Democratie Si Contract Social la Alexis de Tocqueville

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Democrație și contract social la Alexis de Tocqueville

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Democrație și democratizare

Capitolul 2. Originile și importanța contractului social.

Capitolul 3. Egalitate, libertate și decalaj social

Capitolul 4. Noul contract social

Capitolul 5. Tocqueville și noul despotism

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Cu certitudine nu vom întâlni în limbajul cotidian al sferei politice internaționale un cuvânt mai des pronunțat decât cel al democrației. Acesta înglobează o varietate de sensuri și interpretări ce au evoluat de la Pericle și până astăzi, într-o manieră năucitoare.

Despre Democrație în America este una dintre cele mai strălucite lucrări cu privire la democrație pe care o putem citi astăzi.

De-a lungul secolelor XVII și XVIII, ideile de libertate și egalitate au mers mână-n mână, dovadă stand gânditori precum Hobbes, Locke sau Rousseau; aceștia considerând că în stare naturală fiecare dintre noi ne naștem liberi și egali.

Ierarhiile de putere și privilegii din vechile regimuri monarhice au pus însă mereu în primejdie dezvoltarea noului spirit democratic, a noului regim democratic.

Apariția proto-democrațiilor, în secolul XIX, a stârnit în mintea multor gânditori ai vremii, gânduri controversate cu privire la faptul că s-ar putea în urma unei analize amănunțite ajunge la concluzia conform căreia libertatea și egalitatea sunt pe undeva antagonice și nu merg umăr la umăr, în legătură strânsă, ci mai degrabă au tendința de a se propaga în direcții opuse una fața de cealaltă.

Tocqueville a fost unul dintre cei care au observat că democrațiile crează noi forme de putere socială și noi tipuri de reguli care se organizează în devafoarea libertăților umane individuale.

Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville s-a născut la data de 29 iulie 1805 în orașul francez Paris, într-o familie de viță nobilă din Normandia.

Și-a obținut educația la Colegiul din Metz, unde tatăl său, contele Hervé era prefect (de Moselle). A studiat dreptul și devine licențiat în anul 1926.

Între 1929 și 1930 a studiat cursul de istoria civilizației europene al lui Guizot la Sorbona și a debutat în cariera politică la numai douăzeci și cinci de ani, un an mai târziu obținând misiunea de a examina sistemul de penitenciare al Statelor Unite ale Americii, împreună cu bunul său prieten Gustave de Beaumont.

În urma acelei vizite peste ocean, Tocqueville a cules informații importante atât despre sistemul de penitenciare cât și despre democrația americană.

Publică în primă fază, alături de Beaumont, raportul asupra sistemului de penitenciare american, urmând ca mai apoi toate notițele, reflecțiile și observațiile realizate de către acesta să fie înglobate patru ani mai târziu în primul volum Despre Democrație în America, publicat în anul 1835.

În călătoria sa pe tărâmul democrației americane, Tocqueville, avea să găsească nu doar o Americă democratică ci imaginea unei democrații pure, cu tot ceea ce o formează, ceea ce o justifică, ceea ce o face dezirabilă sau de nedorit.

Autorul avea să recunoască că motivul călătoriei sale pe continentul-mamă al democrației, cu o durată de mai puțin de un an, nu fusese arondată doar unei cercetări amânunțite a sistemului de penitenciare.

Studiul penitenciarelor, avea să recunoască ulterior Tocqueville, a reprezentat doar un pretext, admițând că sâmburele ce a stat la baza operei Despre Democrație în America fusese încolțit cu mulți ani înainte de călătoria sa peste ocean.

Dincolo de această călătorie în Statele Unite ale Americii, Tocqueville a mai realizat două incursiuni asemănătoare, una în sistemul britanic iar cealaltă în cel colonial francez, ca urmare a vizitei sale în Algeria.

În 1840 ia naștere și cel de-al doilea volum Despre Democrație în America, cu o abordare oarecum diferită, centrată nu atât de mult pe specificul democratic american ci mai cu seamă pe eventualele pericole pe care această formă democratică de guvernare le-ar putea ridica în orice moment.

Una dintre întrebările la care Tocqueville a încercat să formuleze un răspuns în cele două lucrări ale sale despre democrație este cum poate fi atenuată și stăpânită puterea politică din aceste noi forme democratice: cea britanică, franceză și în special americană.

John Locke oferise un răspuns la această problema prin ceea ce astăzi numim separația puterii în stat. Tocqueville nu considera însă această măsură instituțională a fi suficientă.

Nici măcar alături de doctrina suveranității poporului, a cărui părinte a fost Jean Jaques Rousseau, Tocqueville nu vedea stăvilită puterea conducătoare.

El considera a fi mai degrabă utopică această suveranitate populară, raportat la momentul în care acesta își realiza opera, aproape de mijlocul secolului al XIX-lea.

Tocqueville era de părere că secretul din spatele puterii politice era modalitatea prin care putea fi controlată în noile democrații emergente suveranitatea poporului.

Deși Rousseau era convins că suveranitatea poporului nu reprezintă o problemă deoarece poporul când își exercită în mod colectiv puterea nu poate lua decizii eronate, Tocqueville nu a fost de acord cu spusele lui Rousseau.

El considera că este absolut necesar un mecanism de contrabalansare a puterii, iar acest mecanism în cazul suveranitatății populare este inexistent.

În termeni simpli, problema pe care o tratează Tocqueville este aceea a modului prin care se poate realiza controlul și verificarea acestei suveranități populare care nu poate fi întotdeauna benefică tuturor.

Ea reprezintă o problemă politică nouă pentru o formă de conducere nouă democratică, centrată pe popor ca propriu și unic suveran.

Chiar până în zilele noastre această problemă a îmbinării suveranității populare cu înțelepciunea conducătorilor politici rămâne una de o reală importanță și de un interes general.

Lucrarea de față este una de tip exegetic și reprezintă o reinterpretare și o analiză a celor susținute de către Alexis de Tocqueville în cele două volume Despre Democrație în America.

Teza pe care o voi demonstra pe parcursul acestei lucrări este legată de una dintre avertizările realizate de Tocqueville asupra evoluției democrației înspre o nouă formă despotică.

Astfel, doresc să argumentez că această evoluție se realizează în baza unui nou tip de contract social, diferit de cel original, hobbesian.

Pentru Tocqueville, democrația nu era echivalentul egalității, însă aceasta din urmă reprezenta principiul de bază al democrației.

Din nefericires democrația nu este nici pe departe un sistem perfect, iar acest lucru ni-l demonstrează chiar realitatea, fiind admise însă, mereu noi îmbunătățiri aduse sistemului, prin intermediul dialogului stat – societate civilă.

„Drumul spre egalitate e inevitabil, problema centrală a epocii este aceea de a ști dacă ea este compatibilă cu libertatea” îi scria Tocqueville prietenului său Kergorlay într-o scrisoare expediată imediat după publicarea primului volum Despre democrație în America. (François Furet, 1981: pg.8)

Tocqueville era de părere că societățile democratice facilitează prin intermediul egalității apariția despotismului sub o nouă formă, mai blândă decât cele precedente.

Într-un context al egalității, suveranului îi este prielnică dezvoltarea unei puteri absolute, considera Tocqueville.

Această nouă formă despotică, ce manifestă un caracter diferit, aproape invizibil și informal acceptat de societate este una atotcuprinzătoare.

Ea degradează sufletele tuturor cetățenilor și le limitează dorința de a evolua și a se autodepăși constant, necauzând o durere vizibilă, ci mai curând una ascunsă, blândă dar de o prezență certă.

Putem vorbi în acest caz despre un nou tip de contract social, diferit de cel formulat în Leviathan de către Thomas Hobbes, un contract ce presupune nu doar renunțarea la o serie de drepturi în favoarea suveranului ci la întreaga gândire și soartă a cetățeanului.

Deși îmi voi dedica în mare parte analiza, studiului și argumentării schimbării contractului social clasic cu un altul nou, ce presupune condiții diferite în raport cu celelalte forme clasice, voi realiza acest lucru parcurgând etape importante din istoria teoriei contractualiste pentru a încadra teza proprie în contextul tradiției.

Deasemenea voi aborda în lucrare și relația dintre despotismul blând și noul contract social pe care acesta îl aduce ca noutate, cu mențiunea că observația existenței sale îmi aparține.

Motivația alegerii acestui subiect al democrației și contractului social la Alexis de Tocqueville derivă fără îndoială din aprecierea cu privire la opera autorului și conținutul extrem de important pe care acesta ni-l oferă ca moștenire.

Deși s-a perindat de-a lungul mai multor generații, opera Despre Democrație în America își păstrează caracterul actual și însemnătatea de necontestat.

Poate unele lucruri s-au schimbat de la momentul în care Tocqueville așternea primele sale gânduri pe foaie, dar cu certitudine odată cu fiecare recitire a volumelor ne dăm seama că nu sunt multe acele lucruri ce caracterizau societatea de atunci și nu fac cinste și dovadă celei actuale.

Tocqueville este un autor dificil, un tributar al scrierilor profunde și cu semnificație aparte. Aportul său în ceea ce privește tradiția politică este unul măreț.

Doar citindu-i operele te poți apropia de acesta și de simțirea sa în raport cu democrația căreia dealtfel îi purta și un deosebit respect.

Despre Democrație în America reprezintă o lucrare impresionantă, un adevărat obiect de artă ce va păstra, sunt sigur, aceiași cotație pe piața valorilor tipărite, indiferent de evoluția societății și de turnurile politice viitoare.

Ceea ce m-a convins să abordez acest subiect al noului contract social este însăși importanța conceptului în sine.

De-a lungul istoriei, contractualismul a preocupat, frământat și creat în mod constant dezbateri în mai toate domeniile științelor sociale, cu precădere în cel politic.

În cazul în care viziunile lui Tocqueville cu privire la decadența democrației se vor dovedi vreodată a fi reale (iar după părerea mea deja sunt) consider extrem de importantă aducerea în discuție a ceea ce stă la baza noii forme despotice și anume noul tip de contract social.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole, debutând cu o parte de introducere (cea de față) și încheindu-se cu secțiune de concluzionare.

În primul capitol voi crea contextul de bază al lucrării, aducând în prim plan aspecte importante și utile în propriul demers de analiză.

Cel de-al doilea capitol este dedicat parcursului istoric al contractualismului cu punctele principale de reper și raportare în ceea ce privește evidențierea tezei susținute, urmând ca în cea de-a treia parte a lucrării să tratez neclarități în ceea ce privește o serie de concepte importante cu care autorul operează în lucrarea sa și cu care și eu voi opera la rândul meu în propriul demersul analitic.

Capitolele patru și cinci sunt dedicate în principal argumentării tezei și analizei principalelor idei cu privire la noua formă despotică și noul tip de contract social.

În încheiere, voi încerca să trasez principalele concluzii ale lucrării și limitele pe care aceasta le asumă.

Lucrararea Despre Democrație în America reprezintă o reală provocare pentru cititorii săi iar orice tentativă de interpretare nu poate decăt să-i aducă respect și o binecuvenită notorietate.

Capitolul 1. Democrație și democratizare

Studiul democrației ocupă ocupă o întindere vastă în spațiul analizei politice. Însuși termenul „democrație” a evoluat semnificativ de la apariția sa.

În forme incipiente, democrația își semnalează prezența încă din perioada prestatală, termenul provenind din grecesul demos ( = popor) și deasemenea grecescul kratos ( = putere), putând fi tradus prin sintagma puterea poporului ceea ce ar reprezenta conform lui Aristotel, forma de guvernare în cadrul căreia cetățenii iau parte direct la procesul de luare a deciziilor.

Ac provenind din grecesul demos ( = popor) și deasemenea grecescul kratos ( = putere), putând fi tradus prin sintagma puterea poporului ceea ce ar reprezenta conform lui Aristotel, forma de guvernare în cadrul căreia cetățenii iau parte direct la procesul de luare a deciziilor.

Acest prim capitol este destinat stabilirii cadrului specific al lucrării, adunând în interiorul său noțiunile de bază pregătite în sprijinul abordării operei lui Alexis de Tocqueville.

Tocqueville afirma la începutul primului volum Despre Democrație în America că egalitatea își păstrează o creștere proporțională de mai bine de câteva secole, lucru care aduce o schimbare în ceea ce privește climatul social și condițiile sociale.

Aristocrația va ajunge în curând să dispară, considera Tocqueville, odată cu ascensiunea egalității în sufletele și mințile cetățenilor.

În cele două volume Despre Democrație în America, autorul a urmărit de la o distanță destul de apropiată, evoluția egalității și a stării democratice din Statele Unite ale Americii.

Tocqueville era interesat de modul în care se poate aplica ceva ce funcționează atât de bine peste ocean și în noul stat francez.

O nouă stare socială avea să se dezvolte în lume și odată cu ea și democrația. Instruirea democrației se va realiza prin intermediul religiei, economiei și a raporturilor sociale.

Tocqueville nu vedea însă numai aspectele pozitive ce țin de democrație, egalitate și democratizare ci și pe cele posibil negative precum noul despotism și implicațiile sale.

1.1. Originile democrației

Putem discuta astăzi despre democrație dintr-o varietate de perspective, care mai de care mai inovative și filozofice.

Dacă Tocqueville considera acest termen – democrație, ca fiind mai mult decât unul politic, el având chiar o dimensiune metafizică, întâlnim de partea cealaltă gânditori iluștri precum Platon sau mult mai târziu Sartori, care manifestă opinii cert diferite.

Presupunând că Sartori ar fi fost departe de ideea lui Tocqueville de democrație, considerând-o a fi o simplă denumire elevată, a ceva ce nu există, Platon era de părere că democrația nu este nimic altceva decât tirania majorității.

După cum putem observa, găsim cu ușurință o sumedenie de posibile definiri ale termenului în cauză.

Din nefericire, o definiție perfectă și de necontestat nu am putea sublinia sub nici o formă.

Ceea ce Winston Churchill afirma într-o manieră oarecum zeflemistică, și anume că democrația nu este nicidecum atotștiutoare ori perfectă, ci din contra, ea reprezintă cea mai rea formă de guvernământ cu excepția tuturor celorlalte încercate de-a lungul timpului, nu semnifică o abordare departe de adevăr ci o manieră simplistă de a defini un concept destul de complicat.

Tocqueville redacta în partea introductivă a primului volum Despre democrație în America că nimic nu îl uimise mai tare pe durata șederii sale în Statele Unite decât egalitatea în condiții pe care o întâlnise pe meleagurile lumii noi.

Pentru Tocqueville această „pasiune a asemănării” reprezenta principalul sentiment al omului democratic. Democrația semnificând o mișcare în direcția uniformizării și a egalizării condițiilor.

Rădăcinile democrației provin încă din Grecia antică, unde aceasta era un fenomen social, cultural și nicidecum un model de sistem politic, precum l-am putea privi astăzi.

Deși la origini democrația nu se asemăna cu cea modernă, actuală, ea manifesta aproximativ aceleași caracteristici, cu mici lipsuri și puține reglementări.

Modalitatea de conducere în Grecia antică era una directă. Astăzi ea este reprezentativă și mai puțin transparentă.

Noțiunea de suveranitate, care se perindă tot mai des în ultimele decenii pe buzele politicienilor de pretutindeni, nu exista în Grecia antică unde „kratos” reprezenta faptul că „demos-ul” ca întreg era cel care lua deciziile.

