Deficit Democratic In Uniunea Europeana.analiza Perceptiei Uniunii Europene In Romania

Argument

Capitolul 1 – Noțiuni introductive

1.1 Analiza evoluției proiectului european

1.2 Construcția comunitară în cadrul economic și politic

1.3 Coordonatele extinderii Uniunii Europene către perimetrul Europei Centrale și de Est

1.4 Criteriile de aderare

1.5 Tratatele Uniunii Europene – Rolul acordat Parlamentului European și bariera împotriva deficitului democratic

Capitolul 2 – Deficitul democratic

2.1 Debuturile deficitului democratic

2.2 Parlamentul European în raport cu instituțiile UE

2.3 Soluții privind combaterea problemei deficitului

2.4 Eurobarometrele – oglinda neîncrederii cetățenilor

Capitolul 3 – Aderarea României la Uniunea Europeană

2.1 România – tranziția de la comunism la democrație

2.2 Scurt istoric al aderării

2.3 Participarea României la Uniunea Europeană

2.4 Avantaje și dezavantaje ale integrării

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1 – Noțiuni introductive

Analiza evoluției proiectului european

Societatea europeană a cunoscut în secolul al XIX-lea transformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic și social prin comparație cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă generic numele de modernizare. În plan politic expresia modernizării s-a manifestat prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideologiei democratice.

Sfârșitul primului Război Mondial întărește demersul modernizării în formula democratizării spațiului politic. În acest sens se puneau bazele înființării, în câțiva ani, a ceea ce avea să însemne Uniunea Europeană, o alianță de state bazată pe ajutorul reciproc al acestora, în scopul întrajutorării și omogenizării lor, urmărindu-se dezvoltarea statelor respective din toate punctele de vedere.

“Primul război mondial era considerat «războiul care avea să pună capăt tuturor războaielor», dar și războiul care avea să conducă la o lume mai sigură, în care democrația să nu fie amenințată de nimic.”

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1947) conturează tabloul unei Europe eterogene, divizată în două mari sfere de influență: una democratică, aflată sub tutela Americii și una totalitară, aflată sub tutela URSS-ului. Această divizare a avut loc în urma divergențelor produse între cele două mari puteri, respectiv în urma conflictului produs între acești doi mari actori ai lumii internaționale, ce poartă numele de cel de- al Doilea Război Mondial. Cei doi combatanți și-au delimitat precis aliații și astfel lumea internațională a avut ca repercusiune a războiului scindarea în cele două mari tabere opozante.

Cel de al Doilea Razboi Mondial a produs în lumea internațională o manifestare pregnantă a optimismului în privința înființării Uniunii Europene și în privința asigurării păcii, a securității și a economiei, din cauza întregilor vicisitudini cauzate pe tot parcursul anilor de suferință. Acest sentiment al uniunii și al omogenizării relațiilor dintre state este nesmintit și stă la baza credințelor statelor ce militează pentru înființarea alianței democratice.

Acumularea tuturor acestor consecințe și tulburări cauzate de evenimentele nefaste care și-au pus amprenta asupra continentului european, au condus la un impuls de revoluție a statelor, la o schimbare a situației politice, acestea având convingerea că prin intermediul integrării țărilor occidentale se pot preveni conflictele și se poate restaura dar și menține mult mai ușor pacea mondială.

Anul 1947 este caracterizat de o economie precară a statelor din cadrul teritoriului european, domeniile agricol dar și industrial au avut de suferit în urma războiului. Producțiile erau insuficiente, pierderile teritoriale se resimțeau din ce în ce mai grav, în aceste condiții fiind necesară o schimbare a siatuației statelor, recurgându-se în aceste condiții la importul de alimente și de materii prime, importul de echipamente, întrucât redresarea europeană devenea în consecință importantă pentru întreaga ordine mondială.

Având în vedere faptul că jumătate din teritoriul european trecuse sub autoritatea sovietică, URSS-ul avea interesul să lupte pentru a menține sferele de influență cu regim comunist.

Anul 1947 debutează cu înființarea Doctrinei Truman de către Congresul American, în urma dezacordului Marii Britanii de a răspunde defensiv la acțiunea comuniștilor în Grecia și de a susține Turcia împotriva presiunilor sovietice. La 12 martie 1947 este ratificată această doctrină, ce avea rolul de a susține politica Statelor Unite împotriva Blocului Comunist.

Doctrina Truman prevedea acordarea de asistență inclusiv militară mișcărilor ce luptau pentru independența Greciei și Turciei împtriva comuniștilor. Americanii însă erau convinși de faptul că prin reconstrucția europeană se va instaura automat și pacea, astfel cel care a și inițiat această reconstrucție a fost generalul Marshall.

Generalul urmează să țină un discurs, la data de 5 iunie 1947, prin intermediul căruia expunea faptul că situația Europei la momentul respectiv era destul de precară, iar statele trebuiau să ajungă la un consens în această privință pentru a putea reda poziția Europei pe scena politică. Acest moment avea să fie decisiv în ceea ce privește instituirea Uniunii Europene, întrucât acest discurs s-a transformat ulterior într-un plan, Planul Marshall, ce reprezenta de fapt punctul de plecare și pilonii alianței de state. Luând denumirea oficială de Program de Restabilire Europeană, planul a devenit în scurt timp instrumentul economic al Europei precum și momentul decisiv spre înființarea Uniunii.

Prin convenția din 16 aprilie 1948 a fost instituită Organizația Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), fiind de fapt și prima instituție europeană de după 1945, ce avea rolul de negociator între statele vest-europene. Convenția a fost semnată de Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit, Suedia și Turcia, iar în octombrie 1949 aderă și RFG.

Britanicii nu erau pregătiți să accepte o organizatie controlată în totalitate de Consiliul de Miniștrii (organul central care se reunea de mai multe ori pe an la nivelul miniștrilor afacerilor externe și a economiei). Deciziile consiliului angajau statele membre și erau luate în unanimitate, însă dacă un guvern nu era de acord cu o decizie, el nu se putea opune ci doar era nevoit să se abțină.

Actul propriu-zis de naștere al Uniunii Europene l-a constituit declarația ministrului de externe francez, Robert Schuman, prezentată alături de fostul comisar al Franței, Jean Monnet, în data de 9 mai 1950.

Această declarație, propusă în numele guvernului francez si al RFG-ului, presupunea reorganizarea teritoriului francez în urma pierderilor provocate de războiul ce abia se încheiase, prin punerea în comun a întregii producții de cărbune și oțel. Această producție necesita să fie gestionată de o autoritate comună, independentă de statele membre.

„Declarația Schuman” a luat ulterior forma tratatului de instituire al primei comunități europene și anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris de către Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg și Italia.

În iunie 1950 are loc la Paris o conferință interguvernamentală, care tratează acest subiect, iar în aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, intrat în vigoare în iulie 1952, statele semnatare fiind Franța, Germania, țările Benelux și Italia. Obiectivul era realizarea unei piețe comune pentru cărbune și oțel, eliminarea taxelor vamale între statele membre și libera circulație a mărfurilor, controlul asupra aprovizionării și stabilirea prețului la cel ma scăzut nivel. Piața comună s-a deschis în 1953 pentru minereurile de fier și fier vechi și pentru cărbune.

Au urmat apoi tratatul de instituire a Comunității Economie Europene (CEE), semnat la data de 25 martie 1958 la Roma, tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat la Roma în același timp cu Tratatul CEE, precum și tratatul cu referire la Uniunea Europeană (UE), semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht.

Uniunea Europeană a fost înființată formal atunci când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare și anume pe 1 noiembrie 1993. Tratatul transformă Comunitatea Economică Europeană în Comunitate Europeană, celelalte două comunități, CECO și Euratom fuzionând cu prima.

Uniunea Europeană, o uniune politică și economică, formată inițial din șase state în 1952 și ajungând în prezent la 28 de state membre, este o grupare de țări democratice, ale căror scopuri vizează îmbunătățirea vieții cetățenilor, construirea unei lumi mai bune, implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare (supranationalism) și cooperare (interguvernamentalism) europeană. Ea funcționează printr-un sistem bine definit de instituții supranaționale și independente, care iau decizii în urma negocierilor între statele membre, state ce rămân permanent națiuni suverane independente.

Instituțiile vizează interesele comune, au la bază niște reguli stricte menite să asigure buna funcționare a tututor organismelor. Indiferent că este vorba despre un stat democratic sau nedemocratic, instituțiile sunt cele care mențin ordinea în statul respectiv:

“Și o uniune democratică, și una nedemocratică au nevoie de instituții pentru formularea și implementarea politicilor și pentru a decide ce să facă și cum să-i trateze pe cei care încalcă regulile.”

