Desfacerea Casatoriei. Modalitati Si Efecte

LUCRARE DE LICENȚĂ

Desfacerea căsătoriei. Modalități și efecte

Introducere

Capitolul 1

Aspecte introductive privind desfacerea căsătoriei prin divorț

Secțiunea 1 Reglementarea divorțului în legislația românească

Secțiunea a 2-a Noțiunea privind desfacerea căsătoriei

Secțiunea a 3-a Formele de desfacere a căsătoriei prin divorț

Capitolul 2

Cazurile de divorț

Secțiunea Divorțul prin acordul părților

1.1. Divorțul prin acordul soților prin cale judiciară

1.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin

procedură notarială

Secțiunea a 2-a Divorțul datorită stării de sănătate unuia dintre soți ce face

imposibilă continuarea căsătoriei

Secțiunea a 3-a Divorțul intervenit atunci când raporturile dintre soți sunt grav

vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă

Secțiunea a 4-a Divorțul la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat mai mult de 2 ani

Capitolul 3 Efectele divorțului

Secțiunea 1 Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale

dintre soți

1.1. Numele de familie după căsătorie

1.2. Dreptul soțului divorțat

Secțiunea a 2-a Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale

dintre soți

2.1. Actele încheiate în frauda celuilalt soț

2.2. Opozabilitatea față de terți

2.3. Dreptul la despăgubire

2.4. Acordarea despăgubirilor

Secțiunea a 3-a Obligația de întreținere între foștii soți

3.1. Condițiile în care există obligația de întreținere între

foștii soți

3.2. Data, durata, cuantumul și ordinea de întreținere

3.2.1. Data acordării întreținerii

3.2.2. Durata acordării

3.2.3. Cuantumul întreținerii

3.2.4. Ordinea acordării

3.3. Felul, modalitățile și încetarea obligației de

întreținere

Secțiunea a 4-a Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

4.1. Exercitarea autorității  părintești de către ambii

părinți

4.2. Locuința  copilului după divorț

4.3. Drepturile părintelui separat de copil. Relațiile personale ale

copilului cu părinții și cu alte persoane semnificative din viața sa

4.4. Stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor

Capitolul 4 Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

LISTĂ DE ABREVIERI

Art. Articol

Alin. Alineat

B.Of. Buletinul Oficial

C.civ. Codul Civil

Ed. Editura

H.G. Hotărâre de Guvern

M.Of. Monitorul Oficial

N.C.C Noul Cod Civil

Op.cit. opera citată

O.U.G. Ordonanță de Urgență de Guvern

pagină

prof. profesor

R.D. Revistă de Drept

vol. volum

INTRODUCERE

Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „DESFACEREA CĂSĂTORIEI MODALITĂȚI ȘI EFECTE”, fiind o temă mult întâlnită atât în societatea noastră cât și pe plan internațional. Lucrarea este structurată în patru capitole, toate având menirea să evidențieze aspectele cele mai importante cu titlul temei.

Astfel, primul capitol denumit „Aspecte introductive privind desfacerea căsătoriei prin divorț” tratează în trei secțiuni reglementarea divorțului în legislația românească, noțiunea și formele privind desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de desfacere a căsătoriei valabil încheiate. În sistemul actual reglementat de Noul Cod Civil, divorțul este posibil atât pe cale judiciară cât și pe cale administrativă sau notarială putând fi pronunțat la inițiativa unuia din soți sau pe temeiul consimțământului ambilor soți. Divorțul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți, în special efectele de natură personală.

Capitolul al doilea face referire întocmai la titlul temei și anume „Cazurile de divorț”. Acestea pot fi prin acordul părților adică divorțul prin acordul soților prin cale judiciară și divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, un alt caz este divorțul datorită stării de sănătate unuia dintre soți ce face imposibilă continuarea căsătoriei, divorțul intervenit atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă, la cererea unuia dintre soți, mai poate fi divorțul după o separare în fapt care a durat mai mult de 2 ani.

Al treilea capitol intitulat „Efectele divorțului” este structurat în patru secțiuni, fiecare prezentând aspecte importante cu privire la efectele divoțului. Astfel sunt tratate efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți și aici se face referire la numele de familie după căsătorie precum și la drepturile soțului divorțat; efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți, aici sunt prezentate actele încheiate în frauda celuilalt soț, opozabilitatea față de terți, dreptul la despăgubiri, acordarea despăgubirilor; în secțiunea a treia se prezintă obligația de întreținere între foștii soți și aceasta prezintă următoarele: condițiile în care există obligația de întreținere între foștii soți, data, durata, cuantumul și ordinea de întreținere, felul, modalitățile și încetarea obligației de întreținere precum și problemele de procedura privind obligația de întreținere.

În ultima secțiune sunt evidențiate efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori. Aici sunt tratate exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, locuința copilului după divorț, drepturile părintelui separat de copil, stabilirea contribuției părinților și modificarea măsurilor luate cu privire la copil.

În finalul lucrării se prezintă un caz practic de desfacere a căsătoriei din culpa soției, având ca rezultat și copii minori.

Întreaga lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu și după legislația în vigoare.

CAPITOLUL 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

SECȚIUNEA 1

REGLEMENTAREA DIVORȚULUI ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Căsătoria este una dintre cele mai cunoscute instituții și alături de ea, în mod firesc, divorțul ca modalitate de desfacere a căsătoriei.

În legislațiile moderne căsătoria este o instituție pur civilă. Atât reglementarea ei cât și celebrarea ei sunt de competența legilor civile. Nu întotdeauna a fost însă așa.

La începuturi, ca și acum, căsătoria era de competența exclusivă a autorităților laice. Biserica nu se ocupa deloc de această instituție cârmuită numai de regulile dreptului civil. Odată cu apariția religiei creștine au apărut însă și reguli religioase, aplicabile credincioșilor creștini, care au coexistat cu regulile generale laice aplicabile pentru toată lumea.

Cu timpul însă, regulile dreptului canonic au început să câștige teren, iar în secolul al X-lea căsătoria a ieșit complet de sub regulile laice intrând total sub cârmuirea bisericii. Această stare a durat până în secolul al XIV-lea când unii suverani au început să prevadă reguli pentru încheierea căsătoriei, pentru reglementarea diferendelor din timpul căsătoriei și chiar pentru desfacerea căsătoriei.

Constituția din 1866, în art. 22 alin. (2) prevede că: ,,întocmirea acestor acte (actele de stare civilă) trebuie să preceadă totdeauna benedicțiunea religioasă, care pentru căsătorii va fi obligatoare, afară de cazurile ce se vor prevedea prin anume lege’’. ,,De la această prevedere legală s-au născut discuții privind „caracterul mixt laic și religios al căsătoriei, în doctrină și jurisprudență, câștigând însă opinia potrivit căreia căsătoria era un contract civil”.

Odată cu Constituția din 1923 s-a înlăturat această dispută întrucât art. 234 prevedea fără putință de tăgadă că actele de stare civilă sunt de competența autorităților laice și trebuie să preceadă binecuvântarea religioasă.

Constituția din 27 februarie 1938 va readuce însă în discuție această controversă prin art. 20 care prevedea că binecuvântarea religioasă, ulterioară încheierii civile a căsătoriei, este obligatorie pentru toți membrii cultelor. Doctrina și jurisprudență au rămas însă fidele poziției adoptate în perioada Constituției din 1866. Constituțiile ulterioare și actele normative care au reglementat actele de stare civilă au consacrat caracterul civil al instituției căsătoriei. Această evoluție sinuoasă a caracterului laic, mixt sau religios a instituției căsătoriei a avut o înrâurire hotărâtoare și asupra instituției desfacerii căsătoriei. Instituția despărțeniei a fost cunoscută și practicată în toate legislațiile din cele mai vechi timpuri și până astăzi.

“În dreptul roman, „în vechiul drept german și în dreptul ebraic căsătoria se putea desface unilateral, prin voința bărbatului sau a femeii, fără intervenția judecătorului, fără a fi obligați să facă dovada vreunei cauze determinate de despărțenie”. În prezent, posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorț este admisă de toate legislațiile. Oricât ar fi de necesară menținerea căsătoriei, în special în interesul copiilor, există numeroase cazuri în care viața comună devine imposibilă.

Argumentul religios susținut de catolici privind încălcarea unei dogme nu are acoperire, cu atât mai mult cu cât biserica ortodoxă și cea protestantă nu s-au opus niciodată desfacerii căsătoriei, argumentând tot prin precepte evanghelice așa cum am arătat mai sus. Alt argument ce se aduce în contra desfacerii căsătoriei prin divorț vizează sacrificarea intereselor copiilor, însă acest argument vizează doar căsătoriile din care au rezultat copii, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă interesele copiilor pot suferi în urma divorțului aceste interese pierd și mai mult prin facerea copiilor părtași neîncetat la certurile și excesele dintre părinți.

În fine, critica adusă despărțeniei, că prin ea s-ar încuraja contractarea cu mare ușurință a căsătoriilor, poate fi ușor combătută printr-o strictă reglementare a divorțului și printr-o scrupuloasă aplicare a legii în procesele de această natură.

În România, în prezent, divorțul își are reglementarea în Noul Cod Civil – art. 373 – 403.

SECȚIUNEA A 2-A

NOȚIUNEA PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Desfacerea căsătoriei prin divorț este o metodă juridică prin care se poate pune capăt existenței căsătoriei pe cale judecătorească, la solicitarea unuia dintre soți, atunci când datorită unor argumente temeinice relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În literatura juridică au fost mai multe explicații definite, astfel:

– ,,prin despărțenie s-a înțeles casarea în virtutea legii, prin justiție, a legăturilor căsătorești dintre soții în viață și valabil căsătoriți”;3

– despărțenia sau divorțul este desfacerea căsătoriei pronunțată printr-o hotărâre judecătorească, pe baza unei cauze determinate de lege sau pe temeiul voinței statornice a soților de a se despărți,

– „prin despărțenie se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, în timpul vieții soților și potrivit unor reguli anume stabilite de lege”;

– ,,prin divorț se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți”;

– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul care cere desfacerea ei;

– divorțul este desfacerea unei căsătorii valabile în timpul vieții celor doi soți;

– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților

“Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se deosebire cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort.

