Dezvoltarea Conceptului Drepturilor Omului In Epoca Contemporana

CUPRINS

SCURT ISTORIC AL DREPTURILOR OMULUI

Convingerea ca oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din Antichitate și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Afirmarea și cristalizarea ideii de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia, conceptul respectului pentru drepturile omului și-a gășit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalitatii oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.

“Drepturile și libertățile fundamentale ale omului reprezintă patrimoniul juridic comun al umanității, pentru că ele se referă la valori universal recunoscute în relațiile internaționale.”

Una dintre primele încercări de a individualiza drepturile omului se regăsește în Codul lui Hammurabi, scris în jurul anului 1760 î.Hr. Acesta prevedea că oamenii nu pot fi torturați, înrobiți și nu li se putea confisca averea fără o judecată dreaptă. El a servit ca model de egalitate în toata Antichitatea, nici chiar guvernatorii provinciilor nu erau la adapostul plângerilor simplilor cetățeni.

 În Grecia Antică, dezvoltarea conceptului de drepturi ale omului s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre stat, religie și individ. Primele viziuni filozofice care au avut ca preocupare centrală omul, ca ființă socială, înzestrată cu drepturi și libertăți individuale au fost ale filozofilor greci Protagoras, Aristotel, Platon, Seneca.

Astfel Protagoras (n. 487 î.Hr., d. 420 î.Hr) statua că “omul este măsura tuturor lucrurilor și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există”

Aristotel, în lucrarea sa "Politice", afirma ca "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic". Conform concepției filozofului Aristotel omul este un “animal social”(zoon politikon) și este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire. Platon considera că persoana umană este concepută ca membru al societății, nu ca individ, iar infăptuirea justiției în societate se bazează pe egalitatea libertăților și stabilirea obligațiilor prin legi. Aceaste prime idei ale dreptului natural vor avea un rol deosebit de important în istoria societății umane.

Și civilizația romană a acordat importanță drepturilor cetățenești încă din Antichitate, fiind încurajată participarea cetățenilor la viața publică. Astfel, Legea romană a celor XII table apărută în 451 î.H. stabilea drepturile fundamentale ale cetățeanului: la proprietate, la o judecată dreaptă, de a-și alege conducătorii, de a protesta, dreptul de a fi liber și dreptul la fericire

Creștinismul a produs o schimbare radicală in comportamentul și gândirea indivizilor. Viziunea creștină a promovat dragostea față de Dumnezeu și oamneni, “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, încuranjând respectarea demnității și libertății omului.

Din analiza literaturii juridice de specialitate se poate desprinde ca legiferarea drepturilor omului a avut drept precursori: "Magna Charta", "The Petitions of Rights", "Habeas Corpus Act" și "Bill of Rights".

"Magna Charta Libertatum" edictată în Anglia în anul 1215 garanta drepturile nobilimii și ale bisericii, prevedea protejarea oamenilor simpli prin anumite legi, continând elemente care au inspirat evoluția teoriilor drepturilor omului. Este primul document care garantează drepturile oamenilor de a nu fi închiși, deposedați de avere sau exilați decât în urma unei judecăți drepte. A inspirat apariția unor documente documente precum "The Petitions of Rights" (1628) si "Habeas Corpus Act", lege impusa de Parlamentul englez la 26 mai 1679, considerată ca o a doua constitutie a Angliei dupa "Magna Charta".

"Bill of Rights"-1689 a reprezentat o încercare de aplicare la scara largă a principiilor enunțate în actele anterioare. Se arata astfel, că puterea monarhică emană din voința poporului, fiind totodată proclamate anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care interzicerea pedepselor ilegale si crude, obligțtia de a se comunica imediat unui deținut motivele arestării, eliberarea pe cauțiune. Aceste documente conțineau drepturi care se regăsesc și astăzi în cele mai multe dintre instrumentele privitoare la drepturile omului.

Declarația Drepturilor din anul 1689 este documentul englez care prevedea că oamenii nu pot fi privați de drepturile lor fundamentale, nici chiar de un rege sau de o lege

În secolul urmator, "Declarația de Independență a Statelor Unite" din anul 1776, statuează ca toți oamenii se nasc liberi și apară libertatile fundamentale precum libertatea de credință, libertatea cuvântului, libertatea presei, dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul de a năzui spre fericire.