Potrivit lui Maurice Duverger, instituțiile sunt “modele variate de relații care servesc drept tipare pentru relații concrete. Din această cauză, asemenea relații sunt stabile, durabile și coezive”. Ele au contribuit la menținerea și răspândirea formei de guvernământ ce caracterizează Uniunea Europeana și anume democrația.

Democrația reprezintă forma de guvernare ce are la bază respectarea drepturilor si obligațiilor cetățenești, este forma de guvernare ce se exercită în interiorul statului de drept iar poporul reprezintă tutelarul puterii.

Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, votul universal, alegerile libere, respectarea drepturilor și liberatitlor cetățenești, pluripartidism, s-au consolidat în țările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia și în cele mai multe state din vestul Europei.

Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor incluse fie în programele partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoarea, creștin-democratice), fie în acelea ale formațiunilor socialiste sau social-democratice, exponente ale ideologiei de stânga.

În Marea Britanie, regimul politic englez a fost pentru multe state europene un model de regim democratic. Marea Britanie a devenit monarhie constituțională la sfârșitul secolului al XVII-lea, când regele a acceptat “Declarația drepturilor”, care îi limita atribuțiile. În acest stat, guvernat de principiul “regele conduce dar nu guvernează”, prim-ministrul, șef al majorității parlamentare, are un rol însemnat, își alege miniștrii și are puteri executive extinse.

În 1918 este introdus votul universal atât pentru bărbați (minim 21 de ani) cât și pentru femei (minim 30 de ani). Cele mai puternice formațiuni au fost după 1918, Partidul Conservator și Partidul Laburist, remarcându-se personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în perioada 1940-1945 și după război, între 1951-1955.

Construcția comunitară în cadrul economic și politic

Din data de 9 august 1961 Marea Britanie cere să adere la comunități, însă nu dorea să-i fie afectate relațiile cu Commonwealth, iar în acest context comunitatea continuă să se extindă cu politica agricolă comună ce a intrat în vigoare din ianuarie 1962. În iulie 1962 Kennedy anunță „un mare plan” și anume o vastă Comunitate Atlantică, bazată pe un parteneriat comercial cu Europa, cu condiția ca Marea Britanie să fie primită în Piața Comună. Tot in 1962 se încheie un parteneriat strategic între URSS și Marea Britanie, iar în acest context generalul de Gaulle refuză această aderare deoarece nu-și dorea ca Marea Britanie să devină „calul troian” al americanilor în Europa.

Marea Britanie a reinițiat cererea de aderare în 1967, însă și de această dată a fost refuzată de către președintele francez pentru a nu determina îndreptarea comunității spre atlantism.

Începând cu iunie 1970, odată cu venirea la putere a conservatorului Edward Heath, Marea Britanie este preocupată să reia negocierile pentru aderare, care au s-au derulat pe o perioadă de aproape 19 luni, însă fiind un stat cu agricultură slab dezvoltată, nu ar putea beneficia de roadele politicii agricole comune.

Pe data de 30 iunie 1970 s-au deschis oficial negocierile cu 4 state candidate: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda și Norvegia. Aceste negocieri au pus comunitatea în situația de a experimenta procedura de aderare și de a institui condițiile sale. Condițiile presupuneau ca pretendenții să accepte tratatele în vigoare, obiectivele politice și deciziile antrenate din tratate. De asemenea intră în vigoare și un plan de măsuri tranzitorii. Cele patru state semnează tratatul de aderare la 22 ianuarie 1972, primele trei state devin memebre ale celor trei comunități din 1973 în timp ce Norvegia se retrage după un rezultat negativ al referendumului consultativ.

Peocupată de propriul interes, începând cu 1974 Marea Britanie cere o renegociere a Tratatului de Aderare, iar în acest context obține adoptarea unui mecanism corector ce viza participarea sa la constituirea bugetului comunitar.

În anul 1975 are loc un referendum în Marea Britanie, iar 67% dintre participanți la vot au decis să rămână în cadrul Comunității Europene. În mai 1980 comunitatea acceptă să reducă timp de doi ani contribuția Marii Britanii, iar în 1984 Marea Britanie obține reducerea permanentă a contribuției la bugetul comunitar.

Având în vedere aceste etape destul de dificile ale Marii Britanii în privința procesului de aderare, putem afirma faptul că aceasta se considera un stat destul de puternic întrucât să i se acorde toate drepturile necesare, doar din simplul fapt că aceasta a reprezentat mult timp un imperiu în planul mondial. Un exemplu elocvent pentru această situație îl reprezintă momentul în care Marea Britanie refuză să se alăture statelor europene in anul 1957, fiind precaută în alegerile pe care le va face în vederea cooperării și apropierii cu statele.

Însă ideea pierderii teritoriale și mai ales a prestigiului pe care aceasta îl deținea la scară mondială au determinat-o să ia o decizie în acest sens, astfel anii ’60 produc o schimbare majoră și anume incluziunea Marii Britanii în cadrul membrilor Consiliului.

Aceste valuri de extindere reprezintă un răspuns la întoarcerea la democrație a acestor state care au cunoscut regimuri dictatoriale. Grecia, legată de comunitate printr-un acord de asociere semnat la Atena în 1961, participă efectiv la activitățile comunității din ianuarie 1980, data intrării în vigoare a tratatului de aderare.

În ceea ce privește Spania și Portugalia, negocierile au început în anul 1978, acordurile de aderare au fost semnate în anul 1985 și au participat efectiv la activitățile comunității din anul 1986, după opt ani de negocieri.

Cadrul politic și economic reprezintă condiții esențiale pentru ca statele să adere la Uniunea Europeană, un exemplu concludent pentru această situație fiind cel al Marii Britanii prezentat anterior, care în ciuda impedimentelor și a condițiilor impuse de aceasta, s-a ajuns la un consens de ambele părți, partea care dorea să adere – Marea Britanie și partea care aproba aderarea – Uniunea Europeană. Statul în cauză ajunge să fie interesat din ce în ce mai mult de o protecție a intereselor și a legăturilor pe care le avea și adoptă o atitudine conciliantă pentru ca procesul de aderare să se înfăptuiască pe deplin.

Statele sferei europene erau acum axate pe ideea de menținere a legăturilor formate dar și pe ideea de extindere a legăturilor respective astfel încât uniunea sa prezinte rezistență și coeziune.

1.3.Coordonatele extinderii Uniunii Europene către perimetrul Europei Centrale și de Est

La sfârșitul anilor 1980, țările Europei comunitare erau preocupate de relansarea procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăți și adoptarea de noi principii de integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata Uniune Monetară.

Schimbarea regimurilor politice din centrul și estul continentului precum și opțiunea fermă a fostelor țări socialiste de orientare politică și economică spre modelul occidental, au modificat strategia Uniunii Europene prin perspectiva extinderii. Considerată atât în est cât și în vest o prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un proces rapid și global, posibil de finalizat până la începutul noului mileniu.

Prin urmare aprofundarea și extinderea au devenit coordonatele esențiale ale strategiei de integrare pe continentul european.

La baza strategiei de extindere au fost așezate criteriile de aderare definite la Copenhaga și principiul egalității de tratament. Consiliul European de la Madrid insista asupra necesității ca atât deschiderea cât și derularea negocierilor să se decidă în baza evaluărilor comisiei asupra gradului de îndeplinire de către fiecare candidat în parte a criteriilor de la Copenhaga.

În decembrie 1997 Consiliul European lansa oficial procesul de extindere, care includea 13 țări: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Turcia.

Consiliul de la Luxemnburg decidea în special ca extinderea să includă:

Conferință Europeană care să cuprindă cele 10 state din Europa Centrală și de Est plus Cipru și Malta, conferință care a fost lansată în 1998,

procesul de aderare pentru cele 10 state din Europa Centrlă și de est și Cipru, ce a urmat să fie lansat în martie 1998.

negocierile de aderare deschise în martie 1998 cu cele 6 state conform recomandărilor comisiei, respectiv Ciprul Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia.

Malta și-a relansat candidatura în 1998, iar în decembrie 1999, consiliul de la Helsinki a decis ca în baza recomandărilor comisiei să se deschidă negocieri formale de aderare cu alte șase sate candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia.

Negocierile s-au deschis formal în februarie 2000, iar cât despre Turcia, consiliul de la Helsinki a decis că este un stat cu locație de posibil membru pe baza criteriilor de la Copenhaga. După căderea Zidului Berlinului, comunitatea a dezvoltat rapid relații diplomatice cu țările din Europa Centrală și de Est și a încheiat într-o primă fază, Acordul de Comerț și de Cooperare, urmând ca apoi să creeze programul Phare de susținere financiară a eforturilor de tranziție.

Phare a devenit între timp cel mai important program de sprijin al statelor din Europa Centrală și de Est în eforturile lor de preaderare. Finalitatea acordurilor o reprezenta instituirea unei zone de liber schimb între Uniunea Europeană și țările asociate, precum a fost și cazul Ciprului, Maltei și a Turciei.

