Diferente Si Asemanari Intre Sanctionarea Infractiunilor In Epoca Lui AL I Cuza Si Legislatia Actuala

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII ÎN VECHIUL DREPT ROMÂNESC

CAPITOLUL II OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Situația social-economică

Situația politică

Necesitatea unificării și modernizării legislației

Etapele unificării legislației

Perioada 24 ianuarie 1859-24 ianuarie 1862

Perioada 24 ianuarie 1859-2 mai 1864

Perioada 2 mai 1864-10 februarie 1866

Elementele de originalitate și influența externă

CAPITOLUL III REGLEMENTAREA INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII ÎN CODUL PENAL DE LA 1865

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

RDI – Revista de istorie

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Unirea Principatelor și domnia lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă un moment de vârf în procesul de constituire și dezvoltare a României moderne.

Înfăptuirea statului național-prin dubla alegere de la 5 și 24 ianuarie 1859, a însemnat un eveniment de o importanță capitală pentru dezvoltarea viitoare a poporului român, deschizând calea unui șir de multilaterale reforme, care au grăbit evoluția României moderne.

Programul-sinteză din 1848 avea să stea la temeiul statului român modern și la rândul său acest program reflectă impactul marilor evenimente de însemnătate universală din 1789.

Statutul fundamental-Convenția de la Paris din 1858-care avea să ia locul Regulamentelor Organice-a reflectat marile principii adoptate în majoritatea statelor moderne sub impulsul Revoluției franceze de la 1789. Trebuie amintit: separația puterilor în stat, responsabilitatea miniștrilor, dreptul Adunării de a vota bugetul și de a-i priveghea aplicarea și caracterul ilegal al oricărui impozit neacceptat de către Adunare etc.

Domnia lui Cuza este o perioadă densă, dinamică și complexă, în cuprinsul căreia se ciocnesc multiple și grave contradicții, se realizează o adevărată revoluție ale cărei dimensiuni și importanță oferă o imagine de ansamblu a consecințelor reformelor modernizatoare pentru tânărul stat român.

Este perioada în care „țara noastră se află într-o stare de tranziție care constituie lupta între trecut și viitor, între regimul vechi regulamentar și regimul nou constituțional.”

Prin adoptarea codului civil, codului penal, codului de procedură civilă, codului de procedură penală s-a constituit în linii generale sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, plasând România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație.

Nu întâmplător unii ideologi conservatori afirmau ca aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Dificultățile întâmpinate în aplicarea acestor coduri, nu au fost de natură să stagneze progresul, ci dimpotrivă în linii generale ele au oferit un câmp larg de afirmare relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât, după câteva decenii s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementare juridică și conținutul ei.

Totodată, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem juridic modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii judiciare.

Se realiza, în linii mari, modernizarea sistemului nostru de drept în accepțiunea de racordare și integrare la nou, la ritmul și direcția de evoluție globală a civilizației umane.

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de forma de proprietate și nivelul tehnicii legislative din Principatele Române.

Epoca lui Cuza a inaugurat o eră de regenerare a statului român, având o însemnătate deosebită pentru dreptul nostru. În lipsă de tradiții satisfăcătoare pentru spiritul de reformă al vremii s-au promulgat o sumă de legi, dintre care unele au fost copiate, altele traduse chiar după modelele franceze.

Ele au înzestrat statul cu o serie de așezăminte și forme în administrație, în învățământul public, în armată, în finanțe asemănătoare, în cea mai mare parte, cu cele corespunzătoare din Franța.

Se puneau bazele dreptului modern român care în perioada următoare s-a adaptat treptat nevoilor specifice ale poporului român, devenind un drept național sub îndoitul punct de vedere al concepției și al modului său de aplicare.

Modernizarea dreptului român reprezintă un sector al modernizării generale, care începând din secolul al XVIII-lea, îmbrățișează regiuni întinse din Europa.

Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza este marea epocă de modernizare, prin numărul codurilor și marile legi organice intrate în vigoare.

Fără ele Unirea nu și-ar fi atins scopul și nu s-ar fi consolidat așa de repede.

În timpul scurt singura tehnică posibilă a fost așa-zisa “imitație” a receptării și adaptării inițiale sau treptate de tip occidental: francez, belgian, genevez, italian, german, preponderent fiind, în mod evident, dreptul francez prin calități intrinsece, prin baza lui istorică romanistică, fără desconsiderarea obiceiului, prin adaptarea cea mai avansată la exigențele lumii moderne.

CAPITOLUL I

REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII ÎN VECHIUL DREPT ROMÂNESC

Pentru a putea face o analiză a infracțiunilor contra vieții din timpul domniei lui Al. I. Cuza se impune a face o scurtă prezentare a evoluției dreptului penal în timp, respectiv instituția infracțiunii și asta pentru că numai prin evidențierea bazei de valori, existentă în momentul elaborării codului penal din 1864, vom putea înțelege importanța operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza.

Vechiul drept românesc, deși criticat pentru imperfecțiunile sale a fost un drept în pas cu ideile epocii sale.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că datorită „condițiilor sociale vitrege, împrejurarea că, în unele regiuni trecerea de la orânduirea gențilică la sclavagism s-a făcut pe calea obștei sătești și nu în condițiile sclavagismului tipic” reprezintă explicația faptului că poporul român s-a bazat pe cutume.

Într-o orânduire insuficient definită din punct de vedere socio-politic dreptul scris propiu feudalismului, a întârziat să apară până în secolul XVII.

După introducerea în Principatele Române a legiuirilor scrise în secolul al XVII-lea, ar fi trebuit ca acestea să se aplice exclusiv, înlocuind pretutindeni obiceiul pământului.

Însă, lucrurile s-au petrecut tocmai invers, forța obiceiului fiind așa de mare, încât pravilele au ajuns în pericolul de a cădea în desuetudine.

Ceea ce a contribuit, într-o oarecare măsură, la crearea acestei situații, a fost faptul că, pravilele, împrumutând dispozițiile lor din dreptul romano-bizantin sau din legile și publicațiile apusene, cuprindeau un sistem juridic prea savant și prea complicat în raport cu starea de cultură și cu mentalitatea celor chemați să le aplice, care nu se pricepeau bine, mai ales când se întâmpla ca aceste pravile să fie scrise în grecește. Analizând hrisoavele vechi, se paote remarca faptul că, majoritatea infracțiunilor erau considerate ca având un caracter public și nu privat.

Aceasta, probabil, din dorința manifestată de domnie de a-și spori veniturile, știut fiind că, în cazul infracțiunilor ce intrau în categoria „nota infidelitatis” și aveau caracter public, bunurile supuse confiscării reveneau șefului statului.

Însă, în țările românești s-au întâlnit elemente de justiție privată, cum ar fi compozițiunea. De asemenea, s-a păstrat caracterul privat al unor infracțiuni cu posibilitatea efectuării compoziției între părți.

În legătură cu compoziția se impuen a sublinia faptul că, după ce intervenția statului feudal s-a făcut tot mai simțită, răscumpărarea de pedeapsă înlătura răspunderea penală doar în cazul infracțiunilor cu caracter privat.

Când era vorba de infracțiuni îndreptate împotriva ordinii feudale, nimeni nu putea scăpa de moarte, ocna sau surghiun pe cel vinovat..

În vechiul drept românesc, elementul esențial al infracțiunii îl reprezenta prejudiciul cauzat, însoțit adesea de concepția mistică a păcatului.

Consacrând dreptul celui mai tare, la cercetarea infracțiunii se ținea cont, mai puțin de împrejurările în care a fost comisă fapta și mai mult de prejudiciul cauzat. Pentru asigurarea reparării acestuia, în caz de dispariție a făptuitorului, s-au instituit anumite obligații pentru comunitatea din care acesta făcea parte.

Un document din 1800 relatează că un individ „Berbanti în vremile de mult ar fi plătit numai pentru sine 100 lei și un cal gloabă pentru o moarte de om ce s-au fost ucis pe hotarul acelei moșii”.

La fel, pentru pieirea unei vite, care a căzut într-un sanț, întreg satul este condamnat deoarece nu a astupat groapa.

Răspunderea colectivă, în cele două forme ale sale, răspunderea solidară și răspunderea familială, a fost considerată de unii juriști o încălcare a principiului răspunderii personale.

Tragerea la răspundere a obștii și obligarea solidară a acesteia la plata unei amenzi (dusegubina) s-a dovedit eficace într-o perioadă în care obiceiul pământului a consfințit că sarcina descoperirii autorilor necunoscuți ai unei fapte penale revenea colectivității.

Răspunderea familială, cea de-a doua formă a răspunderii colective, a fost practicată de către unii domnitori pentru a-și consolida poziția și a evita infidelitățile unor boieri.

În istoria țării se cunosc situații în care s-a procedat la uciderea și confiscarea averii deținută, nu numai de cel ce a comis acte de infidelitate față de domn, dar și la uciderea, urmată de confiscarea averii deținută de copiii, frații, surorile, și chiar rudele mai îndepărtate ale făptuitorului.

Cazurile lui Neagoe Basarab, Vasile Lupu și Ștefan Tomșa sunt semnificative în acest sens. Astfel, Neagoe Basarab a dispus confiscarea ocinei lui Radu, condamnat pentru „hiclenie”, dar și a fraților și nepoților acestuia, iar Vasile Lupu, pedepsind pentru necredință pe boierul Pătrașcu Ciogolea, 1-a executat „împreună cu fiul său, pe care îl luase cu el”. Abuzul cel mai grav 1-a făcut Ștefan Tomșa, domnul Moldovei, care, după înăbușirea răscoalei boierești din 20 septembrie 1612, a confiscat chiar și propietățile rudelor boierilor răsculați precum și moșiile de zestre ale soțiilor lor.

Așadar, aplicarea răspunderii colective s-a dovedit, în unele situații, excesivă și exagerată, iar condamnarea la moarte a persoanelor apropiate inculpatului reprezenta, o încălcare a principiului răspunderii personale.

Se impune a menționa faptul că reparația acestor neajunsuri s-a realizat chiar în această perioadă, mai precis în fază ei de descompunere, prin apariția unor texte de lege ce excludeau expres răspunderea membrilor familiei pentru anumite infracțiuni comise de către una din persoanele ce o compun.

De exemplu, Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Pravilniceasca Condica și Codul lui Caragea nu au admis decât răspunderea individuală.

Însă, nu același lucru se poate afirma despre obligarea solidară a obștii la repararea prejudiciului. Năpasta abătută asupra colectivității nu presupunea răspunderea penală, ci obligația de a „da pe față”, răufăcătorul sau da a plăti daunele.

Trebuie observat că, în cazul răspunderii solidare a obștii, distincția dintre răspunderea civilă și cea penală era clară, iar explicația obligării acesteia la repararea prejudiciului își ar lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Pravilniceasca Condica și Codul lui Caragea nu au admis decât răspunderea individuală.

Însă, nu același lucru se poate afirma despre obligarea solidară a obștii la repararea prejudiciului. Năpasta abătută asupra colectivității nu presupunea răspunderea penală, ci obligația de a „da pe față”, răufăcătorul sau da a plăti daunele.

Trebuie observat că, în cazul răspunderii solidare a obștii, distincția dintre răspunderea civilă și cea penală era clară, iar explicația obligării acesteia la repararea prejudiciului își are originea în vremurile îndepărtate, când relațiile dintre membrii comunității erau așa de strânse încât era imposibil, pentru cineva din afara ei, să descopere și să tragă la răspundere pe vinovat.

Se poate afirma că temeiul răspunderii avea la bază ideea de garanție a colectivității, pentru individul ce a încălcat normele de conviețuire.

În vechiul drept penal român, între infracțiune și pedeapsă a existat o legătură indisolubilă.

În dreptul cutumiar, iar apoi în cel scris, infracțiunea a avut denumiri diferite: „vină”, „pacăt”, „faptă rea”, iar principala clasificare a infracțiunilor a fost făcută în funcție de gravitate, în „vini mari” și „vini mici”.