Documentul juridic care a consacrat, în maniera cea mai completă, conceptul drepturilor si libertăților fundamentale, a fost ”Declarația franceă a drepturilor omului si cetățeanului” din 1789, care a reprezentat premisa unui spirit nou și o formulare modernă a drepturilor omului. Erau enunțate drepturi imprescriptibile ce priveau libertatea, proprietatea, siguranța, proclama egalitatea dintre toate ființele umane, libertatea de exprimare, precum și dreptul de a lua parte la guvernare.

Totusi, transpunerea acestor drepturi în practică s-a dovedit destul de anevoioasă. De exemplu, au trebuit sa mai treacă foarte multi ani pâna la abolirea sclaviei, sau de asemenea a trebuit să se aștepte și mai mult pentru ca femeia sa obțina dreptul de vot și să-i fie recunoscute, în toate domeniile, drepturi egale cu ale barbatului. Dar, pe măsura ce societatea a evoluat și în viața popoarelor au aparut noi probleme, conceptiile cu privire la drepturile omului a suferit importante modificări. În acest context, au apărut teorii sociale care au căutat să legitimeze prerogativa statului de a interveni pentru apărarea drepturilor oamenilor, dat fiind că statul acționează ca exponent și reprezentant al întregii societăți.

DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DREPTURILOR OMULUI ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

 Problematica drepturilor omului a început să dobândească o importanță aparte și să se instituționalizeze în practica internatională, mai ales în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial când, din cauza atrocitatilor comise împotriva ființei umane, s-a născut convingerea generalizată ca respectarea universală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului constituie unul din principalul pilon al sistemului de relații internationale.

Aceasta idee-deziderat,  a facut ca, în anul 1945, în cadul Conferinței de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională , să se semneze Carta de Constituire a O.N.U, care menționează în preambulul său trei finalități : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internațional și al dreptății de promovare a progresului social general într-un climat de libertate. 

În prezent, ONU are 193 de state membre, sediul central al organizației este situat în New York, iar pricipala misiune este de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.

Astfel, se poate spune ca 10 decembrie 1948 este o dată istorica, pentru că marchează momentul nașterii dreptului modern al drepturilor omului. La aceasta dată a fost proclamata de către Adunarea Generala a O.N.U,  Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care pentru prima dată, a enunțat consensul comunității internaționale într-un "ideal comun ce trebuie atins de toate popoarele si toate natiunile" în domeniul drepturilor omului. Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane, iar printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, după aceea, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor

Totodata, pe plan european, a luat naștere Consiliul Europei, un important organism în cadrul căruia s-au adoptat de către țările membre, instrumente care formează baza formală a drepturilor omului. Este înființat la data de 5 mai 1949, prin semnarea la Strasbourg a statutului său de către Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia. În prezent Consiliul Europei cuprinde 46 de state, iar România a aderat la Consiliul Europei la data de 7 octombrie 1993.

În data 4 noiembrie 1950, Consiliul Europei a semnat la Roma Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953, fiind un catalog al drepturilor fundamentale care protejează două mari categorii de drepturi: cele inalienabile persoanei umane (la viață, de a nu fi torturat, de a nu fi ținut în sclavie, de a nu fi obligat la muncă forțată) și  drepturile condiționale (la libertate individuală ,la un proces echitabil, la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, libertatea de gândire și conștiință, etc).

Prin aceasta convenție Consiliul Europei a instituit și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) cu sediul în Franța, la Strasbourg, ca organ de jurisdicție internațională care poate fi sesizat de orice persoană fizică sau juridică care pretinde că un stat membru la Convenție i-a încălcat un drept prevăzut de Convenția Europeană și Protocoalele sale adiționale. Cererile depuse la Curtea Europeană pot fi îndreptate doar împotriva unui stat membru, și nu împotriva unor persoane fizice sau juridice.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este instanța internațională și independentă care decide prin hotărâri definitive și obligatorii, ce reprezintă un mecanism de protecție efectivă, instituită prin intermediul Convenției Europeane a Drepturilor Omului.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, precum și Protocoalele adiționale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform prevederilor cuprinse în art.11 și 20 din Constituție, Convenția și Protocoalele ei adiționale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate față de acesta, altfel spus C.E.D.O. și protocoalele adiționale au devenit izvor de drept intern obligatoriu și prioritar, ceea ce, în plan național, are drept consecință imediată aplicarea convenției și protocoalelor de către instanțele judecătorești române, iar în plan internațional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătorești naționale.

