Delimitarea Teritoriului

LUCRARE DE LICENȚĂ

DELIMITAEA TERITORIULUI – FRONTIERELE DE STAT

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Noțiuni generale privind teritoriul de stat. Natura juridică a teritoriului de stat.

Componența teritoriului de stat.

Spațiu terestru

Spațiu acvatic.

Spațiu aerian.

Capitolul II. Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema modificării teritoriale.

2.1. Noțiuni generale privind frontiera de stat și regimul de frontieră.

2.2. Principalele reglementări privind frontiera de stat în România.

2.3. Problema modificărilor teritoriale.

CAPITOLUL III. Regimul juridic de navigație pe fluviile și canalele maritime internaționale.

3.1. Regimul juridic al fluviilor internaționale .

3.2. Regimul juridic al canalelor internaționale.

3.3. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate

3.4. Regimul juridic al zonelor polare.

CAPITOLUL IV. Delimitarea spațiului aerian.

4.1. Regimul juridic al spațiului aerian.

4.2. Colaborarea internațională.

4.3. Regimul juridic al spațiului aerian al României.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA ABREVIERILOR

BERD Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

BIRD Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

CAER Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

CDI Comisia de Drept Internațional.

C(E)E Comunitatea (Economică) Europeană.

CEEA Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică.

CEMN Cooperarea Economică la Marea Neagră.

CIJ Curtea Internațională de Justiție.

CICR Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

CJCE Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

CPJI Curtea Permanentă de Justiție Internațională.

CSCE Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa.

CSI Comunitatea Statelor Independente.

ECOSOC Consiliul Economic și Social.

FAO Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație.

FMI Fondul Monetar Internațional.

ÎCNUR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.

LSA Liga Statelor Arabe.

NATO North Atlantic Treaty Organisation.

OACI Organizația Aviației Civile Internaționale.

OCDE Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

OEP Organizația pentru Eliberarea Palestinei.

OIM Organizația Internațională a Muncii.

OMC Organizația Mondială a Comerțului.

OMI Organizația Maritimă Internațională.

OMM Organizația Meteorologică Mondială.

OMS Organizația Mondială a Sănătății.

ONU Organizația Națiunilor Unite.

ONUDI Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială.

OPEC Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol.

OSA Organizația Statelor Americane.

OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare din Europa.

PNUD Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.

 RAU Republica Arabă Unită .

RRD Revista Română de Drept.

RRSI Revista Română de Studii Internaționale

SDR Studii de Drept Românesc.

SFI Societatea Financiară Internațională.

TANU Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite.

TAOIT Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii.

UE Uniunea Europeană.

UIT Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor.

UNCITRAL Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional.

UNESCO Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură.

UNICEF Fondul Națiunilor Unite pentru Copii.

UPU Uniunea Poștală Universală.

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TERITORIUL DE STAT. NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT

Componența teritoriului de stat

Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre și maritime, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.

În cazul statelor moderne teritoriul prezintă următoarele caracteristici precum că este stabil, în sensul că el este locuit în permanență de o colectivitate umană, este baza materială a existenței și a activității statului, teritoriul fiind elementul de subzistență pentru populație,este limitat de frontierele statului și competența sa teritorială.

Din teritoriul unui stat fac parte și sectoarele polare din Arctica, astfel statele care au litoral la Oceanul Înghețat de Nord, iar delimitarea lor se face sub o formă triunghiulară, iar o situație specială o constituie enclava, adică o parte din teritoriul unui stat care este izolată de restul teritoriului prin teritoriile altor state, iar comunicare dintre staul căruia îi aparține enclava și aceasta se face prin teritoriile statelor interpuse, pe bază de acorduri încheiate de statul enclavei cu celelalte state care se interpun.

Tot o situație specială este teritoriul statului arhipelag, format din mai multe insule, din apele arhipelagice și marea sa teritorială.

Teritoriul de stat reprezintă una dintre premisele materiale naturale care condiționează existența statului, așadar teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică.

În legătură cu natura juridică a teritoriului de stat, de-a lungul timpului au fost formate o serie de teorii, între care cele patrimoniale, care considerau teritoriul un obiect al proprietății particulare, adică proprietatea monarhului, iar esența acestei ultime teorii este de natură de a reduce suveranitatea teritorială a statului la o competență locală.

Așadar considerăm că în determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internațional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie spațiul exercitării puteri suverane exclusive a statului, spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare, obiectul suveranității permanente asupra resurselor umane și bogățiilor naționale.

De aceea putem spune că, o națiune, un popor nu pot exista fără un teritoriu, iar acesta apare ca expresie materială a supremație, independenței și a inviolabilității statului și a poporului care îl locuiește.

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor, teritoriul statelor cu regim internațional nesupuse suveranității statelor, teritoriul cu regim juridic combinat.

Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în al cărui limite statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă și este alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și aeriene.

Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existență a statului ca subiect principal al dreptului internațional.

Teritorii cu regimuri internaționale nesupuse suveranității statelor includ, zona internațională a spațiilor submarine, spațiul extraatmosferic și corpurile cerești, marea liberă, iar aceste spații sunt deschise folosirii de către toate statele și popoarele in condiții de egalitate și în scopuri pașnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spații asupra cărora acționează în același timp normele dreptului internațional și normele dreptului intern.

Aceste teritorii cuprind, zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental.

Zona contiguă care reprezintă fâșia adiacentă a mării teritoriale care se întinde în largul mării până la distanța de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritorial, zona economică exclusivă care este fâșia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării pe o distanță de până la 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale și platoul continental care reprezintă prelungirea naturală a țărmului care coboară în pantă ușoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală și marile adâncimi.

Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor și oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanță de 200 mile marine măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării.

Conferința de la Montevideo din 1933 a stabilit că un stat este subiect de drept internațional dacă se fundamentează pe următoarele patru principii precum populația, teritoriul, guvernul și capacitatea de a intra în relații cu alte state.

Noțiunea filosofică, ideologică și abstractă a statului, există și prin instituțiile sale, numai prin acestea, el devenind o realitate, o prezență vie a vieții și practicii social-politic.

Existența și funcționalitatea statului mai este condiționată și de prezența unor componente fundamentale precum populația teritoriul și organizarea politică.

Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul de-a lungul timpului, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificații, valori și conținuturi diferite.

De aceea în epoca modernă aceste componente au căpătat forme, conținuturi, principii noi impuse de cerințele dezvoltării sociale de societatea burgheză.

De aceea Thomas Fleiner Gerstner, când se refera la componentele statului modern le definea ca o entitate constituită de către un popor și un teritoriu în cadrul căruia puterea politică s-a exercitat în manieră rațională, ierarhizată, sub forma suveranității în interiorul statului și sub forma independenței în exterior.

Pentru oricare formă statală, populația constituie o componentă de bază, fără care statul nu ar putea justifica prezența și nu ar exista obiectul asupra căruia să își poată exercita suveranitatea, dar în același timp oameni sunt cei care creează și dau viață statului, îl pun în mișcare și fac din el o realitate vie.

Oameni creează voința de a trăi în cadrul aceleași comunități și tot ei dau naștere solidarității, fără de care nu s-ar putea închega și funcționa iar din cauza aceasta populația este aceea care dă unitatea unui stat și îi oferă în același timp solidaritatea rațională și voluntară.

Populația trebuie să fie o colectivitate permanentă, relativ organizată și numeroasă, iar în dreptul internațional prin populația unui stat se înțelege totalitatea indivizilor sedentari aflați pe teritoriul său și care sunt supuși aceleași autorități.

În conformitate cu această definiție din populația statului fac parte cetățenii statului, străinii, bipatrizii, persoanele strămutate, dar nu intră sub jurisdicția statului personalul diplomatic și consular, care aparține statelor străine, precum și funcționarii internaționali care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice.

De asemenea, statul este cel ce stabilește prin legislația sa internă, care este regimul juridic care se aplică persoanelor ce formează populația sa, dobândirea cetățeniei, schimbarea sau pierderea ei sunt probleme care țin de competența internă exclusivă a fiecărui stat.

În mod excepțional în situația în care o zonă teritorială trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, există instituția opțiunii în materia cetățeniei, fapt ce se concretizează în posibilitatea alegerii unei dintre cele două cetățenii.

În cazul transferului unei populații dintr-un stat în altul, prin tratatele internaționale ce reglementează această operațiune se stabilește și cetățenia pe care o va avea populația transferată.

Cetățenii statului reprezintă singura categorie din cadrul populației unei țări, care se bucură de exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute în legislația națională.

Pierderea cetățeniei poate avea loc prin retragere sau prin renunțare, retragerea constituind sancționarea ce se aplică individului care a comis fapte grave împotriva statului care i-a acordat cetățenia, pe când renunțarea la cetățenie reprezintă o dorință a cetățeanului care se materializează în situația în care o persoană se stabilește într-un stat, care nu aplică principiul bipatridei.

Teritoriul constituie factorul material, spațiul în limitele căruia se creează și funcționează statul, iar existența sa este pe cât de necesară pe atât de importantă ca și a populației sau organizării politice.

Statul este un bun al întregii comunități și din cauza aceasta se pune problema apărării integrității și suveranității sale, iar existența teritoriului impune uniformizarea normelor sociale și juridicată.

Cetățenii statului reprezintă singura categorie din cadrul populației unei țări, care se bucură de exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prevăzute în legislația națională.

Pierderea cetățeniei poate avea loc prin retragere sau prin renunțare, retragerea constituind sancționarea ce se aplică individului care a comis fapte grave împotriva statului care i-a acordat cetățenia, pe când renunțarea la cetățenie reprezintă o dorință a cetățeanului care se materializează în situația în care o persoană se stabilește într-un stat, care nu aplică principiul bipatridei.

Teritoriul constituie factorul material, spațiul în limitele căruia se creează și funcționează statul, iar existența sa este pe cât de necesară pe atât de importantă ca și a populației sau organizării politice.

Statul este un bun al întregii comunități și din cauza aceasta se pune problema apărării integrității și suveranității sale, iar existența teritoriului impune uniformizarea normelor sociale și juridice în întregul spațiu comunitar, precum și exercitarea autorității politice statale asupra tuturor componentelor și membrilor săi.

Legea este cea care asigură pentru toți membri și clasele sociale unitatea sistemului de normativitate, ea este aceeași pentru toți indivizii indiferent de apartenența lor la o etnie, grup social sau profesional.

Teritoriul în dreptul internațional se clasifică în două categorii mari și anume, spațiile aflate sub suveranitatea statelor și spațiile nesupuse suveranității statelor.

Teritoriul reprezintă principalul obiect al exercitării suveranității, el fiind spațiul geografic în limitele căruia staul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă.

Teritoriul de stat constituie una dintre premisele materiale, naturale ale existenței statului și spre deosebire de organizația gentilică bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca urmare a așezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.

De aceea față de vechea organizație gentilică statul se caracterizează în primul rând prin împărțirea supușilor săi pe bază teritorială.

Doctrina dreptului internațional a cunoscut patru teorii principale referitoare la natura juridică a teritoriului de stat, natura teritoriului-subiectiv conform căreia teritoriul reprezenta un element constitutiv al statului, teoria teritoriului-obiect conform căreia teritoriul constituie obiectul asupra căruia statul își exercită autoritatea, teoria teritoriului-limită conform căreia teritoriul este limita exercițiului puterilor guvernanților și teoria competenței căreia teritoriul reprezintă suprafața căreia își face aplicarea un sistem juridic.

Organizarea politică, este componenta cu un rol major în structura și funcționalitatea statului, ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le stabilește rolul și statutul în societate, normele și limitarea funcționalității iar acest fapt se realizează prin instituțiile statale politice și aparatul specializat al acestora.

