Delimitari In Legatura cu Infractiunea de Trafic de Influenta

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Corupția face parte din cotidian, fiind o problemă care ocupă primele pagini ale ziarelor. Actele de corupție nu se întâmplă pur și simplu, căci în spatele lor se ascund o serie de factori favorizanți, de condiții strâns legate între ele. În „Anna Karenina“, Tolstoi spunea: „Familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.“ În același mod există o mare varietate a formelor corupției, fiecare fiind determinată de un anumit context socio-economic și cultural.

Corupția este înrădăcinată în stadiul de dezvoltare a țării și are o determinare complexă. De pe urma acesteia beneficiază interese puternice, în timp ce potențialii competitori sunt dezavantajați, iar responsabilitatea este redusă, corupția fiind astfel o stare pe termen lung. Asimilată unui veritabil cancer al societății, corupția nu se reduce doar la acele practici considerate oarecum normale în țara noastră (a da sau a lua dreptul, șpaga, ploconul, bacșișul), ci include în sfera sa acte ce pot conduce la colapsul sistemului, dacă nu este eradicată.

Problema corupției în România post-comunistă a constituit unul dintre factorii ce a îngreunat progresul de dezvoltare economică și politică, un element ce a sabotat din interior drumul si aspirațiile către o intrare în normalitate după revoluția din 1989. Pe cale de consecință, cunoașterea acestui fenomen și a cauzelor care-l favorizează apare ca o necesitate în lupta anticorupție, luptă ce trebuie să devină una dintre preocupările centrale ale României în vederea creșterii nivelului de integritate și de încredere față de instituțiile statului și a încadrării societății românești în rândul comunității europene.

CAPITOLUL I

TRAFICUL DE INFLUENȚĂ. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACȚIUNII

Originea infracțiunii de trafic de influență se găsește în dreptul roman și se atribuie împăratului Alexandru Severus, care, atunci când a aflat că Vetronio Zurino, slujitorul său, abuzând de relațiile pe care le avea cu el, vindea credulilor presupusa favoare, l-a condamnat cu arderea pe rug de lemne verzi. În timp ce rugul ardea, împăratul a pus să se strige „Fumo punitur qui fumum vendit!”. De aici s-a dat apoi, în doctrina penală, faptei denumirea „de vendita di fumo”, iar făptuitorilor aceea de „venditori di fumo”. Cu toate acestea, multă vreme, puține legislații moderne au incriminat dinstinct o asemenea faptă.

1. Condiții preexistente cu privire la infracțiunea de trafic de influență

Conținutul legal al infracțiunii

Prin dispozițiile art. 257 alin. (1) C. pen., legiuitorul a incriminat, sub denumirea de „trafic de influență” primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de o persoană care are sau care lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor de corupție au fost introduse noi infracțiuni de corupție, precum și infracțiuni conexe acestora, dar în același timp s-a extins și câmpul de aplicare al infracțiunilor de corupție existente în Codul penal, printre care se găsește și infracțiunea de trafic de influență.

Astfel, conform art. 8 din Legea nr. 78/2000, situația premisă necesară existenței infracțiunii de trafic de influență a fost extinsă și cu privire la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și orice agenți economici. De asemenea, prin Legea nr. 78/2000 a fost introdusă o modalitate specială de majorare a pedepsei. Astfel, conform art. 7 alin. (3), dacă infracțiunea a fost săvârșită de către o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, precum și de un funcționar cu atribuții de control, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani. Conform art. 9 din aceeași lege, maximul pedepsei prevăzut în art. 257 C. pen. se majorează cu 5 ani, dacă infracțiunea de trafic de influență a fost săvârșită în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii sau pentru a influența schimburile sau investițiile internaționale.

Infracțiunea de trafic de influență a fost inclusă în capitolul „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, întrucât, chiar dacă activitatea infracțională nu este în mod nemijlocit legată de activitatea de serviciu, își răsfrânge negativ efectele asupra acesteia, creând suspiciuni că funcționarii publici sau funcționarii sunt coruptibili sau pot fi influențați în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu. Toate acestea aruncă o lumină defavorabilă unităților la care se referă art. 145 C. pen. sau oricărei alte persoane juridice în al cărei serviciu se găsește funcționarul, aducând atingere activității acestora.

Obiectul juridic al infracțiunii

Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, pentru a căror normală desfășurare este necesară combaterea faptelor acelor persoane care, speculând influența lor pe lângă un funcționar, lasă să creadă că acesta ar putea fi determinat să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ceea ce l-a preocupat în primul rând pe legiuitor atunci când a incriminat traficul de influență a fost tocmai necesitatea ca actele ce intră în atribuțiile funcționarilor să nu fie făcute sub influența unor persoane interesate și nici măcar să nu lase o asemenea impresie. Comiterea acestei infracțiuni discreditează activitatea de serviciu și aduce grave prejudicii, fiind incompatibilă cu orice intervenție, reală sau presupusă, de natură a știrbi prestigiul și a-i perturba normala desfășurare.

Obiectul material. De regulă, infracțiunea este lipsită de obiect material. Totuși dacă acțiunea făpuitorului privește în mod direct un bun, infracțiunea are și un asemenea obiect, constând în bunul respectiv. Problema existenței sau inexistenței unui obiect material al infracțiunii de trafic de influență a dat naștere unor controverse.

Potrivit unor opinii, obiectul material îl constituie „banii sau alte foloase” pretinse sau primite pentru săvârșirea infracțiunii. Conform unei alte păreri însă – predominantă în literatura juridică – luarea și darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență nu au, de regulă, obiect material.

Pe cale de consecință, în cazul traficului de influentă, atingerea obiectului juridic al infracțiunii – relațiile sociale referitoare la desfășurarea activității unităților publice sau private în condiții care să asigure încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure personalul acestora – nu este în niciun fel legată de vreo vătămare sau punere în pericol a sumelor de bani sau a celorlalte foloase primite, pretinse, date, oferite, promise.

În realitate, sumele de bani sau foloasele respective – atunci când constau în bunuri corporale – nu constituie decât „lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii”, în sensul art. 118 lit. d C. pen., care sunt supuse confiscării în situațiile și condițiile reglementate prin art. 257, alin. (2) C. pen.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care are influență sau lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar public (funcționar), aceste aspecte nefiind condiții ale subiectului infracțiunii, ci mijloc prin care se săvârșește infracțiunea. Subiectul activ poate fi chiar un funcționar, dar, într-o asemenea ipoteză, apare ca un simplu terț în raport cu funcționarul vizat a îndeplini actul de serviciu. În cazul acesta, dacă funcționarul – traficant de influență – are și atribuții în legătură cu actul ce urmează să fie îndeplinit de funcționarul de a cărui favoare se prevalează, există concurs de infracțiuni între luarea de mită și trafic de influență, cu condiția ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia și de serviciile ce intră în competența sa.