Pe plan european, au fost adoptate o serie de acte, în care problematica drepturilor este amplu reglementată, cum ar fi Actul final de la Helsinki din 1975, Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale care a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976 și Pactului international privind drepturile civile și politice care a intrat în vigoare la 23 martie 1976, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din anul 1990, Declaratia de la Copenhaga din 1992 etc.

Un alt instrument cu larg impact asupra ariei europene a drepturilor omului este Tratatul privind Uniunea Europeană care a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene, enuntând ca Uniunea respecta drepturile fundamentale, cele care sunt garantate de CEDO si cele care rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului comunitar.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi politici și forme de colaborare. 

Astefel, drepturile omului sau drepturile fundamentale reprezintă singurul sistem de valori universal recunoscut și consacrat, fiind de aceea considerate drept una din cele mai importante realizări ale filozofiei moderne. Ele reprezintă standarde minime și reguli procedurale aplicabile nu doar individului, cât și persoanelor juridice, autorităților, organismelor de aplicare a legii sau organizațiilor internaționale.

LOCUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL ÎN CADRUL DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

În literatura de specialitate drepturile fundamentale au fost clasificate în funcție de mai multe criterii, cum ar fi etapa istorică în care si-au găsit consacrarea, obiectul sau conținutul lor. Însă delimitarea precisă a drepturilor fundamentale nu a fost posibilă din cauza intrepătrunderii diverselor categorii de drepturi.

Dreptul la un proces echitabil a fost tratat fie ca făcând parte din categoria drepturilor fundamentale civile și politice fie din categoria celor fundamentale sociale.

Drepturile fundamentale au fost clasificate având in vedere obiectul lor în libertăți individuale, drepturi social-economice, drepturi politice, drepturi social-politice.

În cadrul acestei clasificări, dreptul la un proces echitabil face parte din categoria drepturilor social-economice, prezentându-ce ca o facultate de voință garantată la nivel constituțional. Statul are obligația să asigure desfășurarea echitabilă a procedurilor judiciare în condițiile în care părțile se află pe poziție de egalitate în fața unei justiții imparțiale și independente.

O altă ideologie care a avut ca fundament considerarea evoluției istorice a drepturilor omului de-alungul timpului, clasifică drepturile fundamentale astfel:

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL- NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE

Pentru înțelegerea noțiunii de proces echitabil este utilă și definiția adjectivului “echitabil” din cuprinsul Dicționarului explicativ al limbii române, definiție potrivit căreia echitabil semnifică ceea ce este „întemeiat pe dreptate, pe adevăr; just, drept, nepărtinitor”. Originea latină a termenului este și ea lămuritoare, cuvântul latinesc aequus însemnând echilibrat, egal. Astfel, dreptul la un proces echitabil reprezintă totalitatea garanțiilor procedurale de care se bucură orice persoană pentru a-și valorifica drepturile si libertățile fundamentale în fața instanțelor, garanții care asigură o bună administrare a justiției ca atribut fundamental al statului de drept.

Dreptul la un proces echitabil nu are o definiție unanim recunoscută în sistemele juridice contemporane, însă noțiunea de “proces echitabil” a fost frecvent utilizată pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite justițiabililor prin articolul 6 al Convenției:

“1.Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”

S-a concluzionat astfel că, dincolo de sfera restrânsă proprie oricărei definiții, procesul echitabil este o realitate vie, ilustrată permanent la nivel european de o jurisprudență abundentă a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Procesul echitabil presupune respectarea a trei categorii de garanții: referitoare la dreptul de acces la justiție, cele instituționale și procedurale precum și garanțiile privitoare la executarea hotărârilor judecătorești.

