Desfacerea Casatoriei din Culpa Unuia Dintre Soti
Desfacerea căsătoriei din culpa unuia dintre soți
Cuprins
INTRODUCERE
Capitolul I.
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Secțiunea 1. NOȚIUNEA DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI ȘI EVOLUȚIA DIVORȚULUI ÎN ROMÂNIA
Secțiunea 2. ASPECTE NORMATIVE PRIVIND DIVORȚUL
1. Admisibilitatea divorțului
2. Interzicerea divorțului
Secțiunea 3. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND DIVORȚUL
Capitolul II.
FORMELE DIVORȚULUI
Sectiunea 1. FORMELE DIVORȚULUI
Sectiunea a 2-a. AUTORITĂȚILE COMPETENTE SĂ SOLUȚIONEZE DIVORȚUL
Sectiunea a 3-a. MOTIVELE DE DIVORȚ
Capitolul III.
DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ
Sectiunea 1. FORMELE DIVORȚULUI PE CALE JUDICIARĂ
1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară
2. Divorțul din culpă
3. Divorțul pentru separarea în fapt
4. Divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți
Sectiunea a 2-a. SOLUȚII PROCEDURALE COMUNE PRIVIND DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ
Formalitățile ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de divorț
Capitolul IV.
EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI
Sectiunea 1. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE SOȚI
1. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soți
2. Efectele desfacerii căsătoriei privind relațiile patrimoniale dintre soți
Sectiunea a 2-a. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE SOȚII – PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
1. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soții-părinți și copii
2. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre soții-părinți și copii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dreptul familiei nu a rămas neatins de schimbările legislative care au intervenit prin intrarea în vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011) și, ulterior, a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013). Ca o consecință directă a concepției moniste de reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod, normele care reglementează relațiile de familie au fost încorporate în Codul civil. De asemenea, s-a încercat adaptarea instituțiilor dreptului familiei la contemporaneitate, după modelul altor coduri civile moderne, fiind folosit cu preponderență modelul provinciei canadiene Quebec și modelul francez.
Reglementarea desfacerii căsătoriei prin divorț a suferit și ea modificări, din moment ce realitățile vieții de familie o cereau, iar societatea părea pregătită să o accepte.
Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu vremurile și a variat în diferite sisteme de drept, de la respingerea acestei instituții, justificată de principiul încheierii căsătoriei pe viață până la facilitarea divorțului pe cale electronică, fără a fi necesară prezența părților, atunci când există acordul ambilor soți și când sunt îndeplinite anumite condiții.
În dreptul roman, divorțul era posibil prin consimțământ reciproc sau prin simpla manifestare de voință a unuia dintre soți, care putea fi inclusiv tacită, prin încheierea unei noi căsătorii. Creștinismul a proclamat indisolubilitatea căsătoriei și s-a opus divorțului, iar doctrina protestantă l-a reabilitat. Revoluția franceză considera căsătoria drept un simplu contract și, prin urmare, a dus la o perioadă de liberalizare a desfacerii căsătoriei.
Pe teritoriul României, divorțul nu a fost interzis niciodată; în schimb, reglementarea acestei instituții a urmat evoluția societății și a mentalităților. Într-o notă realistă, M.B. Cantacuzino remarca importanța adaptării situației legale la situația de fapt: „Când justiția constată că, credința ce și-o doresc soții nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită din dosul căreia se ascund relații ilicite sau că legătura sufletească dintre soți, nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății de a se impune menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității.
Deși dreptul la divorț apare ca esențial într-o societate modernă și interzicerea acestuia este de neimaginat pentru majoritatea europenilor, totuși în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că dreptul la divorț nu poate fi derivat din dreptul la căsătorie prevăzut de art. 12 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, mai precis că interzicerea divorțului nu este considerată o încălcare a dreptului fundamental la căsătorie. În schimb, dacă legislația națională permite divorțul, trebuie să asigure persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători fără restricții nerezonabile. În acest sens, eșecul autorităților statului de a asigura finalizarea procedurilor de divorț într-un termen rezonabil, ceea ce ar impieta asupra posibilității părților de a se recăsători, în anumite circumstanțe, ar putea fi analizat din perspectiva încălcării art. 12 din Convenție.
Capitolul I.
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Secțiunea 1. NOȚIUNEA DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI ȘI EVOLUȚIA DIVORȚULUI ÎN ROMÂNIA
1. Noțiunea de desfacere a căsătoriei
Instituția căsătoriei a prezentat și prezintă o importanță deosebită, fiind analizată atât din punct de vedere social, psihologic dar mai ales juridic. În consecință dreptul la căsătorie este recunoscut tuturor persoanelor ce îndeplinesc condițiile de vârstă impuse de legiuitor pentru a încheia în mod legal o căsătorie.
Acest drept nu este recunoscut doar în plan național ci și în plan internațional, fiind întâlnit în toate tratatele și convențiile internaționale și europene ce ocrotesc în general drepturile fundamentale ale omului.
În antiteză cu dreptul la căsătorie care este, așa cum am menționat, reglementat atât la nivel național cât și la nivel internațional, se află dreptul la divorț. Acest drept, deși este recunoscut în cvasitotalitatea statelor lumii, nu se bucură de aceeași ocrotire la nivel internațional ca și dreptul la căsătorie. Legislațiile interne ale majorității statelor prevăd reglementări diferite în ceea ce privește gradul de admisibilitate a divorțului, precum și a formelor acestuia. Însă nici un tratat ori convenție internațională sau europeană nu prevede ori nu ocrotește în mod expres dreptul persoanei de a divorța.
Divorțul sau despărțirea (de la cuvântul francez: divorce) reprezintă desfacerea căsătoriei pronunțată, de regulă, printr-o hotărâre judecătorească, datorită, după caz: unor motive temeinice, imputabile ambilor soți sau unuia dintre aceștia; separării în fapt de cel puțin doi ani a soților; stării de sănătate a unuia dintre soți; dorinței soților.
Divorțul are o importanță socială deosebită, întrucât astfel soții pun capăt uniunii lor.
În dreptul roman divorțul era curent; simpla manifestare de voință a unuia din soți era suficientă pentru realizarea sa (repudium)-, exista însă și divorțul prin consimțământ mutual.
Voința soțului putea fi manifestată și tacit, divorțul putând să rezulte și dintr-o nouă căsătorie a unuia dintre soți.
Divorțul constituie o problemă delicată care a cunoscut o evoluție diferită nu doar în plan legislativ ci și în plan religios. Astfel, de-a lungul timpului divorțul a fost fie suprimat total de către diferite religii fie, în anumite state, desfacerea căsătoriei a fost lăsată la libera alegere a soților.
În societatea contemporană divorțul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității este în continuă creștere, disrupția maritală se „liberalizează”, este din ce în ce mai lesne acceptată, nu ca eșec, ci ca posibilă soluție. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale, o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și, poate nu în ultimul rând, scăderea influenței bisericii și a religiei, au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul. Desigur, acesta e doar contextul, nu însăși lista de cauze a divorțului ca fenomen social.
În ziua de astăzi mass-media creează despre divorț impresia că acesta este un fenomen nou și modern, dar acest lucru nu este tocmai real. Divorțul a existat de când a existat și căsătoria; totuși, modul în care divorțăm este diferit. Divorțul a fost o decizie personală determinată individual, nu de religie sau legi.
2. Evoluția divorțului în România
Desfacerea căsătoriei constituie o instituție a dreptului familiei care a cunoscut o evoluție interesantă de-a lungul istoriei, în strânsă legătură cu schimbările sociale și culturale specifice fiecărei epoci.
Cunoscut încă din perioada imperiului roman, când era puternic influențat de specificul statului sclavagist, fiind supus unor proceduri diferite în cadrul căsătoriilor cum mânu sau sine mânu, divorțul a trecut apoi prin perioade foarte restrictive, în unele state europene fiind chiar interzis din cauza influenței bisericii catolice, susținătoarea dogmei indisolubilității căsătoriei.
Pe teritoriul României, divorțul nu a fost niciodată interzis, dar obținerea acestuia a cunoscut numeroase meandre legislative.
Astfel, în vechile legiuiri românești, divorțul prin consimțământul soților era permis, cu respectarea mai multor condiții. De exemplu, în Codul Caragea, care prevedea și dreptul unilateral al unuia dintre soți de a-l repudia pe celălalt (repudium), era admisă desfacerea căsătoriei prin acordul soților, cu condiția trecerii unui termen de trei ani în care acest acord să persiste. În Codul Calimach și în Codul Andronache Donici se prevedea, în mod expres, că nu se poate divorța fără o cauză determinată.
Potrivit vechilor reglementări, în Transilvania, pe lângă divorț, se admitea și separația de corp, numită „separație de pat și masă”.
Codul civil de la 1864 aduce o evoluție a concepției privind divorțul prin acordul soților, acesta nemaifiind privit ca o desfacere a căsătoriei fără motive, ci este considerat ca o modalitate de divorț în care nu se fac publice motivele care îi determină pe soți să facă acest pas, ori de câte ori interesele lor sau ale copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute.
Codul civil din 1864 reglementa divorțul prin consimțământul mutual, prin art. 254-276, stabilind și unele condiții de fond speciale pentru divorțul prin acordul soților, referitoare la vârsta soților, durata căsătoriei și unele autorizări obligatorii.
De la adoptarea Codului familiei și până în 1993, divorțul a cunoscut o reglementare foarte restrictivă, acesta putând fi pronunțat doar în cazuri excepționale.
Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, reglementarea divorțului a cunoscut o mai mare deschidere, legiuitorul român considerând, în sfârșit, că menținerea cu orice preț a unei căsătorii formale, în care raporturile dintre soți nu mai pot fi de natură a întreține o căsnicie armonioasă, nu mai corespunde spiritului epocii. Prin urmare, se renunță la condițiile impuse în timpul regimului comunist, potrivit cărora instanța nu putea pronunța divorțul decât în situațiile în care „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”, textul art. 38 din Codul familiei devenind: Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Prin aceeași lege se introduce în dreptul românesc și posibilitatea pronunțării divorțului prin acordul soților, dacă a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și din respectiva căsătorie nu există copii minori.
Legea nr. 202/2010 a adus în scenă anticipat o parte din reglementările cuprinse în Codul civil și în noul Cod de procedură civilă, în vederea pregătirii aplicării acestor acte normative deosebit de complexe, care presupun importante schimbări atât în cadrul dreptului material, cât șiă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, reglementarea divorțului a cunoscut o mai mare deschidere, legiuitorul român considerând, în sfârșit, că menținerea cu orice preț a unei căsătorii formale, în care raporturile dintre soți nu mai pot fi de natură a întreține o căsnicie armonioasă, nu mai corespunde spiritului epocii. Prin urmare, se renunță la condițiile impuse în timpul regimului comunist, potrivit cărora instanța nu putea pronunța divorțul decât în situațiile în care „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”, textul art. 38 din Codul familiei devenind: Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Prin aceeași lege se introduce în dreptul românesc și posibilitatea pronunțării divorțului prin acordul soților, dacă a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și din respectiva căsătorie nu există copii minori.
Legea nr. 202/2010 a adus în scenă anticipat o parte din reglementările cuprinse în Codul civil și în noul Cod de procedură civilă, în vederea pregătirii aplicării acestor acte normative deosebit de complexe, care presupun importante schimbări atât în cadrul dreptului material, cât și al celui procesual, printre instituțiile juridice care se bucură de o reformare importantă aflându-se și divorțul.