Însă, această gravitate a faptei a fost apreciată diferit, în funcție de starea socială a făptuitorului și a victimei.

Astfel, au fost considerate „vini mari”:

Infracțiunile îndreptate împotriva statului sau conducătorului acestuia, categorie din care făcea parte înalta trădare, lesmajestatea, osluhul, și calpuzănia.

Înalta trădare, denumită și hiclenie în Țara Românească și Moldova sau
nota infidelitas în Transilvania, a fost considerată cea mai periculoasă dintre infracțiuni.

Aceasta consta în încălcarea jurământului de credință depus de boieri la înscăunarea domnului, prin ridicarea lor de a-l detrona, însușirea bunurilor visteriei, fuga din țară în scopul uneltirii împotriva domnitorului.

Prima atestare documenară a hicleniei datează din 18 octombrie 1435 în Moldova, iar în Țara Românească dinainte de 1359.

Lesmajestatea sau sudalma, reprezenta insulta adusă domnitorului de către un supus iar pedeapsa era lăsată la latitudinea judecătorului, urmând a fi dată „după voia județului”.

Calpuzănia sau falsul de monedă făcea parte din aceiași categorie a „vinilor mari”.

Pravilele din secolul al XVII-lea au prevăzut pentru această infracțiune pedeapsa cu moartea prin decapitare, urmată de arderea cadavrului și confiscarea averii.

Osluhul consta în neascultarea, nerespectarea poruncilor date de domn supușilor săi sau de către stăpânul feudal țăranilor dependenți.

Infracțiunile considerate încălcări ale dogmelor religioase, categorie din care făcea parte erezia, apostazia, ierosilia, vrăjitoria.

Erezia reprezenta abaterea conștientă de la dogma bisericească și era considerată un „păcat mare”.

Infracțiunile îndreptate împotriva vieții și integrității corporale, categorie din care făcea parte omorul, paricidul, rănirile și lovirile, pentru acestea din urmă, pravilele prevedeau pedeapsa amenzii, excepție făcând rănirile grave „de moarte”, pedepsite ca și omorul („ca un ucigatoriu”)

Infracțiuni îndreptate împotriva proprietății-tâlhăria, furtul, hotărnicia falsă, încălcarea holdelor, distrugerea

Infracțiuni contra familiei – categorie din care făcea parte incestul și adulterul.

Incestul sau amestecarea sângelui era pedepsit de pravile cu moartea, tăierea nasului, biciuirea. Vinovații puteau evita aplicarea lor, lăsându-se judecați de organele bisericești ce aplicau pedepse canonice sau gloabe

Adulterul era pedepsit de pravile cu închiderea femeii la mănăstire, de unde bărbatul o putea scoate în termen de trei ani, tăierea nasului, bătaia, tunsoarea sau surghinul pe doi ani. Potrivit Legiuirii Caragea și bărbatul căsătorit putea fi vinovat de adulter.

Tot infracțiuni grave erau considerate răpirea de fecioară, violul, seducția, sodomia, proxenetismul (hotria), desfrânarea și jurământul mincinos.

Plecând de la concepția că ceea ce se pedepsește la o faptă este rezultatul produs și nu intenția făptuitorului, vechiul nostru drept penal nu prevedea nicio pedeapsă pentru tentativă. Acest lucru era valabil doar în cazul delictelor private. Însă, alta era situația în cazul în care era în joc persoana domnitorului: Comploturile, chiar neizbutite, erau pedepsite ca și infracțiunea consumată. Simpla încercare de a atenta la viața domnitorului era pedepsită cu moartea.

Așadar, în cazul delictelor publice, tentativa se pedepsea la fel ca și infracțiunea consumată.

Începând cu secolul al XVII-lea, legiuirile scrise au prevăzut un tratament sancționator mai blând în cazul tentativei: „se va certa mai ușor”.

CAPITOLUL II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Situația social-economică

A doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum și începutul celui de-al XX-lea au însemnat progrese substanțiale ale economiei românești, privită în totalitatea teritoriului național.

Această dezvoltare a fost inegală, cu ritmuri și mai ales cu rezultate diferite de la o provincie istorică la alta, fiind mai rapidă în vechea Românie, Transilvania și Banat și mai redusă în Dobrogea, Bucovina și Basarabia.

Procesul de modernizare, de integrare în Europa vremii, pregătit de revoluția lui Tudor, de revoluția de la 1848, a fost instituționalizat în timpul domniei lui Al.I.Cuza, când
s-a trecut la transpunerea în viață a proiectelor și programelor anterioare, în care organizarea modernă este orientată spre împlinirea obiectivelor naționale.

Întreaga istorie modernă a României, ce se încheie cu Unirea cea Mare din anul 1918, se dezvoltă sub semnul revoluției de la 1848 caracterizată prin aplicarea în practică a programului acesteia.

Se poate afirma că perioada de până la 1878 este perioada revoluției neîntrerupte, în cuprinsul căreia s-a constituit statul național, s-a înfăptuit o uriașă operă reformatoare de transformare a structurilor, s-a cucerit independența, s-a creat România modernă.

Însă, dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fără obstacole, această etapă fiind extrem de contradictorie. Țările române și-au modificat statutul juridic internațional și regimul politic din interior. Principatele intrate sub regimul de garanție colectivă al marilor puteri, prin Tratatul din 1856, își realizează unitatea politică în 1859, și, își instaurează în 1866 regimul monarhiei constituționale.

După 1848 Transilvania cunoaște rigorile regimului neoabsolutist, dar și efervescența generată de noile perspective ale regimului liberal care a precedat dualismul din 1867.

Reacțiunea și conservatorismul, promovate mai cu seamă de vârfurile moșierimii sprijinite de cele două puteri-suzerană și protectoare, la început, de puterile garante după aceea, sunt anihilate de valul impetuos care împinge spre progres întreaga societate și care își găsește expresie într-o puternică frământare socială și politică.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în primul rând cea agrară, au contribuit la impulsionarea dezvoltării economiei vechii Românii în ansamblul ei, producția agricolă s-a dublat, iar cea industrială s-a triplat în anii ce au urmat și până în preajma cuceririi independenței.

Cucerirea independenței de stat a României a dus și la înlăturarea unuia din principalele obstacole ce mai stăteau în calea dezvoltării capitaliste a țării, și anume dependența de Imperiul otoman. Ea a permis adoptarea unei politici economice care să favorizeze dezvoltarea industrială a țării, condiție esențială pentru propășirea statului modem român.

Îniția România a adoptat linia de politică economică a liberului schimb rezultat al începuturilor penetrației în proporții importante și în condiții dezavantajoase a capitalurilor străine în economia românească. Concurența puternică a mărfurilor străine a dus la adoptarea unor măsuri care să împiedice concurența străină și în același timp să favorizeze valorificarea industrială a bogățiilor țării.

Progrese semnificative se realizează în sectoarele alimentar, forestier, extractiv, în industria prelucrătoare și agricultură. Sub raportul repartiției proprietății funciare, agricultura se caracteriza la începutul secolului al XX-lea prin ponderea marii proprietăți moșierești și creșterea vertiginoasă a marii arendașii care în condițiile din țara noastră împletea sistemul de exploatare capitalistă cu cel precapitalist.

Formarea statului român modern a creat noi dimensiuni pieței naționale și schimburilor comerciale. Dezvoltarea capitalistă a țării făcea din ce în ce mai necesară organizarea sistemului de credit.

Crearea în 1890 a Băncii Naționale Române a constituit primul pas în această direcție. Cu ajutorul ei s-au înființat până la sfârșitul secolului al XIX-lea un număr de 24 bănci noi, iar între 1900-1914 au fost constituite 170 societăți bancare cu un capital de peste 127 miliarde lei. Capitalul financiar din Occident continua să se impună în viața economică românească cu intenția vădită de a o subordona.

Progrese în dezvoltarea industriei și agriculturii se constată și în Transilvania și Banat. Mineritul și siderurgia au rămas în continuare în mâinile magnaților austrieci și unguri, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea se accelerează penetrația capitalului german, francez, englez și belgian în aceste ramuri.

Concomitent cu creșterea industriei iau ființă o serie de instituții de credit, care pe lângă sprijinul acordat industriei, transporturilor și comerțului își fac apariția și în sectorul agrar. O anumită dezvoltare au cunoscut și orașele, iar agricultura a făcut și ea unele progrese.

Legea agrară din 1864 prevedea împroprietărirea țăranilor prin recunoașterea dreptului de proprietate asupra lotului primit și emanciparea producătorilor direcți prin răscumpărarea obligaților față de vechiul stăpân al domeniului, ceea ce conferea fostului clăcaș plenitudinea capacității de exercițiu a atributelor personalității sale juridice.

Proprietățile funciare au fost scindate în două părți și anume 1/3 declarată proprietate absolută a fostului proprietar, purgată de orice drepturi de folosință ale țăranilor, iar 2/3 apreciate ca fiind proprietatea deplină a foștilor clăcași, recunoscânduli-se dreptul anterior de coproprietari fără plata nici unei despăgubiri și primind proporțional cu potențialul economic exprimat în numărul de vite de muncă între 14-11 pogoane sau 2-6 fălci.

Prin încetarea stării de coproprietate, moșierii au devenit proprietari deplini asupra terenurilor ce le-au rămas, iar proprietatea lor a fost declarată sacră și inviolabilă, primind și o despăgubire importantă pentru forța de muncă pe care o „liberase”. Legislația tocmelilor agricole adoptată ulterior a organizat noul regim de exploatare pe baze capitaliste a țăranilor săraci, a căror forță de muncă s-a transformat în marfă, în timp ce la pătura superioară a țărănimii, mijloacele de producție s-au transformat în capital, contribuind astfel la diferențierea socială a țărănimii, proprietatea țărănească nefiind opusă celei burgheze, ci doar o variantă a ei.

Împroprietăririle ulterioare nu au reușit decât în mică măsură să acopere nevoile de pământ ale populației rurale, ceea ce a dus la grave conflicte sociale care au culminat cu marea răscoală a țăranilor din 1907.

După ce Dobrogea a revenit la vechea Românie, prin Legea pentru regularea proprietății imobiliare din 3/15 aprilie 1882 s-a realizat o concordanță a naturii proprietății funciare cu cea existentă în vechea Românie. În schimbul răscumpărării obligațiilor feudale sau al cedării parțiale de pământ, producătorii direcți dobândeau asupra terenului pe care-1 folosiseră până atunci pe bază de tapu un drept de proprietate deplină, purgată de orice obligații de natură feudală și datorând uneori impozitele în noua lor calitate de proprietari absoluți, ca și foștii clăcași din stânga Dunării, iar statul, beneficiind de un drept absolut asupra treimii de pământ rămase în administrația sa directă.

În cele trei județe din sudul Basarabiei, redate României prin Tratatul de la Paris, coloniile agrare aveau conform privilegiului din 12 martie 1820 și reglementării românești din 30 aprilie/12 mai 1857 un regim funciar special reconfirmat de Alexandru loan Cuza prin Decretul nr.203 din 2/14 august 1861.

Prin Decretul nr.1247 din 10/22 iunie 1874 ei „devin și rămân deplini proprietari pe pământul supus posesiunii lor”, însă prin răscumpărarea terenurilor aflate în posesie, precum și a dărilor și a sarcinilor printr-o sumă stabilită pe unitatea de suprafață ce urma să fie achitată în decurs de 15 ani, comuna răspunzând solidar, iar statul păstrând o ipotecă legală.

Reforma agrară din Transilvania a fost legată de evenimentele revoluționare alei anului 1848. Dieta transilvană la 8/19 iunie 1848 a desființat robotele și dijmele foștilor iobagi, recunoscându-i proprietari asupra pământurilor urbari|ale în schimbul unei despăgubiri achitate pe calea impozitelor. Ulterior, patentele imperiale din 18 februarie 1853 și 9 iunie 1854 au recunoscut trecerea pământurilor urbariale în proprietatea foștilor iobagi și posibilitatea pentru jeleri! de a-și răscumpăra îndatoririle față de vechii stăpâni, plătind valoarea prestațiilor unui an înmulțite cu 20 sau cedând moșierilor o parte din pământul pe care-1 lucraseră până atunci.

