Daunele Interese In Materie Contractuala

INTRODUCERE

Cu certitudine, un fundament al dreptului civil și al întregului drept privat este Teoria generală a obligațiilor, a cărei reguli și principii conferă claritate în evoluția economico-socială atât de accelerată a epocii contemporane. Teoria obligațiilor este considerată "baza principala a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri și până astăzi", fiind permanent adaptată la nevoile sociale ale prezentului.

Una dintre numeroasele instituții influențate de principiile generale ale obligațiilor este instituția daunelor-interese.

Din acest motiv, prezenta lucrare are rolul de a trata aspectele definitorii ale daunelor-interese în materie contractuală, pentru a marca evoluția unei instituții atât de necesare și utile în relațiile sociale.

Ideea de bază este de a evidenția drepturile pe care le are creditorul în caz de neexecutare și care pot fi exprimate prin noțiunea de remedii, termen adaptat la tendințele europene și internaționale.

Daunele-interese fac parte din categoria remediilor si au ca scop îndreptarea unei situații nefavorabile pentru creditor, care are dreptul la o executare conformă (integrală, exactă și la timp) a obligației. Neconformitatea executării sub aspect cantitativ, calitativ și temporar deschide calea unei protecții juridice.

Studiul prezent constituie, mai exact, o analiză a unui mijloc juridic substitutiv (care duce la atingerea rezultatului contractual așteptat prin reconstituire) de care dispune creditorul în cazul neexecutării (totale sau parțiale) sau în cazul unei executari defectuoase ori cu întârziere, pentru repararea prejudiciului suferit.

Astfel că nerespectarea, de către debitor, fără a avea justificare, a principiului forței obligatorii a contractului, are ca efect nașterea dreptului creditorului de a alege anumite mecanisme juridice pentru satisfacerea creanței sale, printre care se numără și solicitarea de daune-interese.

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE DAUNE-INTERESE

Secțiunea I. Aspecte generale privind daunele-interese

Orice discuție despre daune-interese în materie contractuală "pleacă de la premisa că există un contract valid încheiat", așadar este esențial ca "între cel chemat să răspundă și cel față de care se răspunde să existe un contract, o legătură contractuală".

Acest contract are la bază un raport juridic obligațional caracterizat prin manifestarea de voință a două subiecte de drept, și anume creditorul, titularul unui drept de creanță, și debitorul, titularul obligației corespunzătoare dreptului de creanță. În acest caz, subiectul activ poate pretinde o anumită conduită de la debitorul care trebuie să îndeplinească prestația pe care și-a asumat-o, fie de a da sau de a face (prestație pozitivă), fie de a nu face (prestație negativă).

Este important de subliniat că declanșarea remediului daunelor-interese nu este posibilă decât între părțile contractului. Inexecutarea contractului conduce la intervenția mecanismului de răspundere contractuală, iar acest lucru presupune respectarea principiului relativității, întrucât din contract, în principiu, nu pot rezulta alte obligații decât pentru părțile acestuia, nu și pentru terți.

În cazul în care executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația asumată de către debitor prin contract va putea fi executată prin echivalent, prin acordarea de daune-interese.

Secțiunea a II-a. Definirea daunelor-interese

Daunele-interese reprezintă un mijloc juridic de acordare a despăgubirilor în bani pe care debitorul trebuie să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor că urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor din contract.

Reglementarea acestei instituții o regăsim în mai multe capitole ale Noului Cod Civil, și mai exact în Capitolul IV, intitulat Răspunderea civilă, în art. 1350-1536, în Capitolul II intitulat Executarea silită a obligațiilor, în art. 1518 -1519, precum și în art. 1530-1548, dispoziții esențiale în identificarea regulilor aplicabile executării prin echivalent.

Regimul daunelor-interese, care este un regim complex, va interveni în măsura în care executarea silită în natură este imposibilă (de exemplu: terțul a dobândit cu bună-credință bunul ce face obiectul contractului sau bunul a fost distrus ori furat).

În doctrina juridică mai veche, daunele-interese (dezdăunările) au fost înțelese, lato sensu, ca indemnizația datorată pentru repararea unui prejudiciu sau a unei pagube.

În literatură de specialitate, daunele-interese sunt "despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării , executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale".

În prezent, daunele-interese reprezintă imaginea fidelă a prejudiciului suferit de o persoană, fie ea persoană fizică sau juridică. Noțiunea este generală, pentru că trimite la totalitatea pierderilor suferite de o persoană și cunoaște o serie de sinonime generice ( despăgubiri, dezdăunări) sau specializate ( daune-interese compensatorii, daune-interese moratorii, daune-interese cominatorii).

Dreptul la daune-interese poate fi analizat pe două planuri:

1. Planul strict al unui mijloc juridic, fie el de sine stătător (autonom, independent), fie el complementar (se cumulează cu alte remedii);

2. Planul analizei regimului, a naturii și a funcțiilor sale;

Astfel, se observă că funcțiile și natura juridică a daunelor-interese variază în funcție de categoria mijlocului juridic, categorie enunțată mai sus: mijloc juridic de sine stătător sau complementar.

Dacă reprezintă un mijloc de sine stătător, daunele interese vor fi principale și vor constitui o formă de reparare a prejudiciului, cu două funcții: una de executare prin echivalent a obligației și una de reparare a prejudiciului suferit de creditor.

În schimb, dacă daunele-interese sunt un mijloc juridic complementar față de remediul executării silite în natură, acestea vor fi moratorii (de întârziere).

Tot un mijloc juridic complementar pot fi față de rezoluțiune, acestea reprezentând daune-interese adiționale, în cazul prejudiciului cauzat de rezoluțiunea contractului.

Și în final, ca alt remediu de sine stătător, daunele-interese pot fi acordate în cazul neîndeplinirii cerinței de reducere a prestației creditorului.

Nu trebuie neglijat faptul că acordarea daunelor-interese "este condiționată de atitudinea debitorului pe parcursul termenului suplimentar de executare, conform art. 1522 alin (2),(3) ".