La săvârșirea infracțiunii pot participa și alte persoane, în calitate de instigatori sau complici. Astfel, în cazul în care autorul infracțiunii de trafic de influență, după ce a pretins un anumit folos pentru a determina un funcționar să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, a primit folosul printr-o altă persoană, cel care l-a ajutat în acest mod la realizarea unuia dintre conținuturile alternative ale infracțiunii, este complice. În situația în care cel care a conceput infracțiunea și l-a determinat pe autor să o comită este chiar intermediarul, atunci el va cumula atât calitatea de instigator, cât și pe cea de complice, fiind în final pedepsit doar pentru instigare la trafic de influență.

Întrucât Codul nostru penal nu incriminează distinct fapta celui care cumpără influență, așa cum incriminează în mod autonom fapta celui care cumpără – dând mită – serviciile unui funcționar, în doctrina penală s-a pus problema stabilirii situației juridice a cumpărătorului de influență. În situația în care inițiativa de a săvârși traficul de influență aparține acestuia, poziția sa nu este cu nimic mai prejos sau lipsită de importanță față de a celui care dă mită. Autorul acestei opinii arată că fapta cumpărătorului de influență prezintă un evident pericol social, pericol ce rezultă din repercursiunile pe care fapta sa le are asupra valorilor sociale. Acestea, în interesul îndeplinirii normale a sarcinilor de serviciu, trebuie să se întemeieze pe respectarea neabătută de către orice persoană a creditului moral, a prestigiului, a reputației, a probității, atribute ce caracterizează orice funcționar public.

În prezent, fapta săvârșită de cumpărătorul de influență este incriminată. Conform art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constituie infracțiune promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Prin acest articol, introdus prin Legea nr. 161/2003, se incriminează fapta cumpărătorului de influență, creându-se pentru acesta un regim juridic asemănător mituitorului de influență în cazul infracțiunii de dare de mită.

În alineatul 2 al art. 6¹ se prevede o cauză de nepedepsire a făptuitorului care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru această faptă. De asemenea, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, iar în situația prevăzută de alin. (2), acestea se restituie persoanei respective.

Subiectul pasiv este, în primul rând, un organ sau o instituție de stat, o unitate din cele la cere se referă art. 145 C. pen. sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găsește funcționarul public (sau funcționarul) pentru a cărei influențare subiectul activ primește sau pretinde bani sau alte foloase.

În secundar, subiectul pasiv este chiar funcționarul public (sau funcționarul) a cărui imagine este denaturată prin săvârșirea faptei de către traficantul de influență. Cumpărătorul de influență nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de trafic de influență.

2. Conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de influență

2.1. Latura obiectivă a infracțiunii

Elementul material al infracțiunii de influență constă în acțiunea de traficare a influenței, care se poate realiza în următoarele modalități alternative:

pretinderea de la o persoană interesantă a unei sume de bani sau a unui alt folos, pentru a interveni pe lângă un funcționar asupra căruia subiectul are sau lasă să se creadă că are influență;

primirea de la o altă persoană interesată, în același scop, a unei sume de bani sau a altor foloase;

acceptarea de promisiuni făcute, în scopul menționat de către persoana interesată;

acceptarea de daruri oferite, în vederea aceleiași finalități, de persoana interesată.

Înțelesul termenilor „pretindere”, „primire”, „acceptare” este cel din limbajul obișnuit. Astfel, primirea presupune o activitate de preluare de către făptuitor a unei sume de bani sau a unor bunuri, în mod direct sau prin intermediul altei persoane; pretinderea înseamnă formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a cererii de a i da o sumă de bani sau un bun, iar acceptarea de promisiuni sau daruri presupune manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute de cumpărătorul de influență. Nerespingerea promisiunii nu este o modalitate de comitere a acestei infracțiuni.

Toate cele trei modalități ale elementului material se pot săvârși în mod direct sau indirect, printr-o persoană intermediară, primirea, pretinderea de bani sau foloase, precum și acceptarea de promisiuni de daruri putându-se face atât în interesul subiectului, cât și pentru altul, în profitul altei persoane.

În noțiunea „pentru altul” nu poate fi inclus și funcționarul ce urmează să realizeze actul de care este interesat cumpărătorul de influență, întrucât, în caz contrar, încadrarea juridică a faptei va fi diferită. Rațiunea incriminării din art. 257 C. pen. implică în mod inexorabil ideea că subiectul face uz de influența sa (pe care el o vinde), de unde și denumirea de „trafic de influență”. Fapta presupune și o intervenție pe lângă funcționarul vizat, intervenție care implică o presiune a subiectului activ pe baza influenței de care el dispune ori se prevalează, în scopul de a-l determina să facă sau să nu facă actul dorit. Dacă autorul ar primi folosele pentru funcționar, înseamnă că nu are loc o „vânzare de influență”, deoarece, plătind prețul despre care este vorba, terțul interesat nu cumpără influența autorului, ci serviciul ce-i va fi făcut de funcționar

Noțiunea de „alte foloase”, prevăzută în textul de incriminare, cuprinde avantajele de orice natură, patrimonială – inclusiv un împrumut – și nepatrimonială, acestea fiind în toate cazurile necuvenite, întrucât este de neconceput ca unei persoane particulare să i se cuvină legal o retribuție pentru intervenția ei pe lângă funcționar, în scopul de a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, se impune îndeplinirea următoarelor condiții:

în primul rând, este necesar ca oricare din acțiunile menționate în textul de incriminare să fie săvârșită pe baza unui funcționar.

„A avea influență” înseamnă a se bucura de încrederea funcționarului, a fi în relații de prietenie, de amiciție destul de strânse cu acesta. „A lăsa să se creadă” că făptuitorul are influență asupra unui funcționar înseamnă a crea persoanei falsa impresie că are trecere pe lângă acesta. Este realizată această cerință și atunci când făptuitorul nu infirmă susținerile făcute de o altă persoană cu privire la influența – în realitate inexistentă – pe care el ar avea-o asupra unui funcționar. De asemenea, condiția este întrunită și dacă funcționarul există în realitate, cumpărătorul de influență știe acest lucru și, în plus, are convingerea că influența traficantului este reală.

În această variantă, infracțiunea de trafic de influență se aseamănă cu cea de înșelăciune, deoarece, în ambele situații, se creează celeilalte persoane o falsă impresie despre realitate. Inducerea în eroare reprezintă o modalitate de comitere a traficului de influență, care devine o infracțiune complexă. Astfel, traficul de influență absoarbe în conținutul său înșelăciunea întrucât prin incriminare s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului instituțiilor publice sau private și al funcționarilor, care asigură desfășurarea acestora.