1.4. Criteriile de aderare

Condițiile de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma, în care se atesta faptul că orice stat european poate deveni membru al Uninii, în condițiile în care el adresează cererea Consiliului Europei. Consiliul trebuie să se pronunțe cu unanimitate de voturi, după ce acesta consultă Comisia și primește avizul din partea Parlamentului European, acesta din urmă trebuind să se pronunțe cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun.

Momentul cel mai important al extinderii îl constituie întrunirea Consiliului de la Copenhaga din anul 1993, în urma căreia s-au stabilit criteriile de eligibilitate pentru aderare și s-a luat decizia ca orice țară asociată a Europei Centrale și de Est, în cazul în care dorește, poate deveni membră a Uniunii Europene. În acest scop statul respectiv putea stabili o strategie în conformitate cu interesele pe termen lung ale procesului de integrare, astfel s-a precizat „că aderarea va avea loc pe măsură ce statele asociate vor îndeplini condițiile economice și politice cerute și au fost definite trei condiții esențiale cunoscute și sub denumirea de criteriile de la Copenhaga”:

1. instituții stabile garantând democrația, respectul drepturilor omului, precum și respectul și protecția minorităților;

2. o economie de piață viabilă și capabilă de a face față presiunii concurențiale și a forțelor pieței interne unice;

3. capacitatea de asumare a obligațiilor aderării în special subscrierea la obiectivele uniunii politice economice și monetare.

Aderarea presupunea de asemenea capacitatea țărilor candidate de a crea condițiile integrării și participării la politicile Uniunii prin adaptarea structurilor lor administrative.

În urma întrunirii membrilor Consiliului European de la Madrid din 1995, s-a subliniat faptul că deși adoptarea legislației europene (Aquis) și transpunerea ei în dreptul intern sunt extrem de importante în procesul aderării, mult mai importantă este crearea și dezvoltarea structurilor adminstrative și juridice necesare aplicării politicilor europene.

Prin urmare criteriilor de la Copenhaga le-a fost adăugat un al patrulea criteriu și anume: capacitatea administrativă de aplicare a Aquis-ului comunitar.

Aquisul comunitar cuprinde:

Dispozițiile tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma 1957), a tratatului privind UE (Maastricht 7 februarie 1992), precum și ale altor acorduri care au modificat în timp aceste tratate inclusiv tratatele privind aderarea noilor membrii;

Regulamente, directive și decizii emise de instituțiile europene ca acte de putere obligatorie, adică, declarații, rezoluții, concluzii;

Convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene;

Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene

1.5. Tratatele Uniunii Europene – Rolul acordat Parlamentului European și bariera împotriva deficitului democratic

Spre deosebire de tratatul CECO, al carui natură era doar legislativă, tratatul CEE era mai mult un tratat cadru, ceea ce însemna că era mai puțin intervenționist și mult mai puțin supranațional. În anul 1965 a fost semnat așa numitul tratat de fuziune, care a unificat instituțiile create de cele trei tratate anterioare (CECO, CEE, EUROATOM), declarând totodata drept obiectiv și unificarea celor trei comunități.

Între timp se decidea și mecanismul de funcționare al Parlamentului European, în timpul anilor respectivi acesta purtând denumirea de Adunare Parlamentară Europeană. Încă din anul 1976 se ia decizia ca membrii acestei instituții să fie aleși prin intermediul sufragiului universal de către indivizii ce formează corpul electoral al fiecărui stat aderat. În acest sens membrii nu mai puteau fi desemnați de către parlamentele naționale.

Rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene era foarte bine stabilit, urmând ca acesta să se schimbe în vederea evoluției integrității europene.

Luând parte la activitățile legislative, rolul parlamentelor naționale se diminuează astfel, instituindu-se diferite forme de cooperare între instituția conducătoare, Parlamentul European și instituțiile subordonate, parlamentele naționale. Astfel se asigura o constantă democratică a legislației europene, aplicată pe toate palierele statelor participante.

Repercusiunea acestei decizii este cea a unui deficit democratic structural, întrucât aceste forme diferite de cooperare instituite între Parlament și parlamentele naționale au trecut prin porii Consiliului, reducându-i-se astfel din beneficiile și rolul de conducător în afacerile europene Parlamentului European.

Anul 1979 produce însă o ruptură drastică între cele doua paliere, Parlamentul European și parlamentele naționale. Dat fiind faptul că pentru Parlamentul European s-au introdus alegeri directe ale deputaților iar membrii nu mai puteau fi în aceste condiții aleși din cadrul grupărilor parlamentelor naționale, legăturile între aceste instituții au încetat complet timp de aproape 10 ani. Dar necesitatea restabilirii lor s-a resimțit dupa anul 1989, când cooperarea și schimbul de informații și propuneri legislative era strict necesară, atât parlamentele naționale cât și Parlamentul European fiind nevoite să se implice în politica statelor și să comunice cu privire la activitatea aceasta politică.

Despre impactul anului 1979 relatează și Jean Louis Burban, care este de părere că acest an aduce cu sine două mari reglementări importante în privința desfășurării activităților Parlamentului European, realizându-se o însemnată dezvoltare a competențelor acestuia și anume:

„noutatea pe care o prezenta o Adunare Parlamentară, precum și noutatea încă mai mare pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunări explică faptul ca (…) pe de o parte vechiul Parlament a suferit vreme îndelungată de o slabă reprezentativitate, iar pe de altă parte că a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a pune în practică votul universal.”

Următorul tratat constitutiv al CEE a fost semnat în 1986, la Luxemburg și la Haga și s-a numit Actul Unic European. Acest tratat prevedea îmbunătățirea situației instituțiilor în vederea favorizării aderării Spaniei și Portugaliei, precum și accelerarea creării pieței unice în contextul procesului de luare a deciziilor.

Totodată Actul Unic European a dat formă finală denumirii de Parlament European, făcând trecerea de la denumirea de Adunare Parlamentară Europeană la ceea ce reprezintă astăzi Parlamentul European.

Cu această ratificare s-a pus accent și pe instaurarea procedurilor de cooperare în vederea accentuării puterii pe care Parlamentul o avea la momentul respectiv.

La mijlocul anilor 80, după aproape 3 decenii de la semnarea tratatului de la Roma, CEE avusese o traiectorie destul de neuniformă în demersul integrării economice, doar în domeniile politicii comerciale și ale politicii agricole și parțial al politici de concurență, unificarea la scara întregii comunități fusese realizată.

În plus niciuna din inițiativele de adâncire a integrării lansate după încheierea perioadei de traziție a tratatului de la Roma nu a fost luată în considerare.

În acest context de stagnare, pocesul integraționist a cunoscut un puternic impuls din inițiativa desăvârșiri pieței interne unice a statelor membre și a comisiei.

Jaloanele acestui proiect au fost trasate la solicitarea președintelui Jacques Delors, care a scris un document intitulat Cartea Albă, ce era dedicat acestui subiect. A apărut în anul 1985 sub coordonarea directă a comisarului pentru piața internă, iar în februarie 1986, are loc prima revizuire substanțială a tratatului constitutiv al CEE, prin așa numitul Act Unic European.

Principalele elemente de noutate aduse de acest act:

a) Stabilirea explicită a votului cu majoritate calificată (jumptate plus 1) pentru luarea deciziilor legate de punearea în aplicare a programului pieței unice, îndeosebi cu privire la armonizarea legislațiilor naționale pentru care regula stabilită de tratatul de la Roma era cea a unanimități;

b) Introducerea sub egida tratatului CEE și deci în competența instituțiilor comunitare a două domenii care au făcut obiectul unor colaborări strict pe palierul interguvernamental între statele membre și anume sistemul monetar european și cooperarea în materie de politică externă;

c) Extinderea competențelor CEE în domenii noi precum politica ecologică și politica socială.

Tratatul de la Maastrich

În data de 7 februarie 1992 este semnat Tratatul cu privire la Uniunea Europeană și anume Tratatul de la Maastricht, în urma căruia s-au pus bazele unui nou concept și anume Uniunea Europeană, făcând obiectul unui tratat seprat și anume tratatul UE.

Intrarea sa în vigoare a fost întârziată până la 1 noiembrie 1993 de respingerea prin referendum a ratificării sale într-o primă fază de către Danemarca.

În plan economic, tratatul de la Maastricht aduce o singură noutate notabilă, dar de mare importanță și anume crearea uniunii economice monetare, respectiv fuziunea celor trei Comunitati EURATOM, CECO și CEE, acesta din urmă schimbându-și denumirea din CEE în CE.

Tratatul de la Maastrich este însă foarte semnificativ prin aspectele extraeconomice pe care le abordează și care justifică adoptarea unei denumiri a grupării de Uniune Europeană.