Astfel, Legea nr. 202/2010 aduce noutăți importante atât în privința condițiilor în care se poate pronunța divorțul soțior, cât și în cadrul procedurii prin care pot fi soluționate astfel de cereri, introducând posibilitatea obținerii divorțului și prin procedura administrativă și pe cale notarială. Totodată, a fost eliminată condiția privind trecerea unui anumit termen de la încheierea căsătoriei, precum și condiția de a nu exista copii minori. Această ultimă condiție s-a menținut însă pentru procedura divorțului în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă până la intrarea în vigoare a Codului civil.
Codul civil aduce o reglementare nouă, apreciată în doctrină ca fiind modernă și reformatoare, inspirată de teoria contractualistă a căsătoriei, care prevede o nouă relaxare a condițiilor în care se poate realiza divorțul prin acordul soților. Acesta va putea fi obținut indiferent de durata căsătoriei și chiar dacă soții au copii minori rezultați din căsătorie sau adoptați.
Din punct de vedere procedural, potrivit dispozițiilor Codului civil, divorțul prin acordul soților va putea fi obținut, în condițiile legii, pe cale judecătorească, pe cale administrativă sau prin procedură notarială. Codul civil menține dispozițiile introduse prin Legea nr. 202/2010, dar elimină condiția de a nu exista copii minori rezultați din căsătorie, atunci când divorțul are loc în fața notarului public, iar soții se înțeleg asupra consecințelor divorțului pentru minor, potrivit legii.
Unele limitări ale dreptului de a divorța se mai întâlnesc în privința preoților care divorțează, pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit unele sancțiuni (restricții), cum ar fi: să nu mai poată sluji în altar; să nu mai poată avansa profesional etc.
Secțiunea 2. ASPECTE NORMATIVE PRIVIND DIVORȚUL
1. Admisibilitatea divorțului
Majoritatea legislațiilor admit divorțul. Diferențe de reglementare există în ceea ce privește formele, condițiile și procedura divorțului.
Sunt cunoscute trei sisteme în ceea ce privește motivele de divorț, diferențiate după cum legea enumeră sau nu acele împrejurări care sunt considerate motive de divorț sau, dimpotrivă, determină numai anumite criterii în funcție de care instanțele de judecată urmează să aprecieze dacă împrejurările invocate de părți se încadrează sau nu unor motive de divorț.
Astfel, cu privire la divorț există următoarele sisteme sau concepții:
Sisteme care au la bază temeiul juridic al divorțului:
sistemul divorțului prin efectul voinței soților: căsătoria poate fi desfăcută prin voința unilaterală a unuia dintre soți sau prin acordul de voință al soților;
sistemul divorțului prin efectul hotărârii judecătorești: voința soților se rezumă doar la promovarea acțiunii de divorț, instanța având rolul de a soluționa desfacerea căsătoriei;
sistemul mixt: cuprinde o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților, iar excepția prin efectul hotărârii judecătorești, și cealaltă variantă, în care regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești, iar excepția prin efectul voinței soților.
Codul civil din 1864 a adoptat sistemul mixt în varianta a doua, la fel și Codul familiei.
Sisteme care au la bază natura motivelor de divorț.
sistemul divorțului remediu – potrivit căruia divorțul intervine în cazul imposibilității continuării căsătoriei, indiferent dacă această situație este imposibilă sau nu mai poate continua;
sistemul divorțului sancțiune – conform căruia divorțul este o sancțiune pentru culpă în destrămarea relațiilor de familie. El se pronunță la cererea soțului culpabil, cu posibilitatea reținerii culpei ambilor soți;
sistemul mixt, al divorțului remediu-sancțiune – care îmbină elemente ale celor două sisteme sub două variante: în prima variantă, divorțul este reglementat ca o sancțiune și, prin excepție, este un remediu și cea de-a doua variantă, în care divorțul este un remediu și, prin excepție, este o sancțiune.
Codul civil din 1864 a adoptat sistemul divorțului sancțiune, iar sistemul regăsit în Codul familiei era cel mixt, divorțul reprezentând de regulă un remediu și, prin excepție, o sancțiune.
Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de divorț.
sistemul divorțului pentru cauze determinate;
sistemul în care legea nu precizează motivele de divorț, ci numai anumite criterii de apreciere a acestora;
sistemul mixt, unde sunt precizate criteriile de aprecierea a motivelor de divorț, dar, totodată, sunt enumerate, exemplificate și câteva dintre ele.
Codul civil din 1864 a adoptat sistemul divorțului pentru cauze determinate (spre exemplu, adulterul, cruzimi, insulte grave etc.), iar sistemul regăsit în Codul familiei era cel în care legea nu preciza motivele de divorț, ci numai anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu, existența unor motive temeinice care au dus la vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie, făcând imposibilă continuarea acesteia pentru soțul care solicită desfacerea ei, starea sănătății soțului reclamant).
2. Interzicerea divorțului
Sub influența catolicismului, mai multe țări nu admiteau divorțul, ca de exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Malta, unele state din America de Sud ș.a.
Referitor la Irlanda, Constituția din 1937 interzicea divorțul, iar populația a respins prin referendum – la 20 iunie 1986 – un amendament care l-ar fi permis. Ulterior, prin referendumul din 24 noiembrie 1995 acest amendament a fost admis, astfel că și legislația irlandeză recunoaște divorțul, sub condiția existenței unei separări în fapt între soți de cel puțin 4 ani.
În privința Maltei, prin referendumul din 29 mai 2011 s-a decis instituirea posibilității legale de a divorța. De asemenea, în anul 2004 divorțul a fost legalizat și în Chile.
Se impune sublinierea că în jurisprudența CEDO interzicerea divorțului nu este considerată o încălcare a art.12 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât „dreptul de a se căsători vizează formarea de relații conjugale și nu dizolvarea lor”.
Deși în prezent majoritatea statelor recunosc divorțul ca modalitate de desfacere a căsătoriei încă există state precum Filipine și Vatican care interzic desfacerea căsătoriei. Astfel, spre exemplu în Filipine odată încheiată o căsătorie aceasta nu se mai poate desface decât în situații excepționale. În anumite circumstanțe expres prevăzute de Codul familiei filipinez soții, sau soțul lezat se poate adresa instanței de judecată pentru a pronunța o sentință care să permită separația în fapt a soților fără însă a le desface căsătoria. Dacă ulterior soții se împacă instanța va putea anula decizia de separație. În ce privește divorțul, acesta este considerat valabil dacă unul dintre soți fiind de altă cetățenie decât cea filipineză solicită desfacerea căsătoriei în țara sa. Codul familiei filipinez aplicând într-o atare situație simetria în sensul că, dacă soțul a cărei cetățenie este alta decât cea filipineză are dreptul de a se recăsătorii la fel ar trebui să îi fie recunoscut acest drept și soțului filipinez. Pe cale de consecință statul filipinez recunoaște în acest caz hotărârea de desfacere a căsătoriei dată de un alt stat.
În doctrina de specialitate, pe de o parte s-a susținut că rata ridicată a divorțului este în creștere mai ales în statele care au înregistrat o creștere economică iar situația materială a soților s-a îmbunătățit cum este în cazul Chinei spie exemplu. Iar pe de altă parte putem pune într-o oarecare măsură creșterea ratei divorțului și în seama lipsei de educație și a dezinteresului manifestat față de aceasta în ultima perioadă. Spre exemplu în țara noastră la momentul actual sistemul de educație este în continuă modificare, îmbunătățindu-se în anumite domenii în funcție de schimbările economice, sociale, politice și culturale ale societății.
Pe teritoriul României, divorțul nu a fost interzis niciodată; în schimb, reglementarea acestei instituții a urmat evoluția societății și a mentalităților. Într-o notă realistă, M.B. Cantacuzino remarca importanța adaptării situației legale la situația de fapt: „Când justiția constată că, credința ce și-o doresc soții nemaiexistând, căsătoria a devenit o situație necinstită din dosul căreia se ascund relații ilicite sau că legătura sufletească dintre soți, nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreț, aversiune și relații ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societății de a se impune menținerea unei situații legale care nu mai corespunde realității”.
Secțiunea 3. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND DIVORȚUL
1. Aspecte generale privind divorțul în lume
Majoritatea statelor europene au reglementat posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorț de multă vreme. Cu toate acestea, Italia, Portugalia, Spania și Irlanda au permis divorțul abia în anii 1970, 1977, 1981, respectiv 1996. Malta a introdus divorțul la data de 1 octombrie 2011.
În anii '50, majoritatea statelor europene permiteau divorțul pe baza dovedirii unei culpe, aceste cazuri constând, în principal, în adulter sau violență fizică. Unele dintre acestea recunoșteau și divorțul independent de culpa soților. Câteva țări din nordul Europei permiteau și așa-numitul „divorț unilateral implicit”, adică divorțul fară culpa soților, la cererea doar a unuia dintre soți, fară acordul celuilalt, dar după trecerea unei perioade de separare în fapt a soților. Această separare este asimilată cu dovada faptului că relațiile între soți sunt grav și ireversibil vătămate.
Așa-numita „revoluție a non-culpei” a început în anii '70, când alte opt state europene au introdus motive de divorț care nu se bazează pe ideea de culpă, cum ar fi vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, uneori dovedită prin chiar acordul părților. La nivelul întregii Europe se extinde și „divorțul unilateral implicit”, dar este reglementat și „divorțul unilateral explicit”, care permite unuia dintre soți să ceară divorțul, chiar și fără a fi necesară trecerea unei perioade de separare a soților.
Până în prezent, șapte state europene reglementează în mod expres divorțul unilateral explicit. State precum Italia sau Irlanda nu au recunoscut divorțul unilateral.
La începutul anilor '70, divorțul independent de culpa soților a devenit popular și în alte state la nivel mondial, precum Australia, S.U.A., Canada, Africa de Sud și Noua Zeelandă.
Datele statistice din anul 2003 arată faptul că „liberalizarea divorțurilor”, în sensul reglementării divorțului care nu se bazează pe ideea de culpă și a divorțului unilateral, a dus la creșterea ratei divorțurilor cu 20%.
După anul 2005, se remarcă o „liberalizare” accentuată, în sensul simplificării procedurii de divorț. Astfel, state precum Norvegia, Danemarca, Rusia, Estonia, Portugalia, România și Japonia au introdus posibilitatea de a divorța îr fața altor autorități decât cele judiciare, atunci când există acordul ambilor soți pentru divorț. De asemenea, în Portugalia și Australia, divorțul poate fi obținut și pe cale electronică, fără a fi necesară prezența părților, atunci când există acordul ambilor soți pentru divorț și când sunt îndeplinite anumite condiții.
Un alt mijloc modern de desfacere a căsătoriei prin divorț este medierea. In prezent, în SUA, 95% dintre divorțuri se soluționează prin unul dintre mijloacele alternative procesului de divorț tradițional. Aceste modalități constau în facilitarea discuțiilor dintre soți, asistarea și informarea acestora asupra posibilităților de reglementare a raporturilor după divorț, oferirea unor sugestii de rezolvare și, în final, negocierea modului în care soții înțeleg să rezolve toate consecințele divorțului. Medierea sau concilierea se realizează prin intermediul avocaților părților, al unui avocat neutru, al unui avocat-mediator sau al unui mediator și se finalizează cu o înțelegere scrisă, care se depune în instanță.