O analiză a componentelor statale nu ar fi completă fără evidențierea suveranității sale, ea este o putere sau autoritate care dispune de atributele sale de arbitru, iar deasupra puterii suverane nu se află nici o altă instanță care să decidă iar hotărârile sale sunt fundamentale și definitive.

Suveranitatea este un atribut esențial al puterii de stat, ea fiind aceea trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acesteia de a se organiza și de a se exercita precum și de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune respectând suveranitatea altor state precum și normele dreptului internațional.

Spațiu terestru

Spațiul terestru cuprinde partea uscată adică sol și subsol și poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau mai multe insule despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag.

Spațiul terestru include solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent dacă acesta este format dintr-o singură întindere sau din mai multe spații terestre separate între ele fie de teritoriul altor state, fie despărțite de ape maritime.

Nu sunt considerate părți ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele și teritoriile aflate sub tutelă.

Uscatul reprezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită, el constituind nu numai obiectul activității economice, al exploatării bogățiilor și resurselor sale naturale, dar și principala sferă material-spațială a vieții social-politice, a unei populații, a unei organizării statale suverane a poporului.

Subsolul intră în componenta teritoriului terestru de stat fără nici o îngrădire juridică internațională, statul având suveranitate deplină și exclusivă asupra sa, având dreptul prin urmare de a explora și exploata în orice fel bogățiile subsolului.

De-a lungul timpului au existat mai multe modalități de dobândire și modificarea a teritoriului terestru printre care ocupația de teritorii, cucerirea de teritorii, prescripția, cesiunea de teritorii, donația, vânzarea de teritorii, continuitatea, contiguitatea.

Ocupația de teritorii conform căreia primii descoperitori ai unui nou teritoriu, care era considerat fără stăpân, deveneau proprietarii acestui teritoriu.

Această modalitate s-a dezvoltat pe doua teorii, teoria dobândiri originale și teoria priorității descoperirii.

Așadar, noile pământuri care erau descoperite, erau socotite fără stăpân stabilirea asupra lor a puterii statului cotropitor era recunoscută ca temei juridic pentru aplicarea acestor teorii.

Cu toate acestea teritoriul, considerat fără stăpân avea de fapt un proprietar reprezentant de populația autohtonă, de aceea putem spune că termenul de dobândire de teritorii se referă la modurile prin care în trecut, anumite state și-au lărgit teritoriul fără ca prin aceasta să micșoreze teritoriul altui stat.

O altă modalitate a fost aceea de cucerirea teritorii care consta în anexarea unor teritorii în urma unui război.

Doctrina dreptului internațional clasic, considera cucerirea sau anexarea cu forța ca fiind un mod legal de dobândire a unor teritorii, dar odată cu scoaterea războiului în afară legii, orice astfel de achiziții teritoriale sunt nule.

La rândul său prescripția a fost preluată din dreptul civil și aplicată în dreptul internațional public, iar această formă de prescripție era considerată legală chiar dacă luarea în posesie inițială a avut loc în baza unui act ilicit.

Concesiunea de teritorii constă în renunțarea de către un stat la un teritoriu în favoarea altui stat și avea loc cu ocazia semnării unor tratate de pace.

Di cauza aceasta, se consideră că astfel de modificării de teritoriu , care sunt în același timp modalități de dobândire a teritoriului, sunt legale numai dacă au la baza voința suverană a poporului care locuiește pe acel teritoriu.

La fel ca și prescripția, donația și vânzarea de teritorii au fost preluate din dreptul civil.

Continuitatea de teritorii, constă în extinderea suveranității unui teritoriu asupra unei zone alăturate care în mod frecvent din punct de vedere al suprafeței este mai întins decât teritoriul inițial.

Pleibiscitul este singura modalitate de modificare a teritoriului admisă în dreptul internațional contemporan și constă în voința exprimată de populația care trăiește pe acest teritoriu de a înființa un nou sta sau de a se anexa la un lat stat.

Pentru ca pleibiscitul să fie recunoscut de dreptul internațional trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume să fie premergător actului cesiunii unui teritoriu, să fie organizat pe baza unui vot secret și să se desfășoare sub controlul unor observatorii internaționali.

Spațiul acvatic

Spațiul acvatic este reprezentat de apele interioare și marea teritorială, iar la rândul lor apele interioare cuprind cursuri de apă, lacuri mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime interioare.

În ceea ce privește cursurile de apă în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state.

Statul își exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsuri de protecție a mediului înconjurător, dar și de protecție împotriva inundațiilor.

Apele interioare ale statului mai cuprind apa portului maritim, rada sa și instalațiile aparținătoare, golfurile și băile în limite determinate, precum și apele maritime aflate între țărm și limita interioara a mării teritoriale (când linia de bază a acesteia nu coincide cu linia țărmului), apa portului se află sub suveranitatea deplină a statului riveran care are dreptul exclusiv de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale.

Golfurile și băile a căror deschidere nu este mai mare de 24 de mile marine fac parte din apele interioare maritime ale statului, iar o excepție de la această regulă, sunt considerate apele interioare maritime și golfurile istorice, care pot avea o deschidere mai mare decât 24 de mile marine.

De regulă porturile militare sunt porturi închise, celelalte porturi sunt de obicei deschise navelor comerciale străine, în conformitate cu tratatele bilaterale de comerț și navigație.

Apele portului cuprind întinderea de apă dintre țărmurile portului, radele acestuia și instalațiile portuare permanente până la instalația cea mai înaintată în larg, făcând parte din sistemul portuar.

Regimul lor juridic este stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare și a unor reguli de drept internațional.

Rada portului este apa din jurul unui port unde ancorează navele care așteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi descărcate sau încărcate. Rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială pentru a fi apă maritimă interioară, iar în practica statelor apele radei porturilor nu depășesc distanța de două mile marine de la apele porturilor.

Jurisdicția statului riveran

Orice navă este supusă jurisdicției statului al cărui pavilion îl poartă, naționalitatea sa fiind aceea a statului pavilionului, iar în apa portului străin, nava este obligată să respecte regimul juridic stabilit de statul riveran.

Jurisdicția penală și civilă a acestuia se exercită în legătură cu navele străine în raport de caracterul lor: nave de comerț, militare sau nave de stat afectate unor scopuri necomerciale, iar în apele portuare străine, nava comercială este supusă, la două jurisdicții, una a statului pavilionului și una a statului riveran.

Pentru delicte comise între membrii echipajului și fapte care privesc disciplina internă navei se aplică jurisdicția penală a statului de pavilion, ceea ce constituie o practică larg recunoscută și consacrată.

Jurisdicția penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se și în cazurile când infracțiunea a fost săvârșită la bordul navei de către sau împotriva unei persoane străine echipajului, de exemplu de către pasageri sau împotriva acestora; delictele comise pe uscat de membrii echipajului ce au tulburat ordinea publică a statului riveran; delictele au fost comise la bord, dar căpitanul navei au solicitat sprijinul și competența autorităților locale.

Navele de stat afectate unor activități necomerciale, când se află într-un port străin, beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală și civilă.

Jurisdicția instanțelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile cauzate de navele străine în apa portului statului riveran și navelor sale, unor nave străine sau din neexecutarea unor obligații contractuale.

Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă în apele portuare ale altui stat. Aceasta, nu exclude angajarea răspunderii materiale a statului de pavilion al unor asemenea nave care au prejudiciat interesele statului riveran în apele sale portuare.

Navele militare, sunt navele care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin iar echipajul este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar.

Navele militare aflate intr-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, ele nu pot fi percheziționate, sechestrate sau confiscate de statul riveran, regulile aplicate navelor străine sunt diferite după cum nava străină este militară sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.

Teritoriul statului cuprinde și spațiile maritime care au regim juridic de mare teritorială, reprezentând acea parte a apelor mări (sau oceanului) care scaldă țărmul și, pe o anumită distanță în larg, se află sub suveranitatea deplină a statului riveran, același regim se aplică și spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și solului și subsolului acesteia.

Navele comerciale sunt cele care aparțin unui stat fie unor persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resursele maritime.

Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicție a statului de pavilion și a statului riveran.

Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică pentru faptele care se comit între membrii echipajului, ca fapte ce privesc disciplina internă a navei.

Jurisdicția penală a statului riveran se aplică de către sau împotriva unei persoane care nu aparține echipajului, pe uscat de membrii echipajului și care a avut rezultat tulburarea ordinii publice sau atunci când fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul navei are tot dreptul să solicite sprijinul autorităților locale.

Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executărilor obligațiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei sau a încărcăturii, dar și pentru despăgubiri și taxe.

În astfel de împrejurări nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.

Navele de stat destinate unor scopuri, necomerciale sunt navele de cercetare științifică, de poștă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaților, iar în caz de forță majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără autorizație prealabilă.

De asemenea, în scopul realizării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabile, din partea acelui stat, ori a unei notificări prealabile, doar în caz de forță majoră navele pot intra într-o port străin fără autorizație.

În ultim ani, o serie de state printre care și România, au interzis prin legi intern , accesul în marea teritorială, în apele maritime și în porturi a navelor care au la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă.

Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate și jurisdicție penală și civilă,neputând fii sechestrată, confiscată sau rechiziționată, de același regim beneficiază și navele de stat afectate în scopuri necomerciale.

Dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu țin cont de avertismentul care i sa dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, acesta atrage răspunderea statului de pavilion.

Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul țărmului unui stat cuprinsă între linia de bază și linia exterioară a ei și care se află sub suveranitatea statului riveran.

În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuțiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de garantare a securității teritoriului sau dreptul de control vamal și sanitar de cercetare științifică și de protecție a mediului înconjurător.

Marea teritorială cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului având o lungime de 12 mile marine, măsurată de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau după caz, liniile drepte ce unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, iar în practica statelor lățimea mării teritoriale a înregistrat valori între 3 și 200 mile marine.

Satul riveran exercită în marea sa teritorială, asupra solului și a subsolului acesteia toate drepturile decurgând din suveranitate, cum sunt dreptul de exploatare și explorare a tuturor resurselor naturale printre care și pescuitul, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de securitate, de protecție a mediului, de control vamal și sanitar.

În marea teritorială suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația internă cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținându-se seama de principiile și normele dreptului internațional.

Navele străine afectate în urma unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra și naviga prin marea teritorială a statului riveran prin exercitarea dreptului de trecere inofensivă , pe când navele de război sunt de regulă supuse regimului de autorizare sau a notificării prealabile.

Spațiu aerian

Gestionarea spațiului aerian reprezintă ansamblul normelor, măsurilor și activităților de conducere adoptate în scopul utilizării raționale, coordonate în deplină siguranță și eficientă a spațiului aerian de către toate categoriile de utilizatori, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Spațiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se ridică deasupra solului și a spațiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar în sus până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic 100- 110 km.

Spațiul aerian situat deasupra teritoriului terestru sau acvatic constituie și el un element component al teritoriului de stat, fiind supus în întregime suveranității acelui stat, iar Convenția de la Chicago din 1944, reafirmă principiul suveranității statelor asupra spațiului lor, consacrând totodată dreptul statelor de a interzice zborul aeronavelor străine prin anumite zone ale spațiului lor aerian .

Un element nou adus de Convenția de la Chicago în dreptul internațional aerian sunt cele cinci libertăți ale aerului prevăzute de ea și prin care se urmărește facilitarea navigației internaționale.

Libertățile aerului sunt, dreptul de survol al aeronavelor străine prin spațiul aerian al statelor, ceea ce înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spațiu, fără să aterizeze; dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea aprovizionării cu carburanți, sau pentru reparații; dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri provenind din statul a cărui naționalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părți contractante la convenție; dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația statului ei de înmatriculare; dreptul aeronavei străine de a debarca și îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenției.