Separația puterii nu exista și nici nu se impunea la acel moment a fi descoperită. Conducerea era realizată de către cei îndreptățiți și manifestată după principiul egalității, indiferent de sferă: legislativă, executivă sau judecătorească.

Chiar dacă putem vorbi de forme incipiente ale democrației în Grecia, Sparta sau Imperiul Roman, termenul se consacră abia în secolul al XVIII-lea odată cu celebra Republică Corsicană și adoptarea constituției Statelor Unite ale Americii.

De-a lungul istoriei, o serie de autori importanți s-au abătut din drumul lor, reflectând asupra democrației și apreciindu-i traiectoria, de cele mai multe ori în mod obiectiv și util cercetărilor ulterioare.

Conform lui Manent, democrația modernă ia naștere începând cu revoluția americană din 1776 și cu Declarația de independență din același an.

Consolidarea acesteia a continuat și în secolul XIX, odată cu revoluția franceză de la 1848, dar și în secolul XX prin numeroasele procese de democratizare petrecute în special spre sfârșitul acestuia.

Democratizarea în masă a pornit inițial ca un foc de paie: brusc și dinamic. Vorbim aici de fapt de cel mai consistent val al democratizării (valul al treilea) dacă ar fi să socotim catalogarea lui Samuel Huntington, cel care a împărțit democratizarea în trei etape: prima, 1826-1926, marcată de emergența primelor regimuri democratice, a doua care marchează perioada postbelică și anii `60-`90 care reprezintă cea de-a treia etapă.

Huntington este primul care analizează în mod sistematic răspândirea recentă a democrației (1991).

În concepția sa, democratizarea semnificănd tranziția de la un regim autoritar la unul democratic.

Europa a fost prima și cel mai puternic atinsă de valul democratizării, fiind urmată mai apoi de America Latină, Asia de Est și Africa de Sud.

1.2. Democratizare și comunitarism

După cum bine preciza Rustow, democratizarea este compusă din două etape distincte, de obicei fără legătură ca și condiții.

Este vorba despre o etapa inițială, de inițiere a tranziției democratice și una ulterioară, de consolidare a acesteia (Dankwart Rustow, 1970: 337-363).

De obicei faza de inițiere este considerată cea mai provocatoare și dificil de instrumentat. Studiile au relevat faptul că inițierea reprezintă doar începutul unui șir lung de provocări pentru a realiza consolidarea proiectului democratic.

Cu toate acestea, democratizarea este în continuare un ideal în multe dintre țările în curs de dezvoltare, puține fiind acele țări care chiar stau bine, din punct de vedere democratic.

Nivelul de democratizare este un indicator important al evoluției statului respectiv.

Acest nivel însă este de cele mai multe ori dificil de estimat și poate și mai dificil de raportat la alte cazuri ce servesc drept etalon pe scena democratică, state precum Suedia, Olanda, Australia, Canada sau chiar unele mai mici precum Islanda sau Noua Zeelandă.

Esența democrației nu stă doar în pluripartidism, separația puterilor în stat sau respectarea drepturilor omului.

Unul dintre principiile sale de bază fiind suveranitatea.

Un studiu interesant în acest sens realizează Andrei Țăranu, în lucrarea sa Comunitarismul – doctrină contemporană în care acesta realizează o atenționare asupra relației dintre comunitarism și democrație.

Acesta precizează că noua doctrină nu reprezintă un pericol pentru democrație, deși există frecvent tentația ca în dezbateri cu privire la fenomenul comunitarist să aducem în vedere faptul că acesta ar submina suveranitatea statală; dimpotrivă, comunitarismul, afirmă Andrei Țăranu, „dorește păstrarea democrației (acolo unde există) și încearcă chiar, prin politicile propuse, îmbunătățirea structurilor democrației”. (Andrei Țăranu, 2005: 114-115)

Comunitarismul este așadar un susținător al democrației, nicidecum un contestatar.

Miza ne duce fără îndoială cu gândul la Uniunea Europeană, ce cuprinde o serie de state democratice, care mențin o politică pro-democrație și pro-democratizare și care joacă un rol extrem de important ca militant pentru democratizare, pe scena internațională.

Un exemplu cu privire la influența pe care Uniunea Europeană o deține și rolul său important ca propagandist al democrației, este mobilizarea statelor ce doresc să adere la aceasta, prin îndeplinirea criteriilor democratice impuse de tratate.

Statele ce doresc să fie parte a zonei europene libere, se zbat între regimuri mixte și democrație absolută, manifestând evoluții democratice importante de la an la an, uneori chiar de la raport la raport.

Este acesta un sprijin al fenomenului de democratizare? Bineînțeles.

Eforturile și poziția Uniunii Europene, alături de alt partizan, în pielea Statelor Unite ale Americii, reprezintă doi lideri importanți ai cruciadei democratice la nivel internațional.

Odată cu globalizarea, intensificarea relațiilor dintre actorii globali, se face tot mai simțită. Apariția periodică a unor noi instituții și organizații supranaționale, reflectă exact acest lucru.

Un studiu realizat de Edward D. Mansfield și Jon C. Pevehouse, prezintă întocmai legătura dintre organizațiile internaționale și democratizare.

Aceștia consideră democrația ca fiind o condiție sine qua non a accederii în aceste organizații de tip internațional. (Edward D. Mansfield; Jon C. Pevehouse, 2006: 137)

Având în vedere opinia celor doi autori, este oarecum normală înclinația spre democrație a statelor.

Majoritatea planificărilor, acordurilor și procedurilor de cooperare se dezvoltă în cadrul unor asemenea organizații.

Cu alte cuvinte, progresul economic, ba chiar social și cultural, tinde să fie condiționat de această apartenență la principalele grupuri și organizații internaționale. Deasemenea, statele ce adoptă o tranziție spre democrație și o consolidare a ei, sunt mult mai deschise către cooperarea multilaterală în materie de securitate, formând dealtfel premisele dezvoltării unor tratate de neagresiune, control al armelor, neproliferare nucleară sau chiar dezarmare (dacă e cazul).

Democrația însă, deși este a priori considerată cea mai bună soluție în prezent, vom observa că ea deține și o latură înșelătoare după cum bine preciza Aristotel. Despotismul blând despre care ne avertiza Tocqueville, pare să prindă contur și rădăcini chiar acolo unde încrederea populară este puternică.

Charles Tilly preciza într-un articol publicat la Universitatea din Columbia, faptul că „într-o formă de guvernare constituțională, când majoritatea substituie propriul interes cu cel general, al comunității, regula autoguvernării majorității, atunci avem de-a face cu democrația”.

Dacă ar fi să luăm în considerare că de cele mai multe ori majoritatea își vede doar propriul interes, cum rămâne așadar cu democrația?

În momentul în care avem de luat o decizie, cântărim variantele. Aristotel oferea două alternative la democrație: monarhia și oligarhia.

Montesquieu păstrează oarecum logica lui Aristotel și clasifică formele de guvernare sub forma republicii, monarhiei și despotismului.

Raymond Aron, care ține cont de ambele clasificări, ajunge în analiza sa la concluzia că democrația (în speță, regimul constituțional-pluralist) reprezintă unica soluție viabilă guvernării prospere, deci, actuala tendință spre democratizare nu poate fi decât întâmpinată pozitiv și susținută pe cât posibil de marii actori ai scenei globale, dar și de către noi, simplii partizani ai drepturilor umane, ai libertății și tuturor principiilor democratice existente.

1.3. Viitorul democrației și al democratizării

Dacă în „perioada de maximă înflorire a Războiului Rece, nimic nu era mai pomenit și încălcat decât democrația”, astăzi, după cum putem observa, democrația a sporit, la fel și vuietul său, existând la nivel global o tendință de expansiune a fenomenului democratic și o înclinație spre democrație, atât ca stare de spirit cât și ca regim și valori. (Vasile Pleșca, 2011: 123)

Există fără îndoială numeroase și complexe frământări în ceea ce privește legătura dintre democrație și națiune.

Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta este teoretic recunoscut de întreaga societate, iar acest drept este fără îndoială un principiu de bază al democrației. Cu toate acestea, „nu orice stat național – a cărui independență este mai veche ori mai recentă – este neapărat și un stat democratic”.

„Sistemele politice au devenit mai puțin autoritare și mai mult participative, lucru tradus într-o terminologie mai specifică ca fiind democratizare”, definit din prisma tranziției de la autoritarism la democrație, la fel cum preciza Huntington.

Democrația însă presupune o sincronizare propice și o instrumentare adecvată, pretabilă ulterioarei etape de consolidare.

Sunt binecunoscute exemplele unor state care fie nu au reușit să inițieze democrația sau întâmpină dificultăți în consolidarea ei, la fel cum încă putem observa state pentru care democrația este un concept utopic sau indezirabil.

Cu toate acestea cred că putem afirma în urma argumentelor susținute prin intermediul celor două perspective (cea teoretică și cea empirică) că lumea prezintă la ora actuală o tendință de democratizare.

Acestă tendință există și mai mult decât atât își face simțită prezența în studii de specialitate și cercetări științifice, fapt îmbucurător.

În cartea sa, Modele ale democrației, Arend Lijphart subliniază într-o analiză a treizeci și șase de state, democratice în anul 1996, existența și evoluția fenomenului de democratizare, motivând acest lucru prin urmărirea încă din 1977 sau chiar și mai devreme (în unele cazuri), a statelor incluse în studiu, state ce au înregistrat o evoluție democratică continuă, fapt ce relevă tendința de democratizare la nivel global.

Pacea democratică însă, acea consecință a democratizării și a cooperării între democrații, reprezintă fără îndoială miza acestui proces de democratizare. Astfel, o întrebare importantă ar ridica problema statelor nedemocratice.

Pot fi acestea silite să devină democrații? Este dreaptă această cruciadă a democratizării în ideea în care unul dintre principiile de bază ale Tratatului Westfalia este cel al nonintervenției în treburile interne ale statului (suveranitate statală)? Putem constrânge China sau Rusia în a deveni mai democratice?

Aceasta este adevărata provocare a procesului de democratizare. Atâta vreme cât vor exista state nedemocratice, pacea perpetuă de tip kantian va fi imposibil de realizat.

Cu toate acestea, rămâne adevărat faptul că „democrațiile au purtat de-a lungul vremii tot atâtea războaie ca și statele autoritare, dar democrațiile nu au purtat aproape niciodată războaie împotriva altor democrații”.

Acest fenomen se numește pacea democratică, și în opinia mea reprezintă argumentul principal, justificator, al goanei după democratizare. (Joshua S. Goldstein; Jon C. Pevehouse , 2008: 222-226).

1.4. Democrația la Tocqueville

Întreaga opera a lui Alexis de Tocqueville poate fi socotită drept o reală frământare cu privire la soarta nobilimii.

Ceea ce îl preocupă pe Tocqueville în momentul vizitei sale peste ocean a fost însuși raportul de compatibilitate dintre nobilime și democrație.

Acest proiect ambițios pe care Tocqueville l-a planuit cu atât de multă precizie era menit să studieze un sistem democratic eficient, stabil și prosper, în speță cel american.

Motivul pentru care Tocqueville căuta să verifice relațiile de clasă și eficiența instituțională din democrația Statelor Unite ale Americii, era dorința de a pune pe picioare o alternativă mai bună decât cele precedente, pentru țara sa natală, Franța.

Tocqueville cercetează „relațiile dintre principiul care dirijează societățile și tipul de regim politic care poate decurge de aici”, amestecând aristocrația cu valori sale și democrația cu ale sale principii constând în egalitate și libertate.

Ceea ce Tocqueville a observat cu stupoare a fost faptul că mișcarea spre democrație și egalitate este una vie, constantă și de neoprit pe teritoriul american.

Călătoria în America îi servește studiului, oferind spațiul necesar îmbogățirii ideilor dinainte concepute, cu privire la democrație și compatibilitatea acesteia în raport cu nobilimea.

Statele Unite reprezintă un exemplu democratic pur, construit printr-o negare a nobilimii, ceea ce oferă un studiu de caz inedit aristocratului de origine franceză.

Tocqueville utilizează în spiritul unui demers perfect fundamentat, metoda comparativă.

Acesta aduce în comparație, alături de Statele Unite, un stat aflat pe un continent diferit, fiind de părere că nu se pot admite decât presupuneri în absența unui obiect de comparație.

El încearcă să analizeze fenomenul democratic și să-i găsească atât punctele forte cât și slăbiciunile.

Dealtfel, Despre Democrație în America reprezintă o lucrare analitică, îndelung pregătită și formată cu scopul de a organiza o colecție de observații asupra democrației americane.

O problemă de care autorul se izbește este faptul că de regulă în științele umaniste, termenii de comparație riguroși sunt dificil de încolțit.

Cu toate acestea, Tocqueville se folosește de anumite constante reușind să propună o analiză verosimilă a democrației.

„Ceea ce constituie totuși valoarea universală a analizei democrației americane este existența unei probleme comune atât poporului american, cât și popoarelor europene;” și anume nerăbdare populară cu privire la propriul destin, o stare de spirit transformată în motorul unei societăți cu adevărat democratice.

Lucrarea Despre Democrație în America este structurată în două volume. Volumul întâi prezintă o versiune ceva mai optimistă asupra democrației și a modului în care ea este organizată în America, instituțional, social și nu numai.

Cel de-al doilea vomul este centrat mai cu seamă pe individ și pe efectele produse de către democrație acestuia.

Sublinierea unor elemente precum individualismul, egalitarismul și materialismul, care reprezintă principalele amenințări la adresa democrației, face parte din viziunea lui Tocqueville, una extrem de importantă pentru lumea politicului.

Tocqueville distinge între cele două modele, cel american și cel francez, pe seama acestei stări de spirit, ce produce idei și pasiuni care sunt pe de-o parte democratice, în Statele Unite, și pe de cealaltă parte revoluționare, producând instabilitate, în Franța.

Bineînțeles, analiza lui Tocqueville concluziona un mijloc de secol XIX, unde crearea și organizarea democrației era mare problemă a epocii.

Marele blocaj din calea democrației în Europa, era conform lui Tocqueville, absența unui cadru instituțional stabil cu tradiții menite să reprezinte o contrapondere pentru democrație.

Atitudinile sociale și tendințele egalitare respectiv unele probleme instituționale fac din instaurarea unui regim democratic puternic, o reală provocare.

Altfel spus, deși înclinate spre cursul democratic, statele europene întâmpinau dificultăți în consolidarea democrației din pricina instabilității instituționale datorată în principal trecutului neprielnic, preponderent zbuciumat de conflicte.

Puterea legislativă este în ochii lui Tocqueville cea care poate reprezenta un pericol tiranic. Fără un control puternic asupra sa ea poate înclina spre tiranie încet dar sigur.

Deși despotismul este adesea asociat cu numele unei singure persoane, el poate fi și de natură colectivă. În cazul democrației, există un pericol serios în ideea în care majoritatea ar putea conduce la o guvernare despotică.

Cu toate că nu discutăm de forma clasică a termenului în cauză, noul despotism despre care francezul Tocqueville ne vorbește în scrierile sale reprezintă o amenințare cu mult mai periculoasă, datorită caracterului său blând și ferit de ochii ignoranți ai cetățenilor.