Având în vedere existența unor sisteme atât de diferite în ceea ce privește recunoașterea posibilității de a divorța, reglementarea condițiilor pentru pronunțarea divorțului, a autorității competente să-l pronunțe, a procedurii de urmat, la nivel european s-a inițiat după anul 2005 studierea posibilității de armonizare a dreptului familiei la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
2. Aspecte de drept comparat privind divorțul prin acordul soților
În Lituania, există posibilitatea de a obține divorțul prin acordul soților doar în fața instanței.
Pentru pronunțarea divorțului prin acord în fața instanței, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
soții au încheiat un contract cu privire la aspectele care succed divorțului (proprietăți, plata pensiei de întreținere pentru minorii rezultați din căsătorie etc.);
amândoi soții au capacitate de exercițiu deplină.
Cererea trebuie depusă în scris de către ambii soți. Cererea va trebui însoțită de convenția soților cu privire la consecințele divorțului și va trebui sa cuprindă motivele pentru care căsnicia nu mai este posibilă.
În Slovacia, există posibilitatea de a obține divorțul prin acordul soților doar în fața instanței.
În prezent, în Cipru, există posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acordul soților doar în fața instanței. Există un proiect legislativ privind introducerea medierii în cauzele privind familia.
Divorțul prin acord poate fi obținut doar în fața instanței in Olanda. Soții pot încerca să ajungă la un acord, fie pe cont propriu, fie apelând la un avocat sau la un mediator.
Acordul privește consecințele divorțului, și anume: partajul bunurilor; obligația de întreținere între soți; încredințarea copiilor.
Instanța poate insera acest acord în cuprinsul hotărârii.
Instanța poate lua act de acest acord scris.
Cu toate acestea, Actul privind căsătoria între persoane de același sex din aprilie 2001 permite transformarea pe cale administrativă a căsătoriei într-un acord de parte- neriat, care ulterior poate înceta prin simplul acord al părților. Acest proces echivalează în fapt cu desfacerea căsătoriei prin acordul părților.
În Estonia, divorțul poate fi pronunțat fie de către oficiul de stare civilă („vital statistics office”), fie de către instanță. În primul caz, este obligatoriu să existe acordul soților pentru divorț, materializat într-un act scris. Acordul poate privi și consecințele divorțului. Nu se cere să existe o anumită perioadă de separare în fapt a soților, înainte de divorț. În cazul în care nu se ajunge la un acord, soțul sau soții poate/pot solicita instanței pronunțarea divorțului. Oficiul nu are competența de a soluționa cererea, în lipsa unui acord, sub niciunul dintre aspectele divorțului sau consecințele acestuia.
Medierea în litigiile de divorț este prevăzută de legea polonă. Medierea este realizată de organizații non-guvernamentale, fundații sau chiar de biserică.
În Germania, divorțul prin acordul soților este posibil dacă a trecut cel puțin \ an ik când soții sunt separați în fapt. Această separare, precum și acordul soților de a divorța reprezintă prezumția absolută că acea căsnicie este vătămată în mod grav și coabitarea este imposibilă. Divorțul se poate pronunța doar de către instanță. Medierea este permisă în litigiile de divorț.
Divorțul prin acord poate fi obținut în Grecia doar pe cale judiciară și doar dacă a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei. Cererea comună a soților este de competența completului format dintr-un singur judecător la judecătorie. Procedura este necontencioasă.
În Franța, una dintre cele trei posibilități de obținere a divorțului este divorțul prin acordul soților. Acesta poate fi de două tipuri: divorțul prin acord prin cererea comună a soților și divorțul prin acord solicitat de un soț și acceptat de către celălalt soț. În primul caz, acordul trebuie să cuprindă rezolvarea amiabilă a tuturor consecințelor desfacerii căsătoriei, pe când în al doilea caz, soții trebuie să ajungă la acord cu privire la desfacerea căsătoriei, urmând să se înțeleagă cu privire la efectele divorțului sau, în lipsa unei astfel de înțelegeri, instanța să stabilească consecințele desfacerii căsătoriei.
Divorțul poate fi obținut doar pe cale judiciară, indiferent de modalitatea sa.
Înaintea procedurii de divorț există o procedură obligatorie de conciliere în fața instanței, care poate fi reluată și ulterior, în cursul procesului de divorț. In cadrul acestei proceduri, judecătorul are obligația de a discuta separat cu fiecare dintre soți, iar apoi cu ambii împreună. Dacă se ajunge la un acord, părțile pot depune convenția scrisă în procedura din fața instanței de divorț, pentru a se lua act de termenii înțelegerii.
În Rusia, legea permite ca divorțul să poată fi obținut în fața Departamentului de înregistrare a actelor de stare civilă, dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori rezultați din căsătorie.
SUA cunoaște o expansiune a metodelor alternative de rezolvare a divorțului, cum sunt medierea, procesul colaborativ sau arbitrajul, în special după anii 90. Majoritatea cuplurilor căsătorite apelează în prezent la astfel de mijloace.
Înainte de mediere, avocații soților vor oferi mediatorului suficiente informații pentru ca acesta să aibă o înțelegere a cazului și a problemelor ce trebuie rezolvate. Mediatorul păstrează discreție asupra modului în care va conduce medierea, dar, de regulă, se va întâlni cu soții și avocații acestora împreună și le va explica procesul de mediere. Apoi, mediatorul va separa soții și va discuta separat, le va explica riscurile și dezavantajele pentru anumite variante, iar asupra problemelor nerezolvate îi va confrunta. În această modalitate, mediatorul va reuși să ajungă la o înțelegere între soți, astfel încât să fie evitată discutarea acestor aspecte în instanță.
Începând cu anul 1990, în Japonia sunt reglementate două tipuri de divorț prin acord, și anume:
divorțul prin acordul soților, realizat la oficiul de stare civilă („ward office”);
divorțul prin mediere, realizat în cadrul instanțelor de familie.
În primul caz, părțile nu trebuie să fie prezente, ci doar să se asigure că documentele necesare îndeplinesc toate condițiile de formă prevăzute de lege.
3. Aspecte de practică judiciară privind divorțul în România
În țara noastră procedura divorțului a suferit modificări atât în plan intern cât și în planul dreptului internațional privat, a cărui reglementare este în prezent guvernată de Noul Cod civil. Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil dispozițiile Legii nr. 105/1992, care a guvernat până în 2011 legea aplicabilă divorțului cu element de extraneitate la noi în țară, a fost abrogată.
Pe plan intern, divorțul a cunoscut, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil o aplicabilitate mult mai largă decât anterior. Astfel soților li s-a acordat posibilitatea ca de comun acord să opteze pentru una dintre modalitățile prevăzute de lege pentru desfacerea căsătoriei. Legea nr. 202/2010 a fost cea care a permis soților să se adreseze notarului public pentru a-și desface căsătoria. Ulterior chiar și ofițerul de stare civil a devenit competent a desface o căsătorie în cazul în care din acea căsătorie nu s-au născut copii. Această liberalizare, care s-a transmis și în privința desfacerii căsătoriei în dreptul internațional privat, a fost considerată de unii autori drept o asimilare a căsătoriei unui simplu contract.
Capitolul II.
FORMELE DIVORȚULUI
Sectiunea 1. FORMELE DIVORȚULUI
Noul Cod civil (în continuare NCC) reglementează desfacerea căsătoriei în capitolul VII din cartea a Il-a, art. 373-404; procedura divorțului judiciar urmează regulile speciale prescrise de noul Cod de procedură civilă (în continuare NCPC), cartea a Vl-a, titlul I, Procedura divorțului, art. 903-923. Dispozițiile Codului civil referitoare la divorț se vor aplica fără a distinge între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare (art. 39 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil).
Codul civil reglementează următoarele forme ale desfacerii căsătoriei:
divorțul pe cale judiciară;
Pe cale judiciară, divorțul îmbracă următoarele forme:
divorțul prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
divorțul din culpă;
divorțul pentru separarea în fapt de cel puțin doi ani;
divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți.
divorțul pe cale administrativă;
Cererea de divorț pe cale administrativă se face în scris, se depune și se semnează personal de către ambii soți, în fața ofițerului de stare civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima locuință comună a soților.
Cererea de divorț prin acordul soților nu trebuie motivată. Nu este prevăzută posibilitatea reprezentării soților, nici chiar prin mandat autentic și special, la depunerea cererii de divorț sau, ulterior, în cursul procedurii în fața ofițerului de stare civilă.
În cererea de divorț, fiecare dintre soți declară pe propria răspundere că:
este de acord cu desfacerea căsătoriei;
nu are copii minori cu celălalt soț, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați împreună cu acesta;
nu este pus sub interdicție;
nu a mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei.
La depunerea cererii de divorț, se atașează următoarele documente:
certificatele de naștere și de căsătorie ale soților, în original și copie;
documentele cu care se face dovada identității, în original și copie;
o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună nu este aceeași cu domiciliul sau reședința ambilor soți înscris/ă în actele de identitate.
În cazul cetățenilor străini, certificatele de naștere trebuie să îndeplinească cerințele de legalitate prevăzute în convențiile internaționale și tratatele încheiate între România și statele ai căror cetățeni sunt.
În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Ofițerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorț în ziua în care a fost primită și acordă soților un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acestuia.
divorțul pe cale notarială;
Divorțul prin acordul soților pe cale notarială presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
căsătoria este valabil încheiată;
soții au capacitate deplină de exercițiu;
există consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la divorț;
soții se înțeleg cu privire la cererile accesorii privitoare la: numele de familie pe care îl vor purta după divorț; exercitarea autorității părintești de către ambii părinți; stabilirea locuinței copiilor după divorț; modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii; stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra cererilor accesorii menționate la litera d).
Potrivit art. 87 din Ordinul ministrului justiției nr. 81/C/2011, cererea de divorț se face în scris și se semnează personal de către soți în fața notarului public competent la care se depune cererea.
desfacerea de drept a căsătoriei.
Sectiunea a 2-a. AUTORITĂȚILE COMPETENTE SĂ SOLUȚIONEZE DIVORȚUL
Soții sunt liberi să aleagă una dintre cele trei autorități, instanța judecătorească, ofițerul de stare civilă sau notarul public, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Cererea formulată în fața uneia dintre cele trei instituții va împiedica soluționarea unei cereri similare formulate la o altă autoritate.
Pentru preîntâmpinarea soluționării unei cereri similare de divorț de către mai multe autorități, cererea de divorț va primi un număr de înregistrare unic la nivel național, în Registrul național de evidență a cererilor de divorț, gestionat de Ministerul Administrației și Internelor.
Desfacerea căsătoriei nu mai este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, în cazul divorțului prin acord propriu-zis, alături de calea judecătorească, este deschisă și calea procedurii administrative sau notariale, aceasta din urmă accesibilă chiar în prezența copiilor minori ai soților. Pe de altă parte, indiferent de motivele sau forma divorțului, în soluționarea cererilor accesorii divorțului – precum cele privitoare la exercitarea autorității părintești, numele soților după divorț, locuința familiei ș.a.m.d, – are preeminență învoiala soților, cu alte cuvinte, asupra acestor aspecte instanța – și numai ea – se va pronunța doar dacă soții nu au ajuns la o soluție amiabilă.