În noua reglementare, divorțul nu mai are o fire atipică, putând fi cerută de ambii soți, daca există cauze temeinice care au vătămat grav raporturile dintre ei (dintre soți) și căsătoria nu mai poate c, că prin ea s-ar încuraja contractarea cu mare ușurință a căsătoriilor, poate fi ușor combătută printr-o strictă reglementare a divorțului și printr-o scrupuloasă aplicare a legii în procesele de această natură.

În România, în prezent, divorțul își are reglementarea în Noul Cod Civil – art. 373 – 403.

SECȚIUNEA A 2-A

NOȚIUNEA PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Desfacerea căsătoriei prin divorț este o metodă juridică prin care se poate pune capăt existenței căsătoriei pe cale judecătorească, la solicitarea unuia dintre soți, atunci când datorită unor argumente temeinice relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

În literatura juridică au fost mai multe explicații definite, astfel:

– ,,prin despărțenie s-a înțeles casarea în virtutea legii, prin justiție, a legăturilor căsătorești dintre soții în viață și valabil căsătoriți”;3

– despărțenia sau divorțul este desfacerea căsătoriei pronunțată printr-o hotărâre judecătorească, pe baza unei cauze determinate de lege sau pe temeiul voinței statornice a soților de a se despărți,

– „prin despărțenie se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, în timpul vieții soților și potrivit unor reguli anume stabilite de lege”;

– ,,prin divorț se înțelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți”;

– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul care cere desfacerea ei;

– divorțul este desfacerea unei căsătorii valabile în timpul vieții celor doi soți;

– divorțul este desfacerea căsătoriei în timpul vieții soților

“Din punct de vedere juridic, divorțul este unica modalitate de desfacere a căsătoriei, făcându-se deosebire cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat mort.

În noua reglementare, divorțul nu mai are o fire atipică, putând fi cerută de ambii soți, daca există cauze temeinice care au vătămat grav raporturile dintre ei (dintre soți) și căsătoria nu mai poate continua.

În acest fel, reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului ca o soluție , decât cea a divorțului ca sancțiune, deși această din urmă idee nu a fost abandonată în întregime, deoarece divorțul se poate pronunța, exceptând cazurile din vina unuia sau a ambilor soți”.

SECȚIUNEA A 3-A

FORMELE DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

Din punctul de vedere al sociologiei, familia reprezintă “grupul social fundamental, care asigură menținerea de continuitate biologică a societății prin procreare, îngrijire și educație a copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită”. Familia îndeplinește, în relație cu individul și cu societatea, calități esențiale, iar accentul punându-se pe ansamblul și natura raporturilor manifestate în grup, ca și pe latura dinamico-funcțională care conferă o anumită specificitate familiei, în raport cu alte tipare de comunitate.

Potrivit dispozițiilor în vigoare, există două forme de desfacere a căsătoriei prin divorț și anume: divorțul amiabil, prin consimțământ mutual și divorțul din motive temeinice, atunci când raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Relațiile de familie au caracter de complexitate ce nu le mai vedem la alte categorii sociale, în cadrul raporturilor de familie, se produc aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care constituie comunitatea de viață și interese.

Privind prin prisma științelor juridice, “familia desemnează grupul de persoane între care se constată drepturi și obligații, care se concep din căsătorie, rudenie (inclusiv adopția), precum și din alte relații asimilate”.

Ideea sociologică și cea juridică a familiei, în mod uzual, coincid, se suprapun, dar există circumstanțe când această corespondență nu se mai aplică. De exemplu, când un copil este încredințat unei instituții de ocrotire încetează raporturile de fapt între el și părinții săi, dar nu și cele juridice care se manifestă prin îndatorirea de a plăti contribuția la întreținerea copilului. Putem zice că trebuie făcută deosebire între relațiile sociologice de familie și raporturile juridice de familie. Raporturile de familie prezintă aspecte personale, nepatrimoniale, și aspecte patrimoniale.

Căsătoria, ca izvor central al familiei, poate fi definită astfel “uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii”. Menționez că actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi opinat ca un contract.

Din această definiție a căsătoriei reies mai multe caractere: este o uniune dintre o femeie și un bărbat, este liber consimțită, este monogamă, se încheie în formele pretinse de lege, are un caracter civil, se încheie pe viață, se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și se încheie în scopul întemeierii unei familii.

Căsătoria, creând o familie, constituie o nouă entitate socială, care “conferă partenerilor statusuri noi (sot/sotie, ginere/noră etc.) și prilejuiește relații sociale noi, contribuind la structurarea statusului social al partenerilor, cât și la organizarea societății”.

Din punct de vedere juridic, în Codul Civil sunt prevăzute o înșiruire de condiții de fond, ce au ca scop asigurarea încheierii unei căsătorii numai între acele persoane ce sunt apte, din punct de vedere fizic și moral, să întemeieze o familie, și condiții de formă, ce constituie forma recunoașterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat.

Condițiile de fond constă în:

a) stare privitoare la aptitudinea fizică de a încheia căsătoria (diferență de sex, vârstă matrimonială, comunicarea stării de sănătate);

b) stare menită să asigure o căsătorie liber consimțită (consimțământ neviciat);

c) stare privitoare la aptitudinea morală de a încheia căsătoria (oprirea bigamiei, interzicerea căsătoriei între rude, interzicerea pe motive de adoptie).

“Condițiile de formă au ca conținut o anumită conduită ce trebuie respectată și o serie de formalități pentru a asigura legalitatea căsătoriei (declarația de căsătorie, opoziția la căsătorie, încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă)”.

Epoca industrială și mai ales cea post industrială au lezat în mod serios funcționalitatea familiei, o serie dintre aceste roluri fiind într-un regres accentuat, iar familia însăși într-o mare criza. Putem exemplifica astfel:

a) rolul de socializare a fost diminuată prin apariția instituțiilor de educație și apariția  mijloacelor mass media;

b) rolul afectiv este tot mai puțin resimțit datorită înstrăinării partenerilor.

Acest regres, al funcțiunilor unei familii, stârnește creșterea impresionantă a cazurilor de divorț, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, dar și apariția unor moduri diferite de coabitare.

Din punct de vedere juridic, divorțul este unicul regim de desfacere a căsătoriei, făcându-se deosebire cu încetarea căsătoriei ce intervine prin decesul unuia din soți, declararea judecătorească a morții unuia din soți și recăsătorirea soțului celui ce a fost declarat decedat.

În noua reglementare, divorțul nu mai are însușire de excepție, putând fi reclama de ambii soți, dacă există argumente întemeiate care au vătămat grav relațiile dintre soți și căsătoria nu mai poate continua.

În acest fel, “reglementarea divorțului are la bază mai mult ideea divorțului ca o soluție, decat cea a divorțului ca penalizare, deși această idee nu a fost părăsită în întregime, deoarece divortul se poate pronunța”.

În esență divorțul este cauzat de nepotrivirea partenerilor. Situația de incompatibilitate este, practic, certă în cazul în care unul din parteneri este perceput ca fiind un o persoană rea, prin aceasta înțelegându-se de nesuportat.

Divorțul este precedat de intervale de timp de nesatisfacție, traită tacit de soți, pentru un timp, ca apoi să apară învinuiri, imputări reciproce și implicit destăinuiri față de alții, toate acestea ducând la degradarea cuplului conjugal. Se poate identifica apoi și o perioadă de confruntare și de separare, ce apare până la pronunțarea divorțului, chiar dacă soții împart același cămin.

Statistic vorbind, divorțul este intentat în majoritatea cazurilor de femei.
Sistemul nostru juridic prevede ca modalitate a divorțului și acordul soților acesta fiind valabil în următoarele cazuri:

a) să fi trecut un an de la încheierea căsătoriei,

b) să nu fie copii minori rezultați din căsătorie, și îndeplinirea unor cerințe legale prevăzute de Codul de Procedură Civilă la art. 929 art. 1, astfel ca „cererea de divorț să fie întemeiat pe acordul celor doi soți și să fie semnată de aceștia sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Daca mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților, potrivit legii”.

“Căsătoria, ca bază a familiei, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea. În toate relațiile de familie trăiește un interes social” .

Caracterul social al căsătoriei face ca deciyia soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea căsătoriei (soarta căsătoriei nu poate fi lasată numai la latitudinea soților).

Imposibilitatea de a continua căsătoria, datorată unor argumente temeinice, se constată de către autoritatea de stat competentă.

Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie chintesența morală a acesteia, afecțiunea și simpatia reciprocă a soților, completată de sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți.

În principiu în căsătorie se realizează o concordanță dintre datoria morală a soților și sentimentele și simpatie reciprocă. Faptul că divorțul este aprobat, numai pentru argmente bine fundamentate, verificate de organul de stat competent, atrage atenția asupra importanței pe care o prezintă căsătoria și asupra răspunderii pe care și-o asumă partenerii prin încheierea ei.

Fundamentul divorțului constă în executarea cumulativă a următoarelor condiții:

existența unor motive bune întemeiate, apreciate de instanța judecatorească;

aceste motive să fi vătamat grav relațiile dintre soți încât continuarea căsătoriei să fie vădit imposibilă;

imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea căsătoriei.

Divorțul provoacă consecințe numai pentru viitor. Divorțul are consecințe traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor în cauză. Aceștia din urmă riscă să rămână cu o serie de traume în urma separării de unul din părinți, intervenind un gol relațional, chiar și complexe de stigmatizare și inferioritate socială.

“Deși diminuarea funcțiilor familiei este evidentă, iar divorționalitatea accentuată, totuși familia rezistă ca una din instituțiile fundamentale și este posibil, din cauza agravării disfuncțiilor societății, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supraviețuirii”.

Desfacerea căsătoriei prin divorț este mijlocul juridic prin care se termină existența căsătoriei, pe cale judecatorească.

Potrivit legislației în vigoare, exista două forme de desfacere a căsătoriei prin divorț, și anume:

– divorțul amiabil, prin consimțământul soților;

– divorțul din motive temeinice, pe dreptul comun, atunci când raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Pentru pronunțarea divorțului prin consimțământul soților, trebuie îndeplinite câteva condiții cumulativ, respectiv:

– ambii soți să fie de acord cu divorțul;

– să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei până la data sesizării instanței;

– să nu existe minori din căsătorie.

