Determinarea Sanctiunii Aplicate In Cazul Neexecutarii Hotararii Pronuntate de Catre Curtea de Justitie a U.e
LUCRARE DE LICENȚĂ
LA DREPTUL UNIUNII EUROPENE II
ACRONIME ȘI ABREVIERI
Alin. – Alineat
Art. – Articol
BCE – Banca Centrală Europeană
BEI – Banca Europeană de Investiții
C – Cauză soluționată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene
c. – Contra
CE – Comunitatea Europeană
CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene
CJUE – Curtea de Justiție e Uniunii Europene
EUR – Euro, monedă unică europeană
Înch. – Încheiere
Nr. – numărul
ONG – Organizație neguvernamentală
Op. cit. – Opera citată
PIB – Produsul intern brut
TCE – Tratatul de instituire a Comunității Europene
TCEE – Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene
TFUE – Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
UE – Uniunea Europeană
INTRODUCERE
În cadrul prezentei lucrări de licență am analizat, atât cadrul general cât și cel particular a ceea ce înseamnă acțiunea în constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre și principalele etape care o definesc.
Pentru realizarea acestei lucrări s-a impus în mod necesar o documentare aprofundată a opiniilor exprimate cu privire la tema analizată, a legislației primare cât și a celei secundare a Uniunii, la care se adaugă jurisprudența, toate acestea fiind supuse de-a lungul timpului unei continue evoluții și transformări.
Cu același prilej, am studiat și analizat mai multe lucrări de specialitate- tratate, cursuri, articole și reviste de specialitate, la care se adaugă legislația Uniunii Europene și jurisprudența în domeniu; și nu în ultimul rând consultarea diverselor site-uri oficiale care au relevanță pentru tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană.
Cu privire la utilitatea analizării prezentei teme de licență putem aduce în sprijin următoarele argumente:
În primul rând, importanța respectării și aplicării corecte și complete a normelor Uniunii Europene în ordinea juridică internă a statelor membre.
De asemenea, necesitatea cunoașterii unei astfel de acțiuni prin intermediul căreia se verifică și se aduce la îndeplinire, în cazul în care se impune, a obligațiilor asumate de către statele membre la data aderării.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană s-a constatat necesitatea aprofundării cunoașterii, atât de către teoreticieni în domeniu, cât și de către practicienii dreptului Uniunii Europene, în general, și a regulilor de procedură ce stau la baza soluționării oricărui tip de acțiune cu care instanțele Uniunii pot fi sesizate, în special; ceea ce justifică cu atât mai mult utilitatea demersului întreprins de noi.
Astfel, în cadrul primului capitol, intitulat Aspecte generale privind Justiția Uniunii Europene, am analizat în linii mari cadrul general a ceea ce se subsumează noțiunii de ”justiție a Uniunii Europene” punând accentul pe aspecte ce țin în special de procedura contencioasă.
Capitolul al II-lea Acțiunea (recursul) în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre- procedura de infringement- este consacrat aspectelor generale ce țin de această acțiune, pe care se întemeiază desfășurarea unui proces dedus în fața Curții.
Principalele probleme cercetate se referă la:
sediul materiei; obiectul acțiunii; admisibilitatea unei astfel de acțiuni, cu referire în principal la calitatea procesuală activă și respectiv pasiva;
situațiile care determină declanșarea unei astfel de acțiuni;
și nu în ultimul rând, modalități prin intermediul cărora se poate declanșa așa numita procedură de infringement.
În acest context, în cadrul capitolului al III-lea- Etapele procedurii de infringement- tratăm, pe larg, această procedură, ca o etapă esențială pentru derularea, în bune condiții, a procesului declanșat.
În cadrul acestui capitol am analizat aspecte care țin atât de etapa precontencioasă, cât și implicit de etapa contencioasă.
În ceea ce privește etapa precontencioasă se impune, în mod necesar, parcurgerea unor subetape precum: scrisoarea de notificare formală; observațiile statului membru; avizul motivat; răspunsul statului membru; decizia Comisiei de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene; subetape care sunt premergătoare procedurii contencioase și prin intermediul cărora se urmărește soluționarea cauzei pe așa zisa cale ”amiabilă”.
Cu privire la etapa contencioasă am expus pașii care trebuiesc urmați în cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată.
Determinarea sancțiunii aplicate în cazul neexecutării hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă conținutul capitolului al IV-lea și se caracterizeză prin expunerea acestor sancțiuni, fiind relevantă în acest sens și jurisprudența. De asemenea, am urmărit și prezentarea, la nivel statistic, a cazurilor care s-au înregistrat în urma declanșării unei astfel de acțiuni la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
Ultimul capitol conține pe lângă concluziile generale și referiri esențiale cu privire la necesitatea și importanța respectării și aplicării normelor dreptului Uniunii Europene.
Considerăm că anexele pe care lucrarea de licență le conține, completează sfera preocupărilor pentru definitivarea studiului de față, întrucât acestea expun anumite aspecte care țin de dreptul Uniunii, a căror cunoaștere este de natură să determine o mai bună înțelegere a temei în cauză.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
„Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea Europeană se bazează pe valorile individuale și universale ale deminității umane, ale libertății și ale solidarității; are la bază principiul democrației și principiul statului de drept. Pune persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu al libertății, securității și justiției. Uniunea contribuie la apărarea și dezvoltarea acestor valori comune în respectul diversității culturilor și al tradiției popoarelor Europei, ca și al identității naționale a statelor membre și al orgamizării puterilor publice ale acestora la nivel național, regional și local.”
(Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Nisa, 7 decembrie 2002)
SECȚIUNEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA JURISDICȚIONALĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
SISTEMUL UNIUNII EUROPENE DE PROTECȚIE JURIDICĂ
Protecția juridică în dreptul Uniunii Europene (UE) este asigurată, în cea mai mare parte, prin intermediul instanțelor naționale. Controlul judecătoresc al actelor de aplicare a dreptului Uniunii Europene emise de statele membre se face după regulile dreptului național, cu respectarea principiilor ordinii juridice a UE.
De asemenea, se au în vedere principiul priorității dreptului UE și principiul legalității administrației conform cărora instanțele naționale au obligația de a verifica conformitatea directivelor și regulamentelor cu „dreptul comunitar primar” și cu principiile generale de drept. Curtea de Justiție nu a recunoscut însă competența statelor membre de a cenzura actele comunitare pe motiv de nerespectare a dreptului UE, motivând aceasta prin interesul de a asigura aplicarea unitară a dreptului UE.
În cazul Uniunii Europene normele adoptate de instituțiile europene, care dețin competențe specifice încredințate de statele membre sunt cu mai mare ușurință puse în aplicare, întrucât statele respective au înțeles să-și supună comportamentul acestor norme, într-un mod strict, de a se obliga la un anumit comportament, și, în caz contrar, să fie constrânse, după caz, la săvârșirea unui act pozitiv sau la o abținere, compatibilă cu obiectivele stabilite.
„Această situație este favorizată de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a făcut ca, în acțiunea lor, să pornească de pe poziții sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendințe tutelare sau hegemonice, astfel că, aflate în fața dreptului UE, să nu poată recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. În același timp, structura instituțională, riguros amenajată, înlătură, într-o măsură decisivă, posibilitățile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicarea regulilor UE, indiferent că ele sunt de o generalitate extremă ori de o adresabilitate directă, restrânsă.”
Procedura de asigurare a respectării dreptului UE funcționează în parte ca un mijloc valoros de soluționare pe cale amiabilă a disputelor dintre statele membre, fără a se ajunge la un proces în justiție, în parte ca un canal de comunicare aflat la dispoziția persoanelor private pentru a se plânge Comisiei în legătură cu încălcările dreptului UE și în parte ca un instrument „obiectiv” de punere în aplicare a dreptului UE de către Comisie. Procedura a fost, de asemenea, descrisă ca un mecanism juridic de accentuare a responsabilității diverșilor actori implicați, în special a statelor membre și a Comisiei.
Este și una dintre modalitățile prin care Comisia își exercită rolul de gradian al tratatelor.
METODE DE INTERPRETARE
Curtea de Justiție folosește metodele generale de interpretare, și anume metoda gramaticală, sistematică, teleologică și istorică. În general, Curtea va folosi însă acea metodă de interpretare care duce la atingera scopurilor Tratatelor și care asigură funcționarea Uniunii Europene.
Metoda gramaticală se limitează, într-o primă etapă, la analizarea sistematică a normei în cauză, printr-o comparare a textelor în mai multe limbi ale aceluiași act al UE. Metoda este, de regulă, punctul de pornire pentru interpretarea unei norme a UE.
Metoda sistematică vizeză o interpretare prin raportarea la sistemul general al normelor din domeniul supus analizei. Prin această metodă, se urmărește evitarea unei interpretări care este în contradicție cu o altă normă a UE.
Metoda teleologică are în vedere analizarea scopului normei, iar, în acest sens, se recurge adesea la obiectivele Uniunii, așa cum acestea rezultă din art. 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană (respectiv este vorba de art. 2 din Tratatul de la Mastricht). În plus, conform principiului efectului util (effet utile), trebuie preferată acea interpretare care asigură cel mai larg efect al unei norme unionale.
Metoda istorică nu prezintă importanță în interpretarea normelor UE, în condițiile în care sistemul de drept al UE a înregistrat numeroase modificări în decursul existenței sale.
ACTELE JURIDICE SUPUSE CONTROLULUI JUDECĂTORESC AL UNIUNII EUROPENE
Pot fi supuse controlului judecătoresc al UE acte juridice cu caracter general sau particular care au forță juridică. Astfel, dacă interpretăm per a contrario, recomandările și avizele, acte juridice care nu au forță juridică obligatorie, precum și documentele emise în cadrul etapelor preliminare de adoptare a unui act juridic nu pot fi controlate de instanțele UE.
Instanțele UE pot decide, în baza unor atribuiri exprese de competențe, în litigii cu privire la acțiunile (actele juridice) sau inacțiunile instituțiilor UE.
Litigiile deduse spre judecată instanțelor UE pot fi constituționale, administrative, civile, disciplinare. Aceste litigii pot fi clasificate și în plângeri sau acțiuni directe, proceduri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminarii, avize și acțiuni de revizuire. Litigiile constituționale pot fi clasificate în litigii între state membre, între organe ale UE și state membre, precum și litigii între organe ale UE. Alte litigii sunt procedura pentru pronunțarea unei hotărâri preliminarii, procedura controlului incident.
Acțiunile adresate Curții de Justiție sunt verificate sub aspectul admisibilității și al motivării. Cercetarea admisibilității presupune verificarea competenței UE, a competenței materiale, a capacității părților, a respectării procedurii preliminare, dacă este cazul, a obiectului litigiului, a capacității procesuale a părților, a cerințelor de formă a plângerii și a obiectului juridic de protejat. Prin cercetarea motivării plângerii, se înțelege examinarea faptului dacă există sau nu o încălcare a dreptului UE și dacă această încălcare este îndreptățită sau nu.
SECȚIUNEA A II-A. PROCEDURA CONTENCIOASĂ
SEDIUL MATERIEI
Procedura în fața jurisdicțiilor UE este guvernată de Tratatul privind funcționarea UE (TFUE), care stabilește regulile generale referitoare la organizarea și compunerea lor, la competențele acestora și la forța executorie a hotărârilor (art. 251-281 TFUE, fostele art. 221-245 TCE).
Procedura în fața Curții de Justiție este guvernată de :
Titlul III din statutul său, art. 19-46;
Titlurile II-IV din regulamentul său de procedură;
Regulamentul adițional ce definește regimul comisiilor rogatorii, al asistenței judiciare gratuite și al denunțării încălcărilor de jurăminte ale martorilor și experților;
Instrucțiunile pentru grefieri, stabilite în temeiul capitolului V din regulamentul de procedură; acest text conține dispoziții detaliate referitoare la atribuțiile și funcționarea grefei, la ținerea registrului cauzelor supuse spre soluționare Curții, la tariful grefei și la cheltuielile de judecată și la publicațiile Curții;
Instrucțiunile practice referitoare la acțiunile directe și la recursurile ce se adresează agenților și avocaților ce reprezintă părțile în fața Curții și care sunt referitoare la prezentarea de memorii și la desfășurarea ședințelor;
Procedura în fața Tribunalului (de Primă instanță) este guvernată de:
Dispozițiile Titlului III din statutul Curții, care o privesc (art. 53-62);
Regulamentul său de procedură, Titlul II ;
1.3 În ce privește Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene, procedura este guvernată de Titlul III din statutul Curții (cu excepția art. 22-23) așa cum se prevede în art. 7 din Anexa1 din acest act normativ și este completată și de regulamentul de procedură al acestui tribunal;
PRINCIPIILE PROCEDURII
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a elaborat principiile procedurii, cuprinzând soluții ce decurg din principiul „bunei administrări a justiției”. De asemenea, Curtea s-a îndreptat spre identificarea unor soluții originale, cum ar fi cea care conciliază respectarea caracterului contradictorialității procedurii cu secretul deliberării.