Codul civil din 1864 a dat o haină juridică corespunzătoare noului tip de proprietate privată, definită ca fiind prin excelență plenitudinea elementelor de posesiune, folosință și dispoziție în sensul celei mai stricte concepții pandectiste.

Proprietatea devălmașă continua să existe în cadrul vechilor obști aflate în pronunțată disoluție și în care drepturile copărtașilor erau din ce în ce mai mult exprimate în bani.

Cu privire la subsol, în vechea Românie Codul civil a adoptat, cu excepția sării, principiul accesiunii. Legea minelor din 1895 a îmbinat sistemul accesiunii cu cel al primului ocupant, bunul minier dobândind un caracter imobiliar, având o valoare circulatorie independentă de suprafață și putând fi valorificat ca atare.

În Dobrogea, Legea din 1882 a aplicat proprietății miniere sistemul domenialității, considerând-o ca bun al tuturor și având ca titular statul, iar în Basarabia Legea din 1812, în baza principiului regalian, considera subsolul ca fiind al nimănui, statul putându-1 dona oricui.

Legea generală a minelor din 25 mai 1854 (în vigoare până în 1927) aplicabilă în Transilvania avea la bază principiul regalian, iar în partea de apus, în perioada dualismului, s-a aplicat sistemul domenialității.

Structura socială a vechii Românii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cuprindea alături de clasele specifice capitalismului și clase și categorii sociale cu caracter intermediar, dar supuse permanent influențelor burgheze. Partea majoritară a burgheziei era formată din industriași, bancheri și comercianți mijlocii și mici, caracterul eterogen al burgheziei în ansamblul ei, demonstrând stadiul incipient de dezvoltare a capitalismului în acea perioadă.

Proletariatul păstra încă legături cu satul, unde familiile lor și chiar lucrătorii însăși continuau să cultive pământul.

Moșierimea, proprietară a unei bune părți a pământului, constituia încă o forță economică și politică importantă, având un rol negativ și opunându-se transformărilor sociale și politice.

Reforma agrară din 1864 a ameliorat situația țărănimii din vechea Românie. La scurt timp după aplicarea eiare loc o accentuare a diferențierii sociale în rândurile țărănimii, atât ca urmare a penetrării relațiilor capitaliste în agricultură, cât și datorită insuficienței pământului, fărâmițării micii proprietăți, lipsei inventarului agricol, abuzurilor marilor proprietari și ale arendașilor. Dependența față de moșieri și arendași s-a accentuat treptat, iar sistemul
învoielilor agricole legiferat în 1866, și înăsprit ulterior, introducea constrângerea economică prin care se asigura dăinuirea unor raporturi precapitaliste.

Specificul dominant al problemelor sociale din teritoriile românești aflate sub stăpâniri străine îl constituia împletirea organică a revendicărilor sociale și național-politice.

Situația politică

Convenția de la Paris nu a dat curs integral aspirațiilor legitime ale românilor, dar a deschis perspectiva unirii. Textul Convenției nu interzicea expres posibilitatea ca un domn să fie ales în ambele Principate, în Moldova, într-o atmosferă de speranță și avânt național, Adunarea Electivă 1-a ales, pe colonelul Alexandru loan Cuza drept domn, la 5 ianuarie 1859.

În vederea alegerii domnului în Țara Românească, partida națională a cerut deputaților Adunării Elective să-1 aleagă domn tot pe Alexandru loan Cuza. Acest fapt s-a împlinit la 24 ianuarie 1859. Dubla unire a semnificat începutul procesului de constituire a statului național român pe baze moderne.

La 26 martie/7 aprilie 1859 s-a deschis la Paris Conferința Puterilor garante în problema Principatelor. Celor patru puteri „unioniste” li s-a alăturat Anglia, iar o lună mai târziu Austria a recunoscut „de facto” regimul instituit în Principate, implicit dubla alegere.

În a treia ședință a Conferinței, în toamna aceluiași an, toate cele șapte Puteri au recunoscut „de jure” dubla alegere.

Probabil că această decizie s-a luat și pe considerentul căi instituția domniei nu era singura comună (pe lângă instituțiile comune cu sediul la Focșani), iar separația administrativă urma să continue.

Obiectivul principal al națiunii române era însă unirea deplină, organică, nu numai din motive politice sau sentimentale, ci și din motive practice, căci menținerea a două guverne, a două administrații și două Adunări legislative stânjenea înfăptuirea reformelor economice, politice, instituționale, de care depindea progresul noului stat.

Prin urmare, Al.I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat fără a aștepta alte hotărâri externe. Încă din martie 1859 fuseseră reunite misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol, având drept reprezentant unic pe C. Negri. În Moldova a fost numit ca prim ministru munteanul Ion Ghica, iar în Muntenia a fost numit moldoveanul Manolache Costache Epureanu.

Serviciile de vamă au fost unite într-o Direcție Generală, a fost unificat cursul monedelor, au fost contopite administrațiile telegrafului sub conducerea unui unic inspector general. Cu prilejul dezbaterii unui proiect de Constituție în Comisia Centrală de la Focșani s-a stabilit ca Bucureștii să fie capitala unică a Principatelor. În anul 1860 statele majore, instrucția, administrația și intendența armatelor au fost așezate sub autoritatea generalului
Ion Emanoil Florescu, numit ministru de război în ambele Principate.

La 3/15 decembrie 1861, Al. I. Cuza a adresat un mesaj celor două Adunări și o proclamație națiunii în care anunța că „Unirea este îndeplinită” și că nu mai exista decât o singură Românie. Cele două guverne și-au prezentat demisia, iar la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea viața politică din vechea Românie era dominată de reprezentanții celor două principale partide de guvernământ liberal și conservator. întărirea pozițiilor economice ale burgheziei în raport cu moșierimea au făcut ca influența politică a celei dintâi să marcheze o continuă creștere.

În general se poate afirma că Partidul Liberal reprezenta interesele burgheziei, în timp ce Partidul Conservator milita pentru apărarea intereselor moșierimii.

Alături de partidele de guvernământ, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în viața politică a țării și-au mai desfășurat activitatea și alte partide sau grupări politice care însă nu au fost chemate la putere.

Apariția a numeroase grupări și dizidente, atât în sânul Partidului Liberal cât și a celui Conservator, arată de fapt contradicțiile ce existau și se manifestau în cadrul acestor formațiuni politice. În primii ani ai secolului al XX-lea, alături de cele două principale partide de guvernământ, pe scena politică a țării au intrat în 1908 Partidul Conservator Democrat condus de Tache Ionescu format din reprezentanți ai aripii burgheze a Partidului Conservator, și Partidul Naționalist condus de A.C. Cuza și N.lorga.

O situție particulară prezintă evoluția vieții politice din Transilvania și celelalte teritorii românești aflate sub stăpânire străină. Astfel, la adunarea de la Blaj din 3-15 mai 1868 se redactează primul act de mare importanță al luptei de eliberare intitulat Promtnciamentul de la Blaj, care întrerupea șirul petițiilor tradiționale care revendicau împăratului sau înaltelor foruri acordarea unor drepturi pe seama românilor. El a fost destinat să denunțe situația creată prin instaurarea dualismului, contradicția dintre starea de drept și cea de fapt, să enunțe principalele puncte ale programului național românesc, în tendința de a sigura o dezvoltare unitară și coerentă acțiunii politice a elitei românești.

La începutul anului 1869 s-a trecut la organizarea politică a românilor din Transilvania. Pentru a asigura unitatea acțiunii politice românești cei 400 de delegați, care au participat la conferința întrunită la Miercurea, în 23 februarie/7 manie 1869, au hotărât formarea Partidul Național Român din Transilvania

În cadrul acestei formațiuni politice s-au conturat două orientări: activismul și pasivismul. Tot în februarie 1869, 500 de participanți la conferința de la Timișoara au hotărât înființarea Partidului Național Român din Banat, care a adoptat tactica activistă, preconizând lupta împotriva dualismului în cadrul legal existent.

Proclamarea independenței de stat a României și războiul victorios ce a consființit-o au impulsionat și mai mult lupta națională a românilor din Transilvania. Legea din 1879 a învățământului a adâncit asuprirea națională, iar măsurile luate împotriva funcționarilor români de stat au reprezentat factori determinanți pentru întărirea organizării politice a burgheziei române care se concretizează în 1881 prin unificarea celor două partide, înființate în 1869, și constituirea Partidului Național Român.

Lupta de eliberare națională se radicalizează la începutul secolului al XX-lea, adoptându-se în 1905 tactica „noului activism” și un program ce preconiza recunoașterea individualității politice a poporului român și asigurarea dezvoltării sale etnice și constituționale.

În noiembrie 1918 pe întreg teritoriul Transilvaniei; i-au ființă consilii locale și gărzi naționale române, organisme de autoconducere ale populației românești care înlătură autoritatea austro-ungară și îndeplinesc directivele date de Consiliul Național Român Central (creat la 31 octombrie 1918).

La 1 decembrie 1918 cei 1228 de deputați de drept cât și aleșii maselor populare constituiți în Marea Adunare Națională au adoptat rezoluția Unirii Transilvaniei cu vechea Românie.

Față de perioada anterioară, în a două jumătate a secolului al XIX-lea și începutul celui următor, funcțiile interne ale statului au crescut în amploare, atât în domeniul politic cât și în cel economic și ideologic, ca urmare a noilor cerințe impuse de proporțiile teritoriului ce urma a fi administrat și de condițiile nou create economiei naționale prin lărgirea pieții interne.

Astfel, s-a acordat o atenție deosebită apărării proprietății burgheze, funcției de reprimare, celei ideologice, precum și funcțiile externe ce au căpătat noi dimensiuni.

Complexitatea funcțiilor statului român modem a avut ca urmare o sporire cantitativă și calitativă a instituțiilor și organelor sale corelate într-un sistem ce a format mecanismul sau aparatul de stat. Dezvoltarea democrației burgheze a impus o ramificare a aparatului de stat, separarea organelor legislative de cele administrative, judecătorești și de control.

Rolul precumpănitor în sistemul organelor de stat a revenit Parlamentului ca organ legislativ și cu un caracter reprezentativ, iar organele administrației de stat cresc, de asemenea, în importanță, rolul cumpânitor avându-1 guvernul.

Organele polițienești sporesc ca număr și atribuții, iar în timpul lui Alexandru loan Cuza, serviciul de informții și contrainformații, deși avea o structură elementară, a fost, totuși, capabil să zădărnicească comploturi ca cele ale lui C.Suțu și P.Balș sau încercarea de asasinare a domnitorului de agenții călugărilor greci.

La rândul său, justiția și procuratura iși sporesc rolul în menținerea minimului de echitate necesar dominației economice și politice burgheze

Activitatea statului modern român s-a desfășurat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul celui următor în cadrul unui sistem mai larg, care în totalitatea sa constituia organizarea politică a societății și care cuprindea și organizații nestatale și sociale (partide politice, organizații obștești, biserica etc.). Biserica încetează de a mai face parte în vechea Românie din mecanismul statului, iar în Transilvania procesul a fost similar cu excepția bisericii romano-catolice, care își păstrează vechiul ei statut

În ceea ce privește forma de guvernământ, după crearea statului național român, statul român a devenit o monarhie constituțională ce reprezenta un compromis între burghezia ce preluase puterea, dar relativ numeroasă, și moșierimea deținătoare încă de însemnate poziții economice și care nu se arăta dispusă să renunțe la puterea politică.

După reforma electorală și organizarea primelor alegeri de către Al.I.Cuza, chiar dacă sistemul censitar nu permitea exprimarea integrală a voinței naționale, corpul legiuitor a căpătat caracter de parlament în sensul de reprezentanță națională. Corelația dintre regimul parlamentar și guvernarea constituțională apare și mai clară sub imperiul Constituției din 1866 când a fost definitivat sistemul bicameral, creându-se un parlament cu largi atribuții legislative și politice.