Dacă funcționarul nu are în competență îndeplinirea actului care îl interesează pe cumpărătorul de influență, atunci în sarcina subiectului activ se va reține infracțiunea de înșelăciune.

Prin determinarea actului este determinată, în mod implicit, și persoana care îl va îndeplini ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul în ale cărui atribuții de serviciu intră îndeplinirea acelui act. Jurisprudența străină a îmbrățișat același punct de vedere, stabilind că, pentru existența infracțiunii de trafic de influență, nu este nevoie ca persoana pe lângă care se va interveni să fie explicit arătată, ci este suficient să se lase a se înțelege, fără dificultate, care ar fi această persoană.

Mai mult, poate exista trafic de influență nu numai atunci când infractorul nu a nominalizat persoana pe lângă care are influență reală sau presupusă, dar chiar și atunci când atribuie funcționarului un nume fictiv. „Nu are nicio relevanță dacă făptuitorul a atribuit sau nu vreun nume funcționarului (în speță procuror), pe lângă care s-a prevalat că are trecere ori influență reală sau presupusă și nici dacă numele atribuit este real sau fictiv.”

Uneori este posibil – mai ales atunci când fapta se săvârșește prin intermediar – să nu se precizeze în niciun mod, nici măcar indirect, persoana funcționarului pe lângă care urmează a se face intervenția. În legătură cu această ipoteză în literatura de specialitate s-a spus că: „dacă, în momentul când se pretinde sau se primesc darurile pentru a interveni, nu se precizează, nici în mod indirect cel puțin, persoana funcționarului pe lângă care se va interveni, atunci delictul rămâne în stare de tentativă, momentul consumării deplasându-se până în momentul când intervenția a avut loc și când în mod implicit se determină și persoana funcționarului.” Acest punct de vedere a fost combătut, pe bună dreptate. Astfel, potrivit art. 20 C. pen,, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. În ipoteza în discuție, nu există însă una din aceste situații. Fiind de esența traficului de influență ca subiectul să aibă sau să se lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar competent să efectueze sau să nu efectueze actul dorit, rezultă că, dacă nu s-a precizat, măcar indirect, care este funcționarul vizat, nu poate fi vorba de tentativă la infracțiunea de trafic de influență. Tentativa este o formă imperfectă a infracțiunii consumate, dar imperfecțiunea nu derivă din neîndeplinirea în concret a unei condiții esențiale prevăzută în textul de incriminare, ci din întreruperea acțiunii sau din rămânerea ei fără efect. În realitate, niciuna dintre aceste situații nu se întâlnește.

Așadar, în toate situațiile, esențial este ca influența făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției.

2. A doua condiție concomitentă constă în aceea că acțiunea ce realizeză elementul material – primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri – să fie săvârșită de către autor pentru intervenția sa pe lângă un funcționar, spre a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Pe cale de consecință, pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca persoana juridică din care face parte funcționarul să aibă competența de a efectua actul în vederea căruia este traficată influența și, de asemenea, funcționarul respectiv, făcând parte din acel organ, să aibă competența de a efectua actul solicitat.

Dacă actul pentru care se promite intervenția nu intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului respectiv, fapta nu constituie infracțiunea de trafic de influență ci, eventual, infracțiunea de înșelăciune. Nu are relevanță dacă intervenția promisă a avut sau nu loc și nici dacă prin aceasta s-a urmărit efectuarea de către funcționar a unui act legal sau nelegal. Este suficient, pentru existența infracțiunii, ca folosul să fie primit sau pretins pentru a-l determina pe funcționar să efectueze un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

„La traficul de influență nu se mai face distincție dacă actul a fost ilicit, licit. Se pedepsește intervenția făcută și când actul care se cere este ilicit și când este licit”.

Codul penal în vigoare, nefăcând nicio mențiune cu privire la caracterul nelegal al actului de serviciu urmărit prin intervenția solicitată, rezultă că acest act poate fi atât nelegal, cât și legal. În concepția legiuitorului, obiectul intervenției, licit sau ilicit, este nerelevant pentru caracterizarea juridică a faptei ca trafic de influență. Pericolul social al acesteia nu derivă din caracterul actului pentru care urmează a se interveni, care poate fi și licit, ci din mijlocul întrebuințat de făptuitor, respectiv prevalarea de o influență reală sau fictivă, prejudiciabilă pentru prestigiul funcționarilor și organizațiilor în care lucrează.

3. Este esențial, de asemenea, pentru existența acestei infracțiuni ca acțiunea ce constituie elementul material să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenției sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acestuia. Această condiție derivă din prevederile art. 257 C. pen., potrivit cărora scopul urmărit prin traficarea influenței este acela de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Așadar, în mod necesar pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea de promisiuni, de daruri trebuie să preceadă efectuarea actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau tratativele dintre cumpărătorul și traficantul de influență să aibă loc după ce actul în vederea căruia ar urma să se intervină a fost deja realizat.

Urmarea imediată

Cu privire la rezultatul infracțiunii de trafic de influență, în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.

Astfel, potrivit unei opinii s-a susținut că în acest caz ne aflăm în prezența unei infracțiuni materiale, de rezultat, pe când potrivit alteia, la infracțiunea sus-menționată rezultatul constă în crearea unei stări de pericol care aduce atingere bunului mers al activității serviciului prin atitudinea lipsită de probitate a funcționarului.

În legătură cu prima opinie este de reținut că ea se bazează pe împărțirea, devenită calsică, a infracțiunilor în infracțiuni formale sau de pericol și infracțiuni materiale sau de rezultat. În concepția actualului nostru Cod penal, așa cum rezultă din dispozițiile art. 19 C. pen., care definesc vinovăția ca fiind poziția subiectivă a infractorului față de rezultatul faptei sale, toate infracțiunile produc un rezultat și, în acest sens, sunt infracțiuni de rezultat. La infracțiunea de trafic de influență, rezultatul faptei constă întotdeauna într-o stare de pricol pentru relațiile sociale ocrotite prin incriminare. Prin săvârșirea acțiunii ce constituie elementul material al acestei infracțiuni se creează o stare periculoasă pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către funcționari și, implicit, pentru desfășurarea activității unităților publice sau private, ce decurge din expunerea reputației funcționarului la neîncredere și suspiciuni, precum și din subminarea creditului său moral și social.

Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), urmările imediate fiind inerente acțiunii incriminate, deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de producerea unei urmări. Proba existenței și întinderii sale se face dovedind materialitatea activității desfășurate de infractor. Dacă starea de pericol care afectează activitatea unităților prevăzute de art. 145 C. pen. și prestigiul funcționarilor este consecința cauzală și a altor factori – cum ar fi lipsa de probitate a acestora, slaba lor pregătire profesională sau incompetența în serviciu – atunci, în mod cert, existența infracțiunii este exclusă.