“În ceea ce privește competența materială, instanța competentă este Judecătoria.

Regula este că instanța competentă teritorială care să soluționeze acțiunea de divorț este instanța ultimului domiciliu comun al soților, dacă cel puțin unul dintre soți mai locuiește în circumscripția acelei Judecătorii.

Cererea de divorț va fi semnată de ambii soți. Judecătorul care primește cererea va verifica existența consimțământului soților și va fixa un termen de 2 luni până la judecarea divorțului în sedință publică”.

La termenul de judecată instanța va verifica dacă soții insistă pentru desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii fără a mai administra probe cu privire la motivele de divorț.

În acest caz, judecătorul hotărește desfacerea căsătoriei fără a pronunța însă divorțul din vina unuia sau a ambilor soți, căsătoria fiind desfăcută din ziua în care hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă.

Pentru admiterea acțiunii de divorț pe calea dreptului comun, reclamantul trebuie să dovedească motivele temeinice pentru care consideră că respectiva căsnicie nu mai poate continua, motive care implică o anumită gravitate a neînțelegerilor dintre părți.

Pot constitui motive temeinice următoarele împrejurari:

– părăsirea nejustificată a domiciliului comun de către unul dintre soti;

– infidelitatea unuia dintre soti;

– abuzuri de ordin fizic sau moral care duc la destrămarea vieții de familie;

– existența unor nepotriviri de ordin fiziologic, etc.

“Soțul reclamant trebuie să depună personal acțiunea la judecătorul de serviciu de la Judecătoria în raza căreia se afla ultimul domiciliu comun al soților, în două exemplare.”

Desfacerea căsătoriei poate fi cerută din culpa unuia dintre soți sau din culpă comună, iar dacă ambele părți cer divorțul, nu mai este necesar să se motiveze cererea de încetare a căsătoriei.

La desfacerea căsătoriei soții vor hotărî dacă acela dintre ei care în timpul căsătoriei a purtat numele de familie al celuilalt va mai purta numele și după divorț sau va reveni la numele avut anterior. Pentru motive întemeiate (de exemplu, dacă soțul respectiv este cunoscut într-un anumit domeniu sub numele dobândit în urma căsătoriei), instanța poate încuviința păstrarea numelui după desfacerea căsătoriei chiar în lipsa unui acord între soți.

Motivele de divorț se vor dovedi cu înscrisuri (certificate medico-legale, scrisori, etc) și cu martori. Pot fi audiați ca martori și rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, însă nu pot fi chemați în fața instanței să depună mărturie pentru dovedirea relațiilor dintre părti, descendenții acestora (copiii împotriva părinților).

În vederea încredințării minorilor, se va efectua ancheta socială la domiciliul fiecărei părți.

În momentul pronunțării desfacerii căsătoriei, instanța de judecată se va pronunța și cu privire la încredințarea minorilor rezultați în urma căsătoriei,  precum și la pensia de întreținere pe care soțul căruia nu i s-au încredințat spre creștere și educarea minorilor, urmează să o achite acestora.

Sentința prin care se dispune desfacerea căsătoriei, din culpa unuia dintre soți sau din culpa comună, este supusă apelului, în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

CAPITOLUL 2

CAZURILE DE DIVORȚ

SECȚIUNEA 1

DIVORȚUL PRIN ACORDUL PĂRȚILOR

Divorțul prin acordul soților (ca modalitate de încetare a căsătoriei) se poate realiza prin alegerea uneia dintre cele trei proceduri distincte prevăzute de noul Cod Civil:

divorțul cu acordul soților pe cale judiciară;

divorțul cu acordul soților pe cale administrativă;

divorțul cu acordul soților prin procedură notarială.

“Toate cele trei proceduri existau în legislația noastră și anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, însă ultimele două sunt de dată foarte recentă, fiind introduse prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării, în pregătirea intrării în vigoare a noului Cod Civil. În același timp, avantajele celor două proceduri este dat de soluționarea mai rapidă a unor cereri care anterior intrau în competența exclusivă a instanțelor judecătorești, precum și prin costuri mai reduse pentru părțile implicate.”

Noul Cod Civil reglementează, în continuare, cele trei proceduri de divorț, principalul component ca element de noutate față de procedura anterioară fiind faptul că, procedura notarială a divorțului (nu și cea pe cale administrativă) poate fi folosită de acum și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Până la intrarea în vigoare a noului Cod Civil, procedura divorțului pe cale administrativă sau prin formalitate notarială putea fi folosită numai în cazul în care soții care își doreau să divorțeze nu aveau copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiați.

1.1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

„Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă existau sau nu copii minori rezultați din căsătorie”. Divorțul prin acordul soților nu poate fi acceptat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. Instanța este obligată să verifice existența consimțământului independent și neviciat al oricărui soț. Situațiile și regimurile de încheiere a acordului soților privind desfacerea căsătoriei, precum și beneficiile alegerilor soluțiilor amiabile privind neînțelegerile de familie.

Art. 374  din Noul Cod Civil reglementează situațiile divorțului prin învoiala soților pe cale judiciară, care nu s-au modificat în raport de vechea reglementare, în sensul că divorțul prin învoiala soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și dacă au sau nu copii rezultați din căsătorie, instanța fiind obligată să cerceteze existența consimțământului independent și neviciat al fiecărui soț, divorțul neputând fi pronunțat dacă unul din soți este pus sub interdicție.   

Acordul soților trebuie să mai cuprindă:

numele de familie pe care îl va avea după divorț;

exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

stabilirea locuinței minorilor după divorț;

modalitatea de menținere a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre minori;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

În cazul divorțului cu copii, la înțelegere se va anexa și un raport de anchetă socială întocmit de către autoritatea tutelară, care să confirme că înțelegerea soților este în acord cu interesul benefic al minorului. Înțelegerea soților poate fi și rezultatul unei proceduri de mediere care să se finalizeze prin încheierea unui acord de mediere privind desfacerea căsătoriei. În acest sens, dispozițiile Codului Civil se completează cu dispozițiile art. 58 și 59, respectiv art. 64-66 din „Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator cu modificările ulterioare”.

Potrivit acestor dispoziții, oricare din neînțelegerile dintre soți privind: continuarea căsătoriei; exercițiul drepturilor părintești; stabilirea locuinței minorilor; contribuția părinților la întreținerea, educarea minorilor; împărțirea bunurilor; drepturile legate de locuință pot fi soluționate prin apelare la un mediator autorizat înscris în Tabloul mediatorilor, selecționarea mediatorului fiind făcută de către soți.

„Acordul de mediere poate fi încheiat atât anterior sesizării instanței, cât și ulterior acesteia, în orice fază a judecății, chiar și în cazul căilor de atac”.

În cazul în care soții au ajuns la o înțelegere prin mediere, înțelegerea va fi redactată de către mediator, dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de mediere și potrivit prevederilor art. 59 din Legea 192/2006 el va fi supus fie autentificării la un notar public, fie încuviințării de către instanța de judecată. Dacă acordul de mediere s-a încheiat după sesizarea instanței, soții vor beneficia de restituirea taxei de timbru achitate inclusiv cele vizând împărțirea bunurilor.

Procedura în cazul acordului de mediere încheiat

a)  anterior sesizării instanței:

învoiala de mediere va fi însoțită de o cerere prin care se va cere încuviințarea acestuia;

instanța competentă este cea de la locul încheierii căsătoriei sau ultimul domiciliu comun al soților.

b) ulterior sesizării instanței, învoiala de mediere se depune la termenul fixat de către instanță sau anterior acestuia, cu posibilitatea solicitării schimbării termenului de judecată.

În consecință, „soluționarea desfacerii căsătoriei prin acord rezultat în urma procedurii de mediere ajută părțile (soții ):

să divorțeze fără să fie nevoiți să administreze probe prin care să dovedească cine și în ce măsură este vinovat de destrămarea căsniciei;

să găsească cele mai potrivite soluții în condiții de deplină confidențialitate, față de caracterul public al unui proces de divorț;

să soluționeze într-un timp scurt conflictul dintre ei, soluția lor fiind aleasă de comun acord și nu impusă de instanță;

să fie scutiți de a achita taxele de timbru necesare în cazul unui proces care include și aspecte legate de copii, precum și împărțirea de bunuri sau să li se restituie taxa de timbru achitată, în cazul în care acordul s-a încheiat după sesizarea instanței” .

1.2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială

„Daca soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau de la ultima locuință comună a soților, poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divort, potrivit legii”.

Divorțul prin învoiala soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori nascuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiați, dacă soții tocmesc asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității parintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorilor după divorț, modalitatea de menținere a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre minori, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educație, învățatură și pregătire profesională a minorilor

“Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.

Prin excepție la cele spuse, mai sus, cererea de divorț se poate depune la notarul public și prin mandatar cu procură autentică”.

La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.

Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să mai facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.

Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care sa îl poarte după divorț ori, în cazul prevazut la art. 375 alin. (2), asupra exercitarii în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374.

Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se ințeleg este de competența instanței judecătorești.

Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divort, face cuvenită mențiune în actul de căsătorie.

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultimul domiciliu comun, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public se respinge cererea de divorț.

Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau al notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin învoiala lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea pagubei prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin învoiala soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.

SECȚIUNEA A 2-A

DIVORȚUL DATORITĂ STĂRII DE SĂNĂTATE UNUIA DINTRE SOȚI CE FACE IMPOSIBILĂ CONTINUAREA CĂSĂTORIEI

În cazul prevăzut la art. 373 lit. d) “la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, desfacerea căsătoriei se poate pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților”.

SECȚIUNEA A 3-A

DIVORȚUL INTERVENIT ATUNCI CÂND RAPORTURILE DINTRE SOȚI SUNT GRAV VĂTĂMATE IAR CONTINUAREA CĂSĂTORIEI ESTE IMPOSIBILĂ

Divorțul poate interveni potrivit art. 373 din Noul Cod Civil atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei este imposibilă.

Instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei sau culpa comună a soților, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.

SECȚIUNEA A 4-A

DIVORȚUL LA CEREREA UNUIA DINTRE SOȚI, DUPĂ O SEPARARE ÎN FAPT CARE A DURAT MAI MULT DE 2 ANI

Noul Cod Civil introduce, prin art. 373 lit.c), posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani.