Aplicarea sistemului separației puterilor a fost în bună parte limitată, deoarece puterea executivă avea în multe privințe preponderență asupra celorlalte.

Puterea executivă era încredințată regelui asistat de miniștrii pe care el îi numea și îi revoca. Activitate judecătorească era exercitată de instanțele judecătorești iar hotărârile se executau în numele regelui.

Alexandru loan Cuza a dizolvat la 2/14 mai 1864 Adunarea electivă și a recurs la calea plebiscitului pentru adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris (noua Constituție a țării) și a legii electorale. S-a constituit astfel „un parlament guvernamental” , impus de înfăptuirea noilor reforme.

Desfășurarea vieții politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul celui următor a confirmat în practică nu numai existența unui regim parlamentar, dar și trăinicia lui.

Reducerea ocazională a rolului parlamentului și poziția relativ precumpănitoare a puterii executive în raport.cu cea legislativă au fost fenomene generale și în restul continentului european, față de care sistemul parlamentar românesc a prezentat doar diferențieri de grad și nu de esență.

Necesitatea unificării și modernizării legislației

Unirea și formarea statului național român modern, nu a însemnat numai ștergerea de hotare între două țări locuite de același popor, ci și nașterea unui stat nou, cu o administrație noul și legi noi, corespunzătoare stadiului de dezvoltare.

În 1856 și 1858 Tratatul și Convenția de la Paris au avut în vedere problema reorganizării Principatelor. Prin stipulațiile sale, Convenția de la Paris prevedea că cele două țări erau puse sub suzeranitatea Porții, și sub garanția marilor puteri, li se asigura o administrație independentă, națională și o deplină libertate de cult, de legislație, de comerț și navigație.

Deși Convenția de la Paris nu a ținut seama, decât în parte de năzuințele poporului român exprimate în rezoluțiile Adunărilor ad-hoc privitoare la unire și la reorganizarea țării, ea a recomandat unificarea legislației.

Un pas în aceasta direcție 1-a reprezentat decizia ca numai legile de interes special din fiecare principat să fie pregătite de domnitori și votate de adunarea respectivă, iar celelalte, de interes comun, să fie elaborate de Comisia centrală cu sediul la Focșani, ca organ legislativ comun.

Noul stat, întemeiat după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza întâmpina serioase dificultăți. Legile de interes comun trebuiau discutate și votate de două Adunări, care lucrau la distanță și în care, datorită stipulațiilor electorale prevăzute de Convenție, elementele conservatoare dețineau majoritatea. În astfel de condiții programul de reforme necesare reorganizării noului stat s-a realizat cu dificultate.

Ministrul Justiției din Tara Românească, G. Crețeanu, prin raportul său din
13 octombrie 1859, propunea adoptarea codurilor franceze „ca cele mai perfecte” și modificarea articolelor ce erau în „flagrantă incompatibilitate cu religia și obiceiurile noastre”.

Unii membrii ai Adunării legiuitoare au propus a se extinde sau a înlocui codurile în vigoare într-un principat cu cele din celălalt principat. Însă extinderea sau înlocuirea unei legislații cu alta nu reușea să satisfacă situația. Erau necesare noi sinteze originale care trebuiau să corespundă stadiului de dezvoltare a societății.

Unificarea legislației se impunea ca necesară deoarece pentru organizarea noului stat era nevoie de aceleași legi, regulamente și norme de drept. Mai mult, legile diferite îi separă pe oameni, îi îndepărtează și îi învrăjbesc. Acest lucru era cu atât mai necesar cu cât în Moldova și Țara Românească la 1859 erau în vigoare, pentru aceleași materii, legi diferite și depășite.

Astfel pentru dreptul penal, în Moldova, continua să se aplice Condica criminală cu procedura ei din 1820,1826, iar în Țara Românească Criminaliceasca condică cu procedura ei (din 1850).

Legiuirea Caragea, care se aplica în Țara Românească, folosind în mare măsură izvoarele romano-bizantine, continua să fie o legiuire feudală întrucât menținea clasă, inegalitatea de clasă, de condiție socială (slobozi, robi, dezrobiți), de religie și diferențieri în aplicarea pedepsei.

În materie penală legiuirea prevedea pedeapsa cu moartea și păstra tortura ca mijloc de investigație. Cuprindea însă și unele aspecte noi preluate din codul francez de la 1804 referitoare la procedura execuțiilor, sechestrului și a vânzărilor silite, la autorizația maritală, împrumuturi.

În Moldova, dreptul penal era reglementat de Condica criminală cu procedura ei din 1820, 1826 care se deosebea de legiuirile similare anterioare nu numai prin faptul că era un cod complet al ramurii dreptului penal, dar și prin structura mai avansată, urmând în unele privințe Codul penal austriac din 1802 și învățăturile Ecaterinei a II-a. A îmbinat prevederile de natură burgheză cu dispoziții cu caracter feudal. Mai întâi încercarea de a se face o dozare a pedepsei și egalitatea părților în fața legii. În al doilea rând pedeapsa cu moartea nu mai privea multe infracțiuni, menținându-se cu deosebire pentru infracțiunile împotriva statului, pentru omucidere, tâlhărie la drumul mare și alte câteva infracțiuni foarte periculoase.

Egalitatea în fața legilor și a dărilor, desființarea privilegiilor feudale și adoptarea unor norme de organizare statală modernă erau principalele direcții ale activității guvernelor de după Unirea de la 1859.

Pentru alcătuirea legilor de interes comun în ambele principate s-a creat
Comisia centrală cu sediul la Focșani formată din 16 membri. Prin articolul 34 din Convenție se arăta care sunt Legile de interes general, comune, enumerarea dată fiind cu titlu de exemplu și foarte cuprinzătoare; aproape nu există domeniu al dreptului care să nu fi fost cuprins în această enumerare; depindea numai de voința ambelor Adunări, ca să facă o aplicație cât mai justă și mai conformă cu interesele naționale ale acestui principiu; iar prin articolul 35 se statornicea dreptul de a revizui regulamentele organice prin adoptarea unor legi importante care să formeze același corp de legislație, care se va aplica în ambele Principate.

Organizarea de stat a Principatelor a fost reglementată de Convenția de la Paris, act internațional prin care puterile europene au statornicit, împotriva voinței clar exprimate de reprezentanții tuturor categoriilor sociale din cele două Principate, un regim politic și o organizare străine de voința și aspirațiile poporului român.

Principatele erau organizate pe baza principiului separației puterilor: puterea executivă era exercitată de domnitor, puterea legiuitoare se exercita de domnitor împreună cu Adunarea Obștească și Comisia centrală, iar puterea judecătorească exercitată în numele domnitorului era încredințată magistraților numiți de el, fără „ca nimeni să poată fi lipsit de fireștii săi judecători”.

Etapele unificării legislației

În realizarea programului de unificare a legislației Principatelor Unite se disting trei etape deosebite: prima în care unificarea s-a înfăptuit în cadrul prevederilor Convenției de la Paris; a doua în care recunoașterea Unirii administrative a celor două țări a creat condițiile unificării și modernizării principalelor legi de organizare statală; a treia în care Alexandru Ioan Cuza, folosind lovitura de stat de la 2 mai 1864, supune votului poporului proiectul de lege electorală și al Statutului dezvoltător care îi dădea dreptul să legifereze singur până la convocarea Adunării legislative.

Perioada 24 ianuarie 1859-24 ianuarie 1862

Potrivit Convenției, noul stat era organizat pe principiul separației puterilor.

Puterile publice erau încredințate în fiecare Principat unui domn și unei Adunări elective ce lucrau cu concursul Comisiei centrale, comună ambelor Principate.

Puterea executivă aparținea domnitorului care o exercita direct sau prin guvernul său numit de el, iar cea judecătorească era exercitată în numele domnitorului de către magistrați numiți de acesta.

Puterea legiuitoare era exercitată în mod colectiv de domnitor, Adunarea electivă și Comisia centrală. Adunarea electivă ce funcționa în fiecare Principat, era aleasă pe timp de
7 ani potrivit dispozițiilor legii electorale.

Prin Convenție, Adunărilor legiuitoare le fuseseră acordate importante atribuții ca: adoptarea legilor, votarea bugetului, trimiterea în judecată a miniștrilor incorecți.

Legile de interes comun pentru cele două Principate erau în atribuțiile Comisiei centrale.

Ca element de unitate urmau să se creeze la Focșani Comisia centrală legislativă, și o Curte de Casație.

Potrivit articolului 27 din Convenție, Comisia centrală era alcătuită din 16 membrii, câte 8 din fiecare țară. Fiecare domnitor numea câte 4 membrii dintre cei ce îndeplineau funcții înalte, iar ceilalți 4 erau aleși de membrii fiecărei Adunări elective din „sânul ei”.

Membrii Comisiei centrale puteau fi realeși și funcționau cât timp dura Adunarea electivă, până la instalarea celei noi. Pentru activitatea depusă ei erau plătiți. Comisia centrală era condusă de un președinte ales dintre membrii săi.

În vederea realizării unirii și a unificării legislației din cele două Principate, rolul Comisiei centrale era foarte important.

Ea fusese înființată pentru a înlesni opera de legiferare și era organul de legătură între cele două Principate; avea obligația de a le face să se dezvolte cât mai unitar, de a le ajuta să îndrepte relele din trecut și de a supraveghea „disproporțiile constitutive ale noii organizări a Principatelor”. Acesteia i se încredințase sarcina de a elabora legile de interes comun, fie din proprie inițiativă, fie la inițiativa domnitorului, după cum și de a face propuneri de modificare a legilor „demne de reformat”.

Acest drept îl aveau și domnitorii, dar propunerile trebuiau prezentate Comisiei centrale. Proiectele de legi de interes comun, pregătite de Comisia centrală erau înaintate domnitorilor, care le supuneau deliberării și aprobării Adunărilor elective din București și Iași.

Dară proiectele erau adoptate fără modificări, textul lor era sancționat, promulgat și publicat în „Gazeta oficială” din București și Iași, după care intra în vigoare în ambele Principate. Altfel, proiectul modificat era înapoiat Comisiei centrale, supus deliberării
„care va prețui și forma un alt proiect definitiv”, pe care Adunările nu vor avea dreptul decât să-1 aprobe sau să-1 respingă „în total”. Comisia era însă obligată să accepte amendamente de la cele două Adunări

Convenția considera legi de interes general pe toate acelea care au „ca obiect unitatea legislațiunilor, stabilirea, menținerea și îmbunătățirea unirei de vamă, de poștă, de telegraf, fixarea valorilor monetare și de deosebitele materii de folos public comun pentru amândouă Principatele”. În afară de acestea, emisia centrală trebuia să se mai ocupe și de „codificarea legilor actuale ale țării” și „a le pune în armonie cu actul constitutiv al noii organizări”.

Astfel se recomanda revizuirea regulamentelor organice, precum și a codicelor civile, criminale, a procedurilor lor și a codului comercial. De asemenea, potrivit art.32 din Convenție „dispozițiile constitutive ale noii organizări a Principatelor se pun sub supravegherea Comisiei centrale care avea obligația de a supraveghea constituționalitatea legilor, de a exercita un control preventiv asupra constituționalității actelor puterii legiuitoare și de a se opune celor ce contraveneau dispozițiilor Convenției.

Pentru unitatea de jurisprudențâ din ambele Principate, până la unificarea legislativă, Convenția prevedea, prin art. 38 crearea unei singure Înalte Curți de Casație cu reședința tot la Focșani.

Organizarea acetseia urma să se facă printr-o lege specială. Membrii acestei
Curți erau inamovibili. Prin art.39 și 40 din Convenție se prevedea că „hotărârile date de Curți și sentințele pronunțate de tribunale într-unul sau celălalt Principat se vor prezenta înaintea Curții de Casație care va exercita dreptul de cenzură și pe acela de jurisdicție exclusivă asupra membrilor ei în pricini penale”.