Din perspectiva funcțiilor enunțate, rezultă că despăgubirea poate fi materială, când are rolul de a acoperi o pagubă materială, patrimonială sau poate fi morală, când se acoperă un prejudiciu moral, nepatrimonial. Trebuie reținut însă că despăgubirea, prin efectele sale, este întotdeauna patrimonială. Din acest motiv, despăgubirea are ca premisă producerea unui veritabil prejudiciu pentru creditor.

Daunele-interese reprezintă, de regulă, o suma de bani echivalentă cu beneficiul pe care l-ar fi realizat creditorul prin îndeplinirea exactă și totală, sau fără întârziere în executare a conduitei la care s-a angajat debitorul.

Suma de bani ce o poate solicita creditorul este tocmai executarea prin echivalent a obligației, întrucât acesta are dreptul de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate.

Dacă nu este posibilă executarea silită în natură, se apelează la executarea prin echivalent, iar creanța inițială va fi înlocuită cu altă creanță, de despăgubire, ce presupune obligația debitorului de reparare integrală a prejudiciului creat creditorului, prin neexecutarea obligației asumate.

Acest principiu fundamental și definitoriu care este esențial în materia executării prin echivalent, este regăsit în noua reglementare, în art. 1530 Cod Civil, care consacră ideea dreptului creditorului de a cere debitorului repararea integrală a prejudiciului pe care i l-a cauzat, ca o consecință directă și necesară a neexecutării fără justificare, sau după caz, culpabile a obligației.

Fiind vorba de o nouă obligație ce se naște în patrimoniul creditorului, de reparare a prejudiciului, suntem în prezența unei răspunderi civile izvorâte din contract, fapt ce duce la necesitatea îndeplinirii în concreto a condițiilor răspunderii contractuale.

Așadar, "în momentul în care cele patru condiții ale răspunderii civile contractuale sunt îndeplinite, creditorul poate solicită daune-interese".

Pe lângă îndeplinirea condițiilor sus menționate, creditorul trebuie să pună în întârziere debitorul, prin mijloacele prevăzute în lege și "să nu existe o clauză de neresponsabilitate".

Dreptul la reparația la care este ținut debitorul se naște în virtutea obligației inițiale a debitorului și reprezintă obiectul subsidiar, ce are caracter de sancțiune, pentru cazul neexecutării obligației respective.

Totuși, creditorul va trebui să solicite instanței, înainte de toate, executarea în natură a obligației, și doar dacă se ajunge la constatarea că nu mai este posibilă, se vor acordă daune-interese.

Această echivalență necesită un calcul în bani a obiectului contractului, conduită la care s-a obligat subiectul pasiv, întrucât creditorul nu va mai primi la final ceea ce s-a stabilit prin convenție. Mecanismul se poate aplica la orice obligație de a da sau de a face, excepția fiind în cazul obligațiilor stabilite în bani, întrucât pot fi mereu executate în natură.

Secțiunea a III-a. Relația dintre răspunderea contractuală și executarea prin echivalent

Noul Cod Civil, în special prin art. 1530, pare să echivaleze dreptul la daune-interese cu o executare silită indirectă, care reprezintă repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației.

Deși în concepția tradițională observăm că răspunderea contractuală se identifica cu termenul de executare prin echivalent, cele două noțiuni nu sunt identice. Deși nu este suficient de clar din dispozițiile art. 1537, acestea duc la concluzia că există o diferența între răspunderea contractuală și executarea prin echivalent a obligației.

Cu toate că răspunderea contractuală este văzută că o cale de a repara prejudiciul creditorului, executarea prin echivalent nu se poate suprapune cu această, mai ales pentru că subiectul activ are și alte posibilități de a obține o situație similară celei la care s-ar fi ajuns prin respectarea contractului (alte remedii care nu fac parte din conceptul de răspundere contractuală).

"Problema executării silite a obligațiilor nu se poate reduce la executarea forțată a creanțelor contractuale, după cum regulile răspunderii (contractuale nu sunt de aplicat și la executarea prin echivalent a obligațiilor noncontractuale. Concluzia este că executarea prin echivalent este o tehnică juridică care depășește sfera obligațiilor contractuale, fiind aplicabilă la nevoie oricărui tip de creanță, indiferent de sursă să, iar chintesența ei este determinarea echivalentului bănesc al unei obligații neexecutate în natură"

Rezultă că executarea prin echivalent depășește sfera răspunderii civile contractuale, dar rămâne evidentă identificarea parțială voită a executării prin echivalent cu răspunderea contractuală, prima utilizând regulile ultimei, pentru stabilirea unui echivalent în bani pentru obligația contractuală neîndeplinită.

CAPITOLUL III. CONDIȚIILE ACORDĂRII DAUNELOR-INTERESE

Secțiunea I. Enumerare condiții

În situația în care debitorul nu-și execută obligația, creditorul are dreptul să folosească mijloacele prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său. Momentul de la care ia naștere dreptul subiectic al creditorului de a cere despăgubiri de la debitorul este cel al îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale, și anume : neexecutarea obligației, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligației și prejudiciu, vinovăția ( neexecutarea fără justificare sau culpabilă a obligației).

De asemenea, pentru a opera acordarea daunelor-interese, mai sunt necesare două condiții speciale, și anume: punerea în întârziere a debitorului și neexistentă unei clauze de neresponsabilitate.

Există și opinii controversate cu privire la necesitatea punerii în întârziere a debitorului, care este văzută inutilă (prin interpretarea per a contrario a art. 1522 alin. (4) Cod Civil ), cu excepția cazurilor în care se prevede expres, în lege, "exigență unei notificări privind denunțarea neexecutării".

Secțiunea a II-a. Condiția specială a punerii în întârziere

Creditorul are dreptul să recurgă la modalitățile prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său cu condiția punerii în întârziere a debitorului, în condițiile art. 1522 alin. (3) Cod Civil, dacă această nu intervine ope legis. Debitorul nu poate fi pus în întârziere prin simplul fapt al ajungerii termenului la scadență sau al existenței unei clauze penale, dacă legea sau părțile prin convenție nu au prevăzut în mod expres acest lucru.