Este adevărat că art. 379 alin. (2) N.C.Civ. abordează această formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar se subliniază distinct acest material, întrucât ea aduce un element de noutate din perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților.

În această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant.

„În cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților”.

CAPITOLUL 3

EFECTELE DIVORȚULUI

SECȚIUNEA 1

EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚI

1.1. Numele de familie după căsătorie

La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot înțelege să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Pentru argumente esențiale, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul benefic al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o convenție sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele anterior căsătoriei.

1.2. Drepturile soțului divorțat

Drepturile soțului divorțat își găsește reglementarea în art. 384 din Noul Cod Civil. Divorțul este apreciat , ca pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.

Soțul contra căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate dinainte cu terții, le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt compromise în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.

SECȚIUNEA A 2-A

EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOȚI

2.1. Efecte cu privire la regimul matrimonial

În cazul divorțului, regimul matrimonial se stinge între soți la data introducerii cererii de divorț. Fiecare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin învoiala lor, pot cere instanței de divorț să stabilească, că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.

„Actele de înstrăinare sau de grevare, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț pot fi anulate dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț”.

2.2. Actele încheiate în frauda celuilalt soț

Actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și actele din care reies obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, pot fi reziliate, dacă au fost efectuate în frauda celuilalt soț. Actele precizate la art. 346 alin. 2 face privire la actele de înstrăinare și de grevare. Cu toate acestea, fiecare dintre soți poate dispune unitar, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este impusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate.

Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Sunt, de asemenea, exceptate de la cele exprimate mai sus, cadourile obișnuite.

Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile expres în reticența în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost lezate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

2.3. Opozabilitatea față de terți

Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii.

Dispozițiile art. 291, 334 si 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.

2.4. Dreptul la despăgubiri

Diferit de dreptul la prestația compensatorie prevazut la art. 390, „soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț”.

Despăgubirile pot fi cerute si separat de dreptul la prestația compensatorie.

2.5. Acordarea despăgubirilor

„Divorțul din culpă este prevăzut de Noul Cod Civil ca fiind pronunțat atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Instanța poate pronunța divorțul din culpă exclusivă sau, când probele din dosar conduc în această direcție, din culpă comună”.

„Cu titlu de noutate absolută, în situația în care culpa exclusivă aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388 din Codul Civil, respectiv dreptul la despăgubiri. Pentru astfel de situații, în Noul Cod Civil a fost introdus dreptul la despăgubiri”.

Conform avocatului, prin noile reglementări, constatarea culpei nu mai este lipsită de eficiență. Astfel, dacă până acum exista un avantaj emoțional, de acum se introduce dreptul la despăgubiri.

Astfel, potrivit noilor prevederi, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat sa il despăgubească. Această solicitare va fi soluționată de instanța de tutelă prin hotărârea de divorț.

SECȚIUNEA A 3-A

OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE ÎNTRE FOȘTII SOȚI

În raport cu obligația de întreținere între soți, obligația de întreținere între foștii soți este nouă. Această soluție se impune, potrivit legii atunci când soții sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.

Din prevederile legale menționate rezultă clar că obligația de întreținere între foștii soți nu este o continuare a îndatoririi de sprijin material pe care soții au avut-o în timpul căsătorie, ci o obligație distinctă, reglementată de normele Dreptului Familiei, fundamentul ei aflându-se în normele de conviețuire socială și, ca atare, trebuie stabilită prin hotărârea de divorț, ori prin altă hotărâre judecătorească ulterioară.

Potrivit legii:

– are drept la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci,

– întreținerea datorată, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

3.1. Condițiile în care exista obligația de întreținere între foștii soți

Din cuprinsul textelor de mai sus rezultă ca, “pentru a exista obligația de întreținere, trebuie îndeplinite doua condiții, și anume: ca persoana îndreptățită la întreținere să fie în nevoie din cauza incapacității de muncă și persoana îndatorată să aibă mijloacele necesare pentru a presta întreținerea”.

În ce privește prima condiție, ca soțul creditor să fie în nevoie din cauza incapacității de muncă, s-a arătat că starea de nevoie poate fi totală sau parțială. Aprecierea ei se face în raport cu nivelul de trai avut în timpul căsătoriei, dar fără a fi obligatoriu să se asigure același nivel prin acordarea întreținerii; În cazul în care starea de nevoie este parțială, soțul debitor este ținut să completeze întreținerea soțului creditor prin contribuția sa.

“Dată fiind condiția ca starea de nevoie să fie urmarea incapacității de a munci, această incapacitate trebuie să fi intervenit înainte sau în timpul căsătoriei, indiferent dacă este sau nu în legătură cu căsătoria sau în termen de un an de la desfacerea căsătoriei, dar în acest caz să se datoreze unei împrejurări legate de căsătorie”.

Cel care solicită pensia de întreținere trebuie să fi avut față de cel care o acordă o comportare corespunzătoare normelor morale.

“Dacă solicitantul se face vinovat de săvârșirea unor fapte grave față de soțul său, poate beneficia de întreținere de la acesta dacă faptele au fost comise înainte de divorț și au constituit sau au facut parte din motivele de divorț”.

Dreptul la întreținere este pierdut de către fostul soț și în caz că se recăsătorește. Dacă, din anumite motive, cea de-a doua căsătorie este nulă, soțul păstrează dreptul la acordarea întreținerii de către fostul soț din prima căsătorie numai în cazul în care acesta a fost de rea-credință. Dacă a fost de bună-credință, pierde dreptul la acordarea întreținerii de la celălalt soț și în virtutea faptului că dobândește calitatea de soț în cea de a doua căsătorie.

În ce privește cea de a doua condiție care face posibilă existența obligației de întreținere, aceea ca fostul soț debitor al obligației de întreținere să aibă mijloacele necesare, pentru aceasta trebuie precizat ca determinarea mijloacelor materiale se face având în vedere atât veniturile din munca și bunurile fostului soț debitor, cât și eventualele obligații pe care acesta le mai are; el datorează pensia de întreținere chiar și după încheierea unei noi căsătorii cu o altă persoană.

3.2. Data, durata, cuantumul și ordinea de întreținere

3.2.1. Data acordării întreținerii

În mod firesc, obligația de întreținere există de la data îndeplinirii condițiilor arătate mai sus. Acordarea întreținerii se face uneori ulterior nașterii obligației de întreținere, și anume, la data la care creditorul acestei obligații o cere.

Astfel, pensia de întreținere se acordă de la data desfacerii căsătoriei, când întreținerea s-a cerut prin acțiunea de divorț sau în cadrul procesului de divorț, sau la o dată ulterioară divorțului, când s-a formulat de către cel îndreptățit o cerere în acest sens. Practica judiciară a stabilit ca și majorarea întreținerii se face după aceleași reguli ca și acordarea ei.

3.2.2. Durata acordării

Durata obligației de întreținere este expres prevăzută de norme legale cu caracter imperativ. Astfel, fostul soț, culpabil de desfacerea căsătoriei prin divort, are dreptul la întreținere de la celălalt soț în cazul în care îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pe timp de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț, iar celălalt soț beneficiază de acest drept pe o perioada nedeterminată. Dacă divorțul a fost pronunțat din vina ambilor soți, legea stipulează ca fiecare din ei are dreptul la întreținere în condițiile aratate pe o perioadă nedeterminată.

Normele legale ce privesc durata acordării întreținerii având, așa cum am arătat, un caracter imperativ, această durată nu se poate micșora sau mări prin convenție între foștii soți. Unii autori „au arătat ca posibilă, soluția prin care durata obligației de întreținere poate fi prelungită în timp prin convenția părților, și anume, ca actul juridic respectiv să aibă alt titlu decât acela de obligație de întreținere. În caz contrar, actul ar contravine dispozițiilor legale și ar fi, în consecință, nul”.

3.2.3. Cuantumul întreținerii

Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Criteriile generale avute în vedere la stabilirea întinderii obligației legale de întreținere sunt nevoia celui care o pretinde și mijloacele celui care urmează să o presteze.

“Atunci când întreținerea este datorată de părinți, inclusivi adoptivi, legea stabilește următoarele plafoane maximale din câștigul din muncă al celui obligat”:

– până la o pătrime pentru un copil;

– până la o treime pentru doi copii;

– până la jumătate pentru trei sau mai mulți copii.

3.2.4. Ordinea acordării

Dispozițiile legale în vigoare nu prevede ordinea în care se acordă întreținerea între foștii soți. Având însă în vedere că această întreținere are la origine faptul căsătoriei, în literatura de specialitate se consideră că, în virtutea raporturilor de căsătorie anterior existente între soți, aceștia își datorează întreținere ca și soții, adică în primul rând.

3.3. Felul, modalitățile și încetarea obligației de intreținere

“Pe timpul acordării întreținerii de către unul din foștii soți se pot ivi diferite situații care prezintă particularități, situații intervenite ca urmare a modificării cuantumului mijloacelor materiale ale fostului soț debitor al obligației de întreținere datorată apariției unor noi obligații în sarcina sa”. Astfel, poate apărea situația în care fostul soț, recăsătorindu-se, să datoreze simultan întreținere și fostului soț. În acest sens, instanța va aprecia, în funcție de posibilitățile materiale ale debitorului celor doua obligații, dacă acesta va acorda întreținere ambilor creditori sau numai unuia dintre ei.

“În cazul în care mijloacele materiale ale debitorului sunt insuficiente, instanța poate hotarî, având în vedere și starea de nevoie în care se găsește fiecare dintre creditori, fie că întreținerea să fie acordată numai unuia dintre ei, fie să se împartă între aceștia, urmând ca fiecare să-și completeze întreținerea de la o altă persoană obligată în ordinea următoare”.

„Când mijloacele debitorului sunt suficiente, el își va executa obligația integral față de creditori, și aceasta chiar și atunci când, pe lângă persoanele arătate, fostul soț datorează întreținere și altei persoane, însă într-o ordine urmatoare. Aceeași soluție se aplică și în sensul în care cea de a doua căsătorie a fost putativă, cu condiția ca soțul debitor să fi fost de rea-credință la încheierea ei.”