Pe lângă aceste libertăți navele care tranzitează un anumit teritoriu au și o serie de obligații, să nu pătrundă în zonele interzise de un stat din motive de necesitate militară sau în interesul securității publice; să nu pătrundă în zonele în care un stat a restrâns sau a interzis provizoriu accesul în situații de criză sau în interesul securității publice; obligația de a se supune controlului vamal atât la aterizare cât și înainte de a părăsi aeroportul; obligația de a respecta legile și regulamentele naționale privind intrarea și ieșirea din țară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor transportate, taxelor de aeroport, controlul aeronavelor, obligația de a se supune somației statului și de a ateriza într-un loc determinat în condițiile în care aeronava a pătruns într-o zonă interzisă.

Convenția de la Chicago a prevăzut înființarea unei organizații speciale, Organizația Aviației Civile Internaționale, care a devenit instituție specializată a O.N.U.

Dreptul aerian este una dintre noile părți ale dreptului internațional, care a început să se dezvolte după anul 1900 când, ca urmare a progreselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional public, care să guverneze activitatea statelor în aer.

CAPITOLUL II.

FRONTIERELE DE STAT ȘI REGIMUL DE FRONTIERĂ. PROBLEMA MODIFICĂRII TERITORIALE

2.1. Noțiuni generale privind frontiera de stat și regimul de frontieră

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat și pe apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează spațiul aerian și subsolul de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.

Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia statul își exercită deplina sa suveranitate, frontierele statului sunt inviolabile.

Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a rezolva pe cale pașnică litigiile privind frontierele constituie un element esențial al principiului integrității teritoriale consacrat în dreptul internațional.

Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafața globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălțime de spațiul cosmic și în adâncime până la limita accesibilă tehnicii moderne.

Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare.

Inviolabilitatea frontierelor constituie în zilele noastre o condiție de bază a dezvoltării libere a fiecărui stat și popor și, totodată, a menținerii păcii și securității internaționale ceea ce și-a găsit consacrarea în relațiile dintre state într-o obligație universală și imperativă de drept internațional.

Inviolabilitatea frontierelor, în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare, de la Helsinki 1975 și care este unul din cele zece principii de bază al raporturilor dintre statele semnatare.

De asemenea, frontierele se pot clasica după natura lor și după elementele componente ale teritoriului.

După natura lor frontierele se împart în frontiere naturale care se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice munți, văi, râuri, litoralul mărilor, frontiere geometrice care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care despart teritoriile statelor și frontiere astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.

După elementele componente ale teritoriului frontierele se împart în, frontiere terestre care despart uscatul dintre două sau mai multe state, frontiere fluviale care separă în două părți apele unui fluviu situat între teritoriile a două state, frontiere maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convențională cu statele vecine și frontiere aeriene care separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus pană la limita interioară a spațiului cosmic.

În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine, iar fixarea frontierelor se face prin două operațiuni adică prin delimitarea și demarcarea.

Delimitarea este o operațiune politică și juridică care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită in cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.

Pentru ca delimitarea să aibă valoare, ea trebuie să să fie completă, aplicându-se la toate frontierele; să fie precisă, eliminându-se formulările vagi sau neterminate; să fie exactă, în sensul ca să corespundă datelor geografice.

Demarcarea constă în stabilirea pe teren a traseului frontierei convenite prin tratat și marcarea acesteia prin semne distinctive și vizibile, toate aceste operațiuni fiind consemnate în documente speciale.

Operațiile de demarcare se efectuează de către comisii mixte, compuse din reprezentanții statelor părți, iar aceste comisii fixează, pe baza dispozițiilor tratatului, traseul liniei de frontieră cât și semnele de demarcare.

Regimul juridic al frontierei de stat este de competența internă a statului, stabilindu-se prin lege aspecte precum paza frontierei, controlul la trecerea frontierei, condițiile de desfășurare a unor activități în zona de frontieră.

Regimul juridic al frontierei de stat a României este reglementat prin O.U.G. 104/2001, aprobată prin legea nr. 81/2002, de asemenea organizarea și funcționarea poliției de frontieră este reglementată prin O.U.G. 105/2001, aprobată prin legea nr. 243/2002.

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internațional contemporan în baza respectării principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele și numai prin mijloace pașnice.

În trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii și al cuceririlor dominante în raporturile internaționale sau erau bazate pe transpunerea în dreptul internațional a unor instituții de drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea – cumpărarea, donații, arendă.

Orice modificare teritorială in raporturile dintre state se desfășoară cu acordul liber exprimat al statelor și în interesul poporului.

În trecut au existat situații de ocupație originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la imperiile coloniale.

Un alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat.

Modalitatea de exprimare și consultare a populației ce locuiește pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme, printr-o hotărâre a organului legislativ suprem și prin consultarea directă a populației.

Frontierele se stabilesc prin lege internă, în conformitate cu tratatele încheiate între state, iar prin tratatele internaționale sunt stabilite operațiile de demarcare și efectuare în comun a unor lucrări de întreținere, de utilizarea drumurilor de frontieră precum și modalitățile de rezolvare a unor eventuale diferende ce pot apărea în legătură cu frontierele de stat.

Fixarea frontierelor de stat presupune o serie de reguli, astfel, dacă frontiera trebuie să se fixeze pe crestele unor munți aceasta va trece obligatoriu pe linia care unește cele mai înalte vârfuri, dacă în schimb, frontiera trebuie să stabilească cursul unei ape, atunci trebuie acut în vedere următorii factori, dacă apele curgătoare au mai multe brațe, frontiera se va face pe brațul principal, dacă apa curgătoare este nenavigabilă, frontiera se va stabili pe linia mediană a acesteia.

De aceea, frontierele maritime se stabilesc și se fixează de fiecare stat în parte în conformitate cu prevederile Convenției de la Monte-Bay din 1982.

Prin normele interne, sunt reglementate regimul juridic al frontierei, aspectele privind paza și supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea frontierei, sau activitățile desfășurate în zona de frontieră.

Totalitatea acestor norme juridice și a măsurilor prevăzute de ele formează regimul juridic al frontierei.

Regimul juridic al frontierelor se stabilește atât prin legislația internă a fiecărui stat, cât și prin convenții internaționale, iar în cadrul acestui regim juridic este reglementat traficul de frontieră, regimul muncitorilor frontalieri, regimul frontalier al bunurilor, protecția și exploatarea faunei și a florei de pe frontiere, protecția mediului, vecinătatea aeriană.

2.2. Principalele reglementări privind frontiera de stat în România

Principalele reglementări le găsi în Legea nr.56 din 4 iunie 1992 care cuprinde o serie de prevederi generale cu privire la funcțiile frontierei de stat și modul de stabilire, culoarul de frontieră a cărui înălțime se stabilește de staul român împreună cu celelalte state vecine, fâșia de protecție a frontierei de stat cu o lățime de 20 m, zona de frontieră alcătuită din teritoriul comunelor , orașelor, municipiilor, care sunt situate în apropierea frontierelor de stat pe o adâncime de 20 km față de aceasta către interior.

Conform acestei legi, regimul juridic al frontierelor de stat al României este definit ca fiind totalitatea regulilor prevăzute în legislația internă care privesc frontierele de stat și apele teritoriale, precum și obiectivele construite la frontieră împreună cu statele vecine, în conformitate cu normele dreptului internațional, al tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalelor încheiate de statul român cu privire la statele vecine.

Regimul juridic cuprinde, de asemenea normele prevăzute în legislația internă referitoare la desfășurarea diferitelor activități în zona de frontieră.

De asemenea legea mai stipulează și anumite reglementări referitoare la zona de frontieră în ceea ce privește plantarea pomilor și arborilor, care este permisă numai la 500m de frontieră, culturile înalte sunt permise dar numai la 250 km de frontieră precum și zona de frontieră care trebuie să se întindă 20 de km în interiorul țării de la linia de frontieră.

De asemenea legea precizează că respectarea regimului frontierei de stat să se asigure de către Ministerul de Interne, prin Comandamentul Național al Grănicerilor și prin Direcția Generală a pașapoartelor și poliția de frontieră.

În acest scop, trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, mărfuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei deschise traficului internațional.

Paza și supravegherea frontierei de stat se exercită de către Comandamentul Național al Grănicerilor, prin marile unități și subunități subordonate.

Acestea la rândul lor îndeplinesc serie de atribuții printre care împiedică trecerile ilegale peste frontieră, contrabanda și orice încălcare al regulilor regimului juridic, al frontierei se stat, supravegherea apelor și a spațiului aerian asigură supravegherea, controlul și întreținerea semnelor de frontieră, controlează documentele de trecere ale persoanelor, mijloacelor de transport și bagajelor celor care au dreptul să treacă frontiera.

Pentru a îndeplini aceste atribuții care le revin, grănicerii colaborează cu celelalte unități ale Ministerului Apărării Naționale cu organele Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și cu autoritățile administrației publice locale.

De aceea, în zona de frontieră, grănicerii, în exercitarea atribuțiilor de serviciu au în principal dreptul să controleze mijloacele de transport, să cerceteze suprafețele de tern, căile de comunicație și construcțiile izolate.

În apele e frontieră și marea teritorială, grănicerii au obligația să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale și apelor de frontieră, să supravegheze activitățile ce se desfășoară în marea teritorială, apele de frontieră, spațiul aerian adiacent acestora, să descopere și să împiedice acțiunile de contrabandă și piraterie și a altor obligații de acest fel.

De altfel Legea nr.56/1992 cuprinde dispoziții amănunțite cu privire la efectuarea controlului pentru trecerea frontierei, controlul pașapoartelor și a celorlalte documente , controlul vamal al mărfurilor, bagajelor și a altor bunuri, controlul sanitar-uman, veterinar și fitosanitar, controlul asupra armelor de vânătore, tir și a munițiilor pentru acestea, spre a constata dacă acestea sunt înscrise în documentele de trecere a frontierei, precum și controlul asupra diferitelor mijloace de transport, automobile, autobuze, aeronave, inclusiv mijloacele de transport.

Așadar accesul cetățenilor români și străini este permis în baza actelor de identitate, în acest context sunt stabilite reguli accesul persoanelor în fâșia de protecție a frontierei, accesul pentru efectuarea unor activități dincolo de fâșia de protecție a frontierei de stat, accesul la bordul navelor.

Circulația persoanelor în zona de frontieră este permisă ziua până la fâșia protecție a frontierei, iar pe timpul nopții în afara vetrei satelor sau a perimetrului orașelor și municipiilor , cu sau fără mijloc de transport numai pe drumurile publice.

Modul de folosire a apelor de frontieră pentru activități economice, navigație, agrement, pescuit, sportiv, aprovizionarea și adăpatul animalelor se stabilește de către autoritățile administrație publice locale, cu acordul prealabil al unităților teritoriale e grăniceri.

De asemenea vânătoarea în zona frontierei este permisă cu aprobarea prealabilă a unității teritoriale de grăniceri și se poate efectua numai ziua, în mod organizat până la 500m față de fâșia de protecție a frontierei.

Pășunatul animalelor este de asemenea permis numai în timpul zilei până în fâșia de protecție a frontierei, iar noaptea până la 500 m față de aceasta către interior.

De aceea persoanele care se deplasează sau desfășoară diferite activități în zona de frontieră le este interzis să treacă frontiera de stat fără documente legale, să deterioreze sau distrugă semnele de frontieră, să ilumineze teritoriul vecin sau să tragă cu arma peste frontiera de stat.