În primul rând aduce o nouă arhitectură instituțională bazată pe trei piloni dintre care primul pilon este cel comunitar de esență economică, cel de-al doilea pilon se referă la Politica Externă și de Securitate Comună PESC, iar al treilea pilon se referă la Justiția și Afacerile Interne JAI. Pilonii 2 și 3 nu sunt din punct de vedere instituțional nici comunitari și nici strict interguvernamentali.

În al doilea rând tratatul prevede o mai mare apropiere de cetățean prin:

– introducerea cetățeniei europene care se adaugă cetățeniilor naționale și care generează drepturi legale de liberă circulație și de reședință pe teritoriul uniunii, dreptul de vot, dreptul de reprezentare consulară etc.

– introducerea conceptului subsidiarității, potrivit căruia competențele comunității nu trebuie exercitate decât atunci când obiectivele urmărite nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, acționând in mod individual. În aceeași logică se înscrie și înființarea Comitetului Regiunilor.

Rațiunea unora dintre desemnările operate, precum și cea a unor concepte introduse de Tratatul de la Maastricht au rămas neclare, si anume Uniunea Europeană nu a putut din pacate căpăta personalitate juridică.

Prevederile referitoare la cetățenia europeană au fost incluse în mod paradoxal în tratatul Comunității Europene și nu în tratatul Uniunii Europene. Iar denumirile instituțiilor comunitare au devenit și ele incoerente. Consiliul de Miniștri a devenit al UE, pe când Comisia a rămas a Comunităților Europene.

Tratatul de la Maastricht este și cel care restabilește legăturile dintre parlamentele naționale și Parlamentul European, după 10 ani timp în care legăturile au fost aproape inexistențe, s-a resimțit necesitatea comunicării celor două paliere în vederea stabilirii și implementării de legislații precum și în vederea reprezentării de către Parlamentul European în cadrul Uniunii Europene a intereselor parlamentelor naționale.

În pofida acestor lucruri, Tratatul de la Maastricht pune de fapt bazele democratice ale alianței europene, întărește demersul democratic al integrării și stabilește puncte importante și infailibile în privința aderării.

Se militează pentru o alianță închegată, în cadrul căreia relațiile dintre state se bazează pe ajutor reciproc și pe dreptul la afirmare, astfel încât fiecare stat să aibă un status pozitiv în cadrul european. Se urmărește încă de la incipitul înființării uniunii evitarea oricărui fenomen negativ, evitarea oricărui impediment ce avea să slăbească pozițiile cetățenilor precum și ale statelor în această alianță și mai ales evitarea a ceea ce avea să urmeze în decurs de câțiva ani și anume evitarea deficitului democratic.

Uniunea Europeană este o alianță bazată pe egalitate în interiorul căreia se formează un amplu circuit de legături și conexiuni ce trebuiesc repsectate pe tot parcursul contractului de aderare. Tratatul de la Maastricht întărește de fapt aceste prevederi.

Tratatul de la Amsterdam

A fost semnat la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare pe 1 mai 1999, scopul declarat al tratatului fiind acela de a adapta structura instituțională pentru a face față primirii unui număr mare de noi membri, reprezentând aproape o dublare a competenței de atunci a Uniunii Europene. Acest scop nu a fost atins, în schimb au fost operate alte modificări relativ importante:

1. Introducerea conceptului de cooperare întărită între statele membre;

2. Realocări de competențe între cei trei piloni;

3. Continuarea procesului de sporire a puterii Parlamentului European.

Parlamentului European i se acordă o atenție aparte iar atribuțiile sale sunt revizuite cu fiecare ocazie, mai ales în cadrul tratatelor, ce au obligația de a implementa și stabilii norme stricte pentru fiecare piesă din mecanismul Uniunii Europene.

Datorită faptului că este instituția ce reprezintă vocea cetățenilor și prin intermediul ei aceștia își pot face auzite dorințele, competențele Parlamentului sunt de fiecare dată puse în discuție pentru a fi implementate și pentru a i se acorda putere deplină.

Nerealizarea reformelor instituționale indispensabile unei extinderi cu 10-12 membri, a necesitat lansarea unei conferințe interguvernamentale în iunie 1999 care să rezolve problemele lăsate în suspensie de tratatul de la Amsterdam.

Tratatul de la Nissa

Semnat pe 26 februarie 2001, a intrat în vigoare abia la 1 februarie 2003 ca urmare a unei prime respingeri ale sale prin referendum de către Irlanda. Tratatul prevedea ajustarea ponderii voturilor deținute de către statele membre și a componenței Comisiei. Se urmărea extinderea utilizării votului cu majoritate calificată dar totodată se și introducea simplificarea procedurii de cooperare întărită între state.

Prin intermediul acestui tratat Uniunea Europeană trebuia să fie aptă în ceea ce privește integrarea statelor în sfera ei de influență, iar competențele si eficiența instituțiilor urmau să se dezvolte, punctul final al acestui tratat fiind de fapt extinderea sferei de influență a Uniunii asupra statelor instruite pentru acest demers al aderării.

Tratatul Constituțional

Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), denumit în mod obișnuit Consituția Europeană, este un tratat internațional care care ca scop crearea unei constituții pentru Uniunea Europeană. Acest tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanți ai statelor membre, dar două dintre aceste state l-au respins ulterior prin referendum.

Tratatul Consituției Europene a fost supus procesului de ratificare de către statele membre până când în 2005 votanții francezi pe 29 mai și cei olandezi pe 1 iunie l-au respins prin referendum.

Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste 2 țări a făcut ca și în alte țări membre să se amâne și să se oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul constituției este foarte incert.

Dacă ar fi fost ratificat, tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006. Prima parte a consituției definește ce este Uniunea Europeană, care îi sunt valorile, obiectivele, prerogative, procedurile decizionale și instituțiile.

Partea a doua conține Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului;

Partea a treia descrie politicile și modul de funcționare al Uniunii Europene;

Partea a patra conține prevederile finale inclusiv proceduri de revizuire și adoptare a consituției

Mai exact, principalele modificări aduse de tratatul constituțional sunt: Uniunea dobândește personalitate juridică prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană și se modifică competențele și repartizarea lor între statele membre. Pentru prima dată statele se pot retrage din uniune datorită introducerii clauzei de retragere voluntară.

Tratatul de la Lisabona

La 1 decembrie 2009 tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare încheând astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Tratatul de la Lisabona modifică tratatul privind UE și tratatele Comunității Europene fără a le înlocui și pune la dispoziția uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare.

Militează pentru o Europă mai democratică și mai transparentă în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat iar care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați.

Acorda un rol consolidat Parlamentului European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta având atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale, o mai mare implicare a parlamentelor naționale în sensul că acestea pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene.

Parlamentul European reprezintă o voce mai puternică pentru cetățeni datorită inițiativei acestora, astfel un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei sa prezinte mai departe noi propuneri politice.

Astfel face ca relația dintre statele membre și Uniunea Europeană să fie mai clară odată cu repartizarea competențelor.

Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit și pentru prima dată posibilitatea ca un stat membru să se retragă din uniune. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o UE cu 27 de membrii.

În consecință se introduce astfel votul cu majoritate calificată și la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient.

Începând cu anul 2014, calcularea majorității calificate se va face pe sistemul dublei majorități a statelor membre și a populației care se obține, atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel putin 65% din populația uniunii. Se instituie funcția de președinte al Consiliului European ales pe un mandat de 2 ani.

Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea Uniunii Europene de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru uniunea de astăzi: libertatea, securitatea și justiția și în speță combaterea terorismului si lupta împotriva criminalității. O Europă a drepturilor și valorilor libertății, solidarității și siguranței care promovează valorile uniunii, introducându-se astfel Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european și se asigură totodată o mai bună protecție a cetățenilor.

Europa devine în consecință un actor pe scena internațională. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume, de asemenea utilizează forța dobândită de Europa în domeniile: economic, umanitar, politic și diplomatic, pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial.

Se hotărăște numirea unui înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, acesta fiind unul din vice președinții Comisiei Europene, pentru a putea crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene.

Noul serviciu european pentru acțiune externă va oferi înaltului reprezentant sprijinul necesar. Uniunea are o personalitate juridică unică, ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Capitolul 2 – Deficitul democratic

2.1. Debuturile deficitului democratic

Uniunea Europeana a suferit de-a lungul timpului modificari importante in vederea formarii unei aliante mai inchegate, cu atributii si indatoriti bine stabilite, unde fiecare membru, indiferent ca e el stat sau cetatean, sa poata avea dreptul de exprimare si sa corespunda principiilor democratice pe baza carora functioneaza Uniunea.

In pofida faptului ca incipitul acestei aliante s-a desfasurat cu dificultate, pilonii ajustatori ai proiectului au fost reprezentati de tratate, prin intermediul carora s-au instituit principiile guvernatoare ale spatiului european precum si criteriile de aderare si de mentinere in aceasta alianta democratica.