2.2. Latura subiectivă

Actul de conduită fizică, specific traficului de influență, este precedat și însoțit de o anumită atitudine psihică pe planul conștiinței și al voinței față de faptă și urmările ei. În cazul acestei infracțiuni, vinovăția îmbracă incontestabil forma intenției. Cu privire la modalitatea acesteia în literatura juridică s-au exprimat însă mai multe opinii.

Potrivit uneia dintre ele, traficul de influență se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. „Făptuitorul are reprezentarea faptului că, prevalându-se de influența pe care ar avea-o asupra unui funcționar sau aupra altui salariat și primind sau pretinzând foloase ori acceptând promisiuni în orice mod, face să se nască îndoieli în privința reputației și onestității funcționarului (în cazul intenției directe) sau acceptă

La traficul de influență factorul volitiv al vinovăției constă în voința de a săvârși oricare din acțiunile ce realizează elementul material al infracțiunii, adică în voința de a primi ori pretinde bani sau alte foloase, ori de a accepta promisiuni sau daruri, pentru a determina un funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în sfera competenței sale. Acest act de voința, sub imperiul căruia este săvârșită activitatea infracțională, este precedat însă de un act de conștiință, de o atitudine față de fapta concepută și de rezultatul ei.

3. Formele infracțiunii

Actele pregătitoare

Ca urmare a analizei condițiilor esențiale ale acțiunilor incriminate ca trafic de influență, se deduce faptul că acceptarea de promisiuni nu este altceva decât un act pregătitor al primirii efective de foloase necuvenite, pe care, din rațiuni de politică penală, legiuitorul a înțeles să-l situeze pe același plan, sub raportul semnificației penale, cu infracțiunea consumată.

Tentativa

În cazul traficului de influență legea nu conține o dispoziție de sancționare a tentativei, potrivit art. 21 alin. 1 C. pen. Aceasta nu înseamnă însă că tentativa la această infracțiune nu ar cădea sub incidența legii penale, întrucât pretinderea de bani sau alte foloase, în scopul arătat în cuprinsul art. 257 C. pen, constituie în esență un început de executare, asimilând-o astfel infracțiunii în forma consumată.

Forma consumată a infracțiunii

În literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la consumarea traficului de influență.

Unii autori susțin că pentru consumarea infracțiunii este necesară realizarea unui acord de voință, a unui pact sau convenții ilicite între cumpărătorul și traficantul de influență, aceasta nefiind susceptibilă de săvârșire în formă continuată, întrucât acordul unei alte persoane determină o nouă rezoluție la fiecare repetare a actului de traficare a influenței.

Alți autori susțin, pe bună dreptate, că traficul de influență intră în categoria infracțiunilor cu consumare anticipată, deoarece simpla pretindere de bani sau foloase și acceptare de promisiuni sunt suficiente pentru a consuma infracțiunea.

Deși odată cu „pretinderea” foloaselor sau cu „acceptarea” promisiunii, infracțiunea de trafic de influență poate fi considerată consumată, activitatea ulterioară de „primire” a acestor foloase constituie, alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracțională naturală.

Pentru consumarea infracțiunii nu are relevanță dacă a avut sau nu loc intervenția pe lângă funcționar sau dacă acesta a executat sau nu actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Este de asemenea indiferent dacă pretenția a fost sau nu satisfăcută, ori dacă promisiunea a fost respectată.

Unitatea infracțională și pluralitatea de infracțiuni

Traficul de influență nu exclude forma continuată de săvârșire. Astfel, într-o speță, Tribunalul județen Cluj a decis că faptele unei persoane săvârșite în baza aceleiași rezoluții de a pretinde și a primi de mai multe ori, la intervale de timp, de la o altă persoană, diverse sume de bani, pentru ca prin cunoștințele sale de la Consilul Popular să-i obțină evacuarea unui chiriaș, constituie infracțiunea continută de trafic de influență, făcându-se aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Aceeași soluție s-a adoptat și în situația inculpatului, care, prevalându-se de influența ce ar avea pe lângă un procuror, a pretins și primit în mod repetat diferite sume de bani de la aceeași persoană pentru ca, intervenind pe lângă acel procuror, să-l determine a îndeplini într-un mod favorabil pentru persoana care a dat foloasele un anumit act de serviciu (în speță – punerea în libertate a soțului acelei persoane).

Pluralitatea cumpărătorilor de influență nu reprezintă un obstacol de principiu în calea aplicării art. 41 alin. (2) C. pen., nefiind incompatibilă, în mod absolut, cu existența unei rezoluții unice. În asemenea situații, este necesar a se verifica cu exigență dacă nu cumva schimbarea persoanei cumpărătorului de influență a implicat o nouă rezoluție, ceea ce ar atrage aplicarea dispozițiilor legale referitoare la consursul la concursul de infracțiuni.

Uneori este posibil ca, în realizarea folosului urmărit, traficantul de influență să comită succesiv două din acțiunile tipice, prevăzute alternativ în textul incrimator (de exemplu, el poate mai întâi să pretindă și ulterior să primească, deodată sau în rate, suma de bani sau foloasele, sau poate să accepte promisiunea, după care să primească foloasele respective).

Aceste consecințe sunt deosebit de importante. Astfel, din moment ce toate acțiunile tipice înfăptuite, inclusiv aceea de primire a foloaselor, se subsumează unei unități infracționale, înseamnă că făptuitorul nu va beneficia de amnistia sau grațierea intrevenită după pretinderea banilor ori foloaselor sau după acceptarea promisiunii acestora, dacă ulterior actului de clemență, el a continuat activitatea infracțională, prin primirea foloaselor pretinse ori promise anterior. Într-o asemenea situație, făptuitorul va fi exclus de la beneficiul amnistiei sau grațierii nu numai în ce privește acțiunea subsecventă, săvârșită după acordarea clemenței, ci și în ce privește acțiunea inițială, comisă anterior, deoarece cele două acțiuni alcătuiesc o unitate, care nu poate fi scindată de un factor extern, cum este amnistia sau grațierea.

Există însă și alte consecințe juridice ale acestei unității infracționale, astfel:

dacă acțiunea de pretindere a foloaselor sau de acceptare a promisiunii s-a comis sub legea veche, iar cea de primire sub legea nouă, se va aplica întotdeauna legea nouă, indiiferent dacă este sau nu mai favorabilă;

participarea este posibilă la ambele acțiuni tipice realizate succesiv, astfel că dacă o persoană nu a participat la acțiunea de pretindere a foloaselor sau la cea de acceptare a promisiunii, ea poate participa la acțiunea finală de primire a foloaselor pretinse sau promise;

iresponsabilitatea autorului în momentul săvârșirii acțiunii tipice inițiale de pretindere nu exclude condamnarea pentru trafic de influență, dacă în momentul primirii banilor, foloaselor sau darurilor, pentru a uza de influența sa, în vederea efectuării actului de serviciu el era responsabil;

dacă acțiunea de pretindere s-a produs în timpul minorității autorului, dar acțiunea subsecventă de primire a avut loc după ajungerea acestuia la majorat, răspunderea penală se va stabili după regulile referitoare la infractorii majori;

ternenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data primirii efective a foloaselor și nu de la data când autorul le-a pretins ori a acceptat promisiunea lor;

locul săvârșirii infracțiunii, important pentru determinarea competenței teritoariale, va fi acela unde s-a comis oricare dintre acțiunile tipice prevăzute alternativ în lege.