În ceea ce privește procedura urmată în fața Curții aceasta este una contradictorie, întrucât principiul contradictorialității este un principiu fundamental al deptului UE. Orice parte care este implicată în cauză trebuie să fie audiată și poate să prezinte explicații, iar actele de procedură sunt, de regulă, comunicate celeilalte părți, Curte statuând doar în baza documentelor de care părțile au cunoștință.
De asemenea procedura prezintă un caracter oficios, astfel încât Curtea conduce desfășurarea întregii proceduri: asigurând introducerea în cauză a părților interesate, ea ordonă comunicarea actelor, stabilind modalitatea de efectuare, întinderea lor și termenul de răspuns, fixează termenul de depunere a diferitelor memorii ș.a. Procedura se încheie prin pronunțarea unei hotărâri motivată și comunicată tuturor părților.
Acțiunile formulate în fața Curții nu au caracter suspensiv. Totuși, judecătorul UE poate, pe calea procedurii de referat, să ordone suspendarea executării actului atacat în scopul ca acesta să nu creeze un prejudiciu grav și ireparabil. El poate să ia și alte măsuri provizorii utile soluționării litigiului.
PRINCIPALELE ACȚIUNI EXERCITATE ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
Acțiunile unionale sunt acele pârghii, posibilități, mijloace sau prerogative virtuale și legale acordate subiecților dreptului unional, prin care aceștia pot solicita concursul organelor jurisdicționale unionale în vederea apărării prerogativelor sau drepturilor lor sau în vederea supravegherii obiective a respectării legalității de către instituțiile UE.
Acțiunile cu care pot fi sesizate CJUE, Tribunalul sau Tribunalul Funcției Publice pot fi următoarele:
acțiunea în anulare;
acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre;
excepția de ilegalitate;
acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență;
acțiunea în despăgubire;
acțiunea preliminară;
acțiunile pentru obținerea aprobării sau avizării;
acțiunea de arbitraj;
acțiunile în legătură cu serviciul introduse de funcționarii unionali;
acțiunile în domeniul mărcilor și standardelor unionale;
acțiunea contra sancțiunilor pecuniare;
În literatura juridică de specialitate, aceste acțiuni au fost clasificate în:
După caracterul contencios sau necontencios al procedurii ce se declanșează prin acțiune, avem:
Acțiuni directe:
acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre;
acțiunile în anulare;
acțiunea în constatarea abținerii nejustificate sau recursul în carență;
acțiunea în despăgubire;
acțiunile în legătură cu serviciul introduse de funcționarii unionali;
Acțiuni indirecte:
acțiunile preliminare (care, la rândul lor, se clasifică in acțiuni care au ca obiect interpretarea dreptului unional; stabilirea aplicabilității directe a dreptului unional; valabilitatea dreptului unional secundar);
acțiunile de solicitare a unor avize, aprobări.
În funcție de necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile ca o condiție de admisibilitate, distingem între:
acțiuni care nu necesită parcurgerea unei astfel de etape: acțiunea în despăgubire, acțiunea în anulare;
acțiuni care necesită parcurgerea unei proceduri prealabile: acțiunile în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele membre, acțiunea în constatarea abținerii nejustificate, acțiunile introduse de funcționarii unionali în legătură cu serviciul.
În funcție de temeiul juridic pe care se bazează, acțiunile pot fi:
acțiuni reglementate de tratatele unionale: majoritatea acțiunilor;
acțiuni care își au temeiul într-un contract de compromis sau într-o clauză compromisorie: acțiunile de arbitraj.
În funcție de calitatea părților angrenate în proces, distingem între:
acțiuni de drept constituțional: când se confruntă state membre, instituții unionale sau state membre cu instituții unionale;
acțiuni de drept administrativ: când apar indivizii (persoane fizice sau juridice) în calitate de reclamanți în fața organelor unionale.
În funcție de calitatea reclamantului, aproape fiecare acțiune poate fi clasificată în:
acțiune introdusă de un reclamant privilegiat (state membre, instituții ale UE);
acțiune intentată de un reclamant neprivilegiat (persoane fizice sau juridice).
În funcție de prerogativele jurisdicționale recunoscute instanței, avem:
acțiuni de procedură normală (acțiuni în anulare, acțiuni în constatarea omisiunii nejustificate);
acțiuni de plină jurisdicție (acțiunile în despăgubire extracontractuală; acțiuni contra sancțiunilor pecuniare; acțiuni introduse de funcționarii unionali) .
CAPITOLUL II
ACȚIUNEA (RECURSUL) ÎN CONSTATAREA NEÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIILOR DE CĂTRE STATELE MEMBRE – PROCEDURA DE INFRINGEMENT
SECȚIUNEA I. ASPECTE GENERALE
SEDIUL MATERIEI
În termenii art. 258 și 259 TFUE ( fostele art. 226 și art. 227 din tratatul CE), Comisiei și statelor membre le revine sarcina de a angaja această procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre.
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia Europeană veghează la asigurarea transpunerii și aplicării corecte a dreptului UE în ordinea juridică internă a statelor membre, având posibilitatea ca în anumite condiții să introducă o acțiune împotriva statelor membre la Curtea de Justiție a UE în cazul în care constată că unele state membre nu-și îndeplinesc obligațiile din tratatele institutive și cele modificatoare.
Opinăm că această acțiune pe care Comisia Europeană o poate declanșa reprezintă un veritabil instrument de control pe care Comisia îl are la dispoziție, în limita atribuțiilor sale în raport cu statele membre, reprezentând expresia acordului intervenit între statele membre și instituțiile UE.
Prin acest mecanism, al acțiunilor de constatare al încălcărilor tratatelor, Comisia își exercită prerogativa de monitorizare privitoare la aplicarea dreptului UE.
Art. 258 TFUE
Textul art. 258 TFUE prevede că : „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
În cazul în care statul în cauză nu se conformeză acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene” .
Procedura reglementată de acest articol îi dă Comisiei posibilitatea să-și îndeplinească funcția de „gardian al tratatelor”.
Angajarea unei asemenea proceduri față de un stat membru presupune că a fost constatată, de către Comisie, o încălcare a dreptului Uniunii Europene din partea acelui stat.
Încălcările statelor membre pot consta, mai frecvent, într-un act pozitiv sau într-un comportament activ, decât într-o omisiune. Încălcarea poate consta din menținerea unei măsuri naționale incompatibile cu dreptul UE, adoptarea de către stat a unui act contrar dreptului UE, neadoptarea de către stat a unei măsuri pe care dreptul UE îi impunea să o ia ( spre exemplu, netranspunerea unei directive) sau neexecutarea și executarea tardivă a unei obligații (nerespectarea termenului de transpunere a unei directive).
În sensul art. 258, noțiunea de „stat membru” se extinde asupra ansamblului organismelor ce constituie puterile executivă – sau administrativă – , legislativă și judiciară, precum și asupra numeroaselor entități numite organisme publice, care, avînd o existență juridică autonomă, sunt obligate față de stat prin raporturi, atât de strânse, încât ele trebuie considerate ca făcând parte din organizația sa.
Art. 259 TFUE
Ca și Comisia, orice stat membru are posibilitatea de a angaja o procedură în lipsă (de încălcare) împotriva unui alt stat membru, independent de faptul că el este sau nu parte lezată. Această procedură este prevăzută în art.259 TFUE, care dispune: „Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia. Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale. În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții.”
Această procedură nu a fost, deci, angajată decât în câteva cauze, astfel încât amintim o singură hotărâre a Curții.
Și anume, facem trimitere la CJCE, 4 octombrie 1979, Franța c. Regatul Unit. Această cauză se bazează pe neobservarea de către guvernul britanic a procedurii prevăzute în anexa IV din Rezoluția de la Haga, din 30 octombrie 1976, privitoare la aplicarea convenției asupra pescăriilor din Atlanticul de Nord-Est, din 24 ianuarie 1959. Ea a ocazionat un recurs al Franței împotriva Regatului Unit. Comisia a intervenit în litigiu, în temeiul art. 37 din statutul Curții, pentru a relua în numele său argumentația guvernului francez.
Dacă analizăm articolul 259 TFUE, constatăm că admisibilitatea unei acțiuni formulate de către un stat membru este subordonată unei faze precontencioase, impunând statului să sesizeze în prealabil Comisia, încât aceasta să aibă ca rol activ căutarea între părți a unei soluții amiabile pentru litigiu. Acest demers nu se supune niciunei formalități, statul reclamat trebuie numai să indice Comisiei plângerile invocate împotriva statului membru incriminat și să-i prezinte intenția sa de a recurge la procedura prevăzută de art. 259 TFUE.
Astfel, după ce părțile și-au prezentat observațiile, Comisia poate, fie să emită un aviz motivat, pozitiv sau negativ, fie să se abțină să formuleze un astfel de aviz, unica ipoteză reținută de art. 259 alin. 3 TFUE. Odată încheiată etapa preliminară, și oricare ar fi avizul, statul poate atunci să sesizeze Curtea de Justiție. Aspecte pe care le vom detalia cu amănuntul în secțiunile care urmează a fi prezentate.
OBIECTUL ACȚIUNII
Obiectul fundamental al acestei acțiuni este constatarea nerespectării (prin acțiune sau inacțiune) de către statele membre a obligațiilor ce le revin potrivit dreptului Uniunii Europene sau verificarea afirmației făcute de Comisie sau de un stat membru în acest sens. Prin drept al Uniunii Europene în acest sens se înțeleg normele dreptului primar, ale celui secundar, principiile de drept generale și jurisprudența CJUE, iar statul este înțeles în sens larg, adică nu sunt luate în considerare doar acțiunile sau inacțiunile organelor de stat centrale, ci și faptele organelor teritoriale ale puterii de stat, respectiv cele ale întreprinderilor, regiilor autonome proprietate de stat sau de interes național. (noțiunea de stat este o noțiune autonomă în dreptul UE)
În practică, cele mai multe acțiuni în constatarea încălcării tratatelor se referă la nepreluarea la timp a directivelor UE de către statele membre, urmată de nerespectarea libertăților fundamentale prevăzute de art. 34 TFUE. Exemple celebre în acest sens sunt ”Legea purității berii din Germania” și ”Interzicerea comercializării pastelor făinoase din cereale moi de către Italia”. Acțiuni de încălcare a dreptului UE pot fi: încălcările comise prin activitatea legislativă; omisiunea de a abroga o normă juridică; preluarea incorectă a unei directive; refuzul de cooperare cu Comisia în activitatea de control.
Nu pot constitui obiectul acestei acțiuni încălcările hotărârilor luate de ,,reprezentanții guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului” la nivel interguvernamental, deoarece acestea sunt adoptate pe baza dreptului internațional public, în afara ordinii juridice a dreptului UE.
Comisia poate introduce o asemenea acțiune oricând, dacă situația concretă o cere. Cele mai multe încălcări sunt însă remediate în cursul schimburilor prealabile de informații dintre Comisie și statele membre sau în cursul procedurii prealabile reglementate de dreptul procesual al UE.
ADMISIBILITATEA ACȚIUNII. CALITATEA PROCESUAL ACTIVĂ ȘI PASIVĂ.
3.1.Calitatea procesuală activă, adică dreptul de a apărea ca reclamant în procedura constatării încălcării tratatelor, aparține Comisiei [art. 258 alin. 2 TFUE] și statelor membre [art. 259 alin. 1 TFUE]. Însă, potrivit art. 271 TFUE (ex-art.237 TCE) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să judece litigiile privind:
(a) îndeplinirea obligațiilor statelor membre care rezultă din Statutul Băncii Europene de Investiții. Consiliul de administrație al Băncii dispune în această privință de atribuțiile recunoscute Comisiei prin articolul 258,
(b) hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții. Fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de administrație al Băncii pot formula o acțiune în această materie, în condițiile prevăzute la articolul 263,
(c) hotărârile Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții. Acțiunile împotriva acestor hotărâri pot fi formulate, în condițiile prevăzute la articolul 263, numai de către statele membre sau de către Comisie și numai pentru nerespectarea procedurilor prevăzute la articolul 19 alineatele (2) și (5)-(7) din statutul Băncii,
(d) îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor care rezultă din tratate și din Statutul SEBC și al BCE. În această privință, Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene dispune, față de băncile centrale naționale, de competențele recunoscute Comisiei prin articolul 258 în raport cu statele membre. În cazul în care Curtea constată că o bancă centrală națională nu și-a îndeplinit una dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, această bancă este obligată să adopte măsurile impuse de executarea hotărârii Curții.
Așa cum rezultă din textul enunțat, se poate constata că, prin organele lor BEI și BCE pot avea calitatea de reclamant în cadrul procesului privind constatarea încălcării tratatelor, dar au statutul unui reclamant specializat, spre deosebire de Comisie, care poate introduce acțiunea în cazul oricărei încălcări, de orice natură.