Respectarea dreptului la un proces echitabil nu se rezumă la obligațiile pozitive și obligațiile negative pe care le impun dispozițiile art. 6 din Convenție, întrucât o serie de garanții procedurale care contribuie la asigurarea „procesului echitabil” sunt reglementate și de art. 5 și art. 13 din Convenție. De altfel, aceasta este și soluția adoptată prin art. 21, alin. (3) din Constituția României revizuită, care nu limitează domeniul de aplicare al dreptului la un proces echitabil printr-o corespondență strictă cu art. 6 din Convenție.

Dispozițiile art. 21, alin. (3) din Constituție sunt reluate în art. 6, alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în următoarea formulare: “Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime in exercitarea dreptului sau la un proces echitabil”. De asemenea art. 10 al aceluiași act normativ prevede că “toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii.”

COMPONENTELE DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

În accepțiunea Convenției, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.

Liberul acces la justiție

Face parte din categoria drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin prisma dreptului constituțional, accesul la justiție are semnificația unui principiu constituțional prin intermediul căruia se garantează exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a unui principiu de organizare și funcționare a justiției dar și a unei premise esențiale pentru existența statului de drept.

Cele mai importante instrumente de garantare a drepturilor omului pe plan internațional sunt Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene etc.

Astfel art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului statuează că ”orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra oricărei acuzări în materie penală îndreptate împotriva sa”.

În Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, liberul acces la , justiție este prevăzut la art. 14, alin. (1) “orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei încvinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil” , precum și la art.14, alin. (5) :“orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a obține examinarea de către o jurisdicție superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăției și a condamnării sale.”

Pe plan național, liberul acces la justiție își găsește consacrarea atât în Constituție în art. 21, alin. (1): ”orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor , a libertăților ” și a intereselor sale legitime și alin. (2): ”nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”, cât și în art. 6, alin. (1), din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor , a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil” și alin. (2): ”accesul la justiție nu poate fi îngrădit”

Liberul acces la justiție este considerat un principiu fundamental de realizare a justiției , alături de principiu legalității, bunei administrări a justiției, garantarea unui proces echitabil , publicarea procesului, imparțialitatea judecătorilor , respectiv proporționalitatea în aplicarea sancțiunilor.

Prin garantarea liberului acces la justiție se asigură justițiabililor pe lângă facultatea nestânjenită de a introduce , după libera lor apreciere, o acțiune în justiție, fie ea chiar și nefondată în fapt sau în drept, ci și obligația corelativă a instanței de judecată de a se pronunța pe fond asupra acestei cereri, să o admită sau să o respingă. Există și o serie de excepții de la această regulă. Astfel dreptul la liber acces la justiție nu este un drept absolut,

În concluzie, liberul acces la justiție ca premisă a procesului echitabil poate fi cosiderat atât un drept fundamental al omului, un principiu constituțional prin intermediul căruia se garantează exercitarea dreptuilor și libertăților fundamntale ale omului, o premisă esențială a existenței statului de drept dar și un principiu pentru organizarea și funcționarea justiției.

Examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil

Această cerință prevăzută în art.6 pct.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.

Contradictorialitatea este un principiu fundamental al oricărui proces și permite părților din proces să participe în mod egal și activ la prezentarea, dovedirea și argumentarea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului. Contradictorialitatea se materializează prin discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare dintre părți și exprimarea opiniei asupra inițiativelor instanțeiși are ca scop stabilirea adevărului și a pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Astfel, în virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință apărările, pretențiile și probele pe care înțeleg să le folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței. Judecata se poate face decât după citarea lor legală, toate părțile sunt ascultate în mod egal în cursul procesului, în vederea aflării adevărului. Probele sunt discutate de către părți în ședință publică, hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar, imutabilității și rolului activ al instanței.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiției în numele legii de către instanțele judecătorești prevăzute de lege, în limita competențelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum și supunerea judecătorilor numai în fața legii; egalitatea părților semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanța, dar și în raporturile dintre ele, prin recunoașterea acelorași drepturi procesuale și impunerea acelorași obligații; gratuitatea înseamnă obținerea unei rezolvări judiciare necondiționat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanța superioară în grad, a  legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate de instanța inferioară; imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părților, obiectului și temeiului de drept; rolul activ al instanței reprezintă, nu o ingerință în interesele părților, ci o garanție a respectării drepturilor și realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

