
În regimurile politice prezidențiale, cum ar fi în Brazilia SUA, Mexic, funcțiile de șef de stat și șef de guvern sunt realizate de aceiași persoană. De exemplu în Congo, Finlanda numirea miniștrilor se face de către șeful statului fără a interveni parlamentul, iar în SUA această numire este realizată de șeful statului împreună cu avizul Senatului.
Iar în regimurile politice semiprezidențiale și în cele parlamentare se găsesc mai multe situații. În Estul Europei alegerea primului-ministru se face prin alegerii directe de către parlamente cu majoritate absolută, iar membrii guvernului sunt aleși prin aceiași procedură. În India, Austria, Anglia șeful statului oferă posibilitatea șefului partidului majoritar șă formeze guvernul ( ca rezultat al câștigării alegerilor), iar membrii guvernului sunt numiți de șeful statului. În statele precum Italia și Belgia, datorită numărului mare de partide politice, șeful statului desemnează un membru al parlamentului pentru obținerea investiturii parlamentare, iar membrii guvernului sunt stabiliți de către partid și numiți de către șeful statului. În statele precum Monaco, Tailanda și Zambia, rolul parlamentului este foarte redus în numirea șefului guvernului, astfel șeful statului îl desemnează pe primul-ministru și apoi îl numește prin decret fără aprobarea parlamentului.
În România, primul-ministru și membrii guvernului se desemnează în baza art. 103 din Constituție, precum și din Regulamentul ședintelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului.
7.5 Implicarea Parlamentului în activitatea Guvernului
Implicarea Parlamentului în activitatea Guvernului este descrisă suficient de concretă în Constituția României, revizuită în 2003.
Prima implicare a Parlamentului în activitatea Guvernului este prezentată în art. 103 unde putem observa că funcția de prim-ministru trebuie aprobată de Parlament, iar ca primul-ministru să intre în funcție este necesar votul de încredere a Parlamentului. Acest vot de încredere este acordat Guvernului cu votul majorități deputaților și senatorilor.
A doua implicare, este în cazul răspunderii politice a Guvernului, astfel acesta răspunde doar în fața Parlamentului pentru actele elaborate și pentru activitatea sa. Iar urmărirea penală a Guvernului poate fi cerută doar de Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Această implicare este reglementată în art. 109
A treia implicare, se regăsește în art. 110, care arată că Guvernul își exercită mandatului până la data validării alegerilor parlamentare generale. Tot Parlamentul decide și demiterea Guvernului înainte de termen în cazul în care acestuia îi este retrasă încrederea acordată, precum și dacă acesta nu își exercită atribuțiile pe o perioadă mai mare de 45 de zile.
A patra implicare reglementată în art.111, se referă la controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului și a celorlalte organe ale administrației publice, în cardul căruia acestea sunt obligate să prezinte informațiile și documentele referitoare la activitatea lor cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare.
A cincea implicare care se regăseste în art. 112, constă în obligația Guvernului și a membriilor săi de a răspunde la întrebările și interpelările formulate de deputați sau de senatori. Întrebările sunt cereri adresate de deputați sau senatori autorităților publice, guvernului sau miniștrilor în legătură cu activitatea lor, iar interpelările se deosebesc de interpelări prin faptul că au un obiect mult mai important, acestea se fac în formă scrisă și se depune președintelui camerei.Tot o intervenție a Parlamentului în activitatatea executivului este în cazul în care parlamentarii adresează întrebării sau îi interpelă pe membrii guvenului, inclusiv și pe primul-ministru. Sistemul nostru constituțional permite de altfel parlamentariilor să solicite Guvernului și celorlalte organe ale administrației publice date, infomații și documente cu privire la desfășurarea activităților sale. În privința acestor întrebări și interpelări în Franța se realizează fie oral, un parlamentar se adresează unui mebru al Guvernului care va răspunde în următoarea ședință a Camerei, fie sub formă de întrebări scrise acestea rezultând din cutumade la începutul secolului al XX- lea.
O altă intervenția a Parlamentului în activitatea executivului are loc în mai multe situații, una dintre acestea ar fi în momentul în care Parlamentul trebuie să răspundă la unele probleme înaintate de șeful statului sau de Guvern. O altă intervenție a Parlamentului este în momentul în care acesta își constituie comisii de anchetă asupra activității unor departamente ale executivului, care au drept scop anchetarea problemelor cu privire la securitatea națională, livrarea de arme, trafic de droguri sau alte delicte comise de înalți funcționari publici.
Mai există și un control parlamentar exercitat prin mesaje, rapoarte și programe astfel Parlamentul în art. 88 din Constituție ascultă anual mesajul Președintelui României cu privire la problemele politice ale națiuni, în art. 103 din Constituție este reglementat faptul că Parlamentul ascultă și aprobă programul Guvernului, în art. 140 din Constituție, Parlamentul ascultă anual rapoartul Curții de Conturi iar în art. 60 din Constituție rapoartele Avocatului poporului ssunt ascultate anual de către Parlament.
În art. 115, constă în faptul că „Parlamentul poate să adopte o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Tot aici putem afla că Guvernul are dreptul de a emite ordonațe însă doar de urgență în cazuri excepținale. Aceasta este ultima implicare a Parlamentului în activitatea Guvernului reglememtată în Constituția României.