Regula menționată anterior, conform căreia, în cazul săvârșirii succesive a două sau mai multe dintre acțiunile tipice care realizează alternativ elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen., există o unitate naturală de infracțiune, ar cunoaște totuși o excepție. Pe cale se consecință, pentru ca primirea folosului, subsecventă pretinderii sau acceptării promisiunii să se înscrie, în conținutul infracțiunii de influență, s-a susținut că este necesar ca ea să fie anterioară intervenției. Dacă are loc după ce funcționarul a fost determinat să facă actul privitor la atribuțiile sale de serviciu, primirea folosului nu mai apare ca o nouă modalitate de săvârșire, ci reprezintă culegerea roadelor acesteia, după ce a fost săvârșită.

În susținerea acesteia, s-ar putea aduce următorul argumentul: întrucât toate acțiunile autorului au la bază scopul determinării funcționarului de a face ori a nu face un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, rezultă că dacă a avut loc după efectuarea intervenției și după ce funcționarul a fost determinat să facă actul, primirea de foloase nu se mai înscrie în antecedența cauzală a infracțiunii și deci nu reprezintă importanță juridică.

De asemenea, una din condițiile laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență constă în aceea că oricare din acțiunile tipice trebuie să aibă loc mai înainte ca funcționarul, pe lângă care s-a promis că se va interveni, să fi îndeplinit actul ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau cel târziu în timpul îndeplinirii acelui act. După efectuarea acestuia, nici una dintre acțiunele alternative elementului material al traficului de influență nu mai are semnificația juridică a acestei infracțiuni.

4. Modalități

Infracțiunea se prezintă sub forma a trei modalități normative: primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, acceptarea de promisiuni privind bani sau alte foloase și, în sfârșit, acceptarea de daruri.

De asemenea, pot fi întâlnite și o serie de modalități faptice (de exemplu, primirea unei sume de bani prin intermediul altei persoane-intermediar).

Modalitățile faptice, dacă există, vor fi avute în vedere de organele judiciare pentru evaluarea gradului de pericol social concret, precum și în procesul de individualizare a răspunderii penale.

5. Sistemul sancționator

Traficul de influență se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani. Având în vedere gravitatea acestei infracțiuni, consecințele negative ale acesteia și necesitatea aplicării unei pedepse mai grave, Legea nr. 78/2000, în art. 7 pct. 3 și art. 9, prevede următoarele: potrivit art. 7 pct. 3, dacă infracțiunea de trafic de influență a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor sau de un funcționar cu atribuții de control, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege, al cărei maximum se majorează cu 2 ani.

Potrivit art. 9, dacă traficul de influență este săvârșit în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzut de lege se majorează cu 5 ani.

Potrivit alin. 2 al art. 257 C. pen., dispozițiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, și în cazul traficului de influență, banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Aceste foloase se confiscă de la orice persoană s-ar găsi, inclusiv de la cel care le-a dat, dacă l-au fost restituite de făptuitor.

Potrivit art. 71¹ alin. 2, când legea prevede pentru infacțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei.

Potrivit art. 71¹ alin. 3, când legea prevede pentru infacțiunea săvârșită de persoana fizică pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.

Când cumpărătorul de influență a denunțat fapta organului de urmărire penală mai înainte ca aceasta să fi fost sesizat, foloasele i se restituie, nemaifiind aplicabile dispozițiile referitoare la confiscare. Dispozițiile art. 257 alin. 2 C. pen., conținând o reglementare specială, au prioritate față de cele prevăzute în art. 118 alin. 1 lit c) C. pen. Cumpărătorul de influență nu va fi pedepsit dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Doar în acest caz bunurile nu se confiscă. În celelalte cazuri, fapta cumpărătorului de influență se pedepsește, iar bunurile sau valorile care au făcut obiectul infracțiunii nu se confiscă. Nu se poate admite ipoteza constrângerii psihice în cazul faptei cumpărătorului de influență, aspect avut în vedere și de legiuitor.

În concluzie, în cazul traficului de influență bunurile nu se confiscă atunci când cumpărătorul de influență a denunțat fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă. Nu se mai admite, așa cum s-a susținut în doctrină, soluția neconfiscării în cazul constrângerii psihice a cumpărătorului de influență, deoarece această situație nu este prevăzută de lege.

În materia confiscării speciale nu trebuie avut în vedere art. 19 din Legea nr. 78/2000, deoarece acesta se referă doar la celelalte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție și în legătură cu faptele de corupție. Prin persoană vătămată, în sensul art. 19, trebuie să avem în vedere situația când bunurile date au fost sustrase de către cel care le-a dat. În acest caz, unitatea căreia i-au aparținut bunurile trebuie despăgubită. Art. 19 din Legea 78/2000 vine în completarea dispozițiilor privind confiscarea specială prevăzută în Codul penal. Susținerea instanței că bunurile date în cazul traficului de influență trebuie restituite persoanei vătămate, adică cumpărătorului de influență, nu are temei legal nici anterior incriminării traficului de influență și cu atât mai mult nici în prezent, deoarece cumpărătorul de influență nu este o persoană de bună-credință și nu poate fi considerată „persoană vătămată”.

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, incriminându-se fapta cumpărătorului de influență. În textul de lege s-au introdus mențiuni speciale referitoare la confiscarea bunurilor, creându-se un regim juridic asemănător celui de la infracțiunea de dare de mită. Conform alin. 4 al art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, în cazul în care făptuitorul denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 6¹ alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului și restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracțiunii, s-a constatat că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanțe au considerat că dispozițiile art. 6¹ alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 256 și 257 din Codul penal. Alte instanțe, dimpotrivă, au apreciat că dispozițiile art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire și, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracțiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracțiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 256 și 257 din Codul penal sau al celorlalte infracțiuni la care se referă Legea nr. 78/2000. Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

Potrivit art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, introdus în această lege prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 161/2003, se pedepsește fapta cumpărătorului de influență cu închisoare de la 2 la 10 ani. Prin alin. (2) al aceluiași articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă". În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menționat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)".