Cerința examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenție, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părților la dezbateri, aceasta fiind o condiție inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare și dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

Publicitatea este o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, a independenței acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se și vadă acest lucru; pentru acest motiv părțile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat ședință secretă (art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terțele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul ședințelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influențează, însă, pronunțarea hotărârii judecătorești, care se face, întotdeauna, în ședință publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenție, dar și în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

Cerința Convenției ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretențiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanței și exercitarea căilor de atac.

Principiul egalității armelor (l’égalite des armes), presupune ca orice parte a unei proceduri, indiferent dacă este in materie civilă sau penală, trebuie sa aibă posibilitatea rezonabila de a-și prezenta punctul de vedere în fața tribunalului în condiții care să nu o dezavantajeze față de celelalte părți ale procesului sau față de acuzare. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procesului în fața unui tribunal.

Contradictorialitatea este strâns legată de ideea de egalitate a armelor și îi impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Nu are importanță dacă elementul care poate conduce la o anumită decizie este adus în discuție de către părti sau este sesizat din oficiu de către instanță, judecătorul este obligat să impună discutarea lui. .
Dreptul la un proces echitabil înseamnă și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc și valoare de principiu constituțional, ținând seama că prin art. 24 alineatul (1) din Constituție se stabilește că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul (2) al aceluiași articol se prevede că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Dreptul la apărare include în sens material, toate drepturile și garanțiile procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, iar în sens formal, include dreptul părților de a-și angaja un avocat.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil

Constituie o garanție a unui proces echitabil. Are ca scop principal înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părțile și se realizează prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate și prin reinstituirea legalității, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept.

Examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege.

Din punct de vedere funcțional independența se verifică în raport cu alte organe ale statului și față de părți. Independența puterii judecătorești față de puterea legislativă și față de cea executivă este un principiu care rezultă din teoria separației puterilor în stat dezvoltată de Montesquieu și apare în majoritatea textelor de natură constituțională din statele europene.

În considerarea independenței se are în vedere că sistemul instanțelor de judecată prin care se realizează justiția nu face parte din sistemul puterii legislative sau executive și nu îi este subordonat vrenuneia dintre acestea. Legiuitorul poate interveni în procesul de judecată decât prin emiterea unor legi pe care instanțele de judecată să le pună în aplicare, cu respectarea principiului neretroactivității aplicării legilor (art. 15, alin. 2 din Constituție), (art. 6, alin. 1 din Codul Civil).

Independența față de puterea executivă

Împarțialitatea, ca element definitoriu al unui proces echitabil, semnifică garanția încrederii justițiabililor în magistrați și instituțiile în care aceștia își desfășoară activitatea și presupun ca judecătorul să manifeste o poziție de neutralitate față de părțile litigiului.

Condiția sine qua non a independenței, este prevăzută în mod expres și în textul Convenției,astfel tribunanlul trebuie să fie prevăzu de legea internă.,fiind interzisă instituirea unor instanțe pe altă cale decât prin lege.

Importanța imparțialității este subliniată de prezența acestei laturi a unui proces echitabil în Constituție, prevăzându-se că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

În legislația națională, imparțialitatea în materie penală este redată de Titlul II, Capitolul II, Secțiunea 6 din Codul de procedură penală – care prevede cazurile concrete în care un magistrat și celelalte persoane implicate în actul de justiție sunt incompatibili precum și procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparțialitatea pot fi regăsite și în Titlul III, Capitolul IV din Codul de procedură civilă, referitor la conflictele de competență și strămutarea pricinilor.

Publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești

Este o altă componentă esențială a uni proces echitabil și un aspect care asigură cunoașterea de către justițiabili a hotărârii judecătorești, imediat după deliberarea completului de judecată.

Pronunțarea dispozitivului hotărârii judecătorești, în ședința publică, chiar în lipsa părților, este impusă de art. 402 din Codul procedură civilă .