Deși această acțiune nu poate fi inițiată de persoanele private pentru protecția drepturilor individuale în UE, are o importanță indirectă și pentru aceștia, întrucât este relevantă din prisma a cel puțin două aspecte:
Persoanele private au posibilitatea (deci nu putem vorbi despre un drept al acestora) de a sesiza Comisia cu privire la o încălcare a tratatelor de către statele membre și să ceară inițierea unei acțiuni. Pentru a facilita depunerea unei astfel de sesizări, Comisia pune la dispoziția publicului anumite formulare tip. Cu toate acestea, Comisia este liberă să dea sau să nu dea curs unei astfel de solicitări, persoanele private neavând posibilitatea de a ataca decizia Comisiei. Alte surse de informație pentru Comisie sunt: rapoartele statelor membre privind stadiul transpunerii directivelor; presa; parlamentarii europeni; organizațiile societății civile.
Dacă încălcările reclamate sunt constatate de CJUE, pe acest temei persoanele private pot formula pretenții la despăgubire, în funcție de împrejurări, împotriva propriilor state sau împotriva unui alt stat membru, pe baza dreptului național sau al UE, așa cum s-a întâmplat în celebra cauză Francovich și Bonifaci contra Italiei.
Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte vom expune schematic această cauză enunțată mai sus.
3.1.2.Calitate procesuală pasivă pot avea numai statele membre. Nu pot fi pârâți organele de stat sau statele componente ale unui stat federativ, ci doar statele membre, mai precis acele state membre cărora li se impută comportamentul care contravine dreptului UE.
3.2 O altă condiție de admisibilitate a acțiunii constă în necesitatea justificării unui interes. Având în vedere că această procedură servește controlului de drept obiectiv privind respectarea dreptului UE, interesul trebuie să fie dovedit în mod special. Este de ajuns ca statul membru vizat să nu fi încetat, în termenul fixat în avizul motivat al Comisiei, acțiunea sau inacțiunea prin care încalcă prevederile tratatelor.
În cazul în care până la sfârșitul termenului fixat statul în cauză înlătură în întregime ”încălcările”, scopul procesului este îndeplinit și Comisia, în lipsă de interes procesual, va trebui să înceteze procedura.
Situația este însă mult mai complicată când statul reușește să înlăture încălcarea numai după parcurgerea termenului fixat. În aceste cazuri, CJUE a pretins justificarea unui interes procesual special pentru admisibilitatea acțiunii. Acest interes există atunci când persistă pericolul repetării încălcării tratatelor sau când trebuie clarificată o problemă juridică de o importanță deosebită.
SECTIUNEA A II-A. SITUAȚIILE CARE POT DETERMINA DECLANȘAREA PROCEDURII DE INFRINGEMENT
Există trei situații care determină declanșarea procedurii de infringement; cu alte cuvinte, neîndeplinirea obligațiilor poate fi atât rezultatul aplicării necorespunzătoare a actelor legislative ale UE, al omiterii notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele, sau al neconformării legislației naționale la cerințele normelor UE.
Astfel pentru a înțelege mai bine problematica acestor aspecte vom prezenta, cu titlu de exemplu, cum se manifestă aceste situații în sectorul privind încălcările de mediu.
Omiterea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele
Obligația statelor membre este aceea de a notifica atât legislația de transpunere, cât și cea care asigură implementarea actelor normative ale UE, și este menționată, în majoritatea cazurilor, în dispozițiile finale ale actelor normative ale Uniunii.
În acest sens facem trimitere la Directiva 2003/4/CE privind accesul publicului la informația de mediu, Directiva 2001/42/CE privind evaluarea de mediu pentru anumite planuri și programe, Directiva 2004/35/CE referitoare la răspunderea în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului.
Absența conformității legislației naționale cu exigențele, cerințele normelor UE
De asemenea o altă obligație care le revine statelor membre este aceea ca legislația națională, să fie în concordanță cu cerințele impuse de nornele UE în domeniul vizat.
Cu titlu de exemplu: Decizia CJE din 12.VII.2007, Cauza C-90/07, Comisia c. Belgia.
Decizia CJE din 13.III.2008, Cauza C-81/07,Comisia c. Grecia.
Decizia CJE din 13.XII.2007, Cauza C-418/04, Comisia c. Irlanda.
Decizia CJE din 10.IV.2008, Cauza C-442/06, Comisia c. Italia
Aplicarea necorespunzătoare a legislației UE
Statele membre au obligația nu numai de transpunere, ci și de aplicare a normelor UE.
Statistici privind încălcările de mediu
Schema 1
Schema 2
Schema 3
În urma analizei celor 3 Scheme se poate observa faptul că, în anul 2012 s-au înregistrat un total de 296 de cazuri de infrigement în domeniul mediului (Schema 1), cazuri care vizeaza urmatoarele domenii (Schema 2): protecția naturii (23% din cazuri), managementul deșeurilor (19%), calitatea apei (27%), evaluarea impactului asupra mediului (11%) și calitatea aerului (13%). Din punct de vedere al statelor membre, în anul 2012, Spania a înregistrat cel mai mare număr de cazuri de infringement în domeniul mediului, 32 de cazuri dintr-un total de 296.
SECȚIUNEA A III-A. MODALITĂȚILE DECLANȘĂRII A PROCEDURII DE INFRINGEMENT
1.1.Sesizarea automată a situațiilor de omitere a notificării legislației naționale de transpunere
Comisia beneficiază de un sistem informatic care permite această sesizare, determinând, astfel, declanșarea automată a procedurii. Prin acest sistem, documentația de notificare este introdusă de statul membru direct în baza de date a Comisiei.
Un exemplu preluat din literatura juridică de specialitate este acela al Directivei 2001/42/CE privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului, care, în art. 13 paragraful (1), prevede obligația statelor membre de a adopta actele normative necesare pentru a se conforma cu dispozițiile acestei directive până la data de 21 iulie 2004. Șapte state, însă, nu s-au conformat obligației de notificare până la 31 decembrie 2004: Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Finlanda și Suedia.
1.2. Plângerea înaintată Comisiei de către orice persoană fizică sau juridică având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat membru pe care o consideră incompatibilă cu legislația UE
Plângerea poate fi făcută în orice limbă oficială a Uniunii Europene (24 de limbi oficiale, în prezent, între care și limba română- sunt 24, după aderarea Croației din vara anului 2013), este scutită de taxe și poate avea fie forma unei scrisori, fie poate fi folosit formularul standard (Anexa nr. 1) elaborat de Comisia Europeană. Persoana fizică sau persoana juridică care înaintează plângerea nu trebuie să aibă vreun interes în acțiunea respectivă și nu trebuie să fie direct vătămată. Singura condiție pentru admiterea plângerii este ca aceasta să se refere la încălcarea unei norme a UE de către un stat membru.
„O dată primită sesizarea, Comisia are putere discreționară de a decide asupra acesteia. Sesizarea se înscrie într-un registru ținut la Secretariatul General, reclamantul primind o notificare cu numărul de înregistrare a sesizării. În termen de un an, Comisia trebuie fie să închidă cazul, fie să treacă la etapa următoare a solicitării intervenției CJUE.
Reclamantul este informat, prin intermediul Directoratului General care se ocupă de domeniul respectiv, asupra acțiunilor întreprinse de Comisie, ca răspuns la plângerea sa de a declanșa procedura de infringement împotriva unui stat membru, precum și asupra oricărei alte acțiuni legale.”
1.3. Propriile investigații ale Comisiei
Există trei situații care determină astfel de investigații.
1.3.1. Rapoartele întocmite de statele membre fie la solicitarea Comisiei Europene, fie din proprie inițiativă.
Unele Convenții internaționale, la care UE a devenit parte, prevăd obligația redactării rapoartelor privind transpunerea și aplicarea dispozițiilor lor de state părți. Rapoartele sunt luate în considerare și de către Comisie pentru a analiza modul în care un stat membru își îndeplinește obligațiile care îi revin chiar din Convențiile respective, dat fiind faptul că în astfel de cazuri suntem în prezența nu numai a unei obligații de drept internațional, ci și de drept al UE.
1.3.2. Întrebările parlamentare. În exercitarea atribuțiilor de control asupra Comisiei Uniunii Europene, Parlamentul European îi poate adresa acesteia întrebări privind activitatea desfășurată. Așadar, în temeiul unei astfel de întrebări, Comisia se poate autosesiza și totodată poate să declanșeze procedura de infringement.
1.3.3. Petițiile. În cadrul Parlamentului European funcționează un comitet pentru petiții care are rolul de a primi asemenea sesizări de la cetățenii europeni. Unele din aceste petiții sunt transmise Comisiei pentru soluționare, iar din analiza acestora Comisia poate ajunge la concluzia că un stat membru nu a respectat obligațiile ce decurg din normele juridice ale UE.
CAPITOLUL III
ETAPELE PROCEDURII DE INFRINGEMENT
SECȚIUNEA I. ETAPA PRECONTENCIOASĂ
Obiectivul acestei etape constă în aceea de a permite statului membru vizat să-și justifice poziția sau, după caz, să se conformeze cerințelor Tratatului. Etapa precontencioasă oferă posibilitatea rezolvării, pe cale amiabilă, a neînțelegerilor care au condus Comisia la concluzia potrivit căreia statul în cauză nu s-a conformat dreptului UE.
În cadrul acestei etape se realizează un schimb reciproc a punctelor de vedere între Comisie în calitate de viitor reclamant și viitorul pârât-statul membru, ”respectiv stabilirea unor termene pentru refacerea, reinstaurarea situației conforme cu dreptul unional”.
”Pe lângă faptul că are loc protejarea suveranității statelor membre, în cadrul procedurii prealabile are loc și delimitarea obiectului acțiunii viitoare, deoarece, dacă eșuează negocierile amiabile, obiectul procedurii prealabile hotărăște, determină obiectul litigiului ce va fi adus în fața Curții. Astfel, se creează o legătură între procedura prealabilă și cea propriu- zisă, unde nu se mai admite lărgirea procedurii sau obiectului acțiunii. În schimb se admite restrângerea acestui obiect”.
Această etapă presupune în mod necesar parcurgerea unor subetape semnificative.
1.Scrisoarea de notificare formală
Scrisoarea de notificare reprezintă deschiderea formală a procedurii de infringement, Comisia având rolul de autoritate de investigare. Importanța scrisorii rezidă din faptul că fixează obiectul litigiului; totodată, scrisoare trebuie să permită statului să prezinte observații, prin precizarea tuturor informațiilor necesare apărării sale.
În cazul în care consideră că o plângere este întemeiată, Comisia transmite statului respectiv o scrisoare de notificare formală în care precizează încălcările legislației UE.
Scrisoarea trebuie să cuprindă:
o descriere detaliată a faptelor constitutive ale litigiului;
o apreciere a acestor fapte față de dreptul UE;
constatarea încălcării unei reguli de drept a UE;
o invitație pentru statul membru de a-și prezenta observațiile într-un termen dat.
Scrisoarea reprezintă deschiderea formală a procedurii de infringement, Comisia având rolul de autoritate de investigare, de cercetare.
Această etapă e importantă pentru că identifică domeniul maxim al plângerii.
Înaintea de a transmite scrisoarea există posibilitatea ca Directoratul General cu atribuții într-un anumit domeniu să solicite statului în cauză informații privind presupusa încălcare a legislației UE. Solicitarea se realizeză tot sub forma unei scrisori, dar având caracter informal și rolul de a aduna informațiile necesare pentru a înlătura eventualele neînțelegeri din partea Comisiei.
În practică s-a dovedit a fi necesară o astfel de comunicare, pentru că, nu de puține ori s-a constatat că presupusa încălcare a fost determinată fie de o deficiență de traducere, fie de o interpretare greșită.
Decizia de a declanșa procedura formală e pregătită de reuniunea șefilor de Cabinet și în final este aprobată de către Colegiul Comisiei, adică de reuniunea membrilor Comisiei.
Curtea de Justiție consideră că ”această scrisoare de punere în întârziere constituie o formă substanțială necesară pentru regularizarea procedurii și o garanție esențială în favoarea statului membru, impusă de tratat. Ea permite acestuia să-și justifice poziția și, dacă este cazul, să demonstreze conformitatea cu dreptul comunitar a actelor si comportamentelor incriminate sau să permită Comisiei de a determina statul să se conformeze voluntar exigențelor tratatului”.
2. Observațiile statului membru la această scrisoare de notificare formală
Statul membru are posibilitatea, conform art. 258 TFUE ( fostul art. 226 TCE), de a transmite Comisiei observațiile sale, ca răspuns la scrisoarea formală primită.
Acest răspuns reprezintă dreptul statului de a se apăra, garantându-se, astfel, protecția intereselor sale. Un stat membru nu poate invoca în favoarea sa prevederi ale legislației, practici sau circumstanțe pe care le oferă dreptul intern pentru a justifica absența conformității conduitei sale cu obligațiile impuse de dreptul UE, chiar dacă acestea sunt de natură constituțională.
Achiesăm la părerea potrivit căreia, după primirea somației, statul membru are posibilitatea să prezinte Comisiei observațiile proprii cu privire la ”acuzația” ce i se aduce și, eventual, poate arăta care sunt măsurile luate în vederea ”intrării în legalitate”, dacă recunoaște că a contravenit ordinii juridice unionale.