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeași lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârșirii infracțiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplati pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispozițiile art. 256 alin. 2 și ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispozițiile corespunzătoare din legea specială. Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular, special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeași materie. Astfel, așa cum s-a arătat, prin art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influență, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancționându-l doar pe traficantul de influență. În același timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 6¹ alin. (2) denunțarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc și incidența măsurii de siguranță a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeași lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracțiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influență, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situațiile în care se constată existența infracțiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziția de nepedepsire din alin. (2) al aceluiași articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracțiunii prevăzute la art. 6¹ alin. (1) din această lege. De aceea, este evident că aplicarea dispozițiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă și la infracțiunile de primire de foloase necuvenite și de trafic de influență prevăzute restrictiv în art. 256 și, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunțarea faptei, cu consecința înlăturării incidenței confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracțiunilor avute în vedere de legiuitor. Din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situație juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic. Tot astfel, pentru aceeași rațiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. 3 și 5 din Codul penal, incidente pentru infracțiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârșite de subiecții calificați la care se referă Legea nr. 78/2000.

Mai mult, din moment ce dispozițiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepția în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din același cod, iar reglementarea excepției este de strictă interpretare, se impune să se rețină că atât timp cât prin art. 19 din Legea nr. 78/2000 au fost preluate dispoziții de la art. 118 alin. 1 lit. d) și e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincție în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunțat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a facut denunțul.

În consecință, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, astfel că în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, se interpretează în sensul că:

dispozițiile art. 6¹ alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului și restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracțiunii, sunt aplicabile numai infracțiunilor prevăzute de legea specială;

dispozițiile art. 255 alin. 3 și 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracțiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv ale art. 6¹ alin. (2) și (4) din Legea nr. 78/2000.

CAPITOLUL III

DELIMITĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNEA DE

TRAFIC DE INFLUENȚĂ

1. Luarea de mită

La infracțiunea de luare de mită înțelegerea dintre funcționar și particular, atunci când există, are ca obiect efectuarea, nefectuarea sau întârzierea efectuării, de către cel dintâi, a unui act privitor la îndatoriri. La traficul de influență înțelegerea, care în acest caz nu se mai perfectează cu funcționarul, are ca obiect intervenția subiectului activ, un particular, pe lângă funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. În concluzie, în timp ce la luarea de mită funcționarul trafică cu funcția sa, la traficul de influență particularul trafică cu influența sa, reală sau presupusă.

Sub aspectul rezultatului, cele două infracțiuni, deși aduc atingere aceluiași obiect juridic, se deosebesc prin aceea că discreditarea organelor de stat sau publice se realizează în mod direct, în cazul luării de mită (deoarece fapta arată că un funcționar este corupt) și indirect în cazul traficului de influență (deoarece fapta creează impresia că un funcționar poate fi influențat în legătură cu atribuțiile sale de serviciu).

Diferențele rezultă și din analiza laturii subiective a făptuitorului. Astfel, în timp ce la infracțiunea de trafic de influență subiectul își dă seama că discreditează un funcționar, prin impresia ce o lasă că acesta este influențabil sau coruptibil, la infracțiunea de luare de mită, subiectul își dă seama că discreditarea funcției pe care o îndeplinește este cauzată de propria-i atitudine.

În lumina acestor criterii, în practică delimitarea celor două infracțiuni este ușor de făcut.

Dificultatea se ivește atunci când traficantul este un funcționar și face parte dintr-un organ sau instituție de stat, dintr-o unitate din cele la care se referă art. 145 C. pen. sau dintr-o altă persoană juridică în a cărei competență intră efectuarea actului funcțional vizat prin comiterea faptei. Calificarea faptei în asemenea cazuri se va realiza în funcție de particularitățile fiecărei spețe în parte. Astfel, dacă funcționarul trafică propriile atribuții de serviciu, obligându-se să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri, în schimbul unor foloase necuvenite, el săvârșește infracțiunea de luare de mită. Dacă însă funcționarul se prevalează de influența pe care i-o conferă fie relațiile sale personale, fie funcția sa – indiferent dacă această influență este reală sau presupusă – pe lângă alt funcționar, pentru ca acesta din urmă să facă sau să nu facă, în favoarea unui terț, un act privitor la atribuțiile sale de serviciu, el comite infracțiunea de trafic de influență. În acest din urmă caz, autorul, deși este funcționar, comite infracțiunea prevazută de art. 257 C. pen. ca orice particular care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar.

In mod justificat s-a decis, în practică, că fapta unui șef contabil de a fi pretins și primit o sumă de bani pentru a interveni pe lângă șefii săi, în vederea angajării unei persoane într-un post vacant la serviciul contabilitate, dând aviz favorabil în acest sens, constituie infracțiunea de trafic de influență și nu aceea de luare de mită.

2. Înșelăciunea

Infracțiunea de trafic de influență este adeseori confundată cu aceea de înșelăciune, deși conținuturile acestor infracțiuni – în ciuda faptului că pot prezenta unele trăsături comune – sunt strict delimitate.

Înșelăciunea este o infracțiune contra patrimoniului, care constă în „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă”. Astfel, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unei persoane (fizice sau juridice), relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei, fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare. În schimb, valoarea socială ocrotită de lege în cazul traficului de influență este activitatea unităților la care se referă art. 145 C. pen. sau altei persoane juridice care se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și salariat.

Deși în ambele infracțiuni făptuitorul urmărește, prin activitatea sa, realizarea unui beneficiu ce nu i se cuvine, infracțiunea de trafic de influență nu este condiționată de producerea unui prejudiciu, pe când de esența înșelăciunii este cauzarea unei pagube materiale. Pe de altă parte, în timp ce realizarea înșelăciunii nu este posibilă fără alterarea adevărului, traficul de influență există și fără denaturarea realității, în ipoteza că trecerea de care se prevalează infractorul este reală.

În acest sens s-a decis că atâta vreme cât inculpatul a pretins și primit foloase pentru a interveni pe lângă directorul direcției comerciale județene în vederea angajării unei persoane într-o unitate comercială, iar acel director avea și atribuții referitoare la încadrarea personalului la unitățile subordonate, fapta inculpatului constituie infracțiunea de trafic de influență și nu cea de înșelăciune.

Dificultăți apar însă atunci când influența autorului nu este reală, operând în acest caz o posibilă inducere în eroare specifică infracțiunii de înșelăciune. În mod evident, prevalarea de o trecere inexistentă constituie o „prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase”, deci o manoperă similară celei cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune. Ea face parte din acțiunile de amăgire, de denaturare a adevărului, de inducere în eroare, de surprindere a bunei-credințe, care s-ar putea încadra în art. 215 C. pen. Cu toate acestea, prin voința legiuitorului, folosirea acestui mijloc de amăgire a fost incriminat în mod special prin art. 257 C. pen., chiar și atunci când nu s-a cauzat o pagubă materială unei persoane (de exemplu, în cazul pretinderii de foloase), în scopul ocrotirii eficiente a activității unităților publice sau private, împotriva faptelor celor care se prevalează de influența ce ar avea-o pe lângă funcționari.