Tot odată le este interzis și să fotografieze să filmeze sau să execute lucrări de pictură în limitele fășiei de protecție a frontierei care să redea porțiuni din teritoriul statelor vecine.

Legea 56/1992, cuprinde și un capitol referitor la răspunderi și sancțiuni, printre acestea numărându-se și intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat considerându-se o infracțiune și care se pedepsește cu închisoarea.

Pentru anumite infracțiuni precum trecerea frauduloasă a frontierei de stat, racolarea de persoane, îndrumarea sau însoțirea acestora în vederea trecerii frontierei fraudulos, sunt pedepsite cu închisoarea între 6 și 10 ani.

De asemenea este considerată infracțiune și trecerea frauduloasă a frontierei de stat desăvârșită prin forță sau prin atacarea grănicerilor, polițiștilor sau a lucrătorilor vamali, de către persoane înarmate, în scopul de a scoate din țară diferite bunuri din patrimoniul cultural național sau de valoare deosebită, al traficării de arme, materiale explozibile sau radioactive, a produselor și substanțelor radioactive.

2.3. Problema modificărilor teritoriale

Problema modificărilor teritoriale s-a dovedit a fi întotdeauna una deosebit de delicată în relațiile internaționale, constituind, nu de puține ori, sursa conflictelor, precum și a unei stări de tensiune și încordare permanentă.

România este o țară aflată la confluența intereselor marilor puteri, a fost pusă în situația de a accepta și cedări teritoriale în scopul salvări unității naționale prin semnarea unor tratate bilaterale, tratate ce s-au plasat la limita reglementărilor internaționale sau chiar au încălcat normele juridice internaționale.

Pe această linie situându-se și tratatele privind frontiera României cu URSS, iar în acest context, prezentul studiu își propune să realizeze o analiză din punct de vedere istoric și juridic a modului în care s-a procedat la negocierea și încheierea Tratatului dintre România și Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborare și asistență mutuală în problemele de frontieră.

Orice modificări teritoriale în raporturile dintre state trebuie efectuate în conformitate cu dreptul internațional pe baza acordului liber exprimat al statelor și în interesul poporului căruia îi aparține teritoriul respectiv, iar în acest sens ca forma de exprimare a voinței populare este cunoscut plebiscitul.

Ocuparea sau dobândirea de teritorii prin folosirea forței sunt ilicite, iar statul, vinovat poartă răspunderea unor astfel de acte, fiind obligat să restituie teritoriul statului și poporului căruia îi aparține de drept.

Aceste modificării pot intervenii prin desprinderea unui teritoriu de la un stat la altul în vederea formării unui stat nou, iar formarea unor state noi se face prin fuziune sau dezmembrare, prin transferul de teritorii de la un stat la altul.

Problemele care se pun în legătură cu astfel de schimbări teritoriale legale se rezolvă în cadrul succesiunii statelor, pe baza acordului care se încheie între statele interesate.

CAPITOLUL III.

REGIMUL JURIDIC DE NAVIGAȚIE PE FLUVIILE ȘI CANALELE MARITIME INTERNAȚIONALE

3.1. Regimul juridic al fluviilor internaționale

Fluviile internaționale sunt ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

Conferința de la Viena din 1815, a stabilit pentru prima oară anumite principi ale regimului de navigație pe fluviile internaționale europene precum și noțiunea de fluviu internațional.

Conferința de la Berlin, din 1885, a instituit libertatea navigației pe fluviile Congo și Niger, iar în America statele riverane prin legi interne au proclamat libertatea de navigație pe fluviul Amazon.

La Conferința de la Barcelona din 1921 au fost elaborate o convenție și un statut privind regimul căilor navigabile de interes internațional.

Din reglementările adoptate au rezultat anumite reguli precum că, fiecare stat este suveran asupra porțiunii din acest râu care se află pe teritoriul său, fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele care formează frontiera fluvială, în privința navigației se aplică principiul libertății naționale.

De asemenea o altă reglementarea adoptată este aceea că în virtutea suveranității, numai statele riverane prin acordul lor, reglementează navigația pe fluviile internaționale fără vreun amestec din partea altor state.

În timp de pace, atunci când nu este război, navele comerciale ale tuturor țărilor în conformitate cu reglementările convenționale, se bucură de deplină libertate de navigație, pe fluviile internaționale, fără nici un fel de discriminare.

Navele militare, navele navale și de poliție ale statelor neriverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru sectoarele altor state fiind nevoie de autorizare.

De asemenea statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigație, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, de supraveghere de poliția fluvială,iar controlul vamal și sanitar se execută de statul suveran riveran.

În principiu pentru fluviile internaționale, se formează comisii internaționale alcătuite din reprezentanții țărilor riverane pentru coordonarea activității acestor țări în vederea asigurării libertății de navigație, producerea de energie electrică, pescuit.

Regimul juridic al Dunării

Dunărea este una din principalele resurse de apă ale țării noastre și are o importanță deosebită pentru economia României.

Cele aproximat nouă miliarde de metri cubi utilizați anual pentru multiplele folosințe ale zonei de sud și sud-estul lor, reprezintă circa 47%, din resursele disponibile ale râurilor interioare, cea ce reprezintă atât aspectul cantitativ cât și cel potențial de explorare intensivă a acestei resurse.

Dunărea prin debitul său mediu, poate asigura nu numai cea mai mare parte a necesităților unei economii dezvoltate, cum ar fi alimentarea cu apă potabilă și industrială a municipiilor riverane, dar și nevoile specifice zonei precum navigația, irigațiile piscicultura, energetica, agrementul în cazul unor activități caracterizate prin cerințele mari și foarte mari de apă.

De aici rezultă și importanța problemelor de gospodărie cantitativă și calitativă a apelor Dunării, știindu-se că dezvoltarea și explorarea unităților din cadrul acestor activități depind de parametrii acestor două dimensiuni principale ale apei.

Activitatea de cunoaștere a calității apelor în sectorul românesc, inclusiv și Delta Dunării, dezvoltată în timp pe măsura amplificării folosințelor și a problemelor ecologice implicate, se realizează campanii periodice de supraveghere și cercetare de teren și prin activitatea complexă multidisciplinară de la laborator.

Regimul juridic al Dunării reprezintă ansamblul reglementărilor juridice naționale și internaționale care statornicesc modalitățile de desfășurare a navigației pe fluviu precum și a altor activități conexe.

Tratatul dintre Austria și Turcia din anul 1616 constituie începutul reglementării juridice a navigației pe Dunăre și este primul tratat internațional care s-a ocupat în mod special de problema Dunării, iar tratatul a prevăzut pentru supușii Austriei libertatea navigației pe Dunăre aflată atunci în stăpânirea Turciei.

Tratatele de la Karlowitz 1699, Passarowitz 1718, dintre Austria și Turcia de la Kuciuk-Kainargi 1774 și București 1812, dintre Rusia și Turcia au stipulat pentru navele celor două țări dreptul la liberă navigație pe Dunăre.

La Congresul de la Viena 1815, Anglia a obținut recunoașterea Dunării ca fluviu internațional, dar reglementarea juridică n-a avut aplicație în Imperiul otoman.  

Prin Tratatul de la Paris din anul 1856, Anglia, Franța, Turcia și Prusia și-au asigurat stăpânirea asupra Dunării, în detrimentul drepturilor și intereselor legitime ale țărilor riverane, iar pentru Dunărea de Jos a fost înființată Comisia Europeană a Dunării.

Prin componența sa, aceasta era mai mult un organ al statelor neriverane, iar după primul război mondial s-a elaborat, la Paris 1921, Statutul definitiv al Dunării.

De asemenea au fost înființate două comisii, Comisia Europeană a Dunării (CED) și Comisia Internațională a Dunării (CID), în care intrau, pe lângă statele riverane, și marile puteri membre ale CED.

Prin Convenția de la Viena din 1940, CID a fost desființată, în locul ei au luat ființă alte două organe precum Consiliul Dunării fluviale și Comitetul special al Consiliului Dunării fluviale. Regimul de navigație al Dunării ca fluviu navigabil pe o lungime de 2588 km, este reglementa, prin Convenția de la Belgrad din 18 august 1948, încheiată de către statele riverane și intrată la 11 mai 1948 în vigoare.

Conferința de la Belgrad (1948) a adoptat Convenția despre regimul de navigație pe Dunăre, iar în Convenție s-au statuat mai multe principii.

Unul dintre aceste principii, este acela care vorbește despre navigația Dunării, această navigație fiind liberă pentru cetățeni, navele comerciale și mărfurilor tuturor statelor în condiții de egalitate, regimul extinzându-se numai asupra porțiunii navigabile a Dunării, care începe de Ulmul mare cu ieșirea la mare prin brațul Sulina.

De asemenea navele de război ale statelor riverane, au dreptul de a naviga numai pe porțiunea de fluviu cuprinsă în granițele proprii, iar în afara acestora pe bază de înțelegere între statele interesate, iar navelor de război ale statelor neriverane le este interzisă navigația pe acest fluviu.

Un alt principiu este acela de stabilirea a unor reguli de navigație pe Dunăre, precum și supravegherea fluvială, sanitară și polițienească, ca și efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menținerii Dunării în stare bună de navigație și din această cauza, acest principiu intră în competența statelor riverane.

În vederea aplicării convenției, a coordonării activităților privind navigația pe Dunăre ca și alte activități s-a format Comisia Dunării, alcătuită din reprezentanții statelor riverane, câte unul din fiecare stat, iar sediul acestei comisii este la Budapesta.

Utilizarea apei Dunării în alte scopuri decât navigația este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane cum este acordul dintre România și Iugoslavia din 2963, privind sistemul hidroenergetic și de navigație de la Porțiile de Fier I și cel din 2976 pentru Porțiile de Fier II, iar în ceea ce privește combaterea poluării e fost adoptată la București în 1985, Declarația statelor dunărene în materie de gospodărie și protecția a apelor fluviilor contra poluării.

Așadar pornind de la prevederile Actului final al Convenției pentru Securitatea și Cooperarea Europeană la Helsinki și ale Documentului final al Reuniunii de la Madrid, Conferința statelor dunărene a adoptat această Declarație în care sunt cuprinse utilizarea rațională și conservarea resurselor de apă ale Dunării, prevenirea poluării sale, supravegherea lor.

De aceea statele dunărene vor controla sistematic calitatea apelor utilizate care sunt deversate în porțiunea Dunării ce trece prin teritoriile lor, autorizând deversarea afluenților în conformitate cu legislațiile naționale, supraveghind aplicarea acestor prevederi și controlând variațiile calitative ale fluviului.

Din această cauză, guvernele statelor dunărene au obligația să procedeze la controlul sistematic al calității apelor Dunării, potrivit unor programe și metode care să permită obținerea de date comparabile, să efectueze un schimb de informații privitor la organele componente care se ocupă de controlul poluării apelor Dunării și coordonarea programelor elaborate pentru supravegherea calității apelor.

Tot din această cauză trebuie să aibă în vedere și să studieze posibilitatea automatizării controlului calității apelor Dunării precum și stabilirea în viitor a unor sisteme automate de supraveghere în stațiile de măsurare stabilite, să transmită unul celuilalt, prin intermediul organelor competente , în caz de necesitate sau cel puțin o dată la doi ani, rezultatul controlului efectuat în stațiile de măsurare și procedee la un schimb de informații asupra măsurilor luate pentru protejarea apelor Dunării.

De asemenea statele dunărene vor avea în vedere să reglementeze progresiv, pe calea acordurilor bilaterale și multilaterale problemele practice de interes vital, referitoare la prezentarea calității apelor Dunării.