De asemenea statul membru are posibilitatea să nu dea niciun răspuns, întrucât, potrivit art. 258 TFUE, observațiile de răspuns ale pârâtului nu reprezintă una dintre condițiile admisibilității acțiunii, singurele condiții de care trebuie să se țină cont și să se respecte fiind trimiterea scrisorii de notificare și comunicarea ”avizului motivat”.
Așadar, la sfârșitul termenului acordat de Comisie statului membru în scrisoarea de notificare, practic se pot ivi mai multe situații:
statul recunoaște încălcarea produsă și se angajează să-i pună punct, situație în care Comisia va decide să suspende procedura de încălcare și va clasa cauza din moment ce a încetat încălcarea dreptului UE;
statul membru furnizează informații ce determină Comisia să-și reconsidere poziția, iar cauza va putea fi clasată după ce aceasta va face verificările necesare;
statul membru contestă poziția Comisiei, dar nu furnizează suficiente argumente sau probe suficiente pentru a determina-o pe aceasta să-și schimbe avizul;
statul în cauză nu răspunde în niciun fel.
În aceste ultime două cazuri, Comisia va adresa statului membru un aviz motivat.
3.Opinia motivată (avizul motivat)
Dacă statul în cauză nu a transmis niciun răspuns la expirarea termenului prevăzut în notificare, sau, în urma analizării observațiilor primite de la statul în cauză, în această situație Comisia va considera răspunsul ca fiind nesatisfăcător și astfel va putea emite o ”opinie motivată”, pe care o va transmite statului respectiv.
3.1.Rolul avizului motivat
Alături de scrisoarea de notificare formală, avizul motivat reprezintă modalitatea oficială prin care Comisia comunică statului esența plângerii formulate împotriva sa și precizează un termen în interiorul căruia trebuie remediată încălcarea dreptului UE. Avizul reprezintă, totodată, și o atenționare din partea Comisiei pentru ca statul membru să adopte măsurile necesare înlăturării încălcării dreptului UE.
3.2.Formă și conținut
În dreptul UE, obligația motivării este o cerință procedurală esențială. Mai mult, art. 297 TFUE impune expres ca regulamentele, directivele și deciziile să prezinte motivele pentru care au fost elaborate și adoptate. Articolul 258 preia această prevedere, indirect, și la actele emise de către Comisie în temeiul său. Dacă în primul caz, lipsa motivării reprezintă obiect al unui recurs în anulare, nu același lucru se poate reține și pentru nemotivarea unui aviz al Comisiei, și aceasta pentru simplul fapt că avizul este un act fără forță juridică, fiind un instrument având caracter orientativ.
Conform avocatului general Lagrange într-o cauză timpurie: ,,Acestui document nu trebuie să i se ceară îndeplinirea niciunei formalități, din moment ce, după cum am spus, avizul motivat nu este un act administrativ supus controlului Curții cât privește legalitatea sa.”
Aceasta înseamnă că, Comisia nu este obligată ca prin avizul său motivat să abordeze sau să răspundă fiecărui argument adus de statul membru în etapa prealabilă, nici să arate care sunt măsurile pe care statul ar trebui să le ia în vederea remedierii încălcării. Mai mult, notificarea inițială nu trebuie să îndeplinească cerințe deosebit de stricte, din moment ce avizul motivat reprezintă documentul esențial care descrie plângerea la care trebuie să răspundă statul membru. Cu toate acestea, esența plângerii trebuie să fie aceeași în notificare, în avizul motivat și în cererea Comisiei de sesizare a CJUE cu acea cauză. Atâta timp cât Comisia expune clar în avizul motivat motivele pe care s-a întemeiat pentru a trage concluzia că statul a încălcat dreptul UE, precum și plângerile determinate care vor face obiectul acțiunii, cerința motivării este satisfăcută.
Avizul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să conțină numai acele obiecții ale Comisiei prezentate în scrisoarea formală;
să fie motivat;
Articolul 258 TFUE impune Comisiei să-și motiveze avizul. Acesta trebuie să conțină un expozeu coerent și detaliat al rațiunilor ce au determinat Comisia să aprecieze că statul în cauză a încălcat una dintre obligațiile ce îi reveneau în temeiul tratatului.
să menționeze un termen rezonabil în care statul membru să se conformeze dreptului UE.
4.Răspunsul statului membru
Statul membru nu este obligat să răspundă Comisiei, iar lipsa unui răspuns din partea acestuia nu are ca efect atragerea unor consecințe negative.
Dacă statul în cauză oferă un răspuns atunci acesta trebuie să conțină măsurile întreprinse pentru a se conforma cu opinia motivată a Comisiei. Măsurile pot fi de natură administrativă sau/și legislativă.
Termenul de aplicare a măsurilor și de răspuns la solicitările Comisiei este de 2 luni, având posibilitatea de a fi prelungit la cererea statului membru interesat cu până la maxim 3 luni, cu precizarea potrivit căreia măsurile necesare unei conduite conforme cu opinia motivată trebuie să fie adoptate printr-o procedură legislativă.
5.Decizia Comisiei de a sesiza CJUE
În situația în care statul membru nu se conformează sub aspectul conduitei sale cu prevederile avizului transmis de către Comisie, în termenul stabilit, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție.
SECȚIUNEA A II-A. ETAPA CONTENCIOASĂ
Sesizarea CJUE de către Comisia Europeană
Comisia poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care un stat membru nu se conformează cu prevederile opiniei motivate în termenul stabilit. Cu această sesizare începe, de altfel, procedura contencioasă.
Acțiunea Comisiei are în vedere numai fapta obiectivă de încălcare a normelor UE și nu se referă la dovedirea vreunei opoziții a statului membru de a se conforma cu dispozițiile dreptului UE.
Preocuparea principală nu e aceea de a analiza de ce un stat membru are o asemenea conduită necomformă, ci preocuparea principală este de a obține o conduită conformă cu legislația UE.
”În cazul în care un stat membru recunoaște încălcarea dreptului comunitar, însă nu poate rezolva problema din cauza structurii sistemului său național administrativ, stabilit în conformitate cu normele constituționale, acest fapt nu poate fi invocat pentru a justifica neconformarea. În această situație, statul membru interesat este obligat să-și modifice sistemul național în scopul de a se garanta aplicarea uniformă a dreptului comunitar.”
Comisia trebuie să dovedească existența încălcării invocate și să arate Curții elementele necesare pentru verificarea existenței unei asemenea încălcări.
Comisia poate să se desesizeze în orice moment pe parcursul procedurii contencioase și să-și retragă plângerea împotriva statului membru dacă acesta înțelege să-și reglementeze situația.
2. Soluționarea cauzei de către Curte
Atunci când Curtea consideră că statul membru a comis o încălcare a dreptului UE, ea pronunță o hotărâre prin care constată încălcarea, care are un caracter declaratoriu. Curtea nu poate să condamne statul să ia anumite măsuri, nici să anuleze actele naționale incompatibile cu dreptul UE.
”Cu toate că în hotărârile sale Curtea consiliază deseori statele membre în privința modalităților de a pune capăt încălcării dreptului comunitar, aceasta totuși nu are competența să precizeze măsurile concrete care necesită a fi luate de statul respectiv”.
3. Punerea în aplicare a deciziei Curții
În termen de o lună după decizia pronunțată de Curte, Comisia trimite statului membru o scrisoare prin care îi reamintește obligația de a lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației UE încălcate și de a-i raporta, în termen de trei luni, măsurile luate sau care urmează a fi luate.
4. Observațiile statului membru
Statul membru are posibilitatea de a transmite un răspuns Comisiei, în urma scrisorii prezentate la punctul 3, privind măsurile pe care le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curții, această posibilitate reprezentând dreptul statului membru în cauză de a se apăra și a demonstra modul în care consideră necesar să respecte decizia instanței.
5. Opinia motivată
Atunci când Comisia consideră că statul membru nu a luat măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții, va emite o opinie motivată în care va preciza care dispoziții din hotărârea Curții nu au fost respectate și termenul în care trebuie luate aceste măsuri.
Hotărârea în constatarea încălcării își produce efectele sale ex tunc, adică începând din momentul în care dispoziția națională a intrat în conflict cu regula de drept a UE sau comportamentul statului a împiedicat efectul acesteia.
Drepturile persoanelor particulare lezate (drepturi care decurg nu din hotărârea în cauză, ci din dispozițiile dreptului UE care au efect direct în cadrul ordinii juridice interne) trebuie să fie restabilite începând din momentul în care ele au fost încălcate printr-o dispoziție sau comportament contrar unei dispoziții a UE direct aplicabile. Prin urmare, persoanele fizice sau juridice lezate de încălcarea din partea statului membru au facultatea de a cere reparația prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări.
Încălcarea angajează răspunderea statului în culpă și deschide un drept la reparație pentru persoanele lezate. Totuși, pe motiv că acest drept își are fundamentul în dreptul UE, Curtea a definit, ea însăși, condițiile necesare care să permită victimelor obținerea reparațieie prejudiciului suferit și a încredințat aplicarea ei jurisdicțiilor naționale.
În hotărârea sa, în cauza Francovich și Bonifaci, din 19 noiembrie 1991, referitoare la netranspunerea unei directive în Italia, Curtea a estimat că ”posibilitatea de reparare, pusă în sarcina statului, este, în mod special, indispensabilă atunci când deplinul efect al normelor comunitare este subordonat condiției unei acțiuni legislative sau regulamentare din partea statului și că, prin urmare, persoanele particulare nu pot, în lipsa unei asemenea acțiuni, să evidențieze în fața jurisdicțiilor naționale drepturile ce le sunt recunoscute de către dreptul comunitar”.
Într-o altă hotărâre, în cauzele reunite Brasserie du Pecheur și Factortame III, din 5 martie 1996, pronunțată cu referire la o lege germană și la o lege britanică, considerate a fi contrare dreptului UE, ea a considerat că ”încălcarea ce emană de la legislatorul național, angaja responsabilitatea statului și deschidea un drept la reparație pentru persoanele particulare ce au suferit un prejudiciu ca urmare a acestei încălcări a dreptului comunitar”. În această decizie, ea a definit criteriile reparației, afirmând că:
”Persoanele particulare lezate au dreptul la reparații, în următoarele 3 condiții: regula de drept comunitar încălcată avea ca obiect să le confere drepturile, încălcarea este caracterizată suficient și există o legătură de cauzalitate directă între această încălcare și prejudiciul suferit; sub această rezervă, reparația este pusă în aplicare în cadrul dreptului național al responsabilității, care nu ar trebui să fie mai puțin favorabil decât pentru reclamațiile asemănătoare de natură internă, nici mai puțin accesibil;
Judecătorul național nu ar trebui, în cadrul legislației naționale pe care o aplică, să subordoneze reparația prejudiciului de existența unei greșeli intenționate sau a neglijenței în sarcina organului statal căruia îi este imputabilă încălcarea, dincolo de încălcarea caracterizată suficient a dreptului comunitar;
Cuantumul reparațiilor să fie stabilit în conformitate cu jurisprudența internă a fiecărui stat, dar evaluarea prejudiciului nu ar trebui să fie mai puțin favorabilă decât dacă ea ar fi fost fondată pe o cauză de drept intern; orice legislație națională ce limitează reparația unui prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului comunitar nu va fi conformă dreptului comunitar, iar
obligația, pentru statele membre, de a repara daunele cauzate persoanelor particulare prin încălcările dreptului comunitar ce le sunt imputabile nu ar trebui limitată doar la daunele suferite ulterior pronunțării unei hotărâri a Curții ce constată încălcarea reproșată”.
Curtea a statuat, deci, că responsabilitatea pecuniară a unui stat membru este angajată ca urmare a încălcării dreptului UE, oricare ar fi organismul statului a cărui acțiune sau omisiune se află la originea încălcării.
CAPITOLUL IV
DETERMINAREA SANCȚIUNII APLICATE ÎN CAZUL NEEXECUTĂRII HOTĂRÂRII PRONUNȚATE DE CĂTRE CURTEA DE JUSTIȚIE A UE
SECȚIUNEA I. PRINCIPII GENERALE
În cazul în care acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru este întemeiată și admisibilă, CJUE, prin decizia pronunțată, constată că statul membru pârât a încălcat obligațiile sale ce decurg din dreptul UE.
Curtea nu are competența de a suspenda sau anula acțiunile întreprinse de stat și care au fost atacate prin intermediul procedurii de infringement și nici de a stabili în mod formal măsurile concrete la care să oblige statul pârât în vederea reparării situației.
Chiar dacă statul pârât nu este ”condamnat” expressis verbis, el are obligația, potrivit art. 260 alin. 1 TFUE și art. 4 alin. 3 TUE, să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții de Justiție, mai precis, toate măsurile generale sau particulare adecvate să asigure îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratat.
Prin sentința sa, CJUE, va obliga statul în cauză să își modifice, să își adapteze legislația în mod corespunzător măsurilor dispuse și fără întârziere. Însă, dacă statul respectiv nu se va conforma atunci îi vor putea fi aplicabile dispozițiile art. 260 alin. 2 TFUE, care vizează plata unei sume forfetare sau a unei penalități.