Așadar, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să creadă că are influență, deși în realitate nu are, pe lângă un funcționar competent să îndeplinească un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să accepte promisiuni sau daruri, în scopurile arătate în art. 257 C. pen., ne vom afla în prezența infracțiunii de trafic de influență.

De asemenea, s-a argumentat că expresia "pentru altul", la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanță ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea "pentru altul" poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență. S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul. S-a susținut că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.

3. Infracțiunile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

Prevederile articolului 7 din această lege constituie o agravată a infracțiunii de trafic de influență, instituind o pedeapsă majorată cu 2 ani a maximului special în cazul în care făptuitorul este „o persoană, care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor”. Astfel, subiectul activ este circumstanțiat, fiind diferit de funcționarul cu atribuții de control la care face referire art. 254 alin. (2) C. pen. Exercitarea de „atribuții de control” presupune examinarea sau analiza permanentă și periodică a unei activități sau situații, în vederea urmăririi evoluției acestora sau luării de măsuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realități. În raport cu aceste criterii, persoana care exercită îndatorirea de a verifica și emite diverse permise nu are atribuții de control în sensul agraventei la infracțiunea de luare de mită.

În articolul 8 din Legea 78/2000, se prevede că subiectul activ al infracțiunii de trafic de influență poate fi: manager, director, administrator, cenzor sau altă persoană cu atribuții de control la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici, pedeapsa aplicată fiind aceeași. Această extindere este strict necesară, persoanele având una din calitățile mai sus menționate neputând fi considerat funcționar în sensul dispozițiilor art. 145 alin. (2) C. pen., raporturile lor cu societatea fiind de natură civilă (comercială).

Articolul 8¹ statuează că prevederile art. 257 din Codul penal se aplică în mod corespunzător și următoarelor persoane:

funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;

membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;

funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Comunităților Europene;

persoanelor care exercită funcții judiciare în cadrul instanțelor internaționale a căror competența este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;

funcționarilor unui stat străin;

membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Dacă faptele incriminate de articolele mai sus menționate sunt săvârșite în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, articolul 9 majorează maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni cu 5 ani. Noțiunile de organizație, asociație sau grupare criminală sunt echivalente pluralității de făptuitori, ce reprezintă un indiciu serios al periculozității sociale sporite. Sistemul Codului nostru penal a prevăzut în partea sa generală numai reglementarea pluralității ocazionale, sub denumirea de participație (art. 23-32), pluralitatea naturală și cea constituită fiind reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323).

În doctrină s-a subliniat că lupta împotriva fenomenului infracțional trebuie să lovească în manifestările infracționale chiar în forma lor embrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl reprezintă aceste manifestări să fie împiedicat de a evolua către un rău efectiv, asocierea unor persoane, în scopul săvârșirii unor infracțiuni, constituie prin ea însăși o astfel de manifestare primejdioasă. Scopul săvârșirii infracțiunilor este așadar considerat o circumstanță agravantă, iar pentru caracterizarea faptei ca fiind făcută pentru o organizație, asociație sau grupare criminală se impune definirea pluralității la care face referire art. 9. Pe cale de consecință, se va reține și infracțiunea prevăzută în art. 167 sau art. 323 C. pen în concurs, dacă vor exista următoarele elemente: asociere, voință comună și interese care coincid, urmate de o înțelegere stabilită între membrii grupului de a acționa împreună, precum și un element programatic, adică a infracțiunilor determinate pe care gruparea și-a propus să le săvârșească, această pluralitatea constituită presupunând și un agregat de oarecare durată.

4. Activitatea de lobby

Lobby-ul e un neologism care a intrat în vocabularul românilor și a devenit obiect de activitate a firmelor. Dicționarul britanic îl explică prin "a conduce activități ce țintesc influențarea oficialilor publici și în special a membrilor corpurilor legislative sau încercarea de influențare a unui oficial public pentru o acțiune dorită". Altfel spus, persoane specializate susțin și promovează drepturile, opiniile și interesele unor grupuri distincte de persoane fizice și/sau juridice, în schimbul unor sume de bani.

Activitatea lobbist-ului poate viza orice domeniu, cu excepția celor care ar putea aduce atingere interesului public sau drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ordinii publice sau securității naționale. Cel mai frecvent, lobbist-ul acționează pentru promovarea intereselor unor grupuri de afaceri sau companii care doresc sa intre pe o piață nouă.

Principala metodă a lobby-ului este persuasiunea și nu stimularea, care este susceptibilă de a degenera în „trafic de influență”. Aceasta din urmă se situează la antipod în ceea ce privește admisibilitatea sa juridică și morală.

Infracțiunea de trafic de influență  are ca obiect juridic special relațiile sociale privitoare la desfășurarea activității unităților publice sau private în condiții care să asigure încrederea și prestigiul de care să se bucure personalul acestora. Prin comiterea faptei de către subiectul activ se creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea funcționarului public sau funcționarului ori a altor salariați.

Spre deosebire de aceasta, în cazul acțiunilor de lobby, orice activități transparente care nu afectează prestigiul funcționarilor sau al autorităților, instituțiilor publice, persoanelor juridice publice, nu intră sub incidența traficului de influență, deoarece acestea nu sunt în concordanță cu scopul și rațiunea incriminării infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.. Mai mult, activitățile transparente, în cazul obligării declarării acestora de către cei care încearcă să influențeze deciziile, vor duce la asigurarea și protejarea suplimentară a prestigiului funcționarilor și autorităților publice.

Diferența dintre trafic de influență și lobby este un subiect dezbătut, dar nelămurit. În ultimii ani, ideea promovării unei legi privind activitățile de lobby a generat  două viziuni contrare: o astfel de lege ar oferi o acoperire legală pentru traficul de influență, o altă opinie fiind aceea că cercurile de presiune nu vor cu niciun chip o reglementare care să aducă transparență în privința intereselor lor și a mijloacelor de promovare a acestora. Singurul lucru asupra căruia toata lumea a căzut de acord este acela ca o lege a lobby-ului nu ar duce la eradicarea completă a coruptiei, dar ar fi un instrument puternic de combatere a acesteia.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Corupția constituie una din formele cele mai periculoase ale criminalității sfârșitului de mileniu, dobândind valențe internaționale ce amenință supremația dreptului, echității sociale și justiției. Această „boală” a societății românești de tranziție subminează eficiența și legitimitatea instituțiilor statului și limitează dezvoltarea economică a României.