În concluzie, modalitatea de acțiune a Parlamentului asupra executivuluieste foarte complexă și diferă în funcție de sistemul politic al statului, adică prezidențial sau parlamentar. Una din intervențiile Parlamentului asupra executivului apare în momentul desemnării membrilor acestuia, inclusiv a primului ministru, din rândul parlamentarilor.
Potrivit art.109 alin. 1 Guvernul și oricare dintre membrii săi răspunde sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările adresate deputați sau de senatori.
După cele prezentate mai sus, intervenția legislativului pe scurt, în activitatea executivului se realizează prin:
stabilirea legilor pe care executivul trebuie să le pună în aplicare;
aprobare programului executivului (art.103 din Constituție);
aprobarea delegării legislative ( art.115 din Constituție);
controlarea activității guvernului;
7.6 Implicarea Executivului în activitatea Parlamentului
Desemnarea unor membri ai Pralamentului de către puterea executivă constă în alegerea unor parlamentari de către șeful puterii executive.
Intervenția puterii executive în organizarea internă a activității camerelor legislative are drept scop prevenirea asumării de către Parlament a unor prerogativealtele decât cele conferite în Constituție, datorită cărora Parlamentul ar putea cumula o forță superioară față de Guvern, deteriorând astfel echilibrul puterilor. CR I inst pol 175. Un exemplu concis în cadrul acestei intervenții se regăsește în art. 66 alin.2 din Constituția României revizuită unde spune că ,,Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României”.
Vorbim de implicarea directă a puterii executive în activitatea Parlamentului, în următoarele cazuri:
inițiativa legilor;
participarea la dezbaterile parlamentare;
mesajele adresate de către șeful statului națiunii prin intermediul Parlamentului;
Implicarea directă în privința inițierii proiectelor de lege de regăsește în art. 102 alin.1 din Constituția României, care ne arată că Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a administrației și asigură realizarea politicii interne și externe a statului.
Potrivit art. 111, alin.2 din Constituția României participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului este obligatorie dacă li se solicită prezența.
O altă formă de intervenție directă a puterii executive în activitatea celei legislative are loc prin mesajele adresate periodic de șeful statului cu privire la probleme politice ale națiunii. În cadrul art. 90 al Constituției din 1923, regele deschidea sesiunea Reprezentanței Naționale printr-un mesaj la care fiecare adunare întocmea un răspuns.
În cadrul procesului de adoptare a legilor, puterea executivă are o intervenție pur formală, în practica constituțională fiind reglementate două căi orin care executivul intervine asupra legislativului acestrea fiind: în cazul sancțiuniilor și promulgării legilor și în cazul dreptului de veto. Procedura de sancționare și promulgare a legilor constă în ultimul efort al puterii executive de a preveni un abuz al puterii legislative, astfel înainte de a promulga legea adoptată de Parlament, șeful statului verifică conținutul și constituționalitatea acestuia. În cazul dreptului de veto care este conferit șefului statului acesta are dreptul de a refuza promulgarea legii. În Constituția S.U.A dacă președintele nu semnează legea în termen de 10 zile acesta intră în vigoare.
În unele cazuri stabilite în Constituție puterea executivă poate să se implice în activitatea legislativă, respectiv în cazul în care Parlamentul nu se poate întruni pentru a legifera situații social-politice urgente, acestă îndatorire îi revine Guvernului. Acesată intervenție se realizează prin decrete-legi și pentru ca acestea să fie valabile este necesar să îndeplinească trei condiții și anume: să aibă putere de lege, să poată modifica și abroga legi, organul emitent să fie competent să-l adopte și cu condiția ca decretul-lege să fie supus spre ratificare Parlamentului la cea mai apropiată sesiune a sa.
În România practica emiterii decretelor-lege a fost folosită de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, precum și în timpul primului război mondial, la fel și în art. 46 al Constituției din 1938 care susținea că ,,în timpul când adunările leguitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni să facă în orice privință decrete cu putere de lege, care urmau a fi supuse adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată sesiune a acestora”
O altă intervenție mai puțin placută este potrivit art. 89 din Constituția României, în care Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură în acest cazul apare un conflict între executiv care este reprezentat de acestă dată de șeful-statuluiși Parlament, acest conflict urmând afi soluționat prin mijloace legale,constituționale.
În prezent există o tendință de creștere a rolului executivului, aceasta fiind deja reglementată în următoarele cazuri:
în SUA, Franța și România, șeful statului este ales prin vot universal, rezultând o poziție statală egală cu ceea a parlamentului;
șeful guvernului este numit de către șeful statului;
în Franța și în România creșterea rolului guvernului este demonstrată prin existența legislației delegate;
Ca și o încheiere între raporturile dintre legislativ și executiv în cadrul art. 71 din Constituția României putem observa că, calitatea de membru al Guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
În SUA și Franța calitatea de ministru este imcompatibilă cu ceea de parlamentar, însă sunt și sisteme care permit cumularea celor două demnități dar sunt și sisteme în care miniștri nu sunt obligați să fie și parlamentari, însă trebuie sa îndeplinească condițiile de eligibilitate.