De asemenea, potrivit art. 41 din Convenție ea dă curs urmăririlor făcute în contra miniștrilor de către Domn sau Adunări, în care caz judecarea avea loc „fără apel”.

Articolul 47 din Convenție menționa că „până la începerea revizuirii, legislația în vigoare în Principate trebuia să fie menținută, dacă nu era contrară Convenției.”

Dubla alegere a lui Cuza a însemnat uniunea personală dintre cele două țări, ceea ce a reprezentat prima formă politică și juridică de înfăptuire a Unirii, un prim pas pe calea formării statului național român, începutul unei ere noi de progres cu adânci urmări pe plan politic, economic și social.

Actele prin care Adunările elective au ales același domnitor în ambele Principate au avut valoare de acte constituționale, deoarece prin ele „se consacra această victorie a poporului român în lupta sa pentru construirea statului național”.

Imediat după constituirea guvernelor și organizarea Adunărilor, Alexandru Ioan Cuza a pornit la crearea organului legislativ comun: Comisia centrală, dând Ordonanța din 9 aprilie 1859 prin care confirma pe cei 8 membrii aleși câte 4 din fiecare Adunare și numea pe ceilalți 8 membrii dintre „mădularele Adunării sau dintre persoanele care vor fi împlinit funcții înalte”.

Comisia centrală își începea activitatea prin alegerea unui comitet de elaborare a proiectului de regulament. Proiectul a fost adus în discuția Comisiei în ședința din 22 mai 1860 și avea 1-6 articole repartizate în 14 capitole.

Lunga și complicata procedură pentru adoptarea legilor comune ambelor țări, prevăzută de Convenția de la Paris și reținută de Regulamentul de funcționare a Comisiei centrale, a îngreunat mult, în această perioadă, realizarea unificării legislative.

Această situație a făcut ca în primii ani după Unire numărul legilor de interes comun să fie mic și ca ele să nu fie dintre cele mai importante, iar multe proiecte a căror rezolvare era urgentă să rămână nediscutate.

Astfel, în perioada 10 mai 1859 până la 24 ianuarie 1862 au fost promulgate numai
6 legi de interes comun.

Numărul mic de legi elaborate și adoptate în această perioadă se datora faptului că în Adunările legislative existau mari contradicții de interese între majoritatea conservatoare și grupările politice liberale care militau pentru o platformă de reforme burgheze.

Pentru armonizarea legislației, cu actul constitutiv al noii organizări, Comisia centrală a trebuit să se ocupe și de revizuirea legiuirilor existente. În art.35 din Convenția de la Paris se prevedea obligația Comisiei de a revizui „…regulamentele organice, precum și codicele civil, comercial, criminal și de proceduri, astfel încât afară de legile de interes curat local să nu mai existe pe viitor decât un singur corp de legislație, care se va executa în amândouă Principatele”. Această sarcină este amintită de Alexandru Ioan Cuza la 10 mai 1859 în Mesajul de deschidere a lucrărilor Comisiei centrale.

Pentru a aduce la îndeplinire cât mai repede programul prevăzut în mesaj, ministrul Justiției G. Crețeanu, prin raportul său din 13 octombrie 1859, propunea lui Alexandru Ioan Cuza adoptarea în Principate a codurilor franceze „considerând că cele mai multe „staturi civilizate” le-au adoptat ca fiind „cele mai perfecte”. Recomandarea a fost însușită de domnitor care înaintează Comisiei centrale „propunerea de un proiect de lege pentru adoptarea codicelor franceze”.

Până la traducerea și adoptarea acestor coduri, Comisia centrală propunea ca o serie de legi ce erau în vigoare în Țara Românească și erau necesare, să se aplice și în Moldova și invers.

La încheierea primei etape a domniei lui Alexandru Ioan Cuza se desprinde constatarea că de la 24 ianuarie 1859 până la 24 ianuarie 1862, unificarea legislației Principatelor Unite a fost stânjenită de importante piedici, dintre care odată cu desăvârșirea Unirii, avea să fie înlăturată complicata procedură prevăzută de Convenția de la Paris pentru adoptarea legilor de interes comun Moldovei și Țării Românești.

Perioada 24 ianuarie 1859-2 mai 1864

Desăvârșirea unității celor doua țări și recunoașterea unirii administrative au constituit principalele obiective politice, deoarece unificarea deplină reprezenta condiția esențială a regimului existent pentru înfăptuirea întregului program de reforme și de creare a instituțiilor moderne.

Alexandru Ioan Cuza a făcut diferite demersuri și a trimis puterilor garante și Porții, încă din decembrie 1860, un memoriu în care arăta greutățile ce le întâmpina în aplicarea Convenției. Ținând seama de această situație, Puterile garante s-au arătat dispuse să satisfacă cererile Principatelor, iar Poarta în urma unei conferințe internaționale desfășurată la Constantinopol, a emis un firman privind recunoașterea unificării administrativ-politice a celor doua Principate.

Unificarea deplină a statului impunea intensificarea procesului de dotare cu noi instituții burgheze, rezolvarea reformei agrare și a problemei regimului electoral.

Unirea celor două Adunări legiuitoare făcea ca, în parte, piedicile în calea elaborării legilor de interes comun să fie îndepărtate. Prin legea publicată la 21 februarie 1862, Comisia Centrală de la Focșani „încetează de a fi”, deci ea a fost desființată și nu suspendată cum dispunea firmanul din 4 decembrie 1861. Proiectele supuse încuviințării Adunării puteau fi respinse, modificate sau admise. Votate în Adunare, erau sancționate și promulgate de domnitor și intrau în vigoare după publicarea lor în „Monitorul Oficial “.

Activitatea de uniformizare a legislației a început cu propunerea de a se aplica în Moldova, Condica Criminală cu procedura ei din Tara Românească..

Pentru ușurarea și urgentarea lucrărilor de unificare a legilor, guvernul a impus, cu ajutorul majorității din Aduna legislativă, înființarea în locul Comisiei centrale a unui organ permanent de tehnicieni denumit Comitet legislativ, însărcinat cu inițierea și elaborarea proiectelor de legi.

Cu toată împotrivirea liberalilor, proiectul pentru înființarea Comitetului legislativ propvizoriu a fost adoptat împreună cu bugetul său de Adunarea generală cu preponderență conservatoare.

În primăvara anului 1862, Adunarea generală a Români adoptase doar niște proiecte de legi, elaborate mai înainte de Comisia centrală de la Focșani ca: proiectul de lege privitor dotarea oastei, proiectul pentru introducerea instituției procurorilor în Moldova, proiectul pentru ierarhia militară și proiectul pentru înaintarea în armată.

La sfârșitul lunii martie 1862, în noua Adunare legislativă s-a mai dezbătut și adoptat o serie de proiecte de 1egi elaborate de Comisia Centrală ca proiectul pentru urmărire în materie de contribuții către stat, pentru unificarea contribuției pentru poduri și șosele, pentru transmiterea de proprietăți inalienabile din Moldova.

Proiectul legii rurale elaborat și votat de Comisia Centrală la 4 august 1860 a fost readus în discuția Camerei deputaților în mai 1862, determinând o aprigă luptă parlamentară între cele două tabere, fiind votată de majoritatea conservatoare la 11 iunie 1862.

Noua lege, care refuză în continuare împroprietărirea sătenilor, nu reprezenta punctul de vedere al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care a refuzat să o sancționeze și să o promulge. În aceste condiții, problema agrară nu a putut fi rezolvată prin proiectul elaborat de Comisia centrală și dezbătut în Adunarea generală în primii ani de domnie ai lui Alexandru loan Cuza.

O serie de proiecte de legi, privitoare la organizarea administrativă și legislativă a țării au fost prezentate de guvern în ședința Adunării generale din 10 noiembnrie 1862.

Bilanțul legislativ al perioadei dintre 24 ianuarie 1862 și 2 mai 1864, deși reprezenta un progres în comparație cu perioada precedentă, era însă departe de a face față necesităților acelei epoci. Unificarea abia începuse.

Cu metodele folosite până atunci desăvârșirea ei părea foarte îndepărtată.

În decurs de mai bine de doi ani au fost promulgate în total 33 de legi.

Unele dintre ele au fost ocazionale, însemnătatea lor fiind limitată la împrejurările care au determinat adoptarea lor.

Însă, altele au o evidentă importanță prin durata aplicării și prin reformele pe care
le-au înfăptuit.

Perioada 2 mai 1864-10 februarie 1866

După dizolvarea Camerei, la 2 mai 1864 domnitorul, într-o proclamație, dezvăluia uneltirile „oligarhiei tulburătoare” din Camera legiuitoare, care împiedicase necontenit înfăptuirea reformelor, redusese guvernul „la neputință și voind să evite votarea proiectului de lege rurală ce era o lege de dreptate”, dăduse vot de blam ministerului.

Totodată, aducea la cunoștiința națiunii, cerându-i aprobarea prin plebiscit, proiectul de lege electorală și proiectul de statut “care va dezvolta și îndeplini dispozițiile binefăcătoare ale Conventiunii”.

Un decret din aceeași zi-2 mai 1864-stabilea condițiile în care plebiscitul va avea loc.

Aveau dreptul de vot cetățenii români care depășiseră vârsta de 25 ani și care plăteau statului dări directe de cel puțin 48 lei la sate, 80 lei în comunele urbane cu o populație până la 15.000 locuitori, 110 lei în orașele cu o populație mai mare de 15.000 locuitori sau achitau impozitul patentei până la a cincea clasă inclusiv.

De la 10 la 14 mai 1864 cetățenii cu drept de vot au fost convocați spre a rosti „da” sau „nu” asupra proiectului de statut și asupra proiectului de lege electorală.

Recurgând la lovitura de stat de la 2 mai 1864 și apoi întemeindu-se pe art. XVIII alin. 2 din Statut, Cuza a izbutit să unifice legislația Principatelor Unite.

Statutul a fost o Constituție, iar multe din articolele lui au reprodus întocmai dispozițiile proiectului din 1863. Au fost însă și deosebiri.

Principala inovație a Statutului a fost crearea Senatului denumit și „Corpul ponderator”. Alcătuit din 9 senatori de drept și din 64 senatori numiți de domn pentru o perioadă de 6 ani, Corpul ponderator” vota legile, exceptând bugetul statului, primea petițiile particularilor, le discuta și decidea urmarea ce trebuia să li se dea.

În acest fel Senatul devenea un colaborator devotat al domnitorului.

Prerogativele domnului erau mult sporite.

Puterea legiuitoare era exercitată colectiv de domnitor, Senat și Adunarea electivă.

Domnitorul avea singur inițiativa legilor.

Modificări importante au fost aduse sistemului electoral prevăzut într-o anexă a Convenției de la Paris și care fusese în vigoare de la finele anului 1858 până la 2 mai 1864.

De la 3 iulie 1864 și până la 5 decembrie 1864 au fost emise 40 decrete-legi.

Cea mai de seamă a fost desigur reforma agrară, realizată prin decretul-lege de la
15 august 1864. Cu toate insuficiențele ei, ea a desființat unele din marile nedreptăți de până atunci și a constituit începutul unei noi ere în istoria României.

Atunci a fost realizată unificarea legilor penale și civile ale Principatelor Unite.

Din acea perioadă datează codul penal-decretul-lege de la 30 octombrie 1864-codul de procedură penală-decretul-lege de la 2 octombrie 1864-și codul civil decretul-lege de la 4 decembrie 1864.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală si opiniile exprimate în doctina juridică a timpului, prin acțiune se înțelegea facultatea de a recurge la autoritatea judecătorească spre a obține recunoașterea unui drept violat și asigurarea restabilirii lui prin mijloacele legale.

În acest sens, s-a pornit de la realitatea conform căreia drepturile acordate sau recunoscute de lege pot fi uneori violate.