Supraprețuirea și dragostea de egalitate par a reprezenta căi posibile de ascensiune a unor forțe tutelare. Tirania majorității poate fi considerată cu ușurință mai periculoasă decât formele sale precedente. Aduci când majoritatea conduce, deciziile sale în format colectiv nu pot fi contestate. O posibilă contestare nu ar fi conformă stării de egalitate și ar aduce poate repercursiuni și mai puternice asupra sa.

Se poate observa cu ușurință preocuparea lui Tocqueville pentru libertate și egalitate în contextul expansiunii lumii democratice. El a cercetat relațiile dintre aceste concepte interconectate, păstrând sufletul deschis față de democrație dar totodată fiind conștient de posibilele amenințări la adresa sa.

Tocqueville nu a vizitat America în căutarea unui model politic menit să rezolve problema Franței ci a urmărit izolarea și cercetarea unui principiu – democrația, a cărei utilitate se măsoară la nivelul gradului în care acesta poate reprezenta starea unei societăți pentru ca ulterior să devină forma sa de guvernare.

Pasionat peste măsură de libertate, acesta încearcă să identifice soluțiile cele mai prielnice conservării acesteia, într-un cadru echilibrat, prosper și sigur.

Factorii neo-instituționali care mențin echilibrul libertății în Statele Unite ale Americii sunt dreptul la asociere, libertatea cuvântului și poate cel mai important religia.

Religia învață oamenii cum să-și exercite libertățile și cum să deservească interesului general al societății.

Rolul religiei în America este unul imens. Cu toate acestea democrația Americană depinde de oamenii săi, cu a lor spirit democratic.

Tocqueville este de părere că în Statele Unite ale Americii democrația este o stare de spirit, simțită și trăită de toți cetățenii săi. Depinde doar de aceștia dacă propagarea spre o egalitate deplină va conduce societatea către libertate și prosperitate sau către tiranie și barbarism.

Capitolul 2. Originea și importanța contractului social

Noțiunea de contract social este una mult disputată în istorie. Diverși teoreticieni pornind de la Platon și apropiindu-ne mai mult de perioada contemporană prin John Rawls sau Robert Nozick au dezbătut vreme îndelungată cu privire la importanța contractului social cât și la conținutul acestuia și semnificațiile diverse atribuite acestei valoroase noțiuni istorice.

Ideea de contract social reprezintă fundația sistemului politic american. Prin intermediul acestuia statul este responsabil cu servirea voinței indivizilor care îl formează, fiind conceput doar în acest sens, pentru a servi cetățenilor drept gardian al drepturilor, libertăților și prosperității.

În accepțiunea sa modernă, noțiunea de contract social este formulată de către Thomas Hobbes care va fi continuat ulterior de către alți gânditori contractualiști importanți: Rousseau, Locke și Rawls.

Probabil Alexis de Tocqueville nu este considerat de multă lume ca fiind un reprezentant al contractualismului însă din punctul meu de vedere acesta a uimit și continuă și astăzi să uimească prin preziceri politice importante.

Conform propriei teze, noul despotism despre care Tocqueville ne scrie în Despre Democrație în America va aduce modificarea contractului social în forma sa clasică, făcând loc unei noi forme, mai solicitantă și plină de constrângeri.

Noul contract social îl voi dezbate pe larg într-un capitol următor, dorind ca în cel de față să trasez principalele puncte istorice din evoluția sa până în prezent.

În acest capitol voi stabili importanța contractului social și voi marca principalele repere în studiul contractului social apropiindu-mă de subiectul central al acestei lucrări și anume de contractualismul lui Alexis de Tocqueville.

2.1. Teoriile contractului social

Teoriile contractului social sunt menite să răspundă unor întrebări precise: „care sunt cerințele pe care le impune autoritatea?” și „de ce ar fi oamenii obligați să se supună acestor cerințe?”.

Aceste teorii ale contractului social nu fac altceva decât să aducă o reglementare acordurilor stabilite de oameni cu scopul principal de a-și reglementa interacțiunile sociale.

De cele mai multe ori aceste relații dintre oameni au un caracter recurent. Ele sunt prezente în viețile acestora la orice pas în orice moment al vieții lor.

Aceste interacțiuni funcționează în baza unor convenții ce reflectă comportamentul persoanelor într-un anume moment.

Oamenii se conformează convențiilor așteptând fiecare de la celălalt aceeași conformare. În momentul în care interacțiunile sociale se realizează cu succes, ele vor fi cu siguranță repetate și la un moment ulterior.

Accesarea precedentului ne oferă un indiciu în ceea ce privește modalitatea de coordonare a sinelui în societate.

Cu toate acestea, aderarea la anumite convenții nu este obligatorie.

Este însă de dorit ca aceste lucruri să se realizeze deoarece interacțiunile din societate sunt bazate într-o mare măsură pe empatie.

Ori în acest sens, pentru o mai bună înțelegere cu cei din jur, fiecare dintre noi deducem la orice pas intențiile fiecărei persoane cu care intrăm în contact pentru a-i înțelege modul în care aceasta acționează.

Teoriile contractualiste sunt de mai multe feluri. Un prim model este cel originar conform căruia originea guvernării se regăsește în convențiile contractuale dintre oameni.

Un al doilea tip este contractualismul explicit. Potrivit acestuia contractul nu are nicidecum rolul de a explica originea unei guvernări ci mai cu seamă susține fie contestă legitimitatea acesteia.

Aceste teorii de tipul contractualismului explicit sunt prea puțin plauzibile.

Cea de-a treia categorie este cea a teoriilor contractualiste implicite.

Ele nu fac referire și nici nu au în vedere originea respectiv explicația autorității politice.

Al patrulea tip de teorii este reprezentat de cele ale contractului ipotetic.

Potrivit acestei categorii o guvernare este legitimă dacă este aleasă în mod liber de către oameni. Este deasemenea și cea mai cunoscută latură a contractului social, susținută de gânditori importanți precum Hobbes, Locke, Rousseau sau Rawls. (Adrian Miroiu, 2009:41)

Originea teoriilor contractualiste pornește încă din Grecia antică. Republica lui Platon inițiază dialogul cu privire la convențiile sociale. (Platon, Republica 358e-359a)

Ele continuă în modernitate cu dialogul în ceea ce privește ordinea socială considerată fie naturală fie divină.

Contractualiștii considerau că locul oamenilor în societate nu este dat (conform explicațiilor tradiționale) ci este nevoie de o altă modalitate de legitimare a guvernării.

Primele teorii ale modernității tratau problemele cu privire la obligațiile politice, raporturile respectiv relațiile politice.

În ceea ce privește relațiile politice, acestea nu sunt simple interacțiuni între oameni și nu au un caracter natural.

Cele cu caracter natural nu au o componentă politică și nu țin cont de convențiile sociale, considerau contractualiștii.

Aceste raporturi naturale sunt ceea ce numesc contractualiștii stare naturală. Ceea ce reprezintă starea naturală este o situație zero în care nu există sisteme și norme de coordonare politică și socială.

Este starea în care o persoană se poate exprima liber și neîngrădit conform propriilor dorințe și independent de norme și reglementări legislative.

Reflectând cu atenție la acest concept al stării naturale vom observa că aceasta nu este o soluție pentru o evoluție și un trai pașnic.

Aceasta a fost și concluzia oamenilor vremii dar și a numeroșilor filozofi ce au tratat problematica stării naturale.

Filozofi precum Locke , Rousseau sau Hobbes au formulat diverse interpretări ale conceptului de stare naturală, versiuni aproape în totalitate independente unele de celelalte. (Adrian Miroiu, 2009:44-45)

Rousseau vedea contractul social ca fiind bazat pe ideea de suveranitate populară. Voința poporului este cea care oferă direcția și puterea de decizie statului.

Diferit de viziunea lui Rousseau, Hobbes considera cedarea puterii în mâinile suveranului ca fiind prețul oferit în schimbul protecției și libertății.

Astfel individul nu mai are nimic de spus, responsabilitatea și dreptul de a conduce fiind în totalitate de partea suveranului.

Conform lui John Rawls contractul social nu reprezintă altceva decât o relație armonioasă de înțelegere între persoane, un acord ce presupune angajamente de partea celor raționali și liberi.

Viziunea lui Rawls este considerată de mulți ca fiind una egalitaristă.

În lucrarea O teorie a dreptății (1971), John Rawls urmărește modul în care anumite principii pot fi selectate pentru a stabili aranjamentele principale din societate.

Fiind contestatar al utilitarismului clasic, Rawls a identificat o schemă de condiționare bazată pe condiții și rigori minime ce promovează libertatea și condamnă inegalitatea și ineficiența economică în societate.

Contractualismul lui John Rawls a rămas până astăzi una dintre cele mai ordonate și riguroase teorii ale contractului social.

Deși are un caracter oarecum constrângător făcând neceasară balansarea între principii și convingeri, a cărei rezultat este necesar a fi un echilibru al raportului dintre cele două cu mențiunea că una va fi ceva mai avantajată decât cealaltă.

Convențiile dintre oameni au rolul de a tempera interacțiunile dintre aceștia. O abordare diferită a contractului social o aduce cea evoluționistă.

Abordarea de tip evoluționist a contractului social încearcă să introducă în filozofia politică și în cea morală o abordarea de tipul științelor exacte lăsând la o parte pe cele tradiționale, deontologice sau consecinționiste.

Această abordare este detaliată de către Adrian Miroiu în lucrarea Introducere în Filosofia Politică, autorul oferind o clarificare asupra mecanismelor pe care această perspectivă le presupune, folosindu-se într-o importantă măsură de exemple și trimiteri către alți teoreticieni majori ai contractului social.

2.2. Teoreticieni ai contractului social

Ideea de contract social, îmbrăcată sub forma cunoscută de noi astăzi nu a pornit de la Platon ci de la Thomas Hobbes.

Vreme îndelungată teoreticieni renumiți au considerat că autoritatea politică poate fi justificată prin intermediul unui contract.

Un astfel de contract reprezintă o promisiune ce crează obligații ambelor părților.

Hobbes a fost cel care a propus un asemenea contract în Leviathan, explicând modul în care autoritatea politică își poate justifica demersurile.

În concepția sa modernă, contractul social a fost formulat de Hobbes dar îmbunătățit ori modificat rând pe rând de către alți iluștri gânditori precum John Locke, Jean-Jacques Rousseau sau Immanuel Kant.

Dacă toți aceștia au avut contribuții semnificative în ceea ce privește teoretizarea contractului social, ar mai fi de adăugat alături de ei, o altă personalitate, mai apropiată perioadei noastre, deasemenea un teoretician important al normelor sociale și anume John Rawls.

De-a lungul timpului, mulți filozofi, cu implicații politice sau morale, s-au aplecat asupra studierii problematicilor tratate de contractul social și mai cu seamă la ceea ce reprezintă acesta în istorie cât și în contemporaneitate.

Deși majoritatea celor implicați în studiul contractului social au avut la bază preponderent aceleași principii și valori, ideile și viziunile lor au fost de multe ori diferite.

Pentru a înțelege ceea ce reprezintă ideea de contract social, acest concept trebuie analizat din mai multe perspective tinând cont de variabile precum: natura contractului social, părțile ce cad de comun acord în contract, ceea ce se stabilește în contract, de ce este necesar un contract sau ceea ce ar trebui ca acel contract să reprezinte.

Cu toate că ideea de contract social datează cu mult dinainte de era modernității, această noțiune și-a găsit cu adevărat fundamentul explicativ abia în secolul al XVII-lea.

Deși au formulat concluzii diferite cu privire la ideea de contract social, Hobbes și mai târziu Locke au reușit prin lucrările lor Leviathan (1651 – Thomas Hobbes) și Al doilea tratat despre cârmuire (1690 – John Locke) să clarifice lucrurile în ceea ce privește relațiile dintre părțile contractului dar și semnificația unui alt termen cheie, cel de stare naturală.

Dacă pentru Hobbes, teoria contractului social stabilea faptul că autoritatea este de partea celui capabil să acapareze și să mențină puterea, Locke era de părere că ea reprezintă o unealtă a indivizilor egali în starea lor naturală, menită să asigure depășirea inconveniențelor întâlnite în organizarea din interiorul statului.

Contractul social Hobbesian este unul dezvoltat prin achiziție. Achiziția puterii. De partea cealaltă, Locke evidențiază o formă de contract social dezvoltată în decursul a două etape: prima este etapa în care indivizii, egali în starea lor naturală, cad de comun acord în formarea unei comunități și cea dea doua etapă revendică stabilirea conducerii respective comunități, ceea ce astăzi numim guvernământ.

Astfel vedem cum viziunea lui John Locke diferă într-o oarecare măsură de cea a lui Thomas Hobbes.

Dacă în cazul lui Hobbes, comunitatea trebuie să se supună în fața celor ce sunt capabili să instituie ordinea, pentru Locke există anumite lucruri pentru care o aprobare tacită nu este îndeajuns.

Ceea ce Locke susține în teoria sa, este întocmai faptul că membrii comunității nu ar trebui să se supună unui tiran. Tirania este exclusă de Locke dar asumată într-o mare măsură de Hobbes.

Locke este de părere că atunci când vorbim de tiranie, însăși noțiunea de contract social își pierde sensul.

Scopul contractului social este acela de a servi și proteja libertățile și proprietatea, lucru greu de realizat în cazul unei conduceri tiranice.

În acest caz, David Hume aduce o precizare importantă cu privire la importanța și scopul contractului social, invocând faptul că respectarea acestui contract social și implicit a legilor nu derivă din consimțământul individual ci din utilitatea în sine adusă de respectul și respectarea contractului social.

Contractul social reprezintă soluția pentru asigurarea unui trai în siguranță și o respectare a drepturilor de către toți membrii unei societăți.

Cu toate acestea, contractul social nu trebuie să susțină autoritatea și nici să o impună. Singura sa obligație este să transfere dinspre indivizi spre autoritate responsabilitatea întregii comunități și în mod particular respectarea fiecărui individ în parte, în mod egal, conform stării sale naturale.

Ceea ce Locke contestă în raport cu Hobbes, este faptul că în cazul contractualismului hobbesian, legitimitatea este una negativă.

Cu alte cuvinte, o guvernare este ilegitimă atunci când nu respectă constrângerile date de legea naturală.

Atunci când o autoritate încalcă limitele impuse de legea naturală ea devine ilegitimă, contestabilă și în afara contractului social.

Un alt teoretician important al contractului social este Jean Jacques Rousseau. În cartea sa, Contractul Social sau Principiile de Drept Politic (1762 – Jean Jacques Rousseau) aduce o altă perspectivă asupra noțiunii de legitimitate, o abordare diferită de cea a lui Locke.

Pentru Rousseau, trecerea de la starea naturală la cea de cetățean nu deține aspecte normative. Astfel, legitimitatea în viziunea acestuia se formează prin convenție și are la bază justificarea democratică a legilor din acea comunitate.

Dacă la Hobbes, crearea de instituții politice reprezenta stipularea autorității în comunitate, vedem cum Rousseau își întemeiază teoria în acest sens bazându-se pe prezența legilor.

Din acest punct de vedere, un alt filozof important, teoretician în ceea ce privește contractul social este Immanuel Kant.