7.7 Raportul puterii judecătorești în activitatea legislativului și executivului
Raporturile autorității judecătorești cu Parlamentul: constă în faptul că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se realizează doar potrivit legii, iar prin lege se stabilesc infracțiunile și pedepsele. În unele state autoritatea judecătorească poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituționalității legilor.
Raporurile autorității judecătorești cu executivul: constă în faptul că nujmirea și avansarea magistraților se face de către executiv, iar autoritatea judecătorească realizează controlul legalității actelor administrative.
În ceea ce privește democrația constituțională, legiutorul a introdus pe lângă cele trei puteri clasice alte puteri care nu se încadrează în nici una din acestea însă care rezultă din colaborarea lor cum ar fi: Curtea Constituțională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi.
Astfel Curtea Constituțională a rezolvat conflicte între cele trei puteri ale statului: între puterea legiutoare și cea judecătorească; între cea executivă și cea judecătorească, precum și raportarea atribuțiilor și rolului Curții în raport cu puterea legiutoare.
În privința conflictelor dintre puterea legislativă și cea judecătorească au avut ca punct de plecare fie implicarea legiutorului în activitatea puterii judecătorești fie amestecarea ilegală a puterii judecătorești în cadrul puterii legislative.
Un exemplu concret de implicare a puterii legislative în sfera celei judecătorești se regăsește în Dreptul nr. 5/1995 !!!58, în cadrul căruia anumite imobile au fost trecute în proprietatea statului în mod abuziv în perioada comunistă, în care din cauza lipsei unei reglementări clare Parlamentul a adoptat o lege prin care suspenda executarea hotărârilor judecătorești cu privire la aceste bunuri. Curtea Constituțională a fost sesizată și a constatat neconstituționalitatea acelor prevederi. Potrivit principiului separației puterilor Parlamentul nu are dreptul să intervină în realizarea justiției, el poate doar să realizeze un control asupra activităților organelor judecătorești. Iar implicarea puterii judecătorești în activitatea celei legislative s-a realizat prin repararea daunelor persoanelor ale căror aparține Curtea Constituțională a decis în cadrul acestei probleme că „nici un organ de jurisdicție nu se poate să se substituie legiutorului” iar dacă acest lucru se întămplă va fi încălcat principiul separației puterilor în stat.
În ceea ce privește conflictul dintre puterea executivă și cea judecătorească sau legislativă, potrivit Deciziei nr. 55/2000, Curtea a decis că revizuirea actelor adminisrative cu caracter jurisdicțional încalcă principiul separației puterilor în stat deoarece această revizuire ar însemna revizuirea automată a hotărârilor judeătorești. În privința amestecului ilegal al executivului în sfera de activitate a legislativului a pornit de la delegarea legislativă deoarece această delegare este o procedură excepțională prin care Guvernul poate înlocui exercitarea atribuților legislative ale Parlamentului, însă prin Decizia nr. 83/1998, Curtea a hotărât că orice prevedere a Guvernului care încalcă domeniile rezervate legii organice este considerată neconstituțională.
A treia situație în care Curtea trebuie să își restrângă rolul și atribuțiile în raport cu puterea legislativă, Curtea a susținut că ea îndeplinește un rol de „legiutor negativ” ci nu pozitiv, însă prin Legea nr. 47/1992 afost stabilit clar faptul că Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de aplicare a legii, ci numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată.
Capitolul VIII
Separația puterilor și limitele sale în constituțiile în moderne
Principiul separației puterilor în stat a fost consacrat pentru prima dată în Constituția S.U.A, adoptată în 1787.
După cum am menționat și mai sus, acest principiu a luat viață pentru prima dată în Constituția din SUA, aducând o serie de contribuții asupra dezvoltării separației puterilor în stat.
O primă contribuție constă în introducerea modului de alegere a președintelui, făcându-se prin alegere directă de către popor, prin vot universalși care va fi înlocuit la fiecare patru sau cel mult opt ani.
Următoarea contribuție o constituie consolidarea puterii judecătorești, ceea ce a făcut ca sistemul politic din SUA să beneficieze de cea mai puternică justiție de lume lucru valabil până în ziua de azi.
A treia contribuție constă în separarea umană între legislativ și executiv, astfel s-a decis că membrii Congresului nu pot face parte din ambele părți.
8.1 Sistemele constituționale de tip parlamentar
8.1.1 Sistemul constituțional în Marea Britanie
La baza formării Constituției Mării Britanie a stat: Magna Charta Libertatum (1215 și 1225), Petition of Rights (1689), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Parliament Act (1911), Statutory Instruments Act (1946), Life Peerages Act (1958).
Life Peerages Act din 30 aprilie 1958 a conferit monarhului și Guvernului dreprtul de a înobila pe viață anumite personalități din cele mai diverse domenii de activitate și din toate staturile politice.
Temeiul juridic al Constituției din Marea Britanie oferă parlamentului suveranitatea totală a puterii poporului, asfel putând să modifice orice cutume sau texte legislative ccu caracter constituțional. Iar dacă Parlamentul este suveran rezultă că legile sale au o autoritaate incontestabilă în fața puterii executive și a puterii judecătorești.Parlamentul britanic este compus din Regină, Camera Lorzilor și Camera Comunelor.