În consecință, legiuitorul trebuia să instituie autorități judecătorești și să dea mijloacele pentru ca aceste violări să fie pedepsite.

În fapt, exercițiul acțiunii se realiza prin chemarea în judecată a celui vinovat, prin susținerea procesului, prin declararea de apel etc., sediul materiei aflându-se, de asemenea, în procedura penală.

Legiuitorul timpului a făcut distincția între acțiunea publică și. cea privată .

Astfel, întrucât orice infracțiune produce o tulburare a ordinii publice sau sociale, ea dădea naștere la o acțiune publică în fața instanței de judecată chemată, a constata faptul socialmente periculos și a aplica sancțiunea împotriva infractorului.

Însă, în cele mai mult» cazuri, orice infracțiune, pe lângă tulburarea socială, leza și interesele persoanei, victimă a faptului socialmente periculos. Ca atare, pe lângă acțiunea publică, infracțiunea dădea naștere și unei acțiuni private, care avea drept scop repararea prejudiciului cauzat.

Dintr-un fapt civil dăunător nu izvora decât o singură acțiune, acțiunea de despăgubire, pe câtă vreme cel penal dădea naștere, întotdeauna, la o acțiune publică-penală- și putea produce și o acțiune privată.

În sistemul procedurii penale române, acțiunea penală era încredințată-unui corp de magistrați, cunoscut sub denumirea de Ministerul public. Membrii acestui corp de magistrați erau liberi-în principiu-de a aprecia dacă este cazul de a pune sau nu în mișcare acțiunea publică. Acest drept de apreciere al Ministerului public, de la care însă existau mai multe derogări , era considerat ca un gen de monopol al acestui organ.

Acțiunea publică se putea intenta ca urmaie a unui denunț-aducerea la cunoștința Ministerului public a oricărei încălcări a legii penale-prin plângerea părții vătămate, din oficiu și prin ordinul scris al superiorilor-procurorul general și ministrul justiției.

Acțiunea penală, odată pusă în mișcare de către Ministerul public-prin investirea instanței competente-sau de către partea vătămată-prin acțiunea directă-nu mai putea fi retrasă și nici nu se mai putea renunța la ea.

Acțiunea penală se stingea prin hotărâre judecătorească-în ultimă instanță, într-unul din modurile prevăzute de lege-achitare, condamnare sau absolvire, împăcarea părților-în cazurile permise de lege-și prin prescripție-considerată drept mijlocul de a înlătura
consecințele penale sau civile ale miei infracțiuni sau condamnări penale prin trecerea timpului prevăzut de lege.

Tot în cuprinsul Codului de procedură penală, din vremea lui Cuza, erau stabilite termenele de prescripție, după gravitatea infracțiunilor, cu sublinieri legate de momentul curgerii prescripției, al întreruperii prescripției și de efectele acestei întreruperi, precum și de efectele prescripției.

Legiuitorul a mai prevăzut și cauzele-speciale de stingere a acțiunii penale, cum au fost: amnistia și moartea inculpatului.

Ținând seama de reglementările privind organizarea judecătorească și procedura penală de judecată, doctrina distingea următorii subiecți ai procesului penal: judecătorul, persoana împotriva căreia s-a pornit acțiunea penală, Ministerul public, partea civilă și partea civilmente responsabilă. Partea civilmente responsabilă sau persoana civilă răspunzătoare-sau terța persoană introdusă silit sau terța persoană venită de bună voie în instanță-putea fi condamnată pecuniar împreună cu persoana împotriva căreia s-a pornit acțiunea penală.

În această situație era posibil ca o persoană să fie autorul infracțiunii și, în consecință, condamnată penal, iar altă persoana să fie considerată de legiuitor drept autor al pagubei, fiind condamnată civil la despăgubiri.

Procedura penală propriu-zisă, respectiv modul de exercitare a acțiunilor, se făcea în funcție de fazele prin care trecea, în general, o cauză penală. Când se afla despre comiterea unei infracțiuni, procedura înainte de judecată parcurgea trei faze:

cercetările în vederea descoperirii infractorului;

trimiterea infractorului în fața autorității competente pentru a se face cercetările cuvenite și

adunarea probelor privitoare la comiterea infracțiunii.

Cercetarea și descoperirea, urmărirea și instrucțiunea propriu-zisă erau considerate cele trei faze care, împreună, constituiau primul act al procesului penal, judecata fiind cel următor, iar executarea, în caz de condamnare, fiind epilogul.

Totuși, nu toate cauzele penale prezentau această dezvoltare procedurală, ci numai cele mai grave.

Prin decrete-legi au fost modificate legiuirile existente referitoare la instituții, ca Înalta Curte de Casație, Consiliile județene, Eforia Spitalelor Civile.

Ultima perioadă a domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost și cea mai rodnică pentru unificarea legislației Principatelor, astfel că la 11 februarie 1866 când domnitorul a fost silit să abdice, această operă era ca și încheiată.

A fost o operă solidă, chibzuit construită, bine închegată si de vaste proporții.

Atunci au fost puse bazele statului român în conformitate cu cerințele epocii moderne.

Țara noastră a fost înzestrată cu o Constituție nouă, care a fost Statutul din 1864 și care a avut menirea de a stabili cadrul în care să se dezvolte noile instituții.

Legile și decretele-legi din timpul lui Cuza Vodă au reorganizat din temelie administrația comunală și județeană, precum ei serviciile publice ale statului.

Adânci transformări au avut loc în armată, în justiție, în învățământ, sistemul fiscal etc.

Mai toate ramurile de activitate au fost supuse unei reglementări mult rai bune decât în trecut.

Noile rânduieli au constituit un real progres.

În mare parte inspirate și uneori împrumutate din legile franceze ale acelei perioade, ele au corespuns nevoilor de atunci ale poporului român.

Elementele de originalitate și influența externă

Perioada domniei lui Cuza creează premizele și elementele constitutive ale dreptului burghez.

Efortul pentru adevărata modernizare a dreptului în perioada 1859-1866 a fost cu atăt mai dramatic și mai dificil, cu cât dificultăți de tot felul au exercitat o influență complexă.

La acestea trebuie să se adauge un profil propriu în împrejurările emancipării politice și sociale, ale recuperării întârzierilor istorice și ale afirmării unei identități naționale în cadrul istoriei universale.

Este o etapă de încercări de a rezolva problemele inițiale ale dreptului burghez în cadrul contradictoriu și în esența lui, negativ, al Convenției de la Paris (1858).

Cu toate acestea, unificarea și modernizarea legislației s-a realizat în linii mari în această etapă.

În diversele măsuri pentru uniformizarea vieții de stat se vede în mod evident influența franceză, belgiană sau italiană etc. Inspirându-se din aceste modele dreptul modern al României din perioada domniei lui Cuza nu este o copie a acestora, ci dimpotrivă, îmbracă o fizionomoe proprie cu accentuate note de originalitate. Modelul străin a reprezentat numai punctul de plecare și catalizatorul operei legislative a lui Cuza, deoarece tot ceea ce s-a realizat în această perioadă este rezultatul forței de creație a poporului român.

O comparație sumară evidențiază că în Convenție sunt înscrise principii mai liberale și mai democratice și, în genere, este mai apropriată de Constituția belgiană.

Astfel drepturile domnului sunt mult mai reduse decât ale împăratului Franței, separația puterilor bine stabilită, organizarea Curții de Casație ca instanță pentru judecarea miniștrilor sub numele de Curte de Justiție, trecerea în buget a tuturor veniturilor.

În legea pentru organizarea Curții de Casație din 1861, în legea asupra presei din 1862, în legea comunală și județeană, în special partea privitoare la alegeri, în legea de organizare .judecătorească se întâlnesc destule părți asemănătoare cu cele ce erau în legile belgiene la acea dată.

Ceea ce s-a făcut la 1864-1865, când s-a dat țării o organizare după sistemul francez și un cadru normativ puternic influențat de cel francez nu a fost produsul unui capriciu al domnitorului, ci este rezultatul influenței dreptului francez asupra Principatelor, început cu mult timp înainte.

Acum se încheia practic o perioadă în evoluția acestei influențe

Influența străină nu a împiedicat dezvoltarea dreptului nostru, întrucât s-au folosit mai ales ideile. Treptat dreptul nostru dobândește o fizionomie proprie și reflectă acestă îmbinare cu efecte benefice pentru organizarea noastră de stat.

Fără îndoială că influența externă a contribuit la anumite abateri din calea istorică pe care se desfășura viața dreptului românesc, introducând anumite idei și forme care la început nu păreau întru totul potrivite cu ale noastre.

Influența franceză, afară de foloasele juridice propriu-zise-texte, organizații, jurisprudență, doctrină-ne-a deschis și orizonturi noi în concepții și ne-a oferit putrea de a avea un drept romanic.

În ce privește limbajul juridic și terminologia tehnică, caracterul neologistic, în general de origine franceză, al terminologiei juridice a dat naștere la unele exagerări, la continue adaptări și îmbunătățiri dar și la critici ce au dus până la urmă, și în această privință la o sinteză modernizatoare, confirmată de istorie.

Unificarea și modernizarea legislației au rămas ca o operă solidă, bine gândită și de vaste proporții, iar perioada domniei lui Cuza apus capăt haosului și arbitrariul feudal, așezând la baza vieții societății românești principiul legalității.

CAPITOLUL III
REGLEMENTAREA INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII ÎN
CODUL PENAL DE LA 1865

Așa cum deja am precizat în vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.creându-se cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Din punct de vedere al gravității pedepsei, articolul 1 din codul penal de la 1864, împărțea, așa cum am precizat, infracțiunile în crime, delicte și contravenții.

Această clasificare, cunoscută sub numele de diviziune tripartită, a fost luată din codicile din 3 Brumar, an IV, articolele 150, 599, și își are originea în vechiul drept penal francez. Ea a fost adoptată de mai toate codicele penale: codul austriac din 1852, codul german din 1870, codul ungar din 1879, codicele penal bavarez din 1813.

În cuprinsul unor legiuiri străine pot fi regăsim excepții care, suprimând distincția dintre crime și delicte, aveau numai două categorii de infracțiuni: delicte și contravenții.

În această categorie intra Codicele penal olandez din 1881, Codicele penal italian din 1890, Codicele penal japonez din 1907.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta.

O primă categorie de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele și delictele împotriva constituției (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral). Urmează crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrative.

Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.

În această ordine de idei în Cartea a II-a, Titlul IV, la Secțiunea I din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate „pentru omoru și alte crime. Amenințări de omoru în contra personeloru”

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 225 din Codul penal de la 1865 prevede că “omociderea severșită cu voință se numește omoru”.

Obiectul juridic

Prin incriminarea omorului, în cuprinsul art. 225 din Codul penal de la 1865 este protejată valoarea supremă, respectiv viața individului.

Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii de omor este reprezentat de relațiile sociale a căror normală derulare presupune respectul vieții persoanei, apărarea acesteia împotriva faptelor intenționate de omocidere.

Pentru existența obiectului juridic al infracțiunii incriminată de art. 225 se impune ca fapta să se fi comis asupra unei persoane în viață.

Obiectul material

Obiectul material al infracțiunii de “omoru” este reprezentat de corpul persoanei în_viață.

Subiecții infracțiunii de “omoru”

În forma sa simplă a ingracțiunii de “omoru” subiectul activ al infracțiunii este necircumstanțiat, deci orice persoană poate să fie subiect activ al acestei infracțiuni.

Subiectul pasiv al infracțiunii de “omoru” nu este, nici el, circumstanțiat; orice persoană a cărei viață a fost suprimată este, astfel, subiect pasiv al infracțiunii.

Firește, trebuie să fie vorba de o persoană în viață. Nu este subiect pasiv al omociderii nici produsul de concepție și nici cadavrul.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective este reprezentat de “omociderea” unei persoane și constă de regulă într-o acțiune, dar se poate prezenta și sub forma unei inacțiuni.