De asemenea, nu se poate susține că o interpelare verbală făcută de către creditor debitorului ar avea efectul unei puneri în întârziere, ci, respectând prevederile art. 1522 Cod Civil, "debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată". Observăm că esențială este mențiunea potrivit căreia mijlocul prin care se transmite interpelarea debitorului trebuie "să asigure dovada comunicării notificării".

În ce privește conținutul notificării, creditorul trebuie să prevadă un termen de executare rezonabil, ținând cont de natura obligației și de împrejurările raportului juridic dintre părți. Dacă punerea în întârziere se realizează prin introducerea cererii de chemare în judecată de către creditor, potrivit art. 1522 alin. (5) Cod Civil, debitorul are dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil de la dată comunicării cererii.

Există și cazuri în care este incidentă o punere de drept în întârziere, cum ar fi: cele prevăzute expres în lege, cele prevăzute direct în contract, când obligația, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen rezonabil, cele ce privesc obligațiile continue sau încălcarea obligațiilor de a nu face.

Punerea în întârziere a debitorului are ca efect principal marcarea momentului de la dată căruia debitorul datorează creditorului daune-interese pentru întârziere în neexecutare (moratorii) , întrucât se constată, prin aceasta, refuzul debitorului de a execută obligația, pentru care creditorul are dreptul la daune-interese compensatorii.

Chiar dacă, ulterior, debitorul își execută obligația, creditorul va putea cere daune-interese pentru faptul că executarea obligației nu s-a făcut în termen și a cauzat respectivul prejudiciu.

Secțiunea a III-a. Condiția neexecutării unei obligații contractuale

Neîndeplinirea obligațiilor la care debitorul s-a angajat la încheierea contractului presupune un fapt ilicit al acestuia, fapt ce constă tocmai în încălcarea dreptului de creanță a creditorului, deoarece cel din urmă are dreptul la "îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", potrivit art. 1516 alin. (1) Cod Civil.

Neexecutarea poate să fie totală sau parțială, cu întârziere sau necorespunzătoare cantitativ sau calitativ și poate să privească o obligație principala sau accesorie. Orice nerespectare a modului de executare stabilit între părțile contractului, chiar și de mică însemnătate, constituie o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului și este suficientă pentru acordarea daunelor-interese.

În funcție de felul obligației, putem face distincție între cele de a face, de a da sau de a nu face, fiecare având un anumit specific în cazul neîndeplinirii lor de către debitor.

În cazul obligațiilor de a face, debitorul nu îndeplinește prestația la care s-a angajat sau o execută necorespunzător sau cu întârziere, iar creditorul trebuie să dovedească faptul că nu s-a produs / nu s-a străduit suficient să se producă rezultatul promis de către debitor la încheierea actului juridic.

În cazul obligațiilor de a nu face, creditorul va face dovadă rezultatului "acțiunii debitorului de la care acesta trebuia să se abțină, fiind imposibil de dovedit în sine lipsa de abstentiune, ci doar consecințele acesteia".

În cazul obligațiilor de a da, se va analiză natură bunului și dacă acesta este imobil și supus înscrierii în CF, se va face dovada că debitorul nu a procedat la transferul proprietății printr-un act translativ sau constitutiv, iar dacă este vorba despre un bun mobil, creditorul va solicită doar punerea în posesie, conform art. 1273 Cod Civil.

Secțiunea a IV-a. Condiția prejudiciului

Existența prejudiciului este una dintre condițiile pentru acordarea daunelor-interese în favoarea creditorului, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației asumate de către debitor (art. 1530 Cod Civil).

Din dispozițiile Codului Civil rezultă că prejudiciul, paguba, nu reprezintă altceva decât acele efecte negative patrimoniale și morale pe care le încearcă o parte contractantă ca urmare a conduitei ilicite a celeilalte părți.

În prezent, prejudiciul este definit ca reprezentând „rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane”.

În absența unui prejudiciu, solicitarea creditorului pentru acordarea despăgubirilor ar fi nejustificată. Tocmai de aceea, regula este că sarcina probei aparține creditorului (cu anumite excepții), care este obligat să facă dovada existenței prejudiciului suferit. Pentru a putea fi reparat, identificăm stabilirea unor reguli sau principii specifice, prin analiză articolelor 1531-1534 Cod Civil.

1) Printre regulile precise se numără cea a reparării prejudiciului cert care presupune că doar prejudiciul care poate fi determinat cu certitudine va fi reparat prin acordarea daunelor-interese. Așadar, va fi supus reparatiei: prejudiciul actual, prejudiciul viitor, cu condiția că acesta să poate fi stabilit cu certitudine în prezent, cât și prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse (art. 1532 alin (1) Cod Civil).

Un prejudiciu actual va fi considerat întotdeauna cert, întrucât existența și întinderea acestuia sunt sigure.

În schimb, certitudinea unui prejudiciu viitor va fi constatată după o analiză cu atenție, și va avea în vedere atât existența, cât și la întinderea sa.

Dacă se cunoaște existența unui prejudiciu, dar nu se poate identifica întinderea sa, se va introduce o nouă acțiune împotriva debitorului în momentul în care caracterul prejudiciului va fi cu adevărat cert.

Noutatea adusă prin reglementarea în vigoare constă în repararea prejudiciului rezultat prin pierderea unei șanse, cea a obținerii unui avantaj, care poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii respectivului avantaj de care a fost lipsit.

Articolul 1532 alin. (2) Cod civil reglementează dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse, ce are, în esență, "pierderea, din cauza debitorului contractual, a posibilității de a obține un anumit rezultat sau măcar de a opta între mai multe situații juridice". Exemplu: Un atlet, din culpa transportatorului, nu ajunge la maratonul internațional, astfel că pierde avantajul/posibilitatea obținerii unui anumit premiu pe podium.

Totuși, repararea prejudiciului va fi una inferioară avantajului pe care atletul l-ar fi avut dacă ar fi ocupat locul I, având la baza un calcul efectuat de instanță, care va avea în vedere posibilitatea reală a atletului de a obține locul I și probabilitatea ca rezultatul să se fi produs, în funcție de situaia anterioară neexecutării obligației ( număr participanți la maraton, aptitudinile atletului, rezultate anterioare).