„Dedramatizarea” procedurii divorțului, prin favorizarea divorțului necon- tencios, inclusiv în fața instanței de judecată; chiar și în cazul divorțului solicitat din culpa exclusivă a pârâtului, sau a reclamantului, subzistă posibilitatea acordului subsecvent cererii prin acceptarea divorțului de către pârât, și prin aceasta evitarea probării temeiniciei motivelor pretinse de reclamant.
Limitarea contenciosului post-divorț, prin încurajarea lichidării „tuturor socotelilor” căsătoriei, patrimoniale sau nepatrimoniale, în relația dintre soți, precum și în raporturile dintre părinți și copii, de preferință prin învoiala soților și, pe cât posibil, la „pachet”, cu ocazia desfacerii căsătoriei; unele pretenții cu rădăcini în căsătoria desfăcută nu pot fi valorificate decât odată cu soluționarea divorțului – este cazul despăgubirilor la care este îndreptățit soțul nevinovat care a suferit un prejudiciu prin disoluția căsătoriei (art. 388 NCC) și al prestației compensatorii, menit să îndemnizeze soțul nevinovat care a suferit o deteriorare semnificativă a condițiilor de viață determinată de divorț; asupra altora, în lipsa unei înțelegeri a soților, instanța se va pronunța din oficiu: numele soților după divorț, exercitarea autorității părintești și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor lor minori.
Sectiunea a 3-a. MOTIVELE DE DIVORȚ
Cauzele concrete ale desfacerii căsătoriei nu sunt individualizate în legislația noastră. Ele pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau a ambilor soți și care a condus la deteriorarea relațiilor de familie sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți, practic vorbind aici de boala gravă a unuia dintre soți, boală care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Motivele de natură subiectivă sunt lăsate la aprecierea instanței. Legiuitorul a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate, ținând seama de toate circumstanțele care particularizează o speță determinată, urmând să decidă desfacerea căsătoriei numai atunci când motivele, a căror realitate a fost dovedită, sunt cu adevărat serioase și severe, prin natura și gravitatea lor compromițând relațiile dintre soți.
În practica judiciară au fost reținute ca fiind întemeiate motive precum: sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a conviețui împreună dacă, în raport cu împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanța și-a format convingerea că despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții conjugale; exercitarea de acte de violență fizică și verbală de unul dintre soți; infidelitatea unuia dintre soți.
Pentru a se putea declara desfăcută căsătoria în temeiul dispozițiilor art. 373 lit. b) Cod civil trebuie să existe motive temeinice, care să fi dus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Rezultă că motivele temeinice despre care se face vorbire în acest text legal sunt tocmai împrejurările pe care le invocă soții în procesul de divorț, iar imposibilitatea continuării căsătoriei este consecința acestora.
Pentru că legiuitorul nu face o enumerare a motivelor de divorț, revine instanțelor judecătorești rolul de a le identifica în funcție de probatoriul administrat și de a le aprecia. Este, însă, cert că acestea trebuie să prezinte o anumită gravitate de natură să adâncească neînțelegerile dintre soți și să justifice desfacerea căsătoriei.
În practica judiciară au fost recunoscute ca motive temeinice de divorț:
despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerată motiv temeinic de divorț, despărțirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv, iar refuzul conviețuirii să-i fie imputabil soțului pârât, ambele de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul reclamant;
infidelitatea, încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara familiei;
neînțelegeri grave între soți, generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, exprimată prin jigniri sau prin alte manifestări violente și care au condus la o deteriorare iremediabilă a relațiilor dintre ei, de natură a face imposibilă continuarea căsătoriei;
nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfășurare a raporturilor intime dintre soți;
existența unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soți. Prezența unei boli grave nu constituie, în sine, motiv de divorț; mai mult, celălalt soț are chiar obligația morală de a-i acorda sprijin soțului bolnav. împrejurarea că boala de care suferă unul dintre soți afectează grav raporturile firești dintre ei, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, coroborată și cu ascunderea de către soțul bolnav a maladiei de care suferă, constituie temeinic motiv de divorț.
Refuzul unuia dintre soți de a contribui material la susținerea căsătoriei nu poate constitui motiv de divorț, existând alte sancțiuni pentru acesta decât desfacerea căsătoriei.
Capitolul III.
DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ
Sectiunea 1. FORMELE DIVORȚULUI PE CALE JUDICIARĂ
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, posibilitatea soților de a divorța a fost extinsă, atât din punctul de vedere al motivelor, cât și din perspectiva facilitării procedurii, în comparație cu legislația anterioară, care nu reglementa procedurile extrajudiciare și nici despărțirea în fapt a soților ca motiv de divorț. În prezent, dacă nu există un acord al soților asupra divorțului și asupra cererilor accesorii, se poate apela la divorțul din culpă, care se poate pronunța inclusiv din culpa exclusivă a reclamantului, iar dacă nu există motive temeinice în acest sens, se poate proceda la despărțirea în fapt, care, după doi ani, poate fi invocată ca motiv de divorț.
Ca urmare a unei mai mari deschideri în reglementarea divorțului, legiuitorul a renunțat la dispoziția din vechea reglementare, potrivit căreia divorțul putea fi pronunțat în situația în care „datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate”, astfel încât continuarea căsătoriei este practic imposibilă.
Potrivit prevederilor art. 373 C. civ., desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi încadrată într-unul dintre următoarele cazuri:
(a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
(b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
(c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
(d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
1. Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară
Divorțul prin acordul soților cunoaște două forme, în funcție de momentul în care intervine consensul asupra desfacerii căsătoriei: divorțul la cererea ambilor soți și divorțul la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt soț.
Divorțul la cererea ambilor soții
Potrivit art. 374 C. civ., care reglementează condițiile divorțului prin acordul soților pe cale judiciară, acest tip de divorț poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. De asemenea, se prevede expres că divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție, precum și obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.
Ca atare, pentru pronunțarea divorțului prin acordul soților trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: căsătoria să fie valabil încheiată, ceea ce presupune îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și de formă la încheierea căsătoriei, astfel încât să nu subziste vreun motiv de nulitate a acesteia; existența capacității depline de exercițiu; existența consimțământului liber și neviciat al soților cu privire la divorț. Codul civil din 2009, spre deosebire de reglementarea anterioară, nu mai prevede în cazul divorțului prin acordul soților îndeplinirea cerinței referitoare la trecerea unui termen de minim un an de la data încheierii căsătoriei.
Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, motiv pentru care se acordă importanța cuvenită condițiilor referitoare la consimțământ și la capacitatea de exercițiu, prin prevederea expresă în cadrul alin. (2) și alin. (3) ale art. 374 C. civ.
Din punct de vedere procedural, cererea de divorț va cuprinde, ca mențiuni specifice, numele copiilor minori și modalitățile în care soții au convenit să fie soluționate cererile accesorii divorțului. Asupra oricăreia dintre pretențiile ce pot forma obiectul unei cereri accesorii, soții au libertatea de a găsi o soluție amiabilă. În ceea ce privește semnarea cererii de chemare în judecată, aceasta poate fi semnată de soți sau de un mandatar comun cu procură specială autentică.
În cazul în care soții stăruie în desfacerea căsătoriei, instanța va pronunța divorțul fără a se face mențiune cu privire la culpa acestora, urmând ca prin aceeași hotărâre să ia act și de înțelegerea soților cu privire la cererile accesorii. Atunci când părțile nu ajung la un acord cu privire la cererile accesorii, instanța va continua judecata acestora, administrând, totodată, probe cu privire la susținerile părților.
Divorțul la cererea unuia dintre soți, acceptată de celălalt
A doua formă de divorț prin consimțământ mutual este divorțul prin cererea acceptată de pârât. Într-o astfel de situație, soțul reclamant formulează o cerere de divorț întemeiată pe culpa soțului pârât, iar, dacă acesta recunoaște faptele care i se impută și care au dus la destrămarea căsătoriei, instanța de judecată poate pronunța divorțul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face mențiune despre culpa în desfacerea căsătoriei, dacă și reclamantul este de acord. În cazul în care reclamantul nu este de acord cu pronunțarea divorțului în această formă, cererea de divorț va fi soluționată potrivit dreptului comun, prin administrarea dovezilor cu privire la culpa soților în destrămarea căsătoriei.
Prevederile art. 374 C. civ. privind posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt soț sunt incidente în toate situațiile în care soțul chemat în judecată este de acord cu divorțul cerut de reclamant, nu numai în cazul divorțului care se întemeiază pe separarea faptică a soților mai mult de 2 ani. Prin urmare, indiferent de temeiul invocat pentru desfacerea căsătoriei, ori de câte ori soțul pârât este de acord cu cererea de divorț promovată de soțul reclamant, instanța va putea desface căsătoria prin acordul părților.
Referitor la aplicarea în timp a acestor prevederi, potrivit art. 40 din Legea nr. 71/2011, chiar și în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța poate să dispună divorțul prin acordul soților, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 373 lit. a) și art. 374 din Codul civil.
Pentru a fi acceptată, cererea de divorț trebuie să fi fost inițiată de unul dintre soți. La momentul formulării cererii, reclamantul nu are nico garanție, cel mult speranța că va fi acceptată de „partea adversă”. Prin urmare, toate demersurile reclamantului sunt în tiparul divorțului „clasic”, contencios, de aceea, în ceea ce privește cuprinsul cererii de divorț, judecătoria competentă, depunerea cererii nu există nimic deosebit față de exigențele de natură procesuală ale desfacerii căsătoriei din culpă.
Incidentul care asigură nota specifică este acceptarea de către pârât a propunerii reclamantului de disoluție a căsătoriei. Când poate interveni acceptarea, mai precis, până în ce moment al procesului, în tăcerea legii nu avem decât să presupunem. Este limpede, achiesarea trebuie să se producă în timpul procesului și, în lipsa unor limite temporale – precum în cazul cererii reconvenționale de divorț, de formulat până la prima zi de înfățișare, art. 905 alin. (1) NCPC] – se consideră că acordul pârâtului poate interveni în fața primei instanțe până la terminarea cercetării procesului.
Recunoașterea pârâtului poate fi exprimată prin întâmpinare sau „provocată” prin interogatoriul luat acestuia.
Instanța, constatând acordul pârâtului în ceea ce privește desfacerea căsătoriei, va pronunța divorțul fară a face mențiune cu privire la culpa soților în destrămarea relațiilor conjugale; totodată, instanța va lua act de eventuala învoială a soților cu privire la cererile accesorii. Hotărârea este definitivă.
Dacă există divergențe asupra pretențiilor accesorii, instanța va administra probele necesare soluționării acestora; cu privire la exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor și numele soților după divorț, instanța se va pronunța chiar și în lipsa unei cereri exprese a soților, hotărârea dată asupra cererilor accesorii divorțului este supusă căilor de atac potrivit dreptului comun.
Data desfacerii căsătoriei este aceea la care hotărârea dată asupra cererii principale a rămas definitivă; întrucât hotărârea prin care se constată acceptarea de către pârât a divorțului cerut de soțul reclamant este definitivă de la pronunțare, practic acesta este momentul final al căsătoriei părților.