Membii Camerei Lorzilor sunt divizați în patru categorii:lorzi spirituali, nobilii, ereditari și lorzi care îdeplinesc funcți judiciare. Lorzi spirrituali iau naștere din legătura foarte stânsă dintre stat și Biserică, cei ereditari mostenesc acest titu,lorzi nobiliari primeau ast titlu din partea Reginei înă îl pueu exrcita oar pe perioada vieții acestuia și nu pteau să îl transmită descendenților săi. Iar în privința lorzilor judiciari aceștia au atribuții juridice. Principalele funcții ale acestor lorzi sunt: funcția judiciară au rolul unei Curți Supreme de Apel în materia penală și civilă, putând să verifice legalitatea actelor puterii executive și să judece pe înalții demnitari puși sub acuzare de Camera Comunelor. A doua funcție constă în faptul că este un organ care poate să delibereze proiectele trimise de cealaltă cameră. A treia funcție este funcția legislativă propriu-zisă, deși are puteri limitate are posibilittea de a influiența prin avizele sale proiectele de lege, precum și conținutul și forma acestora. A patra funcție este cea constituțională, având rolul de a face cunoscută monarhului poziția privind prograul Guvernului. Iar ultima funcție constă în faptul că este un simbol al dezvoltării constituționale al Marii Britanii, fiind un factor decisiv al întăriri încrederii națiuni engleze în instituțiile sale politice.
În ceea ce privește funcțiile Camerei Comunelor principala funcție ar fi aceea de a vota legile, însă are și funcți nonlegislative cum ar fi controlul asupra Guvernului.
Deși Constituția Mării Britanii contravine principiului separației puterilor în stat, Parlamentul conferă Guvernului în anumite situații delegarea legislativă, cum ar fi în cazul desfășurări activității normative în executarea legilor, precum și atunci când Parlamentul abilitează expres Guvernului dreptul de a adopta norme cu putere de lege. Deși nu există mijloce de control între puterea legislativă și cea executivă, Parlamentul totuși obligă Guvernl să fie depenent de el, prin simpl fapt că, Guvernul nu poate acționa fără mijloce materiale și financiare.
Deși sistemul constituțional britanic se bazează pe principiul separației puterilor în stat, nu face o separație atât de strictă însă totuși Parlamentul este cel care numește pe primul-ministru și pe miniștri, Guvernul exercită inițiativa legislativă, comisiile parlamentare verifică activitatea Guvernului etc. o altă colaborare constă în faptul că Parlamentul are obligația de a cere Guvernului să raporteze activitatea sa. Iar miniștrii răspund și ei d asemenea în faa Parlamentului, iar în caz de comitere a unei infracțiunii procedura de judecată poartă denumirea de ,,impeachment”. Regele este doar un simbol tradițional, suveranitatea aparținând Parlamentului, artibuțiile saale sunt:desemnarea primului-ministru,sancționarea legilor, deschide fiecare sesiune parlamentară, înmânarea ordinelor și districțiilor, numește judecătorii și acordă grațiere, dizolvă Camera Comunelor, declară răstării de război și încheie pacea, încheie tratate recum și reunoașterea altor state și guverne.
Guvernul este organul executiv, fiind format din premier până la miniștri, atribuțiile acestuia sunt: executive, prin hotărârea liniei generale de dezvoltarea țării, în procesul legislativ, aproape 90% din legile votate de Parlament sunt inițiate de Guvern și atribuții cu caracter financiar în care deși bugetul se află la Parlament el doar votează proiectul ce se va transmite Guvernului.
8.1.2 Sistemul constituțional al Canadei
Funcția legislativă se exercită de către Parlament care este format din: Camera Comunelor, Senat și Guvernatorul General care potrivit art.17 din Actul constituțional din 1867 o reprezintă de fapt pe Regină, deoarece deși aceasta face parte din Parlament nu poate participa la sesiunile acestuia. Acest Parlament este unul bicameral federal.
Principala atribuție a acestuia este de a adopta legislația locală cu privire la domeniul taxelor și impozitelor.
Parlamentul federal este format din Camera Comunelor, Senat și Guvernatorul General.Camera Comunelor este formată din deputați în număr de 295 și au atribuțiia de a lua decizii așa cum le dictează propria constiință.Senatul este format din 104 membrii, rolul său fiind acela de a permite exprimarea pluralismului canadian deoarece senatorii reprezintă diferite cercuri religioase, profesionale, economice etc. Guvernatorul General este numit de rega Marii Britanii, cu avizul Guvernului, având ca principală atribuție reprezentarea Reginei.
Puterea executivă aparține Guvernului federal și guvernelor provinciale. În privința funcționării, organizării și alcătuirii acesuia se face pe baza normelor cutumiare. Primul-ministru este desemnat din partidul politic câștigător, iar acesta îi numește în funcție pe mebrii Guvernului. Șeful statului este regina Marii Britanii.
Puterea judecătorescă este încredințată unui siste de instanțe judecătorești federale și locale.