Democratia presupune o usoara flexibilitate in ceea ce priveste activitatea politica a cetatenilor, respectiv acestia au drept de vot, indiferent de sex si se pot manifesta in mod direct atunci cand intampina anumite inconveniente. Inconvenientele respective sunt reprezentate de Parlamentul European, acesta fiind de fapt vocea tuturor cetatenilor, astfel cetateanul isi poate exprima orice nemultumire pe care o are, Parlamentul fiind in masura de a gasi solutionare diferendelor iscate.

Insa cum intotdeauna statele puternice preiau controlul si ezita a mai tine cont si de restul statelor membre, ce sunt actori la fel de importanti in procesul decizional ca si restul statelor indiferent de puterea pe care o detin, contextul luarii deciziilor si abrogarii legilor a devenit treptat destul de restrans, simtindu-se din ce in ce mai mult lipsa atentiei din partea Uniunii asupra cetatenilor europeni.

Lipsa de atentie catre interesele cetatenilor este etichetata de fapt ca „deficit democratic”, proces in cadrul caruia alegatorii cu drept de vot si de exprimare nu isi pot manifesta pe deplin acest drept, intrucat Uniunea manifesta o usoara atitudine de impasibilitate la adresa acestora, neluand in calcul opiniile, cererile si nevoile cetatenilor europeni. In pofida faptului ca Uniunea Europeana se bazeaza pe o interconectare de state, pe o alianta directa si egala intre acestea, cetatenii statelor respective nu mai sunt priviti cu acelasi interes fata de liderii institutiilor europene, urmand sa nu li se mai ia in calcul nevoile pe care acestia le au si faptul ca detin si vor detine in continuare dreptul la vot si la exprimare.

Problema deficitul european este din ce in ce mai tacita, indiferent ca noi cetatenii manifestam o puternica apartenenta fata de ceea ce reprezinta spatiul european, fara ca aceste inconveniente sa iasa la suprafata.

Deficitul democratic apare atunci cand Parlamentul European nu isi poate manifesta pe deplin competentele pe care acesta le detine, sesizandu-se o insuficienta in privinta indeplinirii tuturor rolurior dobandite.

Ioan Gheorghe Bărbulescu vorbeste despre aceasta problema si stabileste premisele deficitului democratic inca de pe vremea cand Parlamentul avea denumirea de Adunare Parlamentara. La momentul respectiv singura atributie a acestei institutii era aceea de a indruma restul institutiilor cu caracter normativ in privinta proceselor de luare a deciziilor, PE fiind singurul ce putea accepta sau anula instaurarea directivele propuse.

Cu timpul insa deficitul democratic isi schimba itinerariul odata cu amploarea aderarii statelor in cadrul Uniunii Europene:

„Cresterea competentelor normative si bugetare ale PE poate fi apreciata ca exprimand progresivitatea integrarii europene, cadrul competential al PE putand fi inteles ca un autentic ‘barometru’ al procesului de integrare in ansamblul sau.”

Ceea ce Barbulescu afirma in consecinta este de fapt nucleul pe care tratatele l-au ratificat de-a lungul timpului. Cu cat coeficientul aderarii la UE creste, cu atat competentele Parlamentului European evolueaza, el fiind singurul in postura de a definitiva atat cadrul bugetar cat si cadrul normativ al uniunii, lucru ce ar trebui sa asigure o buna functionalitate a acestei aliante democratice dar si evitarea pe cat posibil a divergentelor, respectiv a deficitului democrativ.

Problema deficitului democratic mai este abordata si de alti doi analisti, Williams Shirley si Archer Clive, care se axeaza pe aceeasi linie pe care si Barbulescu o expune. Williams prezinta motivul pregnant din cauza caruia gradul de manifestare al deficitului este din ce in mai mare, motivul fiind de fapt acela al reducerii puterii Parlamentului European asupra mecanismelor uniunii, reliefandu-se in consecinta distantarea dintre PE si institutiile cu care acesta este menit sa conlucreze.

Deficitul democratic marcheaza insuficienta unei legaturi dintre mecanismele UE, marcheaza „distanta dintre puterile transferate la nivelul Comunitatii si controlul Parlamentului ales asupra acestora”.

Archer sustine aceeasi directie pe care cei doi o au in vedere, ingradirea competentelor PE, omiterea legaturilor care ar trebui sa se mentina intre cadrul national si cadrul european al uniunii, declansandu-se in acens sens „trecerea puterilor de decizie de la nivelul national al cel al UE, fara sa aiba loc intarirea controlului parlamentar al corpurilor executive.”

McCornick însă oferă o definiție mult mai concludentă a ceea ce reprezintă de fapt deficitul democratic în sine și face o expunere clară a problemelor care au survenit în privința acestui subiect.

Pune accent tot pe absența contactului dintre instituțiile uniunii și cetățeni, dintre instituții și centrul decizional, acela fiind Parlamentul, declanșăndu-se „distanța dintre puterile instituțiilor europene și capacitatea cetățenilor europeni de a influența activitatea și deciziile acestora.” Toate aceste probleme și lipsuri au cauzat o formă distorsionată a relațiilor dintre mencanismele uniunii, iar rezolvarea acestor inconveniente reprezintă de fapt întărirea și menținerea atribuțiilor și puterilor Parlamentului European.

Numeroși analiștii au în vedere faptul că PE este singurul împuternicit de a asigura buna funcționalitate a alianței democratice și singurul care poate trata la un nivel de egalitate atât alternii cât și subalternii mecanismului democratic.

2.2 Parlamentul European în raport cu instituțiile UE

Asa cum am demonstrat in primul capitol, tratatele ce stau la baza instituirii Uniunii Europene au urmarit pe cat se poate de posibil evitarea acestei situatii a deficitului democratic, se militeaza pentru respectarea drepturilor si indatoririlor cetanesti precum si pentru dreptul de libera exprimare. Intregul proces de luare al deciziilor se afla intr-un raport de directa proportionalitate cu cetatenii iar acesta trebuie demarat tinand cont si de nevoile fiecarui personaj al sferei Uniunii, astfel incat la finalul tuturor proceselor sa se ajunga la un consens benefic pentru fiecare stat in parte.

Cu timpul insa prevederile tratelor nu mai sunt atinse la cote maxime, iar membrii institutiilor europene nu mai pastreaza o legatura directa intre cetatenii ca unitate a unui stat si institutiile din care acestia fac parte, cu rolul de a-i apara si de a-i sustine pe cetatenii respectivi in cadrul Uniunii.

Astfel alegatorii din cadrul statelor membre nu mai sunt consultati in legatura cu noile prevederi, Parlamentul riscand sa isi piarda din influentele pe care le exercita in perimetrul uniunii, castigand teren in acesta privinta Curtea de Justitie si Comisia, cele doua institutii fiind cele care reprezinta si promoveaza interesele Europei, acestea doua impunand de altfel si o bariera intre cetatenii europeni si procesul de numire in functie a liderilor institutiilor Uniunii Europene.

Parlamentul European se confruntă cu problema nerespectării competențelor pe care acesta le deține, suferă de imposibilitatea de a introduce noi legi și de a putea interveni în aria bugetară a uniunii. Este limitat din punctul de vedere al creșterii bugetului uniunii și al respingerii membrilor individuali, desemnat în această ultimă privință fiind de fapt Colegiul. În pofida faptului că PE beneficiază de puterea de a refuza și chiar de a concedia Comisia, lucru ce întărește caracterul democratic în procesul de numire a executivului, această putere se dovedește a fi de fapt inutilă, fiind subminată de propria-i finalitate.

Problema deficitului democratic este întărită și de faptul că majoritatea deciziilor și reglementărilor se înfăptuiesc în „spatele ușilor închise”, noile legi și politici fiind aprobate sau respinse neținând seamă de necesitățile și concepțiile tuturor actorilor ai perimetrului european, situație ce confirmă ignorarea opiniei publice și a alegătorilor europeni. Aceste decizii se adoptă în urma întrunirilor reprezentanților permanenți la Bruxelles și a Consiliului de Miniștri, liderii politici adoptând o atitudine de indiferență față de cetățenii Uniunii Europene și față de nevoile pe care aceștia le au. Așa cum am amintit anterior, se instaurează o distanțare a indivizilor față de întreg cadrul european.

De asemenea și Consiliul European se confruntă cu aceeași problemă, liderii statelor membre ignorând faptul că și cetățenii au dreptul la liberă exprimare iar deciziile au fost luate sub aceeași formă a „ușilor închise”.

În privința acestei circumstanțe a „ușilor închise” putem avea în vedere Tratatul de la Maastricht, care este cel mai concludent exemplu pentru această ipostază. Acesta a fost ratificat în prezența exclusivă a liderilor europeni și în pofida faptului că propunea schimbări importante în ceea ce privește structura și obiectivele Uniunii Europene, el a fost supus votului doar pentru trei state membre ale UE.