În lucrarea sa Spre pacea eternă ( 1795 – Immanuel Kant) Kant susținea raportatea lui Hobbes la instituții însă afirma deasemenea că există și forme de autoritate individuală, prezente înainte de intrarea în societate, acesta făcând aici referire la moralitatea individului rațional care nu se asociază în mod voluntar cu aproapele său în formarea unei comunități ci are datoria de a o face, o datorie prezentă în interiorul fiecărui individ.

Pentru Kant contractul social este cel care stabilește societatea și ordinea în societate iar odată cu aceasta și securitatea fiecărui individ, prin protejarea sa și a drepturilor sale.

Dacă contractul social este necesar pentru a forma statul iar statul este necesar pentru a asigura egalitatea și libertatea membrilor săi, tirania pe care Hobbes o aducea în discuția în teoria sa contractualistă, nu este plauzibilă prin prisma faptului că orice formă de coerciție este o restrângere a drepturilor și libertăților individuale deci conform lui Kant o violare a posibilității individului de a-și atinge scopul final.

Deasemenea, pentru Kant contractul social nu este un eveniment. Acesta nu neagă opinia lui Hume conform căreia adesea statul se formează în urma unui eveniment important precum ar fi cazul unei revoluții sau a oricărui act de violență, dar ceea ce el consideră a fi contractul social este un test, semnificând faptul că fiecare lege ar trebui să fie conformă, dreaptă și justă, astfel încât să fie pe placul tuturor cetățenilor.

Putem observa cum pentru Kant contractul social este o idee, o formă de rațiune publică, menită să stabilească ordinea în societate și criteriile de legitimare ale autorității politice.

Deși Immanuel Kant nu este un contractualist în adevăratul sens al cuvântului, fiind departe de aportul adus de alte nume importante înaintea sa, viziunea sa cu privire la contractul social rămâne în continuare un etalon în studiul teoriilor contractualiste.

O altă figură importantă din rândul teoreticienilor contractului social este Robert Nozick.

Acesta tratează problematica contractului social într-un mod cu totul aparte. Întrebarea urmărită de acesta dorește să clarifice și să argumenteze dacă este sau nu oportună existența statului și implicit a contractului social.

La fel precum Locke, acesta consideră că o guvernare este legitimă doar atâta timp cât poate proteja viața și libertatea cetățenilor, iar dacă acest lucru nu se realizează mai bine decât într-o stare prepolitică, atunci renunțarea la starea naturală este inutilă iar adoptarea contractului social un nonsens.

În lucrarea sa Anarhie, Stat și Utopie (1974 – Robert Nozick), Nozick promovează o abordare libertarianistă, menită să conteste într-o oarecare măsură teoria Rawlsiană.

John Rawls, un contractualist desăvârșit cu o gândire conformă tradiției contractului social, se consideră că a revigorat întreaga filozofie politică.

De-a lungul lucrării sale O teorie a dreptății, Rawls tratează și verifică echilibrul dreptății în stat.

Abordarea lui Rawls cu privire la contractul social este apropiată de cea a lui Kant.

Pentru Rawls contractul social este unul ipotetic, iar ceea ce îl face funcțional este ignoranța cetățenilor cu privire la propriile persoane și la societatea în care trăiesc.

El ridică problema limitelor puterii statului și se preocupă „să determine ce principii pot fi selectate pentru a stabili aranjamentele dintr-o societate.”

Rawls preia oarecum ideea cu mult mai veche, de la Platon, ce vizualiza modalitatea în care se poate organiza în mod drept o comunitate.

În Republica, Platon încerca să formeze cetatea ideală, stabilind care sunt principiile de căpătâi ce stau la baza organizării unei cetăți drepte. (Adrian Miroiu, 2009:62)

Ceea ce însă contractualiștii consideră a fi principiile dreptății, menite să stea în spatele guvernării, nu sunt nimic altceva decât rezultatele acordului rațional dintre membrii respectivei societăți, cu alte cuvinte ceea ce este înainte de toate important pentru a fi îndeplinite criteriile de cooperare este starea naturală a individului.

Situația inițială din care pornesc indivizii înaine de startul cooperării este necesar a fi una egală pentru a putea ulterior conduce la colaborare echitabilă și implicit la contractul social.

În rândul contractualiștilor stare naturală este elementul zero sau cum l-am numit în formularea precedentă, este situația inițială.

Contribuția lui Rawls este semnificativă acestui domeniu și prin prisma faptului că aduce o clarificare în ceea ce privește teoria dreptății ca echitate.

La fel cum precizam și mai devreme pentru Rawls contractul social este unul ipotetic, cu toate că el poate fi considerat și constrângător deoarece felul în care descriem starea naturală este de fapt ceea ce acceptăm sau „ceea ce un raționament filozofic ne va face să acceptăm că este rațional”.

Întreaga dezbatere din spatele motivației voluntare a individului de a-și ceda libertatea naturală în schimbul protecției și siguranței oferite de ordinea socială instituită de autoritate în baza contractului social va rămâne în continuare deschisă.

Astfel, orice contribuție menită să extindă studiile în ceea ce privește sfera contractualistă marcată de-a lungul vremii de iluștri gânditori precum Hobbes, Locke, Rousseau, Kant sau Rawls, va fi întotdeauna una benefică.

2.3. Tocqueville și societatea civilă

În concepția lui Alexis de Tocqueville, societatea civilă este martorul întregii evoluții democratice.

Reflecțiile sale cu privire la societatea civilă au rămâs întipărite în istorie, datorită abordărilor sale la obiect și datorită curajului său de a așterne pe hârtie gândurile și simțirile sale cu privire la raporturile dintre individ și stat.

Tocqueville a reprezentat pentru mulți gânditori politici un punct de sprijin în identificarea stărilor sociale și a raporturilor dezvoltate în interiorul societății, cu precădere în interiorul celei americane.

De la religie la sistemele de școlarizare, Tocqueville a inclus în studiul său social o serie de puncte menite să înlesnească înțelegerea societății civile și a modului în care aceasta acționează dar mai important a modului în care ea ar trebui să acționeze.

Pentru Tocqueville, societatea civilă îngloba mai multe sfere anexe ce cuprind totalitatea ideilor, a trăirilor dar și a obiceiurilor cetățenilor, instituțiilor și a organelor de guvernare.

Focusarea pe lumea politică publică în primul volum din Despre Democrație în America, alături de invocarea în cel de-al doilea volum al său cinci ani mai târziu, a separației dintre societatea politică și cea civilă reprezintă puncte cheie în analiza lui Tocqueville.

Ceea ce Tocqueville căuta să soluționeze era problema conform căreia societatea civilă căpăta mereu conotații diferite în momente și locuri diferite ale lumii.

Situația din America spre exemplu nu semăna cu nimic existent în alte părți. Tocqueville era de părere că americanii sunt mai degrabă aplecați către comunitate ca ansamblu, cu problemele sale, o perspectivă bazată pe individualism dar și voluntarism, fără acțiuni comune sau principii de autoguvernare.

Acțiunea voluntară era miezul argumentării lui Tocqueville. Asocierile civile, politice sau non-politice reprezentând baza unei structuri democratice sănătoase în care există adunări locale, libertatea presei, separația puterilor și bineînțeles o structură de conducere federală.

Pentru a putea înțelege modul în care Tocqueville folosea noțiunea de societate civilă, trebuie să remarcăm că pentru acesta principala distincție la nivel conceptual nu este cea dintre societatea politică și cea civilă și nici cea dintre asocierile politice și cele non-politice.

Mai degrabă, Tocqueville vedea drept o distincție potrivită cea dintre organizarea locală a puterii și cea de tip centralizat.

Această abordare a sa, mută atenția din zona moralității și a manierelor spre o arie amplă ce adună chestiuni cu privire la politică, participare și viață publică în general.

Pentru Tocqueville prioritatea politică este una evidentă. Ideea conform căreia statul și societatea sunt entități complet distincte are o vechime de numai câteva secole.

Cu mult timp înaintea sa, Platon lua în considerare ideea unei societăți politice văzută ca și o pluralitate de asocieri.

Cu toate acestea, exista totuși o sferă socială relativ independentă. Vreme îndelungată termenul de societate civilă presupunea existența unei societăți politice și era oarecum sinonim cu aceasta.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Locke a fost cel care a realizat un contrast între societatea civilă și starea naturală. Aici statul este exclus din vedere iar pentru Locke societatea civilă reprezenta acea societate politică organizată, caracterizată prin legi comune și o instanță de coordonare supremă.

Tocqueville a fost împins de doi factori în realizarea unei legături de continuitate între societatea civilă și viața publică. Acești doi factori sunt simpatizarea de către acesta a ideeii unui stat destul de bine birocratizat iar cel de-al doilea factor este vizita sa de peste ocean care l-a determinat să deschidă mai bine ochii și să privească societatea ca un întreg.

Dacă în timpul călătoriei sale din America acesta a fost oarecum lovit de absența guvernării, societatea fiind singură și responsabilă de propria sa soartă, ceea ce l-a uimit îndeosebi a fost micșorarea sferei publice.

Tocqueville a fost marcat de asocierile morale și intelectuale de peste ocean dar și de legătura vitală dintre politic și civil. Americanii erau combatanții tendințelor de diminuare a sferei publice.

Tocqueville tratează în ambele volume ale operei sale Despre Democrație în America distincțiile dintre viața politică și cea socială.

Asocierile, indiferent de forma și scopul lor, erau inițiative voluntare și mecanisme importante de formare a indivizilor.

Aici Tocqueville includea și asocierea în presă dar și cea în societate. Asocierea politică la Tocqueville reprezenta inima mecanismelor sociale. Promovarea individualismului este ceva unic în lume.

Asocierile civile au un rol important în combaterea efectelor solicitante ale democrației egalitariste.

Conform opiniei sale, doar libertatea de exprimare și cea de asociere politică pot fi socotite cu adevărat motorul cooperării dintre indivizi.

Egalitatea la nivel democratic crează o societate mai mult sau mai puțin competitivă. Spiritul societății civile însă nu provoacă înlocuirea acumulărilor morale cu un alt substitut.

Tocqueville nu vedea religia ca pe o reală instituție socială, deși ea era extrem de importantă societății.

Concluzionând, acesta nu vedea asocierile civile capabile să conducă o muncă politică publică.

Asta nu înseamnă ca acestea nu au importanța lor ci doar că nu sunt pe deplin capabile.

Multiplicarea intereselor din interiorul unor asocieri civile ar putea însă domoli o eventuală conducere din partea a majorității

Prin intermediul exploatării libertăților de exprimare și asociere, americanii au menținut civilizația ce astăzi îi reprezintă și recomandă lumii întregi.

Deși au format o sferă publică descentralizată, una ce nu este dominată de un partid anume sau de un oraș oarecare, societatea poate fi oricând supusă dominației și dictaturii majorității.

Lucrările Despre Democrație în America (volumul I și volumul II) constituie o sursă de înțelegere a societății civile și a parcursului acesteia.

Viața publică este redusă astăzi tot mai mult, precum dealtfel Tocqueville avertiza, iar singura măsură de constrângere a individualismului dus la extrem este readucerea în prim plan a mitului suveranității colective a cetățenilor, mit pus la grea încercare de pericolele ce amenință democrația precum noul despotism și noua formă de contract social ce domolește și înmoaie indivizii.

Capitolul 3. Egalitate, libertate și decalaj social

Într-o scrisoare adresată bunului său prieten Kergorlay în luna ianuarie a anului 1835, Alexis de Tocqueville semnala principala problemă a epocii, văzută prin ochii unui ilustru filozof francez, la acel moment de sfârșit de secol XIX, cu puțin timp după apariția primului volum Despre democrație în America.

Ceea ce nobilul francez considera a fi tema centrală și principalul obstacol în calea dezvoltării și parcurgerii istoriei, era însăși relația dintre egalitate și libertate. Conform credinței lui Tocqueville, „drumul spre egalitate este inevitabil”.

Rămâne însă sub semnul întrebări în ce măsură această egalitate poate fi compatibilă cu libertatea.

Convins de faptul că își va atrage numeroase antipatii și se va bucura de puține laude, Tocqueville a propulsat prin lucrările sale despre democrație, o viziune nemenajată și obiectivă asupra stării de fapt la sfârșit de secol XIX.

Rămâne memorabilă luciditatea de care acesta a dat dovadă în scrisoarea adresată lui Kergorlay în care își asumă faptul că va putea fi socotit ca fie un susținător al dezvoltării democratice fie un contestatar al acesteia.

După numeroși ani de la scrierile sale, îl putem aprecia în siguranță pe Tocqueville ca fiind una dintre cele mai remarcante figuri în domeniul analizei democratice și un adevărat profet al parcursului democratic din ultimele secole.

Este așadar democrația compatibilă cu libertate? Poate exista un raport pozitiv între nobilime și democrație sau există anumite contradicții și disensiuni ce le fac incompatibile?

Acestea sunt întrebările la care voi căuta să răspund în decursul acestui capitol, verificând așadar dacă democrația poate îmbrăca și o înfățisare meschină, precum avertizarea lui Tocqueville insinua.

Deasemenea, voi schița principalele legături existente între noțiunile de egalitate, libertate, moralitate și decalaj social, folosind ulterior clarificările conceptuale în expunerea tezei principale a acestei lucrări.

3.1. Egalitate și egalitarism

Este dificil de precizat care dintre cele două concepte: democrație și egalitate, plictisește mai mult pe omul politic contemporan și pe cititorul de politică conștiincios. Nimic nu rezonează mai puternic în societatea actuală, aproape pe deplin globalizată, decât celebrul slogan al revoluției franceze: „Libertate, Egalitate, Fraternitate!”

Ceea ce la vremea respectivă nu făcea parte din textul sloganului era democrația. Ea avea însă să sature istoria cu prezența sa și să hrănească visele celor cotropiți și cu dorință de libertate.

Democratizarea produsă treptat în decursul ultimelor decenii a creat o obsesie față de valorile democratice standard: egalitatea și libertatea.

Dacă în ceea ce privește libertatea nu există neclarități privind rostul ei în interiorul fenomenului democratic, când vine vorba de egalitate, vom vedea că lucrurile capătă interpretări interesante.

Actualmente, în mai toate societățile democratice, libertatea și egalitatea merg mână în mână precum îi șade bine credinciosului cu credința.

E dificil de imaginat o societate în care libertatea să fie amenințată ori constrânsă într-un oarecare fel sau egalitatea să existe doar ca etalon și nu ca realitate. După cum spuneam este dificil dar nu imposibil.

Vom observa în capitolele ce vor urma cum democrația ridică unele semne de întrebare în raport cu legăturile dintre libertate și egalitate.

Cu mult spirit de observație, Tocqueville avea să observe la începutul secolului al XIX-lea că egalitatea este un titan aflat în mișcare și dificil de stăvilit.

Drumul în direcția egalității este prielnic perioadei contemporane autorului iar singura obsesie a acestuia, sau mai bine spus singura sa îngrijorare o reprezenta modul în care această egalitate este compatibilă cu principiul de bază al libertății.

În societățile moderne egalitatea a devenit un trend depășind rangul de principiu democratic fundamental.

Egalitarismul a devenit chiar o direcție de gândire și comportament în domeniul filozofiei politice.

Egalitariștii favorizează egalitatea de orice tip, indiferent dacă este vorba de raportare în societate, tratament individual, oportunități sau condiție.

Egalitarismul este un concept adesea contestat și controversat în societatea actuală în special de către cei ce se nasc oarecum avantajați dintr-un motiv sau altu, beneficiind independent de voința lor fie de moștenirea unui statut social ridicat fie de venituri materiale semnificative.