Infracțiunea de trafic de influență, prevăzută în Codul penal în cadrul capitolului destinat infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul la art. 257, se subscrie acestei sfere nocive pentru întreaga comunitate umană și care, datorită caracterului său universal, se manifestă în forme diverse la nivel politic, administrativ, economic, social etc., astfel încât abordarea științifică a acesteia nu este acceptată decât în context interdisciplinar.

Traficarea influenței pe care o persoana o are pe lângă un funcționar (reală) sau pe care lasă să se înțeleagă că o are pe lângă acesta (presupusă) creează reale și grave stări de pericol atât pentru prestigiul, autoritatea și credibilitatea organelor, a instituțiilor, organismelor statului, serviciilor publice, a altor unități, societăților comerciale, companiilor și societăților naționale, regiilor autonome, agenților economici, cât și pentru corectitudinea funcționarilor care-și desfășoară activitatea în cadrul acestora. Ea este de natură să creeze și să inducă ideea, deosebit de nocivă și periculoasă pentru echilibrul relațiilor sociale în ansamblul lor, a posibilității promovării unor interese pe căi oculare în afara condițiilor legii, prin cumpărarea favorurilor funcționarului însărcinat cu examinarea și soluționarea acestora.

Cu toate că prin elementul material al laturii obiective, infracțiunea de trafic de influență nu este legată nemijlocit de activitatea funcționarului, ea își răsfrânge efectele negative asupra acesteia, discreditează autoritatea, instituția sau unitatea din care face parte, creând o stare de suspiciune și neîncredere cu privire la corectitudinea acestuia. Prin consecințele sale, traficul de influență are legătură nemijlocită, indiscutabilă cu serviciul funcționarului de a cărui influență se folosește. Acestea au determinat și justificat atât incriminarea traficului de influență, cât și includerea sa în categoria infracțiunilor de corupție.

Fenomen răspândit în România, activitatea de traficare a influenței poate fi asociată noțiunii de sinecură. În înțelesul popular, a avea o sinecură înseamnă a trăi dintr-o slujbă pentru care nu trebuie să faci nimic. Veche și de notorietate publică, sinecura a căpătat însă în ultimul timp valențe pozitive, integrată funcțional unui mod de existență în care relația dintre spațiul public și cel privat este estompată.

În viata societății se manifestă o strânsă interdependență între subsistemele ce o alcătuiesc – politic, economic, social, moral. Ca urmare, în procesul de tranziție pe care îl parcurgem, criza din economia românească se întrepătrunde cu o puternică criză morală. De aceea, soluția ieșirii din criza economică și politică a societății românești o reprezintă întoarcerea la valorile morale sănătoase și promovarea lor în toate mediile sociale și prin toate mijloacele disponibile. În România prima reformă ce trebuia să fi fost făcută este, nu reforma politică și economică, ci reforma morală prin promovarea unui sistem de valori sănătos cu un standard moral și etic înalt. În prezent, strategia promovată de forțele politice pentru depășirea crizei economice ar trebui să țină seama de această interdependență între morală și mediul economic.

În concluzie, fenomenul corupției trebuie prevenit și combătut printr-o activitate hotărătâ, fără compromisuri, dusă potrivit legii, cu respectarea demnității umane și a prezumției de nevinovăție, sub privirea și controlul societății civile. Aceasta trebuie să constituie unul dintre principalele puncte din agenda publică a României, în vederea unei alinieri la o normalitate din punct de vedere politic, social și economic, precum și la armonizarea efectivă a societății românești cu practicile europene.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii:

Mirela Gorunescu, I. Pascu – Drept Penal, Partea Specială, Editura Hamangiu, București, 2008;

Tudorel Toader – Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008;

Alexandru Boroi – Drept penal. Partea Specială, Editura C. H. Beck, București, 2008;

Dorin Ciuncan – Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Liviu Mihăileanu, Aurelian Horja – Reglementarea activității de lobby. În anticamera influenței, Editura C. H. Beck, București, 2009;

Costică Voicu, Al. Boroi, I. Molnar, M. Gorunescu, S. Corlățeanu – Dreptul penal al afacerilor, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Costică Voicu, F. Coman, Ștefania-Georgeta Ungureanu – Drept Penal Internațional, Editura Pro Universitaria, București, 2007;

Elena Cherciu – Corupția – caracteristici și particularități în România, Editura Lumina Lex, București, 2004

Petre Buneci, Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi – Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței speciale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002;

Theodor Mrejeru, D. P. Andreiu Florescu, D. Safta, M. Safta – Infracțiunile de corupție. Aspecte teoretice și practice, București, Editura All Beck 2000;

Gheorghe Nistoreanu și C. Păun – Criminologie, Editura Nova, București, 2000;

V. Dobrinoiu – Corupția în dreptul roman, Editura Atlas Lex, București, 1995;

Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de editură și presă „Șansa”, 1992;

I. Suceavă, M. Viorel, Gh. Constantin – Omul și drepturile sale, Editura Ministerului de Interne, București 1991;

V. Dobrinoiu – Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983

P. Strihan în lucrarea colectivă – Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București 1980;

Aneta Grigorovici – „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stămoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol IV, Editura Academiei Române, București, 1971;

V. Dongoroz și autorii – Noul cod penal și codul penal anterior, prezentare comparativă, Editura Politică, București 1969;

Constantin G. Rătescu și colectivul – Codul penal Carol al II-lea adnotat, Vol. II, Partea specială, Editura Librăriei Socec & Co. S. A., București, 1937.

Acte normative:

Codul penal;

Ordonanța de urgență nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, modificată prin Legea nr. 54/2006;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea si sancționarea corupției;

Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999;

Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenției europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii;

Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001 prin care s-a aprobat Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției;

Legea nr. 562/2002 pentru ratificarea Convenției ONU împotriva criminalității organizate transnaționale;

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;

Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici – republicată la data de 29.05.2007;

Legea 83/1992 privind procedura de urgență, de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție.

Publicații, site-uri:

Revista Dreptul nr. 7/2002;

Revista Dreptul nr.5/2002;

Revista de Drept Penal nr. 1/2000;

Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie nr. 8/2000;

Buletin de criminologie și criminalistică nr. 1-2/1992;

Revista Română de Drept nr. 2/1972;

http://www.state.gov/p/inl/rls/rm/131695.htm;

http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/studii/national_coruptie/ 2009/index.html;

http://www.mucr.cz/korupce/program/english/zprav4_4.html;

http://www.legifrance.gouv.fr/wAsped/RechercherSimple;

http://www.legislationline.org/documents/section/criminalcodes/country/28;

http://www.reglementare-lobby.ro/?p=16;

http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/studii/national_coruptie/ 2009/index.html;

http://www.allacademic.com/pages/ Huntington p143038-3.php;

http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/studii/global_coruptie/2009 /GCR2009Romania.pdf.