Pentru asigurarea acestor îndepliniri, membrii acestei Declarații au prevăzut o colaborare strânsă cu agențiile specializate ale O.N.U, dar și cu alte organizații internaționale interesate.

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Canalul Dunăre – Marea Neagră este un curs de apă navigabil situat în întregime pe teritoriul României și ca atare se află sub suveranitate și jurisdicția exclusivă a statului român.

Pe Canal se instituie dreptul de navigație situat în întregime pe teritoriul României și ca atare se află sub suveranitate și jurisdicția exclusivă a statului.

Pe acest canal se instituie dreptul de navigație pentru navele de transport de mărfuri și călători ale tuturor statelor, în condițiile stabilite de legislația țării noastre.

Navele românești și străine la trecerea prin canal sunt obligate să respecte regulile de navigație, de supraveghere fluvială sanitară și vamală, de folosire a bazinelor și instalațiilor portuare de prevenire și combaterea a poluării, precum și celelalte reguli de întreținere a canalului.

Pentru trecerea navelor prin canal și pentru serviciile prestate se percep taxe, iar în zona se sud a portului maritim Constanța-sud pot fi închiriate unor persoane fizice sau juridice străine pentru activități portuare, dane, platforme, magazii, utilaje și instalații.

Ca și în dreptul privat, situațiile internaționale sunt guvernate de existența unor norme de conduită, acceptate de societatea internațională în ansamblul său, ce au ca rol orânduirea și buna administrare a patrimoniului omenirii precum și a relațiilor între subiectele de drept internațional. Dreptul internațional în esența sa presupune dinamismul și interdependența relațiilor internaționale, astfel, normele de drept internațional au apărut în toate domeniile ce sunt de esența relațiilor internaționale.

În ce privește dreptul mării, cadrul legal în vigoare este Convenția semnată în 1982 la Montego Bay, în Jamaica, acest document a pus capăt numeroaselor controverse ce priveau relațiile sociale ce aveau ca obiect marea.

Principiul libertății largului mării,precum principiu fundamental în materie de navigație maritimă a primit o recunoaștere generală începând cu sec. XVIII, înainte de acest moment mările puteau aparține unui stat.

Începând cu sec. XVIII aplicarea acestui principiu a fost lăsat la arbitrariul marilor puteri maritime, iar o situație aparte este cea a mărilor închise, cum este Marea Neagră.

Denumite și mări cu regim special sau mări regionale, ele primesc un statut special corespunzător trăsăturilor pe care le prezintă, care trebuie adoptat de doctrina și consacrat de dreptul internațional, iar aceste mări au trăsături speciale fiind înconjurate de teritoriul a două sau mai multor state, neavând o cale de comunicare cu alte mări sau , deși această cale există, se face prin intermediul unor strâmtori sau canale, care au caracterul unei unice căi de acces pe apă.

De aceea prezintă o deosebită importanță pentru riverani, datorită poziției și finalității lor, teritoriul lor nefiind traversat de căi obligate de navigația internațională, aceste mări, deși înconjurate de state nu fac obiectul suveranității niciunui stat, fiind mări libere.

Regimul navigației în Marea Neagră a variat de-a lungul timpului în funcție de raportul de forțe care se aflau in prezența, în momentul istoric respectiv, raport definit de tratatele și convențiile încheiate, oglindit în regimul navigației în Marea Neagră a fost și regimul navigației prin strâmtorile acesteia.

Datorită importanței economice a bazinului Mării Negre în această zonă sporesc interese de ordin politic, pornind de la legătura ce fusese făcută între Marea Neagră și Marea Mediterană prin lucrările imperiul, astfel, trei orașe italiene își transpun rivalitatea economică și politică în spațiul pontic, Veneția, Pisa și Genova.

Ulterior cucerirea otomană transformă treptat Marea Neagră într-o mare închisă expedițiilor maritime ale celorlalte state și această politică izolaționistă va continua de-a lungul timpului până când Rusia va insista militar.

De-a lungul vremii venețienii au obținut beneficii în ceea ce privește comerțul în Marea Neagră, la fel și englezii, urmând ca de aceleași beneficii să profite și olandezii, care, mai târziu le împart cu Perfidul Albion.

Ceea ce este deosebit de interesant în ceea ce privește Marea Neagră este faptul ca aceasta nu are mare liberă iar în anumite locuri, zonele economice exclusive ale statelor riverane se întrepătrund, în Marea Neagră există statele riverane, fiind o mare închisă, păstrând un contact internațional prin intermediul strâmtorilor, de o mare importanța pentru aceste state.

Secolul al XVII-lea marchează începutul declinului otoman, în contradicție cu secolul anterior considerat ca fiind o perioadă de maximă expansiune teritorială și politică , secolul imediat următor va fi unul al începutului declinului. Cucerirea otomană va stagna , semn al unui declin, pentru ca , mai târziu, sa se retragă din Bazinul Carpatic.

Eșecul turcesc în fața Vienei din anul 1683 deschidea calea afirmării unor noi pretendenți la supremație în Estul Europei, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus.

3.2. Regimul juridic al canalelor internaționale

Canalele internaționale, ca și strâmtorile internaționale, canalele sunt căi de comunicație maritimă și internațională care leagă două mări libere.

Dacă strâmtoarea este calea naturală, atunci canalul este o cale artificială săpată pe teritoriul unui stat, deoarece el este săpat în întregime pe spațiul terestru al acestui stat, canalul este supus suveranității sale teritoriale exclusive.

Asupra canalului nu se aplică automat norma cutumiară de libertate a comunicărilor internaționale, iar internaționalizarea lui depinde numai de consimțământul statului pe teritoriul căruia a fost construit, care trebuie exprimat printr-o convenție specială, încheiată cu alte state interesate, de aceea regimul juridic de navigație prin canalele internaționale nu este reglementat de Convenția asupra dreptului mării din 1982.

Canalele maritime sunt căi artificiale, constituite în scopul de a spori posibilitățile de comunicare între zone maritime oceanice, iar aceste canale situate pe teritoriul unui singur stat au același regim ca și ansamblu teritoriului.

În cazul în care navigația prin canal este de interes local, aceasta este reglementată de statul riveran, dar când navigația pe un canal este de interes mondial, acel canal poate fi supus unui regim internațional stabilit prin tratate, regim ce se caracterizează prin libertatea de navigație pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu respectarea suveranității teritoriale, a statului riveran.

Fluviilor internaționale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două state sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

De asemenea fluviile prezintă interes pentru comunicațiile dintre state cât și pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură și în domeniul energetic.

Pană în prezent nu au fost create reglementări internaționale generale care să stabilească principii și norme aplicabile navigației și folosirii tuturor fluviilor internaționale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigație pe fluviile internaționale europene. Congresul de la Berlin din 1885 a instituit libertatea de navigație pe fluviile Congo și Niger.

În prezent, se bucură de statutul juridic de canal internațional, fiind reglementate prin convenții speciale, trei canale internaționale, de Suez, Panama și Kiel.

Canalul Suez

Canalul Suez a devenit una din cele mai active strâmtori maritime artificiale din lume începând cu anul 1869, excepție făcând ultimii ani ce au urmat după Primul Război Mondial, când numărul și capacitatea navelor ce traversau canalul Suez depășea indicatorii respectivi față de canalul Panama.

Canalul Suez, construit în sec. al XIX-lea, face trecerea din Marea Mediterană, în Marea Roșie și Oceanul Indian, iar regimul său a fost stabilit prin Convenția de la Constantinopol din 1888, iar până în prezent proprietatea și administrarea canalului au aparținut Companiei Universale.

Inițial canalul Suez, aparținea Egiptului, deoarece se afla pe teritoriul acestui stat, însă era exploatat de Compania Internațională a canalului Suez, care a obținut concesie asupra lui din partea conducerii egiptene, pentru o durată de 99 de ani, considerând începutul exploatării canalului, anul 1869.

În perioada interbelică, Compania canalului  Suez, a trecut în mâinile francezilor, deoarece ⅔ din consiliul administrativ, după regulament, era constituit din francezi și doar ⅓ erau englezi, practic însă, putem spune, că deținătorul acțiunilor era Anglia, fapt ce-i permitea să controleze asociația. Anglia deținea influența covârșitoare și asupra organizării consiliului de acționari și nimeni nu putea fi ales ca membru al acestuia, fără acordul Angliei, de aceea administratorii francezi primeau sume colosale de bani, dar care rămâneau fideli guvernului englez, care îi folosea ca adevărați piloni în dependență de circumstanțe.

Începând cu anul 1936 până în anul 1940 pe întreg teritoriul Egiptului s-au dus lucrări de construcție ce aveau scop în primul rând de a fortifica linia apărării canalului Suez iar pe parcursul acestei perioade pe țărmul mediteranean al Egiptului au fost construite platforme noi pentru artilerie, din beton și reconstruite cele vechi.

Începând cu anul 1937, în presa italiană începe o campanie de propagare a unor idei conform cărora, Italia cerea în primul rând câteva locuri în consiliul de conducere a canalului Suez, în al doilea rând, micșorarea taxelor pentru tranzitarea canalului de către navele comerciale italiene, precum și dreptul de participare la apărarea canalului.

Participarea Italiei în război contra Angliei din iunie 1940 și derularea acțiunilor militare pe teritoriul Egiptului au demonstrat faptul că canalul Suez a devenit unul din obiectivele majore ale planurilor de acaparare promovate de  imperialismul italo-german.

După al doilea război mondial, contradicțiile dintre statele imperialiste, ce se rezumau asupra canalului Suez, au început din nou să se înăsprească din cauza expansiunii SUA în Orientul Apropiat iar SUA a achiziționat acțiunile companiei canalului Suez de la Vatican, impunându-și astfel reprezentanți mai mulți în consiliul administrativ, dorind să-și întărească pozițiile în această zonă.

Așadar canalul Suez, este deschi navelor comerciale și militare ala tuturor statelor, pe bază de egalitate, atât în timp de pace cât și de război.

Zona canalului este neutralizată, neputând să fie transformată în zonă de război, nici supusă blocadei și de asemenea este demilitarizată, fiind interzisă construirea de fortificații permanente.

Canalul Panama

Canalul Panama face legătura între Golful Panama din cadrul Oceanului Pacific cu Marea Caraibelor și Oceanul Atlantic, din cauza formei de S a istmului Panama, canalul pleacă din sud-est, din capătul dinspre Pacific, către nord-vest, la capătul dinspre Atlantic iar pentru a se evita orice confuzie, autoritățile au clasificat tranzitul prin canal spre nord din Pacific în Atlantic și spre sud din Atlantic în Pacific.

O traversare obișnuită a canalului de o navă comercială ia în jur de nouă ore. 14 011 vase au trecut prin canal în 2005, cu o capacitate totală de 278,8 milioane tone, cu o medie de aproape 40 de vase pe zi.

Navigația era liberă prin canal pentru navele tuturor statelor, în timp de pace sau război, în condițiile neutralizării și demilitarizării zonei canalului, dar SUA a încălcat această obligație, transformând zona într-o bază militară americană.

Lupta poporului panamez pentru restituirea de către statul Panama a teritoriului concesionat SUA și a negocierile începute din 1964, au dus la încheierea unui nou tratat care a intrat în vigoare în 1979, și prevede suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, dar garantând în același timp drepturi speciale în zonă, Statelor Unite.

În ceea ce privește administrarea și conducerea Canalului, tratatul prevede că acesta să rămână sub administrație mixtă panameză-americană până când va expira valabilitatea tratatului din 1977 și când statul panamez va dobândi în exclusivitate suveranitatea asupra Canalului.

Canalul Kiel

Canalul Kiel cu o lungime de 99 km, care leagă Marea Nordului de Marea Baltica, este unul din cele mai circulate din lume, fiind străbătut anual de 70.000 de nave.