În jurisprudența franceză, în dreptul bancar, s-a ajuns la concluzia că reprezintă o pierdere a unei șanse faptul că instituția de credit nu și-a îndeplinit obligația de avertizare ce a avut ca urmare pierderea de către clientul băncii a posibilității de a contracta.

Totuși, o adevărată pierdere a șansei trebuie să fie certă, reală și serioasă, în sens contrar ar fi doar calificată că un eveniment eventual, ipotetic și nereparabil.

2 ) O a două regulă este cea a reparării prejudiciului previzibil, consacrat în art. 1533 Cod Civil.

Îndeplinirea condiției este analizată după un criteriu subiectiv, întrucât "Debitorul răspunde numai de prejudiciile pe care le-a prevăzut sau putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului,în afară de cazul în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia".

În doctrina formată în sistemul VCC s-a arătat că intenția (dolul) strămută problema reparării prejudiciului din domeniul contractual, unde se repare numai prejudiciile previzibile, în domeniul delictual, unde se repara atât prejudiciul previzibil, cât și cel imprevizibil.

Principiul potrivit căruia debitorul va fi ținut să repare doar prejudiciul previzibil la încheierea contractului nu trebuie confundat cu teoria impreviziunii contractuale.

În mod justificat s-a criticat o decizie a fostei Curți Supreme de Justițe, care, după recunoașterea principiului de reparație a prejudiciului previzibil la încheierea contractului, nega valabilitatea unei clauze de impreviziune, ca fiind contrară respectivului principiu instituit în art. 1085 Vechiul Cod Civil.

Cauza de impreviziune și răspunderea civilă contractuală "au fundamente și domenii diferite de aplicare".

Impreviziunea vizează o executare excesivă, mult prea oneroasă pentru debitorul obligației, care nu este în culpă, spre deosebire de răspunderea contractuală, care presupune imposibilitatea de executare sau o executare necorespunzătoare.

3) O a treia regulă este cea a reparării prejudiciului material și moral

Anterior noii reglementări, au existat rețineri ale doctrinei de a susține că este posibilă acordarea daunelor-interese pentru un prejudiciu moral dacă există un contract între părți, însă nici nu s-a exclus posibilitatea de acordare a acestora.

În sensul negării posibilității de a repara prejudiciile nepatrimoniale rezultate din neexecutare contractuală, propun spre prezentare: Decizia nr. 1055 din 15 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În fond, prin sentința civilă nr. 109 din 1 martie 2005, Tribunalul Dolj a admis în parte acțiunea formulată de reclamant T. A și a obligat pârâtă R.C.S să asigure reclamantului recepționarea a 66 programe de televiziune, conform contractului încheiat. Instanța de fond a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale și cominatorii.

În urmă apelului declarat de ambele părți, Curtea de Apel Craiova le respinge că nefondate. Instanța a reținut că daunele-morale nu pot fi acordate, în lipsa probelor, iar în ceea ce privește daunele cominatorii, a reținut că, în cazul neîndeplinirii obligației de a face, posibilitatea constrângerii debitorului de către instanța de judecată la plata unei amenzi în favoarea statului, pe zi de întârziere până la executarea obligației- art. 580 Vechiul Cod de Procedura Civila.

Împotriva hotărârii de apel s-a declarat recurs, Înalta Curte statuând că reglementarea invocată nu exclude însă posibilitatea de a solicită obligarea debitorului la daune interese cominatorii, cât timp prin nicio dispoziție a legii nu este înlăturată o astfel de posibilitate. Daunele cominatorii au un regim juridic distinct, reprezentând o sancțiune pecuniară, o despăgubire în cazul în care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, fiind separate de amenda civilă care se achită către stat.

În ceea ce privește capătul de cerere cu privire la daunele-morale," din probele administrate rezultă că litigiul vizează obligații ce derivă dintr-un raport juridic contractual (contractul de prestări servicii). Așadar, sancțiunile specifice sunt cele din materie contractuală, neputându-se acorda daune morale, partea putând solicita fie executarea, fie rezoluțiunea contractului și daune-interese, în măsura în care a suferit un prejudiciu material"

În concluzie, s-a admis recursul declarat, iar pârâtă a fost obligată și la plata de daune cominatorii (1 milion de lei pe zi), începând cu dată rămânerii definitive a hotărârii și până la executare.

Pentru a înlătura aceste dubii, art. 1531 alin. (3) Cod Civil prevede: Creditorul are dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Așadar, deoarece debitorul are obligația să procure rezultatul promis, prin utilizarea tuturor mijloacelor necesare pentru atingerea acestuia, este de înțeles că trebuie reparat și un prejudiciu moral.

In extenso, se poate susține ideea că o dauna morală poate fi suferită și de o persoană juridică, conform doctrinei și jurisprudenței franceze în materie. Instantade judecată franceză a decis că o întreprindere de haine a suferit un real prejudiciu moral, întrucât au fost utilizate, într-un film indecent, de o manieră ostentativă, însemne publicitare ce poartă marca hainelor fabricate de respectivă întreprindere

În jurisprudența sa, CJUE a recunoscut, în materia protecției consumatorilor, dreptul acestora la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale, privind anumite pachete de servicii pentru vacanțe, instanța reținând ca temei juridic art. 5 parag. (2) din Directiva Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite.

Tot în acest sens, CJUE a decis că termenul ,,prejudiciu”, prevăzut de art. 22 alin. (2) din Convenția pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internațional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999, convenție care stabilește în ce limită răspunde operatorul de transport aerian pentru prejudiciul rezultat, în special, din pierderea bagajelor, trebuie interpretat în sensul că include atât prejudicile materiale , cât și cele morale

Ajungem la concluzia că este necesar a fi reparat un veritabil prejudiciu nepatrimonial cauzat prin producea unor dureri fizice și psihice, prin vătămări aduse reputației sau onoarei,etc. În acest sens, avem în vedere caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, ce va duce la aplicarea sa și în cazul reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat creditorului prin neexecutarea obligațiilor contractuale de către debitor.