Normele de egalitate în condiții și tratament par a proveni din mai marele principiu al egalității de statut.

Egalitatea în condiții și statut reprezintă pentru egalitarianiști ținta credinței proprii. Pentru aceștia, ea este de prețuit în orice formă și poate fi privită ca fiind o cerință morală fundamentală a fiecărei societăți.

Societatea egalitară este un ideal pentru adepții egalitarismului.

Acest „ideal egalitar, al unei societăți în care inegalitățile sunt reduse cât mai mult iar dacă există ele sunt justificabile” seamănă tot mai mult cu locul în care unele state democratice tind cu destul de multă îndârjire să ajungă.

În Leviathan (Cap.XIII – pg.37), Thomas Hobbes tratează egalitatea fundamentală dintre oameni ținând cont de calitățile individuale fizice și intelectuale.

Acesta este punctul de plecare al ideii de egalitate, teoretizate ulterior pe două paliere de discuție: unul al teoriilor formale și celălalt al celor materiale.

În ceea ce privește teoriile formale ale egalității, pentru a putea înțelege ce este egalitatea e necesară construirea unui criteriu general al egalității dintre oameni.

De cealaltă parte, teoriile materiale se concentrează pe o singură întrebare: „în ce privință sunt oamenii egali?”.

Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în considerare opinia unui autor consacrat, teoretician al dreptății respectiv egalității și anume Ronald Dworkin.

Dworkin e de părere că egalitatea este principiul suveran în societate. Fără criteriul egalității nu putem aduce în discuție principiul dreptății.

Ceea ce Dworkin considera a fi extrem de important este faptul că problema societății este aceea de a stabili un oarecare echilibru între nevoie și merit. (Adrian Miroiu, 2009:181)

Egalitatea a ridicat în societate dar și în mințile membrilor săi numeroase semne de întrebare.

Există viziuni precum cea a lui Kant care spune că suntem nevoiți să pornim în înțelegerea vieții sociale de la premisa că toți oamenii sunt egali.

Egalitatea pentru Kant nu este conferintă de o situație de fapt din societatea unui anumit moment ci este o virtute prezentă a priori, o caracteristică a oamenilor ce se regăsește în sinea lor.

De cealaltă parte, Thomas Hobbes consideră că oamenii sunt egali dar nu în sensul în care au o valoare a lor, intrinsecă, ci admitem că două persoane sunt egale precum admitem același preț unor mărfuri diferite. (Adrian Miroiu, 2009:190-191)

John Rawls este de părere deasemenea că nu se poate pleca în argumentare de la premisa egalității între oameni deoarece nu există o proprietate naturală pe care toți oamenii să o posede în mod egal. (Adrian Miroiu, 2009:194-195)

Ceea ce pare că Rawls vrea să ne comunice în O teorie a dreptății este faptul că persoanele au valoare dar nu și că ea este egală.

Cu toate acestea, marșul către o societate egalitară este privit de gânditori precum Charles Tilly ca fiind un argument important în sprijinul democrației și al egalității sociale.

3.2. Interdependența dintre libertate și moralitate

Alături de egalitate, moralitate, dreptate și alte principii democratice, libertatea este intuitiv privită ca fiind la modul abstract o valoare fundamentală a oricărui individ.

Teoriile cu privire la libertate îmbracă trei mari forme. Prima face referire la libertate prin prisma manifestării publice, cea de-a doua este interpretată ca lipsă de constrângere, iar a treia ca autodeterminare conformă autenticității individuale.

Dacă în ceea ce privește libertatea avem direcții clare, în domeniul eticii gândurile noastre cu privire la conceptul de moralitate diferă.

Pe de-o parte privim la modul neteoretic moralitatea în dependență de propriile noastre credințe, convingeri și nevoi.

Pe de altă parte, adese se întâmplă să observăm că moralitatea este independentă de aceste raportări personale și trebuie privită sub aspect normativ ca ceva ce ar trebui să fie și nu ca ceva ce este.

Deasemenea moralitatea nu trebuie căutată niciodată în consecințe ci trebuie să derive din intenție.

Nu putem discuta însă despre conceptele de libertate și moralitate fără a lua în calcul una dintre cele mai puternice și apreciate perspective referitoare la aceste două principii importante și anume abordarea kantiană.

Immanuel Kant reprezintă cu certitudine figura centrală în filosofia modernă. Prima sa lucrare majoră, Critica rațiunii pure, o publică abia la vârsta de 57 de ani, având să constituie poate cea mai importantă lucrare din filosofia modernă.

Câțiva ani mai târziu, Kant avea să publice Bazele metafizicii moravurilor în care oferă o perspectivă de o importanță deosebită cu privire la noțiunile de „libertate” respectiv „moralitate”, realizând însăși o legătură între cele două concepte, legătură care în opinia mea se poate dovedi fragilă în unele cazuri.

Immanuel Kant este un filosof dificil, persuasiv, în aparență chiar de neînțeles. Într-una dintre lucrările sale, filosoful american Tom Rockmore spunea despre Kant că a investigat problematica libertății dintr-o dublă perspectivă: morală și politică.

Dacă viziunea sa asupra libertății morale a devenit astăzi mai degrabă marginală, noțiunea lui de libertate politică prezintă încă un interes fundamental.

Viziunea lui Kant cu privire la libertate a fost mereu una clară și lesne de înțeles. Conform credinței sale, a acționa liber înseamnă a acționa autonom, independent de impulsuri, dorințe sau alte nevoi.

Acțiunea autonomă presupune ca fiecare individ să-și stabilească o lege după care să-și coordoneze faptele.

În opoziție cu autonomia, Kant identifică termenul de heteronomie, ce presupune acționarea în baza unui impuls, a unei înclinații, nealeasă de individ în mod voit.

Cu alte cuvinte, ceea ce semnifică în ochii lui Kant libertatea este însuși modul de a acționa liber, de a alege nu cele mai bune mijloace pentru a-ți atinge scopul ci mai mult de a alege sfârșitul, scopul final, de dragul importanței sale.

Pentru Kant libertatea este extrem de importantă.

De ea depinde moralitatea, prin prisma faptului că evaluarea unei activități ca fiind fie morale ori imorale, depinde în totalitate de libertatea individului de a alege sau nu un anumit lucru în defavoarea altuia.

Moralitatea sau imoralitatea este dată, în viziunea lui Kant, de abilitatea de autocontrol a individului asupra propriilor sale acțiuni; altfel spus, dacă există în puterea sa la momentul săvârșirii faptei, posibilitatea de a acționa sau nu drept.

Libertatea este în opera kantiană un concept pivot. Pe el se sprijină multe din ideile importante ale autorului german.

Libertatea presupune atât independență de orice formă de contrângere, cât și dependență de autodeterminare.

Atingerea unei proporții perfecte, de punere în balanță a celor două aspecte enumerate în fraza precedentă, constituie ținta implicită a filosofiei critice.

Pentru Kant, libertatea nu înseamnă să actionezi după bunul plac, fără a întâmpina vreun soi de obstacol sau îngrădire; acesta vede libertatea ca pe dezrobirea de propriile înclinații, râvniri, dorințe, eliberarea de sub sclavia impulsurilor ce ne controlează în interior.

Kant respinge utilitarismul fiind de părere că individul beneficiază de o anumită demintate ce solicită întotdeauna respect.

Sacralitatea individului nu derivă din principiul autodeterminării ci din ideea conform căreia fiecare individ este o ființă rațională, demnă de respect și capabilă de a acționa rațional.

Negarea cu privire la utilitarism nu este totală.

Kant recunoaște că pe lângă capacitatea de raționa, de a fi liber, omul deține și capacitatea de a suferi sau de a avea satisfacții. Aici Kant dă dreptate utilitariștilor.

Ceea ce însă Kant contestă este faptul că omul nu este guvernat de plăcere sau durere precum afirmă utilitarismul lui Bentham.

Omul deține capacitatea de a distinge, de a raționa, iar acest lucru este cel ce realizează distincția fundamentală dintre oameni și animale.

Această dispută este unul dintre subiectele centrale în filozofie, fiind cauza multor discuții și controverse, abordarea lui Kant cu privire la rațiune păstrează parametrii normali ai dezbaterii acestei noțiuni, chiar dacă se abate într-o mică măsură de la tradiție.

Capacitatea de a acționa liber este ceea ce conferă omului, demnitate; în ideea de a vedea oamenii nu ca și mijloace de atingere a unor scopuri ci ca și scopuri în sine. Deaceea, consideră Kant, este greșit sa ne folosim de persoane pentru binele altor persoane, indiferent dacă ar fi să luăm cazul în care ar fi sacrificat binele unei minorități pentru bunăstarea majorității; chiar și în acest caz ar fi greșit, chiar dacă ar fi să presupunem că este lucrul cel mai potrivit de făcut, deoarece am face acel lucru din motivul nepotrivit.

Ori ceea ce conferă unei acțiuni moralitate nu este rezultatul respectivei acțiuni, ci motivul pentru care aceasta este săvârșită.

În opinia lui Kant, individul trebuie să facă lucrul potrivit din motivul potrivit, pentru ca acțiunea sa să capete valoare morală.

Kant precizează deasemenea că indiferent dacă motivul potrivit nu are consecințele așteptate, el va păstra aceeași valoare pentru ceea ce el reprezintă.

Singurul motiv ce conferă valoare morală unei acțiuni este „datoria”. Opusul datoriei fiind „înclinația”, care adună sub denumirea sa, totalitatea dorințelor, plăcerilor, nevoilor, impulsurilor și a altor motive ce ne determină așa-numitele înclinații.

Moralitatea presupune libertate de decizie și capacitate individuală de autodeterminare.

Deși în mod aparent, datoria și libertatea par a fi concepte diametral opuse, cele două se condiționează reciproc în teoria kantiană.

Libertatea merge până în punctul în care ea începe să devină imorală.

Săvârșirea unei acțiuni corecte din punct de vedere moral este însăși condiția libertății, respectiv moralitatea presupune ca libertatea să reprezinte o condiție sine qua non.

În lipsa moralității și libertății existența umană ar fi golită de sens.

Astfel, practicarea moralității și valorificarea libertății constituie condiții de bază ale încheierii contractului social și a intrării omului în societate.

3.3. Decalajul social – de la Tocqueville la Sandel

Teoria clivajelor sociale a fost adusă în discuție pentru prima dată de către Seymour Martin Lipset și Stein Rokkan în anul 1967. Lucrarea lor Party systems and voter alignments: cross-national perspectives constituia un studiu sociologic amplu bazat cu precădere pe comportamentul de vot al indivizilor.

Ceea ce aveau cei doi autori să descopere este faptul că fiecare societate este divizată între două sau mai multe clase, sfere sau grupuri, cu trăiri, comportamente și uneori chiar vieți diferite.

În lucrarea sa Despre Democrație în America, Tocqueville semnala cu mult timp înainte de cercetările lui Lipset și Rokkan existența și pericolul decalajelor sociale.

Pentru Tocqueville democrația și egalitatea nu erau sinonime. Există între cele două un raport de inderdependență dar nicidecum semnul echivalenței.

Mai mult decât atât, Tocqueville era de părere că cu cât societatea devine mai egalitară, cu atât inegalitățile din societate vor provoca din ce în ce mai multă intoleranță. Egalitatea privită astăzi ca fiind precursorul democrației este deja un clișeu.

Un lucru extrem de important însă este faptul că egalitatea uneori are și alte implicații negative.

Precum Tocqueville preciza în scrierile sale, egalitatea de șanse poate distruge relațiile de interdependență dintre oameni, nutrind ascensiunea unei forțe tutelare a statului, care-și asumă în mod legitim responsabilitatea asigurării securității acestei egalități, supraveghind soarta cetățenilor și limitându-le acestora evoluția.

Profesor la Universitatea Harvard din Statele Unite ale Americii, Michael J. Sandel este unul dintre cei mai cunoscuți profesori contemporani de filozofie politică. În lucrarea sa What Money Can`t Buy: The Moral Limits of Markets, Sandel avertizează cu privire la problema inegalității sociale.

Apariția unei societăți de piață, un loc unde totul deține o conversie financiară, crează beneficii aproape nelimitate pentru cei care și le permit și totodată constrângeri anormale pentru cei ce nu își pot facilita parcursul prin viață.

O serie de situații anormale precum posibilitatea de a cumpăra o celulă de închisoare mai bună decât celelalte sau locul în fața unei cozi în parcul de distracție, fac ca tensiunile și decalajele sociale să fie tot mai evidente, susținând practic existența mai a două clase în societate, cei care își permit și cei care nu, aceștia ajungând să ducă vieți diferite.

Toată această discrepanță social face ca oameni egali în teorie să beneficieze de un nivel de educație diferit, un nivel de respect și oportunitate diferit, un nivel de toleranță diferit ba chiar un nivel de calitate a viații cu totul și cu totul diferit.

În acest fel oameni egali ajung să nu se mai întâlnească în societate, să nu-și mai dezvolte toleranța și solidaritatea, constituind o societate dezbinată, dirijată aproape despotic, fără ca acest lucru să fie vreodată liber de a fi conștientizat.

Analiza lui Tocqueville cu privire la raportul și compatibilitatea dintre egalitate și democrație sau egalitate și libertate reprezintă o meditație deosebită asupra viitorului democratic și a pericolelor ce îl pândesc din umbră.

Odată cu progresul egalității, întrebarea lui Tocqueville a venit oarecum așteptat și a anticipat constrângerea oarecum evidentă a libertății.

Precum vom vedea în capitolele ce vor urma, cursa imaginară a cărei premiu este egalitatea deplină nu este altceva decât o modalitate de evidențiere a unei noi forme despotice.

Democrația poate deveni cu ușurință autodestructivă, iar Tocqueville precum Sandel ceva mai târziu, avea să avertizeze asupra unei stări de fapt despre care vom vorbi mai pe larg în partea ce va urma.

Capitolul 4. Noul contract social

Teoria contractului social este o componentă de nelipsit a discursului filozofic și mai ales politic al ultimelor veacuri.

Contractul social reprezintă o construcție inovatoare din punct de vedere epistemologic.

Ceea ce considerăm a fi contractul social este nimic altceva decât viziunea conform căreia indivizi raționali se angajează a respecta obligații politice și morale printr-un contract sau înțelegere menită să cedeze putere unei conduceri responsabile cu soarta acestora, având ca scop final formarea unei societăți în care indivizii să coexiste în pace și prosperitate, având protejate drepturile, libertățile și integritatea fizică.

Cel mai probabil la momentul în care își concepea opera Despre Democrație în America , Alexis de Tocqueville, nu considera că viziunile sale vor avea atât de multă precizie în perioada ce va urma.

Francezul avertiza cu privirea la noul fenomen despotic ce ar putea amenința democrația dar sunt sceptic că își imagina că lucrurile vor lua forma precisă pe care el o descria în scrierile sale.

Consider că Tocqueville și-a imaginat că în cazul în care noul despotism va pune stăpânire pe orice stat democratic, în care egalitatea abundă și este principala regulă a societății, relațiile dintre stat și individ se vor modifica.

Contractul social de modă veche, sau mai bine zis clasică, formulat în Leviathan sau alte scrieri ce au urmat acestuia, va suferi cu certitudine modificări datorită acestei noi forme de conducere despotice.