În vederea aplicării sancțiunilor pecuniare, CJUE va fi sesizată de către Comisie, care urmărește executarea hotărârilor. Întrucât sancțiunea pecuniară trebuie să fie întotdeauna adaptată circumstanțelor cauzei, Comisia, în exercitarea competenței sale de apreciere, își rezervă posibilitatea să se îndepărteze de la aceste norme și criterii generale, cu o motivare detaliată, dacă este cazul în situații speciale, inclusiv recurgerea la instrumentul sumei forfetare.
Stabilirea sancțiunii trebuie să se întemeieze pe obiectivul esențial al acestui instrument, care este transpunerea în timp util a legislației Uniunii și prevenirea repetării acestui tip de încălcări. Comisia consideră că stabilirea sancțiunii trebuie să se bazeze pe trei criterii fundamentale:
– gravitatea încălcării,
– durata acesteia,
– necesitatea asigurării faptului că sancțiunea în sine are un efect descurajant, pentru evitarea comiterii altor încălcări.
În al doilea rând, sancțiunile propuse Curții de către Comisie trebuie să fie previzibile pentru statele membre și trebuie calculate după o metodă care respectă atât principiul proporționalității, cât și principiul egalității de tratament între statele membre. De asemenea, este important să existe o metodă clară și uniformă, deoarece Comisia trebuie să justifice în fața Curții modalitatea în care a stabilit cuantumul propus.
În al treilea rând, din punct de vedere al eficacității sancțiunii, este important să se stabilească cuantumuri corespunzătoare pentru a asigura că sancțiunea are un caracter descurajant. Impunerea unor sancțiuni pur simbolice ar face inutil acest instrument și s-ar abate de la obiectivul de a asigura o transpunere a directivelor în termenele stabilite.
Trebuie menționat faptul că neîndeplinirea obligațiilor vizată la articolul 260 alineatul (3) din TFUE se referă atât la absența oricărei comunicări a măsurilor de transpunere a unei directive, cât și la cazurile de comunicare parțială a măsurilor de transpunere. Acest ultim caz poate apărea fie atunci când măsurile de transpunere comunicate nu acoperă întregul teritoriu al statului membru, fie când comunicarea este incompletă în ceea ce privește măsurile de transpunere a unei părți a directivei. În cazul în care statul membru a furnizat toate explicațiile necesare privind modul în care consideră că a transpus directiva în ansamblul său, Comisia va putea considera că statul membru respectiv și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere și, prin urmare, articolul 260 alineatul (3) din TFUE nu va fi aplicabil. Orice litigiu legat de caracterul suficient al măsurilor de transpunere comunicate sau de normele de drept existente în ordinea juridică națională va fi tratat în conformitate cu procedura normală privind transpunerea corectă a directivei, în temeiul articolului 258 din TFUE.
1.1. Cele două tipuri de sancțiuni
Articolul 260 alineatul (3) îi permite Curții să impună, la cererea Comisiei, plata „unei sume forfetare sau unei penalități cu titlu cominatoriu”. Comisia este de părere că, având în vedere finalitatea sa, această formulă, ca și cea comparabilă de la alineatul (2) al aceluiași articol, nu exclude posibilitatea de a combina cele două tipuri de sancțiuni în cadrul unei singure hotărâri.
Conștientă că această inovație adusă de Tratatul de la Lisabona va permite impunerea unei sancțiuni pentru necomunicarea măsurilor într-un stadiu mai timpuriu decât în trecut, Comisia speră ca sancțiunea reprezentată de penalitatea cu titlu cominatoriu să se dovedească, în principiu, suficientă pentru obiectivul urmărit de această inovație a tratatului, care este de a motiva și mai mult statele membre să transpună directivele în timp util. Cu toate acestea, de acum înainte Comisia va propune și o sumă forfetară în cazurile pentru care circumstanțele o justifică. În plus, în funcție de practica statelor membre, Comisia nu va ezita să își adapteze abordarea, generalizând recurgerea la solicitarea impunerii unei sume forfetare.
1.2. Determinarea cuantumului plății penalității cu titlu cominatoriu
Penalitatea cu titlu cominatoriu care trebuie plătită de statul membru reprezintă suma, calculată în principiu pe zi de întârziere, – fără a aduce atingere unei alte perioade de referință în cazuri particulare care sancționează neexecutarea unei hotărâri a Curții, penalitatea curgând din ziua în care cea de a doua hotărâre a Curții a fost comunicată statului membru interesat până în ziua în care statul membru pune capăt încălcării.
Cuantumul penalităților pe zi se calculează în modul următor:
– multiplicarea unei sume de bază standard cu un coeficient pentru gravitate și un coeficient pentru durată;
– multiplicarea rezultatului obținut cu un factor stabilit pe țară (factorul „n”), ținând cont, în același timp, de capacitatea de plată a statului membru incriminat și de numărul de voturi de care dispune în Consiliu.
Pentru a sintetiza schematic cele spuse avem următoarea formulă generală:
unde: Aj = penalități pe zi;
Fba = sumă forfetară standard ”plată a penalității”;
Cg = coeficient pentru gravitate;
Cd= coeficient pentru durată;
n= factor care ia în considerarea capacitatea de plată a statului membru incriminat.
Pentru o mai bună înțelegere a acestor noțiuni le vom explicita în parte după cum urmează.
Fba = suma de baza standard este suma fixă căreia i se aplică toți coeficienții de multiplicare. Cuantumul trebuie să fie rezonabil pentru toate statele dar și sufiecient de ridicat pentru a menține o presiune suficientă.
Conform comunicării (reformate) din anul 2005 a Comisiei, aceasta va aplica următoarele valori actualizate pentru a semnala Curții de Justiție, atunci când o sesizează în temeiul articolului 260 din TFUE, valoarea sancțiunilor financiare – fie sume forfetare, fie penalități cu titlu cominatoriu – pe care le consideră adecvate în circumstanțele respective: valoarea forfetară standard pentru calcularea penalității cu titlu cominatoriu este stabilită la 640 EUR pe zi;
Cg = coeficientul pentru gravitate – Comisia va ține cont de doi parametri în strânsă legătură cu încălcarea de bază: 1. importanța normelor UE încălcate și 2. impactul încălcării asupra intereselor generale și particulare.
1.Evaluarea importanței prevederilor Uniunii încălcate, Comisia va lua în considerare mai degrabă, natura și întinderea acestora decât rangul lor în ierarhia normelor. De exemplu, o încălcare a principiului non-discriminării ar trebui să fie întotdeauna considerată foarte gravă, indiferent dacă încălcarea rezultă din violarea unui principiu stabilit chiar prin tratat sau printr-o directivă sau un regulament. Încălcările cu privire la drepturile fundamentale și la cele patru libertăți fundamentale (de mișcare a: persoanelor, mărfurilor, capitalurilor și plăților, serviciilor) consacrate prin tratat trebuie considerate grave. Claritatea sau caracterul ambiguu al normei UE încălcate este un factor important. Lipsa cooperării în cadrul procedurii prevăzute la art. 260 din TFUE este un factor important.
2.Efectele încălcării asupra intereselor generale sau particulare vizeaza aspecte precum:
– pierderea de resurse proprii pentru UE,
– impactul încălcării asupra modului de funcționare al Uniunii,
– daune grave sau ireparabile cauzate sănătății umane sau mediului,
– cuantumurile financiare implicate în încălcare,
– orice posibil avantaj financiar pe care statul membru îl câștigă prin nerespectarea hotărârii Curții,
– volumul populației afectate prin încălcare (gravitatea poate fi considerată mai mică dacă încălcare nu privește populația întregului stat membru în cauză),
– responsabilitatea Uniunii față de țările terțe,
Gravitatea se exprimă printr-un coeficient de la minim 1 la maxim 20.
Cd = Coeficientul pentru durată – durata luată în considerare este cea a încălcării de la prima hotărâre a Curții de Justiție până la momentul în care Comisia se decide să sesizeze Curtea. Coeficientul este de minim 1 și maxim 3 și se calculează la o rată de 0,10 pe lună de la data pronunțării hotărârii în temeiul art. 258 TFUE.
n = factorul care ia în considerare capacitatea de plată – este definit ca o medie geometrică bazată, pe de o parte, între PIB al statului membru în cauză, și pe de altă parte, pe ponderea voturilor în Consiliu.
Factorul n combină practic, capacitatea de plată a fiecărui stat membru – reprezentată de PIB-ul acestuia – cu numărul de voturi de care dispune în Consiliu.
Această medie este calculată astfel:
Factorul „n” este o medie geometrică calculată prin extragerea rădăcinii pătrate a factorilor bazați pe PIB-ul statelor membre și pe ponderea voturilor în Consiliu. Se obține prin următoarea formulă:
unde: PIB n = PIB –ul statului membru în cauză, în milioane de euro,
PIB Lux = PIB din Luxemburg,
Voturi n = numărul de voturi de care dispune statul membru în Consiliu,
Voturi Lux = numărul de voturi din Luxemburg.
Alegerea Luxemburgului ca bază de calcul nu are nicio influență asupra nivelului relativ al coeficienților pentru oricare două state membre date.
Factorul special „n” pentru cele 27 de state membre ale UE este:
Factorul n este revizuit la fiecare modificare a voturilor în Consiliu cât și la fiecare 3 ani datorită creșterilor rapide a PIB în special pentru noile state membre.
1.3. Determinarea cuantumului sumei forfetare
Metoda de calcul a sumei forfetare poate fi rezumată prin următoarea formulă generală:
unde:
Sf = sumă forfetară;
Sfb = sumă forfetară de bază „plată a sumei forfetare”;
Cg = coeficient pentru gravitate;
n= factor care ia în considerare capacitatea de plată a statului membru incriminat.
Zr – număr de zile al perioadei în care persistă încălcarea.
Spre deosebire de calculul penalității cu titlu cominatoriu, nu se aplică un coeficient pentru durată, deoarece durata încălcării este deja luată în considerare prin multiplicarea sumei zilnice cu numărul de zile al persistenței încălcării.
Sfb= Valoarea forfetară standard pentru suma forfetară este stabilită la 210 EUR pe zi (suma va fi revizuită o dată la trei ani în funcție de inflație).
Suma forfetară minimă (în EUR) este stabilită la:
SECȚIUNEA A II-A. JURISPRUDENȚĂ
În cadrul acestei secțiuni vom analiza diverse tipuri de încălcări din partea statelor membre care au constituit obiectul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statul în cauză.
1. IMPLEMENTAREA NEADECVATĂ A DREPTULUI UE
În multe cauze s-a constatat că motivul plângerii nu îl constituie completa netranspunere sau neimplementare a legislației UE, ci implementarea neadecvată.
Astfel, Comisia Europeana, în temeiul articolului 226 TCE (actualul art. 258 TFUE), a introdus o acțiune împotriva Irlandei, prin care a solicitat constatarea faptului că acest stat membru nu și-a îndeplinit unele dintre obligațiile care îi revin în baza Directivei 75/442 privind deșeurile; și anume: faptul că nu a transpus, complet și corect, în ordinea juridică națională articolele 4 si 8 din această directivă.
Irlanda, în apărarea sa, a susținut că a întreprins toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții astfel a adoptat amendamentul privind serviciile de apă. Mai mult decât atât, acțiunea ar trebui respinsă pe motivul că cererea ar fi tardivă. De asemenea, aceasta a susținut că timpul scurs între pronunțarea hotărârii în cauza C-188/08 Comisia contra Irlanda și cererea Comisiei nu este suficient pentru a putea să se conformeze acestei hotărâri (21 de luni).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în urma analizei întreprinse, a constatat că Irlanda nu a respectat hotărârea în cauza C-188/08 Comisia contra Irlanda, astfel încât va putea impune statului respectiv, plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu ( al doilea paragraf al articolului 260 alineatul (2) din TFUE).
Pentru aceste considerente, Curtea a hotărât:
– întrucât nu a adoptat toate măsurilor necesare pentru a fi conformă cu hotărârea pronunțată în cauza C-188/09 Comisia contra Irlanda, s-a constatat că Irlanda nu și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu articolele 4 și 8 din Directiva Consiliului 75/ 442/EEC privind deșeurile;
– Irlanda este obligată să plătească Comisiei Europene penalități cu titlu cominatoriu de 12 000 EUR pentru fiecare zi de întârziere în punerea în aplicare a hotărârii Curții de Justiție;
– Irlanda este obligată să plătească Comisiei Europene o sumă forfetară în valoare de 2.000.000 EUR.
Într-o altă cauză, speța 167/73 Comisia c. Franța, s-a stabilit că în cazul directivelor, care nu sunt direct aplicabile, statelor membre le revine întotdeauna obligația de a le implementa pe deplin. Chiar și în cazul în care directivele se bucură de efect direct vertical sau pot primi efect intern indirect, pe altă cale, aceasta nu reduce obligația statului de a le implementa în mod corespunzător.
În această cauză, legiuitorul francez nu abrogase o prevedere a Codului muncii în sectorul maritim francez, conform căreia un anumit procent din echipajul unei nave trebuie să aibă cetățenie franceză. Cerința cetățeniei contravenea dreptului comunitar, dar guvernul francez susținea că autorităților navale li se transmiseseră instrucțiuni verbale de a trata cetățenii Comunității ca pe cetățenii francezi și că acest lucru era suficient pentru a se conforma dreptului comunitar.