În cazul soțului de bună-credință care face cererea de acordare a întreținerii se aplică prin asemănare aceleași dispoziții ca și în cazul divorțului.

Ca urmare, soțul de bună-credință în căsătoria putativă declarată nulă are aceeași situație cu soțul divorțat nevinovat de pronunțarea divorțului.

În ce privește întreținerea, dacă ambii soți din căsătoria putativă anulată au fost de bună-credință, au drept la întreținere ca și foștii soți după pronunțarea divorțului din vina ambilor. Dacă numai unul dintre ei a fost de bună-credință, numai acela are dreptul la întreținere de la declararea nulității căsătoriei pe timp nelimitat.

SECȚIUNEA A 4-A

EFECTELE DIVORȚULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI

Odată cu pronunțarea divorțului, „instanța este obligată să hotărască, în lipsa cererii părților chiar și din oficiu, asupra încredințării copiilor spre creștere și educare, în funcție de interesul superior al minorilor, fie unuia dintre părinți, fie, în mod excepțional”, unei terțe persoane sau familii, cu consimțământul acesteia ori unei instituții de ocrotire.

Prin dispozițiile art. 396 din N.C.Civ., se stabilește că instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchetă psiho-socială, precum și, dacă este cazul, învoiala părinților pe care îi ascultă. De asemenea, vor fi ascultați minorii cu respectarea dispozițiilor art.264 din N.C.Civ.

Noua reglementare a art. 397 N.C.civ. stabilește fără dubiu faptul că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel.

Dacă există motive întemeiate, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea la modul de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia.

În mod excepțional, conform art. 399 din N.C.Civ, instanța poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire, acestea dobândind exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești cu privire la persoana copilului. Instanța va stabili, de asemenea, dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.

“Măsura încredințării copilului are caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că se va putea reveni oricând asupra celor dispuse, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluția dată. Instanța de judecată, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului dacă a împlinit 14 ani, a autorității tutelare sau a unei instituții de ocrotire, ori la solicitarea procurorului, va putea dispune reîncredințarea copilului spre creștere și educare, dacă se constată că acesta e sensul actual al interesului minorului.”

“Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copiii (dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, pe scurt, potrivit terminologiei curente, dreptul de a avea legături personale cu copilul) se stabilesc pe cale convențională de către părinții aflați în divorț sau divorțați și, numai în subsidiar, de către instanța de judecată”; fie în cadrul procesului de divorț, fie în cadrul unei acțiuni ulterioare. În cazul în care instanța este învestită să decidă în acest sens ascultarea copilului este obligatorie, conform dispozițiilor art. 401 alin. (2) din N.C.Civ..

Ca forme concrete de înfăptuire, „părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada vacanțelor școlare”. În principiu, „faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o semnificație deosebită, putându-se permite părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul să-1 ia cu sine pentru scurte perioade de timp”; totuși, o atare măsură nu poate fi dispusă dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului, starea precară a sănătății sale, etc.), ar contravene interesului superior al copilului.

De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabili orice altă formă de comunicare, poate transmite informații copilului și este îndreptățit să primească informații privitoare la copil (inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare).

Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.

Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.

În cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv, față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal, de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc. Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autoritații părintești se stabilește de către instanța tutelară, fiind aplicabile, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației, este obligată să dispună asupra modului de exercitare a responsabilității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

Cu încuviințarea instanței tutelare, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia.

Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 N.C.civ. fiind aplicabile.

Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputința de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

4.1. Exercitarea autorității  părintești de către ambii părinți

După divorț, “autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel”.

Noul Cod civil reglementează o noțiune nouă, autoritatea părintească. Aceasta constituie cadrul general cu privire la drepturile și îndatoririle părintești privind persoana și bunurile copilului minor, exercitarea autorității părintești și decăderea din exercițiul drepturilor părintești.

Potrivit noului Cod civil, „autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.

Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu.

Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.

“Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța tutelară, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psiho-socială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului”.

Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 281 fiind aplicabile.

Potrivit noului Cod civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și însușirilor copilului – art. 487 din N.C.Civ.

De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați:

– să coopereze cu copilul;

– să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;

– să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;

– să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;

– să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile si îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului – art. 490 din N.C.Civ.

Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui său, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum și orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.

Legiuitorul răspunde, astfel, unor cerințe impuse de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la Strassbourg în privința pedepselor și măsurilor coercitive aplicate minorilor atât în cadrul familial, cât și în mediul școlar. România devine astfel unul dintre statele europene care interzice în mod clar, prin lege, pedepsele fizice și măsurile coercitive care ar putea leza fizic, psihic, ori emoțional copiii.

Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii. În acest scop, părinții vor ține seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă singur credința religioasă.

“Părinții aleg prenumele și, când e cazul, numele de familie al copilului”.

Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 N.C.Civ a acestor drepturi și obligații în sarcina părinților, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conștiente și responsabile a părinților în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce privește dezvoltarea sa intelectuală, cât și conduita sa în societate, în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane.

Această obligație este apoi preluată în art.494 din N.C.Civ., atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinților. Astfel, părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el.

Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui și cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui. Desigur că regulile privitoare la moștenire și la întreținere își găsesc pe mai departe aplicația, însă legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial față de părinții săi.

O altă noțiune reglementată de noul Cod Civil este cea de „administrare a bunurilor”. Astfel, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz.

După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își va exercita drepturile si își va executa obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței tutelare.

Noul Cod civil vine să reglementeze și problema modului în care copilul poate avea un cuvânt de spus în ceea ce privește alegerea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale. Art. 498 din N.C.Civ. stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinților săi să-și schimbe felul învățăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinței în vederea asigurării condițiilor propice pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale.

Se crede că aici s-a avut în vedere o schimbare a locuinței din perspectiva orașului în care se află instituția de învățământ, ori a mutării locuinței la celălalt părinte cu care copilul nu locuiește în mod statornic, pentru a putea fi mai aproape de școală. În ipoteza în care părinții se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanței de tutelă. “Instanța va hotărî în funcție de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie”.

Importanța precizării aduse în art. 499, prin care se tranșează o serie de discuții din practica judiciară a ultimilor ani, legate de vârsta maximă până la care părinții sunt obligați să presteze întreținere copiilor majori aflați în continuarea studiilor, fiind stabilită o limită de 26 ani.

„Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească sa fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia”.

În orice caz, “stabilirea practică a planului de legături personale dintre părinte și copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. De pildă, încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai trei ore într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității administrației publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr-un început orice exercițiu al acestui drept.”

“Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost conferite față de persoana copilului încredințat celuilalt soț, de natură a stânjeni sau periclita procesul de creștere, educare, instruire și formare a acestuia, îndreptățește instanța sesizată prin cererea celuilalt părinte să dispună limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al părintelui, în funcție de natura și gravitatea abaterilor constatate”.

“Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul de a menține legături personale cu copilul, precum și de a veghea la ocrotirea sa, nu e o simplă facultate, de care va putea uza sau nu, ci și o îndatorire, atât prin conținutul, cât și prin scopul său, el fiind îndatorat să contribuie în continuare la ocrotirea copilului”.

4.2. Locuința copilului după divorț

Art. 400 din N.C.civ. tranșează o altă problemă îndelung dezbătută în doctrina și practica ultimilor ani cu privire la locuința copilului după divorț.

Se stabilește că instanța, în condițiile în care nu există o înțelegere a părinților sau înțelegerea lor este contrară intereselor minorului, va decide odată cu pronunțarea divorțului că locuința copilului minor este la părintele cu care locuiește în mod statornic. În ipoteza în care până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța va stabili locuința la unul dintre aceștia, ținând cont de interesul superior al copilului.

“Numai în mod excepțional și dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire, acestea exercitând supravegherea copilului și îndeplinind toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura copilului”.

Noul Cod civil reglementează în mod inovator, în cuprinsul unui text de lege, noțiunea de „locuință a copilului”.

Potrivit art. 496 din N.C.Civ. , copilul minor va locui la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.

În caz de neînțelegere între părinți, instanța va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și, ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani.

„Locuința copilului stabilită în condițiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinților, exceptând cazurile anume stabilite de lege”.

4.3. Drepturile părintelui separat de copil. Relațiile personale ale copilului cu părinții și cu alte persoane semnificative din viața sa

În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, dupa caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.

În ceea ce privește părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, acesta își păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința sa. În cazul în care este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept.

Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinții nu se pot înțelege, ei se vor adresa din nou instanței de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei proceduri, instanța va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială, îi va asculta pe părinți și, în mod obligatoriu, pe copil.

Sunt numeroase situații în practică în care se pune problema înapoierii copilului de la persoane ce îl dețin fără drept.

Art. 495 N.C.civ. reglementează acest aspect, arătând că părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului.

Instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este, și în acest caz, obligatorie.

În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.

“Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.”

“Părintele este supus aceluiași regim juridic ca și tutorele în ceea ce privește administrarea bunurilor copilului său minor”.

Asimilarea sub acest aspect a situației părintelui cu aceea a tutorelui își găsește explicația în principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinte și minor. Așa fiind, părintelui la fel ca tutorelui, nu-i este îngăduit să se folosească de bunurile copilului minor; poziția juridică a părintelui care administrează nu diferă din acest punct de vedere de poziția juridică a tutorelui care administrează; și unul și celălalt este numai de administrator. În ambele cazuri accentul cade pe administrare, nu pe calitatea aceluia care administrează.

Legiuitorul concepe administrarea, nu ca un atribut al ocrotirii părintești, ci ca o îndatorire, iar prin prisma acestei optici, părintele care administrează este considerat înainte de toate administrator și nu părinte.

Identitatea dintre situația părintelui administrator și aceea a tutorelui administrator nu este totuși completă. Tutorele va fi îndepărtat dacă savârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina. Practic este posibil ca și părintele să se facă vinovat de abuzuri sau neglijențe în administrarea bunurilor copilului minor, ceea ce duce la decăderea din drepturile parintești – sancțiune comparabilă cu aceea a înlăturării tutorelui – nu lasă nici o îndoială ca pentru asemenea fapte acesta nu poate fi decăzut din drepturile părintești, și e normal să fie așa, deoarece administrarea efectuată de către părinte se înfaptuiește în cadrul ocrotirii părintești, iar, raportat la finalitățile acestuia, sancțiunea decăderii părintelui din drepturile sale nu poate fi echivalată cu cea a îndepărtarii tutorelui.