Un alt exemplu edificator al deficitului democratic îl semnalăm și în cazul Comisiei, care nu oferă posibilitatea votanților europeni de a participa la procesul de numire al membrilor săi. Având putere deplină în propunerea și dezvoltarea de noi legi, Comisia face ca alegerile electorale să fie exclusiviste și cât se poate de discrete. Dar în acest caz rolul decisiv i se acordă Parlamentului European, care dă verdictul în ceea ce privește numirea membrilor Comisiei, după ce guvernele naționale fac o selecție a grupului de membri ce pot candida pentru rangurile respective.

Astfel după ce Parlamentul European aprobă desemnarea respectivilor membri, guvernele sunt îndreptățite să formalizeze cadrul component al Comisiei.

Situația de față este cât se poate de elocvent prezentată de însuși Iordan Gheorghe Bărbulescu, acesta aducând în prim-plan fenomenul numirii membrilor unei instituții de către guvernele naționale ale statelor membre uniunii:

„Probabil că într-o instituție supranațională ideală PE ar trebui să aleagă Comisia și Președintele ei, decizia formală finală necorespunzând, în acet caz, Consiliului. În realitate, desemnarea Comisarilor și a Președintelui se face de către reprezentanții statelor membre, în această calitate și nu în aceea de ’membri ai Consiliului’.”

Concluzionând analizele pe care le-am avut în vedere pe tot parcursul acestui subcapitol putem afirma faptul că cetățenilor europeni li se privează drepturile pe care le dețin în cadrul Uniunii Europene. Aceștia nu posedă în totalitate de dispozițiile care li se cuvin, relația pe care ei ar fi trebuit să o aibă cu instituțiile UE fiind destul de moderată.

Exceptând faptul că Parlamentul European este singura instituție care promovează în mod direct interesele și problemele pe care cetățenii uniunii le întâmpină, această instituție nu beneficiază de întregile competențe în vederea asigurării unei bune conexiuni la nivelul cetățean-instituție.

2.3 Soluții privind combaterea problemei deficitului

Chiar dacă de-a lungul timpului s-au instituit diverse reforme în vederea asigurării unei relații constante dintre instituțiile UE și cetățeni, indicii deficitului democratic nu continuă să scadă, din contră aceștia cresc considerabil. În această situație se poate ajunge chiar și la instaurarea unei stări de declin psihologic din partea cetățenilor europeni întrucât acestora li se privează dreptul la libertatea de afirmare, dreptul la libertatea de mișcare si de rezindeță, protecție consulară și diplomatică.

Această barieră psihologică aduce cu sine ruperea contactelor dintre conducători și cetățeni, contacte ce ar trebui să asigure o bună funcționare a întregului sistem de guvernare.

Un prim pas către combaterea deficitului democratic ar fi întărirea și sporirea puterilor pe care Parlamentul European le deține, în vederea protecției mai amănunțite a drepturilor cetățenilor europeni. Totodata acesta ar trebui să inițieze punctul de plecare în ceea ce privește activitatea de instituire a legilor.

Dacă Parlamentul European ar beneficia de toate aceste lucruri, indivizii cadrului european s-ar simți mult mai atașați față de mediul din care fac parte și față de instituțiile care ar trebui sa îi reprezinte.

O altă soluție pentru combaterea deficitului ar putea fi acordarea de drepturi cetățenilor europeni în ceea ce privește alegerea directă a președintelui Comisiei Europene, astfel aceștia și-ar putea recăpăta încrederea în statutul și rolul pe care aceștia îl au în întreg contextul european. Faptul că li se acordă un drept atât de important, le sporește sentimentul apartenenței la Uniunea Europeană, crescând în acest fel atât devotamentul cât și interesul lor față de evenimentele ce se petrec în cadrul uniunii.

În urma implicării cetățenilor în procesele de luare a deciziilor, coeficientul deficitului democratic ar putea scădea iar entuziasmul acestora față de perimetrul Uniunii Europene ar putea crește sporadic.

2.4 Eurobarometrele – oglinda neîncrederii cetățenilor

Portavocea indivizilor europeni, PE atinge punctul culminant al activității sale în momentul în care acesta ajunge să nu mai fie tratat cu aceeași importanță de către pilonii UE, din pricina faptului că în componența sa abundă o majoritate de persoane cu înclinări integraționiste care nu înfățișează de fiecare dată interesele și credințele politice ale statelor componente. Chiar dacă țelul PE este acela al autopromovării cetățenilor europeni, al apostrofării instituțiilor în situațiile în care acestea profită de anumite secrete și numirea unui individ capabil să păstreze secretele respective, interesul pentru instituția Parlamentului scade treptat, fapt ce se poate observa și din prezența din ce în ce mai defalcată la vot în cadrul alegerilor parlamentare.

Pentru a face o analiză mai amănunțită a prezenței populației la vot dar și cunoștințele pe care aceștia le au cu privire la instituția Parlamentului, rolul acestuia și activitatea pe care o desfășoară, vom avea în vedere rezultatele obținute în urma realizării eurobarometrelor. Eurobarometrele măsoară și prezintă opiniile cetățenilor în privința diferitelor aspecte legate de înterg contextul european.

Eșantionarea s-a aplicat atât în sfera întregii Uniuni Europene cât și în sfera statului România, urmând apoi a analiza în studiul de caz concepțiile cetățenilor români cu privire la acest subiect. Eșantionarea a avut loc în perioada 29/11-09/12/2014 în celelalte state ale uniunii, cu un număr de 27.801 de interviuri, iar în perioada 29/11-08/12/2014 în spațiul românesc, cu un număr de doar 1.034 de interviuri.

Eurobarometrul studiat în prezent este notat cu abrevierea EBB82.4 din anul 2014, făcându-se diferența dintre acesta și răspunsurile eurobarometrul anterior, notat cu abrevierea EBB79.5 din anul 2013. Mă voi adresa în prezenta evaluare cu structura „la nivel european”, făcând referire la membrii celorlalte state membre din cadrul UE, respectiv cu structura „la nivel național”, făcând referire la cetățenii statului roman, pentru a nu se crea confuzii și interpretări discriminatorii. Cercul interior al eurobarometrelor ilustrează populația spațiului românesc, în timp ce exteriorul se raportează la cetățenii celorlalte state membre.

O primă întrebare adresată tuturor cetățenilor face referire la cât de des aceștia se informează cu privire la instituția Parlamentului European și în ce măsură au avut acces la informații. Se poate observa faptul că cetățenii celorlalte state membre sunt mult mai interesați de acest subiect fată de cetățenii români, cetățenii din interiorul spațiului european activând cu un procent de 58% al răspunsurilor afirmative, pe când cetățenii romani activează cu un procent de 50% al raspunsurilor pozitive.

Însă răspunsurile negative sunt apropiate de cele pozitive, 40% dintre cetățenii uniunii afirmă faptul că nu au avut acces la informațiile cu privire la PE, în timp ce 47% dintre cetățenii României susțin acest lucru. Raportându-ne la eurobarometrul anterior, se poate observa o creștere a coeficientului populației ce se informează cu privire la PE din cadrul celorlalte state membre, în timp ce în privința statului românesc se înregistrează o scădere în privința acestui lucru.

Cel de al doilea eurobarometru analizează în ce măsură cetățenii sunt informați cu privire la activitățile întreprinse de Parlamentul European. Din păcate locul prim în acest clasament îl ocupă cetățenii nivelului național, care afirmă faptul că 76% dintre aceștia nu sunt în mod corespunzător informați, pe cand la nivelul european 67% dintre cetățeni susțin acest lucru. Pe cealaltă parte, 30% dintre cetățenii spațiului european sunt informați corespunzator, în timp ce doar 22% dintre cetațenii spatiului național dispun de informațiile respective. Atât în cadrul național cât și în cel european procentele în privința informării cetățenilor sunt în scădere, aceștia dovedind tot mai tacit faptul că nu sunt corespunzător informați în privința activităților pe care PE le desfășoară,

Un lucru îngrijorător atât în rândul cetățenilor din cadrul european cât și al celor din cadrul național este faptul că nu dispun de cunoștințele de bază în privința procesului de adoptare al legilor. Majoritatea cetățenilor au convingerea că acest proces se desfășoară în funcție de apartenențele politice ale fiecărui membru și nicidecum în funcție de interesele și de nevoile fiecărui stat membru. Situația de față demonstrează în mod evident faptul că cetățenii Uniunii Europene nu dețin cunoștințele de bază ale desfășurării proceselor uniunii, realizându-se o discrepanță între convigerile pe care aceștia le au și ceea ce ar fi trebuit să știe de fapt.