8.1.3 Sistemul constituțional al Republicii Federale a Germaniei
Potrivit Constituției sale Germania este organizată pe baza prinipiului autonomiei landurilor, a suveranității populare precum și a prinipiului separației puterilor în stat deși nu este reglementat expres la fel ca în cazul contituției noastre di 1991. Deși nu este reglementat expres la art. 20 alin. 3 putem observa că dintre cele trei puterii, puterea legislativă deține o poziție superioară: ,,Puterea legislativă este legată prin ordinea constituțională, puterea executivă și judecătorească sunt legate prin lege și drept”.
Puterea legislativă este compusă dintr-un Parlament federal bicameral, alcătuit din Bundestag și Bundesrat și parlamentele locale. Rolul principal îl deține Bundestagul deoarece fiecare proiect este dezbătut prima dată în cadrul acestei Camere, acesta mai are și atribuții de control parlamenar și rol în numirea Președintelui Republicii.
Puterea executivă este încredințată Președintelui Republicii și Guvernului federal. Președintele Republicii este ales în funcție de o Adunare federală, pe o perioadă de 5 ani, pe când președintele federal se bucură de imunitate și iresponsabilitate politică.
Puterea judecătorască este încredințată judecătorilor, fiind formată din Tribunalul Suprem și Tribunalul Constituțional, se exercită prin intermediul Curții Constituționale federale potrivit art. 92 din Constituția Republicii. Curtea Costituțională germană față de celelalte constiiuții existente a pus bazele pe asigurarea echilibrului între puteri.
8.1.4 Sistemul constituțional al Italiei
Deși nu este prevăzut expres în textul constituției, se găsește principiul separației puterilor în stat, lucru pe care vom încerca să îl demonstrăm mai jos.
Astfel puterea legistivă se exercită de un Parlament bicameral, format din Camera Deputaților și Senat, inițiativa legislativă îi aparține Guvenului. Cele două camere împeună cu Guvernul dețin un organ consultativ numit Consiliul Național al Economiei și al Muncii.
Funcția legislativă a Parlametului poate fi delegată Guvenului în anumite condiții și pentru o durată limitată, cazuri extraordinare. Guvernul poate adopta legi, decret-legi însă pe care trebuie să le aducă la cunoștință Parlamentului în ziua respectivă.
Potrivit art. 71 din Constituția Italiei, inițiativa legislativă aparține:
Guvernului;
fiecărui membru ale Camerei;
organele și instituțile investite cu acest drept printr-o lege constituțională;
un număr de 50.000 de cetățeni;
Puterea executivă este exercitată de PreședinteleRepublicii și Consiliul de Miniștri. Președintele Republicii trebuie să aibă minim vârsta de 50 de ani și să dețină drepturi politice și civile. Funcția de Președinte fiind incompatiblă cu orice altă funcție publică sau privată. Președintele are următoarele atribuții:
promulgă legile adoptate de Parlament și emite decrete cu valoare de lege și regulamente;
trimite mesaje Camerelor;
autorizează prezentarea în Camere a proiectelor de lege inițiate de către Guvern;
fixează referendumul popular în cazurile prevăzute de constituție;
numește pe funcționarii de stat;
acreditează și primește ambasadori;
ratifică tratatele internaționale după autorizația prealabilă a celor două Camere legislative în cazurile cerute de Constituție;
este comandantul forțelor armate și prezidează Consiliul Suprem al Apărării;
prezidează Consiliul Superior al Magistraturii;
exercită dreptul de grațiere;
conferă decorații;
Consiliul de Miniștri este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Primul-ministru este ales de Președinte, precum și miniștri sunt aleși tot de el la propunerea premierului. Membrii Guvernului răspund solitar pentru activitatea Guvernului,dar au și o răspundere personală pentru activitatea ministerelor de sub conducerea lor.
Putere a judecătorească este exercitată de către judecători.
8.1.5 Sistemul constituțional al Belgiei
Puterea legislativă este încredințată unui Parlament bicameral format din Camera Reprezentanților și Senat și un rege. Dacă inițial cele două adunări legislative aveau atribuții asemănătoare, după rezivuirea Constituției din 1993, Camera Reprezentanților a deținut rolul de control politic asupraGuvernului și rol decisiv în privința finanțelor publice, Senatul a deținut rolul de cameră de reflecție în procesul legislativ.
Potrivit art. 37 din Constituție, puterea executivă este atribuită regelui. Regele are rolul de a sancționa și promulga legi, dar și rolul de a numi funcții administrative și ambasadori. De altfel acesta mai pote annual să reducă pedepsele pronunțate de instanță, cu excepția celor aplicate miniștrilor și membrilor guvernelor. Poate să emită ordine și districții militare.
Guvernul este alcătuit din 15 membrii, miniștrii fiind numiți respectiv revocați din funcție de către Rege, însă Guvernul este compus de către primul-ministru ( art. 99). Guvernul poate să își depună demisia doar, dacă este aprobată de Camera Reprezentanților prin votul majorității membrilor săi, în fața Regelui.
Puterea judecătorească potrivit art. 40 din Constituție, se exercită de către curți și tribunale, iar hotărârile pronunțate trebuie să se pună în executare în numele Regelui. Judecătorii sunt numiți pe viață.