Dacă Tocqueville nu a descris implicațiile cauzate de noul despotism, prin perspectiva modificării contractului social, am considerat că acest lucru este demn de menționat.

În acest capitol voi încerca să marchez relația dintre Tocqueville și noul contract social marcat de apariția noului despotism, de tip blând.

4.1. Cadru și repere

Deși a pornit devreme, încă din timpul scrierilor lui Platon, ideea de contract social s-a modificat, într-o oarecare măsură ea devenind specifică modernității.

Thomas Hobbes, John Locke și Jean Jacques-Rousseau rămân până în zilele noastre figurile exponențiale ale teoriei contractului social.

În secolul XX, având o perspectivă aproape kantiană, John Rawls tratează și el problematica contractului social fiind urmat la rândul său de alți teoreticieni, însă cu un aport mai puțin important.

Fără îndoială, de-a lungul vremii, contractul social a strâns numeroase critici și propuneri de perfecționare la nivel teoretic.

Unii autori sunt de părere că există mai multe forme de contract social, alții consideră doar una singură ca fiind cu adevărat contractul social original.

Mă împart la rândul meu între numeroase abordări ale problematicii contractului social, păstrând însă cu credință ideea că e adevarat cum că ar exista mai multe tipuri de contract social, cu precizarea că acest contract social este în principal același doar că prevederile sale diferă de la o epocă la altă și de la un tip de organizare la altul.

Thomas Hobbes și-a fundamentat teoria contractului social pornind de la starea naturală ipotetică a individului.

El a dezvoltat o perspectivă proprie cu privire la moralitate și politică, în cartea sa Leviathan, publicată în 1651.

Probabil Thomas Hobbes a urmărit cu precădere teoretizarea contractului social și a reușit într-o manieră deosebită să-și transpună ideile pe înțelesul majorității cititorilor.

Aflat oarecum la pol opus, Alexis de Tocqueville nu a urmărit în vreun fel identificare unei noi perspective asupra contractului social, însă reconstruind traseul realizat de către acesta cu mulți ani în urmă am ajuns să încolțesc o observație importantă: Tocqueville trata și el contractul social.

E drept, nu sub o formă asemănătoare și vădit propusă, ci într-o manieră în care poate nu dorea să-și afirme încă noua descoperire.

Acestea sunt simple supoziții, adevărul fiind imposibil de cunoscut, însă ceea ce Tocqueville oferă pe lângă multe altele, în volumele Despre Democrație în America este o nouă formă de contract social, pe care o voi clarifica și argumenta în momentele ce vor urma.

4.2. Noul contract social

Noul contract social pe care Tocqueville nu-l aduce în discuție și pe care eu îl argumentez, reprezintă alături de problema despotismului blând, momentul central al acestei lucrări.

În cel de-al doilea volum Despre Democrație în America, Tocqueville dedică un capitol motivării dragostei de egalitate a popoarelor democratice, care depășește pe cea pentru libertate.

Tocqueville remarcă pasiunea oamenilor pentru egalitate, o pasiune împinsă spre extrem, devenită peste noapte o obsesie a condiției omului democratic.

Atracția față de egalitate se datorează idealului democratic ce prevede libertate pentru toți și egalitate între toți.

Acest lucru exclude în aparență orice posibilă ascensiune tiranică.

Deși în societatea civilă această egalitate poate domni, în cea politică acest lucru este o simplă utopie, posibilă doar pentru cei naivi.

La fel, în sfera politică nu poate exista libertate politică. Există o presupusă egalitate și o presupusă libertate însă unul va fi mereu mai sus decât ceilalți, iar acela va fi conducătorul care își va selecta la rândul său suita.

Cu toate că putem vedea un punct de întălnire posibil între libertate și egalitate, aceste două lucruri sunt cu certitudine distincte.

Mai mult, se poate adăuga că „la popoarele democratice, sunt două lucruri inegale”.

Libertatea nu constituie o caracteristică proprie lumii democratice.

Întâlnim libertatea în numeroase momente și tipuri de organizări de-a lungul istoriei.

În schimb, egalitatea în condiții este prioritar o componentă fără de care democrația nu ar avea aceiași însemnătate.

Un alt motiv pentru care egalitatea este prețuită cu mult peste libertate este acela al satisfacțiilor aduse de aceasta și impresiei că poate dăinui veșnic odată instaurată.

Egalitatea oferă siguranță și este cu mult mai vizibilă decât libertatea.

Cu toate acestea, oamenii devin surzi și nepăsători atunci când vine vorba de avertizările cu privire la limitarea propriului potențial, a propriilor interese și uniformizarea societății și a posibilităților pe care aceasta le oferă.

Tocqueville observă această stare și avertizează cu privire la posibilele sale urmări.

Faptul că societatea se uniformizează până în punctul în care este constrânsă să se dezvolte, permițând autorității un control total asupra sa, control invizibil și despotic, pe care cetățenii nu îl pot conștientiza deoarece nu este unul violent, constituie un pericol stringent.

Odată cu evoluția societății democratice în direcția egalității depline, cetățenii par a fi încheiat în mod inconștient un nou tip de contract social, unul conform căruia nu își cedează doar o serie de drepturi și libertăți ci întreaga lor gândire și soartă.

Prezentul contract social, referindu-mă aici la cel nou, este unul încheiat oarecum tacit. Toți membrii societății admit dragostea față de egalitate și ar face orice să o păstreze precum și conducătorii lor ar face orice să nu o pună în pericol.

Ascensiunea unei forțe tutelare în acest sens periclitează soarta unui popor orbit de egalitate, și de indusa ei valoare supremă, gândindu-se tot mai puțin la aspectele ce țin de libertate și progres.

Noul contract social, este într-o oarecare măsură asemănător celui formulat de Thomas Hobbes din mai multe privințe.

În primul rând, în ambele cazuri conducerea este cedată și trecută în responsabilitatea unei autorități capabile a conduce.

Deși în cazul noului contract social, conducerea este cunoscută și acceptată, modalitatea ei de a se conserva și modul prin care își dirijează cu atenție membrii societății nu se realizează prin acte vizibile.

Această putere tutelară cum o denumea Tocqueville este cea care veghează asupra

bunăstării și sorții cetățenilor.

În al doilea rând ea este absolută dar gentilă, susținătoare a fericirii dar unică în acest sens. Ea asigură siguranța cetățeanului dar prețul plătit de acesta este unul pe care el însuși nu-l va conștientiza niciodată.

Noul contract social aduce o semnificație noțiunii de putere și un nou caracter, cel blând și nonviolent.

Este lesne de înțeles faptul că noul contract social nu este unul pe deplin asumat de individ. El are la origini condițiile de bază ce se regăsesc și în cazul contractelor precedente.

Acesta rămâne totuși un acord stabil, încheiat între oameni raționali, egali și liberi, prin care se renunță însă nu doar la o parte din drepturi în favoarea autorității ci la mai mult decât atât, fiind cedată oportunitatea de a progresa, capacitatea proprie de a gândi și chiar întreaga soartă.

Până la noua formă, adusă în atenție de Tocqueville prin avertizările cu privire la despotismul blând, contractul social presupunea respectarea și garantarea exercitării de către cetățeni a tuturor drepturilor lor individuale.

Dacă pentru Hobbes, instanța supraindividuală putea fi de ordin absolutist iar pentru Rousseau – democratică, în cazul de față instanța poate fi considerată ca fiind democratică absolutistă.

Deși pare contradictorie această asociere, ea este cât se poate de corectă, fiind doar o variație democratică trecută în sfera tiranică.

Cu toate că nu o putem socoti ca fiind o tiranie în adevăratul sens, datorită excluderii influențelor conflictuale și de violență, catalogarea ei ca fiind o guvernare despotică blândă reprezintă o formulare acceptabilă.

Tocqueville remarca în timpul șederii sale în Statele Unite că exista pe acele meleaguri premise sociale puternice prielnice instaurării despotismului.

Despotismul pe care francezul îl imagina în avertizările sale, nu era conform noțiunilor dinainte existente cu privire la definirea sa.

„Dacă despotismul s-ar instala cumva la națiunile democratice din zilele noastre, el ar avea alte trăsături”, afirma Tocqueville.

Acesta era de părere că el ar fi fost mai blând și mai umilitor, cu toate că nu ar fi fost absolut deloc chinuitor din punct de vedere al amenințării cu violența.

Acest lucru nu ar însemna că violența ar lipsi cu desăvârșire în toate cazurile, dar ea ar fi efervescentă doar în condiții de pericole și doar pentru o perioadă scurtă de timp.

Noul contract social ar fi îndeplinit doar sub condițiile egalității depline și al pasiunii oamenilor pentru această egalitate.

Indivizii ar fi absorbiți de pseudoegalitatea acordată și de imaginata libertate deținută, având o lipsă de fermitate în ceea ce privește moravurile, cumpătarea și virtutea, fiind totalmente orbiți și „văzând în sefii lor nu niște tirani ci niște tutori”.

Această formă de opresiune și acest nou model de contract social este nimic din ce a mai văzut istoria până în prezent.

Oamenii ajung să fie străini unii ceilalți, fericiți de ceea ce au și nu doritori de ceea ce ar putea avea, deși sunt în aparență egali și protejați pentru a prospera.

În realitate, ceea ce forța tutelară (precum o denumește Tocqueville) realizează este să-i fixeze dezvoltarea la un nivel inferior, ferit de o posibilă ascensiune.

În baza noul contract social oamenii își cedează soarta, lucrează necontenit, trăiesc în normalitate și oferă statului responsabilitatea de a veghea asupra lor, neimaginând înrobirea.

Egalitatea a pregătit oamenii să nu pună întrebări și să nu se dezică noului tip de contract social.

Găsesc mai mult decât elocventă și sugestivă comparația lui Tocqueville a oamenilor cu „o turmă de animale timide și muncitoare, a căror paznic este guvernul.”

Noul contract social prevede suveranului o capacitate de conducere deplină și supusă doar propriei voinței, cedând rareori în favoarea voinței generale.

Indivizilor le este înșelată percepția fiind convinși de faptul că sistemul rezultat este alegerea liberă a acestora.

Ei își desemnează stăpânul și continuă să se supună naturii acestuia.

Lăsând însă la o parte această perspectivă sumbră a despotismului blând și noul contract social cum mult mai solicitant decât toate precedente, este demn de afirmat faptul că privind la partea plină a paharului putem conchide că o asemenea guvernare este oricum mai bună decât una vizibil absolutistă, violentă și despotică în sensul consacrat al termenului.

În mod cert o structură ce ar confisca totalmente puterea și ar trece-o în mâinile unui despot absolut iresponsabil și inconștient ar fi dintre toate formele pe care le poate lua despotismul democratic cea mai rea situație.

Atunci când suveranul este electiv și aproape controlat de societate, opresiunea acestuia deși este existentă, ea nu îi supune pe indivizi ci mai degrabă îi umilește, lucru inacceptabil dar de preferat variantei anterioare.

Problema însă nu se oprește la limitarea acestei forme despotice și la ieșirea din acest nou contract social ci se poate privi spre alte căi prin care se pot traversa animozitățile aduse de acest nou model social.

Înspre finalul volumului secund din Despre Democrație în America, Tocqueville pare a căuta unele soluții de ieșire din acest impas democratic.

„A crea o reprezentare națională într-o țară extrem de centralizată înseamnă deci a micșora răul pe care extrem centralizare îl produce, dar nu înseamnă a-l distruge.”

Individului așadar îi sunt păstrate anumite speranțe teoretice de depășire a situației însă atâta timp cât el nu conștientizează starea de fapt, nu are nicidecum perspective de acțiune în scopul contracarării fenomenului.

Cetățenii sunt întunecați și gândirea le este cedată autorițății, conform noului tip de contract social. Treptat aceștia vor deveni incapabili de acțiune și în special de exercitare a ultimelor privilegii deținute.

Este dificil de crezut că liderii vor fi cei ce vor renunța anula noul contract și forma despotismului blând deoarece înțelepciunea și puterea le stă alături în sprijinul continuării în acest sens unic de egalizare și deținere a controlului.

Cel mai probabil poporul va continua să creadă în egalitate, având alternativa fie de a crea mai multe instituții libere menite să-i trezească din somnul ignoranței, fie se va trezi prea târziu la picioarele unui tiran în deplinătatea sensului acestui cuvânt.

Tocqueville considera despotismul a fi cel mai de temut rău în vremurile democratice pe care acesta le trăia la momentul redactării Despre Democrație în America.

Amenințarea despotismului sub formă democratică și a noului tip de contract social reprezintă una dintre avertizările realizate de autor de-a lungul scrierilor sale despre democrație, concentrat pe aceste problematici fiind mai cu seamă în cel de-al doilea volum.

Esența democrației e reprezentată de către guvernarea majorității, într-o societate egalitară și liberă. „Majoritatea este un fel de axis mundi a vieții politice democratice”.

Se consideră că în deplinătatea forței colective, greșeala și lipsa propriei voinței nu poate fi exclusă. Altfel spus, acționând ca un întreg societatea nu poate da greș.

Cu toate acestea, de la dominația normală a majorității vedem cum se poate ajunge cu simplitate la o adevărată formă de tiranie.

Tocqueville afirma într-unul din volumele sale ca se consideră speriat de „puținele garanții împotriva tiraniei”.

Deși acesta poartă un respect deosebit în raport cu tot ceea ce se petrece în Statele Unite ale Americii, acesta nu se abține de la criticile referitoare la independența spiritului cetățeanului american.

Acesta ajunge la concluzia că întocmai principiile liberale pe care se întemeiază democrația, sunt cele vinovate pentru suprimarea libertății.

Tocquville vedea în democrație un bine presărat cu diferite pericole și mari rele ce se pot fie evita fie diminua.

Noul despotism și noul contract social reprezintă întocmai pericolele la adresa popoarelor.

Popoarele sunt libere, puternice și nu au limite, însă aceste calități depind doar de ele și de voința lor.

Drumul egalității este dificil de ratat, dar depinde doar de națiunile democratice dacă „egalitatea le va conduce la asuprire sau la libertate, la cunoaștere sau la barbarie, la prosperitate sau la mizerie”.

Capitolul 5. Tocqueville și noul despotism

Contribuția lui Tocqueville la buna înțelegere a vremurilor pe care noi astăzi le trăim este extrem de importantă.

Scrierile lui Tocqueville s-au remarcat de-a lungul vremii datorită viziunilor sale ce s-au dovedit a fi adevărate, acesta având numeroase preziceri dovedite adevărate.

Analiza lui Tocqueville ce a avut drept obiect de studiu Statele Unite ale Americii a reprezentat un punct important în înțelegerea vieții politice americane și pe cea democratică în general.

America este absolut diferită de Europa. Ceea ce Tocqueville găsea interesant era faptul că Europa diferă aproape în totalitate de vecinii săi de peste ocean în ceea ce privește evoluția claselor sociale și în principal a celei reprezentate de aristocrație.

În Statele Unite ale Americii etica aristocratică presupunea o muncă desăvârșită și un soi de individualism puternic nuanțat.

Pentru cetățenii americani munca este în sinea sa o valoare, demnă de apreciat și prin care demnitatea nu se poate păta.