Canalul Kiel, este cel mai lat și mai aglomerat canal și este situat în nordul Germaniei și unește Marea Baltica cu Marea Nordului.

Canalul Kiel a fost construit în perioada 1887-1895 și a fost inaugurat la Holtenau, la 21 iunie 1895, de împăratul Wilhelm II.

Ulterior între 1907 și 1914, s-au efectuat lucrări de lărgire care l-au adus la dimensiunile actuale, iar în anul 2002 au trecut prin canal 38 522 nave, traficul înregistrat – 64,6 mii de tone – fiind cu 35% mai mult decât în 1996.

Datorită acestui canal navele nu mai sunt nevoite să înconjoare Danemarca, ocolind 322 km, cu avantajul ca aceste vase pot să rămână pe teritoriul Germaniei.

De aceea mereu este menționat faptul că bogăția orașului Kiel se datorează în mare parte poziției sale geografice, Kielul aflându-se la capătul unui fiord cu un port natural unde diferența de adâncime a marii este neglijabilă si deci ideala pentru staționare și construire de nave.

Tratatul de la Versailles din 1918, a stabilit un regim de liberă navigație pe acest canal iar în 1936, Germania a denunțat tratatul, emițând un regulament pentru utilizarea Canalului care limita libertatea de navigație numai la navele comerciale străine.

Canalul Kiel prezint un regim de liberă navigație pentru navele tuturor statelor pe bază de egalitate.

3.3. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate

Pentru evitarea unor conflicte armate între stat au fost constituite anumite zone care au regim juridic special, iar aceste zone pot privi atât teritorii geografice aflate sub suveranitatea unor state cât și teritorii ce concretizează în demilitarizare, neutralizare și denuclearizare.

Prin demilitarizare se înțelege regimul juridic potrivit căruia, pe un anumit teritoriu, vor fi distruse toate instalațiile militare, fortificațiile și nu vor fi construite instalații noi și nu vor fi menținute armamente și forțe armate, ci numai forțe polițienești pentru păstrarea ordinii.

Ca instituție de drept internațional, zona demilitarizată a fost consacrată în Protocolul de la Geneva din 1924 pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, existența zonelor demilitarizate fiind de natură să prevină agresiunea.

Demilitarizarea este statutul juridic aplicabil unui anumit teritoriu, ea poate cuprinde părți ale teritoriului unui stat cât și zone nesupuse suveranității naționale.

Demilitarizarea poate fi parțială pentru o parte din teritoriu, de obicei la frontiere sau totală pe întreg teritoriu sau regiune geografică, sau deplină privind distrugerea tuturor fortificațiilor, tipuri de armament, forțe armate, mai puțin forțele de poliție speciale pentru menținerea ordini sau limitată.

Demilitarizarea unor spații poate fi declarat atât în timp de pace cât și în timp de război, iar zonele demilitarizate din timp de pace sunt unele spații declarate astfel prin tratate universale, precum Antarctica, zona internațională a spațiilor submarine, spațiul extraterestru și corpurile cerești.

În timp de război se pot constitui zone demilitarizate în scopul protejării populației civile împotriva atacurilor, stabilindu-se prin acord expres condițiile pentru toți combatanții, precum și armamentul și materialele militare mobile să fie evacuate; să nu se dea o întrebuințare ostilă instalațiilor și obiectivelor militare fixe; autoritățile și populația să nu comită acte de ostilitate; să nu se întreprindă nici o activitate în sprijinul operațiunilor militare.

Demilitarizări parțiale sunt cunoscute încă din secolele XVII și XVIII. Astfel, prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Franța s-a obligat să distrugă toate fortificațiile din regiunea Dunkerque și să nu mai ridice alte construcții cu caracter militar în acea regiune.

Prin Convenția de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. De asemenea, Tratatul de la Versailles din 1919 a obligat Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului, precum și o porțiune de teren lată de 50 km de-a lungul malului drept, iar tratatele de pace din 1947 au prevăzut demilitarizarea frontierelor Italiei cu Franța și Iugoslavia, demilitarizarea parțială a Sardiniei și Siciliei.

De aceea putem spune ca demilitarizarea totală privește întregul teritoriu pe când demilitarizarea parțială se referă numai la o anumită parte a teritoriului la zona de frontieră.

În interesul asigurării libertății de navigație pentru toate statele în timp de pace și de război, s-a instituit demilitarizarea și neutralizarea unor canale maritime și strâmtori internaționale, astfel, Canalul Suez în anul 1888 și Canalul Panama 1979 au un regim de neutralizare permanentă și demilitarizare parțială, în timp ce strâmtoarea Magellan este permanent neutralizată prin tratatul încheiat la 1881 între Argentina și Chile, statut de zonă complet demilitarizată, neutralizată și denuclearizată are Antarctica în temeiul tratatului din 1959.

Zone neutralizate

Neutralizarea reprezintă un regim juridic care se aplică unui anumit spațiu geografic, caracterizându-se prin obligația statelor de a nu desfășura operațiuni militare în acest spațiu și să nu-l transforme într-o bază militară.

Neutralizarea poate fi, cu caracter permanent când se aplica atât în timp de război, cât și în timp de pace; cu caracter temporar când se aplică numai în timpul unui conflict armat.

Neutralizarea se deosebește de neutralitate, neutralizarea implicând obligația de a nu desfășura operațiuni militare reprezintă un regim juridic special pe un teritoriu anumit, pe când neutralitatea definește situația unui stat care nu participă la un conflict, întreținând relații pașnice cu toate țările, inclusiv cu statele beligerante.

Dicționarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind poziția de neamestec a unui stat și menținerea unor raporturi de pace cu părțile angajate în conflicte armate.

Neutralizarea s-a aplicat începând din secolul al XIX-lea, în special unor căi maritime de interes internațional.

De obicei neutralizarea însoțește, demilitarizarea unor porțiuni de frontieră, ea s-a aplicat și unor regiuni geografice de importanță strategică însoțită de demilitarizări limitate fiind vorba de demilitarizarea Insulelor Spitzberg, prin tratatul din 1920, Tangerului și zonei înconjurătoare, prin tratatul din 1923, iar în prezent, Antarctica este nu numai demilitarizată, ci și neutralizată.

Zonele denuclearizate reprezintă o instituție a dreptului internațional caracterizată prin obligațiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a nu produce, amplasa, experimenta și utiliza arme nucleare de orice fel în limitele unui teritoriu determinat.

Denuclearizarea apare ca o demilitarizare și neutralizare, limitată, parțială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor soluții tradiționale la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de unii autori și ca o demilitarizare atomică, dar în același timp, statele din afara zonelor denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare.

Caracterul de zonă denuclearizată este inclus în regimul internațional, al unor spații, cum sunt : Antarctica (1959) și Spațiul extraatmosferic (1967) sau este atribuit printr-un tratat special fundului mărilor și oceanelor până la limita de 12 mile de la țărm (1971).

De aceea putem spune că timpul de astăzi multe state au statut de zone denuclearizate, Antarctica, prin Tratatul de la Washington din 1959; Spațiul extraatmosferic, corpurile cerești și orbita circumterestră, prin Tratatul spațial din 1967 și Acordul din 1979; America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1967; Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Rarotonga din 1985; Africa, prin Tratatul de la Pelindaba, Cairo din 1996; Asia de Sud – Est, prin Tratatul de la Bangkok din 1995; Mongolia prin acte unilaterale prin Declarația din 1992 și Legea din 2000.

Dar și marea liberă, zona internațională a teritoriilor submarine care deși nu sunt prevăzute expres ca zone denuclearizate, în Convenția din 1982 de la Montego-Bay se prevede că ele pot fi folosite numai în scopuri pașnice.

Din cauza aceasta crearea de zone denuclearizate reprezintă o măsură de împiedicare a răspândirii arsenalului nuclear, iar regimul lor juridic se apropie de regimul de demilitarizare și neutralizare parțială.

3.4. Regimul juridic al zonelor polare

Regimul juridic al Arcticii

În categoria regimului juridic al zonelor polare intră Arctica și Antarctica, dar fiecare dintre aceste teritorii având un regim juridic diferit.

Arctica este situată în Oceanul Înghețat de Nord care formează calota de gheață din jurul polului Nord, iar datorită temperaturilor scăzute în această zonă, încă nu s-a produ o ocupare efectivă din partea unei populații, încercându-se de astfel o împărțire a Arcticii pe sectoare însă lucrul acesta nu a fost însă unanim recunoscut.

Zonele polare au un regim juridic special, datorită situării lor în zonele extreme ale globului pământesc, dar și problemelor care le-au ridicat de-a lungul timpului și mai ales în ultimul secol.

Arctica este un spațiu geografic format din 2/3 apă și 1/3 pământ ce formează calota de gheață din jurul Polului Nord. Este situată între Polul Nord și țărmurile nordice ale celor trei continente ce au ieșire la Oceanul Înghețat, Europa, Asia, America.

De-a lungul timpului au fost propuse și alte metode de delimitare a suveranității statelor cu litoral la zonele polare, dintre care amintim: linia geografică și astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și a vegetației, deci, criterii geografice și naturale, criterii care însă nu s-au impus.

Spațiu nesupus suveranității nici unui stat, deși în temeiul principiului contiguității 5 state cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat suveranitatea asupra sectoarelor arctice triunghiurile care se formează între meridianele care pleacă din Polul Nord și trec prin extremitățile vestice ale litoralului lor.

În lipsa unei populații sedentare și a imposibilității ca această zonă să fie ocupată efectiv de vreun stat, care să își poată astfel impune propria suveranitate, soluția juridică a fost găsită în principiul contiguității geografice.

Conform acestui principiu, statele care au granița situată la marginile zonei polare și anume Rusia, Norvegia, Danemarca, Statele Unite ale Americii și Canada, și-au extins suveranitatea și asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale granițelor lor și se unesc la Polul Nord.

Împărțirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deși nu există un instrument internațional multilateral în acest sens și se recunoaște doar dreptul statelor riverane la zone acoperite cu ghețuri de a lua pe distanțe de până la 200 mile măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

Arctica este alcătuită din 2/3 apa, iar pentru delimitarea zonelor polare,în general, a fost propusă linia geografică și astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și dispariției vegetației. Asemenea criterii geografice și naturale nu au fost reținute în ceea ce privește Arctica, căreia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracție.

Teoria sectoarelor Arcticii a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin, iar această teorie presupune că statele care au coaste la Oceanul înghețat de Nord sunt suverane tuturor pământurilor ocupate sau nu, cuprinse într-un triunghi ca bază coasta, vârf Polul Nord și ca laturi, meridianele care trec prin extremitățile de vest și de est ale coastei.

Astfel Arctica a fost împărțită în 5 sectoare, aparținând Statelor Unite ale Americii, Canadei, Federației Ruse, Norvegiei și Danemarcei.

Împărțirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este unanim recunoscută, nici între cele 5 state și nici prin raport cu alte state. Totuși prin convenții internaționale, a fost recunoscută și suveranitatea statelor respective asupra unor importante insule din sectorul care le aparține. Astfel, prin Convenția de la Paris din 9 februarie 1920, a fost recunoscuta suveranitatea Norvegiei asupra insulelor Spitzbergen prin convențiile bilaterale cu Statele Unite, la 4 august 1916, și cu Norvegia, la 9 iulie 1924, s-a recunoscut suveranitatea Danemarcei asupra Groenlandei.

Tot aici putem încadra și inițiativa Canadei la Convenția de la Monte-Bay privind dreptul mării din 1982, de a se recunoaște dreptul statelor riverane, la zonele acoperite de ghețuri pe distanțe de până la 200 de mile, pentru măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

Stațiunile științifice de cercetări sunt printre puținele centre umane situate în acele zone.