Dacă interesul copilului are ca administrarea de către părinte să fie asimilată cu administrarea de către tutore, apoi tot interesul copilului impune ca cea dintâi să păstreze față de cea de-a doua un minim de specificitate grație căruia să se excludă riscul lipsirii copilului de ocrotire părintească.

Administrarea bunurilor comportă o distincție în funcție de vârsta minorului; ea îmbracă aspecte diferite în cazul minorului mai mic de 14 ani, față de acela pe care le prezintă în cazul minorului mai mare de 14 ani.

a) În cazul copilului mai mic de 14 ani îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia comportă următoarele precizări:

– Administrarea se înfăptuiește în mod curent și prin acte de conservare. Legislația nu face vorbire expresă despre actele de conservare dar nici nu era nevoie. Înțeleasă în sens larg (și nu ar putea fi înțeleasă altfel din moment ce include, potrivit dispozițiilor legii, chiar și unele acte de dispoziție), administrarea cuprinde, în mod necesar, și acte de conservare. Așa fiind, ori de câte ori sunt în discuție acte, trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse față de valoarea drepturilor ce se conservă, părintele are și îndatorirea sa, îndreptățirea de a le savârși. “Actele de conservare intervin exclusiv spre apărarea minorului. Nu implică nici un risc. Prezintă numai avantaje. Interesul minorului reclamă ca ele sa fie permise părintelui”.

În categoria actelor de conservare se includ orice acte necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă.

– În principal administrarea se înfăptuiește însa prin acte de administrare propriu-zisă. Administrarea "bunurilor minorului cuprinde, însă pe lânga actele de conservare, și actele de administrare propriu-zise (acte de administrație). Legea însăși recunoaște tutorelui , deci, și părintelui, dreptul de a săvârși astfel de acte.

În afara actelor de conservare și de administrare propriu-zise, părintele este îndreptățit și chiar obligat să facă și unele acte de dispoziție, adică acte ce cuprind un element de înstrăinare sau care potrivit legii și față de consecințele lor posibile sunt asimilate acestora.

În literatura de specialitate s-a apreciat că fac parte din categoria actelor de administrare, și ca deci pentru “valabilitatea lor nu este necesară încuviințarea autorității tutelare, următoarele operațiuni frecvent întâlnite în practică”:

– reparațiile de întreținere și reparațiile radicale efectuate la imobilul proprietatea minorului;

– primirea de sume de bani cuvenite minorului: cum ar fi încasarea veniturilor produse de bunurile acestuia, sau încasarea unor sume ce se cuvin minorului cu alte titluri decât oala de venituri;

– plata datoriilor minorului, în măsura în care legea nu considera că asemenea acte depășesc limitele dreptului de a administra, cheltuielile referitoare la întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale ;introducerea de acțiuni în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni, ceea ce presupune că “părintele are puterea de a pleda singur în numele minorului, adică de a-l reprezenta în justiție, atât ca reclamant cât și ca pârât în orice fel de procese.”

Reparații făcute la un imobil al minorului. Se presupune că ar fi vorba despre reparații de întreținere, fie că ar fi vorba de reparații radicale, suntem în prezența unor acte de administrație. Ele sunt menite a împiedica ruinarea imobilului.

Apără deci pe minor de pagubele pe care l-ar putea încerca.Sunt destinate a permite folosirea bunului. Nu există un element de înstrăinare.

Primirea de sume de bani cuvenite minorului. Se consideră că în tăcerea legii, primirea de sume de bani cuvenite minorului (plați față de minor) intră în cadrul actelor de administrație și este supusă, prin urmare, regimului juridic al actelor de administrație (nereclamând cu alte cuvinte, încuviințarea prealabilă a autorității tutelare). Soluția nu poate face nici o îndoială în privința încasării veniturilor produse de un bun al minorului. Este o manifestare indiscutabilă a calității de administrator.

Soluția trebuie să fie aceeași chiar în cazul încasării unor sume ce s-ar cuveni minorului cu alt titlu decât acela de venituri. Încasarea sumei nu cuprinde, prin ea însăși nici un element de ,, înstrăinare”. Elementul de ,,înstrăinare” ori de gravitate ar putea apărea de-abia cu prilejul întrebuințării sumelor astfel încasate, moment, însă subsecvent.

Plata datoriilor minorului. Nici de data aceasta nu este vorba, despre un act care depășește dreptul de a administra. Din moment ce, prin ipoteză, minorul datorează o sumă și din moment, ce, pe cale de consecință, neplata datoriei ar fi de natură a-l expune la urmări prejudiciabile, plata datoriei constituie ceea ce s-ar putea numi un act de buna administrare. Chiar dacă, “prin raport la actul plății privat izolat, nu am fi în prezența unui act de administrație, am fi, ni se pare, în orice caz, în prezenta unui act de administrare a patrimoniului, adică a unui, act de dispoziție folositor pentru buna gestiune a patrimoniului”. Este, așadar, sub o formă sau alta, un act care nu ,,depășește dreptul de a administra”.

Cheltuielile privitoare la întreținerea minorului. Nu s-ar putea contesta părintelui dreptul de a proceda singur la asemenea cheltuieli sub cuvânt că ele ar depăși dreptul de a administra. Minorul are dreptul ca, din veniturile sale să i se asigure întreținerea și să se acopere sumele reclamate de administrarea bunurilor.

Satisfacerea acestui drept neputând fi refuzată, nu s-ar înțelege pentru ce actul prin care dreptul ar fi satisfăcut ar reprezenta un act ce ar depăși dreptul de a administra al părintelui, adică ar reprezenta un act care să nu poată fi desăvârșit decât cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.

Introducerea acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau figurarea ca pârât în asemenea acțiuni. Determinarea caracterului introducerii acțiunilor în fața instanțelor judecătorești sau a figurării ca pârât în asemenea acțiuni constituie o problema mai greu de rezolvat. Nici un tutore nu va putea intenta acțiunea în numele minorului, având ca obiect un drept asupra vreunui imobil, nici a încuviința la o asemenea cerere făcută în contra minorului, fără autorizarea consiliului de familie.

Darea în locațiune a unui imobil pe termen mai lung de 3 ani. Darea în locațiune de către părinte, pe mai mult de 3 ani, a unui bun imobil al minorului ne apare ca un act ce depășeste dreptul de administrare. Desigur, ca pentru darea în locațiune a unui bun mobil sau pentru darea în locațiune a unui bun mobil pe o durata de pâna la 3 ani nu poate fi nici o îndoială. Suntem în prezenșa unor acte de administrație. Dacă însă, închirierea unui bun imobil se face pe mai mult de 3 ani, în acest caz este vorba despre un act de dispoziție

De asemenea s-a considerat că depășesc limitele dreptului de administrare și pot fi făcute în mod valabil de către un părinte, numai cu “încuviințarea autorității tutelare urmatoarele acte: acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, împrumutul contractat în numele minorului.”

4.4. Stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor

“Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.”

Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător.

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța de divorț este obligată să fixeze contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, într-un cuvânt, la cheltuielile de întreținere a minorului, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens și indiferent dacă încredințarea copilului s-a dispus la unul dintre părinți sau la o terță persoană ori la o instituție de ocrotire.

Cuantumul întreținerii datorate se stabilește în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinților este admisibilă dar, ca și în cazul învoielii privind încredințarea copilului, este necesară încuviințarea instanței, pentru a se preveni nesocotirea intereselor beneficiarului întreținerii.

Primirea alocației de stat pentru copii. “Legea privind alocația de stat pentru copii nr. 61/1993”, astfel cum a fost modificată și completată prin “Ordonanța de Urgență nr. 44/2006”, stabilește „dreptul tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani, fără discriminare, de a beneficia de alocație de stat, ca formă de ocrotire a statului [art. 1 alin. (1) și (2)]; tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care urmează cursurile învățământului liceal sau profesional, beneficiază de alocație de stat până la finalizarea studiilor”.

„Titularul dreptului la alocația de stat este copilul, stabilește art. 3 alin. (2) din Legea nr. 61/1993, și se plătește, după cum se arată în cuprinsul art. 4 alin. (1) din aceeași lege, unuia dintre părinți pe baza acordului acestora sau, în caz de neînțelegere, pe baza deciziei autorității tutelare ori a hotărârii judecătorești, părintelui căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare”. „După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocației de stat se poate face direct titularului, cu încuviințarea reprezentantului său legal. Deci, părintele sau un alt ocrotitor legal nu face decât să încaseze drepturile cuvenite copilului titular al dreptului la alocație de stat.”

„Potrivit îndrumărilor fostei instanțe supreme, este admisibilă cererea de obligare a părintelui care a încasat alocația de stat pentru copil să o remită părintelui în a cărui îngrijire se află titularul, pe temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză”.

Părintele care a neglijat întocmirea formelor necesare încasării alocației poate fi și el obligat la despăgubiri, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.

Dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani. Acestuia din urmă îi revine sarcina ocrotirii părintești, numai că, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului, nu și cele referitoare la bunurile acestuia. În ce privește bunurile copilului, se va numi un curator, în condițiile legii. Aceeași situație există în cazul în care ambii părinți au sub 18 ani.

Dacă unul dintre părinți este mort sau după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta sub 14 ani se va institui tutela.

Dacă unul dintre părinți are capacitate restrânsă de exercițiu, iar celălalt nu are capacitate de exercițiu, părintele care nu a împlinit 14 ani nu poate exercita ocrotirea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, dacă nu este căsătorit, poate exercita numai drepturile și îndatoririle referitoare la persoana copilului.

Pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului se va institui curatela.

Ocrotirea părintească poate fi exercitată în mod inegal de către părinți, în anumite situații.