CEJ de la acea vreme a statuat următoarele:
”Atât din dezbaterile în fața Curții, cât și din luările de poziție exprimate în cursul lucrărilor parlamentare, rezultă că, în stadiul actual, libera circulație a lucrătorilor în sectorul în cauză continuă să fie considerată de autoritățile franceze ca nefiind o chestiune de drept, ci una care depinde de voința lor unilaterală.
Prin urmare, chiar dacă situația juridică obiectivă este clară în sensul că art. 48 și Regulamentul nr. 161/68 sunt direct aplicabile pe teritoriul Republicii Franceze, menținerea în aceste condiții a textului din Code de Travail Maritime dă naștere unei stări de fapt ambigue, menținînd pentru subiectele de drept în cauză o stare de incertitudine în privința posibilității de a valorifica dreptul comunitar care le sunt rezervate.
Această incertitudine nu poate fi decât sporită de caracterul intern și verbal al instrucțiunilor pur administrative care înlătură aplicarea legii naționale.”
Art. 249 CE prevedea că mijloacele și forma de implementare a directivelor țin de competența fiecărui stat membru, dar aceasta nu a împiedicat CEJ să verifice caracterul adecvat al metodei de implementare alese.
Astfel în opinia Curții, libertatea unui stat membru de a decide cu privire la modul de implementare: ”(…) nu îl exonerează pe acesta de obligația de a transpune dispozițiile directivei prin dispoziții interne cu caracter obligatoriu. (…) Simplele practici administrative, care pot fi modificate, prin natura lor, după bunul plac al administrației, nu pot fi considerate ca reprezentând o executare valabilă a obligației care decurge din această directivă.”
Cu toate acestea, CEJ nu condamnă întotdeauna un stat membru care nu a adoptat măsuri speciale pentru implementarea unei directive, după cum reiese din cauza ce urmează să o prezentăm, în care comisia a inițiat procedura împotriva Germaniei, ca urmare a neimplementării Directivelor 77/452 si 77/453, care guvernau dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii de către asistenții medicali generaliști.
Cauza 9/84 Comisia c. Germania vizează următoarele aspecte:
”Guvernul german nu contestă faptul că simplele practici administrative care pot fi modificate prin natura lor, după bunul plac al administrației și care sunt lipsite de publicitatea adecvată, nu pot fi considerate ca reprezentând o executare corespunzătoare a obligațiilor ce le revin statelor membre în temeiul articolului 189, astfel cum a reținut în mod constant Curtea. Guvernul susține, însă, că această jurisprudență nu se aplică în cazul de față, întrucât practica administrativă în discuție nici nu poate fi modificată după bunul plac al administrației, nici nu este lipsită de publicitatea adecvată. (…)”.
CEJ a statuat următoarele, dupa cum urmează:
”Având în vedere aceste opinii, trebuie să amintim termenii articolului 189 alineatul (3) din Tratat, potrivit cărora directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
Din această dispoziție rezultă că transpunerea unei directive nu necesită neapărat o acțiune legislativă în fiecare stat membru. În special, existența unor principii generale de drept constituțional sau administrativ poate face superfluă transpunerea pe calea măsurilor legislative sau administrative specifice, însă cu condiția ca aceste principii să garanteze efectiv aplicarea deplină a directivei de către autoritățile administrative naționale și ca, în cazul în care directiva urmărește crearea unor drepturi pentru persoanele private, situația juridică ce decurge din aplicarea acestor principii să fie suficient de clară, iar beneficiarii să aibă posibilitatea de a-și cunoaște totalitatea drepturilor și, dacă este cazul, de a se prevala de acestea în fața instanțelor naționale.”
CURTEA hotărând următoarele:
1) Republica Federală Germania nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului CEE (TCEE), neadoptând, în termenele stabilite, măsurile necesare pentru a se conforma Directivei 77/452 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, precum și Directivei 77/453 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile asistenților medicali generaliști.
2) Obligă Republica Federală Germania la plata cheltuielilor de judecată.
2. ÎNCĂLCAREA OBIGAȚIEI DE COOPERARE LOIALĂ PREVĂZUTĂ DE DREPTUL UE
Cauza 96/81 Comisia c. Țările de Jos. Comisia a introdus o acțiune împotriva Țărilor de Jos, invocând neimplementarea anumitor directive privind calitatea apei pentru scăldat și susținând că guvernul olandez nu furnizase informații cu privire la respectarea prevederilor uneia dintre directive, după cum dispunea însăși directiva. Comisia a afirmat că, din cauza netrimiterii informațiilor respective, era îndreptățită să presupună că statul pârât nu pusese în aplicare măsurile naționale necesare. Încălcarea identificată în cererea adresată Curții de către Comisie nu era însă ”nerespectarea obligației de a furniza informații”, ci chiar ”neîndeplinirea obligației de a implementa directiva”.
CEJ s-a pronunțat în această cauză astfel:”Trebuie subliniat faptul că, în cadrul unei proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 169 din Tratatul CEE, Comisiei îi revine sarcina de a stabili existența încălcării despre care susține că a avut loc. Comisia este datoare să ofere Curții elementele necesare verificării de către aceasta a existenței încălcării, fără a se putea baza pe niciun fel de prezumție.”
CEJ a arătat că statele membre aveau obligația de a facilita îndeplinirea sarcinilor Comisiei, inclusiv aceea de monitorizare a respectării Tratatului. Acest tip special de încălcare este adesea invocat de către Comisie în acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în cazul în care autoritățile statului membru refuză sau nu răspund solicitării sale de a primi informații. În cazul în care statul membru nu oferă niciun răspuns în etapa prealabilă întreprinse în cadrul unei proceduri de infringement, Comisiei îi va fi destul de dificil să stabilească dacă statul a săvârșit sau nu o încălcare. Încercare Comisiei de a depăși acest obstacol constă în a introduce o acțiune separată în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, pe motivul încălcării obligației de cooperare.
3. ACȚIUNEA INSTANȚELOR UNUI STAT MEMBRU
Nerespectarea dreptului UE de către organele judiciare ale unui stat membru nu a făcut niciodată obiectul unei hotărâri în temeiul articolului 258 TFUE împotriva unui stat, cu toate că acțiunea instanțelor naționale este adesea implicată în anumite încălcări. Cu toate acestea, Curtea a afirmat mereu că statele membre sunt răspunzătoare chiar și pentru acțiunile și omisiunile organelor statale independente din punct de vedere constituțional și după cum am văzut, un stat poate fi ținut să despăgubească persoanele private ca urmare a încălcărilor dreptului UE comise de instanțele naționale de ultim grad. Cu toate acestea, CJUE nu a abordat în mod direct întrebarea dacă o instanță naționale ar putea fi supusă procedurii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și s-a sugerat că, Comisia a încercat în mod intenționat să evite cauze atât de sensibile din punct de vedere politic.
SECȚIUNEA A III-A. STATISTICI PRIVIND PROCEDURA DE INFRINGEMENT
Uniunea Europeană nu își poate atinge obiectivele de politică dacă statele membre nu aplică efectiv pe teren dreptul UE. Responsabilitățile care revin Comisiei și, respectiv, statelor membre sunt clar definite în tratate. Statele membre sunt responsabile pentru aplicarea corectă a acquis-ului, având obligația de a transpune directivele în mod corect și la timp. Comisia are responsabilitatea de a monitoriza eforturile statelor membre și de a asigura respectarea dreptului UE, inclusiv prin recurgerea la proceduri juridice formale.
În scopul punerii în aplicare eficace a politicilor, Comisia lucrează în parteneriat cu statele membre pentru a încerca să rezolve, în mod eficient și satisfăcător, problemele ridicate și plângerile adresate de cetățeni, întreprinderi, ONG-uri și alte părți interesate cu privire la aplicarea dreptului UE, înainte de a lansa proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
În cazul în care aceste eforturi de soluționare a problemelor nu sunt încununate de succes, Comisia poate lansa proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor (în temeiul articolului 258 din TFUE). Aceste proceduri pot viza fie transpunerea tardivă sau incorectă a directivelor, fie aplicarea necorespunzătoare a dreptului.
Aplicarea corectă a dreptului UE prezintă în continuare o serie de provocări pentru statele membre. Problemele apar frecvent în etapele inițiale de punere în aplicare, iar transpunerea tardivă devine din ce în ce mai problematică. Numărul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive a înregistrat o creștere constantă în ultimii trei ani, semn al unei tendințe îngrijorătoare. Cu toate acestea, odată ce Comisia deschide proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, măsurile luate la nivel național sunt, de regulă, notificate fără întârziere.
Comisia, în calitate ”de gardian al tratatelor”, va continua monitorizarea activă a aplicării dreptului UE. În fiecare an, Comisia Europeană elaborează un raport privind acțiunile sale de control al aplicării dreptului Uniunii, ca răspuns la cererile primite din partea Parlamentului European și a statelor membre.
Ultimul raport pus la dispoziția publicului, din anul 2011, urmează a fi analizat în Anexa nr.2.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Procedura privind neîndeplinirea unei obligații de către un stat membru reprezintă un mecanism prin care se veghează asupra respectării dreptului UE, a asigurării supremației acestuia față de mecanismele de drept interne și a garantării viabilității și continuității mecanismelor necesare funcționării Uniunii Europene.
O dată cu aderarea la Uniunea Europeană, statelor membre, deopotrivă, le-au revenit o serie de drepturi, dar la rândul lor și-au asumat o serie de obligații și aici amintim obligația de a se conforma cu legislația UE prin integrarea normelor acesteia în ordinea juridica națională. Mergând pe aceste considerente, fiecărui stat membru îi revine obligația de a întreprinde măsurile necesare astfel încât norma europeană să își găsească aplicabilitatea în dreptul intern al statului respectiv (totul depinde de actul UE care urmează a fi aplicat, astfel statul membru trebuind să parcurgă mai multe etape în anumite situații. În acest context amintim, în cazul directivei va fi necesar ca mai întâi să fie transpusă în dreptul intern, apoi se iau măsurile necesare pentru a fi implementată, însă numai atunci când este cazul se vor lua aceste măsuri. Cât despre regulamente, acestea au aplicabilitate directă și nu necesită transpunerea, însă există situații în care se impune adoptarea unor măsuri interne pentru a-i asigura aplicabilitatea), să asigure conformitatea normelor interne cu legislația europeană și, de asemenea, norma europeană să fie aplicată corect.
În cazul în care un stat membru nu-și îndeplinește obligațiile, pe care si le-a asumat în mod liber, Tratatele UE prevăd posibilitatea tragerii lor la răspundere. Aceste tratate instituie diverse mecanisme speciale în aceste sens, printre care se numără și procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre (în limba engleză avem noțiunea de „infringement”, iar în limba franceză „en manquement”).
Așa cum am observat, sediul materiei al acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele member se găsește în art. 258 TFUE, articol care trebuie coroborat cu dispozițiile art. 259 și art. 260 TFUE.
De asemenea, în calitatea sa de ”gardian al tratatelor”, Comisia Europeană veghează la asigurarea implementării corecte a dreptului UE în ordinea juridică a statelor membre, iar atunci când consideră că s-a săvârșit o încălcare de către acestea din urmă, întrucât nu și-au îndeplinit obligațiile ce le revin în baza tratatelor institutive si cele modificatoare, are posibilitatea de a introduce în fața Curții de Justiție, o acțiune împotriva statului în cauză.
.
Apreciem că procedura necontencioasă reprezintă o etapă foarte importantă, prin intermediul căreia se are în vedere rezolvarea litigiilor născute între Comisie și statele membre cu privire la aplicarea dreptului UE, conferindu-le astfel posibilitatea soluționării pe cale amiabilă a diferendelor.
În urma celor analizate am observat că procedura prealabilă pune bazele unor termene prin intermediul cărora se urmărește să se pună capăt situației neconforme cu dreptul UE, mai exact procedura constă în schimbul reciproc al punctelor de vedere între Comisie, în calitatea sa de viitor reclamant și viitorul pârât- statul membru în cauză.
De asemenea, în cadrul procedurii prealabile, așa cum s-a afirmat în doctrină, prezintă importanță faptul că, are loc și delimitarea obiectului acțiunii viitoare aduse în fața Curții de Justiție.
Cu privire la scopul procedurii, constă în posibilitatea statului membru în cauză, de a-și îndrepta conduita și totodată de a adopta o poziție conformă față de situația pusă în discuție în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar pe de altă parte, este reglementată posibilitatea formulării unor apărări împotriva celor susținute de către Comisie; elocvente în acest sens fiind cauzele prezentate în lucrarea de față.
Posibilitatea sesizării Comisiei o are oricare persoană fizică sau juridică.
Importanța procedurii prealabile se desprinde din caracterul confidențial al acesteia, ceea ce conferă o facilitate în soluționarea pe cale amiabile.
În situația în care prin intermediul procedurii prealabile nu se ajunge la nicio finalitate atunci se va declanșa procedura contencioasă care impune respectarea în mod firesc a unor etape, etape deja prezentate și detaliate.