Capitolul 2 – Aderarea României la Uniunea Europeană

2.1 România – tranziția de la comunism la democrație

Bazele regimului democratic în România s-au pus în timpul monarhiei. Sfârșitul primului Război Mondial aduce României o serie de evenimente importante: realizarea Marii Uniri (1918), dezvoltare economică, socială și culturală, întregirea și definitivarea teritoriului românesc, țara noastră aflându-se astfel în plină ascensiune. Își mărește autonomia și totodată își desăvârșește integral și oficial hotarele. Linia modernizării se continuă, instaurarea democrației fiind favorizată de această etapă ascensională.

Din anul 1918 a fost introdus în România votul universal pentru bărbații de peste 21 de ani, cu excepția magistraților și cadrelor militare. În aceste condiții, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reușit să ajungă la guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.

În perioada interbelică, politica externă a țării noastre a avut ca scop apărarea independenței și integrității naționale, teritoriale. În acest scop s-a bazat pe Franța și pe Anglia și pe alte state alături de care a încheiat numeroase alianțe.

Astfel viața politică cunoaște o accentuată dezvoltare democratică, urmând apoi adoptarea Constituției din 1923. În cadrul acestui document, se stabileau drepturile și libertățile cetățenești (art. 5), se enunța principiul suveranității poporului (art. 33), constituția având la bază principiul separării puterilor în stat. Astfel prevederile constituției au stat la baza democrației interbelice românești, dar mecanismul democratic stabilit de aceasta a fost dificil de funcționat. Lipsa de experiență a electoratului, ambițiile politice, gravitatea problemelor de rezolvat, au dus la deteriorarea mecanismelor constituționale și la concentrarea puterii în mâinile executivului și ale șefului statului.

În sistemul politic au loc numeroase schimbări în rândul partidelor, ceea ce a determinat existența a două curente politice: liberalismul, reprezentat de PNL și țărănismul, reprezentat de PNȚ. Liberalismul apăra interesele burgheziei industriale și financiare unor intelectuali. Deviza partidului era “prin noi înșine”, organul de presă central “viitorul”. Țărănismul, a doua concepție importantă din România, avea ca devizie “politica porților deschise”, organul central de presă fiind “dreptatea”. Se susținea primatul țărănimii, punându-se accent pe creșterea rolului statului. Au existat în schimb și partide extremiste, de dreapta respectiv de stânga.

Astfel prin instaurarea regimului comunist se pune capăt democrației în România, lucru ce a produs numeroase pagube țării. Însă națiunea română, în timpul perioadei postbelice milita pentru revenirea la democrație, fapt care s-a și împlinit prin revoluția din 1989. Astfel în perioada Războiului Rece (1946-1989), România a încercat să se desprindă de regimul de dominație al Moscovei, lucru ce i-a și reușit, sfârșitul Războiului Rece reprezentând cea mai semnificativă schimbare în politica tuturor statelor: “Lumea occidentală a devenit mult mai sigură și e suficient să amintim aici de lărgirea Alianței Nord-Atlantice.” Din acel moment, România este o țară democratică, fapt ce conferă ordine pe toate planurile țării. Putem observa în această privință aderarea României la NATO (2004) precum și la Uniunea Europeană (2007), lucruri ce au condus la o mai bună democratizare a țării:

“Încercând adaptarea în condițiile determinate de organizații precum NATO și Uniunea Europeană, statele și-au negociat un nou înțeles al suveranității. Cauza ar fi fost în interesul aderării la spațiul instituțional occidental, iar efectul – cel al redefinirii identitare în direcția transformării în societăți democratice și în membri responsabili ai comunității internaționale”

Consolidarea democrației reprezintă întocmai procesul de transformare a aranjamentelor întâmplătoare, a normelor discreționare și a soluțiilor imprevizibile ce se învesc în perioadele de tranziție, în relații de cooperare și competiție ce sunt cunoscute ca prezentând încredere, sunt proiectate cu regularitate și acceptate voluntar de acele persoane/colectivități (politicieni și cetățeni) ce participă la guvernarea democratică.

Istalarea unui regim democratic transmite însă o anumită neîncredere instituțională în privința unor roluri/politici, dar putem fi siguri că procesul de competiție pentru ocuparea pozițiilor decizionale va fi unul corect și circumscris unei game de consecințe previzibile. Această consolidare democratică generează în schimb și o dilemă și anume dilema creării unui set de instituții pe care politicienii să le stabilească de comun acord iar cetățenii să dorească să le sprijine.

Opțiunile în această privință presupun existența unui conflict intern și urmează ca acestea să dea naștere unor consecințe externe lor. Odată ce aceste opțiuni instituționale se concretizează, prin alegeri, în guverne se creează politici publice, ce vor afecta rata creșterii economice, disponibilitatea pentru investiții, competitivitatea pe piețele externe, distribuția veniturilor și a bogăției naționale, accesul la educație, percepțiile referitoare la lipsurile culturale, echilibrul rasial și chiar identitatea națională.

În vederea consolidării democrației era nevoie de o societate civilă. Societatea civilă era cea care avea puterea de a contribui în procesul de consolidare, pentru că ulterior puterea să nu se concentreze în mâna unei singure instanțe, ci instituțiile să se poată controla reciproc. Societatea civilă își are originea în țările vest-europene, iar transformarea regimurilor autoritare în cadrul multor contexte culturale și geografice a împins noțiune de “societate civilă” cu mult peste granițele țărilor de origine. Existența societății civile nu reprezintă o condiție obligatorie pentru prăbușirea autocrației sau pentru tranziția către democrație și nici nu este suficientă pentru a cauza o asemenea schimbare de regim.

Tranziția către democrație este totuși însoțită aproape întotdeauna de resurecția societății civile, ce se întâmplă de obicei după și nu înainte de începutul tranziției. Se poate crea o confuzie însă în ceea ce privește natura societății civile în noile democrații întrucât există tendința ca aceasta să fie asociată cu spontaneitatea mișcărilor sociale. Această prioritate acordată mișcărilor sociale se va diminua odată cu schimbarea de regim deoarece instaurarea democrației reprezintă una dintre cele mai pasionate revendicări ale mișcărilor sociale iar procesul de consolidare încurajează indivizii și colectivitățile sociale să urmărească satisfacerea unor interese de natură privată și să profite în acest sens de eforturile altor semeni ai lor. În această privință mecanismele democrației moderne tind să privilegieze interesele care vizează reprezentarea teritorială și funcții, în dauna subiectelor concentrate pe teme concrete.

În consecință, societatea civilă este compusă nu numai dintr-un singur tip de organizații intermediare, ci și din variate tipuri. Această mixtură e de așteptat să se modifice în timp, ca urmare a schimbării de substanță a conflictului, precum și ca o consecință a atingerii unui nou stadiu de democratizare. Prezența unui sistem stabil și funcțional de partide nu este singura dovadă a existenței societății civile, de vreme ce nu este posibil ca partidele politice să poată monopoliza funcția de intermediere organizată între indivizi și firme, pe de o parte și autoritățile publice pe de altă parte.

“Conform unei abordări uzuale, contemporane, societatea civilă este definită drept o formă de organizare spontană și benevolă a cetățenilor, asociați în organizații independente și autonome în raport cu statul, cu partidele politice sau față de alte structuri de putere, ce urmărește atingerea anumitor scopuri politice, economice, culturale, sociale etc.”

2.2 Scurt istoric al aderării

1 februarie 1993 – România semnează Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (Comunitățile Europene și statele membre), se stabilește cadrul juridic și instituțional al relațiilor dintre România și UE, având ca scop integrarea țării noastre în Uniunea Europeană.

1 februarie 1995 – Acordul European intră în vigoare.

22 iunie 1995 – România a depus cererea de aderare la UE.

Iulie 1997 – este adoptată de către Comisia Europeană Agenda 2000 care prevede reforme de extindere a Uniunii Europene prin includerea a 10 state, inclusiv România.

Noiembrie 1998 – este publicat primul Raport Anual al Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare a României la UE.

Iunie 1999 – România înaintează Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană.

Decembrie 1999 – la Helsinki, Consiliul European hotărăște deschiderea negocierilor de aderare a României la UE.

Februarie 2000 – încep negocierile de aderare – România deschide tratativele pentru 9 capitole de negociere:

Cap. 27 – Politica externă și de securitate comună;

Cap. 6 – Concurența;

Cap. 12 – Statistica;

Cap. 16 – Întreprinderi mici și mijlocii;

Cap. 17 – Știință și cercetare;

Cap. 18 – Educație, formare profesionale și tineret;

Cap. 19 – Telecomunicații și tehnologia informației;

Cap. 20 – Cultura și politica în domeniul audio-vizualului;

Cap. 26 – Relații externe.

Pentru următoarele capitole: Cap. 6 – Concurența; Cap. 19 – Telecomunicații și tehnologia informației și Cap. 20 – Cultura și politica în domeniul audio-vizualului, autoritățile române au solicitat informații suplimentare.

2001 – România a început tratativele pentru 8 capitole.