Pronunțarea în ședință publică, dă posibilitatea părții a cărei cauză a fost soluționată nefavorabil, să renunțe în instanță la calea de atac (art. 404 alin.1 Cod procedură civilă).

În esența sa, accesul liber la justiție, ca și dreptul la un proces echitabil , este un drept fundamental al individului, căruia îi corespunde obligația corelativă a statului ce constă în abținerea de la orice mijloace sau forme de îngrădire a exercițiului acestui drept. Importantă este cunoașterea conținutului noțiunilor incidente și conexe dreptului la un proces echitabil, care a fost precizat în jurisprudența Comisiei și Curții.

Întrucât Convenția nu este un document politic, ci unul juridic, partea integrantă a dreptului intern român, iar conținul drepturilor omului precizat de organele de control de la Strasbourg constituie ” standarde internaționale ” la care România și-a asumat obligația să se alinieze, practica judicară în țara românească va trebui în viitor să acorde o atenție sporită jurisprudenței Comisiei și Curții.

În ceea ce privește România, existența acestui drept nu poate fi supusă nici unei discuții de vreme ce, în art. 21 din Constituție se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. Mai mult, direcția pe care s-a înscris legiuitorul constituant, de aliniere la reglementările europene în materie de drepturile omului, a fost confirmată și cu prilejul revizuirii și republicării Constituției, când art. 21 a fost completat cu principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, jurisdicțiile speciale administrative au dobândit, în virtutea alineatului ultim al art. 21 un caracter facultativ și sunt gratuite.

În concluzie, accesul liber la justiție este un drept pe care îl are orice persoană, iar practica instanțelor arată că dreptul la un proces echitabil a dobândit recunoaștere universală. Nu numai că a fost integrat în sistemele juridice ale celor mai multe țări, dar a fost codificată în tratate și convenții.

ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL – OBIECTIV AL REFORMEI JUSTIȚIEI ROMÂNEȘTI

Reforma justiției a fost considerată o necesitate încă de la începutul anilor 1990. Prin adoptarea Legii nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească s-au înființat curțile de apel și parchetele corespunzătoare, precum și noi judecătorii, fiind în vigoare până la data de 27.09.2004, când a fost abrogată de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, prin care a fost reorganizat întregul sistem al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea.

Conform Legii nr. 304/2004 au fost modificate și completate normele procedurale prin introducerea apelului- cale ordinară devolutivă de atac, totodată fiind stabilte competențele instanțelor și parchetelor.

Prin același act normativ a fost reglementat statutul judecătorilor și au fost consacrate principiile indepedenței, inamovibilității și supunerii numai legii, precum și cele specifice statutului procurorilor – principiile legalității, stabilității și imparțialității.

Procesul de integrare europeană a impus o abordare unitară și coerentă a domeniului justiției în toate componentele sale, corelată cu reformele celorlalte domenii sociale, în acord cu acquis-ul comunitar, condiții în care reforma sistemului judiciar în România a devenit o prioritate efectivă.

România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în anul 1995, iar negocierile propriu-zise de aderare au fost deschise în luna februarie 2000, iar de la depunerea cererii de aderare, a fost monitorizată de Comisia Europeană, înființată în anul 1958 cu sediul în Belgia, Bruxelles.

Este organul executiv al Uniunii Europene, responsabil cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE, garantează respectarea legislației Uniunii Europene, și are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat în toate statele membre. România a fost verificată cu privire la îndeplinirea criteriilor și condițiilor de aderare, iar rezultatele au fost cuprinse în Raportul de monitorizare întocmit anual.

În anul 1999, chiar dacă sistemul judiciar din România cunoscuse progrese, a fost caracterizat ca fiind deficitar sub aspectul cunoașterii dreptului comunitar, fiscal, financiar și bancar, al crimei organizate și spălării banilor. De asemenea, o problemă larg răspândită la nivel central și local o constituia corupția.

În anul 2000, Comisia Europeană a constatat unele progrese în combaterea corupției, fiind apreciată Legea nr. 78/ 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

În anul 2001, Comisia Europeană a recomandat luarea unor măsuri eficiente pentru garantarea independenței judecătorilor și continuarea reformei procedurilor judiciare. Implementarea noii legislații privind achizițiile publice a fost considerată ca un mijloc important de luptă împotriva corupției, fiind considerat un pas important în reforma statului.