Prin urmare, ținând cont de cele menționate anterior, prin intermediul acestei lucrări am încercat să vedem care este domeniul de aplicare a acestei proceduri, definind astfel acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre, obligații ce le revin conform tratatelor institutive și cele modificatoare, ca fiind un mecanism specific, prevăzut de lege și având drept scop asigurarea respectării legislației UE de către statele membre, iar în caz contrar se instituie o sancțiune pentru neconformitatea conduitelor cu normele impuse de UE.
ANEXE
Anexa nr. 1
PLÂNGERE CĂTRE COMISIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND NEÎNDEPLINIREA OBLIGAȚIEI DE RESPECTARE A DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
1. Numele și prenumele reclamantului:
2. După caz, reprezentat de:
3. Naționalitatea:
4. Adresa sau sediul social:
5. Telefon/fax/adresă email:
6. Domeniul și locul(locurile) de desfășurare a activității:
7. Statul membru sau organul public care, conform reclamantului, a încălcat prevederile dreptului comunitar:
8. Prezentare cât mai completă a faptelor care au determinat introducerea plângerii:
9. Pe cât posibil, de precizat dispozițiile dreptului comunitar (tratate, regulamente, directive, decizii, etc.) care, în opinia reclamantului, au fost încălcate de statul membru în cauză:
10. După caz, de precizat existența unui sistem comunitar de finanțare (cu indicarea, pe cât posibil, a referințelor) de care beneficiază sau ar putea beneficia statul membru în cauză, în legătură cu faptele care au determinat introducerea plângerii:
11. Detalierea oricăror demersuri deja întreprinse pe lângă serviciile Comisiei (de anexat, dacă este posibil, copii după corespondența purtată):
12. Detalierea oricăror demersuri deja întreprinse pe lângă alte organe sau organisme comunitare (de ex. comisia de petiții a Parlamentului European, Ombudsmanul). De indicat, dacă este posibil, numărul de referință atribuit de către organismul respectiv demersului efectuat de către reclamant:
13. Demersuri deja întreprinse pe lângă autoritățile naționale centrale, regionale sau locale (de anexat, dacă este posibil, copii după corespondența purtată):
13.1 Demersuri administrative (de ex. plângeri depuse pe lângă autoritățile administrației publice naționale, centrale, regionale sau locale, competente și/sau pe lângă ombudsmanul național sau regional):
13.2 Demersuri în fața instanțelor naționale sau recurgerea la alte proceduri (de ex. procedura de arbitraj sau de conciliere). (De precizat dacă a fost deja pronunțată o hotărâre sau o sentință în cauză și de anexat, după caz, o copie a acestora):
14. De menționat orice fel de documente justificative sau elemente de probă care pot fi prezentate în sprijinul plângerii, inclusiv dispozițiile naționale în cauză (de anexat copii):
15. Confidențialitate (se bifează o căsuță):
„Autorizez Comisia să îmi divulge identitatea în cadrul demersurilor sale pe lângă autoritățile statelor membre împotriva cărora este îndreptată plângerea.“
„Solicit Comisiei să nu îmi divulge identitatea în cadrul demersurilor sale pe lângă autoritățile statelor membre împotriva cărora este îndreptată plângerea.“
16. Locul, data și semnătura reclamantului/reprezentantului acestuia:
(Notă explicativă care trebuie să figureze pe verso-ul formularului de plângere)
Fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare a dreptului comunitar (adoptarea în termenele stabilite a măsurilor de punere în aplicare, conformitate și aplicare corectă) în cadrul sistemului juridic național. În temeiul tratatelor, Comisia Comunităților Europene veghează asupra corectei aplicări a dreptului comunitar. Drept urmare, în cazul în care un stat membru nu își îndeplinește obligația de respectare a dreptului comunitar, Comisia dispune de puteri proprii (acțiune în neîndeplinirea obligațiilor) pentru a încerca să pună capăt acestei încălcări a dreptului comunitar și, după caz, poate înainta cazul Curții de Justiție a Comunităților Europene. Comisia adoptă măsurile pe care le consideră necesare, fie ca urmare a unei plângeri primite, fie a unor indicii pe care le descoperă ea însăși și care sugerează posibile încălcări ale dreptului comunitar.
Neîndeplinirea înseamnă nerespectarea de către un stat membru a obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului comunitar, care poate lua forma unei acțiuni sau a unei omisiuni. Prin stat se înțelege statul membru care a încălcat dreptul comunitar, oricare ar fi autoritatea centrală, regională sau locală responsabilă de neîndeplinirea obligațiilor.
Orice persoană poate înainta Comisiei o plângere împotriva unui stat membru referitoare la orice tip de măsuri (legi, acte de reglementare sau acte administrative) sau practici inițiate de acesta, pe care le consideră contrare unor dispoziții sau principii de drept comunitar. Reclamantul nu este obligat să demonstreze existența unui interes formal pentru depunerea plângerii și nici să demonstreze că este afectat în mod esențial și direct de situația de încălcare a dreptului comunitar denunțată. Pentru a fi admisibilă, o plângere trebuie să se refere la o încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru. Trebuie precizat, de asemenea, faptul că serviciile Comisiei pot decide, în temeiul normelor și priorităților stabilite de Comisie privind inițierea și continuarea procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar, dacă este necesar sau nu a se da curs unei plângeri.
Orice persoană care consideră că o măsură (lege, acte de reglementare sau acte administrative) sau practică administrativă este contrară dreptului comunitar este invitată, înainte de sau în același timp cu depunerea unei plângeri pe lângă Comisie, să încerce să obțină remedierea situației din partea autorităților naționale administrative sau judiciare (inclusiv ombudsmanul național sau regional) și/sau prin intermediul procedurilor de arbitraj si conciliere disponibile. Comisia recomandă recurgerea în prealabil la aceste căi de atac administrative, judiciare sau de alt tip, existente la nivel național, înainte de depunerea unei plângeri pe lângă Comisie, datorită avantajelor pe care le pot oferi reclamanților.
Prin recurgerea la căile de atac disponibile la nivel național, reclamanților li se oferă, în general, posibilitatea de a obține valorificarea drepturilor lor într-un mod mai direct și mai personalizat (de ex. un ordin judecătoresc adresat unei administrații, anularea unei decizii naționale și/sau acordarea de despăgubiri) decât printr-o procedură de încălcare a dreptului comunitar, inițiată cu succes de către Comisie, care poate fi de durată. Într-adevăr, înainte de a sesiza Curtea de Justiție, Comisia are obligația de a contacta statul membru în cauză pentru a încerca să obțină încetarea încălcării dreptului comunitar.
Mai mult, hotărârea Curții de Justiție care constată încălcarea dreptului comunitar nu produce niciun efect asupra drepturilor reclamantului, deoarece aceasta nu are drept scop soluționarea unor cazuri individuale, ci doar obligă statul membru să respecte dreptul comunitar. În special în ceea ce privește eventualele cereri individuale de acordare de despăgubiri, acestea trebuie adresate de către reclamanți instanțelor naționale.
Următoarele garanții administrative sunt prevăzute în favoarea reclamantului:
(a) După înregistrarea la Secretariatul General al Comisiei, plângerilor considerate admisibile li se atribuie un număr de referință oficial. Reclamantului i se trimite în cel mai scurt timp o confirmare de primire în care este menționat acest număr, care trebuie precizat în cadrul oricărei corespondențe ulterioare. Cu toate acestea, atribuirea unui număr de referință oficial unei plângeri nu implică neapărat inițierea unei proceduri privind încălcarea dreptului comunitar.
(b) În cazul în care serviciile Comisiei consideră că este necesar să intervină pe lângă autoritățile statului membru împotriva căruia a fost îndreptată plângerea, vor respecta opțiunea făcută de reclamant la secțiunea 15 a acestui formular.
(c) Comisia face tot posibilul pentru a lua o decizie pe fond privind cazul respectiv (inițierea unei proceduri privind încălcarea dreptului comunitar sau clasarea dosarului) în decurs de douăsprezece luni de la înregistrarea plângerii la Secretariatul General.
(d) Reclamantul va fi informat în prealabil de către departamentul competent de intenția acestuia de a propune Comisiei clasarea dosarului. Serviciile Comisiei vor informa reclamantul în mod constant cu privire la derularea unei eventuale proceduri privind încălcarea dreptului comunitar.
***
Anexa nr. 2
Raportul din anul 2011 cu privire la statisticile realizate ca urmare a declanșării procedurii de infringement
1. TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR
1.1. Prezentare generală a activității de transpunere din 2011
În 2011, statele membre au trebuit să transpună mai multe directive în comparație cu anul precedent (și anume, 131 de directive, față de 111 directive în 2010).
Numărul de transpuneri tardive a crescut semnificativ în 2011 în raport cu anul precedent. În 2011, Comisia a lansat 1185 de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive, în comparație cu 855 în 2010 și 531 în 2009. În comparație cu sfârșitul anului 2010, la sfârșitul anului 2011 erau în curs 763 de cazuri de transpunere tardivă, ceea ce reprezintă o creștere de 60 %. Monitorizarea transpunerii tardive este una dintre prioritățile Comisiei, care, în temeiul regimului special de sancțiuni instituit prin articolul 260 alineatul (3) din TFUE, propune amenzi împotriva statelor membre dacă acestea nu transpun directivele în termenul prevăzut.
În 2011, cele trei domenii de politică care au făcut obiectul celui mai mare număr de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive au fost transporturile (240 de proceduri), piața internă și serviciile (198 de proceduri) și sănătatea și consumatorii (164 de proceduri).
Multe dintre aceste cazuri vizau un număr mare de state membre. De exemplu, Comisia a lansat împotriva a 23 de state membre proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive a directivei privind vehiculele de transport rutier eficiente din punct de vedere energetic.
2.TRANSPUNEREA INCORECTĂ ȘI APLICAREA NECORESPUNZĂTOARE A DREPTULUI UE
2.1. Detectarea problemelor și soluții informale
2.1.1. Plângeri
Plângerile sunt înaintate de cetățeni, de întreprinderi, de ONG-uri sau de alte organizații. Acestea sunt tratate conform comunicării Comisiei referitoare la gestionarea relațiilor cu petiționarii în ceea ce privește aplicarea dreptului Uniunii, care fixează un obiectiv de
12 luni de la înregistrarea plângerii pentru încheierea unui caz sau lansarea procedurii formale.
3115 plângeri noi – Cele trei state membre împotriva cărora au fost depuse cele mai multe plângeri sunt Italia (386 de plângeri), Spania (306) și Germania (263). Cetățenii, întreprinderile și organizațiile au raportat nereguli în special în domeniul mediului, al pieței interne și serviciilor, precum și al justiției (604, 530 și, respectiv, 434 de plângeri).
3078 de plângeri tratate – În urma unei evaluări inițiale a peste trei mii de plângeri depuse în
2011, Comisia a inițiat discuții bilaterale cu statul membru în cauză în legătură cu
619 plângeri pentru a clarifica dacă normele UE au fost sau nu au fost încălcate. Plângerile care au condus la discuții bilaterale au vizat, cel mai adesea, domeniul mediului, al pieței interne și serviciilor, precum și al impozitării și uniunii vamale (149, 101 și, respectiv, 87 de dosare prealabile deschiderii procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor).
2.1.2. Cazuri de autosesizare a Comisiei
Propriile constatări ale Comisiei evidențiază, de asemenea, o serie de posibile încălcări ale dreptului UE. Ca și în cazul plângerilor, Comisia inițiază mai întâi o discuție bilaterală cu statul membru în cauză, cu scopul de a găsi o soluție rapidă. În cursul anului 2011, au fost lansate 1271 de investigații. Mediul, transporturile, precum și impozitarea și uniunea vamală au fost cele trei domenii de politică în care au fost identificate cele mai multe posibile cazuri de neîndeplinire a obligațiilor (376, 178 și, respectiv, 177 de dosare noi). Statele membre cele mai vizate au fost Italia, Spania și Polonia (125, 113 și, respectiv, 81 de dosare noi).
2.2. Proceduri de constatarea a neîndeplinirii obligațiilor
În cazul în care un stat membru nu rezolvă presupusa încălcare a dreptului UE, Comisia inițiază proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 din TFUE și poate să înainteze litigiul spre soluționare Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”).
La sfârșitul anului 2011, 1775 de cazuri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor erau în curs. Numărul cazurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor aflate în curs a scăzut de la an la an, în 2010 înregistrându-se 2100 de cazuri, iar în 2009 – aproximativ 2900 de cazuri. Graficele următoare prezintă cazurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor defalcate pe stat membru și domeniu de politică:
Numărul de cazuri de neîndeplinire a obligațiilor în UE-27 (31 decembrie 2011)
140
120
100
80
60
40
20
0
LV E E LT M T DK S K IE S I RO LU HU BG F I CY S E CZ AT NL UK DE P T P L F R E S BE E L IT
Cele patru domenii de politică în car e s -au înregistrat cele mai numeroase cazuri de neîndeplinire a obligațiilor în 2011
Transporturi; 15%
Piața internă; 15%
Impozitare; 12%
Mediu; 17%
Alte politici; 40%
Discuțiile dintre statele membre și Comisie continuă pe parcursul procedurii formale, în vederea alinierii dreptului intern la legislația UE. Statisticile confirmă faptul că statele membre fac eforturi considerabile în vederea soluționării cazurilor de neîndeplinire a obligațiilor care le vizează fără să se ajungă la proceduri judiciare. În cursul anului 2011:
• Comisia a închis 203 cazuri de neîndeplinire a obligațiilor după trimiterea scrisorii de punere în întârziere;
• alte 167 de cazuri au fost soluționate după trimiterea avizului motivat către statul membru în cauză; și
• 29 de cazuri de neîndeplinire a obligațiilor au fost închise (sau au fost retrase de la
Curte) după ce Comisia a luat hotărârea de a înainta cazul Curții.