Noiembrie-decembrie 2002 – Consiliul European de la Copenhaga adoptă foile de parcurs pentru România și Bulgaria și decide asupra aderării a 10 noi state membre și exprimă sprijinul pentru aderarea României la UE în 2007.

În anul 2002, România deschide negocierile pentru 13 capitole.

Următoarele capitole au fost închise provizoriu: Cap. 11 – Uniunea economică monetară; Cap.13 – Politici sociale și ocuparea forței de muncă; Cap. 15 – Politica industrială;

Cap. 19 – Telecomunicații și tehnologia informației; Cap. 20 – Cultura și politica în domeniul audio-vizualului; Cap. 25 – Uniunea vamală; Cap. 30 – Instituții.

26 martie 2003 – Parteneriatul de Aderare cu România este revizuit și prezentat în formă finală de către Comisia Europeană.

Decembrie 2003 – pentru prima dată Consiliu European afirmă într-un document obiectivul semnării Tratatului Comun de Aderare al României și Bulgariei în 2005 pentru ca acestea să devină membre UE în anul 2007.

În anul 2003, au fost închise provizoriu capitolele: Cap. 1 – Libera circulație a mărfurilor; Cap. 2 – Libera circulație a persoanelor; Cap. 4 – Libera circulație a capitalului; Cap. 9 – Politica în domeniul transporturilor; Cap. 10 – Impozitarea.

17 decembrie 2004 – România primește la Consiliul European de la Bruxelles confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

4 iunie 2004 – are loc la Bruxelles Conferința de Aderare România – Uniunea Europeană în cadrul căreia s-au închis provizoriu 2 capitole de negociere: Cap. 7 – Agricultura și Cap. 19 – Prevederi financiare și bugetare.

30 iunie 2004 – are loc la Bruxelles Conferința de Aderare România – Uniunea Europeană în cadrul căreia s-a închis provizoriu capitolul de negociere 14 – Energia.

23 septembrie 2004 – are loc la Conferința de Aderare România – Uniunea Europeană în cadrul căreia România a finalizat negocierile pentru capitolele Cap. 3 – Libera circulație a serviciilor; și Cap. 21 – Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale.

26 noiembrie 2004 – în cadrul Conferinței de Aderare România – Uniunea Europeană, România a închis provizoriu capitolele Cap. 22 – Protecția mediului și Cap 32 – Diverse.

8 decembrie 2004 – în cadrul Conferinței de Aderare România – Uniunea Europeană, România a finalizat negocierile de aderare prin închiderea ultimelor două capitole: Cap. 6 – Concurența și Cap. 24 – Justiție și afaceri interne.

Uniunea Europeană continuă monitorizarea pregătirilor de aderare, considerând că România va fi capabilă să își asume obligațiile de membru la 1 ianuarie 2007.

23 aprilie 2005 – Parlamentul European aprobă aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană.

25 aprilie 2005 – Președintele României la acea dată, Traian Băsescu semnează Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană în prezența primului-ministru al Bulgariei, Simeon de Saxe-Coburg și a reprezentanților celor 25 de state membre, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurată la Luxemburg.

Începând cu această dată, România are statut de observator la activitatea instituțiilor europene.

2.3 Participarea României la Uniunea Europeană

România, una dintre cele două țări care au aderat în 2007 la Uniune, este implicată în două ramuri: Politica Externă și de Securitate Comună și Politica Europeană de vecinătate, al cărei cadru general a fost trasat în anul 2003, în comunicarea Comisiei Europene privind Europa lărgită. O strategie mai amplă a fost trasat în mai 2004.

Politica Europeană de Vecinătate își propune intensificarea cooperării Uniunii Europene cu statele vecine la Est – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus – și în Sud – Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Liban, Siria și Autoritatea Națională Palestiniană. Scopul acestei asocieri este crearea unei zone de prosperitate și bună vecinătate , bazate pe o relație de angajament reciproc în fața valorilor comune: democrație, drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, principiul economiei de piață și dezvoltarea durabilă.

Ratificarea Tratatului de la Lisabona din 2009 a reprezentat consolidarea Politicii Externe și de Securitate Comună prin crearea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Serviciul European de Acțiune Externă, echivalenți ai funcției de ministru de externe și al corpului diplomatic al Uniunii.

Rolul PESC este acela de a asigura și de a menține pacea și securitatea pe plan internațional, de a promova cooperarea internațională, de a dezvolta și consolida democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și ale libertăților fundamentale.

Deși UE nu dispune de o armată proprie, ea se poate folosi de forțele de pace ale statelor membre pentru operațiuni comune de dezarmare, misiuni umanitare și de salvare, consiliere și asistență militară, prevenirea păcii și stabilizarea după încetarea conflictelor.

Un exemplu care datează de după aderarea României la organizație este Misiunea de Monitorizare a Uniunii Europene în Georgia, începută la data de 1 octombrie 2008 și a cărei activitate a început ca urmare a războiului ruso-georgian din același an.

Misiunea de Monitorizare a UE în Georgia își are centrul de operare în Tbilisi (capitala Georgiei) și este alcătuită în prezent din 257 de monitori proveniți din statele Uniunii. Aceasta are ca scop evitarea conflictelor între cele două părți și încearcă să asigure revenirea la viața obișnuită pentru populațiile aflate de ambele părți ale graniței trasate de armistițiul aprobat în augut 2008 și care a fost mediat de Franța. În urma armistițiului, Abhazia și Osetia de Sud au rămas ocupate de Rusia și ulterior au fost recunoscute de aceasta. Printre monitorii din cele 28 de state membre se numără și 39 de români, dintre care 8 își desfășoară activitatea în sediul din Tbilisi, 10 în Mțheta, 12 în Gori (atacat de ruși în timpul războiului) și 9 în Zugdidi.

2.4 Avantajele și dezavantajele aderării României la Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIA:

BÎRZEA, Cezar: Cetățenia europeană. București: Editura Politeia S.N.S.P.A, 2005.

BUTI, Daniel : Societatea civilă: o schiță istorică a unui concept, în Teorii versus ideologii politice. Coord. Cecilia Tohănescu, Iași: Institutul European, 2012.

BOURBOUSSON, E. : Traité général de la nationalité dans les cinq parties du monde. Paris : Académie Diplomatique Internationale, 1931.

BURBAN, Jean Louis : Parlamentul European. București: Editura Meridiane, 1999.

CHU, Yun-han; DIAMOND, Larry; PLATTNER, Marc F.; TIEN, Hung-mao (coord.): Cum se consolidează democrația. Traducere de Magda Muntean și Aurelia Muntean. Iași: Polirom, 2004.

CORNU, Gérard: Vocabulaire Juridique – Association Henri Capitant. Paris : Quadrige, 1930.

CRISTE, Mircea: Cetățenie română și drepturile fundamentale. Alba Iulia: Editura Ulise, 2005.

DEFRAGES, Philippe Moreau: Instituțiile Europene. Traducere de Doina Lincă, Ovidiu Pecican. Timișoara: Editura Amarcod, 2002.

DELEANU, Ioan: Cetățenia română. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1976.

DUVERGER, Maurice: The study of Politics, Londra: Nelson, 1972.

IANCU, Gheorghe : Cetățenia europeană, cetățenia străină și apatrizii în dreptul românesc și european. București : Editura All Beck, 2003.

IANCU, Gheorghe : Drept constituțional și instituții politice – curs pentru I.D. București : Editura Universitatea Independentă Titu Maiorescu, 2002.

IANCU, Gheorghe : Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a. București: Editura Lumina Lex, 2007.

IANCU, Gheorghe : Instituții de drept constituțional al U.E. București : Editura Lumina Lex, 2007.

IONESCU, Cristian: Drept constituțional și instituții politice. București : Editura All Beck, 2004.

McCORNICK, JOHN : Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă. București: Editura Codecs, 2006.

MURARU, Ioan ; TĂNĂSESCU, Simina : Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. București: Editura C.H. Beck, 2006.

TOHĂNEANU, Cecilia: Teorii versus ideologii politice? Iași: Institutul European, 2012.

UGLEAN, Gheorghe: Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Fundației România de mâine, 2007.

UNGUREANU, Radu-Sebastian: Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Prefață de Andrei Miroiu. București: Polirom, 2010.

ZORGBIBE, Charles: Construcția europeana – trecut, prezent și viitor, traducere din limba franceză de Speranța Dumitru, Editura Trei, 1998.

Ghiduri bibliografice:

GOODIN, Robert E.; KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de știință politică. traducere de Irina Ana Kantor, Ileana-Cristina Stănuș, Romana Careja, Mirela Nemeș, Andreea-Ioana Cozianu, Olivia Toderean, Cosmin-Gabriel Marian. București: Editura Polirom, 2005.

McGIFFEN, Steven, P.: Uniunea Europeană: ghid critic. București: Editura Monitorul Oficial, 2007.

Surse web:

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.5.pdf

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm