Democratia Participativa, Solutia Celui de al Treilea Val
Democrația participativă, soluția celui de-al treilea val
Democrația participativă, soluția celui de-al treilea val
Introducere
”Democrația este un sistem prost, dar este cel mai bun din câte există”, spunea Winston Chuchill. Da, este un sistem costisitor și poate fi îmbunătățit. Democrația reprezentativă sau a elitelor ajunge, după o perioadă de câteva generații politice, să țină cetățeanul departe de decizia politică ce îl vizează direct. I se cere să mergă la vot apoi, deseori, își pierde importanța în fața decidenților. Cetățeanul a ajuns să se obișnuiască atât de mult cu această stare încât consideră normal ca altul, chiar și ales prin vot, să opteze/gândească pentru el. Se supără cetățeanul că decidentul a uitat de el, că acționează deseori împotriva sa. Ce îl impiedică pe Cetățean să ia atitudine? Să producă schimbarea? Faptul că, tot așteptănd ca alții să îi rezolve problemele, i-a dispărut, între timp simțul critic, iar participativitatea sa este sporadică. Cetățeanul vrea informații adevărate, dar uită, deseori, că informațiile care ajung la el sumt percepții asupra realității ce aparțin celor care vorbesc. Cetățeanul trebuie să învețe să asculte activ, nu pasiv, să devină participativ activ, nu sporadic, informat, nu neinformat, să aibă opine reală, nu pseudo-opinie. Presa joacă, de asemenea, un rol important în democrație pentru că , deși există multe mijloace de informare în epoca globalizării, rămâne principalul instrument de diseminare a informații ce ajută la crearea de opinii publice. Este trist ca o opinie publică să se bazeze pe informații incomplete, dar atunci cănd se bazează pe informații false, devine o opinie publică de formă, ceea ce este dezastruos pentru o democrație. Cetpțeanul are la dispoziție diverse instrumente pentru a obține ceea ce își dorește, procesul de advocacy, pe care puțini îl cunosc, reprezintă baza implicării cetățeanului în treburile ”cetății”. El poate fi pro-activ, adică să inițieze mișcarea, sau reactiv, adică să reacționeze la o politică publică/lege/măsură care îi afectează într-un fel sau altul interesele. Este vorba de interesele legitime! Este liber să se asocieze, să genereze dezbatere publică, dar toate acestea se fac după metode științifice, dacă ne dorim rezultate. Abia dacă advocacy nu dă rezultate, deși, da, este un proces ce necesită atențe, energie și resurse, iar asta se întămplă extrem de rar, avem la dispoziție vreve sau alte forme de protest extrem. Din nefericire, până ce vor reuși să înțeleagă cetățenii și să aplice rapid acest instrument de democrație participativă, pentru susținerea intereselor comune, instituțiile publice încă nu se adaptează, realmente, timpului în care ființează. Generația interentului va vrea mai mult decât participativitate. Ea se va mută, ca orice, și pe internet. Dar această generație va dori să guverneze împreunăcu decidenții pe principiul We-government. Această generație care acum are sub 20 ani va dori totul acum, acces la informații în timp real, nu să aștepte 30 de zile pentru a primi o informație publică, pentru că ea nu este on-line. Legea 544/2000 a accesului la informații publice a fost un real succes și este de mare ajutor, însă azi, timpul se comprimă și avem nevoie de reglementări aplicabile și peste 10 ani, când comunicarea se va face cu viteza gândului. În România, principalele reglementări ce facilitează monitorizarea procesului decizional public sunt:
Legea liberului acces la informațiile de interes public (nr. 544/2001); Legea transparenței decizionale în administrația publică (nr. 52/2003), cu modificările și completările ulterioare; H.G. nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, cu modificările și completările ulterioare Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind activitățile de soluționare a petițiilor;
Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Conform majorității barometrelor de opinie, corupția și lipsa de încredere în cei care ne decid soarta ocupă topul nemulțumirilor noastre. O cauză majoră a acestui fenomen stă în pasivitatea noastră, a cetățenilor. Ne așteptăm ca cei pe care i-am ales sau cei care sunt numiți în funcții de către aceștia să ne reprezinte interesele noastre, ale alegătorilor, ca și cum ar fi ale lor.” Suntem invadați de informație, dar cum o folosim în scop constructiv, nu destructiv? De unde începe informația, mânuită cu un interes meschin, să afecteze societatea, implicit securitatea ei? Care sunt factorii care transformă mecanismele de mânuire a informațiilor în risc sau amenințare pentru societate? Poate aduce Informația un spor de securitate individului? Cum? La urma urmelor, societatea este depozitarul informațiilor, iar totalitatea ei este formată din cetățeni, cetățeni care au drept de vot, dar și drept de securitate. Cum poate fi manipulată o societate? Prin informație! Cum se poate evita? Prin asimilarea critică/științifică a informațiilor. Cum se poate realiza acest deziderat? Prin educație și mass-media, pentru că acestea două furnizează cea mai multă informație. Voi analiza însă doar ceea ce cade în sarcina mass-media. La urma urmei, agenda publică este, deseori, fixată de mass-media.
Utilitarișii John Lock, John Milton sau John Stuart Mill vorbeau de presă ca impunând libertatea de exprimare și opinie. Statul era văzut ca ”dușmanul principal”ce putea institui cenzura sau limita libertatea de exprimare și opinie. Aceste idei au condus la consacratele formule ”presa este câinele de pază al democrației” și ”presa este a patra putere în stat”, lansate în epoca frământărilor revoluției franceze și perpetuate până astăzi. În debutul secolului XX, se produce o schimbare de paradigmă: tema libertății presei este înlocuită cu cea a efectelor pe care aceasta le produce. Într-o societate a informației și a cunoașterii, nu este de mirare că imperiile media din întreaga lume ajung să dețină un rol extrem de important.
Democrație ar însemna că cetățenii au un cuvânt de spus în deciziile ce le afectează viața în raport cu decidenții. În mod ideal, acest lucru ar presupune că toți să participe, egal, la luarea deciziilor politice. Însă, acesta este un ideal, imposibil de pus în practică. Astfel se ajunge ca ei, cetățenii să își aleagă reprezentanți (parlamentari/primari/președinte/etc) care vor participa la deciziile politice și care se presupune că vor reprezenta interesele celor care i-au ales să îi reprezinte. Evident, democrația își are originile în Grecia antică – unde exista o democrație directă limitată. Noțiunea de democrație reprezentativă a luat formă și sens în Europa medievală, dezvoltându-se apoi în perioada renașterii și a revoluțiilor-americană și franceză. Democrația este astăzi cea mai răspândită formă de guvernare de pe glob.
În principiu, democrația poate fi de mai multe tipuri: directă, indirectă, reprezentativă, prezidențială, semiprezidențială liberală, constituțională, participativă socialistă, anarhistă, consensuală, deliberativă etc. Evident, democrația nu e un sistem politic perfect, fiind supusă riscurilor, ca orice sistem de guvernare (inclusiv corupția), dar prezintă avantajul că o guvernare poate fi înlocuita cu alta, că vocile populației se fac auzite. Foarte important, cum spunea Sherman Kent: ”Cunoașterea înseamnă putere”. Cetățeanul trebuie să dețină informația, să dețină cunoaștrea, pentru că aceasta este parola de acces către acțiune pentru a obține, cu instrumente legale șu la îndemână, ceea ce ne propunem, sau cel puțin parțial. Modul în care privim/analizăm critic informația livrată, indiferent prin ce canal de comunicare sta la baza democrației participative.
În lucrarea de față, voi așeza față în față democrația reprezentativă și cea participativă. În ultimii ani pare să fie luată în calcul și democrația deliberativă, o încercare de îmbinare acestor două tipuri de democrație. Realmente, fiecare tip de democrație are neajunsurile sale.
Ipoteza de la care pornesc cercetarea este: ”Democrația participativă este dependentă de gradul de implicare în afacerile publice, respectiv de gradul de cunoaștere critică al cetățeanului”.
Argumentele majore, structurate, la rândul lor, pe mai multe segmente, pe care bazez această ipoteză sunt analizate în capitolele lucrării:
Este sufucient să apelăm la istorie pentru a vedea cum inițiatorii democrațiilor antice- până astăzi- au pus OMUL în centrul preocupărilor, dar și pentru a învăța din greșelile trecutului. Astfel, aflăm soluții pentru multe dintre problemele contemporane (Capitolul III: Democrația- scurt istoric și lecții de la Grecia și Roma antică la contemporaneitate).
Omenirea a trecut de la o etapă la alta de evoluție, prin Revoluții, prin acțiuni disruptive: Revoluția industrială a adus alte sisteme de guvernare, în mare, cele reprezentative, pe care le cunoaștem noi astăzi, dar Revoluția tehnologică ne face să conștientizăn că schimbări majore au loc chiar sub ochii noștri, iar acestea schimbă optica noastră, dar ridică și probleme în ce privește sustenabilitatea actualelor forme ale instituțiilor noastre, informația utilizată adecvat jucând un rol primordial, evidențiind rolul mass-media în crearea de opinii:(Capitolul IV: ”Democrația reprezentativă vs democrația participativă”, prin cele două componente ce reprezintă modele diferite de abordare, aferente subcapitolelor IV.1:”Alvin Tofflel despre democrația reprezentativă și cea participativă în ”Al treilea Val” și ” IV.2: Lippman și Dewwy despre democrația reprezentativă, democrația participativă și rolul social al presei, la 1900 pănă astăzi”).
Cunoașterea și informarea sunt extrem de importante, dar, fără implicare, rezultatul este insesizabil, principalul instrument al democrației, cu precădere al celei participative, advocacy, fiind la îndemâna oricărui individ care dorește să genereze schimbări. Există universități care au introdus acest aspect în curiculă, pentru că, însușirea teoretică și practică adecvate vor aduce plus-valoare în comunitate (Capitolul V: ”Advocacy – Instrumentul de bază al democrației participative la îndemâna cetățeanului”). Ne îmbunătățește viața.
Concluziile vor releva în ce măsură ceea ce știm se va modifica în viitorul foarte apropiat și cât de validă sau nu se dovedește ipoteza de lucru de la care am pornit și de ce variabile depinde ea. Totodată, voi aborda, în Concluzii, tema e-democrației participative, a e-guvernării ajungând la ceea ce futurologii numesc ”we-Government”, cu scopul de a demonstra măsura în care aceste instrumente sunt viabile, aplicabile, aducătoare de beneficii pentru societate.
La final, ca rezultat al cercetării, voi propune o serie de acțiuni care, aplicate, vor veni atât în sprijinul nostru, al cetățenilor, cât și al decidenților, pentru un viitor mai puțin întunecat. Se impune să lucrăm împreună, ci nu de pe poziții adverse, excepție făcând situațiile în care orice alte căi au eșuat.
Aduc argumente în sprijinul ipotezei că democrația participativă constituie o soluție majoră pentru a corecta ce este greșit în societatea noastră, pentru a diminua corupția, utilizarea defectuoasă a fondurilor publice sau alte neajunsuri. Cu toții am beneficia de pe urma verificării și colaborării cu instituțiile care pun în practică politicile publice. Ca rezultat, am diminua riscurile și amenințările la adresa securității noastre – individuale și naționale. Pentru acest deziderat care să conducă la ”mai binele comun”, se impune ca populația să dețină noțiuni de cultură civică, politică și de securitate. Cu alte cuvinte, să dețină cunoaștere.
Democrația participativă tinde să fie o utopie, dacă liderii politici o mimează, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, sau dacă opinia publică este o falsă opinie publică, bazată pe informații nereale. Elveția, fără a fi membră UE, este deținătoarea celui mai ridicat grad de participativitate democratică, iar acest lucru este dezvoltat, pe larg în anexa nr.1. Elveția este un exemplu de bune practici pentru democrația participativă. În urma unei discuții avute cu sociologul Bruno Ștefan, a mărturisit că, în urma cercetărilor sale, două ar putea fi proiectele majore de țară care ar crește rapid participativitatea cetățenilor:” Unirea cu Moldova” și” Educația”. În demersul meu voi aduce referiri la acest al doilea proiect dorit de români, întrucât consider că acesta ar mobiliza românii cel mai mult, conectând tehnicile și instrumentele democrației participative cu studiile culturale europene.
”Ce este democrația? Ce este democrația reprezentativă? Ce este democrația participativă? De când este atât de important acest instrument? Care sunt avantajele și dezavantajele sale?”, sunt întrebări care își vor găsi răspunsul pe parcursul lucrării.
Sub presiunea democrației participative, a transparenței active, decidenții vor fi ”educați” să pună în act politici publice, după metode științifice, pe termen lung, pe care să nu le abandoneze în funcție de bunul plac. Gradul corupției este așadar, direct proporțional cu lipsa noastră de implicare, de gândire critică, de cultură civică, politică, economică sau de securitate. Avem obligația de a nu uita că mare parte din societatea noastră este așa-numita generație” Y” ce impune alt ritm, dar aceste aspecte le vom analiza, la momentul cuvenit. Punctele enunțate în Concluzia acestei lucrări vor fi analizate, ulterior, pe larg, într-o lucrare de sine-strătătoare.
Pe parcursul lucrării de față, voi aduce exemple de aplicare a democrației participative prin diversele ei instrumente, cel mai important fiind procesul de advocacy, care implică spiritul critic al cetățeanului.
Principalul scop al acestei lucrări este acela de a oferi un tablou al oportunităților și potențialelor riscuri prin abordarea democrației participative. Îmi propun ca lucrarea de față să stimuleze un dialog constructiv privind modul de interpretare a contribuției democrației participative la binele comun și gândirea strategică în acest domeniu.
II. Metode de analiză folosite
I.1. Metoda observației
Auguste Comte considera Observația, că undă dintre cele patru metode fundamentale ale cercetării sociologice, alături de comparație, analiză istorică și experiment.