4) O altă regulă este că repararea prejudiciului este limitată de culpa creditorului

Daunele-interese vor include doar prejudiciul care reprezintă o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, așadar "debitorul nu va răspunde pentru repararea consecințelor indirecte care, în mod normal, s-ar fi produs și fără fapta să culpabilă".

În cazul în care creditorul a contribuit la producerea prejudiciului printr-o acțiune sau printr-o omisiune culpabilă sau acesta și-a asumat riscul contractual respectiv, despăgubirile în sarcina debitorului se vor diminua în mod corespunzător, astfel că cel din urmă va suporta cheltuielile proporțional cu culpa sa, calculate în funcție de prejudiciul efectiv pe care acesta l-a produs.

Regăsim în art. 1532 alin (2) Cod Civil sintagma "minimă diligența", care îl exonerează de plata daunelor-interese pe debitor (total sau parțial) în situația în care prejudiciul ar fi putut fi evitat, dar creditorul, din lipsa diligenței, nu a evitat proporțiile prejudiciului, deși ar fi putut să o facă.

De exemplu, în cazul unui contract de vânzare a unor bunuri fungibile, cumpărătorul trebuie să-l încunoștiințeze pe vânzător în legătură cu existența unei cauze de evicțiune și să ia toate măsurile pentru protejarea drepturilor sale.

Creditorul trebuie să urmărească atenuarea propriului prejudiciu și nu poate aștepta complet pasiv, o eventuală acțiune în sarcina debitorului. Totuși, el nu trebuie să întreprindă măsuri excepționale pentru evitarea prejudiciului.

În situația în care măsurile necesare au fost luate cu întârziere, daunele-interese vor fi evaluate corespunzător, fiind reduse proporțional cu ceea ce nu a întreprins creditorul.

Din contra, în măsură în care creditorul a fost diligent și a întreprins măsuri de conservare, pentru evitarea prejudiciului, acesta are dreptul de a recupera acele "cheltuieli rezonabile" pe care le-a efectuat ca un "bonus pater familias".

Dacă există certitudinea că debitorul nu își va îndeplini obligația asumată prin contractul încheiat între părți (recunoaștere expresă, insolvabilitate, etc), creditorul va fi nevoit să acționeze pentru diminuarea prejudiciului cauzat prin neexecutare, fără a aștepta eventualul termen de executare.

Dacă se identifica o contribuție a creditorului la producerea prejudiciului, potrivit art. 1534 Cod Civil, se vor diminua despăgubirile în sarcina debitorului, corespunzător faptei culpabile a creditorului.

Ambele părți au obligația de a coopera în vederea îndeplinirii obiectului contractului, prin urmare creditorul trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru atenuarea prejudiciului, nerămânând în pasivitate.

De asemenea, se vor reduce daunele-interese și în cazul în care este incident un eveniment pentru care creditorul și-a asumat riscul, eveniment care a produs prejudiciul parțial, pentru că altfel ar fi operat o clauză de nerăspundere. Totuși, comparând art. 1534 (1) teza a II-a, potrivit căruia despăgubirile se diminuează dacă se produce un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor, și art. 1355 alin. (4), care prevede că "declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor, se identifica o anume contradicție.

Sarcina probei, în ceea ce privește existența prejudiciului, incumbă creditorului (art. 1537 Cod Civil), cu anumite excepții. De exemplu, dacă este vorba despre neexecutarea unei obligații ce are ca obiect o suma de bani, prin lege se consideră că lipsa de folosință a banilor datorați de debitor "provoacă creditorului un prejudiciu care este egal cu dobânda legală".

Secțiunea a V-a. Condiția Vinovăției

Vinovăția debitorului este o altă condiție pentru acordarea daunelor-interese creditorului, întrucât neexecutarea sau executarea necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă debitorului, urmărindu-se latura subiectivă a conduitei sau omisiunii debitorului, atitudinea față de fapta și urmările acesteia. Se va reține vinovăția " ori de câte ori nu-și execută obligația din vina sa, indiferent dacă aceasta a constat în intenție sau într-o simplă culpă".

Neexecutarea trebuie să nu aibă justificare, care este înțeleasă prin raportare la elementul de vină, fără o formă specială a acesteia, indiferent dacă debitorul s-a manifestat cu intenție sau a fost doar în culpă.

În principiu, "o culpă levis" este suficientă pentru a se obține despăgubiri de către creditor, dacă legea nu dispune altfel.

Dacă este incidentă " cauza străină" de conduită debitorului, acesta va trebui să facă dovadă existenței sale, care va avea ca efecte: fie neplata despăgubirilor și neexecutarea obligației, fie suspendarea temporară a executării obligației, fără să plătească despăgubiri pentru o asemenea întârziere.

Forța majoră și cazul fortuit exonerează de răspundere debitorul.

Criteriul obiectiv de evaluare a vinovăției debitorului presupune o analiză a diligenței, care trebuie să fie cea a unui bun proprietar, "care acționează cu grijă la interesele societății și față de interesele membrilor acesteia, care își subordonează activitatea sa exigențelor impuse de însăși viața socială și de regulile de conviețuire socială".

Jurisprudența tinde să adauge la obligațiile contractate alte obligații strâns legate de acestea,cum sunt obligația de informare și de sfătuire. Totodată, au fost integrate obligației contractuale unele îndatoriri care s-au grupat sub denumirea de obligație de securitate. Astfel, contractul de muncă presupune securitatea corporală a salariatului, iar contractul de transport presupune deplasarea călătorului fără nicio vătămare la destinație.

Nu toate situațiile nasc obligatii de securitate. De exemplu, contractul de vânzare a mărfurilor din magazine nu comportă obligația de protecție în magazine, dar o astfel de obligație există pentru viciile ascunse ale lucrului cumpărat.

Dacă, de regulă, obligația de informare și de sfătuire există în faza prealabilă încheierii contractului, o astfel de obligație poate fi continuată și în faza de executare a contractului.