Acțiunea poate fi directă sau indirectă (punerea de otravă în alimentele ce urmează să fie consumate de victimă)

În cazul infracțiunii de omor, urmarea imediată este decesul persoanei, fiind, așadar, vorba de o infracțiune de rezultat.

Legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea ce reprezintă elementul material, pe de o parte, și decesul persoanei în cauză, pe de altă parte, trebuie să se stabilească în fiecare caz în parte.

Latura subiectivă

Așa cum se poate observa, textul art. 225 este deosebit de concis și se referă doar la omociderea unei persoane. Acest text trebuie coroborat cu dispozițiile din Codul penal care se referă la forma de vinovăție cerută de lege.

Ținând cont de faptul că omociderea unei persoane reprezintă o faptă comisivă, infracțiunea incriminată de art. 225 Cod penal 1865 se “severșește cu voință”.

Rezultă așadar că art. 225 se referă doar la fapta unei persoane care cu “voință” ucide altă persoană.

Vinovăția este cerută sub forma intenției, în ambele ei modalități, directă și indirectă.

Există “voință” sub forma intenției atunci când ne aflăm în fața unei erori asupra identității persoanei (error in persona) precum și în cazul devierii din eroare a loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană, prin mânuirea defectuoasă a mijloacelor de execuție (aberratio ictus).

Formele infracțiunii

Infracțiunea de omor este susceptibilă de forma tentativei și, conform art. 174 alin. (2), aceasta se pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul realizării rezultatului, adică în momentul decesului victimei. În eventualitatea în care rezultatul se produce mai târziu în timp, până atunci putem vorbi despre o tentativă la infracțiunea de omor. În momentul în care rezultatul se produce tentativa este absorbită în forma consumată a infracțiunii. Spre exemplu, așa se întâmplă atunci când se provoacă o leziune foarte gravă victimei, dar decesul acesteia se produce după o perioadă mai mare de timp.

În cuprinsul art. 226 din Codul penal de la 1865 se regăsește incriminată forma calificată a omociderii.

Astfel, potrivit art. 226 “omorulu comis cu precugetare sau cu pândire se numește asasinatu”

Se poate lesne remarca faptul că omorul imcriminat de art. 226, considerat de legiuitoul de la 1865 “asasinatu” este o variantă de omor ce cuprinde unele elemente circumstanțiale..

Altfel spus, conținutul juridic al infracțiunii de omor calificat este construit pe conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, la care se adaugă unele elemente circumstanțiale prevăzute de textul incriminator.

Omorul comis cu „precugetare” sau cu „pândire”

Și pentru a înțelege exact ce presupune precugetarea, legiuitorul codul de la 1864 a înțeles a defini, în cuprinsul art. 227 că “atuncea cându mai înaintea faptei, s’au făcutu hotărârea de a se porni asupra vieții unei persoaneanume, ori asupra aceluia ce se va găsi sau se va nimeri.”

Mergând pe firul legiuitorului de la 1864 pândirea a fost definită în cuprinsul art. 228 ca fiind fapta “de a ascepta pe cine-va, ore de timpu intr’unul ori mai multe locuri, sau ca să’l omoare sau ca se esercite asupra lui acte de violență”

În sens foarte strict, precugetarea ar însemna o chibzuire anterioară asupra faptei, adică premeditarea din actuala reglementare.

Atât chibzuirea cât și pregătirea, pentru a se putea realiza, implică existența unui interval de timp suficient.

Astfel există trei elemente care conduc la reținerea stării de precugetare, ca element circumstanțial al infrațiunii de omor incriminat de art. 226.

Adoptarea rezoluției infracționale și chibzuirea, sau meditarea asupra
faptei, ceea ce ține de latura subiectivă;

Exteriorizarea rezoluției infracționale prin acte de pregătire a executării infracțiunii, ceea ce ține de latura obiectivă; pot fi socotite astfel de acte, de exemplu, obținerea de informații cu privire la victimă, pregătirea armelor sau substanțelor utilizate pentru uciderea victimei, alegerea locului sau alegerea momentului de timp care să favorizeze comiterea infracțiunii

Existența unui interval de timp între luarea hotărârii de a ucide și punerea ei în executare. Acest interval de timp trebuie să fie suficient pentru a permite autorului, pe de o parte, să chibzuiască cu adevărat asupra faptei, iar pe de altă parte, să pregătească executarea acesteia

În partea specială a Codului penal de la 1864 se regăsește la art. 229 incriminarea “părintuciderii” statuându-se că “părintuciderea este omoru severșitu asupra părinților legitimi, naturali sau adoptive sau asupra oricărui ascendinte”.

Ceea ce trebuie remarcat din cuprinsul art 229 este faptul că subiectul pasiv devine circumstanțiat. Omorul incriminat de art. 229 din Codul penal de la 1864 nu este altceva decât forma actuală a omorului incriminat de art. 174 C. lit.c C. pen.

În cuprinsul Titlului IV al Cartii a II-a a Codului penal d ela 1864 se găsește incriminat și “omorulu copilului născutu de curentu”.

Și în cazul acestei omocideri poate fi indentificat elementul circumstanțiat al subiectului pasiv, respectiv ca acesta să fie “născutu de curentu”.

Otrăvirea unei persoane se regăseșete incriminată separat, în cuprinsul art. 231
C. pen. Astfel potrivit acestui articol otrîăvirea este ”omorulu unei persoane prin întrebuințarea de substanțe cari pot causa morte, mai curendu sau mai târdiu ori și în ce modu ar fi fostu întrebuințate sau date acele substanțe”.

Ceea ce este esențial a remarca din definirea acestei infracțiuni este elemental material al laturii obiective, omociderea realizându-se prin întrebuințarea de substanțe care pot cauza mortea. Din punct de vedere al laturii subiective se poate desprinde, pe lângă intenția directă și praterintenția, această ultimă formă a vinovăției desprinzându-se din formularea “ori și în ce modu ar fi fostu întrebuințate sau date acele substanțe”

Uciderea prin otrăvire sau intoxicare acută, era destul de des întâlnită în practica vremii.

Investigarea morții prin otrăvire avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanță toxică și cantității care a pătruns în organism. De asemenea,se impuneau a fi stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.

În ceea ce privește sancțiunea ce se aplică persoanelor ce se fac vinovate de omoocidere sau asasinat, art. 232 stabilea “totu culpabile de omoru cu precugetare, de părintucidere, pruncucidere și de otrăvire se va pedepsi cu munca silnică pe viață.”

În epoca vremii munca silnică era cea mai grea din toate pedepsele admise de codicele penal.

În codicele de la 1864 se regăsesc două grade de pedeapsă și anume:

munca silnică pe viață

munca silnică pe timp mărginit

Regimul muncii silnice e foarte aspru, cel mai aspru din toate regimurile pedepselor privative de libertate de la acea vreme.

Astfel, art. 10 din C. p. spunea că cei condamnați „la asemenea pedeapsă vor fi supuși la un regim aspru” și că „se vor întrebuința la lucrările cele mai aspre în întrul minelor, sau și afară din mine, pentru lucrările de utilitate publică”. Legea vremii adăuga că „ei vor fi puși în feare”. Chiar femeile deși supuse la muncă potrivit sexului lor, sunt totuși supuse la un regim aspru

Regimul este acelșși la ambele pedepse, deși legea dispune în art. 12 Cod. pen. ca osândiții la muncă silnică pe viață să fie despărțiți de cei osândiți la muncă silnică pe timp mărginit, și să aibă îmbrăcăminte diferită.

Trebuie observat că, după art. 14 C. pen. osânda la muncă silnică pe viață sau pe timp mărginit, nu se pronunță contra acelora care împlinise 60 de ani la data pronunțării definitive; ci în locul muncii silnice ei sunt condamnați „la recluziune pe un timp deopotrivă cu acela la care ar fi trebuit să fie osândiți la munca silnică”.

Desigur că legiuitorul s-a gândit că la această etate, munca silnică de „tăere de sare în ocnă ar fi prea grea pentru bătrâni, cum ar fi și pentru femei”.

Munca silnică pe viață și pe timp: mărginit implică în sine două alte pedepse prevăzute în Codicele penal, din care una e relativă tot la persoană, iar alta la. averea osândiților.

În cuprinsul art. 13 C. pen. se menționează „că cei osândiți la munca silnică, vor fi degradați civic și vor perde dreptul de a-și administra averea sau a dispune de dânsa între vii, în timpul executării pedepsii.”

Interdicțiunea legală e prevăzută de art. 13 al. 1-3 Cod. pen. care spune: „în timpul pedepsii lor cei osândiți la. munca silnică, vor fi incapabili de a-și administra starea și a dispune de dânsa prin acte între vii. Ei vor fi puși sub curatelă, după formele admise pentru numirea curatorilor, și nu li se va putea da, în timpul duratei pedepsei lor, nici o parte din averea sau venitul lor. Averea osânditului i se va da înapoi, după încetarea osândei și curatorul îi va da socoteala despre administrarea averii”.

Motivele care au făcut pe legiuitor să prescrie această pedeapsă sunt multiple.

Pe de o parte individul condamnat la munca silnică este în imposibilitate materială de a-și administra averea, căci regimul sever al acestei pedepse nu permite „osânditului să-și îngrijească bine de averea sa, prin aceia că el nu are decât puține relațiuni cu persoanele din afară din penitențiar”.

Pe de altă parte „e temere ca osânditul să nu corupă, dacă ar avea administrarea averii sale, pe paznici, or să fie speculat de ei spre a obține o bună tratare”.

Nu trebue confundată interdicțiunea legală, cu cea judiciară din C. civ. nici cu cea corecțională din C. pen

Între aceste două instituțiuni juridice diferențele sunt foarte mari, și nu există decât o singură asemănare,și anume ambele iau „interzisului administrarea averii sale”.

Principalele deosebiri consta în următoarele:

Interdicțiunea legală e o pedeapsă, pe când cea judidiară, e o măsură de protecțiune în favoarea unei persoane incapabile.

Din veniturile interzisului legal nu i se poate da nicio parte spre a-i îmbunătăți viața pe când, din contră veniturile interzisului nu numai că se dau pentru întreținerea vieții, dar chiar se poate da și o parte din fondul averii pentru a-și căută sănătatea

Altfel spus, interzisul judiciar pierde numai administrarea averii sale, pe când interzisul legal pierde și administrarea și folosința averii sale pe tot timpul cât durează interdicțiunea.

Interdicțiunea legală, rezultă direct ca pedeapsă accesorie, din ală pedeapsă, în puterea legii, pe când cea judiciară, trebuei pronunțată de judecători în mod expres, când văd că e persoană „risipitoare” nu-și mai poate administra averea.

Actele făcute de interzisul legal sunt nule absolut, adică nulitatea se poate invoca de orice persoană are interes, atât de osândit cât și de cocontractantul său.

Din contră nulitatea actelor făcute de interzisul judiciar, este o nulitate relativă, care nu poate fi invocată decât de cel interzis, nu însă și de cocontractantul său.

Motivul acestei deosebiri este că interdicțiunea judiciară fiind o măsură de protecțiune a interzisului, nu se poate întoarce în contra lui, și în favoarea persoanei care „nu are trebuință de protecțiune”.

Aceasta este o regulă generală, că persoana capabila nu poate să opună incapabilului incapacitatea sa, și să ceară nulitatea unui act care ar fi fost valabil făcut cu un capabil.

Din contră când e vorba de interdicțiunea legală, nulitatea nu provine din cauza incapacității osânditului, care poate „e mai capabil și mai mintos de a încheia acte decât cocontractantul său, ci din cauza oprirei de a încheia contracte”. Fiind vorba de o pedeapsă și nu de o protecțiune, interdicțiunea nu poate să fie invocată numai de interzisul legal ci poate să fie invocată de ambele părți contractante.

Însă, se impune a menționa că, din interdicțiunea legală nu rezultă că cel osândit nu ar putea să fie obligat la despăgubire civilă prin infracțiunile pe care le-ar comite; acesta pur și simplu pierde administrarea și folosința averii sale .