Pe de altă parte, ocrotirea poate fi exercitată în parte de către părinți și în parte de către o altă persoană, familie sau instituție căreia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

„În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, dispozițiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzator”.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești va putea fi pronunțată de instanța tutelară, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului:

– prin rele tratamente aplicate acestuia;

– prin consumul de alcool sau stupefiante;

– prin purtare abuzivă ori prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești;

– prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura si pregătirea profesională a copiilor. Cererea se va judeca de urgență, cu citarea părinților. În cauză, participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială.

În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se va institui tutela.

Instanța va reda părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului.

Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ

Mai jos voi prezenta un divorț din culpa soției potrivit Noului Cod Civil.

Dosar nr. 4152/260/2012, Judecătoria Moinești, Județul Bacău, Sentința civilă nr. 3719 în Ședința publică de la 11.12.2012

Deliberând asupra cauzei civile instanța remarcă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6.09.2012 pe rolul Judecătoriei M. sub nr.4152/260/2012, reclamantul B.P. a chemat în judecata pe pârâta B.K., solicitând instanței să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 30.07.1998 din culpa pârâtei; fixarea la locuința sa a minorelor B. V. M. născută la data de 21.07.2000 și B. E., născută la data de 29.09.2005 cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere și recăderea pârâtei la numele purtat înaintea căsătoriei, acela de T., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut ca s-a căsătorit cu pârâta la data de 30.07.1998 iar din căsătoria lor au provenit minorele B V M născută la data de 21.07.2000 și B.E., născută la data de 29.09.2005, însă raporturile de familie s-au sfărâmat datorită faptului că pârâta s-a implicat în urmă cu 4 ani într-o relație extraconjugală, abandomând domiciulul comun, fiind separați în fapt tot de aproximativ 4 ani, minorele rămânând în atenția lui.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art.373 lit b, 383, 389 și 400 C.civ.

În susținerea cererii, legal timbrată, cu 39 lei taxă judiciară de timbru și 0, 3 lei timbru judiciar, reclamantul a lăsat la dosar, în xerocopie conformă cu originalul, certificat de căsătorie și certificat de naștere a celor 2 copii.

Pârâta, legal citată, nu a enunțat întâmpinare, prezentându-se în instanță la primul termen de judecată și afirmând că este de acord cu desfacerea căsătoriei, precum și cu fixarea domicilului celor 2 copii la domiciliul reclamantului și cu obligarea sa la plata unei pensii lunare de întreținere în valoare de 100 lei în favoarea ambilor copii, acordul părților fiind înscrise la dosarul cauzei. Față de poziția pârâtei, reclamantul a cerut pronunțarea unei hotărâri de desfacere a căsătoriei prin acordul părților, fixarea domiciliului celor 2 copii la domicilul său și obligarea pârâtei la plata în favoarea acestora a unui pensii de întreținere lunare la valoarea convenită de părți.

În cauză, instanța a încuviințat, pentru reclamant, proba cu înscrisurile atașate la dosarul cauzei.

De asemenea, la solicitarea instanței, a fost realiyat și înaintat la dosarul cauzei, referatul de anchetă socială efectuat de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei comunei G. F., jud. B., la domiciliul reclamantului.

Studiind probele administrate în cauză, instanța a reținut următoarele :

Părțile s-au căsătorit la data de 30.06.1998, căsătoria acestora fiind înregistrată sub nr. 25 din 30.06.1998 în registrul stării civile al Primăriei comunei G. F., jud. B., astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie seria CB nr. 014470 aflat la fila 4 din dosar.

Din căsătoria părților au provenit copii BVM, născuză la data de 27.07.2000 și BE, născută la data de 29.09 2005, așa cum rezultă din certificatele de naștere aflate la filele 5-6 din dosar.

Instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 373 din Noul Cod Civil, divorțul poate avea loc: prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 6131 alin 3 C.pr.civ, „la termenul de judecată, instanța reviziază dacă soții insistă în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii fără a administra probe cu privire la argumente de divorț.

La termenul de judecată din 11.12.2012, pârâta a acceptat cererea reclamantului de desfacere a căsătoriei prin acord, fiind în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale precizate în paragrafele de mai sus, astfel ca instanța, probând existența consimțământului liber și neviciat al ambelor părți privind desfacerea căsătoriei și remarcând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de 373 lit a din Noul Cod Civil, va dispune desfacerea căsătoriei încheiate de părți prin acordul acestora.

Referitor la cererea reclamantui de reîntoarcere a pârâtei la numele purtat înaintea căsătoriei, instanța va admite cererea în temeiul art. 383 din Noul Cod Civil: va dispune ca pârâta să revină la numele său anterior, T.

Cu privire la exercitarea drepturilor părintești asupra celor 2 copii proveniți din căsătorie și fixarea domiciliului acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 397 din Noul Cod Civil: După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Conform art, 400 (1) în lipsa bunavoinței dintre părinți sau dacă aceasta este contrar interesului benefic al minorului, instanța de tutelă fixează, odată cu pronunțarea divorțului, domiciliul copilului minor la părintele cu care locuiește într-o manieră stabilă.

Astfel, ca principiu de fundament, de la care se derogă doar în cazuri de excepție, pentru motive întemeiate, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, iar fixarea domiciliul copilului minor, la unul dintre părinți, se face pe baza înțelegerii părților, în lipsa acestei înțelegeri sau când el contravine interesului benefic al copilului minor, instanța stabilind locuința copilului minor la părintele cu care stăruie în mod statornic.

În cauză, nu s-a făcut dovada existenței vreunui argument temeinic pentru care vreuna din părți să fie decăzută din dreptul de exercitare a autorității părintești asupra celor 2 copii, astfel că autoritatea părintească va fi exercitată în comun de ambii părinți.

Instanța constată de asemenea că acordul părților privind fixarea domiciliului copilor BVM și BE la domiciliul reclamantului cu care urmează ca, copii să locuiască în mod stabil, nu contravine interesului benefic al acestora fiind în acord cu acest principiu, având în vedere atât susținerile reclamantului din acțiunea introductivă necontestate de pârâtă cât și concluziile referatului de anchetă socială desfășurat la locuința reclamantului din care reiese că pârâta a părăsit locuința conjugală, reclamantul fiind cel care se ocupă efectiv și în mod corespunzător de creșterea și educarea celor 2 minore, aceleași aspecte fiind relatate și de minora VM, audiată în camera de consiliu la termenul din 11.12.2012 care și-a exprimat de altfel cerința de a rămâne în continuare în îngrijirea tatălui.

Pentru aceste motive, instanța va fixa domiciliul minorelor BVM și B E, la domiciliul tatălui B P, conform învoielii părților.

Cu privire la contribuția pârâtei la cheltuielile de creștere și întreținere în natură, instanța reține următoarele:

Potrivit art. 499 din Noul Cod Civil, (l) tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

(4) în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

În cauză, părțile s-au înțeles asupra modalității de contribuție a pârâtei la creșterea și educarea celor 2 minore prin plata sumei de 100 lei lunar pentru ambele minore, instanța apreciind că acestă înțelegere nu contravine interesului benefic al minorelor întrucât pârâta nu realizează venituri din activități salariale, astfel că instanța va lua act act de înțelegerea părților cu privire la contribuția lor la întreținerea celor 2 minore, care se va realiza în natură de către reclamant și prin stabilirea unei contribuții lunare bănești în sarcina pârâtei, sens în care va obliga pârâta la plata în favoarea celor 2 minore a unei pensii de întreținere în valoare de 100 lei lunar, câte 50 lei pentru fiecare minoră, indexabilă de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 6.09.2012 și până la majoratul acestora. Instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele evidențiate mai sus se poate spune că, căsătoria este menită să dureze între soți pe tot parcursul vieții lor. De aceea căsătoria nu se poate desface decât pentru motive temeinice, și numai în fața instanței de judecată. Există și divorțul pe baza acordului soților, dar pentru aceasta formă de divorț trebuie să fie îndeplinite anumite condiții anume prevăzute de lege.

Desfacerea căsătoriei este o modalitate juridică, prin care la cererea unuia dintre soți, instanța pune capăt existenței căsătoriei. Divorțul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecatorească atunci când datorită unor argumente temeinice relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Divorțul ar putea fi concretizat în doar 30 de zile, potrivit Noului Cod Civil (NCC), dacă soții se învoiesc cu privire la toate aspectele separației. În același timp, NCC prevede acordarea despăgubirilor soțului prejudiciat și posibilitatea soților divorțați înaintea datei de 1 octombrie de a cere de acum custodia comună a copiilor. În plus, conform noilor reglementări, dacă soțul care a înaintat cererea de divorț moare în timpul procesului, moștenitorii săi pot cere instanței pronunțarea divorțului.

Divorțul își produce efecte în principal asupra relațiilor personale dintre foștii soți. Odată cu pierderea calității de soț, încetează drepturile și obligațiile personale reciproce dintre aceștia. Prin urmare, foștii soți nu mai sunt ținuți să-și acorde sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare, precum și cele conjugale.

Cât privește numele dobândit prin încheierea căsătoriei, după caz, acesta se va păstra în continuare sau va fi redobândit numele de la data încheierii căsătoriei, potrivit cu opțiunea părților și conform celor stabilite de instanța de divorț.

Desfacerea căsătoriei nu are consecințe asupra capacității depline de exercițiu a femeii minore la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

În conformitate cu dispozițiile art. 384 N.C.civ., soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții i le atribuiau.

Aceste drepturi nu se vor pierde în ipoteza culpei comune sau a divorțului prin acordul soților.

Urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material, obligația soților de a contribui la susținerea cheltuielilor căsniciei, precum și obligația legală de întreținere între soți – luând naștere o nouă obligație de întreținere între foștii soți; vocația succesorală reciprocă se stinge odată cu pierderea calității de soț.

La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.

Pentru a fi producătoare de efecte juridice, învoiala soților trebuie să intervină fie consecutiv introducerii cererii în desfacerea căsătoriei, oricând în cursul judecății, inclusiv în fața instanței de divorț învestite cu rezolvarea cererii accesorii de partajare a bunurilor comune sau a instanței sesizate pe cale principală cu o cerere de partaj, fie ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Abordarea noului Cod civil distinge, însă, în art.385 noile ipoteze legate de instituirea regimurilor matrimoniale, precizând în alin. (1) că, în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

În cazul divorțului prin acord, Noul Cod Civil dă posibilitatea soților de a cere, fiecare în parte sau împreună, să se constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.