În ce privește obligația de informare, în faza de executare a contractului, ea se raportează la obligația cooperării părților prin furnizarea de informații, prin punerea în gardă și prin datoria de consiliere. Lucrurile nu sunt simple nici în ceea ce privește calificarea obligațiilor pe care și le-au asumat părțile prin contract. Unele dintre acestea sunt obligații de mijloace, iar altele sunt obligații de rezultat. În cazul obligațiilor de mijloace, creditorul nu se poate mulțumi ca și în cazul celor de rezultat, cu dovadă neîmplinirii obligației, ci trebuie să facă dovada că neexecutarea s-a datorat neîmplinirii unei obligații concrete pe care o avea debitorul.

În această situație se află contractul de îngrijiri medicale si cel de asistență juridică.

Trecând peste aceste complicații, textul art. 1584 rezumă stabilind că se prezumă culpa debitorului din simplul fapt al neexecutării obligației contractuale.

Secțiunea a VI-a. Condiția raportului de cauzalitate

Prejudiciul, pentru a fi reparat, trebuie să se fi produs din cauza neexecutării obligației de către debitor.

Așadar, raportul de cauzalitate este legătură dintre prejudiciul ce trebuie reparat și fapta ce constă în neexecutare."Consecință directă și necesară a neexecutării", formulare regăsită în art. 1330 și art. 1 Codul Civil, presupune necesitatea de a proba legătura directă, efectivă dintre dauna pe care creditorul a suferit-o și inexecutarea contractului, în caz contrar cererea de despabubire va fi respinsă.

Secțiunea a VIII-a. Cauzele exoneratoare de răspundere

Codul Civil reglementează în art. 1351 două cauze exoneratoare de răspunde (forța majoră și cazul fortuit) care sunt de natură să înlăture existența răspunderii debitorului, cu îndeplinirea anumitor condiții.

1) Forța majoră reprezintă împrejurări care se produc independent de activitatea debitorului și se referă la anumite evenimente naturale (cutremure, erupții vulcanice, inundații, etc) sau de mare amploare și gravitate socială ( război, atentate, etc). Datorită caracterului imprevizibil, absolut, invincibil și inevitabil al evenimentului, debitorul poate fi exonerat total de răspundere și de plata despăgubirilor dacă la momentul încheierii contractului, riscurile nu au putut fi previzibile. Dacă executarea obligației nu este posibilă nu numai din cauza forței majore, dar și din cauza altor împrejurări, debitorul va fi exonerat parțial de răspundere și va fi obligat la plata despăgubirilor proporțional cu culpă să.

2) Cazul fortuit presupune un eveniment cu caracter imprevizibil și inevitabil, ce nu poate fi controlat și influențat de către debitor și a cărui producere duce la nerăspunderea debitorului.

Acordarea daunelor-interese nu va putea fi posibilă, întrucât, prin producerea unei asemenea împrejurări de natură obiectivă, este inexistentă vinovăția debitorului obligației de executare, iar legătura de cauzalitate nu poate fi reținută.

Secțiunea a VIII-a. Clauzele de modificare a răspunderii

În materie contractuală, părțile pot să prevadă o clauză (în contract/ act adițional) prin care, anterior producerii prejudiciului, ca o urmare a anticipării riscului producerii acestuia, să prevadă reguli speciale de acordare a despăgubirilor părții ce ar putea fi prejudiciată. Explicația este că în această materie cea mai mare parte a normelor juridice sunt supletive, prin urmare părțile pot deroga de la ele. O convenție asupra răspunderii nu trebuie să se confunde cu o clauză penală, întrucât prin cea din urmă se determina anticipat întinderea obligației de despăgubire.

Totuși, regula este că răspunderea debitorului nu poate fi înlăturată sau atenuată prin voința părților decât în cazurile expres prevăzute de lege. Dacă în convenție se stabilesc clauze care exclud în totalitate răspunderea debitorului în caz de neexecutare, acestea vor fi nule. În același sens, aspecte privind viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică a persoanelor nu pot reprezenta obiect al înțelegerii dintre părți.

Dispozițiile legale nu permit o exonerare totală de răspundere, ci doar o modificare a acesteia în anumite situații. Astfel, în art. 1355 se stabilește cadrul în care părțile contractante pot nuanța existența și întinderea răspunderii debitorului. Și în materie contractuală se aplică aceleași limite de modificare a răspunderii instituite prin art. 1355, și anume reglementarea unicului caz în care în care se poate elimina sau reduce răspunderea celui care nu își execută obligațiile.

Singura situație permisă de lege este ca vătămarea să fie doar asupra bunurilor părții prejudiciate și doar dacă neexecutarea a presupus o simplă imprudență sau neglijență. Dacă vinovăția debitorului îmbracă formă intenției, clauza stipulată de părți nu poate fi valabilă.

Cu respectarea regulilor enunțate anterior, identificăm clauze valabile cum ar fi:

a) clauzele prin care se reduce numărul obligațiilor;

Un exemplu de clauză prin care se diminuează cantitativ obligațiile debitorului este cel în care debitorul nu trebuie să răspunde pentru evicțiune, cu excepția faptului său personal.

b) clauze prin care se limitează răspunderea;

O clauză de limitare a răspunderii este cea în care se stabilește o limita maximă a despăgubirilor pe care le poate primi creditorul, chiar dacă prejudiciul sau este mai mare. Dacă debitorului este vinovat de dol sau de culpă gravă, cuantumul maxim al despăgubirii nu mai poate fi aplicatm întrucât clauză devine nulă.

c) clauze prin care se agravează răspunderea;

O astfel de clauză presupune asumarea răspunderii de către debitor în cazuri anume de forță majoră sau asumarea unor obligații suplimentare. De exemplu, locatarul se obligă să realizeze pe cheltuiala să toate reparațiile ce vor fi necesare bunului aflat în locațiune, deși, legal, el trebuie doar să realizeze reparațiile mici. O obligație de mijloace nu poate fi modificată într-o obligație de rezultat, întrucât ar fi contrare eticii profesionale și ordinii publice (cazul medicului care garantează vindecarea pacientului).

CAPITOLUL IV. CLASIFICAREA DAUNELOR-INTERESE

Secțiunea I. Enunțare tipuri de daune

Într-o prima clasificare legală, dedusă din art. 1531 Cod Civil, ce consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, identificăm două tipuri de daune-interese: daunele-interese compensatorii și daunele-interese moratorii. În continuare vom proceda la analizarea acestora, pentru ca apoi să analizăm o categorie aparte, daunele cominatorii, care nu sunt veritabile daune-interese, iar în final să facem o mică distincție între daunele-interese principale și daunele-interese suplimentare.

Secțiunea a II-a. Daunele-interese compensatorii și daunele-interese moratorii

Creditorul are dreptul la daune-interese atât în cazul neexecutării (totale sau parțiale), cât și în cazul executării defectuoase ori cu întârziere. Pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligației, debitorul datorează daune-interese moratorii, în vreme ce pentru repararea prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării totale sau parțiale sunt datorate daune-interese compensatorii .

Așadar, în prima categorie identificăm daunele compensatorii și daunele moratorii.

Această clasificare, de altfel, tradițională, se deduce din interpretarea art. 1531 Codul Civil, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.

1. Daunele-interese compensatoriii

Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani datorate de către debitor pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat creditorului, prin nexecutarea totală sau parțială ori necorespunzătoare a obligațiilor asumate de către debitor, în raportul juridic stabilit între aceștia.

De exemplu, în situația în care debitorul s-a obligat la reparația unor piese de excavator, și nu și-a îndeplinit în totalitate obligația, acesta va trebui să acopere prejudiciul produs creditorului, prin achitarea contravalorii nereparării complete, a tuturor pieselor.

Respectivele daune nu se aplică în cazul obligațiilor pecuniare, ci numai pentru acele obligații în natură, pentru care se stipulează o anumită conduită a debitorului, de aceea lipsa executării poate fi înlocuită cu un echivalent bănesc.

Din categoria daunelor compensatorii avem în vedere atât daunele ce reprezintă pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), care constă într-o micșorare patrimonială, cât și daunele vizând beneficiul de care este lipsit creditorul (lucrum cessans), ce presupune un spor patrimonial de care este lipsit creditorul din cauza neexecutăriii obligației de către debitor.

De exemplu, nelivrarea de către vânzător a bunurilor indispensabile pentru finalizarea unei rochii dintr-o colecție (materiale speciale), îl pun în imposibilitatea de a continua proiectul de modă, ceea ce îi cauzează pierderi diverse, efective (câștigul nerealizat).

Potrivit art. 1533 Cod Civil, debitorul va repara acele prejudicii pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă la momentul încheierii contractului, cu excepția cazului în care această neexecutare este intenționată sau se datorează culpei grave a acestuia.

2. Daunele moratorii

Daunele moratorii alcătuiesc cea de-a două categorie, reprezentând despăgubiri în bani ce constau în echivalentul prejudiciului născut ca urmare a întârzierii în executare a obligației asumate de către debitor prin contract.

De exemplu, același debitor din exemplul anterior, își execută obligația reparării tuturor pieselor unui excavator, însă cu întârziere, creditorul suferind un prejudiciu din cauza lipsei folosinței excavatorului pe șantierul de muncă.

Doarece însăși întârzierea reprezintă un prejudiciu, creditorul nu trebuie să mai facă dovadă existenței acelui prejudiciu. Așadar, pentru a beneficia de acordarea de daune moratorii, trebuie să fim în situația în care fapta debitorului presupune o întârziere, o depășire a termenului de executare a obligației și acesta este pus în întârziere de către creditor.

De asemenea, daunele-interese moratorii pot fi cumulate și cu daunele-interese compensatorii, dacă debitorul nu execută contractul în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 1535 Cod civil, în cazul în care debitorul nu plătește la scadență o suma de bani, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până la executarea obligațiilor, în cuantumul convenit de părți, și doar în lipsa unei astfel de convenții, cuantumul va fi cel stabilit de lege.

Reglementarea în materia dobânzii legale este reprezentată de Ordonanța Guvernului nr. 13 / 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar – fiscale în domeniul bancar, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607, din 30 august 2011.

Acest act normativ face distincția între dobânda datorată de debitorul obligației de a da o suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioda anterioară împlinirii termenului scadenței obligației (dobânda remuneratorie) și dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență (dobânda penalizatoare).

Dobânda penalizatoare aparține sferei daunelor moratorii, fiind corelată cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale și cu durata întârzierii în executare

Dobânda remuneratorie nu aparține sferei despăgubirilor și este predeterminată, operând independent de faptul neexecutării culpabile a obligației sau de existența unui prejudiciu, aparținând categoriei fructelor civile.

Posibilitatea creditorului de a solicita daune moratorii în cazul întârzierii executării obligației de către debitor este recunoscută de lege, fără să fie obligat creditorul să probeze existența prejudiciului.

Debitorului nu i se permite să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi inferior celui prevăzut de lege în materia dobânzii legale.

Însă, putem sublinia că, în acord cu art.1535 alin. (2) Cod civil, dacă înainte de scadență debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii vor fi la nivelul dobânzii convenționale aplicate înainte de scadență.

Pe de altă parte, însă, respectând dispozițiile art. 1535 alin. (3) Cod civil, în cazul în care daunele moratorii nu au fost convenite de părți într-un cuantum mai mare decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afară dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit și dovedit.

S-a susținut că dobânda legală datorată pentru întârzierea executării obligațiilor de a face nu reprezintă decât un prag minim (o veritabilă garanție acordată creditorului) sub care nu este echitabil să se coboare.

În cazul obligațiilor bănești, prejudiciul care rezultă din întârzierea executării este calculat că suma forfetară corespunzând dobânzilor acumulate între dată scadenței și momentul plății efective, fiind un regim juridic special.

Dacă în cazul obligațiilor în bani nu este admisibilă o clauză penală cu privire la daunele-interese compensatorii, deoarece aceste obligații pot fi întotdeauna executate în natură, în cazul daunele-interese moratorii pentru întârziere este posibilă o asemenea clauză.

În cazul obligațiilor de a face, care nu constau în plata unei sume de bani, întârzierea executării conferă creditorului dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculate de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la echivalentul bănesc al obligației, potrivit art. 1536 Cod civil.