Regimul juridic al Antarcticii

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctica și porțiunile sudice din oceanele limitrofe, este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic., având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud.

Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km. Antarctica, în medie, este cel mai rece, uscat și vânturos continent, și are cea mai mare altitudine medie dintre toate continentele.

De asemenea, Antarctica este considerată un deșert, cu precipitații anuale de numai 200 mm de-a lungul coastei și mult mai puține spre interior.

Pe continent nu există nici o rezidență umană permanentă, dar între 1.000 și 5.000 de oameni locuiesc pe parcursul anului la stații de cercetare împrăștiate pe întreg continentul.

Numai plantele și animalele adaptate la rece supraviețuiesc acolo, inclusiv pinguini și multe tipuri de alge și alte organisme, precum și vegetație de tundră .

Antarctica este situată în jurul Polului Nord și există din punct de vedere al regimului juridic prin revendicarea teritorială, regimul juridic al activităților în zonă, exploatarea resurselor naturale.

Antarctica este situată între Africa de sud, America de Sud, Noua-Zeelandă și Australia și are o suprafață de 14 mii km pătrați, ea fost descoperită pentru prima oară, în anii 1819—1821, de către expediția rusă condusă de Belingshausen și Lazarev.

Regimul juridic al Antarcticii trebuie analizat pentru a lămuri o serie de probleme care au fost ridicate de-a lungul timpului cum ar fi: suveranitatea teritorială a unor state, regimul juridic al activităților din zonă, exploatarea resurselor naturale.

Referindu-ne la prima problemă, primele încercări de a împărți Antarctica în sectoare au fost efectuate de Anglia în mod succesiv și prin acte unilaterale în 1908, 1923, 1933 și a urmat apoi Franța 1924 și 1928, iar Norvegia în anii 1931 și 1939 a declarat dreptul său asupra Insulei Bouvet și a Insulei Petru I, descoperită de Belingshausen și Lazarev.

Chile și Argentina, au ridicat pretenții asupra Antarcticii, în 1940, în timp ce S.U.A. , în anul 1939, au declarat că-și rezervă punctul de vedere în ceea ce privește repartizarea între state a pământurilor antarctice.

Inițiativa S.U.A. a dus la 1 decembrie 1959, l-a încheierea Tratatul de la Washington cu privire la Antarctica, tratat încheiat între douăsprezece state și intrat în vigoare în 1961.

Principalele dispoziții ale tratatului stabilesc folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri pașnice, conferindu-i-se statutul unui teritoriu demilitarizat, neutralizat și denuclearizat; dezvoltarea colaborării internaționale în Antarctica are în vedere schimbul de informații asupra programelor științifice în zonă, de personal științific între expediții și stațiuni din regiune; tratatul nu rezolvă problema pretențiilor de suveranitate teritorială în Antarctica.

Intrarea în vigoare a tratatului nu a însemnat renunțarea vreuneia din părți la drepturile sau revendicările sale anterior afirmate privind Antarctica, iar activitatea desfășurată pe baza tratatului nu constituie un temei de afirmare sau contestare a unor astfel de revendicări si nici nu creează drepturi suverane în regiune, dreptul de a adera la tratat al altor state, ceea ce subliniază faptul că Antarctica și regimul ei juridic interesând, în general, multe state, are un caracter internațional. România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971 în scopul asigurării respectării prevederilor tratatului, s-a creat un sistem de control și inspecție reciprocă terestră și aeriană efectuate în orice parte și stațiune din Antarctica prin observatori desemnați dintre cetățenii celor 12 state părți originare la tratat.

Problema exploatării resurselor nu a fost reglementată în mod expres prin Tratatul din 1959, ridicând o serie de probleme în ceea ce privește delimitarea zonelor de pescuit, dar și poluarea zonei respective. Astfel, în 1980 a fost elaborată Convenția de la Canberra privind conservarea resurselor marine vii din Antarctica, convenție ce a intrat în vigoare în 1982 și vizează conservarea mediului marin și protecția ecosistemului antarctic.

Convenția de la Wellington din Noua Zeelandă 1988, privind resursele minerale ale Antarcticii, încercă o completare a reglementărilor din 1980.

Aceasta nu a intrat însă în vigoare și astfel, în 1991 la Madrid, cu prilejul reuniunii statelor părți la Tratatul privind Antarctica, Franța și Australia au propus interzicerea pe o perioadă de 50 de ani, a oricăror activități privind exploatarea resurselor minerale în Antarctica, cu excepția activităților de cercetare științifică.

Curentul majoritar a fost favorabil adoptării acestei Convenții prin care să se stabilească o rezervație naturală în Antarctica, iar toate activitățile din zonă să se efectueze în scopuri pașnice.

Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheață în subsolul continentului, importante bogății naturale.

Așadar prin acte unilateral, unele state cum sunt Anglia, Franța și Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-și impună suveranitatea asupra unor porțiuni din teritoriu iar ulterior alte state cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile și Argentina au ridicat pretenții asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguității.

De aceea după cel de al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească statul internațional, așadar în urma unei conferințe internaționale în 1959 s-a încheiat Tratatul asupra Antarcticii, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii inclusiv și România.

Cele 12 state s-au angajat să ia toate măsurile compatibile cu Carta ONU, pentru a împiedica orice activități în Antarctica, contrare principiilor și scopului Tratatului din 1959.

Acest tratat a creat un statut privilegiat pentru cele 12 state și alte state care au demonstrat interes pentru Antarctica, desfășurând activității substanțiale de cercetare științifică, precum stabilirea unei stațiuni sau trimiterea unei expediții.

Prin urmarea au existat trei categorii de state părți, cele 12 de state originare, cele care pot să efectueze astfel de activități substanțiale și cele care au aderat la tratat, dar nu pot desfășura asemenea activități.

Tratatul prevede libertatea cercetărilor științifice și colaborarea statelor în acest domeniu, iar în ceea ce privește colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informații, de personal științific între expedițiile statelor precum și între stațiile create de ele in Antarctica și de rezultatele științifice.

Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenții asupra

Antarctica.

În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de control și inspecție reciprocă care se realizează prin observatorii desemnați de reprezentanții statelor părți la tratat.

În ceea ce privește protecția mediului și regimului resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenția privind reglementarea activităților asupra resurselor minerale din Antarctica. Obiectul convenției este interzicerea acelor activități care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor sau ar afecta climatul la nivel global sau regional.

În octombrie 1991 statele părți la tratatul cu privire la Antarctica au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă protocol care interzice prospectarea și mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antarctica.

CAPITOLUL IV.

DELIMITAREA SPAȚIULUI AERIAN

4.1. Regimul juridic al spațiului aerian

Dreptul aerian s-a dezvoltat la începutul secolului al XX, iar după primul război mondial a fost consacrat principiul suveranității statului asupra spațiului aerian.

Această necesitate a reglementării regimului juridic al spațiului aerian decurge din necesitatea reglementării navigației aeriene a tuturor statelor.

Dreptul aerian este una din noile părți ale dreptului internațional el a început să se dezvolte după 1900, când, ca urmare a progreselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional, care să guverneze activitatea statelor în aer.

După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat cu triumful definitiv al principiului suveranității statului asupra spațiului aerian iar potrivit acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în limitele frontierelor cuprinzând și spațiul aerian de deasupra mării teritoriale, iar, în înălțime, până la limita de unde începe spațiul cosmic.

Sub aspect juridic, în dimensiunea orizontală, distingem spațiul supus suveranității naționale a statului deasupra căruia se află și restul spațiului care se găsește deasupra diferitelor zone maritime, Antarctica și Arctica, care are regimul juridic instituit pentru zonele și teritoriile respective.

În dimensiune verticală, spațiul aerian supus suveranității naționale nu a fost până în prezent delimitat pe bază de tratat internațional, față de spațiul extraatmosferic nesupus suveranității nici unui stat, dar care se consideră de regulă ca limita între două spații și care de regulă se situează la 100-110 km deasupra nivelului mării.

Principiul suveranității statului asupra spațiului aerian a fost consacrat într-o serie de convenții internaționale ca, de pildă, Convenția de la Paris din 1919, Convenția de Ia Havana din 1928, Convenția de la Chicago din 1944.

Prin Convenția de la Paris din 1919, statele contractante admit în condiții de egalitate și reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare stat se obligă să acorde în timp de pace și fără o autorizație specială aeronavelor civile ale celorlalte părți contractante libertatea de trecere pașnică pe deasupra teritoriului său, în condițiile stabilite de convenție.

Convenția nu se aplica decât în timp de pace, în caz de război, ea se mărginea să proclame libertatea de acțiune a statelor beligerante, iar Convenția de la Havana din 1928 conține numeroase dispoziții care coincid cu prevederile Convenției de la Paris.

Pentru reglementarea aspectelor de drept internațional privat, legate de contractul de transport aerian, s-a încheiat Convenția de la Varșovia din 1929 pentru unificarea unor norme relative la transportul aerian, care reglementează mai ales răspunderea contractuală a transportatorului, întemeiată pe prezumția vinovăției lui, afară de cazul în care dovedea că a luat toate măsurile pentru a evita daunele.

După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în 1944, o conferință care a adoptat mai multe convenții privind spațiul aerian.

Prima convenție, cu privire la aviația civilă internațională, a înlocuit regimul Convenției din 1919, iar potrivit convenției, aeronavele civile, proprietate particulară și care nu sunt folosite pentru servicii aeriene internaționale regulate au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părți contractante, precum și dreptul de a face escala în scopuri necomerciale, fără a avea nevoie de o autorizație prealabilă.

O altă convenție adoptată la Chicago, convenție cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaționale prevede că statele contractante recunosc dreptul de survol fără escală, aeronavelor civile folosite în servicii aeriene internaționale regulate, precum și escale în scopuri necomerciale

A treia convenție cu privire la transportul aerian internațional denumită convenția celor cinci libertăți, cuprinde, pe lângă drepturile stabilite de convenția privind tranzitul, și drepturi de escală pentru scopuri comerciale, în favoarea aeronavelor civile ale statelor contractante, folosite pe liniile internaționale. Cât privește aeronavele militare, regimul lor este asimilat cu cel al navelor maritime de război.

Această Convenție de la Chicago din 1944 a realizat o codificare a normelor juridice din domeniul navigației aeriene.

Statele sunt obligate să își înmatriculeze aeronavele făcându-se cu această ocazie diferența dintre aeronavele de stat și aeronavele civile, să stabilească culoarele de zbor pentru cursele regulate iar pentru zborurile speciale să întocmească și să elibereze o autorizație specială de survol.

Aeronavele la rândul lor sunt supuse jurisdicției generale a statului sub pavilionul căruia survolează, iar statul al cărui spațiu aerian este traversat de o aeronavă poate să exercite jurisdicție penală sau civilă asupra aeronavei, pentru unele acte care au loc la bord.

De asemenea, în virtutea pe care o are statul asupra suveranității spațiului aerian, el are dreptul de a reglementa prin legislația sa națională toate problemele ce țin de atributele sale suverane precum stabilirea măsurilor de garantare a securității, determinarea regimului de zbor, desfășurarea activității comerciale naționale și internaționale, exercitarea jurisdicției sale exclusive în spațiul său aerian și soluționarea oricărei probleme ce privește spațiul său aerian.

4.2. Colaborarea internațională

Suveranitatea statului asupra spațiului aerian nu exclude ci, dimpotrivă presupune colaborarea internațională bilaterală și multilaterală în vederea reglementării navigației și transporturilor civile internaționale.