În total, 399 de cazuri de neîndeplinire a obligațiilor au fost închise, deoarece statul membru a demonstrat respectă dreptul UE. În 2011, Curtea a pronunțat 62 de hotărâri în temeiul articolului 258 din TFUE, dintre care 53 (85 %) au fost în favoarea Comisiei.
De obicei, statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma în timp util hotărârii Curții. Cu toate acestea, la sfârșitul anului 2011, Comisia a trebuit să continue 77 de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, întrucât statele membre nu s-au conformat hotărârilor Curții. Majoritatea acestor cazuri vizau Grecia (13), Italia (12) și Spania (8). Aproape jumătate din numărul de cazuri de neîndeplinire a obligațiilor în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE au fost legate de domeniul mediului (36), înregistrându-se câteva cazuri și în domeniul pieței interne și serviciilor (10), precum și în cel al transporturilor (8).
Din aceste 77 de cazuri, 11 fuseseră deja înaintate Curții pentru a doua oară la sfârșitul anului 2011. Anul trecut au fost pronunțate doar două hotărâri judecătorești în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE, împotriva Greciei și a Italiei. În principiu, o hotărâre a Curții în temeiul articolului 260 alineatul (2) din TFUE impune statului membru care nu și-a îndeplinit obligațiile sume forfetare și / sau penalități zilnice cu titlu cominatoriu. Statul membru în cauză trebuie să achite suma forfetară imediat și, în același timp, să plătească penalitățile zilnice cu titlu cominatoriu până la data la care se conformează pe deplin primei hotărâri a Curții.
3. CONCLUZII DESPRINSE PE BAZA RAPORTULUI DIN ANUL 2011 CU PRIVIRE LA STATISTICILE REALIZATE CA URMARE A DECLANȘĂRII PROCEDURII DE INFRINGEMENT
Aplicarea corectă a dreptului UE prezintă în continuare o serie de provocări pentru statele membre. Problemele apar frecvent în etapele inițiale de punere în aplicare, iar transpunerea tardivă devine din ce în ce mai problematică. Numărul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor din cauza transpunerii tardive a înregistrat o creștere constantă în ultimii trei ani, semn al unei tendințe îngrijorătoare. Cu toate acestea, odată ce Comisia deschide proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, măsurile luate la nivel național sunt, de regulă, notificate fără întârziere.
Numărul de proceduri formale de constatare a neîndeplinirii obligațiilor lansate a continuat să scadă, același lucru fiind valabil și pentru numărul de cazuri transmise CJUE. Acest lucru indică faptul că statele membre au depus eforturi considerabile în vederea alinierii legislației sau practicilor naționale la dreptul UE, odată ce o procedură de acest tip este lansată.
Comisia, în calitate de ”gardian al tratatelor”, va continua monitorizarea activă a aplicării dreptului UE. Întrucât punerea în aplicare este un element esențial pentru un proces de elaborare a politicilor la nivelul UE eficient și încununat de succes și o componentă a agendei Comisiei privind reglementarea inteligentă, datele privind rezultatele obținute în materie de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sunt, de asemenea, utilizate într-un mod mai sistematic în ciclul de elaborare a politicilor, în special în cadrul evaluărilor.
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate;
C. Harlow și R. Rawlings, „Accountability and Law Enforcement: The Centraliyed EU Infringement Procedure”(2006) 31 ELRev.447
Craig Paul; De Búrca, Gráinne; ”Dreptul Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, București, 2009.
Craig Paul; De Búrca, Gráinne; ”Dreptul Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, București, 2009, Editia a IV-a
Cursul susțnut de către prof.univ.dr Augustin Fuerea la Facultatea de Drept, Universitatea din București din data de 22 noiembrie 2012
Fuerea Augustin; ”Drept comunitar european. Partea generală.” Editura All Beck, București, 2003
Fuerea Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), București, Universul Juridic, 2011
Gornig Gilbert; Rusu, Ioana Eleonora; ”Dreptul Uniunii Europene”, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007
Gyula Fabian; ”Drept instituțional comunitar”, Ediția a III-a, Editura Hamangiu și Editura Sfera Juridică, 2010
Marin Voicu; ”Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană”, Editura Universul Juridic, București, 2010
Voicu Marin, ”Drept comunitar. Teorie și jurisprudență”., Editura Ex Ponto, Constanța, 2002
Reviste de specialitate, comunicate;
Comunication from the Commission- Aplication of Article 228 of the EC Treaty, SEC(2005)1658
Oțel Monica Elena , „Procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce decurg din Tratatul CE și dreptul comunitar al mediului”, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2006
Legislația Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Nisa, 7 decembrie 2002
Directiva 2001/42/CE privind evaluarea de mediu pentru anumite planuri și programe, art. 19 din Directiva 2004/35/CE referitoare la răspunderea în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului
Directiva 2003/4/CE privind accesul publicului la informația de mediu,
Directiva 75/442/EEC privind deșeurile
Directiva 77/452 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, Directiva 77/453 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile asistenților medicali generaliști
Jurnalul Oficial al UE L 361, 8 decembrie 2004, pag 15 și modificările acestor Instrucțiuni, adoptate la 27 ianuarie 2009 (JO L 29, 31.1.2009, p. 51).
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Tratatul privind Uniunea Europeană
Jurisprudența instanțelor Uniunii Europene
C-188/08 Comisia vs. Irlanda din 29 octombrie 2009
cauza 167/73 Comisia c. Franța
Cauza 9/84 Comisia c. Germania
Cauza 96/81 Comisia c. Țările de Jos
Cauza Franța c. Regatul Unit, din 4 octombrie 1979
Cazul: Francovich, Bonifaci and others vs. Italy, nr.C-6& 9\90, 1991
Decizia CJE din 10.IV.2008, Cauza C-442/06, Comisia c. Italia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2008 pag. I-0241
Decizia CJE din 12.VII.2007, Cauza C-90/07, Comisia c. Belgia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2007, pag. I-00098
Decizia CJE din 13.III.2008, Cauza C-81/07,Comisia c. Grecia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2008,pag. I-00048
Decizia CJE din 13.XII.2007, Cauza C-418/04, Comisia c. Irlanda, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2007 pag. I-10947
Hot. din 12 martie 1987, cauza 178/84, Comisia/Germania
Hot. din 14 iulie 1988, cauza 407/85, 3 Glocken și alții/USL Centro-Sud și alții
Hotărâre Brasserie du Pecheur et Factortame III, din 5 martie 1996
Înch. din 13 noiembrie 1995, în cauza T-126/95, Dumez/Comisie
Pagini de internet
http://www.ccbe.eu/fileadmin/user_upload/NTCdocument/ROpdf20_1291359272.pdf
http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9502&pg=8
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7031/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/staut_cons_ro.pdf http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7040/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2008-09/txt7_2008-09-25_10-35-47_609.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7045/
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5234/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-04/rp_14_04_2010_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=61990CJ0006&lang1=en&type=NOT&ancre=
http://www.curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=EN&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=131979&occ=first&dir=&cid=877610
http://www.ec.europa.eu/eu_law/docs/docs_infringements/act_part1_en.pdf
http://www.ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_260_en.htm
http://www.ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_annual_report_en.htm
http://www.ec.europa.eu/eu_law/your_rights/your_rights_en.htm
http://www.eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61993CJ0046:EN:PDF
http://www.eur-lex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=61985J0314
http://www.europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm
http://www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0046_ro.htm
http://www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0047_ro.htm
http://www.juridice.ro/238199/irlanda-procedura-de-infringement.html
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate;
C. Harlow și R. Rawlings, „Accountability and Law Enforcement: The Centraliyed EU Infringement Procedure”(2006) 31 ELRev.447
Craig Paul; De Búrca, Gráinne; ”Dreptul Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, București, 2009.
Craig Paul; De Búrca, Gráinne; ”Dreptul Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, București, 2009, Editia a IV-a
Cursul susțnut de către prof.univ.dr Augustin Fuerea la Facultatea de Drept, Universitatea din București din data de 22 noiembrie 2012
Fuerea Augustin; ”Drept comunitar european. Partea generală.” Editura All Beck, București, 2003
Fuerea Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Ediția a V-a, revăzută și adăugită, după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), București, Universul Juridic, 2011
Gornig Gilbert; Rusu, Ioana Eleonora; ”Dreptul Uniunii Europene”, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2007
Gyula Fabian; ”Drept instituțional comunitar”, Ediția a III-a, Editura Hamangiu și Editura Sfera Juridică, 2010
Marin Voicu; ”Jurisdicții și proceduri judiciare în Uniunea Europeană”, Editura Universul Juridic, București, 2010
Voicu Marin, ”Drept comunitar. Teorie și jurisprudență”., Editura Ex Ponto, Constanța, 2002
Reviste de specialitate, comunicate;
Comunication from the Commission- Aplication of Article 228 of the EC Treaty, SEC(2005)1658
Oțel Monica Elena , „Procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce decurg din Tratatul CE și dreptul comunitar al mediului”, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2006
Legislația Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Nisa, 7 decembrie 2002
Directiva 2001/42/CE privind evaluarea de mediu pentru anumite planuri și programe, art. 19 din Directiva 2004/35/CE referitoare la răspunderea în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului
Directiva 2003/4/CE privind accesul publicului la informația de mediu,
Directiva 75/442/EEC privind deșeurile
Directiva 77/452 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare ca asistent medical generalist, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii, Directiva 77/453 a Consiliului din 27 iunie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind activitățile asistenților medicali generaliști
Jurnalul Oficial al UE L 361, 8 decembrie 2004, pag 15 și modificările acestor Instrucțiuni, adoptate la 27 ianuarie 2009 (JO L 29, 31.1.2009, p. 51).
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Tratatul privind Uniunea Europeană
Jurisprudența instanțelor Uniunii Europene
C-188/08 Comisia vs. Irlanda din 29 octombrie 2009
cauza 167/73 Comisia c. Franța
Cauza 9/84 Comisia c. Germania
Cauza 96/81 Comisia c. Țările de Jos
Cauza Franța c. Regatul Unit, din 4 octombrie 1979
Cazul: Francovich, Bonifaci and others vs. Italy, nr.C-6& 9\90, 1991
Decizia CJE din 10.IV.2008, Cauza C-442/06, Comisia c. Italia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2008 pag. I-0241
Decizia CJE din 12.VII.2007, Cauza C-90/07, Comisia c. Belgia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2007, pag. I-00098
Decizia CJE din 13.III.2008, Cauza C-81/07,Comisia c. Grecia, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2008,pag. I-00048
Decizia CJE din 13.XII.2007, Cauza C-418/04, Comisia c. Irlanda, culegerea de jurisprudență a Curții Europene a Justiției din 2007 pag. I-10947
Hot. din 12 martie 1987, cauza 178/84, Comisia/Germania
Hot. din 14 iulie 1988, cauza 407/85, 3 Glocken și alții/USL Centro-Sud și alții
Hotărâre Brasserie du Pecheur et Factortame III, din 5 martie 1996
Înch. din 13 noiembrie 1995, în cauza T-126/95, Dumez/Comisie
Pagini de internet
http://www.ccbe.eu/fileadmin/user_upload/NTCdocument/ROpdf20_1291359272.pdf
http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9502&pg=8
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7031/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/staut_cons_ro.pdf http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7040/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2008-09/txt7_2008-09-25_10-35-47_609.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7045/
http://www.curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5234/ http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-04/rp_14_04_2010_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-10/rp_ro.pdf
http://www.curia.europa.eu/juris/celex.jsf?celex=61990CJ0006&lang1=en&type=NOT&ancre=
http://www.curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=EN&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=131979&occ=first&dir=&cid=877610
http://www.ec.europa.eu/eu_law/docs/docs_infringements/act_part1_en.pdf
http://www.ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_260_en.htm
http://www.ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_annual_report_en.htm
http://www.ec.europa.eu/eu_law/your_rights/your_rights_en.htm
http://www.eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61993CJ0046:EN:PDF
http://www.eur-lex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=61985J0314
http://www.europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm
http://www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0046_ro.htm
http://www.europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/institutions_bodies_and_agencies/ai0047_ro.htm
http://www.juridice.ro/238199/irlanda-procedura-de-infringement.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Determinarea Sanctiunii Aplicate In Cazul Neexecutarii Hotararii Pronuntate de Catre Curtea de Justitie a U.e (ID: 127366)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.