Posibilitățile reglementate în art. 385 alin. (1) și (2) se aplică și divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

Toate actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce privesc bunurile comune, indicate în art. 346 alin. (2), precum și actele din care apar obligații în sarcina comunității de bunuri încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, sunt lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț. În măsura în care interesele sale au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului în condițiile art. 345 N.C.civ. nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună credință. Față de terți, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul sau certificatul de divorț sunt opozabile în condițiile legii.

Potrivit Noului Cod Civil, divorțul poate avea loc prin acord, la cererea unuia dintre soți sau când, din cauza unor argumente temeinice, relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este fezabilă.

Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori proveniți din căsătorie.

Primul pas: soții trebuie să se tocmească la toate detaliile. Astfel, dacă se tocmesc, soții pot alege desfacerea căsătoriei fie pe cale administrativă, fie pe cale notarială.

Potrivit NCC, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimului domiciliu comun al soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț.

Înnoirea absolută este că notarul poate desface căsătoria și când există copii minori.

Însă, divorțul prin aceasta procedură poate fi pronunțat doar dacă soții se tocmesc asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea domiciliului minorilor după divorț, regimul de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Pasul nr. 2: Depunerea cererii de divorț. Potrivit reglementarilor din NCC, soții depun împreună cererea de divorț, urmând ca, după înregistrarea documentului, soții să beneficieze de un termen de gândire de 30 de zile. În același timp, la notarul public cererea de divorț se poate depune și prin mandatar cu procură autentică.

Pasul nr. 3: Divorțul propriu-zis

Divorțul se poate pronunța în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii. După expirarea termenului de 30 de zile, soții se prezintă personal în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public, care verifică dacă soții insistă să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber si neviciat, se arată în NCC.

Astfel, dacă soții sunt determinați să pună capăt căsniciei, se va elibera certificatul de divorț fără să facă vreo însemnare cu privire la culpa soților.

Totuși, în situația în care soții nu se înțeleg asupra numelui, asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public elaborează o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată. Potrivit NCC, soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este de competența instanței judecătorești. În astfel de cazuri, soții nu pot obiecta, neexistând o cale de atac, însă aceștia se pot adresa, pe cale individuală, instanței competente pentru prejudiciu, prin refuzul excesiv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a sesiza desfacerea căsătoriei prin acordul soților.

Divorțul din culpă este prevăzut de NCC ca fiind pronunțat atunci când, din cauza unor argumente temeinice, relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Instanța poate pronunța divorțul din culpa exclusivă sau, când dovezile din dosar cârmuisc în această direcție, din culpă comună.

Cu titlu de noutate absolută, în situația în care culpa exclusivă aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388 din Codul Civil, respectiv dreptul la despăgubiri. Pentru astfel de situații, în NCC a fost introdus dreptul la despăgubiri.

Astfel, potrivit noilor prevederi, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Această solicitare va fi soluționată de instanța de tutelă prin hotărârea de divorț.

O alta prevedere din NCC dă posibilitatea soțului reclamant de a solicita plata unei prestații care să compenseze, atât cât este posibil, o dezaxare efectivă pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicita. Însă, prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.În plus, soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere si pensia de întreținere. Prestația compensatorie poate fi stabilită sub formă bănească, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.

Prestația compensatorie nu se va putea solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. La stabilirea prestației compensatorii se va ține seama atât de fondurile soțului care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de consecințele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte circumstanțe prevăzute de natură să le modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională sau posibilitatea de a desfășura o activitate producătoare de venituri.

Valoarea prestației poate fi modificaă de instanță, proporțional cu mijloacele debitorului și fondurile creditorului.

NCC prevede că prestația va înceta prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului plătitor sau când soțul beneficiar obține fonduri de natură să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Prin folosirea de către legiuitor a mecanismelor mai sus menționate, expectanța logică este să sesizăm temperarea unor comportamente nepotrivite în cadrul familiei, care ar putea conduce la fixarea unei culpe exclusive în desfacerea căsătoriei.

Noul Cod Civil stabilește dreptul la întreținere pentru soțul divorțat care se află în nevoie din cauza unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. De asemenea, acesta beneficiază de dreptul la întreținere și în situația în care, la un an de la desfacerea căsătoriei, acesta pățește ceva, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Dreptul la întreținere nu va depăși un sfert din venitul net al celui obligat la plată. Totodată, se prevede ca această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, sa nu depășească jumătate din venitul net al celui obligat la plată.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit, se mai prevede în NCC.

O nouă situație reglementată de NCC se referă la situațiile în care soțul reclamant decedează în timpul procesului. Astfel, potrivit noilor prevederi, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, acesta fiind admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât. Pentru aceste cazuri, căsătoria se ia în calcul ca desfăcută la data decesului.

Noile reglementări nu aduc, însă, modificări în ce privește împărțirea bunurilor a soților. Partajul se poate efectua și în timpul căsătoriei și odată cu divorțul. Nu avem mari modificări. Modificarea intervine în regimurile matrimoniale pe care le pot alege soții și în funcție de alegerea lor se pune și problema partajului.

La regimul separației de bunuri, lucrurile sunt deja împărțite, la comunitatea legală și convențională, se dau la o parte bunurile proprii, iar cele comune se împart în funcție de contribuția soților la dobândirea acestora, precum și la cheltuielile căsătoriei. În principiu, regula este a contribuției egale, până la proba contrarie.

Odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă hotărăște, asupra relațiilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul benefic al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților.

Astfel, potrivit NCC, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Însă, dacă există argumente întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Totuși, celălălt părinte păstreaza dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum ți dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Noul Cod Civil reglementează și posturi excepționale, în care instanța de tutelă poate hotărî investirea copilului la o rudă sau la o alta familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire.

Spre deosebire de legislația actuală care prevede că minorul urmează să fie încredințat unuia dintre părinți prin sentința de divorț, Noul cod prevede la art. 397 alin. 2 că după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afară de cazul în care instanța decide altfel. Totuși, dacă există argumente întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

NCC prevede la art. 403 că instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțati față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului, dacă se schimbă situațiile inițiale, acest articol fiind coroborat cu art. 46 din Legea de punere în aplicare a Codului Civil: dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divortați înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul Civil.

Divorțul pe cale administrativă poate costisi soții în jur de 500-600 de lei, în timp ce, în instanță, dacă divorțul se desface din culpă, costurile se pot ridica la aproximativ 4500 lei, fiecare cale de atac fiind socotită individual.

În ce privește termenul de finalizare a divorțului, dacă divorțul pe cale administrativă se finalizează în 30 de zile, divorțul prin culpă poate dura până la jumătate de an la fond, urmând ca perioada sa se prelungească în caz de recurs.

Este important de știut că regimul matrimonial se finalizează între soți la data introducerii cererii de divorț. Totuși, NCC dă posibilitatea soților de a cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial sa finalizat de la data separației în fapt.

De asemenea, dacă divorțul este pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria, acesta pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții i le atribuie. Totodată, în Noul Cod Civil se prevede că hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț sunt opozabile față de terți.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.

Bacaci Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C H Beck, București, 2009.

Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.

Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Emese Florian, Dreptul familiei, In reglementarea Noului Cod civil, Ed. 4, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011.

Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Lupașcu Dan, Nicoleta Cristus, Ioana Pădurariu, Dreptul Familiei. Culegere de practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Lupașcu Dan, Dreptul familiei, Ediția a 5-a, Editura Universul juridic, București, 2010.

Leș Ioan, Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.

Măgureanu Ilie, Dreptul familiei, Note de curs realizate conform dispozițiilor din Noul Cod Civil, 2012.

Măgureanu Alexandru Florin , Dreptul familiei, Editura  Alma Mater, Sibiu, 2011.

Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă. Note de curs – Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2010.

Nicolescu Cristina, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Romosan Ioan Dorel, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Tăbârcă Mihaela, Codul de proceducră Civilă –ad litteram, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Tițian D., Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Trif Roxana Maria, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Editura Hamangiu, București, 2007.

Vasilescu Paul, Regimuri matrimoniale. Partea generelă, Ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009.

II. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat în Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.

Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator publicata în M. Of. nr. 441/22 mai 2006 modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă publicată în M. Of. nr. 365/2012.

O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și a Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii (M.Of. nr. 545 din 23 iunie 2006).

III. Practică judiciară

Decizia nr. 277 din 21 martie 2006 publicată în M.Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006.

Dosar nr. 4152/260/2012, Judecătoria Moinești, Județul Bacău, Sentința civilă nr. 3719 în Ședința publică de la 11.12.2012.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.

Bacaci Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C H Beck, București, 2009.

Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.

Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Emese Florian, Dreptul familiei, In reglementarea Noului Cod civil, Ed. 4, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011.

Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Lupașcu Dan, Nicoleta Cristus, Ioana Pădurariu, Dreptul Familiei. Culegere de practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Lupașcu Dan, Dreptul familiei, Ediția a 5-a, Editura Universul juridic, București, 2010.

Leș Ioan, Noul Cod de procedura civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.

Măgureanu Ilie, Dreptul familiei, Note de curs realizate conform dispozițiilor din Noul Cod Civil, 2012.

Măgureanu Alexandru Florin , Dreptul familiei, Editura  Alma Mater, Sibiu, 2011.

Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă. Note de curs – Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2010.

Nicolescu Cristina, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul noului Cod civil român, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Romosan Ioan Dorel, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Tăbârcă Mihaela, Codul de proceducră Civilă –ad litteram, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Tițian D., Cauzele cu minori în materie civilă și penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Trif Roxana Maria, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Editura Hamangiu, București, 2007.

Vasilescu Paul, Regimuri matrimoniale. Partea generelă, Ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009.

II. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat în Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.

Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator publicata în M. Of. nr. 441/22 mai 2006 modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă publicată în M. Of. nr. 365/2012.

O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și a Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii (M.Of. nr. 545 din 23 iunie 2006).

III. Practică judiciară

Decizia nr. 277 din 21 martie 2006 publicată în M.Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006.

Dosar nr. 4152/260/2012, Judecătoria Moinești, Județul Bacău, Sentința civilă nr. 3719 în Ședința publică de la 11.12.2012.