Întradevăr, precum acesta preciza undeva spre sfârșitul lucrării Despre Democrație în America, este dificil de conceput faptul că niște oameni care au renunțat total la ideea de a se autoguverna ar putea reuși să aleagă în mod corect întocmai pe cei potriviți să-i conducă înspre prosperitate, egalitate și liniște socială.

Este dacă vreți o reală provocare aceea de a încheia un contract social absolut benefic și totalmente pozitiv.

Vom discuta în cadrul acestui ultim capitol al lucrării despre noua formă despotică și anume noul despotism identificat de Tocqueville.

Deasemenea vom clarifica originile conceptului „despotism” respectiv legătura dintre noul despotism și noul contract social.

După cum s-a putut observa încă din capitolul precedent, noul contract social în baza căruia se realizează această nouă formă pseudodemocratică despre care Tocqueville ne avertizează cum că ar fi una despotică, ridică numeroase semne de întrebare cu privire la posibilitatea cetățenilor de a fi în continuare liberi, lipsiți de constrângeri și cu soarta în propriile mâine.

5.1. Despotism și conducere despotică

În accepțiunea sa originală, termenul „despotism” definește o formă de guvernare în care puterea revine unui conducător suprem și este una de o valoare nelimitată.

Despotismul este „un regim politic reacționar, denumit și tiranie, caracterizat printr-o guvernare arbitrară, neîngrădită de nici o lege.”

Ceea ce un asemenea regim politic susține este îngrădirea drepturilor cetățenilor din statul respectiv.

În ceea ce privește conducerea, ea poate fi asigurată de către un singur individ (despot) sau de către un grup (oligarhie) și se realizează prin intermediul terorii.

Originea cuvântului „despot” provine din limba greacă (despotes) și s-ar traduce în mod liber – „conducător”, „cel cu putere”.

Dacă ar fi să realizăm o traducere asemănătoare, cuvântul „despotism” s-ar putea identifica cu sintagma „conducere realizată de către un despot”.

De-a lungul vremii au existat o serie de asocieri în raport cu termenii „despot” și „despotism”.

În Egiptul Antic, faraonii erau socotiți ca fiind despoți iar ceva mai târziu termenul s-a adoptat liderilor comuniști, celor fasciști sau în limbajul colocvial folosindu-se în sens peiorativ, celor democratici.

Despotismul reprezintă o formă de conducere ce îngrădește libertățile individuale și suprima drepturile cetățenești.

Acesta se protejează utilizând represiunea îndreptată către popor, prin intermediul violenței și a constrângerilor.

Deasemenea ea blamează democrația și interzice partidele politice, grupările politice și orice altă asociere de acest gen, promovând rasismul și șovinismul.

Deși în forma sa clasică, despotismul prevede supremația și conducerea realizată de către un singur despot, termenul a fost adaptat și formelor ulterioare oligarhice.

Despotismul prevede o conducere tiranică, dominând toate aspectele vieții cetățenilor și pedepsindu-i pe cei ce nu se supun regimului. Este o formă de absolutism sau dictatură în care liderul nu poate fi oprit de nici o lege sau opoziție de vreun fel sau altul.

În secolul al XVIII-lea, monarhii reprezentau despoții în accepțiunea oarecum modernă a termenului. Numeroși gânditori considerau la acea vreme despotismul ca fiind o formă de guvernare potrivită statelor mari și puternice.

Deși cu timpul noțiunea de despot avea să capete un sens nobiliar, fiind definit ca titulatură imperială, odată cu sporirea democrației acesta a fost aproape în totalitate înnăbușit și extirpat.

Puține sunt astăzi statele ce încă păstrează un asemenea regim de conducere și as înclina să cred că în forma sa clasică, în viitorul apropiat numărul lor se va apropia de zero.

Ceea ce însă amenință statele democratice este noua formă de despotism, identificată de Alexis de Tocqueville în Despre Democrație în America.

Aceasta reușește să-și facă loc treptat în rândul statelor ce alunecă spre o centralizare tot mai accentuată, ajungând în mod inevitabil să candideze alături de alte forme de guvernare pentru o poziție fruntașă în topul regimurilor contemporane.

Noul tip de conducere despotică, precum avertiza Tocqueville încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, va avea în mâinile sale soarta cetățenilor dar și gândirea lor.

Ceea ce îl face să fie un pericol este însuși faptul că el este blând și se așterne pe nesimțite de-a lungul întregii societăți ajungând să o subjuge fără voia și știrea ei.

Fuga spre egalitate este ceea ce păstrează iluzia siguranței indivizilor atât de preocupați de problemele de zi cu zi, încât uită, ba chiar sunt incapabili de a conștientiza pericolul din umbră.

Despotismul blând va avea la bază noul contract social și va fi dificl de sesizat din interiorul societății de către membrii acesteia.

Complicațiile acestei tiranii blânde provin din însuși faptul că ea manifestă o voință ascunsă privirilor societății, reglând-o și controlând-o pe aceasta în mod constant și insesizabil.

Există unele diferențe majore între conceptul clasic de despotism și cel nou formulat de Tocqueville. Acesta din urmă elimină forța și violența, elimină aparențele și constrânge aș zice chiar mai periculos decât o făceau formele sale precedente.

Deși ne-am îndepărtat de forma clasică în contemporaneitate, rămânem amenințați în permanență de noua formă despotică blândă, care este ascunsă și prin aceasta mult mai dificil de contracarat.

5.2. Noul despotism

Cu certitudine nu există un concept mai important și mai puternic în întreaga operă a lui Tocqueville decât cel al despotismului blând. Îngrijorarea autorului francez cu privire la intensificarea acestei amenințări la adresa lumii moderne democratice este justificabilă din mai multe perspective.

Termenul de „despotism blând” reprezintă în accepțiunea lui Alexis de Tocqueville o nouă specie de despotism.

Într-o formă incipientă această noțiune a fost prima oară adusă în vedere de Montesquieu la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Abordarea acestuia asupra termenului în cauză reprezenta mai degrabă o perspectivă istorică. Acesta reflecta asupra conducerii Angliei și era oarecum pus pe gânduri de posibila ascensiune a unei noi forme de conducere precum e cea despotică de tip blând.

Tocqueville a fost cel care după mai bine de un secol a dat sens acestui nou concept, care este tot mai prezent astăzi în discuțiile de pe scena politică mondială, fiind și subiectul discuției noastre din acest capitol.

Tocqueville reflectă asupra șituației de dinainte și după Revoluția Franceză, observând că se poate afirma existența a două lumi total diferite, cea de după revoluție fiind una în care egalitate este de necontestat.

Punctul de pornire a oricărei discuții politice, observă Tocqueville, este egalitatea. Ea plutește în aer și este inhalată de către toți indivizii.

Astfel, acesta se întreabă care ar fi pericolul ce ar putea subjuga într-un moment viitor societățile democratice în formare.

Ceea ce îl îngrijora pe Tocqueville în ceea ce privește ascensiunea unei posibile forțe tutelare, ce ar subjuga fiecare individ fără conștientizarea acestuia, reprezintă o extindere a termenului despotism dincolo de aspectele sale definitorii.

Noul despotism despre care Tocqueville ne vorbește în Despre Democrație în America, acoperă întreaga societatate și o obligă la încheierea noului contract social.

Despotismul blând se instaurează într-un mod oarecum paradoxal. Acesta oferă sprijin și ajutorare cetățenilor, în principal celor nemulțumiți, ajungând ca ulterior aceștia din urmă să depindă de sprijinul său.

Practic, ceea ce el realizează este o instaurare graduală, atentă și eficace, oferind satisfacții minime în schimbul liniștii perfecționării sale.

Ceea ce justifică apariția acestei formei tiranice este însuși natura umană. Oamenii sunt împinși de dorința de conduce și de încrederea cu privire la abilitățile lor de conducători.

Autorul unei lucrări de referință cu privire la despotismul blând, lucrare intitulată Soft Despotism, Democracy`s Drift: Montesquieu, Rousseau, Tocqueville, and the Modern Prospect (2009 – Paul A. Rahe), considera influența autorității în contextul acestei forme tiranice ca fiind asemănătoare cu cea a unor părinți în raport cu copiii săi, în ideea în care aceștia din urmă vor fi mereu legați de părinții lor care le-au dat viață și care i-au ajutat la fiecare pas, așadar fiindu-le datori pe deplin și neavând voie să le iasă din cuvânt.

Este destul de evident că în cazul relațiilor familiale, faptul că lucrurile stau în acest fel este aspect normal și nici pe departe negativ.

Pe de altă parte, atunci când vorbim de societate și de conducătorii acesteia, situația este diametral opusă.

Faptul că cetățenii sunt ținuți la locul lor precum sunt copiii atunci când intervine autoritatea părintească reprezintă o anomalie politică și socială.

Acceptarea acestei stări despotice blânde este de la sine realizată.

Nimeni nu poate să o conteste. În primul rând deoarece ea este aproape invizibilă și în al doilea rând pentru că în societățile democratice, egalitare și liberale, opțiunile sunt nelimitate, astfel încât oamenii se izbesc de teama de a nu ști cum să se comporte într-o situație sau alta.

În perioada pre-modernă, cetățenilor le erau stabilite religia, educația, munca și multe alte componente și acțiuni sociale.

Astăzi nimeni nu mai poate spune nimănui ce trebuie să facă, oamenii devenind tot mai liberi și tot mai predispuși controlul autorității care îi poate cu ușurință ghida prin iluzia unei ajutorări.

Această dependență de autoritate este specifică societăților democratice actuale de la care toți cetățenii solicită beneficii în baza contractului social.

Despotismul blând operează la suprafața întregii societăți printr-o serie de reguli menite a menține un scut de protecție social împotriva unei posibile ascensiuni a celor cu potențial.

Voința indivizilor este domolită, uniformizată și păstrată la un nivel conceptual inferior.

Ea este ghidată și îmblânzită pentru a evita o eventuală tendință reacționară. Altfel spus, cetățenii sunt în mod constant constrânși de la a acționa conform propriilor credințe, dorințe și valori, dar nu într-un mod violent ci printr-o abordare mai blândă și invizibilă din interiorul societății.

Este demn de precizat că o asemenea putere tutelară nu face altceva decât să prevină avântul unora și nemulțumirea tuturor.

Ea nu distruge, nu tiranizează în mod vizibil și nici nu-și impune forțat adevărata sa față.

Ceea ce însă reușește să facă cu o deosebită precizie este să elimine elanul indivizilor de a se afirma, reducându-i la timiditate și incapacitate de rațiune proprie.

Cetățenii devin conduși și ghidați de către autoritate. Este o situație asemănătoare efectului de turmă, în care toți se conformează crezând în binele vândut de autoritate, fiind de fapt controlați și dirijați la fiecare pas.

Suveranitatea poporului rămâne doar un concept trecut pe hârtie, undeva în obscur, departe de ochii cetățeanului oricum mult prea preocupat de activitatea zilnică pe care o desfășoară în scopul de a atinge un standard de fericire controlat deasemenea de autoritate.

Ceea ce indvizii așteaptă de la conducere este conducerea. Aceștia doresc a fi conduși și a-și păstra în același timp egalitatea și libertatea.

Autoritatea menține și contribuie la îndeplinirea acestor dorințe, oferind egalitate și protecție, ba chiar oferind o șansă poporului, de a-și decide într-un oarecare măsură soarta în mod electiv.

Este o combinație între centralizare și suveranitate populară, care pentru cetățeni este cu simplitate trecută cu vederea.

Cetățenii rămân convinși de faptul că și-au decis singuri, în mod electiv, soarta și pe proprii gardieni.

Cu certitudine mulți indivizi ar considera și astăzi benefică îmbinarea administrației despotice cu principiile suveranității populare și ale centralizării. Considerând că drepturile și libertatea le sunt protejate ei își cedează întreaga soartă unei puteri tutelare despotice, în inconștiența lor fiind convinși de alegerea făcută.

Pe măsură ce egalitatea dintre cetățeni sporește, indivizii contează tot mai puțin iar statul tot mai mult.

Faptul că indivizii beneficiază de o oarecare libertate îi face tot mai individualiști și tot mai inchiși în sine, având tendințe chiar de izolare.

Aceștia se lasă tot mai mult în mâna autorității care este statul și se preocupă tot mai mult de aspectele vieții lor particulare.

Forța ascunsă a statului e cea care le controlează și dirijează viețile, iar centralizarea este cea care unge mecanismul întregului demers.

Interesant este faptul că indivizii se subordonează unei asemenea alternative deoarece văd într-o asemenea conducere, la capătul ei, poporul, și nu un tiran ori o anumită clasă socială.

Atunci când suveranul este ales în mod legitim el este considerat a deservi națiunea și aceasta este cea care îi conferă dreptul de a conduce și consideră că îl controlează în cazul în care ar exista anumite derapaje de la voința sa.

În ochii multora Tocqueville era un propovăduitor al aristocrației, iar adesea el se vedea de partea acestei clase sociale din care la rândul său făcea parte.

Cu toate acestea el nu suspină și nici nu regretă aristocrația ci menține de partea acesteia unele argumente conform cărora posibilitatea de control deplin a suveranului ar fi dispersată și controlată.

Acesta nu vedea în slăbirea puterii autorității centrale o soluție pentru protejarea de tendințele despotice ci o alternativă menită să împiedice folosirea deplină a forței și controlului acesteia asupra cetățenilor.

Tocqueville era de părere că „ceea ce contribuia cel mai mult la a asigura independența indivizilor în vremurile aristocratice era faptul că suveranul nu se îndeletnicea singur cu guvernarea și administrarea cetățenilor; așa încât puterea socială, fiind mereu divizată, nu apăsa niciodată în întregime și în același fel asupra fiecărui om.”

Concluzii

De-a lungul timpului, societățile au cunoscut numeroase forme de organizare și conducere.

Treptat, întreaga lume a conștientizat beneficiile aduse de principiile democrației optând spre această formă benefică dezvoltării societății și a membrilor săi.

În lucrarea publicată în două volume, Despre Democrație în America, Tocqueville descria democrația ca fiind mai mult decât o formă de conducere.

Ea reprezenta în ochii săi o adevărată stare de spirit, simțită și trăită de tot mai multă lume la momentul actual.

Dragostea lui Tocqueville pentru libertate se observă cu ușurință pe întreg parcursul lucrării Despre Democrație în America.

Previziunile autorului cu privire la democrație și evoluția ei reprezintă un adevărat câștig pentru istoria gândirii politice.

Deși se declara adeptul principiilor democratice, Tocqueville a privit și într-o oarecare manieră sceptică dezvoltarea acestora și mai cu seamă tendința spre egalitate deplină, pasiunea pentru aceasta respectiv relația ei de compatibilitate cu democrația.

Alături de pasiunea sa pentru valorile democrației, autorul inspiră și o teamă cu privire la pierderea libertății fără o luptă menită a păstra aceste valori și de a înlătura ceea ce constituie un deosebit pericol al epocii și anume evidențierea noului despotism blând.

Tocqueville se opune centralizării din teama reducerii autonomiei ce ar putea conduce la opresiune din partea conducerii politice.

Concluzia la care a ajuns Tocqueville este că există anumite pericole pe care societățile democratice nu le conștientizează.

Acesta avertiza cu privire la ascensiunea unei noi forme despotice, cu caracter blând menită să subjuge gândirea, voința și soarta cetățenilor.

Apariția unei forțe tutelare, menite a controla complet soarta indivizilor din societate reprezintă un pericol pentru democrațiile de pretutindeni.

Acest fenomen sau mai bine zis această nouă formă de guvernare despotică, denumită de Tocqueville – despotism blând, constrânge dezvoltarea indivizilor și îi ghidează precum un păstor își controlează împreună cu câinii săi, turma de ovine.

Noul despotism aduce și o noutate: un altfel de contract social.

Vorbim aici de un contract social în termeni diferiți de cei dinainte stabiliți de vechii teoreticieni contractualiști: Hobbes, Locke sau Rousseau, ce presupune mai mult decât cedarea anumitor libertăți și drepturi în favoarea suveranului și anume renunțarea la întreaga rațiune și autodeterminare din partea partea indivizilor.

Într-o asemenea situație societatea este menținută la un nivel inferior de dezvoltare din dorința a fi păstrată sub control.

Această nouă formă de tiranie este blândă, nonviolentă și amețitoare. Ceea ce o face însă extrem de periculoasă este faptul ca ea este insesizabilă din interiorul societății.

Întreaga cruciadă de democratizare este lesne de înțeles.

Cu certitudine ea reprezintă soluția propice dezvoltării, menținerii păcii și de stimulare a progresului.

Cu toate acestea vedem cum uneori în interiorul unor democrații pot exista ascunse pericole importante precum sunt cele identificate de Tocqueville și analizate pe larg de către mine în lucrarea de față.

Noul contract social asupra căruia m-am concentrat în această lucrare se dezvoltă pe fondul egalității și a evidențierii noului despotism adus în atenția noastră de către Tocqueville.

În ideea în care acest despotism blând pune stăpânire pe societate, noul contract social va înlocui vechile sale versiuni fiind unul cu mult diferit de cele anterioare.

Pe seama unei egalități sporite și a unei nivelări totale a societății, chiar și statele democratice pot întâmpina dificultăți despotice.

Astfel, conștientizez în prezent faptul că în situația unei lumi aproape complet democratice, amenințările unei tiranii periculoase rămân prezente în umbră, fiind în orice moment gata să pună stăpânire chiar și pe societățile cu forme de conducere democratică.

Bibliografie

Cărți, Manuale

*Aron, Raymond, 2001, Democrație și totalitarism, Editura ALL, București;

*Caygill, Howard, 2000, A Kant Dictionary, Blackwell Philosopher Dictionaries, Blackwell Publishing Ltd., pg.207;

*Caygill, Howard, 2000, A Kant Dictionary, Blackwell Philosopher Dictionaries, Blackwell Publishing Ltd., pg.346-350;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.35-36;

*De Tocqueville, 2005, Alexis, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.104;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.333;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.336;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.337;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.328;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.349;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.311;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.335;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.339;

* Epstein, Joseph, 2006, Alexis de Tocqueville – Democracy`s Guide, Editura Harper Collins, pg.95

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.8;

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.11;

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.13;

*Goodin,E. Robert, Klingemann, Hans-Dieter, 2005, Manual de Știință Politică, Editura Polirom, pg.467;

*Goldstein, S. Joshua; Pevehouse, C. Jon, 2008, Relații internaționale,, Editura Polirom, București, pg.222-226;

*Kant, Immanuel, 2008, Spre Pacea Eternă, Editura All, București;

*Lijphart, Arend, 2006, Modele ale democrației, Editura Polirom, București, pg.62-73;

*Manent, Pierre, 2007, Rațiunea Națiunilor – reflecții asupra democrației în Europa, Editura Nemira, București, pg.11;

*Manent, Pierre, 2007, Rațiunea Națiunilor – reflecții asupra democrației în Europa, Editura Nemira, București, pg.23;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.38-39;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.41;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.42;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.44-45;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.62;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.74-75;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.62;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.73;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.165-166;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.181;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.190-191;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.194-195;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.168-169;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.197;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.129;

*Newey, Glen, 2008, Routledge Philosophy Guidebook to Hobbes and Leviathan, Editura Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, pg.87-89;

*Niri, Carol, Pînzaru, Petre, Rădulescu Ilie, 1975, Dicționar Politic, Editura Politică, București, pg.197;

*Pantelimon, Cristi, 2006, Sociologie Politică, Editura Fundației România de Mâine, București, pg.175;

*Pleșca, Vasile, 2011, „Liberalismul și Democrația. Dezbateri contemporane”, Editura Institutul European, pg.123;

*Sandel, J. Michael, 2012, What Money Can`t Buy: The Moral Limits of Markets, Editura Allan Lane, pg.7;

*Țăranu, Andrei, 2005, Comunitarismul – doctrină contemporană: o filozofie a binelui comun, Editura ARC, Chișinău, pg.114-115;

*Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1993, Dicționar de Sociologie, Editura BABEL, București, pg.136;

Articole

*Cartledge, Paul, 2007, „Democracy, Origins of: Contribution to a Debate”, în Raaflaub, Kurt A.; Ober, Josiah; Wallace, W. Wallace, Origins of Democracy in Ancient Greece, University Of California Press, pg.156-157;

*Copp, David, 2007, Morality in a Natural World, Cambridge Univ. Press, pg.2;

*Lacoste, Yves, 1995, „Națiune și democrație, o asociere firească?” în Cordellier, Serge; Poisson, Elisabeth, „Națiuni și naționalisme”, Corint, București, 2002, pg.54-55;

*Palmquist, Stephen, 1991, Book review on Immanuel Kant`s The Methaphysics of Morals, Cambridge University Press;

*Rahe, A. Paul, 2009, Soft Despotism, Democracy`s Drift: Montesquieu, Rousseau, Tocqueville, and the Modern Prospect, Yale Univ. Press;

*Scott, Eric Carl, 2009, Review on Paul A. Rahe`s, Soft Despotism, Democracy`s Drift: Montesquieu, Rousseau, Tocqueville, and the Modern Prospect, Springer Science Business Media LLC, pg.70;

*Sedgwick, Sally, 2008, Kant`s Groundwork of the Methaphysics of Morals, Cambridge University Press, pg.22, ref.13;

*Sterba, James, 1990, Toulmin to Rawls, în „Ethics in the History of Western Philosophy”, MacMillan/ St.Martin Press;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.218;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.219;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.220;

Surse electronice

*Alcaniz, Isabella, 2012, „Democratization and Multilateral Security”, Univ. Of Maryland, în „World Politics”, Vol. 64, Nr.2, Cambridge Journals, pg.306-340;

Link stabil:

http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=8514012

*Arneson, Richard, 2013, Egalitarianism în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/egalitarianism/

*Bogaards, Matthijs, 2010, „Measures of democratization: from degree to type to war”, în Political Research Quarterly, Vol. 63, Nr.2, 2010, pg.475-476; Link stabil: http://www.jstor.org/stable/20721505

*Boyer, W. William, 1992, „Reflections on democratization” în „Political Science and Politics”, Vol. 25, Nr.3, pg.517-518

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/419443

*Dagger, Richard, 2010, Political Obligation, în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/political-obligation/

*D`Agostino, Fred, Gaus, Gerald, Thrasher, John, 2014, Contemporary Approaches to the Social Contract în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/contractarianism-contemporary/

*De Tocqueville, Alexis, 2006, Democracy in America vol.I (of II), Project Gutenberg – Ebook, pg.5;

Link stabil: http://www.gutenberg.org/files/815/815-h/815-h.htm

*Fabienne, Peter, 2014, Political Legitimacy în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/archives/spr2014/entries/legitimacy/

*Huntington, P. Samuel, 1991, „The Third Wave: democratization in the Late Twentieth Century”, Norman: University of Oklahoma Press, în Doorenspleet, Renske, „Reassessing the three waves of democratization”, „ World Politics”, Vol.52, Nr.3, 2000, pg.384;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/25054118

*Mansfield, D. Edward; Pevehouse, C. Jon, 2006, „Democratization and International Organizations” în „International Organization”, Vol. 60, Nr.1, Cambridge Univ. Press, pg.137;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/3877870

*Rohlf, Michael, 2010, Immanuel Kant în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/kant/

*Rustow, Dankwart, 1970, „Transitions to democracy: toward a dynamic model”, în „Comparative politics”, Vol.2, Nr.3, pg.337-363;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/421307

*Tilly, Charles, 2000, „Processes and Mechanisms of Democratization” în „Sociological Theory”, Vol.18, Nr.1, American Sociological Association, pg.1;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/223279

Bibliografie

Cărți, Manuale

*Aron, Raymond, 2001, Democrație și totalitarism, Editura ALL, București;

*Caygill, Howard, 2000, A Kant Dictionary, Blackwell Philosopher Dictionaries, Blackwell Publishing Ltd., pg.207;

*Caygill, Howard, 2000, A Kant Dictionary, Blackwell Philosopher Dictionaries, Blackwell Publishing Ltd., pg.346-350;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.35-36;

*De Tocqueville, 2005, Alexis, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.104;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.333;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.336;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.337;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.328;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.349;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.311;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.335;

*De Tocqueville, Alexis, 2005, Despre Democrație în America, Vol. II, Editura Humanitas, București, pg.339;

* Epstein, Joseph, 2006, Alexis de Tocqueville – Democracy`s Guide, Editura Harper Collins, pg.95

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.8;

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.11;

*Furet, François, 1981, Sistemul conceptual în Despre Democrație în America în De Tocqueville, Alexis, 2005, „Despre Democrație în America”, Vol.I, Editura Humanitas, București, pg.13;

*Goodin,E. Robert, Klingemann, Hans-Dieter, 2005, Manual de Știință Politică, Editura Polirom, pg.467;

*Goldstein, S. Joshua; Pevehouse, C. Jon, 2008, Relații internaționale,, Editura Polirom, București, pg.222-226;

*Kant, Immanuel, 2008, Spre Pacea Eternă, Editura All, București;

*Lijphart, Arend, 2006, Modele ale democrației, Editura Polirom, București, pg.62-73;

*Manent, Pierre, 2007, Rațiunea Națiunilor – reflecții asupra democrației în Europa, Editura Nemira, București, pg.11;

*Manent, Pierre, 2007, Rațiunea Națiunilor – reflecții asupra democrației în Europa, Editura Nemira, București, pg.23;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.38-39;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.41;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.42;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.44-45;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.62;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.74-75;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.62;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.73;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.165-166;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.181;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.190-191;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.194-195;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.168-169;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.197;

*Miroiu, Adrian, 2009, Introducere în Filosofia Politică, Editura Polirom, Iași, pg.129;

*Newey, Glen, 2008, Routledge Philosophy Guidebook to Hobbes and Leviathan, Editura Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, pg.87-89;

*Niri, Carol, Pînzaru, Petre, Rădulescu Ilie, 1975, Dicționar Politic, Editura Politică, București, pg.197;

*Pantelimon, Cristi, 2006, Sociologie Politică, Editura Fundației România de Mâine, București, pg.175;

*Pleșca, Vasile, 2011, „Liberalismul și Democrația. Dezbateri contemporane”, Editura Institutul European, pg.123;

*Sandel, J. Michael, 2012, What Money Can`t Buy: The Moral Limits of Markets, Editura Allan Lane, pg.7;

*Țăranu, Andrei, 2005, Comunitarismul – doctrină contemporană: o filozofie a binelui comun, Editura ARC, Chișinău, pg.114-115;

*Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1993, Dicționar de Sociologie, Editura BABEL, București, pg.136;

Articole

*Cartledge, Paul, 2007, „Democracy, Origins of: Contribution to a Debate”, în Raaflaub, Kurt A.; Ober, Josiah; Wallace, W. Wallace, Origins of Democracy in Ancient Greece, University Of California Press, pg.156-157;

*Copp, David, 2007, Morality in a Natural World, Cambridge Univ. Press, pg.2;

*Lacoste, Yves, 1995, „Națiune și democrație, o asociere firească?” în Cordellier, Serge; Poisson, Elisabeth, „Națiuni și naționalisme”, Corint, București, 2002, pg.54-55;

*Palmquist, Stephen, 1991, Book review on Immanuel Kant`s The Methaphysics of Morals, Cambridge University Press;

*Rahe, A. Paul, 2009, Soft Despotism, Democracy`s Drift: Montesquieu, Rousseau, Tocqueville, and the Modern Prospect, Yale Univ. Press;

*Scott, Eric Carl, 2009, Review on Paul A. Rahe`s, Soft Despotism, Democracy`s Drift: Montesquieu, Rousseau, Tocqueville, and the Modern Prospect, Springer Science Business Media LLC, pg.70;

*Sedgwick, Sally, 2008, Kant`s Groundwork of the Methaphysics of Morals, Cambridge University Press, pg.22, ref.13;

*Sterba, James, 1990, Toulmin to Rawls, în „Ethics in the History of Western Philosophy”, MacMillan/ St.Martin Press;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.218;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.219;

*Villa, Dana, 2007, Tocqueville and Civil Society, în Welch, B.Cheryl, „The Cambridge Companion to Tocqueville”, Cambridge Univ. Press, Simmons College, pg.220;

Surse electronice

*Alcaniz, Isabella, 2012, „Democratization and Multilateral Security”, Univ. Of Maryland, în „World Politics”, Vol. 64, Nr.2, Cambridge Journals, pg.306-340;

Link stabil:

http://journals.cambridge.org/action/displayAbstract?fromPage=online&aid=8514012

*Arneson, Richard, 2013, Egalitarianism în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/egalitarianism/

*Bogaards, Matthijs, 2010, „Measures of democratization: from degree to type to war”, în Political Research Quarterly, Vol. 63, Nr.2, 2010, pg.475-476; Link stabil: http://www.jstor.org/stable/20721505

*Boyer, W. William, 1992, „Reflections on democratization” în „Political Science and Politics”, Vol. 25, Nr.3, pg.517-518

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/419443

*Dagger, Richard, 2010, Political Obligation, în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/political-obligation/

*D`Agostino, Fred, Gaus, Gerald, Thrasher, John, 2014, Contemporary Approaches to the Social Contract în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/contractarianism-contemporary/

*De Tocqueville, Alexis, 2006, Democracy in America vol.I (of II), Project Gutenberg – Ebook, pg.5;

Link stabil: http://www.gutenberg.org/files/815/815-h/815-h.htm

*Fabienne, Peter, 2014, Political Legitimacy în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/archives/spr2014/entries/legitimacy/

*Huntington, P. Samuel, 1991, „The Third Wave: democratization in the Late Twentieth Century”, Norman: University of Oklahoma Press, în Doorenspleet, Renske, „Reassessing the three waves of democratization”, „ World Politics”, Vol.52, Nr.3, 2000, pg.384;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/25054118

*Mansfield, D. Edward; Pevehouse, C. Jon, 2006, „Democratization and International Organizations” în „International Organization”, Vol. 60, Nr.1, Cambridge Univ. Press, pg.137;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/3877870

*Rohlf, Michael, 2010, Immanuel Kant în „The Stanford Encyclopedia of Philosophy”;

Link stabil: http://plato.stanford.edu/entries/kant/

*Rustow, Dankwart, 1970, „Transitions to democracy: toward a dynamic model”, în „Comparative politics”, Vol.2, Nr.3, pg.337-363;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/421307

*Tilly, Charles, 2000, „Processes and Mechanisms of Democratization” în „Sociological Theory”, Vol.18, Nr.1, American Sociological Association, pg.1;

Link stabil: http://www.jstor.org/stable/223279