Observația este importantă pentru cunoașterea realității înconjurătoare. Permite obținerea de date și informații, prin contactul direct al observatorului cu obiectul observației. Metodă deosebit de utilă, observația permite accesul direct și nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observației) și asigură un grad mare de obiectivitate și complexitate a imaginii rezultate. Observația înregistrează comportamente individuale, dar și colective, în momentul desfășurării lor. Un alt avantaj este acela că metoda înregistrează comportamentele în condițiile naturale de desfășurare a lor. În plus, metoda observației prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor, comportamentelor, proceselor.
I.2. Analiză comparativă
Am putea spune că, în proporție de 90%, nu există cercetare care să nu ia în considerare și alte cazuri similare. Ne comparăm cu vecinii, cu cei care sunt ca noi, cu cei care sunt mai dezvoltați, cu cei care au rezultate mai bune decât noi, pentru a vedea unde și ce avem de făcut pentru îmbunătățirea situației. Evident, au existat, există și vor exista diferențe între indivizi, între grupuri, între comunități, între culturi, între religii, între țări, între procese șiu este normal să fie așa.” Sociologia comparată nu este o ramură particulară a sociologiei, este sociologia însăși”, spune Durkheim. Nu putem înțelege societatea în care trăim până când nu ne comparăm cu ceilalți.” Cine cunoaște doar o singură țară practic nu cunoaște niciuna”, decreta Lipset (1994, p.154).
Muller-Lyer menționează și comparația fazeologică prin care se descompune întregul în subdomenii și se compară o fază de evoluție cu cea imediat următoare, pentru a fi descoperite liniile directoare ale fenomenului studiat.
Sursele pe care le-am folosit pentru această analiză comparativă sunt: Rapoarte oficiale, ziare, reviste, tabele, analize, discursuri, legi, referendumuri, strategii. În ceea ce mă privește, am considerat utilă metoda de analiză comparativă,”point-by-point”, pentru a compara, simultan, punctele de interes pentru analiza efectuată.
I.3. Analiza de conținut
Derivată din teoria comunicării, și utilizată cu precădere în cadrul științelor sociale, metoda analizei de conținut a ajuns astăzi, când aproape oricine este mai atent la efectul comunicării decât la efectul a ceea ce are de comunicat, în sine, a ajuns să fie folosită la scară largă în activitatea de intelligence – public, business său secret. Metoda constă într-un set de tehnici utilizate ce au ca scop identificarea obiectivă și sistematică a caracteristicilor de care dispun mesajele: analiza elementelor textuale, în scopul determinării semnificației mesajului, scop materializat prin studii de tendințe, analiză a performanței; evaluarea emitentului prin identificarea intențiilor, motivațiilor și cencepției sale; evaluarea reacțiilor receptorilor în scopul determinării impactului produs asupra publicului de către mesajul emitentului. În lucrarea de față, am considerat că analiza de conținut a declarațiilor oficiale despre interesul public, soluția problemelor sau mesajul dublu – unul pentru cetățean, altul pentru mediul politic, este extrem de utilă pentru realizarea, ulterior, a scenariilor pe care le voi contura, spre finalul lucrării.
”Metoda a fost folosită și secolul trecut când, de pildă, în 1910, Max Weber (1864-1920) a examinat presa din Germania, căutând să afle care sunt temele politice cel mai des abordate. Astăzi, am ajuns să folosim computerul în analiza conținutului, ceea ce a marcat, fără îndoială, evoluția tehnicilor de analiză a conținutului”.
Analiza de conținut folosește surse și date secundare, care surprind informații, ce se dovedesc a fi extrem de utile, pe care, emitentul le transmite cu sau fără intenție. Putem vedea ce anume se află în spatele a ceea ce este vizibil. Prin această metodă, am examinat conținutul documentelor produse de instituțiile sociale, cu precădere de mass-media, de ONG-urile cu activități în domeniul de interes al cercetării, pentru a evidenția specificul fenomenelor sociale. Ne ajută să aflăm mai multe despre comunicările analizate, deoarece este sistematică. Extragem informația relevantă interesului nostru de cercetare, după cum arată sociologul Mircea Agabrian.
Analiza de conținut este utilă, pentru demersul meu, în pentru trei tipuri de probleme: cercetarea implică un volum mare de text; un subiect/mai mulți subiecți trebuie studiați „la distanță”; pentru studiul documentelor istorice, a scrierilor unor persoane decedate, sau a emisiunilor de radio și televiziune, analize ce au tratat, înainte, tema democrației.
I.4. Metoda scenariilor
Trăim într-o lume a incertitudinilor când avem nevoie de a privi în viitor pentru a lua cele mai bune decizii în prezent. Nu dispunem de un software miraculos sau de un glob magic de cristal, și atunci, evident, avem nevoie de tehnici care să ne ajute să luăm cele mai bune decizii în funcție de diverși factori. Pentru început se impune identificarea incertitudinilor și a elmentelor-cheie care le definesc. Acest prim pas ne ajută pentru a stabili gradul de neclaritate pe care anumite decizii sau evenimente le impun astfel încât să poată fi anticipate eventualele probleme pe care acestea le-ar crea. Metodă este des folosită de intelligence – public (atunci când se crează politici publice- sau ar trebui folosită, în cazul în care nu se întâmplă), privat său secret. Corelarea elementelor de incertitudine precum și stabilirea relațiilor dintre ele ne conduc la o viziune de ansamblu care să ajute la realizarea unor scenarii plauzibile.
I.5. Procesul de public-intelligence
Voi realiza un Proces de intelligence pentru a vedea, în ce măsură, România își poate maximiza avantajele, în domeniul studiat, evident, în beneficiul cetățenilor. Acest proces de intelligence este aplicat în Anexa 2- exercițiu de aplicare a Procesului de advocacy pentru Introducerea manualului unic.
Acest proces va viza:
Definirea ecesităților/cerințelor informaționale (Key Intelligence Questions) și repartizarea lor către cei care ar avea responsabilitate acțiunii
Colectarea datele relevante necesare (având permanent în vedere oportunitățile și amenințările pentru Tema noastră, ținând cont și de avantajele/vulnerabilitățile acesteia); pentru colectarea propriu-zisă a datelor voi utiliza doar surse deschise, date pe care le voi încadra într-un tabel cu 3 coloane: cerința, date obținute, sursa
Analizarea datelor colectate (utilizând diverse metode/tehnici, ex: analiza de risc, analiza de fenomen, SWOT, STEP, tehnica scenariilor, cost-beneficiu etc.).
Formularea concluzii/propuneri
Stabilirea unui set de elemente/factori (indicatori de avertizare timpurie), care pot influența îndeplinirea obiectivului vizat și care urmează să fie monitorizați în continuare.
I.6. Metoda prioritizării
Metoda prioritizării o voi utiliza pentru stabilirea valorii relative a alegerilor sau alternativelor care să ne permită să putem răspunde la întrebarea:” Ce este cel mai important?”.
Putem ierarhiza variabilele într-un șir de variante ce ne vor ajuta să identificăm ce ar trebui făcut mai întâi, ce situație problematică necesită o mai mare atenție și ce anume are nevoie de alocarea celor mai multe resurse, în funcție de ce anume fundamentează prioritățile, obiectivele sau criteriile de luare a deciziilor.
III. Democrația- scurt istoric și lecții de la Grecia și Roma antică la contemporaneitate
Originile cetățeniei pot fi identificate din Grecia antică, când ‘cetățenii’ aveau dreptul legal să participe în politică. Dar nu toată lumea era cetățean: sclavii și femeile erau excluși.
III.1.Democrația și cetățenia la grecii antici
„Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere (oligarhic-Sparta și democratic-Atena), promovează individualismul și drepturile civice și încearcă să edifice statul, cetatea-polis ca exponent al intereselor cetățenilor, pe baze raționale.”Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică. Practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă și libertate juridică, a pus OMUL în centrul lucrurilor. Forma de organizare în Grecia antică începând cu secolul al VIII- lea î.H. a fost Polisul (reprezenta ”orașul stat” ce însuma comunitatea umană dintr-un oraș cu pământurile și satele din jur). Primul care a dat Atenei legi scrise a fost Drakon, rămas celebru pentru severitatea legilor formulate (și astăzi adjectivul” draconic” – descrie o hotărâre fermă și severă). Solon a dat prima constituție a Atenei, în 594 î.Hr. Aceasta cuprindea: eliberarea sclavilor de datorii, creștea puterea Adunării poporului,” și introducea două noi adunări: ”Sfatul celor 400” ; ”Bule și Tribunalul poporului”. După Solon timp, de 36 de ani, puterea a fost exercitată de tirani. În anul 510 î.Hr.,”Clistene a înlăturat ultimul tiran și a modernizat constituția lui Solon”. Aceste reforme au făcut din Clistene, fondatorul democrației ateniene. El a împărțit teritoriul statului atenian în 100 de circumscripții teritoriale (deme) pe care le-a grupat în 10 triburi. A constituit, Consiliul celor 500 din care făceau parte, prin tragere la sorți, câte 50 de membri din fiecare trib. Adunarea poporului a fost investită cu drepturi suverane”.
Perioada cea mai importantă a democrației ateniene a fost în timpul lui Pericle-443 î.Hr. Sub conducerea acestuia întreaga autoritate în stat revenea, Adunării Poporului, iar organizarea vieții politice și sociale era guvernată de constituție. Astfel, toți cetățenii puteau participa la conducerea statului (femeile, străinii și sclavii nu erau cetățeni) exercitându-și opiniile prin luarea cuvântului și votând.
Atenienii au realizat o democrație directă, posibilă în cadrul unor comunități teritoriale restrânse, întemeind instituții politice. Au introdus interdicția a două mandate consecutive și conducerea prin rotație, tocmai pentru e evita reîntoarcerea Tiraniei.”Deși era proclamată egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, democrația avea un caracter restrictiv, întrucât o mare parte a membrilor societății nu posedau statutul de cetățean. În democrația ateniană nu exista o separare a puterilor, ci o confuziune a lor. Puterea legislativă și executivă era deținută de Adunarea Poporului și Consiliul celor 500, Puterea judecătorească, de Adunarea Poporului și Helialia. Dar, dincolo de limite, constituția democratică a Atenei a realizat pentru prima oară în istoria antichității idealul libertății civice a omuluiAbsenteismul în cadrul democrației participative, neimplicarea, o justiție nefuncțională, sufocată, nesepararea puterilor în stat au fost factori serioși ce au afectat DEMOCARȚIA GRECIEI ANTICE”.
III.2.Democrația și cetățenia la romani
Cetățenia în Roma antică reprezenta un statut social privilegiat în raport cu legea, dreptul la proprietate și guvernare, acordat doar unor persoane. Un cetățean roman se bucura de toate beneficiile ce derivau din statutul său, inclusiv de protecția statului. El putea fi privat de cetățenie doar în situații excepționale. Împăratul Marcus Aurelius Antonius a dat prima constituție a Imperiului- edictul 'Constitutio Antoniniana' (în 212) – prin care toți locuitorii liberi din Imperiul roman de răsărit au devenit cetățeni romani.
Și aici, ca și în Atena, cetățenia este discreționară, femeile neavând acest statut chiar și după ce Antonius îi face cetățeni pe toți locuitorii teritoriului roman. Absenteismul, neadaptarea instituțiilor statului la dimeniunile tot mai mari ale Republicii, ulterior ale Imperiului, cartelizarea Puterii au contribuit substanțial la decăderea unei democrații de la care, astăzi, după mai mult de 2000 de ani, încă mai avem de învățat.
Adunările poporului erau deschise și accesibile tuturor cetățenilor, femeile, străinii, sclavii neavând acest statut, fiind excluși de la exercitarea drepturilor politice. În viața politică romană absenteismul era mult mai mare decât la greci, cauzat, în primul rând, de condiții obiective, îndeosebi depărtarea de Roma, și amplificat de indiferența cetățenilor față de treburile cetății. Mai grav decât absenteismul era eliminarea unor cetățeni din viața politică. Aceasta se datora fie unor greșeli involuntare rezultate din carențele recensământului, așa cum mai întâlnim și noi, în democrațiile contemporane. Cu timpul clientelele capătă o influență tot mai largă, votul comițiilor devenind afacerea acestora, fapt care va genera și amplifica criza democrației romane.
Clientelismul roman includea persoane grupate în jurul unui patrician, “clienții” devenind din ce în ce mai numeroși spre sfârșitul Republicii, sporind astfel “gloria” familiilor aristocratice care adesea recurgeau la fraude sau crime oribile pentru a-și susține ideile și a-și atinge scopurile propuse. Cu alte cuvinte, cartelizarea Democrației, cea pe care, la fel, sub diverse forme o întâlnim deseori în democrațiile de astăzi, a deteriorat democrația.
Prima și cea mai importantă instituție a Republicii Romane era Senatul Roman. În Senat existau două partide neoficiale: optimates și populares. Senatul a avut o importanță majoră, iar prestigiul său s-a format prin prisma participării instituționale a patricienilor bogați, aparținând aristocrației, și a plebeilor.
Dictatorii erau o excepție În vremuri de urgență militară era ales un singur dictator pentru un termen de 6 luni, pentru a deține singur comanda asupra statului.
III.2.1. Plebeii, democrația participativă și drepturile dobândite la romani- primii pași
Plebeii Republicii Romane și-au obținut drepturile prin participare activă. Au cerut, nu au așteptat să li se dea. Un fel de… Democrație participativă timpurie. Etapele câștigării dreptulilor pentru plebei sunt redate succint.
După proclamarea republicii s-a instituit Sistemul Consulatului o instituție specific romană, iar prima formă pe care a îmbrăcat-o republica a fost Republica aristocratică, condusă de doi consuli aleși de popor pe timp limitat (1 an), ei deținând puterea civilă, militară, religioasă. Adunarea poporului era alcătuită din aristocrați, iar Senatul reprezenta, la începuturile Republicii, cea mai puternică citadelă a aristocrației. El deținea, practic, întreaga putere având dreptul de a judeca și pe consuli.
”La Roma se va adânci procesul de democratizare a societății în contextul luptelor sociale dintre patricieni și plebei. Acestea din urmă au influențat semnificativ evoluția vieții politice romane. Plebeii erau oameni liberi cu drept de a poseda pământ, de a încheia acte juridice și cu obligația de a presta serviciul militar, inițial fiind lipsiți de drepturi politice. Luptele vor dura multă vreme (509-286 î.H.) și se vor desfășura în etape, pe parcursul cărora plebeii vor obține tot mai multe drepturi.(…)
” Prima manifestare a luptelor dintre patricieni și plebei a fost la 497 î.H., când plebeii s-au retras în afara Romei, refuzând să mai servească statul roman. În urma acestui conflict plebea a căpătat dreptul de a-și alege apărători (2 tribuni), ce puteau să se opună hotărârilor Senatului, prin veto. Tribunii plebei prezidau adunările acestuia și aveau dreptul de a lua sub protecție proprie pe oricine (a nu se confunda tribunii plebei cu tribunii militari, comandanți ai legiunilor).(…)
A doua manifestare a luptei plebeilor a constituit-o introducerea de legi scrise, formă firească de evoluție a democrației. La 451 î.H., sub presiunea plebei, Senatul numește o comisie de 10 membri (decemviri) cu misiunea de a cerceta legile din coloniile grecești și a redacta un cod de legi similar pentru Roma. Comisia formată din 5 patricieni și 5 plebei a alcătuit “Legile celor 12 Table” al căror text enunța principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii, fiind expuse în Forum pentru a le cunoaște toată lumea.(…)
Al treilea moment important în adâncirea democrației republicane romane l-a constituit elaborarea legilor Liciniene (376 î.H.). Ele formau un tot unitar și trebuia votate, obligatoriu, în bloc. Prin aceste legi erau: iertate o parte din datoriile plebei; se interzicea ca cineva să posede mai mult de 500 iugăre din proprietatea statului (ager publicus); un consul urma să fie ales din patricieni și celălalt din rândul plebei”.
După lupte înverșunate care au durat timp de 10 ani, legile propuse de Licinius au fost votate în bloc (366 î.H.). Ele satisfăceau revendicările plebei sărace, iar caracterul lor democratic se explică, în primul rând, prin cuceririle pe care le făceau romanii, patricienii fiind obligați să facă apel la categoria plebeană pentru a susține aceste lupte și a obține victoriile (proces similar Greciei antice).
Luptele dintre patricieni și plebei vor fi, temporar, întrerupte pentru a reizbucni din nou în 339 î.H., încheindu-se în 286 î.H., cu victoria definitivă a plebei. În 339 î.H. a fost elaborată o lege prin care hotărârile adunărilor poporului pe triburi – Comiția Tributa – căpătau caracter de lege după aprobarea lor de către Senat, iar în 286 î.H. hotărârile Comiției tributa capătă caracter de lege, fără să mai fie aprobate de Senat. De aici, rezultă progresul democratic al Romei generat de scăderea rolului Senatului (instituție aristocratică) și sporirea influenței Adunărilor poporului. Prin unirea plebeilor cu patricienii s-a format o nobilime patriciano-plebeiană puternică iar forța și prestigiul Romei a sporit imens, pe plan extern aceasta reflectându-se în extinderea cuceririlor, care au adus micului oraș-cetate, stăpânirea lumii”.
Republica romană s-a constituit în cadrul cetății, dar a fost construită, implicit instituțiile sale, pentru a putea trece dincolo de granițele ei, spre deosebire de Polisul Grecesc..
Apusul democrațiri romane
Republica democratică romană va intra într-o acută criză socială și politică odată cu extinderea cuceririlor. Din cuceriri, prin stimularea comerțului, Roma obținea venituri mari din Sicilia, Spania, Macedonia, Africa. În interiorul societății democratice romane se etalează corupția, se adâncește lupta dintre cele două partide politice, cel democratic (popularii), și cel aristocratic sau optimații. Începe o perioadă de răscoale ale sclavilor, culminând cu răscoala lui Spartacus și a populațiilor italice. Vin apoi cele două triumvirate (Pompei- Crassus- Caesar și Mărcuș Antonius, Lepidus și Octavianus), ce netezesc drumul către Imperiul Roman.
III.3. Moștenirea greco-romană a democrației
Erorile majore ale celor două sisteme democratice antice
Polisul Grecesc: În antichitate democrația a funcționat aproximativ 200 de ani și a fost posibilă doar în Atena pentru că a avut o democrație de tip sclavagistă. Democrația ateniană nu și-a evaluat corect puterea judecătorească, iar nesepararea puterilor în stat, dar și numărul imens al celor implicați în procese (au apărut delatorii de profesie), au îngenunchiat Atena.
Republica Romană a durat aproximativ 500 ani (în toate cele trei etape ale sale), până la apariția Imperiului. Republica acorda cetățenia romană statelor cucerite. Chiar generos și înțelept cum era acest dar, dacă judecăm Roma după criteriile de astăzi, descoperim un defect uriaș: Roma nu și-a adaptat niciodată în mod adecvat instituțiile sale de guvernare populară la creșterea imensă a numărului de cetățeni și la marile distanțe geografice de Roma.
Imperiu Roman a moștenit de la greci, mai cu seamă de la stoicii epocii elenistice, ideea dominației politice asupra întregii lumi civilizate, prin investirea cu misiunea nobilă de a întrona pacea, ordinea și dreptatea, de a civiliza popoarele barbare.
Cele mai importante realizări se regăsesc în domeniile organizării instituționale și ale dreptului. Instituțiile politice europene actuale au la bază moștenirea romană. Implicând rațiunea în funcționarea mecanismelor politice, Roma a introdus structuri juridice și administrative care aveau menirea de a consacra atotputernicia dreptului și a idealului unei civilizații universale.
Dreptul roman, care va constitui temelia codurilor de legi europene încă din perioada Evului Mediu, reprezintă una dintre cele mai semnificative moșteniri romane. Forțați de împrejurări, guvernând un imperiu deosebit de vast, romanii s-au dovedit mai pragmatici decât grecii, îmbunătățind dreptul și introducând o legislație a cărei aplicabilitate depășea limitele cetății.
III.4 -Traseul Cetățeniei și democrației, după greci și romani, de la Feudalism la Cetățenia Europeană
În Epoca Feudală, condiția juridică a populației se exprimă prin instituția supușeniei, care presupunea o mare sferă de obligații și un număr foarte mare de acte de supunere față de feudal. În prima perioadă a evului mediu, termenul de „supus” era sinonim cu acela de „vasal”. Cu timpul, supusul devine dependent față de puterea supremă de stat concretizată în feudalul suprem, prinț, rege sau împărat, care dispunea după bunul lui plac, de viața, persoana și averea tuturor supușilor săi. Se ajunge astfel, la absolutismul inspirat de Machiavelli, care îl face pe regele Franței, Ludovic al XIV-lea, să proclame: „L’Etat cèstmoi” (Statul sunt eu!). Instaurarea orânduirii capitaliste duce la înlocuirea instituției SUPUSULUI din evul mediu cu cetățenia. Una dintre lozincile burgheziei revoluționare din Franța afirma că „nu mai există supuși”. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului adoptată în timpul revoluției franceze din 1789, leagă noțiunea de participarea la viața politică. Așadar, egalitatea cetățenilor este concepută ca simplă egalitate juridică, iar libertatea este indisolubil legată de proprietatea particulară, definită de un raport sacru și inviolabil.
Punctul de vedere liberal asupra cetățeniei, dezvoltat în secolul XIX, a accentuat importanța drepturilor pentru toți locuitorii. Pe măsură ce lucrurile au căpătat amploare, ideea de justiție și drepturi politice a devenit realitate pentru o parte din ce în ce mai mare a populației.
În secolul XX, susținătorii cetățeniei sociale au mers mai departe și au recunoscut că drepturile civile și politice sunt doar parte din ceea ce cetățenii ar trebui să aștepte de la stat. Drepturile cetățenilor ar trebui să cuprindă condițiile de trai și de muncă, nu doar participarea oamenilor în politică. Femeile au acum drept de vot.
Un ultim aspect în ceea ce privește cetățenia, dar unul ce capătă o importantă din ce în ce mai mare, implică ideea de educație. Dacă cetățenia în sensul tradițional implică să ne bucurăm de anumite drepturi și să îndeplinim anumite îndatoriri, într-un fel se poate spune că cetățenii ‘se fac’, nu ‘se nasc’. Loialitatea și responsabilitatea de exemplu sunt calități ce trebuie învățate și cultivate. Astfel, dacă aceste calități sunt esențiale pentru a fi cetățean în adevăratul sens al cuvântului, cetățenii ‘adevărați’ trebuie să fie educați, în sensul larg al cuvântului.
Noțiunea de "cetățenie europeană" are o istorie mai recentă, doctrina identificând începutul ei la Consiliul de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984, când s-a format un așa-numit Comitet de reflecție. Totuși, consacrarea la nivelul dreptului primar comunitar a acestei noțiuni a avut loc abia prin Tratatul de la Maastricht. Astfel, acesta, în cadrul fostului articol 8, arăta: "este cetățean al Uniunii orice persoană care deține naționalitatea unui stat membru".
Cetățeanul este ESENȚIAL! Dezvoltarea sănătoasă a unei societăți constă așadar în democrația participativă. Atunci că și acum.
IV Democrația reprezentativă vs/și Democrația participativă
Democrația înseamnă exercitarea puterii politice, într-un stat, de către cetățenii acestuia”.
Cele mai răspândite forme de democrație sunt: reprezentativă și participativă.
Democrația reprezentativă este un regim politic democratic, în care cetățenii deleagă puterea poporului – a "suveranului" – unor reprezentanți pe care îi aleg chiar din rândurile lor, pentru a se ocupa de treburile publice. Alegerile legitimează dreptul reprezentanților de a decide în locul și în numele poporului, fără a-l mai consulta, pentru o perioadă de timp limitată, după care trebuie organizate noi alegerei.
Primele state democratice moderne care au adoptat modelul democrației reprezentative sunt Marea Britanie și S.U.A., unde s-a trecut la separarea puterilor în stat și la alegerea conducătorilor.
În Anglia, în 1689, conform Declarației drepturilor, puterea a fost încredințată unui parlament ales în mod liber de cetățenii cu drept de vot, iar în S.U.A., în 1787, a fost adoptată prima constituție modernă. În secolele următoare sistemul democratic s-a extins în numeroase țări, cu diverse forme de guvernământ.
Democrația participativă înseamnă relația dintre alegător/cetățean și decident/ales (reprezentant, consilier, primar, ministru, parlamentar etc). Presupune apropierea autorităților de cetățeni pentru o consultare eficienta în luarea anumitor decizii, proiecte, legi, etc. Giovanni Sartori aproprie democrația participativă de alte noțiuni mai clare; a) democrația directă, b) democrația prin referendum, c) democrația electorală, d) democrația reprezentativă. Cetățenii ar trebui întrebați de problemele cu care se confruntă, și să participe la luarea deciziilor, nu doar la vot.
IV. 1. Alvin Toffler despre democrația reprezentativă și participativă, în” Al treilea Val”
În 1983, futurologul Alvin Toffler spunea că guvernul reprezentativ a asigurat succesiunea lină în absența unei dinastii ereditare, deschizând canale de reacție inversa intre vârful și baza societății și a creat o arenă în care disputele dintre diverse grupuri puteau fi soluționate pe cale pașnică.
În lucrarea amintită el spune că civilizația are trei perioade importante pe care le numește,” metaforic,” valuri: faza agricolă a Primului Val, faza industrială a celui de al Doilea Val și faza celui de al Treilea val care tocmai a început. Ideea principală a cărții este ca omenirea trece printr-o schimbare majoră pe toate planurile, care este inevitabilă și pe care trebuie să o înțelegem și să o împărtășim cu toții. Pe scurt al Treilea val reprezintă viitorul nostru. Cartea se bazează pe “premisa revoluționară”; atrage atenția ca deceniile următoare vor fi foarte dificile, pline de dificultăți pentru întreaga omenire, dar la final vom trece cu bine și nu ne vom autodistruge. Agricultura a reprezentat Primul Val, și unde aceasta a fost prezenta, au luat naștere și primele forme de civilizație. Între apărătorii agriculturii și cei ai industriei a existat o bătălie odată cu apariția celui de al Doilea Val. În 1861, aceasta bătălie a luat forma unui conflict armat care s-a numit Războiul Civil. Asistând la “falimentul” celor care ne conduc și observând politicienii împletindu-se “năuci” în fața problemelor generate de înaintarea celui de Al Treilea Val, până și oamenii cel mai bine intenționați încep să dorească un conducător dinamic, dominator. Această revendicare a unei conduceri mai ferme coincide cu apariția unor grupuri autoritare care urmăresc profituri din destrămarea guvernământului reprezentativ.
”Născut din visurile liberatoare ale revoluționarilor celui de Al Doilea Val, guvernământul reprezentativ a constituit un uimitor progres față de formele de guvernământ anterioare, în felul său un triumf tehnic mai remarcabil decât mașina cu abur sau aeroplanul. Democrația reprezentativă, cu toate avantajele sale este în fapt, o democrație a elitelor care, în baza unor mecanisme adesea ignorate sau neînțelese de marea masă pun puterea de decizie în mâna unui grup de elite ce pot fi înlocuite prin vot, dar cu alte elite: Miile de mecanisme reprezentative construite din elementele trusei electorale au ajuns astfel să formeze o singură supramașinărie invizibilă: o fabrică de legi de dimensiuni globale. Ne rămâne acum să vedem cum, și de către cine, sunt acționate pârghiile și roțile de comandă ale acestui sistem global.
IV.1.1.Guvernul reprezentati a ajutat, dar a acaparat
Legat de criteriul majorității și de ideea „omul și votul”, guvernul reprezentativ i-a ajutat pe cei săraci și slabi să obțină avantaje de la tehnicienii puterii care comandau motoarele integratoare ale societății. Pentru aceste motive, răspândirea lui a fost, în mare, o realizare epocală în istorie, cu efecte civilizatoare.
Totuși, chiar de la început, guvernul reprezentativ nu și-a ținut nici pe departe promisiunea. Oricâtă imaginație am avea, nu putem spune că el s-a aflat vreodată sub controlul poporului, oricare ar fi definiția dată acestuia. În niciuna din țările industriale guvernul reprezentativ nu a modificat efectiv structura subiacentă a puterii – subelitele, elitele și supraelitele. Departe de a slăbi controlul elitelor conducătoare, mecanismul reprezentării a devenit unul din principalele mijloace de integrare cu ajutorul cărora acestea s-au menținut la putere.
Astfel, indiferent cine ieșea învingător, alegerile au îndeplinit o importantă funcție culturală pentru elite. În măsura în care oricine avea dreptul la vot, alegerile au alimentat iluzia egalității. Votarea era un ritual de liniștire în masă, dând cetățenilor impresia că opțiunile se făceau sistematic, cu regularitate mecanică, deci, implicit, în mod rațional. Alegerile i-au asigurat în mod simbolic pe cetățeni că ei conduc – că, teoretic cel puțin, își pot „dezalege” conducătorii din moment ce și-i aleg. Atât în țările capitaliste, cât și în cele socialiste, această liniștire rituală s-a dovedit deseori mai importantă decât rezultatul propriu-zis al alegerilor.
Elitele integratoare au programat mașina politică altfel în diversele țări, reglementând numărul partidelor sau manipulând eligibilitatea. Cu toate acestea, ritualul electoral – farsă, după părerea unora – a fost folosit peste tot. Alegerile sunt supapa de siguranță pentru protestele venite de jos.
În plus, cu toate eforturile reformatorilor democratici și radicalilor, elitele integratoare și-au păstrat controlul efectiv și permanent asupra sistemelor de guvernare reprezentativă.”.
IV.1.2.Criza profundă a democrației elitelor anunță trecerea rapidă la altceva….Ce riscuri ne amenință?
Toffler spune apoi, subliniind criza democrațieie reprezentative (a elitelor):
”Asistăm în prezent – deși nu toată lumea își dă seama de gravitatea acestei situații – la o profundă criză nu a unui guvern sau a altuia, ci a democrației reprezentative ca atare, în toate formele ei. În toate țările la rând, tehnologia politică a celui de Al Doilea Val scârțâie, trosnește și se gripează în mod periculos (…) Pe scurt, apelurile la o „conducere mai fermă” coincid cu recrudescența unor grupuri flagrant autoritare care speră să tragă profit din destrămarea guvernământului reprezentativ. Se constată o apropiere periculoasă între chibrit și pulbere. El atrage atenția existenței riscului ca în aceste momente să se apeleze la soluții eronate der salvare a democrației reprezentative:
Se pleacă astfel de la trei idei greșite, dintre care, prima este mitul eficacității regimurilor autoritare. Însă conducerea autoritară și chiar totalitarismul au prea puțin de-a face cu eficiența, relevantă fiind în acest sens, ineficientă Germaniei naziste în multe privințe, chiar dacă a acționat cu eficientă în omorârea “nearienilor”.(…)
Cea de-a doua idee pe care se bazează cei ce pledează pentru o conducere de mână forte este supoziția tacită ca un stil de conducere care a dat rezultate în trecut va da rezultate și în prezent sau în viitor, însă în civilizații diferite este nevoie de calități de conducător foarte diferite, întrucât ceea ce azi se demonstrează a fi virtute, mâine se poate dovedi a fi nevolnicie, “slăbiciune dezastruoasă”.
Cea de-a treia idee comportă un viciu și mai grav, în sensul că se simte nevoia unui Mesia politic, care să ne salveze de la dezastru, idee ce pornește de la premisa că miezul problemei ar fi personalitatea conducătorului.”
Toffler susține însă că, dacă am avea în posturile de conducere chiar “sfinți, genii și eroi, tot nu ne-ar ocoli criza agonică a guvernării reprezentative, adică a tehnologiei politice din era celui de Al Doilea Val. El lasă loc ideii că liderii de mâine s-ar putea să aibă de-a face cu o societate mult mai descentralizată și mai participativă, o societate mai diversificată decât cea actuală. Ca atare, SOLUȚIA reală ar fi participativitatea cetețenilor la treburile cetății.
Se pune problema că, dacă totul s-ar rezuma la alegerea “celui mai bun conducător”, soluția s-ar găsi în cadrul sistemelor politice existente. Însă, în condițiile desuetudinii structurilor politice și guvernamentale actuale, conducătorii – chiar și “cei mai buni” – se dovedesc neputincioși, întrucât instituțiile prin intermediul cărora trebuie să acționeze sunt perimate.
IV.1.3. Forma de guvernământ reprezentativ o tehnologie industrială de asigurare a inegalității
Unul dintre motivele desuetudinii structurilor politice este interdependența, la nivel mondial, a guvernelor naționale, ale căror decizii pot declanșa repercusiuni costisitoare și primejdioase, atât la nivel local, cât și la nivel planetar, însăși scara la care se exercită guvernarea și chiar modul în care este distribuită autoritatea decizională fiind flagrant inadecvate lumii contemporane.
”Anacronismul structurilor politice se reflectă și în tendința de a delimita net activitățile diverselor ministere sau departamente din cadrul guvernelor ceea ce duce inevitabil la confuzie și dezastru, generându-se efecte contradictorii care se anihilează reciproc”.
Un asemenea mod de abordare a realității, caracteristic celui de Al Doilea Val, nu va permite nici unui guvern, oricât de centralizat și autoritar, să rezolve problema integrării activității acestor unități, în virtutea înțelegerii strânsei împletiri a diferitelor domenii, care se intercondiționează reciproc (energia afectează economia, de pildă) și ca urmare, orice încercare a unui guvern de a rezolva o problemă ar genera o nouă problemă, deseori mai gravă decât cea inițială, rezultatul nefiind însă decât apariția unui nou rând de filtre și filiere, care încâlcesc hățișul birocratic prin care trebuie să treacă deciziile, adică o și mai mare complicare a labirintului birocratic.
Guvernele și instituțiile parlamentare ale celui de-Al Doilea Val au fost concepute pentru adoptarea deciziilor fără grabă, fondatorii lor neprevăzând viteza cu care aveau să evolueze evenimentele. Astăzi, schimbarea socială se accelerează, sporind presiunile cărora trebuie să le facă față cei ce adoptă deciziile politice și intensificând totodată actualul declin politic și guvernamental.
Instituțiile politice, proprii celui de Al Doilea Val, nu permit elaborarea unor decizii inteligente cu promptitudinea pe care o impun evenimentele, în condițiile accelerării generale a schimbării, iar în acest ritm frenetic, deciziile ori vin cu întârziere, ori lasă loc indeciziei, ceea ce face ca structurile politice actuale să fie perimate, indiferent de ideologiile de partid și de conducători.
Chiar în principiul reprezentării s-a întrodus un instrument și mai puternic de control social. Însăși alegerea unor oameni pentru a-i reprezenta pe alții a creat noi membri ai elitei.
Când muncitorii, de exemplu, au început să lupte pentru dreptul de a organiza sindicate, ei au fost hărțuiți, judecați pentru conspirație, urmăriți de spionii companiei ori bătuți de poliție și echipe de mardeiași. Ei nu făceau parte din sistem, în care nu erau reprezentați ori erau reprezentați în mod necorespunzător.
După înființare, sindicatele au dat naștere unui nou grup de integratori – liderii sindicali – ai cărui membri, în loc să-i reprezinte pur și simplu pe muncitori, au mediat între aceștia și elitele din economie și din conducerea politică. În ciuda afirmațiilor lor, liderii sindicali din întreaga lume au devenit membri de bază ai elitelor integratoare.
Teoretic, necesitatea de a candida în alegerile următoare garantează că reprezentanții vor rămâne cinstiți și vor continua să susțină interesele cetățenilor pe care-i reprezintă. Aceasta nu a împiedicat însă nicăieri absorbirea reprezentanților în arhitectura puterii. Distanța dintre reprezentanți și cetățenii pe care-i reprezintă a crescut peste tot.
Forma de guvernământ reprezentativ – democrația, cum am fost învățați să o numim – a fost, pe scurt, o tehnologie industrială de asigurare a inegalității. Ea este pseudo reprezentativă.
IV.1.3. Democrația reprezentativă a celui de-al doilea val pierde în fața democrației participative a celui de-al trelea val
Cu alte cuvinte, cel mai important eveniment politic al epocii noastre este conturarea în mijlocul nostru, a două mari tabere: una atașată civilizației celui de Al Doilea Val, cealaltă – celui de Al Treilea Val. Una urmărește cu tenacitate perpetuarea instituțiilor-cheie ale societății industriale de masă: familia nucleară, sistemul învățământului de masă, corporația gigant, sindicatul de masă, statul național centralizat și guvernământul pseudoreprezentativ. Cealaltă își dă seama că cele mai presante probleme ale contemporaneității, de la energie, război și sărăcie, până la degradarea ecologică și la destrămarea relațiilor de familie, nu mai pot fi rezolvate în cadrul unei civilizații de tip industrial, mai atrage atenția Toffler.
Hotarul dintre cele două tabere nu este încă net trasat. Ca indivizi, cei mai mulți suntem încă împărțiți, stând cu câte un picior în fiecare.
IV.1.4 Cine sunt cei ce fac parte din al treilea val?
Partizanii celui Al Treilea Val sunt mai greu de caracterizat, dar, aderea, sunt cei mai participativi cetățeni ai comunității. Unii stau în fruntea unor mari corporații, în timp ce, alții sunt consumatoriști ce se opun cu înverșunare corporațiilor. Unii sunt absorbiți de preocupări ecologice; alții sunt mai preocupați de probleme privind rolurile sexelor, viața de familie sau dezvoltarea personalității. Unii se concentrează aproape exclusiv asupra dezvoltării unor forme alternative de energie; pe alții îi entuziasmează în principal perspectivele de democratizare pe care le deschide revoluția din domeniul comunicațiilor.
Unii provin din rândurile „dreptei” celui de Al Doilea Val, alții din rândurile „stângii” – liber-schimbiști și libertari, neosocialiști, feministe și militanți pentru drepturile civile, foști hippy și exponenți ai unei rectitudini inflexibile. Unii sunt veterani ai mișcării pentru pace; alții n-au participat niciodată în viața lor la vreun marș sau la vreo demonstrație de indiferent ce fel. Unii sunt profund religioși, alții atei convinși.
Sociologii ar putea să discute la nesfârșit dacă un grup în aparență atât de amorf constituie sau nu o „clasă”, iar în cazul unui răspuns afirmativ, ar putea să discute mai departe dacă este vorba de „nouă clasă” a lucrătorilor cu înaltă calificare din domeniul informațiilor, a intelectualilor și tehnicienilor. Neîndoielnic, mulți din cei ce formează tabăra celui de Al Treilea Val au studii superioare și fac parte din clasa de mijloc. Neîndoielnic că mulți lucrează direct în domeniul producerii și în cel al difuzării informației sau în sfera serviciilor, astfel încât, violentând întrucâtva termenul, s-ar putea spune, probabil, că alcătuiesc o clasă. Dar a-i categorisi astfel înseamnă mai degrabă a amesteca lucrurile decât a le clarifica.
Dacă Al Doilea Val, care ve fi de doar câteva decenii, potrivit lui Toefler, a generat o societate de masă, Al Treilea Val ne demasifica, lăsând loc unui nivel mai mare de diversitate și complexitate. Acest nou val am putea spune, pe bună dreptate, este caracterivat de volitivitate, de participativitate și de simț critic. Globalul se întrepătrunde cu localul. Tema componenței acestui al treilea val, deși nu îl numește așa, este larg dezbătută de profesorul Ionel Nicu Sava în” Mobilizare și protest. Introducere în sociologia mișcărilor sociale”.
IV.2.Rolul social al presei în democrație, de la Lippman și Dewey la noi
IV.2.1. Lippman și Dewey despre democrația reprezentativă și democrația participativă și rolul social al presei în democrație
În urmă cu 100 de ani doi mari susținători ai democrației, cu instrumente diferite – Lippman și Dewey dezbăteau această problemă democrație-opinie publică- mass-media, la fel de actuală acum, ca atunci. Apărarea democrației este o chestiune de siguranță națională.
Tema a fost întoarsă pe toate fețele în celebra dezbatere a anilor 1920, dintre americanii Walter Lippmann și John Dewey. Înainte de a vorbi despre opiniile lor diferite este important de menționat că ambii aveau o preocupare comună: starea democrației contemporană lor. Unul a fost considera realist al democrației, iar celălalt, un idealist. Problemele ridicate de cei doi mari teoreticieni americani par la fel de actuale astăzi, când globalizarea a comprimat spațiul și a accelerat timpul.
Ambii sunt direct interesați de bunul mers al democrației, fiecare are soluția sa, dar, totodată, autorii pun accentul pe comunicare, mediată sau nu de mass-media, și implicit pe rolul social al presei.
IV.2.2. Lippman: Masele pot doar alege o tabără sau alta; ele sunt insuficient informate
Lippmann a susținut că masele s-au găsit, în mod natural și structural, în imposibilitatea de a forma grupuri publice inteligente, democratice. Lippmann a pledat astfel pentru ca masele să aibă, practic, un rol pasiv în procesul democratic ca spectatori, mai degrabă decât de participanți, a căror unică responsabilitate este de a alege între un partid sau altul, o linie politică sau alta. El argumenta că criza de rezultate a democrației avea drept cauză nu democrația prea puțină, ci prea multă. Soluția pentru această criză, a argumentat el, este de a redistribui inteligență și analiza critică de luare a deciziilor politice departe de mase, spre un corp centralizat de elite inteligente. Lippmann a fost un precursor puternic și important al elitismului democratic. El susținea că tehnocrații sunt specialiștii care înțeleg adevarata dimensiune a problemelor societății și că ei sunt cei mai îndreptățiți să ia decizii în numele comunității.Lippman era de părere că limitarea naturală a minții umane ar împiedica o reprezentare realistă a adevărului. El concepe comunicarea democratică, în primul rând prin intermediul vederii. O ordine democratică este posibilă în măsura în care mase sunt capabile de a construi reprezentări vizuale care aproximează adevărul. El însuși jurnalist cu vastă experiență, era de părere că presa nu reda informația reală , ci o interpretare a ei, în funcție de percepția, cunoașterea și buna-credință a jurnalistului. Lippman vedea Democrația ca un mijloc pentru atingerea unui scop.
IV.2.3. Dewey: Comunitatea critică face democrația
Și, o vreme, teoria sa a avut întâietate în fața celei înaintate de John Dewey. El a susținut cu tărie participarea cetățeanului la afacerile cetății și și-a exprimat încrederea că masele pot fi inteligente și cu simț critic. Dewey filosof, psiholog, pedagog și jurnalist politic american, a văzut democrația nu numai ca o formă de guvernare, ci ca un mijloc pentru a perpetua cunoaștere. Dewey nu a pretins că a ar fi posibil ca publicul să posede toate cunoștințele disponibile. Ceea ce a promovat, în schimb, a fost un proces critic și reflexiv de gândire. John Dewey afirma că un public în cunoștință de cauză este nu numai posibil, ci și necesar pentru dezvoltarea și progresul a unui stat cu adevărat democratic, pentru a transmite cunoaștere. Și el considera foarte important rolul tehnocraților, al specialiștilor, dar, susține Dewey, comunitatea trebie să aibă ultimul cuvânt, iar produsele tehnocaților să fie supuse dezbaterilor publice, punct în care se desprate de Lippman.
Dewey atrăgea atenția că, fără un public participativ, informat și cu gândire critică, politicul /decidentul își poate desfășura nestingherit rolul său de control al opiniei. Nu ar fi ceva dezastruos dacă interesele de profit pecuniare nu ar fi imense, dar de dragul acestor interese, nelovindu-se de o opoziție critică, cei care dețin și diseminează informația către public o pot falsifica cu ușurință. Iar acest fapt afectează societatea. Apoi, forța maselor ce dețin informații deteriorate poate fi cu mai multă ușurință folosită în slujba celor care doresc și pot avea PUTEREA. Așa se face că cei care dețin puterea ajung să fie chiar și deținătorii de imperii media. Publicul ajunge să aibă obiceiuri și să se teamă de schimbare. Obiceiurile sunt previzibile și ușor de folosit în piață.. Publicarea (prin mass-media) reprezintă doar un pas, iar publicul este astfel numai parțial informat. Înțelesurile pot fi clarificate și adjudecate doar prin discuții. Dewey atrăgea atenția că lipsa unei gândiri critice a publicului conduce la o opinie publică, doar cu numele:”Opinia formată întâmplător sub conducerea celor care au drept miză să facă un neadevăr acceptat este opinie publică doar cu numele… confiscată de interese partizane (…) Cu cât o împărtășim mai mult, cu atât influența ei este mai dăunătoare”. Există, astfel, riscul ca cetățeanul să susțină ceva ce în realitate contravine interesului său real. Dewey era de părere că leac pentru bolile democrației este mai multă democrație , spre deosebire de Lipman care credea că boala democrației este pre multă democrație.
IV.3 Carențele presei în îndeplinirea rolului social în democrație
Utilitarișii John Lock, John Milton sau John Stuart Mill vorbeau de presă ca impunând libertatea de exprimare și opinie. Statul era văzut ca ”dușmanul principal”ce putea institui cenzura sau limita libertatea de exprimare și opinie. Aceste idei au condus la consacratele formule ”presa este câinele de pază al democrației” și ”presa este a patra putere în stat”, lansate în epoca frământărilor revoluției franceze și perpetuate până astăzi. În debutul secolului XX, se produce o schimbare de paradigmă: tema libertății presei este înlocuită cu cea a efectelor pe care aceasta le produce. Într-o societate a informației și a cunoașterii, nu este de mirare că imperiile media din întreaga lume ajung să dețină un rol extrem de important.
Opinia publică este legată prin aproape toți porii ei, de presă, de comunicare! Atât Lippman, cât și Dewey subliniază rolul major al mass-media în formarea opiniei publice. Presa reprezintă, cel puțin ar trebui să reprezinte, a patra putere în stat, câinele de pază al democrației, care se folosește de dreptul la informație, dreptul la opinie și libertatea de exprimare, toate, în numele interesului public. Presa este oglinda societății. Am putea spune la fel de bine că societatea este cea pe care presa a format-o zi de zi, livrându-i informații tot mai spectaculoase și lipsite de consistență. Pentru consumatorul din România, acest fapt este mai puțin important, primând împărțirea știri bune-știri proaste. Consumatorul este prea puțin interesat de interesele trusturilor media ce se află în spatele știrilor ori campaniilor de presă pe care le consumă permanent. Publicul ajunge să nu aibă o gândire critică, după cum a militat Dewey. Publicul nu are timp pentru asemenea aspecte. Imaginea ajunge să nu mai aibă legătură cu realitatea. Tocmai de aceea, Comunicarea ce a câștigat vertiginos teren în viața noastră, ajunge să se auto-distrugă, necorelând realitatea cu imaginea, livrând publicului o formă, un ambalaj pe care acesta dorește să îl vadă/audă, pentru că și-a creat/i-au fost create anumite obiceiuri/așteptări. Este gravă furnizarea de informații lipsite de substanță, dar este dezastruos atunci când informația este falsificată cu bună credință de cel care deține mijlocale necesare pentru distribuirea informației. Presa a ajuns să aibă ca preocupare primordială, nu interesul public, ci distracția publicului/crearea de obiceiuri, calea cea mai facilă, necesitând cele mai puține resurse. Și ea este condusă de elite. Pentru acest entertainment nu este nevoie de specializare, și astfel, constatăm rarefierea unei categorii extrem de importante de jurnaliști: cei specializați – politic/educație/social/justiție/economie/securitate/cultură/etc- categorii extrem de importante pentru ca rolul social al presei să poată fi util…. Poate s-ar impune și o nouă categorie – Jurnalistul de criză, pentru că situațiile de criză au ajuns aproape un fapt cotidian. Cât despre specializare jurnaliștilor, acest proces costisitor nu s-a bucurat de prea mult interes din partea presei sau a conducătorilor de instituții media. Dacă la nivel central îi mai întâlnim, la nivel local sunt o ”rara avis”.
Actul jurnalistic ajunge, în mare, să fie din ce în ce mai slab. Televiziunea a câștigat teren, dar și acolo, consumatorul vede, cel mai adesea, varianta mișcată a tabloidelor, cu false personalități, cu false probleme, cu false concepte… totul, pentru notorietate și pentru a livra o imagine ce ajunge să nu mai aibă legătură cu realitatea. Tocmai de aceea, Comunicarea ce a câștigat vertiginos teren în viața noastră, ajunge să se auto-distrugă, necorelând realitatea cu imaginea, livrând publicului o formă, un ambalaj pe care acesta dorește să îl vadă/audă, pentru că și-a creat/i-au fost create anumite obiceiuri/așteptări.
Trăim în epoca lui” need to know, need to share”. Una fără altă nu se poate. Efectele globalizării sunt omniprezente.O presă care și-a abandonat rolul poate produce deficiențe democrației, dacă nu o înțelegem critic.
Este suficient să privim fie și numai la nivelul României- Avem cazuri sonore de patroni de media cercetați și chiar arestați pentru diverse acte: corupție; șantaj; contracte cu statul etc…
Toate acestea ne demonstrează cât de util este ca mass-media să nu își părăsească rolul său de bază de a servi interesul public, de a fi câine de pază al democrației, deziderate ce nu pot fi împlinite dacă informația este deturnată, folosită în alte interese decât cele declarate, care, deseori, ar putea reprezenta interese contra securității.
”Lipsa de reacție a societății românești (unii analiști europeni ne numesc chiar "plantele agățătoare al Comunității Europene") este determinată, în principal, de doi factori: globalizarea elitelor și narcotizarea media. Există o mare fisură între elite și societate. După P.S. Huntington (Who Are We: The Challenges to Americas Național Identity, Simon and Schuster, New York, 2004) elitele se deznaționalizează și devin din ce în ce mai globale, în timp ce populația se renaționalizează și devine din ce în ce mai locală. Globalizarea culturii capitaliste generează o localizare a culturii tradiționale, ceea ce reprezintă o resuscitare a vechilor identități regionale”, spune I.N Sava.
V. Advocacy – Instrumentul de bază al democrației participative la îndemâna cetățeanului
V.1. Cum putem fi parte activă a democrației participative
Absolvenții de Studii masterale, inclusiv Studii Culturale Europene vor putea activa în varii domenii: administrație publică, instituții, ong-uri, antreprenoriat… Și de o parte și de alta a baricadei (instituții publice sau nu) ei trebuie să poată schimba în bine viața lor și a comunității lor. În acest sens, s-ar impune a fi luate în calcul, pentru curicula studiilor europene, cursuri de Advocacy, de Negocieri, Relații Internaționale, de Infrastructură Strategică și de Siguranță/Securitate Națională; Public-Intelligence etc
Avem nevoie de advocacy și lobby, extrem de necesare într-o democrație participativă, așa cum reclamăm noi că deținem. Din fericire, în anul 2013 am urmat astfel de cursuri în cadrul unui program european, iar câștigul a fost pe măsură, pentru mine. M-am gândit atunci, cât am văzut cât de interesante și utile sunt, că mă număr printre norocoși. Costul unui asemenea curs, care nu prea se realizează la noi, se ridică la 4000 Euro. Puțini studenți s-ar încumeta la așa un cost. Altfel ar sta lucrurile dacă un master le-ar oferi o asemenea oportunitate. Există universități în lume unde advocacy este deja specializat- advocacy social, advocacy în sănătate, advocacy în justiție, advocacy în politică etc…
Dacă un cetățean știe ce presupune o politică publică, în ce mod se realizează, ce duce la apariția ei… atunci va putea lesne să înțeleagă ce a urmărit decidentul, dacă a procedat sau nu corect… Va avea Puterea de a nu sta pe margine. Are dreptul și obligația să se implice, iar dacă va avea informația și știința, atunci va fi și ascultat. Dacă se va asocia cu alți cetățeni în grupuri legitime, atunci când interesele îi sunt lezate, atunci va fi luat în seamă… Aici intervine Advocacy… Cetățeanul trebuie să învețe, cum spuneam, că are dreptul și obligația să se împlice, să urmărească activitatea decidentului, să îl tragă de mânecă atunci când greșește… Multor decidenți le convine ca Cetățeanul să nu se implice critic… Le întârzie sau dejoacă activitatea… Cetățeanul are legea de partea lui. Poate interveni și modifica o lege fie că este la nivel local, regional, local sau al UE… Trebuie doar să știe… Mai mult chiar, el poate veni cu propuneri pentru decident. Decidentul nu este rău-intenționat prin definiție!
V.2. Definirea conceptelor de Democrație participativă, Advocacy și Lobby
Democrație participativă înseamnă consultarea alegătorilor pe parcursul mandatului. Presupune că și autoritățile să facă un pas înspre cetățeni întrebându-i ce-și doresc, care sunt cele mai mari probleme ale lor. Dacă autoritățile nu fac asta, atunci noi, cetățenii, îi tragem de mânecă și îi verificăm. Probabil va fi mai bine dacă vom lucra împreună, nu unii împotriva altora. Cetățenii trebuie să participe la procesul de luarea a deciziilor permanent, nu doar o dată la patru ani, prin vot. Democrația participativă– consultări prin sondaje, întâlniri cu autoritățile, e-mailuri, forumuri – este la ea acasă în democrații mai mature ca a noastră. Ne va lua ceva timp, dar vom fi acolo. Important este să vrem. Nu întotdeauna și nu toți Decidenții este rău intenționați!
• Advocacy înseamnă influențarea transparentă a politicilor publice în favoarea grupurilor legitime de interese.
• Lobby reprezintă demersul direct de convingere a decidenților politici în favoarea grupurilor legitime de interese.
Prin urmare, relația dintre lobby și advocacy este precum cea de la parte la întreg.
• Grupurile de presiune sunt grupurile de amatori care urmăresc să influențeze sistemul politic și opinia publică.
• Grupurile de interese sunt grupuri structurate pe interese legitime, de sector, industrie, domeniu.
• Organizațiile profesionale de lobby și advocacy sunt grupuri alcătuite din profesioniști, care pot fi angajați pentru a influența eficient anumite decizii publice și/sau politice.
• Lobby și advocacy presupun demersuri transparente, asumate și declarate public, în timp ce traficul de influență este opac, ascuns de ochiul public, “tranzacționându-se” interese private, înguste.