În cele prezentate mai sus am încercat să prezint pe scurt funcționarea celor trei puterii din stat: legislativă, executivă și judecătorească în cadrul regimului politic parlamentar,în cele ce urmează voi prezenta regimul politic prezidențial și modul cum colaborează cele trei puteri între ele.
8.2 Sistemele constituțile de tip prezidențial
8.2.1 Sistemul constituțional al Statelor Unite ale Americii
Una din trăsăturile specifice ale regimului prezidențial și care ne interesează pe noi cel mai mult în dezbatrea acestei teme este separația rigidă a puterilor în stat, care încă de la început a reprezentat cele mai eficiente arme împotriva tiraniei.
Puterea legislativă este încredințată Congresului fiind alcătuit din Camera Reprezentanților și Senat. Congresul are două funcții principale ca de votare a legilor și controlul activității Executivului.
Camera Reprezentanților este formată dintr-un număr de 435 de deputați, însă numărul acestora nu este fix deoarece la fiecare 10 ani se stabilește un nou raport în funcție de creșterea demografică sau migrația populației. Membrii acestei camere sunt aleși prin vot universal, egal, secret și direct, iar membrii trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a putea face parte din această cameră și anume să aibă vârsta de 25 de ani, să fie cetățeni americani de cel puțin 7 ani și să locuiască în statul în care și-a depus candidatura.
Senatul cuprinde 100 de membrii, fiecare stat fiind reprezentat de 2 senatri cu excepția statului Nebraska. Pentru a putea fi candidat trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă 30 de ani, să fie cetățeni americani de 9 ani, să locuiască în statul în care și-a depus candidatura.
Camera Reprezentanților are atribuți în domeniul taxelor și impozitelor iar Senatul numește în funcție pe reprezentanți diplomatici și judecătorii Curții Supreme de Justiție precum și ratifică tratatele internaționale încheiate de Parlament. Congresul are următoarele funcții: de a adopta legile, de a stabili taxele și impozitele, de a reprezenta poporul american,de a-și exercita cntrolul asupra activități Administrației și de a aproba sau respinge numirea înalților demnitari făcută de Președinte.
Potrivit art.2 alin. 1 din Constituție este prevăzut într-o formulă foarte clară că: ,, puterea executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii” pe o perioadă de 4 ani și începe la 20 ianuarie în anul următor alegerilor. Președintele are următoarele funcții: cea de șef a statului, șef al puterii executive, comandant șef al forțelor armate, șef al diplomației, legiuitor, de informare a poporului american și șef de partid. Rolul său fundamental este acela de a asigura executarea legilor și de a supraveghea aplicarea corectă a legilor.
Conform art. 3 puterea judecătorească este încredințată unei Curți Supreme și unor Curți cu grad inferior acestuia cum ar fi: Curțile pentru Plângeri ale S.U.A, Curtea pentru Taxe etc. Deoarece SUA cuprinde 50 de state rezultă că există 50 de sisteme juridice statale și chiar dacă au anumite reglementări în comun,nu sunt identice însă au unele principii generale care stau la baza formării lor și anume: a) principiul conform căruia Curtea Supremă de Justiție este instanța supremă; b) principiul garantării drepturilor justițiabililor; c) principiul independenței puterii judecătorești și d) principiul independenței judecătorilor federali.
8.3 Sisteme constituționale de tip semiprezidențial
8.3.1 Sistemul constituțional al Republicii Franceze
La baza Constituței din 1958 au stat următorele principii: principiul întăririi puterii executive, în special a Președintelui Republicii și principiul raționalizării activității legislativului precum și realizarea unei separații nete a celor trei puteri precum și realiarea unui echilibru stabil între ele.
Puterea legislativă este încredințată unui Parlament bicameral compus din Adunarea Națională și Senat. Membrii Adunării Naționale reprezintă națiunea iar cei ai Senatului reprezintă colectivitățiile locale și cetățenii țe pe francezi rezidenți din străinătate. Rolurile importante ale Parlamentului sunt de a adopta legile, de a controla activitatea Guvernului și de a evalua politicile publice. Rolurile importante ale acestei puterii sunt de reprezentare a cetățenilor și controlul executivului.
Puterea executivă este încredințată Președintelui Republicii și Consiliului de Miniștri condus de un președinte și anume primul-ministru. Rolul acestei puterii este acela de a aplica politica națională și de a executa legile votate de adunările legislative.
Atribuțiile Președintele sunt foarte largi, fiind clasificate în competențe personale, atribuții de decizie și dreptul de veto. Competențele personale constau în faptul că Președintele poate prezida Consiliul de Miniștri și Consiliile și Comisiile Superioare ale Apărării Naționale, sunt personale deoarece nu pot fi exercitate de un alt demnitar. Atribuțiile de decizie sunt: exercitarea arbitrajului, asigurarea respectării Constituției, numirea primului-ministru și a celorlalți membrii ai guvernului, adresarea unor mesaje prezidențiale Parlamentului, dizolvarea Adunării Naționale, asigurarea autorității de stat constituținale și dreptul de grațiere. Iar dreptul de veto constă în faptulcă acesta are dreptul de a cere Parlamentului o nouă deliberare asupra unei legiordinare sau numai asupra unor articole ale acestora.
Guvernul are următoarele atribuții: stabilește și conduce politica Națiunii, deține putere de reglementare în multe domenii, are dreptul de inițiativă legislativă, își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului pentru program de guvernare sau declarație de politică generală.
Puterea judecătorească este încredințată magistațiilor iar independența lor este garantată de către Președinte și Înaltul Consiliu al Magistraturii. Rolul ecestei puterii este de a infăptui justiția și de a asigura respectarea ei.
Capitolul IX
Discuții contradictorii cu privire la aplicarea principiului
Deși principiul separației puterilor în stat are o largă răspândire în practica constituțională a tărilor occidentale, a fost totuși criticat de mulți gânditori și oameni politici. Un prim exemplu este fostul președinte american Woodrow Wilson care susținea că acest principiu nu este prielnic deaorece nu face altceva decât să dispară orice răspundere în guvernare.
Teoria lui Montesquieu cu privire la princiul separației puterilor în stat a fost criticată de doctrina germană respectiv de Laband și Jellinek fiind considerată nelogică și imposibil de realizat în practică, acesția argumentând că această teorie nu reprezintă ”decât o metodă de organizare menită să slăbească atotputernicia statului pentru a apăra individul”. Aceștia nu doreau slăbirea puterii deoarece considerau că se va ajunge la neputința statului de a satisface nevoile unei societăți în plină transformare.
O a treia critică adusă acestui principiu a fost făcută de Woodrow Wilson care a susținut că adoptarea acestui principiu în Constituția din SUA a echivalat cu dispariția răspunderii în guvernare și ca să nu existe portițe de scăpare este necesar ca puterea să nu fie divizată și nici limitată. O altă critică adusă tot de acest autor cu privire la separația puterilor a fost acea că niciodată nu va exista un echilibru între aceste puteri deoarece mereu una dintre puteri dobândește întâietate.
A patra critică poate fi considerată ceea a profesorului Tudor Drăganu, care susținea că acest principiu al separației puterilor în stat a pornit de la o concepție greșită și anume ,,izolarea organelor care constituie diferitele puteri ale statului”, deoarece pentru ca statul să poată funcționa este necesară o comunicare între organele sale, iar organele ar trebui să funcționeze după un organ superior care să le coordoneeze, sau după cum spunea Tudor Drăganu să fie ,,puse în mișcare de aceiași motor”.
A cincea critică pornește de la caracteristicile generale prezentate în capitolele de mai sus ale puterii, care se referă în special la indivizibilitatea suveranității și unicitatea puterii, putem deduce foarte simplu faptul că acest principiu al separației, după opinia unor autori, au ignorat aceste caractere. În ceea ce privește indivizibilitatea suveranității este imposibilă deoarece deși există mai multe puterii distincte acestea nu pot fi împărțite în mod egal , iar în ceea ce privește unicitatea știm destul de bine că aceasta aparține poporul care este unicul suveran al acestuia rezultând că împărțirea acestuia este imposibilă deoarece nu este nimic de impărțit din moment ce este doar una.
Profesorul Ion Deleanu, putem spune că introduce a șasea critică prin care prezintă o serie de motive pentru care principiul separației puterilor în stat din punctul său de vedere, nu se poate realiza: a) consideră că activitatea parlamentară este o funcție deliberativă în alte probleme decât cele legislative; b) susține că nu doar puterea executivă poate aplica și executa legile, ci și Parlamentul prin legile organice și ordinare precum și instanțele judecătorești prin rezolvarea litigiilor; c) o altă discuție pornește de la faptul că puterea executivă intervine în funcția legislativă, prin procedeul promulgării a unei legi de către Președinte; d) soluționarea litigiilor nu este o atribuție specifică doar instanțelor judecătorești, această atribuție putând fi realizată și de organele administrative; e) o altă discuție pornește tot de la puterea executivă care funcționează după reglementările Constituției la fel ca și puterea legislativă, rezultând că aceste două puteri sunt egale.
O altă discuție contradictorie cu privire la acest principiu poate porni de la echilibru acestor puterii ale statului, unii autori susținând că este imposibil un echilibru între puterea legislativă și cea executivă deoarece ,,a face legea” nu va putea fi niciodată egal cu ,,a o executa”.
O altă critică este îmbătrânirea teoriei separației puterilor pornește de la partidele politice, unii autori susțin faptul că în perioada în care a fost elaborată această teorie nu existau partidele politice, iar în prezent echilibrul nu se mai realizează între Parlament și Guvern ci între majoritate- opoziție, ceea ce înseamnă că partidul care deține majoritatea parlamentară poate intervini în puterea legislativă precum și în cea judecătorească uneori prin numirea judecătorilor, iar cel din opoziție este obligat să aștepte până la următoarele alegeri cu speranța că va câștiga și va putea și el să decidă.
O altă „gaură” în cadrul acestui principiu constă în faptul că teoria acestuia se rezumă la emiterea, aplicarea și rezolvarea litigiilor a regulilor de drept, însă în realitate acțiunea acestui principiu este imposibil să se rezume doar la atât ea fiind mult mai complexă. În Marea Britanie putem observa o altă problemă referitoare la acest capitol și anume faptul că membrii Guvernului pot fi în același timp și parlamentari.
Pornind de la părintele acestui principiu care a avut cea mai mare contribuție și anume Montesquieu, profesorul Ion Deleanu consediră că această concepție este una care nu prea are legătură cu realitatea, o primă discuție contradictorie pornește de la puterea executivă care în concepția profesorului cuvântul executare înseamnă ascultare, rezultând automat o inegalitate între puterea legislativă și cea executivă.
O altă critică care aparține tot profesorului Ion Deleanu pornește de la clasa burgheză acesta consideră că principiul separației puterilor în stat este ,,intrumentul cel mai docil și mai fidel” prin care această clasă poate să își îndeplinească obiectivele sale.
Discuții contradictori au pornit și de la regimurile politice. În cazul regimurilor totalitare separația puterilor nu a fost admisă deoarece acest regim avea o viziune diferită în privința funcțiilor puterilor, axându-se mai mult pe unicitatea puterii de stat și pe desfințarea democrației. În privința regimurilor democratice și pluraliste, cum ar fi cazul sistemului englez unde majoritatea absolută aparține cabinetului deoarece dispune de majoritate absolută în Camerelor Comunelor.
O altă critică a acestui principiu a pornit de la puterea judecătorească în cadrul căruia nu se ține cont de trăsăturiile sale proprii și nici de faptul că statul nu se poate infăptui fără o justiție concretă, fiind susținut faptul că în viața statului pot fi deosebite doar două funcții si anume funcția legislativă care are ca scop elaborarea legilor și funcția executivă care are drept scop aplicarea acestor legi, astfel puterea judecătorească este considerată că face parte din puterea executivă și că amândouă au același scop și anume de a aplica legile emise de puterea legislativă.
Un puternic asalt asupra principiului separației puterilor în stat a fost adus odată cu înlăturarea burgheziei, deoarece odată cu înlăturarea absolutismului monarhic acest principiu și-a atins scopul el iar existența sa nu mai folosește la nimic deoarece odată eliminată lupta între clase întreaga putere aparține masei muncitorilor de la orașe și sate.
Capitolul X
Concluzii
După cum se poate observa în cadrul multor teorii politice cu privire la organizarea statului recunosc o singură entitate și anume poporul. Pornind și noi tot de la popor putem observa că teoria separației puterilor în stat repsrezintă un simbol al acestuia care se axează pe ideea de conducere democratică și pe lupta împotriva abuzului de putere.
Dacă poporul este titularul suprem al puterii însemnă că poate verifica oricând dorește activitatea celorlalte puterii. Însă cum pot verifica câteva milioane de persoane activitatea acestor puterii? Un asemenea control se poate realiza printr-o revoluție iar prin modul acesta poporul poate verifica modul în care autoritățile statului își ândeplinesc atribuțiile, un exemplu concret în țara noastră este Revoluția română din decembrie 1989.
Pornind de la caracterul unic al puterii pe care unii autori l-au folosit drept critică împotriva acestui principiu al separației, eu consider că deși puterea este unică și aparține poporului este necesară împărțirea acestuia deoarece statului înseamnă forță și de aici apare riscul mare de a scăpa de sub control. Însă cum este posibilă împărțirea acestei forțe fără să se producă o greșeală și una dintre puterii să abuzeze? După cum puteți observa în acestă lucrare s-au adus multe discuții cu privire la această separare de unde putem deduce că împărțire s-ar putea realiza prin: acordarea unei independențe fiecărei categorii de organe astfel să nu existe o separație rigidă, însă nici o independență totală pentru că ar conduce la abuzul puterii, precum și realizareaa unui echilibru al funcționării organelor astfel încât nici o autoritate să nu depășească domeniul de activitate al celelalte funcții.
Potrivit discuțiilor pro și contra cu privire la acest principiu, putem susține că acest principiu al separației puterilor în stat și-a păstrat forța de atracție pierdând poate puțin din valoarea sa pe parcursul aniilor. Forța sa de atracție a fost păstrată de-a lungul timpului deși unii cer înlăturarea lui ca fiind arhaic, iar alții doresc doar modernizarea sa, datorită faptului că a intrat foarte bine în concepția poporului ca fiind unicul principiu care poate înlătura abuzul de putere.
Deși acest principiu nu a fost înteles în totalitate, un exemplu concret în țara noastră ar fi în cadrul constituțiilor din 1945, 1948, 1952 și 1965, prin faptul că odată cu înlăturarea absolutismului monarhic nu i s-a mai acordat atenția necesară, pentru că deși scopul său inițial fusese de înlăturare a abuzului de putere acesta avea și un scop secundar și anume urmărea de asemenea apărarea intereselor individuale asupra oricărui abuz provenit din concentrarea puterii în mâinile unui singur organ. Iar în cadrul constituțiilor enumerate mai sus, baza s-a pus pe unicitatea organizării statale respectiv în cadrul adunării reprezentative care era considerat unicul organ suprem, ceea ce a condus la instaurarea comunismului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Discutii Contradictorii cu Privire la Aplicarea Principiului Separatiei Puterilor In Stat (ID: 127408)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.