2. Divorțul din culpă
Potrivit prevederilor art. 379 alin. (1) C. civ., în situația în care, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, motiv de divorț prevăzut la art. 373 lit. b) C. civ., divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.
Se prevede, de asemenea, în cazul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., că în situația stabilirii culpei exclusive a reclamantului vor fi aplicabile prevederile art. 388 C. civ., care reglementează dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat de desfacerea căsătoriei, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei.
În funcție de probatoriul administrat, culpa se poate stabili de către instanța de tutelă astfel:
în sarcina exclusivă a pârâtului;
în sarcina ambilor soți (culpa comună);
în sarcina exclusivă a reclamantului, atunci când a fost formulată și cerere reconvențională.
Când cererea de divorț este întemeiată pe culpa exclusivă a soțului pârât, iar acesta recunoaște faptele care au dus la destrămarea vieții conjugale, instanța va putea pronunța divorțul fără a face mențiune despre culpa în desfacerea căsătoriei, cu acordul reclamantului.
În privința aplicării în timp a prevederilor din noul Cod civil, potrivit art. 42 din Legea nr. 71/2011, în cazul cererilor de divorț formulate.
Anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil.
Astfel, în cazul în care, într-un proces de divorț inițiat anterior intrării în vigoare a Codului civil, dovezile conduc la concluzia culpei exclusive a reclamantului și dacă instanța de judecată constată că motivele de divorț imputabile reclamantului nu mai subzistă la data intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța va respinge cererea acestuia, aplicând soluția conturată sub imperiul Codului familiei. Însă, dacă din probele administrate reiese că aceste motive există și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, instanța poate desface căsătoria din vina exclusivă a reclamantului.
Din coroborarea art. 373 lit. b) cu art. 379 alin. (1) C. civ. reiese că, în privința divorțului din culpă, instanța trebuie să stabilească mai întâi dacă din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate, ceea ce determină imposibilitatea continuării căsătoriei, și doar ulterior va analiza dacă aceasta se datorează culpei unuia dintre soți sau amândurora.
Legiuitorul nu definește conținutul conceptului de „motive temeinice”, instanțele apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor invocate pentru divorț. Totuși, în doctrină sunt enumerate ca motive temeinice de divorț: diferențele de concepții, de educație sau de țeluri, lipsa de comunicare, violența, consumul excesiv de alcool, infidelitatea, incompatibilitatea sexuală, părăsirea locuinței conjugale, dispariția afecțiunii dintre soți, intervenția nejustificată a părinților, refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt, neînțelegeri grave între soți generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, constând în jigniri și alte manifestări violente etc..
Fapta culpabilă nu trebuie neapărat să aibă legătură cu încălcarea obligațiilor conjugale. În doctrină este descrisă situația în care unul dintre soți este condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru comiterea unei infracțiuni grave, iar celălalt soț cere divorțul din culpa soțului condamnat, chiar dacă fapta nu are legătură cu obligațiile conjugale, motivând imposibilitatea continuării căsătoriei prin faptul că nu dorește să fie căsătorit cu o persoană care a săvârșit o astfel de infracțiune.
Într-o speță interesantă privind divorțul din culpă s-a argumentat că nu pot atrage culpa unui soț nici problemele medicale ale acestuia, cunoscute de celălalt soț dinainte de căsătorie, și nici timpul îndelungat petrecut de acesta la locul de muncă în perioadele solicitante, în contextul în care celălalt soț cunoștea profesia soțului și ar fi trebuit să știe ce presupune activitatea desfășurată de acesta.
În cazul divorțului la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani, motiv de divorț prevăzut de art. 373 lit. c) C. civ., divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, împrejurare în care divorțul se va pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților.
Această formă de divorț implică două posibile soluții:
soțul reclamant își asumă responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei;
pârâtul este de acord cu divorțul și, atunci, instanța desface căsătoria fără a mai face vreo mențiune despre culpă.
Acestei reglementări din Codul civil îi corespunde reglementarea din noul Cod de procedură civilă de la art. 934, potrivit căreia, atunci când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului. Dacă soțul pârât se declară de acord cu divorțul, se vor aplica în mod corespunzător prevederile referitoare la divorțul prin acordul soților de la art. 930 C. pr. civ.
Art. 380 C. civ. reglementează posibilitățile continuării acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant în cazul prevăzut de art. 379 alin. (1) C. civ., adică în cazul divorțului din culpă. Astfel, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț. Acțiunea continuată de moștenitori va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.
În reglementarea anterioară, decesul soțului reclamant în timpul procesului de divorț atrăgea încetarea căsătoriei, iar soțul supraviețuitor îl moștenea pe soțul reclamant, în ciuda faptului că aceștia se aflau în proces de divorț. Această situație apărea ca fiind profund inechitabilă atât față de soțul reclamant care a decedat, cât și față de ceilalți moștenitori.
3. Divorțul pentru separarea în fapt
Această formă de divorț, este prevăzută la art. 373 lit. c) C. civ., și poate fi cerută de oricare dintre soți atunci când a intervenit o separare în fapt a soților care a durat cel puțin doi ani. Pentru această formă de divorț sunt relevante și prevederile de la art. 379 alin. (2) C. civ., potrivit cărora, în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
Codul de procedură civilă stabilește la art. 934 alin. (1) că, în ipoteza în care soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. Instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.
În cazul separării în fapt îndelungate, se stabilește o excepție de la regula desfacerii căsătoriei din culpa reclamantului numai în ipoteza în care pârâtul a formulat cerere reconvențională.
Deși atât Codul civil, cât și Codul de procedură civilă încadrează divorțul pentru separare în fapt la divorțul din culpă, ca o consecință a reținerii culpei reclamantului, forma culpei prezumate în sarcina reclamantului este distinctă de culpa care se reține în sarcina pârâtului, pentru motive temeinice, în urma administrării probatoriului, potrivit procedurii divorțului din culpă. În cazul divorțului pentru separație în fapt culpa decurge dintr-o prezumție, pe care reclamantul și-o asumă, pe când în cazul divorțului pentru motive temeinice culpa pârâtului se dovedește.
Această distincție este relevantă în contextul reglementării dreptului la despăgubire și a prestației compensatorii, la care poate fi obligat soțul în sarcina căruia s-a reținut culpa desfacerii căsătoriei. În cazul unor astfel de solicitări, în cadrul unui divorț pentru separație în fapt, instanța va trebui să analizeze, de la caz la caz, existența culpei și gravitatea acesteia, pornind chiar de la momentul inițierii separației în fapt.
În caz contrar, soțul reclamant care și-ar asuma prezumția culpei în sarcina sa și-ar asuma și riscul să fie obligat la plata prestației compensatorii sau a despăgubirii în urma divorțului. Or, o astfel de situație ar descuraja folosirea acestei forme de divorț în practică, care ar rămâne strict teoretică.
În plus, într-o opinie exprimată în literatura de specialitate s-a apreciat că desfacerea căsătoriei din culpa reclamantului, în cazul divorțului pentru separație în fapt, echivalează cu invocarea propriei culpe, ceea ce ar fi în contradicție cu principiul că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru valorificarea unui drept.
4. Divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți
Potrivit art. 381 C. civ., în cazul divorțului la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei motiv de divorț prevăzut de art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
Pentru această formă de divorț, instanța de judecată va trebui să determine cu certitudine și pe bază de probe starea de sănătate a soțului bolnav și gravitatea bolii, dacă aceasta într-adevăr face imposibilă continuarea căsătoriei. În lipsa unei distincții în textul de lege, se apreciază că sunt vizate atât afecțiunile fizice, organice, cât și cele psihice. În plus, nu are relevanță dacă este o boală vindecabilă sau nu și nici dacă a intervenit în timpul căsătoriei sau era preexistentă momentului căsătoriei.
Admisibilitatea cererii de divorț presupune întrunirea următoarelor condiții:
starea precară de sănătate a unuia dintre soți;
imposibilitatea continuării căsătoriei;
relația de cauzalitate între starea soțului și imposibilitatea continuării căsătoriei.
Cât privește starea patologică a unuia dintre soți, în lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii, apreciem că aceasta poate fi natură fizică, organică, dar și de natură psihică. Gravitatea maladiei, precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, numai dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei. Este lipsit de relevanță dacă boala invocată a preexistat căsătoriei sau a intervenit în timpul acesteia, dacă este sau nu vindecabilă, dacă afectează sau nu discernământul, contează să existe la data cererii de divorț.
Nu boala în sine „desface” căsătoria, ci efectele sale asupra relațiilor conjugale, faptul că starea maladivă a soțului, prin natura sau/și manifestările sale, face imposibilă continuarea căsătoriei.
Atât existența bolii, cât și impactul său asupra relațiilor dintre soți, precum și consecința radicală a acestei situații, anume imposibilitatea continuării căsătoriei, sunt împrejurări de fapt care se cer dovedite în fața instanței.
Valorificarea acestui motiv de divorț este lăsată la aprecierea soțului bolnav, numai el poate iniția desfacerea căsătoriei pe acest temei; a nu se înțelege că celălalt nu are acces la desfacerea căsătoriei în general, pentru orice alt motiv, însă legiuitorul a urmărit, alături de asigurarea acoperirii morale a demersului, să protejeze îndreptățirea soțului bolnav la sprijin moral și material din partea celuilalt pentru eventualitatea în care acest din urmă consort ar fi avut tentația de a se sustrage datoriei corelative prin divorț.
Poate cere desfacerea căsătoriei inclusiv soțul pus sub interdicție judecătorească, prin reprezentant legal sau personal, dacă „face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată”. Divorțul prin acordul soților, în oricare din forme, este inadmisibil dacă unul dintre soți se află sub interdicție judecătorească.
Cererea de divorț, instanța competentă, depunerea și soluționarea cererii de divorț sunt aspecte „regizate” de normele de procedură speciale, adică derogatorii de la dreptul comun, comune însă în materia desfacerii judiciare a căsătoriei.
Singura particularitate, generată de motivul de divorț invocat, vizează obiectul probațiunii: instanța va administra probe privind existența bolii și starea sănătății soțului bolnav.
Cât privește cererile accesorii, obiective sau/și subiective, instanța, după caz, va lua act de învoiala soților sau va administra probe în vederea soluționării lor. Asupra numelui soților după divorț, precum și, atunci când soții au copii, firești sau adoptați, asupra exercitării autorității părintești și a contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, instanța va statua chiar și din oficiu.
Hotărârea de divorț se va pronunța fară vreo mențiune privind culpa soților.
La cererea ambilor soți, hotărârea nu se va motiva în ceea ce privește soluția de desfacere a căsătoriei. Hotărârea poate fi atacată cu apel în termenul general de 30 de zile socotit de la comunicarea hotărârii.
Dacă unul dintre soți s-a recăsătorit, hotărârea definitivă de divorț nu este supusă, în ceea ce privește soluția de desfacere a căsătoriei, căilor extraordinare de atac a contestației în anulare și a revizuirii. Data desfacerii căsătoriei este data la care hotărârea de divorț a rămas definitivă.