Advocacy este un proces politic ce implică efortul coordonat al structurilor societății civile de a schimba politicile, practicile existente, distribuția puterii și a resurselor, ideile și valorile care aduc prejudicii, defavorizează sau ignoră problemele cetățenilor în general ori a unei anumite categorii sociale. Advocacy direct, respectiv lobby, înseamnă contactul direct dintre reprezentanții societății civile și oficialii aleși sau decidenții cheie din diferite autorități publice. Lobby-ul este transparent, asumat și declarat public. Traficul de influență este opac, ascuns de ochiul public, “tranzacționându-se” interese private înguste.
V.II. ADVOCACY- instrument de bază în democrația participativă- controlul decidentului de către cetățean
Omul s-a obișnuit, indiferent de statutul său social, să aibă așteptarea ca instituțiile statului/instituțiile europene să își facă datoria. Da, așa ar trebui, conform legislației și spiritului democratic, dar instituțiile acestea de la care avem atâtea așteptări sunt reprezentare de Oameni, iar Cetățeanul are dreptul și Obligația de a se implica, dacă observă derapaje.
V.II.1. Democrația participativă și controlul decidentului de către cetățean-avantaje
” Democrația este acel aranjament instituțional în care indivizii câștigă puterea de a decide prin mijloacele unei competiții pentru voturi” (Joseph Schumpeter, 1950). În competiția pentru voturi, politicienii promit acțiuni viitoare, invocând puterea de a decide în interesul votantului. Votantul oferă un lucru cert (VOTUL) în schimbul mai multor incertitudini. De fiecare dată când se tranzacționează voturi pe piața politică, riscul tranzacției este asumat, integral, de către Votant. Și totuși, riscurile majore ale democrației sunt două:
majoritate votantă neinformată sau incomplet informată, emotivă și rațională, poate fi la fel de periculoasă ca un sistem dictatorial;
democrație a spectatorilor -un electrorat pasiv poate deturna sistemul democratic de la adevăratul său scop.
Din păcate, atunci când sunt în Opoziție, decidenții, la rândul lor sunt opoziție antisistem, iar când ajung la putere, au parte, la rândul lor, tot de o opoziție antisistem.
Pragmatic vorbind, scopul politicienilor este de a ajunge la putere, adică de a avea acces la resurse. Cetățeanul este cel care trebuie să îl tragă de mânecă pe decident. Însă, este indicat că, la rândul său, cetățeanul să fie la fel de exigent și cu propria persoană.
Se pune în discuție a viabilitatea sistemului democratic din cauza scăderii drastice a numărului de tranzacționări ale votului de la un scrutin la altul, pe piața politică. Riscul tranzacției votului fiind asumat integral de către votant, după o serie de eșecuri, acesta decide pur și simplu să nu îl mai tranzacționeze, fapt ilustrat în tabelul alăturat. Astfel, procente scăzute din populație decid pentru o țară întreagă/pentru Europa (în cazul alegerilor pentru Parlamentul European).
Situația este extinsă și la nivel european. Soluția pentru ieșirea din impasul în care a ajuns societatea este, implicit la nivelul UE, una singură: IMPLICAREA.
Scara lui Arnstein identifică trei niveluri de participare (non-participare, participare simbolică și de Exprimare efectivă a puterii) și are 8 trepte, începând la bază cu manipularea și terminându-se în vârf, cu controlul cetățenilor.
Decidenții europeni au decis să deschidă porțile pentru ca cetățeanul să se implice. Au creat Instrumentele.
UE a intensificat încurajarea procesului decizional participativ (democrație participativă). Raportorul Alain Lamassoure (PPE, Franța) spunea:” Cetățenii au acum același drept de inițiativă politică pe care îl avem aici, în Parlament și în Consiliu. De acum, decizia de a acționa este în mâinile lor”. Acest proces presupune următoarele etape: Informare-Consultare-Dialog-Parteneriat cu Cetățeanul.
În urmă mai multor studii realizate în ultimii ani, principalele cauze ale neimplicării cetățenilor sunt: Interes scăzut pentru politici publice sau politică/Slabă încredere în modalitatea de utilizarea a opiniilor colectate de la cetățeni, de către decidenți/Lipsa timpului sau alte priorități/NU văd nici un câștig în a se implica/Cred că interesele lor sunt aparate de către alții/Mulțumiți de Politicile curente/Nemulțumiți de Instrumentele disponibile. Alteori, există bariere obiective, cum ar fi: Culturale (necunoașterea limbii oficiale)/Fizice (dizabilități/medii rurale, îndepărtate)/Socio-economice (educație, acces, resurse, IT)/Derularea consultărilor în timpul orelor de lucru).
V.2.2. Guvernele folosesc tehnologia IT mai mult pentru a informa cetățeanul decât pt a-l implica
Conform ultimului studiu efectuat de Institutul de Cercetare a Calității Vieții, nouă din zece români credeau că oportunitățile de a influența modul în care este condusă țara sunt scăzute și foarte scăzute. Un asemenea consens critic, dincolo de numeroasele deosebiri sociale și psihologice dintre oameni, este rar.
Cetățeanul poate acționa, inclusiv individual. Pentru rezultate considerabile, însă, este indicată asocierea celor afectați de o măsură ori alta a decidenților politici. Grupurile de interese legitime afectate de deciziile decidenților au la dispoziție mai multe modalități de a susține interesul public:
Societatea civilă necesită instruire în ce privește activitățile de advocacy, lobby, realizare de politici publice. Aceste chestiuni se impun a fi însușite și de decidenții la nivel local și central.
V.II.3. Ce, cum și la ce nivel poate schimba cetățeanul legi în România și Europa.
În România, principalele reglementări ce facilitează monitorizarea procesului decizional public sunt:
Se disting patru mari etape ale procesului decizional public de la orice nivel: elaborarea, analiza, avizarea și adoptarea, iar noi putem interveni oriunde, până la adoptare:
În România, cetățeanul (asociat în grupuri legitime de interese pentru reprezentare care să fie de luate în calcul) poate interveni oricând în procesul legislativ-din faza de inițiere a Proiectului, până la adoptarea sa de către Parlament. La nivel local, de asemenea, se poate interveni, de la faza elaborării, până când inițiativa locală devine Hotărâre de Consiliu Local. De asemenea, dacă aici nu mai are căi de atac, poate interveni și la nivel european. Românul, ca orice european poate fi reactiv, adică reacționează la legi/politici publice ale decidenților sau poate fi proactiv (să vină el cu o propunere, atunci când identifică o problemă ce afectează un grup reprezentativ de cetățeni), fapt valabil și între granițele României.
Cetățeanul are implicit posibilitatea de a întreprinde demersuri, nu doar pe lângă decidenții din România, ci și pe lângă cei la nivel european, pe lângă reprezentanții României în aceste foruri. În ce privește părghiile pe care le are cetățeanul european pentru a fi participativ în raport cu decizia politică europeană, trebuie subliniat efortul Comisiei Europene care a propus modalități prin care, pe lângă etapele de mai jos, cetățenii pot veni cu propuneri legislative.Se pot crea Inițiative Cetățenești Europene destinate atât ONG-urilor, căt și cetățenilor simpli.
Propunerile de amendamente ar fi elaborate după următorul model:
V.III. Cum punem studiile europene în slujba celor pentru care sunt făcute?
Elemente de advocacy în studiile europene
Poate s-ar impune a fi luate în calcul, pentru studiile europene, cursuri de Relații Internaționale, de Infrastructură Strategică și de Siguranță/Securitate Națională.
Advocacy-ul poate fi considerat, de asemenea, un” must” – un curicula masteranzilor… Există universități în lume unde advocacy este deja specializat- advocacy social, advocacy în sănătate, advocacy în justiție, advocacy în politică etc…
Cetățenii au ajuns la un asemenea nivel de blazare ori neîncredere încât, în proporție covârșitoare ei sunt convinși că, orice ar face, nu va conta; decidenții vor proceda oricum doresc ei întrucât… ei fac Legea… De câte ori nu ați auzit aceste” scuze”? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa…
Absolventul unui asemenea curs vă putea interveni atunci când bunica lui este nedreptățită; atunci părinții sau copiii lui sunt nedreptățiți, atunci când poate îmbunătăți ceva, atunci când vine în sprijinul comunității sale… Are puterea să facă toate astea… Și obligația… Doar că nu știe încă prin ce modalitate… Modalitatea legală o are, dar nu știe că ea există… Încă.
Personal, consider că în România încă nu este timpul legiferării pentru advocacy și lobby, atât timp cât conceptele nu sunt asimilate, atât timp cât, pe piață, nu are cine negocia, elabora, aduce argumente critice, îmbunătăți un proiect inițiat de personaje care nu înțeleg prea bine ce face advocacy. Acest deziderat poate fi atins după ce una-două generații de masteranzi se vor fi alăturat celor o mână de specialiți reali în domeniu din România. Așa, Legea va reprezenta majoritatea, nu un grup restrâns.
În România, după știința mea, există un master în advocacy, doar la Universitatea de Vest din Timișoara. Am beneficiat de cursuri ceva mai elaborate de loby, advocacy și democrație participativă decât cele oferite de acest master, în baza unor programe europene, iar câștigul unor asemenea cursuri este incontestabil…
V. IV. Limitarea procesului de Advocacy
Excesele factorilor decizionali, amendate legitim, conduc la o mai bună percepție a cetățeanului și un grad ridicat de încredere în instituțiile statului și decidenții acestuia. Sunt necesare, totodată, instrumente de evitare a efectelor nocive ce le atrag după sine corupția, slaba pregătire etc… De exemplu, activitățile de Lobby sunt benefice, dacă reprezintă interese ale unor grupuri legitime de interese, însă intensificarea acestora atrage și riscul ca cei care dețin instrumentele de influențare a decidentului să beneficieze de legislație favorabilă în timp ce 80% din populație, neavând la îndemână instrumentele – informația, puterea financiară, este expusă riscului de a nu fi reprezentă onorabil, iar interesele să nu îi fie onest reprezentate.
Activitatea de advocacy/lobby, încă nelegiferată în România, este benefică societății, cu atât mai mult cu cât activitatea de advocacy aproape că dublează, ca volum, activitatea legislativă. Campaniile de advocacy pot fi de un real folos atât pentru decidenți, cât mai ales pentru oameni, ramuri economice ori sociale. În termeni de participare la decizia publică, societatea civilă este segmentată în grupuri mai mari sau mai mici de interese comune. Aceste grupuri pot fi constituite în formule structurate, de tip non profit sau în formule ad-hoc pe interese specifice identificate.
V.5. Riscuri și excese: Goldman Sach
Advocacy și lobby sunt benefice societății, dar democrația costă. La fel, campaniile de advocacy și lobby. Ca atare, există riscul ca legislația să poată fi modificată, prin intervenții ale grupurilor de interese legitime, însă de servicii de lobby și advocacy beneficiază, cel mai adesea tot cei care dețin resurse. Și totuși, în ciuda celor mai multe beneficii, ca în orice activitate, există tentații, excese etc… Ca exemplu de lobby dus la extrem, de exces, este activitatea gigantului Goldman Sachs. Activitatea acestui colos financiar care are puterea de a numi miniștri sau premieri, de a direcționa un stat pentru a adopta o politică sau alta, sub pretextul consultanței, a fost analizată, surprinzător, de SpinWatch, un ONG care se finanțează din donații mici de la foarte mulți cetățeni. Ori, activitatea acestui ONG poate fi luată ca exemplu de bună practică și pentru alte ONG-uri din România. Raportul SpinWatch, publicat în 2011 arată că:” Goldman Sachs a cultivat contacte politice în întreaga lume, nu doar în capitala americană. Acest raport analizează modul în care tentaculele băncii s-au răspândit în toate mediile politice americane, europene, ale statelor UE inclusiv centrul de reglementare de la Bruxelles. Goldman Sachs, de multe ori, operează în spatele scenei, de asemenea, printr-o serie de grupuri de lobby de afaceri”. Conform Raportului, Goldman Sachs (companie implicată și în privatizări strategice din România) angajează oameni cu relații sus-puse, prieteni ai unor miniștri; își introduc angajații în cercul de prieteni ai unor demnitari ce au putere de decizie la nivel de Guverne/bănci centrale/europene etc… Apoi, pe” principiul ușilor turnante”, angajați ai Goldman Sachs ajung sfătuitori/consilieri ai mai marilor unui stat. Iată, câteva exemple redate în analiza SpinWatch.
SUA: Doi foști CEO ai Goldman Sachs au ajuns să lucreze cu trei șefi ai SUA- Henry Paulson a fost secretarul Trezoreriei americane pe vremea lui George Bush, iar Robert Rubin, după 26 de ani la Goldman Sachs, a fost angajat de Bill Clinton. Rubin este acum sfătuitorul lui Barack Obama. Lobbyistul Mark Patterson, șeful Trezoreriei a fost, până la această funcție, lobbyst al Goldman Sachs..
Anglia: De exemplu, fostul economist-șef și partener al Goldman, Gavyn Davies, este căsătorit cu Sue Nye, care a condus biroul privat și a fost consilier special al ex-premierului Gordon Brown. Un alt angajat al Goldman Sachs, Richard Sharp, a devenit prieten extrem de bun cu Goerge Osborn (prieten cu premierul Gordon, dar și ministru de Finanțe al Angliei). Brian Griffiths, unul dintre vicepreședinții Goldman Sachs, a lucrat la cabinetul lui Margaret Thatcher.
Italia: Mario Dragi, fost guvernator al Băncii Centrale a Italiei și apoi șef al Băncii Centrale Europene a fost, de asemneea, vicepreședinte și partener al Goldman Sachs în Londra, timp de trei ani.
Grecia: Premierul Lucas Papademos, fost guvernator al Băncii Greciei și apoi vicepreședinte al Băncii Centrale Europene a fost, de asemenea, angajat al Goldman Sachs. Ori, Goldam Sachs este consultantul care a consiliat Grecia, condusă de premierul Papademos, spre a falsifica date privind datoriile acestui stat… lucru care a general un adevărat scandal la nivel european.
România: În România, Goldman Sachs a venit prima dată, la privatizarea RomTelecom, prin vânzarea acțiunilor RomTelecom către OTE, când banca de investiții Goldman Sachs a reprezentant atât pe greci, cât și pe români. Goldman Sachs este implicată și în vânzarea/listarea la bursă a 15% din acțiunile Romgaz (aici, comisonul negociat de Goldman Sachs&Co era de peste 4 milioane de euro). Când Guvernul a încercat, anul trecut, vânzarea unor acțiuni PETROM (11%), din nou au apărut cei de la Goldman Sachs, însă contractul de intermediere a fost câștigat de alt Consorțiu. Este drept, acțiunea de vânzare a acțiunilor Petrom a fost un eșec. Goldman Sachs dorește, de asemenea, să intermedieze și listarea la Bursă a Hidroelectrica.
Goldman Sachs face lobby la nivel înalt, dar abuzurile duc la excese… Ori, deseori astfel de excese sunt trecute cu vederea… Exemplul Glodman Sachs este unul extrem, dar poate fi analizat ca exemplu…
VI. -Advocacy- sau cum comunicăm noi cu decidenții noștri Cum punem în practică acest demers de bază al democrațieie participative?;Pași practici
Ne-am obișnuit să așteptăm ca toți ceilalți să comunice cu noi. Este vina decidenților că nu comunică bine sau onest. Este vina presei că nu ne informează corect. Este vina companiilor că sunt prea agresive în procesul lor de comunicare și, oricum, pornim, de cele mai multe ori, din start, de la ideea că cel care ne comunică ceva- și aici fac referite la instituții- are ceva să ne ceară, are ceva de ascuns, că nimeni nu comunică doar pentru a vorbi, ci are un scop. Așa și este.
Prea puțin însă ne punem problema despre cum comunicăm noi cu organizațiile sau cu decidenții atunci când vrem să obținem ceva. Și noi comunicăm cu un scop. Și, dacă decidentul nostru este numit sau ales, el este reprezentativ pentru cei care l-au ales, adică, mereu va spune că vorbește în numele celor pe care ai reprezintă. Această reprezentare, cu cât este mai largă, cu atât îi dă mai multă putere. Ei bine, pe același principiu se impune să comunicăm și noi cu decidenții: să avem reprezentare! Cu cât reprezentăm un segment mai larg al societiții, al comunității, cu atât mai mult mesajul nostru pentru decidenți va fi luat în seamă. Această comunicare se cheamă, profesionist, la nivel înalt, lobby, însă astăzi, lobby-ul ajunge să fie parte componentă a procesului mai complex de advocacy. Noi, societatea civilă putem comunica astfel cu decidentul. Nu are sens să bătem cu pumnul în masă și să cerem să fim ascultați!
Avem mari șanse să fim ascultați dacă:
reprezentăm un grup/ne asociem cu cei care au aceeași problemă pe care o avem și noi;
suntem preocupați de ce se întâmplă în jurul nostru;
observăm și analizăm scena politică/a decidenților;
înțelegem traseul legislativ;
știm ce vrem și suntem informați;
suntem/învățăm să fim buni comunicator;
putem motiva grupul pe care îl reprezentăm, să ne urmeze;
avem abilități raționale.
Dacă dorim să obținem ceea ce cerem, se impune să facem totuși diferență între advocacy și lobby:
Advocacy este procesul de influențare transparentă a politicilor publice în favoarea grupurilor de interese legitime (și noi reprezentăm un asemenea grup);
Lobby este demersul direct de convingere a decidenților politici în favoarea grupurilor de interese legitime.
VI.1. Ce dorim când comunicăm- reactiv sau proactiv- cu decidenții?
Conducătorii noștri ne cer ceva de câte ori comunică cu noi. De ce nu am învăța și noi să cerem să își facă treaba, tot comunicând eficient, cu toate mijloacele de care dispunem?
Acum, că am stabilit ce instrumente avem la dispoziție în a comunica cu un scop precis cu decidenții noștri, să vedem cum putem face acest lucru:
Putem comunica reactiv sau poactiv cu decidentul nostru.
Comunicăm reactiv atunci când decidentul nostru a luat sau este pe care să ia o decizie care ne privește, care ne limitează anumite drepturi, care ne aduce daune. Mergem la decident și negociem cu el. Îi spunem ce pierdem noi în urma demersului său și ce pierde el (de cele mai multe ori voturi și imagine) în urma demersului nostru, dacă nu ajungem la un consens, pentru ca legea/politică publică să ne convină și nouă, plătitorilor de taxe.
Comunicăm proactiv atunci când identificăm o problemă ce afectează mai mulți cetățeni, analizăm diferite propuneri de soluții și mergem la decident pentru a-i propune noi o politică publică sau o inițiativă legislativă.
VI.2. Cum să facem să ne” audă” decidentul atunci când” comunicăm”?
Avem mari șanse să fim luați în seamă în ambele situații dacă avem reprezentare și expertiză! Ba chiar îi putem livra expertiza noastră legiuitorului pentru ca rezultatul fânaț să fie echitabil pentru toată lumea.
Roluri pe care trebuie să le îndeplinim atunci când dorim să influențăm decizia decidenților:
Existența unui lider de atitudine, pentru a menține atenția factorilor de decizie, a organizațiilor aliate; a mass-media și a opiniei publice asupra problemei care ne interesează;
Asigurarea că vocile alegătorilor/cetățenilor vizați de problemă sunt auzite și ascultate de decident;
Asigurarea ofertei de informații tehnice și de asistență către factorii de decizie, mass-media și opinia publică;
Negociere/mediere în cazul intereselort conflixctuale, prin realizarea unui compromis.
Nu vom deține noi toate aceste calități necesare, dar pentru asta există asocierile și echipele de lucru. Nu suntem foarte buni la toate.
De aceea ne asociem (pe criteriul geografic) la nivel local, regional, național sau intrenațional și (pe criteriul relațional (orizontal, vertical sau multilevel).
Vrem să comunică cu decidentul! Cum să-l determinăm să ne asculte?
Odată ce ne-am asociat, ne auto-evaluăm: Ce fel de organizație suntem?
De ce existăm (care sunt misiunea și viziunea noastră)?
Ce obiective avem?
Ce structură avem?
Ce vor membrii noștri?
Ce servicii putem noi oferi?
Ce competențe avem?
Ce resurse avem?
Cum ne percep membrii noștri?
Ce competiție avem?
Ce avantaje competitive avem?
Avem analiză SWOT?
Cum potențăm oportunitățile?
Cum diminuăm riscurile?
Ce strategie vom aborda?
Ce relații externe ne sunt necesare?
Ce resurse umane avem?
Încotro și cum evoluăm?
După această autoevaluare/analiză SWOT căutăm soluții pentru capitolele pe care nu le putem acoperi.
Pașii de bază în laboratorul de advocacy (caracter orientativ):
Pentru că comunica eficient cu decidenții noștri, pe lângă monitorizare a agendei legislative și a activității lor trebuie să știm că avem trei legi care ne permit să fim informați, cetățeanul (la nivel național/european) având la îndemână instrumente, are dreptul și obligația de a monitoriza și influența decizia decidentului atunci când interesele legitime îi sunt lezate
V.3. Ce înseamnă a avea Puterea azi?
În urmă cu vreo 70 de ani, Sherman Kent întroducea paradigma ”Informația/ cunoașterea este Putere. Cine deține informația și știe să o folosească deține puterea. Cu alte cuvinte, informația analizată, înțeleasă critic, îți dă putere. Dar, ce mai înseamnă astăzi putere, lucru care ne-ar fi util în raportul comunicării dintre noi și decident. Pentru că dilaogul, comunicarea noastră urmărește un câștig. Zygmunt Bauman spunea: „Substanța luptei moderne nu stă în titlurile de proprietate, iar luptele moderne pentru putere nu constau în strădania pentru mai multe proprietăți. Puterea modernă înseamnă în primul și în primul rând îndreptățirea de a administra oamenii, de a comanda, de a fixa reguli de conduită și de a impunesupunere față de reguli… Indirect, Bauman a omagiat pasiunea pentru construirea ordinii și pentru servirea ordinii ca fiind forța motrice a societății moderne; a mai omagiat angajamentul direct cu oamenii, activitatea de modelare, supraveghere, monitorizare și conducere a acțiunilor umane ca fiind metoda supremă de schițare, construire și întreținere a ordinii. A făcut acest lucru înlocuind modelul modernității capitaliste, condusă de scoaterea de profit, cu capitalismul modern, condus de nevoia de a înlocui tradiția susținută de comunitate cu rutina planificată/proiectată.”
Bauman ne atrage atenția că, de multe ori, trăind într-o comunitate închisă ajungem să viețuim/gândim într-un ghetou voluntar. Bauman spune: „«Ghetourile voluntare» nu sunt ghetouri adevărate, bineînțeles, și au voluntarii lor (adică pot tenta și trezi dorința, împingând oamenii să construiască imitații ale lor), tocmai pentru că nu sunt «adevăratul ghetou». Ghetourile voluntare diferă de adevăratele ghetouri într-un aspect decisiv. Ghetourile involuntare sunt locuri din care cei dinlăuntru nu pot ieși… scopul principal al ghetourilor voluntare, dimpotrivă, este de a bara intrarea celor din afară –cei dinlăuntru sunt liberi să iasă afară după dorință… Ghetourile adevărate înseamnă negarea libertății. Ghetourile voluntare intenționează să servească cauzei libertății.”
V.4. Cum folosim mijloacele de comunicare în avantajul nostru, în procesul de advocacy?
Nu avem resurse financiare pentru a ne poromova campania ce ne ajuta să ne atingem scopul în comunicareea nostră cu decidentul? De ce ținem cont când alegem căile prin care popularizăm ideea noastră și prin care sensibilizăm opinia publică în susținerea demersului nostru?
V.4.1. Presa tradițională- avantaje și dezavantaje pentru noi
Presa tradițională, pe fondul cizei din ultimii ani, are tiraje mult micșorate, cu precăderea presa tip quality. Foarte multe publicații, mai ales locale, au dispărut; conținutul editorial este de mai slabă calitate, relevanță, lucru care ne afectează pentru că: s-au pierdut arhivele on-line ale ziarelor locale și centrale dispărute/avem mai puține voci critice și obiective în comunicare/libertatea de exprimare în presă este în declin.
Astăzi, mass-media tradițională este dominată de partizanat politic; de moguli de presă; de oligarhi bogați cu activitate politică, cu interese de afaceri în afara mass-media și cu probleme în justiție; proprietari media ce folosesc arma media susținută aruificial pentru a-și rezolva interesele în afaceri, politice sau problemele în justiție; iar agenda prorietarilor de media este mai importantă decât agenda publică. Toate cele menționate se traduc în probleme pentru noi, cei care dorim să apelăm la aceste mijloace de comunicare: mesajul nostru persuasiv va ajunge mai greu în paginile ziarelor de calitate; lupta întețită pentru captarea atenției publicului prin expunere media; lupta crescândă pentru spații gratuite (mesaje sociale) între purtătorii de mesaje; oponenții ideii/propunerii/soluției noastre cre dispun de bani vor cumpăra mai ușor decât noi atenția media prin proiecte speciale (reclamă mascată).
Astăzi, Media tradițională tinde către mondenitate și tabloidizare, pentru a cultiva gustul îndoielnic, tot mai dezvoltat al consumatorului român pentru: telenovele politice; emoționalizarea banalului cotidian; sinucideri televizate/schizofrenie socială/criza criteriilor valorice. Din nou, această stare de fapt se traduce în probleme pentru noi întrucât ne lovim de: demobilizarea publicului (corp social inert/amorf); lipsa de încredere în puterea de influențare (protestele de stradă au reușit să mobilizeze, în ultimii patru ani, în stradă, doar pentru trei teme- Raed Arafat, Roșia Montana și Gazele de șist); de apatia care domină scena politică; publicul poate fi ușor manipulat de cei care sunt oponenții noștri, de lipsa de motivație (trăiect de azi pe mâine).
În concluzie, dificultățile financiare au creat un climat de instabilitate, neîncredere și compromis în mass-media. Toate acestea fiind spuse, ce ne rămâne de făcut pentru a avea succes în comunicarea noastră și în scopul ei?
V.4.2. Campania de comunicare on-line, avantajul nostru
Pentru început, ne putem orienta către mass-media on-line și către social-media.
Astăzi, cititorii de presă se îndreaptă spre mediul on-line și noile tehnologii (gadget-uri, tablete, telefoane inteligente), iar jurnaliștii devin multi-tasking. Ca atare, ne adaptăm situațieie și luăm ce este mai bun pentru avantajul nostru. Ținem cont că viitorul comunicării persuasive al marketingului sau brandingului este on-line! Evoluția acestor mijloace de comunicare ne pot fi utile, pentru că la ele apelează și decidenții noștri, deci publicul lui, de care îi pasă, căruia el i se adresează, poate fi captat și de noi! Se poate ca devenirea jurnaliștilor” multi-tarscing” să fie și în avantajul nostru pentru că subiectele de comunicare ale campanieie noastre trebuie prezentate jurnalistului, de cătro comunicator (noi) însoțite de imagini și cu componente editabiler pentru audio, video și online, adică îi livrăm un kit de presă complex. Îi livrăm materia bine realizată, pentru ca el să lucreze cât mai puțin, spre deloc, pe ea.
Ce putem obține comunicând campania în mediul on-line:
Mobilizarea oamenilor pe teremen scurt și lung;
Promovarea agendei legislative a organizațieie/a problemei noastre;
Construirea de comunități virtuale în jurul intereselor comune, Comunicarea cu constituenții/publicul nostru/cei afectați de aceeași problemă;
Comunicarea cu bloggerii (cei ostili și cei prietenoși)/cu liderii de opinie/cu formatorii de opinie;
Răspunsuri rapide și alerte; Recrutarea de membri și voluntari, care să ne fie utili;
Obținerea sprijinului presei interesată de temă, nu obținerea unui spațiu plătit; căutare de resurse finaniare (donații/sponsorizări);
Informația pe care o transmitem trebuie să fie” news” să poată fi transmisă cu ușurință de la om la om, să fie difuzată, să emane emoție, schimbare, dramă, poveste.
Cum ne planifică campania de comunicare/advocacy online?
Etape:
Pași preliminari:
Actualizarea metodică, permanentă a website-ului proriu și a blogului;
Colectarea și gestionarea adreselor de e-mail ale constituienților (aliaților mei);
Împărtășirea și partajarea de conținut pe rețelele de social-media;
Adunaresa tuturor pieselor pentru a completa puzzle-ul comunicațional.
Etape propriu-zise:
Identificarea și valorificarea momentului;
Definirea așteptărilor;
Configurarea și organizarea așteptaților;
Promovarea mesajului Campaniei;
Monitorizarea rezultatelor;
Închiderea cercului și reluarea procesului (follow-up).
Celor pe care dorim să îi aducem lângă noi le cerem un singur lucru, nu 10, pentru că riscăm să îi pierdem. Cerem: o luare de poziție sau bani sau să semneze o petiție sau voluntariat (timp) sau să propage mesajul nostru sau logistică sau participare la adunări, greve. Un lucru, nu toate!
Pentru a vedea cât de eficiente au fost canalele noastre de comunicare, la câți receptori au ajuns, ce grad de penetrare au avut, evaluăm audiențele prin SATI (Studiul de audiență și trafic internet).
SATI ne arată:
Traficul;
Audiența/afișări/vizite/vizitatori unici;
Profile socio-demografice ale vizitatorilor website-urilor din România.
Pe lângă abilitățile de comunicare echipa noastră trebuie să știe să negocieze cu decidenții pentru că, de cele mai multe ori, ce îi cerem noi se traduce în bani din bugetul public. De ce rentează propunerea noastră? Ce avantaje aduce pe teremen scurt, mediu și lung? Cât se pierde și cât se câștigă? Se poate ca demersul nostru să lezeze intereseloe altor grupuri și tocmai de aceea, trebuie să acționăm, să comunicăm ca la carte. La urma urmei, decidenții beneficiază, prin noi, de calcule exacte, de expertiză, care nu îi costă ceva. Și ei câștigă! De noi depinde să le arătăm, să le comunicăm ce au de câștigat dacă ne iau în seamă și ce au de pierdut dacă nu ne iau în seamă. Acest lucru ține, categoric, de modul în care știm să comunicăm cu decidenții, cu aliații, cu mass-media, cu publicul!
Ca exemplificare am adăugat o parte practică, pentru a ilustra cele spuse pe parcursul eseului, am anexat Planificarea (ca exercițiu) a unei campanii de advocacy pentru eliminarea manualelor alternative.
Dezvoltarea sănătoasă a unei societăți constă așadar în democrația participativă și asumarea multiculturalismului indivizilor-cetățeni europeni..
Societatea Civilă poate apăra interese legitime și are pârghii cu care să facă acest lucru. Mai complicat este cu determinarea societății la implicare puternică.
Decidenții, dar și reprezentanții grupurilor de interese se impune a cunoaște ce înseamnă în realitate realizarea unei Politici Publice, a unei activități de advocacy. De asemenea, se impune ca decidenții, dar și societatea civilă să înțeleagă sensul concret al securității naționale și al importantei reale a acesteia, dar să fie capabili să identifice și să amendeze excesele. Nu putem face presiuni și excese, doar de dragul securității, dar nici nu o putem încălca.
Cunoscând instrumentele legale prin care pot interveni, cetățenii pot lua atitudine, legitim, atunci când le sunt încălcate drepturile. Sentimentul național și de încredere în noi înșine ar fi în creștere pentru că, dacă noi nu facem ceva pentru noi, nimeni altcineva nu o va face. La nivel național și european.
Concluzii: Ce este de făcut pentru a trece de la Democrația participativă la e-Democrație, la e-guvernare și apoi la We-government
Într-o eră a globalizării, cu explozia aferentă a internetului și a Big Data, până și democrația se mută, în parte, pe internet, inclusiv participativitatea, care vizează un alt nivel. Oamenii celui de-al treilea val pe care îl anunța de acum 30 de ani Toefler, mai ales tânăra generație a acestuia, este extrem de participativă. Fiind familiară cu noua tehnologie, această generație a dezvoltat anumite valori, opt la număr, pe care le relevă cercetarea lui Don Tapscott: libertate, personalizare, vigilență, integritate, colaborare, distracție, viteză, inovație. Aceste valori” nu doar că ar trebui exploatate de decidenții din structurile private sau publice, ele vor trebui să stea la baza construcției viitoarelor instituții guvernamentale, deoarece protestele din zilele noastre au la bază încălcarea acestor valori”. Astăzi, această generație este prima generație globală cu aceleași valori, fie că vorbim de SUA, România, Germania, Franța sau altă țară în care acesta tehnologie a luat avânt.
Internetul este cel mai mare spațiu neguvernat pe care încă omenirea nu îl înțelege pe deplin. Vorbim de impactul profund al tehnologiei, iar acesta ne conduce rapid spre mai multă democrație participativă. Democrația participativă folosește masiv acest instrument tehnologice. Conectivitatea este tot mai puțin costisitoare, iar participativitatea mizează pe conectivitate. Atenție însă, orice tentativă de cenzurare a internetului duce automat la radicalizarea internauților.
Jared Cohen, directorul executive al Google Ideas și Eric Schimdt, directorul executiv al Google atrăgeau atenția, în 2010, prin intermediul eseului” The Digital Dirsuption” că tehnologia va schimba relația dintre statele naționale și cetățeniilor în secolul XXI. Jared Cohen spune:” guvernele vor fi prinse cu garda jos când un număr mare de cetățeni, înarmați doar cu telefoanele lor mobile, vor participa la minirevolte, în cadrul cărora vor contesta autoritatea”. Subiectul este tratat pe larg și de Ionel Nicu Sava în volumul” Imobilizare și protesct. Introducere în Sociologia mișcărilor sociale”.
O zi din viața generației digitale debutează cu verificarea contului de Facebook, prin intermediul unui telefon inteligent aflat permanent în proximitate.Pe ecranul tactil, în funcție de recomandările prietenilor, își fac loc cele mai noi știri. Un televizor, permanent disponibil în cameră, iar oferta este vastă, de cel puțin 100 de canale, din care multe cu” breaking news”. Oferta este completată de publicațiile on-line sau de formate interactive care îi solicit permanent atenția., părerea și implicarea. În drumul spre serviciu sau spre școală sau spre o întâlnire are acces la acces la zeci de posturi radio cu muzică și știri sau poate selecta melodiile ascultate de pe propriul MP3 Player. Dacă merge cu metroul vizionează filme sau clipuri pe YouTube sau citește ceva on-line. Se poate juca on-line. Îi este bine să iasă la plimbare în parc sau în oraș pentru că are WI-fi care îl conectează cu locuri și oferte speciale. Este asaltat de o armată de marketeri cu mesaje publicitare special croite pentru el, bazate pe profilul său social de pe Facebook sau alt cont de socializare, pe cardul de cumpărături sau cu ajutorul informațiilor bancare. Biblioteci întregi îi sunt disponibile de pe telefonul mobil sau orice alte device. Programa școlară nu îl mai satisface și își caută informațiile pe internet, unde află de cele mai noi descoperiri și informații de la oameni aflați la zeci sau sute de kilometri distanță, despre care, la cursuri, nu i s-a vorbit. Are 100-2000 de prieteni pe Facebook sau Twiter, și alte câteva sute pe Messenger, Ask sau altă platformă de comunicare și interacționează zilnic cu ei. În drum, observă că angajații primăriei nu ași fac treaba sau că un polițist de la rutieră nu a respectat legea pe care chiar el o aplică; face o fotografie cu telefonul mobil, o publică instantaneu pe Fecebook și Tweeter. Primește zeci sau sute de comentarii, în funcție de cât de grav este ce a semnalat sau de câți prieteni activi are, iar poza este distribuită de 4000 de oameni. Împreună cu 50 de prieteni decide să protesteze și să ocupe sediul primăriei a doua zi. Face un grup virtual la care aderă rapid 2-3000 de oameni, și ei nemulțumiți. În câteva ore, la grupul virtual de îndemn la protest aderă vreo 20 000 de internauți. Printre ei, 2-3000, din afara țării. Un reporter digital a descoperit acest val de nemulțumiri, iar problema ajunge în” mainstream”. Adună un număr impresionant de comentarii pro și contra. Conversația virtuală se documentează și cu studii de caz și articole din presa globală care a tratat subiecte asemănătoare. Valul de indignare crește. Ajunge pe agenda publică. Omul generației digitate are mereu la el un telefon mobil și poate transmite, oricând, mesaje, texte, fotografii sau documente către prietenii lui, gratuit, cu ajutorul aplicațiilor Web. În era digital domină” share”. Pentru că joacă jocuri de strategie în rețea, în timp real, acest individ detectează rapid vorbăria inutilă din spatele unei informații. El poate fi mai greu manipulat, mai dificil de ignorant. Acești cetățeni, pentru că asta sunt, devin” multi-tasking” când se concentrează pe munca lor. Totul este interdisciplinar. Colaborarea și” sharing-ul” sunt caracteristici ale noii generații. Miile de noduri din rețelele lor sociale nu fac decât să le crească șansele în atingerea obiectivelor personale și profesionale. Astăzi, un mesaj transmis de o persoană poate ajunge la trei pași la orice persoană de pe glob, chiar dacă cei doi încă nu se cunosc. Un exemplu de interacțiune colectivă, la noi, în România, este proiectul” Toți pentru unu” – un utilizator are o întrebare; o postează pe site-ul proiectului. Un alt utilizator îi răspunde. Platforma are peste 700 000 de utilizatori și peste 10 milioane de răspunsuri și anunță, pe site, că 94% din întrebări și-au primit răspunsurile. Parte din întrebări vizează zona administrativă – centrală și locală, sau guvernamentală. Ei bine, profilul instituțiilor este opusul modelului” Toți pentru unu” – până și cele mai banale informații sunt protejate de o armată de funcționari; trebuie să faci cerere, în baza legii liberului acces la informații (legea 544), să aștepți cam 30 de zile pentru a primi un răspuns de care nu mai ai nevoie atunci. Un alt lucru pe care această generație nu al acceptă este acela ca instituțiile să nu colaboreze între ele și să nu ofere, în timp real, și din proprie inițiativă, date și informații de interes public care să poată fi accesate oricând. Am putea să facem un exercițiu de imaginație: O lume în care se va lucra cu viteza gândului, însă cu instituții nealiniate tehnologic. Când un ministru sau un primar promite că publică un contract făcut pe bani publici, înainte de momentul vorbirii, acestei generații i se pare de domeniul absurdului pentru că ea publică în câteva secunde orice document. S-ar impune ca instituțiile deja depășite de cetățenii pe care îi reprezintă, să își regândească procedurile, formularele și interacțiunile de la ghișee pentru a nu lăsa impresia unui stat medieval. Acești cetățeni digitali își doresc rezolvarea problemelor lor pe loc, în timp real. Ei nu doar vor cere instituțiilor acest lucru; vor veni și cu sugestii alternative din” open-source”, iar propunerile lor vor fi gratuite sau mai ieftine și vor rivaliza cu programele de sute de mii de euro ale unei instituții, programe deja mult învechite și nefuncționale. Acei cetățeni vor cere și au acest drept, așa cum ce cere de ceva timp, ca bugetele publice să fie participative, măcar parțial, pentru că banii lor și puterea sunt reale. Ei vor cere democratizarea datelor.
Un exemplu de bune practice îl reprezintă orașul Brazilian Porto Alegre care, în 1989 a derulat primul buget municipal participativ. Acolo, contribuanbilii decid anual pe ce se cheltuiește 20% din bugetul local, iar tehnologia internetului a făcut ca social media să promoveze modelul de realizare a bugetelor participative în mai multe țări. Cetățenii monitorizează cheltuielile publice, verifică derularea contractelor făcute pe banii comunității, verifică fiecare instituție public cu scopul de a face statul mai eficient și mai transparent. Mai mult, tehnologiile îi ajută ce contribuabili să modifice destinația banilor publici, totul în mod transparent. Au aplicații care îi ajută să vadă totul în timp real.
România se află acum în fața oportunității de a construi o democrație participativă reală, veritabilă. Explozia de tehnologie digitală o ajută. La fel și diversele aplicații. Guvernanții, ca și cetățenii trebuie să țină cont de faptul că România nu mai este un stat închis, iar evenimentele globale au efect asupra noastră. Autoritățile trebuie să învețe cum să folosească tehnologia în interesul comun, nu pentru a ascunde informații sau doar pentru a ști totul despre cetățenii statului. Dumul trebuie să aibă ambele direcții – și cetățeanul să știe tot ce face statul lui, să aibă de unde afla, când îl interesează aproape orice tip de informație, evident, mai puțin cele clasificate, în interesul securității statului. Să lucreze împreună pentru binele comun. Menționez că enunțul prezentat în Concluzii va fi tratat separată, într-o lucrare ulterioară, pentru care constituie bpunctul de plecare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Democratia Participativa, Solutia Celui de al Treilea Val (ID: 127327)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.