În această privință Convenția de la Chicago din 1944, face distincția între serviciile aeriene internaționale regulate și serviciile aeriene internaționale neregulate.

În ceea ce privește serviciile aeriene internaționale regulate, ele se desfășoară pe baza unor autorizări prealabile ale statului survolat, beneficiind de regularitatea programelor, frecvențelor, orarelor și rutelor ce se stabilesc prin acorduri bilaterale, iar în ceea ce privește serviciile internaționale neregulate ele se efectuează ocazional determinat de problemele comune.

Aeronavele angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără nici o autorizație prealabilă, pe teritoriul oricărui stat contractant, de a-l traversa în tranzit fără escală și de a face escale necomerciale sub rezerva statului survolat de a cere o aterizare.

Cabotajul, adică navigația aeriană civilă între punctele situate pe teritoriul aceluiași stat este rezervat în exclusivitate, statului respectiv.

De aceea în vederea cooperării statelor în problemele navigației aeriene civile, la Conferința de la Chicago au fost adoptate două acorduri multilaterale, Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaționale și Acordul cu privire la tranzitul internațional.

Primul acord prevede acordarea reciprocă între statele contractante a dreptului de survol și a dreptului de escală necomercială pentru serviciile regulate, iar cel de al doilea acord, stipulează pe lângă primele două libertăți alte trei libertății referitoare la drepturi reciproce de trafic comercial privind transportul aerian de călători și mărfuri între statele părți și dincolo de teritoriile lor.

La acest acord au devenit părți, un număr mic de state, cea ce înseamnă că statele încă nu sun t pregătite să practice pe baze multilaterale comerțul în transport aerian, ci aceasta fiind reglementată prin acorduri bilaterale care corespund mai bine unor situații concrete diferite.

De asemenea România a încheiat un număr de 60 de acorduri bilaterale pentru înfăptuirea serviciilor aeriene civile internaționale cu state de pe toate continentele.

Rețeaua de rute aeriene pe care companiile noastre operează nu numai că s-a extins dar a devenit și mai densă, astfel că aeronavele noastre au dobândit drepturi comerciale în tot mai multe puncte din structura rutelor.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor și mărfurilor din transportul aerian este reglementată prin Convenția de la Varșovia din 1929, cu modificările ulterioare, îndeosebi Protocolul de la Haga din 1955, iar răspunderea pentru prejudiciile cauzate la sol este guvernată de prevederile Convenției de la Roma din 1951.

Parlamentul României prin Legea nr. 64 din 13 iulie a aderat la Convenția privind recunoașterea internațională a drepturilor asupra aeronavelor, semnată la Geneva, la 10 iulie 1948 și este vorba în principal de dreptul de proprietate, dreptul de a dobândi proprietatea prin cumpărare, dreptul de a utiliza aeronava de a ipoteca s-au orice drept similar asupra aeronavei.

De asemenea prin Convenția de la Chicago din 1944 a fost creată și Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI), instituție specializată a O.N.U., care are ca scopuri, între altele și dezvoltarea ordonată și sigură aviației civile internaționale, respectarea drepturilor statelor părți, evitarea discriminărilor și înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian, precum și îmbunătățirea securității zborului în aviația civilă internațională.

Pentru asigurarea securității zborului în aviația civilă internațională au fost încheiate următoarele convenții internaționale, Convenția de la Tokio din 1963, referitoare la infracțiuni și alte acte desăvârșite la bordul aeronavelor, Convenția de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave a cărei sferă de aplicare este limitată la aeronavele în zbor, Convenția de la Montreal din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile care extinde sfera incriminării și la alte acte precum deteriorarea sau distrugerea aeronavei în zbor, a instalațiilor și serviciilor la sol,care au la bază comunicarea de informații false.

Convenția de la Montreal a fost completată prin protocolul adițional din februarie 1988 de la Montreal, prin care sunt incriminate noi acte de violență, în special cele îndreptate împotriva unei persoane pe un aeroport care servește aviația civilă internațională, acte care cauzează rănirea sau decesul persoanei respective, precum și actele de distrugere sau deteriorare gravă a facilităților unui aeroport care deservește aviația civilă internațională sau a unei aeronave care nu este în serviciu.

4.3. Regimul juridic al spațiului aerian al României

România este membră a O.A.C.I. din 1966, stabilind regimul juridic al spațiului său aerian în 1953 prin Codul aerian român, care ulterior a fost abrogat, adoptându-se un nou Cod aerian în anul 2000.

Acordurile aeriene bilaterale, încheiate de România cu peste 60 de state de pe toate continentele, detaliază condițiile acordării reciproce de servicii la sol, securitatea aeronavelor pe aeroporturi, orare și rute de zbor.

Conform al Codului aerian român, spațiul aerian al țării noastre se află sub supravegherea deplină și exclusivă a statului român.

Sub aspect juridic, în dimensiunea orizontală, distingem spațiu supus suveranității naționale a statului deasupra căruia se afla și restul spațiului care se găsește deasupra diferitelor zone maritime, precum zona maritimă, zona economică exclusivă.

De asemenea, în dimensiunea verticală spațiu aerian supus suveranității naționale nu a fost, până în prezent, delimitat pe bază de tratat internațional, fașă de spațiu extraatmosferic care este nesupus nici unui stat, dar care se consideră de regulă ca limita între cele două spații și care de regulă se situează la 110 km deasupra nivelului mării.

Principiul suveranității statului asupra spațiului său aerian a fost stabilit prin Convenția de la Paris sin 1919, privind navigația aeriană și reafirmat de convenția adoptată la conferința de la Chicago, din anul 1944, asupra aviației civile internaționale, precum și prin alte tratate multilaterale, dar și prin legi naționale, la care România este parte din 1965, care face referire la faptul că fiecare stat are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.

De asemenea, datorită suveranității asupra spațiului aerian, statul are dreptul de a reglementa prin legislația proprie, toate problemele ce țin de atributele sale suverane , de stabilirea măsurilor de garantare a securității spațiului aerian, putând crea zone aeriene interzise sau să facă determinarea regimului de zbor, desfășurând activități de zbor comerciale naționale și internaționale, exercitând astfel jurisdicția exclusivă în spațiul său aerian și soluționând oricând problemele ce privesc spațiul aerian.

Spațiul aerian de deasupra României se află sub suveranitatea deplină și exclusivă a țării noastre.

Regimul juridic al spațiului aerian român, precum și al navigației aeriene, este stabilit prin Codul aerian și prin convenții internaționale la care România este parte.

Spațiul aerian român este împărțit în spațiu de circulație aeriană destinat navigației, zone rezervate pentru lucru aerian și zone interzise circulației aeriene.

Normele și reglementările române din domeniul aerian sunt aplicate tuturor persoanelor și aeronavelor din aviația civilă și militară, indiferent de cetățenia acestora sau de statul în care sunt înmatriculate aeronavele care desfășoară activități de zbor în spațiu aerian al țări noastre, cu excepțiile prevăzute în convențiile la care România este parte.

În același timp, legile române se aplică aeronavelor civile înmatriculate în România, persoanelor și încărcăturii aflate la bord pe parcursul unui zbor internațional dincolo de granițele țări noastre.

De aceea Codul aerian încriminează o serie de acte ilicite în domeniul aviației civile și reglementează problemele legate de răspunderea în transportul aerian internațional și intern.

Navigarea aeronavelor civile străine în spațiul aerian al țării noastre se realizează în baza unei autorizații de survol, eliberată de autoritățile române competente, prin culoare aeriene prestabilite, iar aterizarea și decolarea făcându-se pe aeroporturi deschise traficului internațional.

Orice navă militară civilă, străină sau română, care efectuează activitate de zbor în spațiul țării noastre, fără a avea autorizare pentru aceasta sau care se abate în mod voit de la prevederile autorizării primite este considerată aeronavă infractoare, iar împotriva acesteia adoptându-se măsurile prevăzute de legile în vigoare.

Zborurile internaționale în spațiul aerian român se desfășoară pe itinerarii prestabilite zboruri regulate și conform unor orare convenite, în baza convențiilor internaționale. Pentru zborurile neprevăzute în asemenea convenții este necesară o autorizație specială prealabilă, denumită autorizație de survol.

Codul aerian al României prevede, de asemenea, că actele și faptele juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum și condiția juridică a încărcăturii de la bord în timpul unui zbor internațional, dincolo de granițele țării sunt reglementate de legile române.

Dispozițiile legilor române se aplică și aeronavelor civile neînmatriculate în România, precum și echipajelor și celor aflați pe bordul lor, în timpul zborului în spațiul aerian al țării noastre, cu unele derogări stabilite prin acordurile și convențiile aeriene internaționale, încheiate de România cu alte state.

Conducerea și coordonarea activității aviației în România și a personalului ce își desfășoară activitatea în acest domeniu se exercită de către Departamentul Aviației Civile, care la rândul săi are în subordinea sa cele două companii de transporturi aeriene, TAROM și LAR.

La rândul său, România participă la o serie de convenții multilaterale în domeniul aerian, inclusiv la cele privind securitatea transporturilor, iar prin acorduri bilaterale reglementează serviciile aeriene civile internaționale.

Bibliografie:

Ș. Țarcă, V. Velișcu, Drept internațional public, Ed. Sitech Craiova, 2010.

N. Purdă, Ș. Țarcă, V. Velișcu, Loredana Pârvu, Drept internațional public, Ed. Universitară, București, 2008.

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005.

Dumitra Popescu, A. Năstase, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1997.

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional, Introducere în dreptul internațional public, Ed. All Beck, București, 1997.

Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000.

V. Constantin, Drept internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

I. Diaconu, Manual de Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

L. M. Trocan, Regimul juridic al teritoriilor submarine, Ed. C. H. Beck, București, 2008.

V. Velișcu, Drept internațional public, Ed. Sitech, Craiova, 2011.

A. Buruian, O. Balan, Ed. Serbenco, Drept internațional public, Ediția II, Copiryght, Chișinău 2005.

A. Buruian, Regimul de drept al spațiului cosmic, Revista Națională de Drept, 2002, .

A. Bolintineanu, Considerații asupra regimului juridic al spațiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internațional”, Ed. Studii juridice, București, 1959.

Marțian I. Niciu, Introducere în dreptul internațional spațial, Craiova, 1992.

M. Duțu, Dreptul internațional comunitar al mediului, , Ed. Economică, București 1995.

Legea nr. 64 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 201/02/1994.

Bibliografie:

Ș. Țarcă, V. Velișcu, Drept internațional public, Ed. Sitech Craiova, 2010.

N. Purdă, Ș. Țarcă, V. Velișcu, Loredana Pârvu, Drept internațional public, Ed. Universitară, București, 2008.

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005.

Dumitra Popescu, A. Năstase, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1997.

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional, Introducere în dreptul internațional public, Ed. All Beck, București, 1997.

Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000.

V. Constantin, Drept internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

I. Diaconu, Manual de Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2007.

O. Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

L. M. Trocan, Regimul juridic al teritoriilor submarine, Ed. C. H. Beck, București, 2008.

V. Velișcu, Drept internațional public, Ed. Sitech, Craiova, 2011.

A. Buruian, O. Balan, Ed. Serbenco, Drept internațional public, Ediția II, Copiryght, Chișinău 2005.

A. Buruian, Regimul de drept al spațiului cosmic, Revista Națională de Drept, 2002, .

A. Bolintineanu, Considerații asupra regimului juridic al spațiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internațional”, Ed. Studii juridice, București, 1959.

Marțian I. Niciu, Introducere în dreptul internațional spațial, Craiova, 1992.

M. Duțu, Dreptul internațional comunitar al mediului, , Ed. Economică, București 1995.

Legea nr. 64 din 13 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 201/02/1994.