Sectiunea a 2-a. SOLUȚII PROCEDURALE COMUNE PRIVIND DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ
Acțiunea de divorț, având un caracter strict personal, aparține în exclusivitate soților. Creditorii nu o pot intenta pe calea acțiunii oblice, deoarece, chiar dacă urmare a divorțului s-ar putea soluționa și chestiuni de natură patrimonială, ea are un caracter strict personal, astfel încât ei nu vor putea nici măcar continua o acțiune începută. Aceeași este situația moștenitorilor, care nu pot nici intenta și nici continua acțiunea de divorț, cu excepția situației prevăzute de art. 380 Cod civil. De vreme ce căsătoria a încetat prin moarte, o asemenea acțiune apare ca lipsită de obiect. Nici procurorul, în temeiul dispozițiilor art. 45 C.proc.civ., nu are calitatea intentării unei astfel de acțiuni, dar el poate interveni în instanță, în orice fază a procesului, mai ales în situația existenței copiilor minori, pentru apărarea intereselor acestora.
Cererea de chemare în judecată va trebui să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C.proc.civ. și numele și data nașterii copiilor minori născuți din căsătorie sau care se bucură de situația legală a copiilor născuți din căsătorie. Se vor anexa cererii certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor minori, în copii legalizate.
Pentru acțiunea în desfacerea căsătoriei se percepe o taxă judiciară de timbru fixă. Reclamantul datorează, în funcție de cererile formulate prin acțiunea de divorț, și timbru judiciar.
Legiuitorul a stabilit dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia competenței teritoriale. Conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divorț este de competența instanței în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților.
Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorțului, potrivit dispozițiilor art. 614 C.proc.civ., părțile au obligația să se prezente personal în fața instanțelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat. Numai că, în această din urmă ipoteză, avocatul nu poate reprezenta partea în proces, ci numai o asistă. Regula nu se aplică și la judecata în căile de atac, ea fiind prevăzută expres numai pentru instanța de fond. De la această regulă, textul prevede o serie de excepții: unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate; unul dintre soți este împiedicat de o boală gravă; unul dintre soți este pus sub interdicție; unul dintre soți are reședința în străinătate.
Pentru toate aceste împrejurări, legiuitorul acordă posibilitatea înfățișării soțului prin mandatar, chiar și în fața instanței de fond.
În faza judecării pricinii la prima instanță, prezența reclamantului este obligatorie, fiindcă, potrivit dispozițiilor art. 616 C.proc.civ., dacă la termenul de judecată se înfățișează numai pârâtul, iar reclamantul lipsește nejustificat, cererea se va respinge ca nesusținută. Este singurul caz în procedura noastră când acțiunea se poate respinge ca nesusținută, prin derogare de la normele dreptului comun, care dau posibilitatea judecării cauzei în lipsa uneia sau a ambelor părți (art. 152 și art. 242 alin. ultim C.proc.civ.).
Lipsa pârâtului nu împiedică judecarea procesului, fiindcă el este obligat să fie prezent numai dacă a introdus cerere reconvențională.
Judecata cererii de divorț are loc, respectându-se principiul publicității, în ședință publică, însă legiuitorul (art. 615 C.proc.civ.) oferă posibilitatea ca instanța să treacă la soluționarea pricinii în camera de consiliu, dacă prin aceasta se asigură o mai bună judecare și administrare a probelor. În toate cazurile însă, hotărârea se pronunță în ședință publică.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia în sensul că, în situația în care instanța a fost inițial sesizată cu o cerere de divorț în procedura obișnuită, iar, ulterior, în ședință publică, ea este modificată, cerându-se desfacerea căsătoriei prin acordul părților, instanța trebuie să acorde din acel moment termenul de două luni, deoarece numai atunci a intervenit consimțământul părților pentru acest tip de divorț.
Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorț. Atunci când procesul de divorț durează un timp mai îndelungat, se impun a fi luate, funcție de condițiile concrete ale cauzei deduse judecății, anumite măsuri vremelnice al căror conținut este determinat de art. 613 C.proc.civ. Textul se referă la situația copiilor minori, obligația de întreținere, alocația pentru copii și folosința locuinței. Textul mai face precizarea că mijlocul procedural prin care se vor putea lua aceste măsuri este procedura specială a ordonanței președințiale.
Măsurile pe care instanța le dispune pe această cale au un caracter provizoriu, putând fi modificate tot de instanță, și sunt vremelnice (concluzie logică de vreme ce sunt dispuse prin ordonanță președințială), producându-și efectele pe timpul soluționării procesului de divorț. Aceste măsuri pot fi luate de instanța la care s-a îndreptat acțiunea de divorț chiar înainte de primul termen de judecată.
În principal, instanța judecătorească se pronunță prin hotărârea de divorț asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei. Dacă există motive temeinice, cererea va fi admisă, iar căsătoria desfăcută, fie din vina soțului pârât sau a reclamantului, dacă se dovedește că unul singur este exclusiv răspunzător de destrămarea relațiilor de căsătorie, fie din vina ambilor soți.
Reclamantul poate să renunțe la cererea de divorț în tot cursul procesului, chiar dacă pârâtul se împotrivește, dar numai înaintea instanței de fond, ceea ce a îndreptățit concluzia, exprimată în literatura de specialitate, că, în fața instanței de apel, o asemenea renunțare se va face numai cu învoirea pârâtului.
Prin hotărârea prin care se pronunță divorțul, instanța de judecată urmează a soluționa și alte cereri, accesorii divorțului.
Astfel, prin aceeași hotărâre instanța va statua și asupra numelui pe care soții îl vor purta în viitor și se va dispune asupra locuinței copiilor minori și exercitării autorității părintești.
Instanța va dispune și cu privire la contribuția de întreținere datorată minorilor de către părintele la care aceștia nu locuiesc și, dacă este cazul, cu privire la stabilirea pensiei de întreținere între soți, a prestației compensatorii sau a despăgubirilor prevăzute de art. 388 Cod civil.
Dacă s-a hotărât plasarea minorului la terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța va hotărî care dintre părinți va administra bunurile minorului, îl va reprezenta și îi va încuviința actele (art. 399 Cod civil).
Dacă odată cu desfacerea căsătoriei s-a solicitat și lichidarea regimului matrimonial, instanța se va pronunța și cu privire la această cerere.
O altă cerere accesorie ce se poate soluționa prin hotărârea de divorț este și aceea referitoare la atribuirea locuinței comune a soților. Această problemă este reglementată de art. 324 Cod civil, care prevede că la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.
Împotriva hotărârii de divorț se pot exercita ambele căi de atac ordinare, apelul și recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Divorțul pronunțat în temeiul dispozițiilor art. 613 C.proc.civ. nu este supus nici- unei căi de atac, hotărârea pronunțată fiind definitivă și irevocabilă.
Problema datei desfacerii căsătoriei are rezolvări distincte, după cum este vorba despre divorțul pe cale extrajudiciară sau pe cale judecătorească. Potrivit art. 382 Cod civil, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă. Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380 Cod civil, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.
În cazul divorțului prin acord pe cale extrajudiciară, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.
În acest context, înscrierea pe marginea actului de căsătorie a hotărârii de divorț are ca efect numai opozabilitatea față de terți cu privire la raporturile patrimoniale, deoarece, în privința statutului civil al persoanei, hotărârea judecătorească are efect constitutiv erga omnes.
Hotărârea de divorț se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru a face mențiunea pe marginea actului de căsătorie.
Formalitățile ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de divorț
Hotărârea de divorț, rămasă definitivă, se comunică, din oficiu, primăriei competente, pentru a se face mențiunea corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie. De asemenea, hotărârea judecătorească definitivă se transmite, din oficiu, Registrului național al regimurilor matrimoniale și, dacă unul dintre soți este întreprinzător, Registrului comerțului ori, ținând seama de natura bunurilor soților, la alte registre prevăzute de lege.
Capitolul IV.
EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI
Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă sau pe data eliberării certificatului de divorț, în cazul divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, potrivit art. 382 alin. (1) și (3) C. civ.
Prin urmare, divorțul va produce efecte juridice numai pentru viitor. Cu titlu de excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului. Potrivit art. 380 alin. (1) C. civ., moștenitorii soțului reclamant pot continua acțiunea de divorț dacă acesta decedează în timpul procesului și dacă este aplicabilă situația prevăzută de art. 379 alin. (1) C. civ., adică în situația în care se solicită divorțul din culpă. Acțiunea continuată de moștenitori va fi admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât.
Poate fi privită ca un efect al divorțului și împrejurarea că minorul care a dobândit prin căsătorie capacitatea de exercițiu deplină, potrivit art. 39 alin. (1) C. civ., o păstrează chiar dacă la data divorțului aceasta nu împlinise vârsta de 18 ani.
Sectiunea 1. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE SOȚI
1. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soți
Prin intermediul art. 383 C. civ. se reglementează efectele divorțului cu privire la numele de familie al soților. Prima situație posibilă, prevăzută de alin. (1), este aceea în care, la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții sunt de acord să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. În această ipoteză, instanța învestită cu soluționarea cererii de divorț va lua act de respectiva înțelegere și va dispune, prin hotărârea pe care o va pronunța asupra divorțului, ca soțul care prin căsătorie a luat numele celuilalt soț să păstreze acel nume.
Învoiala soților cu privire la purtarea numelui avut în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia „are valoarea unei convenții pentru valabilitatea căreia nu se cere îndeplinirea vreunei formalități (…), fiind suficient acordul verbal al soților dat în fața instanței.
În practică apar adesea situații în care, deși unul dintre soți își exprimă dorința de a păstra după divorț numele celuilalt soț, care a fost dobândit prin căsătorie, acesta din urmă se opune la cererea astfel formulată. Această situație este prevăzută de alin. (2) al art. 383 C. civ., care stabilește că instanța poate să încuviințeze păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, în ciuda opoziției din partea celuilalt soț, dacă apreciază că există motive temeinice, justificate de interesul superior al copilului sau interesul soțului care solicită păstrarea numelui astfel dobândit.
În lipsa unei înțelegeri între soți și dacă instanța nu încuviințează păstrarea numelui dobândit cu ocazia căsătoriei și după divorț, fiecare dintre foștii soți va purta numele dinaintea căsătoriei.
Astfel, în situația în care între soți nu a existat o învoială din care să rezulte că soțul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soț va păstra acest nume după divorț, iar prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat în mod expres această măsură, prin hotărârea pronunțată instanța va dispune din oficiu revenirea la numele avut anterior căsătoriei. Această hotărâre poate fi criticată în căile de atac și va rămâne definitivă prin neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege.
În ceea ce privește conținutul noțiunii de „motive temeinice”, s-a apreciat că ar acoperi orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei, un interes ce poate să fie nu numai moral, ci și material.
Ca atare, pentru a se aprecia că există motive temeinice, este suficient ca soțul care solicită păstrarea numelui de familie dobândit cu ocazia căsătoriei să invoce fie un interes moral, fie un interes material, fie ambele interese, coroborate. Nu prezintă relevanță în soluționarea cererii ordinea în care sunt prezentate instanței interesele astfel invocate. Este necesar însă ca partea care invocă un astfel de interes să motiveze și vătămarea pe care ar suferi-o în situația în care și-ar schimba numele dobândit prin căsătorie.
Având în vedere că justificarea „motivelor temeinice” era întâlnită și în vechea reglementare cu privire la păstrarea numelui dobândit cu ocazia căsătoriei, iar jurisprudența aferentă vechii reglementări a identificat o serie de situații de fapt care justificau ca instanța să încuviințeze unui soț să poarte și după divorț numele avut în timpul căsătoriei.
În acest sens, s-a stabilit că prejudiciul generat de revenirea la numele avut anterior căsătoriei poate rezulta din faptul că soțul a devenit cunoscut în viața profesională cu numele din căsătorie, mai ales în cazul artiștilor și al celor care exercită profesii liberale. Însă aceste situații trebuie să se refere la persoana soțului care solicită păstrarea numelui, și nu la copiii rezultați din căsătorie și care sunt cunoscuți cu acest nume.
Un alt motiv invocat în practica judiciară este reprezentat de situația în care unul dintre soți are contract de muncă în străinătate, iar schimbarea numelui i-ar aduce grave prejudicii ca urmare a demersului greu și costisitor de înlocuire a tuturor actelor pe care le presupune statutul său. Într-o astfel de situație instanța poate să dispună păstrarea numelui dobândit prin căsătorie. În schimb, simpla invocare a motivului că respectivul soț este cunoscut de mai mulți ani cu acest nume, fără a se face dovada unui prejudiciu, nu constituie un motiv de natură a determina încuviințarea de a păstra numele dobândit prin căsătorie.
Redobândirea numelui avut înainte de încheierea căsătoriei se referă la numele purtat de soți anterior acestei din urmă căsătorii, care face obiectul cererii de divorț.
Hotărârea de divorț va fi definitivă și cu privire la capătul de cerere privind numele soților după divorț, o nouă cerere de chemare în judecată cu privire la nume lovindu-se de autoritatea de lucru judecat.
Tot în cadrul efectelor divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți sunt incluse și prevederile art. 384 C. civ. referitoare la drepturile soțului divorțat, potrivit cărora divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria. Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul va pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia. În schimb, aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.
Printre drepturile atribuite prin lege, pe care soțul exclusiv vinovat de desfacerea căsătoriei le va pierde, se numără obligația de întreținere între foștii soți și prestația compensatorie. Printre drepturile atribuite prin convenții încheiate anterior cu terții se numără și atribuirea beneficiului contractului de închiriere, astfel că soțul aflat în culpă exclusivă poate pierde beneficiul contractului de închiriere a locuinței comune.
Se apreciază că alin. (3) al art. 384 C. civ., care stabilește că drepturile soțului divorțat nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților, trebuie interpretat extensiv, în sensul că se aplică atât divorțului prin acord pe cale judiciară, cât și celui prin acord pe cale administrativă sau notarială, precum și în cazul divorțului pentru starea de sănătate a unuia dintre soți.
2. Efectele desfacerii căsătoriei privind relațiile patrimoniale dintre soți
Regimul matrimonial este reprezentat de totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale dintre soți, precum și raporturile dintre aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile soților, fiind excluse din conținutul acestei instituții juridice obligația de întreținere, liberalitățile, drepturile succesorale.
Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți se referă în primul rând la încetarea regimului matrimonial. Potrivit dispozițiilor art. 385 C. civ., regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, cu excepția situației în care oricare dintre soți sau amândoi împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, solicită instanței să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt. Această situație de excepție este posibilă și în cazul divorțului pe cale administrativă sau pe cale notarială.
La încetarea regimului comunității de bunuri prin desfacerea căsătoriei, foștii soți vor rămâne coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce îi revine fiecăruia. În schimb, la încetarea regimului matrimonial al separației de bunuri și până la lichidare, foștii soți vor achiziționa doar bunuri proprii, pe care le pot gestiona separat.
Regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin învoiala părților sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară, iar hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare, în conformitate cu art. 320 C. civ.
Divorțul nu implică automat și partajul bunurilor, foștii soți având opțiunea de a continua să stăpânească împreună toate bunurile sau anumite bunuri, din moment ce starea de coproprietate este o stare legală și nimeni nu poate fi forțat să ceara ieșirea din indiviziune.
O prevedere importantă, cu impact în practica partajului bunurilor comune, este aceea de la art. 326 C. civ., potrivit căreia munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.
La efectele divorțului asupra raporturilor patrimoniale dintre soți este încadrat de Codul civil și dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 388, potrivit căruia soțul nevinovat în ceea ce privește destrămarea căsătoriei, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. O astfel de cerere pentru acordarea de despăgubiri va fi soluționată de instanța de tutelă prin hotărârea de divorț.
Această prevedere reprezintă o inovație în legislația românească, reglementând expres dreptul soțului care nu are nicio culpă în desfacerea căsătoriei de a obține despăgubiri ca un drept distinct de dreptul la prestația compensatorie, prevăzut la art. 390 C. civ.
Dreptul la despăgubiri este condiționat de existența culpei celuilalt soț în desfacerea căsătoriei. Astfel, dreptul la despăgubiri al soțului nevinovat survine fie în cazul în care culpa aparține în totalitate soțului reclamant, fie când aceasta aparține în totalitate soțului pârât, însă în situația în care culpa aparține ambilor soți nu pot fi acordate despăgubiri.
Prin urmare, dreptul la despăgubiri presupune cu necesitate existența unei forme de divorț în cazul căreia instanța statuează asupra culpei soților, fiind exclus divorțul prin acordul soților, reglementat de art. 373 lit. a) C. civ., și divorțul din cauza stării de sănătate, prevăzut de art. 381 C. civ., în cadrul căruia este exclusă expres orice mențiune privind culpa soților, precum și divorțul din culpa comună.
Despăgubirile se pot acorda cu ocazia divorțului numai la cererea unuia dintre soți. Reclamantul poate solicita despăgubiri prin cererea de chemare în judecată dacă desfacerea căsătoriei se datorează culpei exclusive a pârâtului, iar pârâtul poate solicita despăgubiri în baza unei cereri reconvenționale dacă desfacerea căsătoriei se datorează culpei exclusive a reclamantului pârât. La acordarea despăgubirilor se va avea în vedere prejudiciul suferit exclusiv prin desfacerea căsătoriei, nefiind relevant un prejudiciu produs unuia dintre soți de către celălalt soț anterior desfacerii căsătoriei și nici nivelul de trai al soților sau durata căsătoriei.
Despăgubirile pot fi acordate numai prin hotărârea de divorț. În cazul în care o astfel de cerere va fi formulată ulterior pronunțării asupra cererii de divorț, aceasta va fi respinsă de instanța de judecată ca fiind inadmisibilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 389 C. civ., ca principiu, prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.
Totuși, soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are dreptul la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea celui îndreptățit la primirea ei, cu excepția altor cazuri prevăzute de lege. însă recăsătorirea soțului care datorează întreținere nu atrage încetarea obligației de plată a întreținerii, chiar dacă acesta are obligații concomitente de întreținere atât față de fostul soț, cât și față de soțul din căsătoria actuală.
În schimb, decesul oricăruia dintre foștii soți, fie al beneficiarul de întreținere, fie al celui care datorează întreținerea, va atrage stingerea acestei obligații, care nu poate constitui obiect al succesiunii.
Desfacerea căsătoriei determină luarea unor măsuri și cu privire la locuința familiei, care este definită la art. 321 alin (1) C. civ. ca fiind locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Imobilul care constituie locuința familiei poate fi notat ca atare în cartea funciară de către oricare dintre soți, chiar dacă acesta nu este proprietarul imobilului, în temeiul art. 321 alin. (2) C. civ. În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului sau contractul a fost încheiat înainte de căsătorie. Această reglementare este aplicabilă numai contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, 1 octombrie 2011, potrivit art. 31 din Legea nr. 71/2011.
Sectiunea a 2-a. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAȚIILE DINTRE SOȚII – PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
1. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre soții-părinți și copii
Odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă.
În această procedură devin aplicabile și dispozițiile art. 264 C. civ., în privința ascultării copilului. Astfel, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, dar poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. Orice copil poate cere să fie ascultat, iar respingerea cererii de către instanță trebuie motivată. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.
Instanța va ține seama și de raportul de anchetă psihosocială. Ancheta psihosocială se efectuează de autoritatea tutelară la locuința soților sau, dacă aceștia nu au locuința comună, la locuința fiecăruia dintre ei.
În ceea ce privește conținutul raportului de anchetă psihosocială, acesta va cuprinde informații cu privire la condițiile de trai ale soților, raporturile dintre părinți și copii, modul în care sunt îngrijiți copiii de către părinți, atașamentul copiilor față de părinți, interacțiunea dintre copii și părinți etc.
Opinia autorității tutelare nu este obligatorie pentru instanță, aceasta apreciind asupra interesului superior al copilului prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, pentru a avea o imagine clară asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, instanța poate proceda și la ascultarea părinților.
Autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, iar părinții trebuie să exercite autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, implicându-l pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Conținutul autorității părintești este precizat de art. 487 C. civ., care prevede că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului. Părinții sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
În completare, art. 488 C. civ. menționează că părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții au obligația de a coopera cu minorul, de a-i respecta viața intimă, privată și demnitatea, de a permite informarea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și de a lua în considerare opinia acestuia, de a lua toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului, de a coopera cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, instituindu-se o adevărată prezumție că exercitarea autorității părintești în comun este în interesul superior al copilului. Ca excepție, instanța poate decide și altfel, iar art. 398 și art. 399 C. civ. detaliază condițiile în care pot interveni situațiile de excepție.
Potrivit art. 400 C. civ., în lipsa unei înțelegeri dintre părinți sau dacă această înțelegere este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă va stabili, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire.
Stabilirea locuinței minorului este influențată de modul în care se dispune cu privire la exercitarea autorității părintești. În situația în care se va dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de unul dintre părinți sau de către o terță persoană, în mod implicit, locuința minorului va fi stabilită la persoana care exercită autoritatea părintească în mod exclusiv. În schimb, dacă autoritatea părintească urmează să se exercite în comun de părinții care au locuințe separate, instanța de tutelă va proceda la o analiză a condițiilor oferite de fiecare părinte, prin raportare la interesul superior al copilului, pentru a decide și cu privire la stabilirea locuinței minorului.
În situațiile în care se dispune ca autoritatea părintească să revină doar unuia dintre părinți sau unei terțe persoane, devin aplicabile dispozițiile art. 92 alin. (4) C. civ., potrivit cărora domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal, adică la cel care exercită autoritatea părintească. De asemenea, în situația în care instanța a hotărât ca exercitarea autorității părintești să revină unei terțe persoane, prin măsura plasamentului, devin aplicabile dispozițiile art. 93 C. civ., potrivit cărora domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.
În toate situațiile, instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, pe care îl va aprecia de la caz la caz, în funcție de toate probele administrate.
În ceea ce privește situația excepțională prevăzută de art. 400 alin. (3) C. civ., în care instanța de tutelă poate să stabilească locuința copilului minor la bunici, la alte rude ori persoane sau la o instituție de ocrotire, aceasta nu trebuie confundată cu măsura exercitării autorității părintești de către alte persoane, care poate fi dispusă de instanță în temeiul art. 399 C. civ. Astfel, având în vedere interesul superior al copilului, instanța poate să dispună ca autoritatea părintească să se exercite de ambii părinți, iar locuința copilului minor să fie stabilită la alte persoane.
Deși independentă de exercitarea autorității părintești, stabilirea locuinței minorului la alte persoane va avea un impact asupra exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești, potrivit cărora persoana la care s-a stabilit locuința copilului exercită supravegherea copilului și îndeplinește toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.
În conformitate cu prevederile art. 401 C. civ., în cazurile prevăzute de art. 400 C. civ., părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept, ascultarea copilului fiind obligatorie, în condițiile stabilite de art. 264 C. civ.
Acest drept se circumscrie dreptului la viața de familie, în sensul art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerință în exercitarea acestui drept”.
Tocmai în scopul respectării dreptului fundamental la viața de familie, apărat de art. 8 din Convenție, statele semnatare ale Convenției au și obligații pozitive corelative acestui drept; mai precis, autoritățile publice competente în această materie trebuie să asigure punerea în executare a dreptului de vizită, sub rezerva respectării interesului superior al copilului, care impune ca acțiunile pozitive ale autorităților pentru a proteja dreptul la viața de familie al unuia dintre părinți să nu afecteze dreptul copilului la viața de familie.
Dreptului părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta îi corespunde și un drept al copilului de a păstra legături cu părintele de care este separat. În acest sens, art. 17 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
De asemenea, copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
În plus, art. 19 din Legea nr. 272/2004 recunoaște copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsură dispusă în condițiile legii, dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
2. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre soții-părinți și copii
Printre efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori se numără și stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, cu privire la care va dispune instanța de tutela prin hotărârea de divorț, în temeiul art. 402 C. civ.
Chiar dacă legea nu o mai prevede expres, considerăm că părinții pot conveni cu privire la cuantumul contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului, însă această învoială are efecte doar în măsura în care este încuviințată de către instanță.
Instanța de tutelă stabilește, prin hotărârea de divorț, contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.
Întreținerea copilului de către părinții săi se poate stabili în natură sau în bani, sub forma unor prestații periodice. Aceste prestații pot îmbrăca forma unei sume fixe de bani sau a unei cote procentuale din venitul net al debitorului obligației de întreținere.
Instanța va putea obliga părintele despărțit de copil la asigurarea contribuției sale în natură sau la plata unei pensii de întreținere pentru minor, această plată efectuându-se către părintele căruia i-a fost încredințat copilul. În cazul stabilirii pensiei de întreținere sub forma unei sume de bani, aceasta se va indexa de drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.
Totodată, părinții au obligația de a contribui la întreținerea copiilor lor care au împlinit vârsta de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor sub forma învățământului liceal, universitar sau profesional, organizat în condițiile legii, până la terminarea cursurilor, dar fară a depăși vârsta de 26 de ani.
Dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunțarea hotărârii, instanța va putea pronunța o nouă hotărâre – de majorare, de reducere sau, după caz, de sistare a plății pensiei de întreținere.
Sediul juridic în materia alocației de stat pentru copii se regăsește în dispozițiile Legii nr. 61/1993, cu modificările intervenite ulterior. Copiii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de alocație acordată de stat (art. 1 din Legea nr. 61/1993).
Titularul dreptului la alocația de stat, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din lege, este copilul. În privința modului de plată a alocației de stat, art. 4 din lege distinge între mai multe situații. Astfel:
dacă părinții locuiesc împreună și se înțeleg, plata alocației de stat pentru copii se poate face oricăruia dintre ei;
dacă părinții nu se înțeleg sau nu sunt împreună, legiuitorul a decis că plata alocației de stat urmează a fi făcută, pe baza deciziei autorității tutelare sau a hotărârii judecătorești, aceluia dintre părinți căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare;
alocația de stat pentru copii se poate plăti și tutorelui, curatorului sau persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului matemal sau persoanei căreia i-a fost încredințat copilul, în vederea adopției, în condițiile legii;
după ce titularul dreptului la alocația de stat împlinește 14 ani, plata va putea fi făcută direct acestuia, cu încuviințarea reprezentantului său legal.
Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii, înainte de modificarea acesteia prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2006, dispoziții care condiționează acordarea alocației de urmarea învățământului general obligatoriu și de încadrarea în una dintre formele de învățământ prevăzute de lege, sunt neconstituționale, fiind contrare art. 49 alin. (2) și 16 alin. (1) din Constituția României, conform cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.
De vreme ce legiuitorul nu face nicio distincție, înseamnă că sunt îndreptățiți la plata alocației de stat atât copiii din căsătorie, cât și cei din afara căsătoriei, precum și cei adoptați.
La fel ca și pensia de întreținere, alocația de stat, având un caracter strict personal,nu poate face obiectul unei tranzacții sau al unei renunțări.
Literatura de specialitate și practica judiciară s-au pronunțat în sensul admisibilității acțiunii prin care se solicită obligarea soțului care nu a întocmit formele necesare sau a încasat alocația de stat pentru copii fără drept s-o remită celuilalt soț în îngrijirea căruia se află minorul, justificată tocmai pe săvârșirea din partea celui care a încasat-o a unui abuz ce a dus la îmbogățire fără just temei. În cazul în care vina părintelui constă în neîntocmirea formelor necesare încasării alocației, temeiul juridic al sancționării se regăsește în prevederile privind răspunderea civilă delictuală (art. 998 și 999 C.civ.).
Mai mult chiar, practica judiciară a admis cererea formulată pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, accesorie divorțului, de obligarea părintelui care a încasat alocația de stat pentru copil s-o remită părintelui în îngrijirea căruia se află minorul.
Considerăm justificată soluția oferită de practica judiciară, o atare cerere găsindu-și suportul în dispozițiile art. 613 C.proc.civ., care enumeră alocația pentru copii printre măsurile vremelnice pe care instanța le poate lua pe parcursul procesului de divorț și, pe de altă parte, sunt perfect îndeplinite cerințele privind urgența și nerezolvarea fondului cauzei, specifice ordonanței președințiale
CONCLUZII
Încheierea căsătoriei dă naștere, pentru cei care o încheie, unor raporturi multiple, complexe, de naturi diferite, unele dintre ele făcând obiectul reglementărilor juridice. Sunt reglementate din punct de vedere legal atât raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre soți, stabilindu-se drepturi și obligații reciproce pentru aceștia. Reglementarea din punct de vedere juridic a raporturilor dintre soți își dovedește importanța și necesitatea în special, în condițiile apariției unor neînțelegeri între soți și mai ales atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorț.
Divorțul constituie o modalitate legală de desființare a căsătoriei pentru viitor dispusă de instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public.
Desfacerea căsătoriei este un eveniment social și juridic cu profunde implicații asupra vieții soților care au decis să formuleze o acțiune dedivorț. Fără îndoială, divorțul va produce efecte nu numai asupra vieților celor doi soți, dar și asupra copiilor, care vor trebui încredințați spre creștere și educare unuia dintre cei doi soți. De asemenea se vor produce efecte asupra bunurilor soților, inclusiv asupra locuinței care va trebui atribuită unuia dintre soți în cazul în carenu este comod partajată în natură. Formularea unei acțiuni în justiție este o decizie individuală pe care fiecare persoană trebuie să și-o asume și să evalueze care sunt consecințele acesteia.
Divorțul este singurul mod de desfacere a căsătoriei, având uncaracter prin excelență judiciar și, care, la cererea unuia dintre soți, sau pe baza consimțământului ambilor soți, conduce la stingerea, cu efect numai pentru viitor, a principalelor efecte ale căsătoriei
Procedura divorțului judiciar are implicații emoționale asupra părților, mai ales în ceea ce privește demonstrarea motivelor de divorț și apărările părților, o procedură prin care se încearcă dezvăluirea soțului vinovat, arătându-l din punct de vedere juridic, cu degetul. Aceste elemente nu se regăsesc în cadrul divorțului notarial deoarece această procedură grațioasă nu presupune dezbaterea unor chestiuni litigioase.
B I B L I O G R A F I E
Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2012
Alin Gheorghe Gavrilescu, Cazurile de desfacere a căsătoriei pe cale judiciară reglementate de noul Cod civil, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 3/2012
Aurel Gherghe, Noile modalități de desfacere a căsătoriei în Noul Cod civil. Comentarii, lucrare a colectivului de cercetare al Departamentului de drept privat „Traian lonașcu" al Institutului de Cercetări Juridice din cadrul Academiei Române, coordonator prof. univ. dr. M. Uliescu, Editura Universul Juridic, București, 2010
Betinio Diamant, Vasile Luncean, Divorț. Retragerea acțiunii în apel. Inadmisibilitate, Dreptul nr. 1/1996
Bogdan Ionescu, Păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei după desfacerea acesteia prin divorț, în Curier Judiciar nr. 2/2008
Bogdan-Dumitru Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul român, Editura Universul Juridic, București, 2009
Bogdan-Dumitru Moloman, Încheierea, desființarea, încetarea și desfacerea căsătoriei, Editura Karuna, Bistrița, 2008
Chele E., Caracterul și efectele înscrierii hotărârii de divorț, Revista Româna de Drept, nr. 2/1968, p. 89-95
Constantin Butiuc, Divorț. Formularea acțiunii inițial pe procedura dreptului comun și ulterior pe art. 613 C.proc.civ. (acordul părților). Consecințe pe plan procesual-civil. Cale de atac, Dreptul nr. 10-11/1995, p. 132-133
Corneliu Turianu, Cu privire la dreptul unui soț de a solicita, în anumite situații, evacuarea celuilalt soț din locuința comună, Dreptul nr. 3/1993
Cristian Mareș, Efectele desfacerii căsătoriei prin divorț în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 8/2013
Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București, 2012
Cristina Mihaela Crăciunescu, Dan Lupașcu, Mica Reformă a justiției și marea reformă a divorțului, în Pandectele Române nr. 1/2011, p. 9-21
Dan Lupașcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012
Dan Lupașcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011
Dumitru Lupulescu, Actele de stare civilă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980
Emese Florian, Desfacerea căsătoriei în reglementarea Noului Cod Civil, Revista Dreptul Nr. 10/2011
Emese Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2010
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei , Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012
Gabriela Cristina Frențiu, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Editura Hamangiu, București, 2008
Gabriela Cristina Frențiu, Comentariile Codului civil, Editura Hamangiu, București, 2012
Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975
Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 Acteon, Iași, 2003
Marcel Ioan Rusu, Procedura divorțului în dreptul românesc, Editura Rosetti, București, 2003
Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013
Nadia Cerasela Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012
Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu, Roxana Alina Petraru, Dreptul familiei, Editura Lumen, Iași, 2009
Pauna Neculae, Daciana Popa, Ramona Cirlig, Desfacerea căsătoriei prin divorț, Editura Universul Juridic, București, 2014
Petru Iluț, Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, București, 2005
Popescu F., Cu privire la admisibilitatea cererii soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunțării divorțului, Dreptul nr. 1/2001
Raluca Gâlea, Dan Lupașcu, Divorțul prin acordul soților, Pandectele Române, nr. 10/2011
Roxana Maria Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorț și partajul bunurilor comune ale soților, Editura Hamangiu, București, 2007
Simona Petrina Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012
Teodor Bodoașcă, Reglementarea divorțului prin acordul soților după modificarea Codului de procedura civilă și a Codului familiei prin Legea nr. 210/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, RevistaDreptul, nr. 4/2011
Vicent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a V-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Desfacerea Casatoriei din Culpa Unuia Dintre Soti (ID: 127346)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.