În anul 2002, din cauza lipsei resurselor materiale necesare reforma în domeniul judiciar a fost afectată. Comisia a recomandat ca reforma sistemului judiciar să devină o prioritate publică, bazată pe o strategie cuprinzătoare. În cadrul strategiei, independența sistemului judiciar trebuia să constituie obiectivul determinant. În acest context a fost elaborată Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003 – 2007 ce a fost urmată de evoluții importante în realizarea unui sistem judiciar independent, fapt ce a permis încheierea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană în luna decembrie 2004.

O contribuție semnificativă la negocierile privind justiția a avut-o adoptarea, în anul 2004, a unui pachet legislativ privind reglementarea sistemului judiciar. Astfel a fost adoptată Legea nr. 303/2004 – Statutul magistraților prin care s-a reglementat incompatibilitățile și interdicțiile care îi privesc pe judecători și procurori, drepturile, obligațiile, răspunderea și sancționarea lor disciplinară, Legea nr. 304/2004 – privind organizarea judiciară, Legea nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, completat cu Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești și de la parchetele de pe lângă acestea.

Strategia de reformă a Sistemului Judiciar a fost adoptată prin H.G nr. 1.052/2003 și stabilește obiectivele pentru modernizarea justiței din România. Procesul de reformă are ca obiective principale asigurarea transpareței, credibilități și eficienței justiței.

La data de 29 octombrie 2003, în urma unui referendum constituțonal, a intrat în vigoare Constituța revizuită. Noile dispoziții constituțonale încearcă să răspundă cerințelor europene privind asigurarea independenței justiței și a judecătorilor.

În domeniul dreptului penal au fost realizate progrese privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dar și privind asigurarea protecței victimelor infracțunilo. A a fost modificat în mod substanțial Codul de procedură penală prin OUG nr. 72/2004, Legea nr. 480/2004 și Legea nr. 576/2004.

În domeniul cooperării judiciare internațonale au fost implementate numeroase schimbări pentru a se asigura cetățenilor români accesul facil la spațiul european de justiție. Prin adoptarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațonală în materie penală, în vigoare începând cu 29 august 2004, s-au transpus dispozițiile noii legislații UE în domeniu. Actul normativ prevede proceduri simplificate privind extrădarea și transpune Decizia-cadru a Consiliului UE privind mandatul de arestare european.

Și în domeniul civil și comercial s-au înregistrat progrese legislative, a fost modificat Codul de procedură civilă prin OUG 195/2004, pincipala schimbare a vizat garantarea principiului stabilități juridice prin eliminarea recursului în anulare și unificarea jurisprudenței (a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 195/2004, care a vizat în principal degrevarea Înaltei Curț de Casațe și Justițe);

De asemenea, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnitățlor publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupței a fost creat cadrul general pentru prevenirea și combaterea corupției, prin instituirea unor măsuri de drept substanțal și procedural în privința conflictului de interese și incompatibilităților. Prin modificările și completările ulterioare ale Legii nr. 161/2003 a fost înființat Consiliul Național de Integritate, organism autonom, cu personalitate juridică, supus controlului Parlamentului. În prezent CNI funcționează conform prevederilor Legii nr.144/2007, republicată.

Eforturi de implementare a Strategiei în domeniul justiței

1. Prin Ordinul ministrului justiței nr. 2842/C/ 3.10.2003A fost elaborat și adoptat – Planul de acțune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar.

Planul a fost completat și actualizat în aprilie 2004, pentru a reflecta evoluțile intervenite de la data adoptării sale, precum și pentru detalierea unora dintre măsurile din cuprinsul acestuia.

După adoptarea pachetului legislativ au fost elaborate planuri de implementare pentru cele trei legi. Cele trei planuri au fost aprobate printr-un protocol încheiat între Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casațe și Justițe și Ministerul Public la data de 7 iulie 2004. Planurile de implementare detaliază obiectivele cuprinse în Strategia de reformă a sistemului judiciar, identificând măsurile concrete, acțunile, calendarul și resursele financiare necesare pentru aplicarea celor trei legi.