La Secțiunea II din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate “răniri, loviri și alte crime și delicate comise cu voință.”.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 238 din Codul penal de la 1865 prevede faptul de a lovi sau a răni cu voință o persoană sau a-i cauza orice alte leziuni corporale, se pedepsește, după împrejurare, ca crimă, ca delict, sau ca contravenție.

Rănirile și lovirile care n-au cauzat nici o boală, nici vreo incapacitate de lucru și care s-au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oboare și tâtguri se pedepsesc ca contravenții.

Celelate răniri și loviri simple se pedepsesc cu închisoarea de la 15 zile până la un an.

Iar dacă au fost cu precugetare sau cu pândire, pedeapa va fi închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate si amenda până la 2000 lei”.

După cum se poate remarca latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 238 din Codul penal al lui Cuza se realizează prin “loviri sau răniri” ce cauzează leziuni corporale.

Termenul de “voință” nu este altceva decât latura subiectivă a infracțiunii, care practic îmbracă forma intenției.

În ipoteza în care “rănirile și lovirile” nu au cauzat “nici o boală, nici o incapacitate de lucru”, dar care au fost efectul unor altercații din bâlciuri, târguri etc. se pedepsesc cu contravenție.

În momentul în care apare premeditarea “precugetare sau pândire”, pedeapsa va fi mult mai gravă, respectiv închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate și amenda.

Mergând pe aceeași linie, art. 239 din același cod, incriminează “lovirile sau rănirile ce au cauzat o vătămare însemnată sănătății sau unui membru al corpului victimei culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de 3 luni până la 3 ani și amenda.

Iar dacă se va fi urmat cu precugetare sau pândire minimul pedepsei va fi 6 luni”

Însă codul nu menționează ce se înțelege prin “vătămare însemnată”, aceast aspect rămânând la latitudinea instanțelor, în apreciarea pedepsei pe care o vor aplica.

Alinniatul 2 al aceluiași art. stabilește că în caz de premeditarepedeapsa minimă va fi de 6 luni. Practic aliniatul 2 nu aface altceva decât să stabilească o circumstanță agravantă.

În cuprinsul art. 240 este incriminată vătămarea corporală gravă, Codul stabilind că “dacă în urma lovturilor sau rănirilor voluntare, pătimașul a rămas sluțit sau în incapacitate pe toată viața de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a pierdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, ori nebun, ori imbecile, culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani la 2 ani și amenda până la 5 000 lei.

Aceeași pedeapsă se va aplica și când persoana bătută, fiind o femeie însărcinată, din cuza bătăii a lepădat.“ .

Articolul 240 din Codul penal de la 1865 nu este altceva decât forma de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 din actual cod penal, însă spre deosebire de actualul cod, codul de la 1865 nu face mețiunea zilelor de îngrijire medicală.

În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal.

Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datoresc faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege). De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.

După făurirea statului național unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative și pe planul dreptului penal, acesta neputut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor, veniți la putere în anul 1928.

Însă, după îndelungate tergiversări, noul cod a fost adoptat la 18 martie 1936 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, sub guvernarea liberală.

CONCLUZII

După unirea din 1859 a Principatelor române, s-a simțit în mod imperios necesitatea unificării legislative și în domeniul penal.

Până la realizarea operei legjislative a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova, era în vigoare Condica criminală din 1826 (Sturdza), iar în Țara Românească, în anul 1850-în timpul domniei lui Barbu Știrbei-a fost promulgată Condica criminală și de procedură (revizuită în 1853). Acestea erau cele două coduri penale în vigoare în momentul Unirii, care urmau a fi unificate și modernizate, redactorii viitorului cod penal și de procedură penală avîndu-le în vedere în privința unora din dispozițiile lor.

Codul penal intrat în vigoare în 1865, în pofida numeroaselor obiecții referitoare la conținut și formă, a reușit să realizeze unificarea legislativă penală și să insereze reglementarea faptelor socialmente periculoase, precum și pedepsirea lor, în contextul general al noilor relații sociale și politice de după 1859.

Normele au fost astfel grupate încât se remarcă împărțirea lor-deși nu expres formulată-în cadrul unei părți cu caracter general, ce conține un ansamblu de reguli juridice aplicabile la toate infracțiunile, și a unei părți cu caracter special, destinată diferitelor
categorii de infracțiuni și sancțiunilor respective.

Partea generală a Codului penal de la 1864, deși avea numeroase lacune în privința reglementării unor instituții de bază ale dreptului penal-tentativa, concursul de infracțiuni-recidiva, instigarea, suspendarea executării pedepsei, reabilitarea-a avut totuși o deosebită importanță, deoarece categoriile juridice de infracțiune, pedeapsă, responsabilitate penală prezentau o serie de aspecte comune, cărora le era necesară o reglementare generală, aplicabilă tuturor cazurilor

Conceptul de reglementare a instituțiilor penale prevăzute în Codul din 1864-asemenea celui francez-era cel ilustrat de școala clasică a dreptului penal, conform căreia infracțiunea este considerată ca fiind o legătură juridică între lege și infractor și, ca atare, studiată detașat de condițiile eeonomico-sociale.

Infracțiunea era cercetată ca o entitate juridică, legiuitorul însuși eonsacrând-o, în dispozițiile preliminare, art. 1 și 2, în funcție de sancțiunile prevăzute de lege.

În privința drepului de a pedepsi, fundamentul acestuia se întemeia pe trilogia liberul arbitru, responsabilitatea morală și pedeapsa.

Dat fiind indiferența privitoare la consecințele aplicării legii penale în prevenirea fenomenului infracțional, C. nu prevedea, în afară de pedeapsă, niciun alt mijloc de prevenire sau care să împiedice săvârșirea infracțiunii.

În comparație cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de acestea a fost înlocuită prin principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii, principiu înscris cu mult timp înainte în programele politice și care, incontestabil, a reprezentat un progres în viața politică și socială, deși, în condițiile inegalității economice, egalitatea juridică consacrată de legiuitor era departe de a se putea realiza în fapt.

În decursul aplicării sale până în anul 1918, C. Penal de la 1864 a suferit mai multe modificări, dintre care cele mai importante au intervenite prin Legea din 17 febr.(1 martie 1874, prin cea din 21 februarie-5 martie 1882 și prin cele din 28 mai/9 iunie 1893, 15/27 februarie 1894 și 4/16 mai 1895.

Criticat pentru unele lacune, cât și pentru caracterul relativ blând al pedepselor,
Codul penal din 1864, cu modificările sale ulterioare, a avut o longevitate apreciabilă, rămânând în vigoare până la 1 ianuarie 1937.

Deși întemeiat pe principiile umanitarismului beccarian, în momentul în care principalele contradicții sociale au început să răbufnească cu violență aceste principii au devenit desuete și s-a trecut la reprimarea brutală, violentă, încălcând-prin uciderea miilor de țărani răsculați în 1907-însăși legea care la 1864 fusese cu atâta entuziasm primită, printre altele, tocmai pentru că sancțiunea capitală fusese abolită.

În cuprinsul Codului penal de la 1864 infracțiunea era reglementată în mod formal fiind considerată „ca o acțiune sai inacțiune socotită doloasă sau culpoasă și pe care legiuitorul a sancționat-o penalicește”

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Adăniloaie,N., D. Berindei, Reforma agrară din 1864, București 1967

Angelescu, C.C. Unificarea legislației Principatelor române sub domnia lui Al.I. Cuza, Editura Junimea Iași 1973

Boerescu, V. Explicațiunea Convenției relative la organizarea Principatelor române urmată de protocoalele conferințelor și de textul Convenției de la Paris, București 1858

Bonciu, Ghe. Contribuția lui A. I. Cuza la crearea și modernizarea dreptului public al României, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bozia, Cluj-Napoca 1995

Bonciu, Ghe. Istoria dreptului românesc, Editura ARS Academica, București 2009

Condurachi, Ioan D. Formarea Vechiului Drept Românesc nescris, Tipografia “Unirea”, Brașov 1935

Constantinescu, M., C. Daicoviciu, Șt. Pascu, Istoria României, București 1969

Constantinescu, N.N Aspecte ale dezvoltării capitalismului premonopolist în România, București 1957

Drăganu, T. Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura Dacia Cluj 1991

Firoiu, D.V. L. Marcu, Istoria dreptului românesc, vol. II partea I, Editura Academiei, București 1984

Firoiu, D.V. Istoria statului și dreptului românesc, Editura Fundației Chemarea, Iași

Hanga, V., Istoria dreptului românesc, tratat, vol. I, Editura R.S.R. București 1980

Iordache, Cf. A. Viața politică în România, București 1972

Pascu, Șt. Făurirea statului național unitar român, vol. 2 București 1983

Rădulescu, A. Pagini din istoria dreptului românesc, ediție îngrijită de I. Rădulescu Valasoglu, Editura Acedemiei, București, 1970

Ruja, M. H. Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura Servosat Arad 1998

Siserman, S. Infracțiunea și pedeapsa în dreptul penal român ()de la Codul penal din 1864 la cel din 193), Editura Albastră Cluj-Napoca

Stan, A. Grupări și curente politice în România între Unire și Independență 1859-1877, Editura Științificîă și Enciclopedică, București 1979

Tanoviceanu, I. Tratat de drept și procedură penală, vol. II, Tipografia „Curierul Judiciar”, București

Vasiliu, Cf. D. Codul civil și indeopendența socială, București 1910

Articole din reviste de specialitate

V. Axenciuc, Penetrația capitalului străin în România până la primul război mondial, în RDI XXXIV 1981, nr. 5

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Adăniloaie,N., D. Berindei, Reforma agrară din 1864, București 1967

Angelescu, C.C. Unificarea legislației Principatelor române sub domnia lui Al.I. Cuza, Editura Junimea Iași 1973

Boerescu, V. Explicațiunea Convenției relative la organizarea Principatelor române urmată de protocoalele conferințelor și de textul Convenției de la Paris, București 1858

Bonciu, Ghe. Contribuția lui A. I. Cuza la crearea și modernizarea dreptului public al României, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bozia, Cluj-Napoca 1995

Bonciu, Ghe. Istoria dreptului românesc, Editura ARS Academica, București 2009

Condurachi, Ioan D. Formarea Vechiului Drept Românesc nescris, Tipografia “Unirea”, Brașov 1935

Constantinescu, M., C. Daicoviciu, Șt. Pascu, Istoria României, București 1969

Constantinescu, N.N Aspecte ale dezvoltării capitalismului premonopolist în România, București 1957

Drăganu, T. Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Editura Dacia Cluj 1991

Firoiu, D.V. L. Marcu, Istoria dreptului românesc, vol. II partea I, Editura Academiei, București 1984

Firoiu, D.V. Istoria statului și dreptului românesc, Editura Fundației Chemarea, Iași

Hanga, V., Istoria dreptului românesc, tratat, vol. I, Editura R.S.R. București 1980

Iordache, Cf. A. Viața politică în România, București 1972

Pascu, Șt. Făurirea statului național unitar român, vol. 2 București 1983

Rădulescu, A. Pagini din istoria dreptului românesc, ediție îngrijită de I. Rădulescu Valasoglu, Editura Acedemiei, București, 1970

Ruja, M. H. Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura Servosat Arad 1998

Siserman, S. Infracțiunea și pedeapsa în dreptul penal român ()de la Codul penal din 1864 la cel din 193), Editura Albastră Cluj-Napoca

Stan, A. Grupări și curente politice în România între Unire și Independență 1859-1877, Editura Științificîă și Enciclopedică, București 1979

Tanoviceanu, I. Tratat de drept și procedură penală, vol. II, Tipografia „Curierul Judiciar”, București

Vasiliu, Cf. D. Codul civil și indeopendența socială, București 1910

Articole din reviste de specialitate

V. Axenciuc, Penetrația capitalului străin în România până la primul război mondial, în RDI XXXIV 1981, nr. 5