În absența unei clauze pentru acoperirea prejudiciului provocat creditorului, se poate dovedi existența unui prejudiciu superior celui rezultat din calculul dobânzii legale.

Nu este suficient să se dovedească doar faptul că debitorul nu și-a executat obligația. Creditorul este obligat să justifice atât existența prejudiciului, cât și întinderea acestuia, întrucât art. 1537 prevede expres că „dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului când prin lege sau prin convenția părților se prevede astfel.”.

Dacă intervine un caz de forță majoră- cum ar fi situația în care debitorul este împiedicat să obțină suma de bani datorată creditorului, urmare a intrării în vigoare a unei noi dispoziții privind schimbul valutar, ar fi incidentă îmbogățirea fără justă cauza și astfel e posibilă compensarea îmbogățirii debitorului ca urmare a neplății sumei de bani, deoarece acesta ar putea primi în continuare dobânzi la suma pe care este împiedicat să o plătească creditorului.

Dobânzile penalizatoare sunt datorate de către debitorul unei obligații bănești de la data scadenței obligației. Se identifică o diferență față de reglementarea anterioară, care, în art. 1088 alin. (2), se enunță că daunele-interese moratorii erau datorate de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Există și cazuri speciale în ceea ce privește curgerea dobânzilor penalizatoare, excepții care sunt idnentificate în materii precum locațiunea, cea societară, cea a mandatului.

De exemplu, dacă există încheiat un contract de locațiune, dobânzile datorate de locator pentru sumele avansate de locatar pentru efectuarea reparațiilor capitale realizate de către acesta din urmă, cu incunoștiințarea locatorului, se calculează de la dată efectuării cheltuielilor. În caz de urgență, după începerea reparațiilor capitale de către locatar, acesta este îndreptățit la dobânzi pentru cheltuielile efectuate de la data înștiințării locatorului.

Un alt exemplu ar fi în materia mandatului, mandatarul datorând dobânzi penalizatoare din ziua utilizării sumelor pe care le-a folosit în interes propriu. În situația în care mandatarul a avansat cheltuieli rezonabile în vederea executării mandatului, mandantul va înapoia aceste sume, dar și dobânda aferentă, care va fi calculată din ziua avansării respectivelor cheltuieli.

Dacă daunele-interese se datorează pentru neexecutarea unei obligații de a face, și nu a uneia în bani, acestea vor îmbraca forma dobânzii legale ce se va calcula în momentul punerii în întârziere a debitorului în legătură cu echivalentul în bani ce a fost calculat ca urmare a neexecutării obligației asumate de către debitor. După cum este prevăzut și în art. 1522 Cod Civil, punerea în întârziere se va face în modalitățile prevăzute de lege, și anume prin notificare, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin cererea de chemare în judecată introdusă la instanțele judecătorești.

Reglementarea își are înțelesul, întrucât marchează ieșirea din pasivitate, în mod evident și formal, a creditorului, care arată că întârzierea în executarea obligației îi provoacă un prejudiciu. Creditorul dorește valorificarea dreptului său de creanță, notificându-l, în acest sens, pe debitor.

Secțiunea a III-a. Daunele cominatorii, categorie aparte de daune

O categorie aparte este cea a daunelor cominatorii, ce reprezintă un mijloc juridic de constrângere a debitorului, în mod indirect, să-și execute în natură obligația asumată prin contract. prin obligarea debitorului la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației. Cuantumul sumei, cât și unitatea de timp pentru care se acordă, se vor stabili de către instanță, prin hotărâre judecătorească, la cererea reclamantului.

Termenul "cominatoriu" provine din limba latină, de la verbul comminor, care înseamnă "a amenință", dar este regăsit și în limba franceză, prin adjectivul comminatoir (= amenințător), ambele arătând caracterul de constrângere la executarea asumată.

În literatura de specialitate și în jurisprundență, au existat numeroase opinii cu privire la natura juridică a daunelor cominatorii, însă este cert că acestea se deosebesc de daunele moratorii și compensatorii, care au o funcție reparatorie pentru prejudiciul suferit de creditor.

Deși prin acordarea daunelor cominatorii se poate ajunge la rezultatul reparării prejudiciului, această urmare este una indirectă, în comparație cu cea a acordării daunelor compensatorii și moratorii, care este directă.

Rezultă, deci, că daunele cominatorii nu au rolul de reparare a prejudiciului, ci ele reprezintă o sancțiune civilă, un mijloc de constrângere în scopul executării obligației de a face sau de a nu face asumate.

De aceea, daunele-interese cominatorii nu se aplică atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, când executarea silită este posibilă sau când refuzul debitorului de a execută este expres, situație în care instanța va trebui să stabilească direct cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de către creditor.

Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese compensatorii, dovedite ulterior, în fața instanței, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

În nenumărate rânduri, s-a afirmat în doctrina și practică că daunele cominatorii nu pot fi identificate în sfera daunelor-interese. Funcția îndeplinită de acestea, și anume de constrângere până la executarea obligației, alături de scopul lor, demonstrează că sistemul daunelor cominatorii este independent de cel al daunelor interese, așadar nu au caracter reparator.

Diferența specifică este aceea că daunele cominatorii nu presupun necesitatea existenței unui prejudiciu, pentru acordarea acestora.

De asemenea, daunele cominatorii nu reprezintă o modalitate de executare silită indirectă sau prin echivalent, ci doar un mjloc de constrângere a debitorului la executare în natură.

Rezistența debitorului în caz de neexecutare poate fi înfrântă cu ajutorul executării silite, dar se dorește și existența unui mijloc mai blând de constrângere, daunele cominatorii.

Într-o hotărâre a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1053 din 20 mai 1993 se statuează inadmisibilitatea acordării daunelor cominatorii în cazul în care este posibilă executarea prin intermediul executorului judecătoresc.

Obligarea la plata daunelor cominatorii este un mijloc juridic prin care creditorul îl constrânge pe debitor să-și execute în natură obligația de a face sau de a nu face, dar acestea nu se pot acorda atunci când este posibilă executarea, pe cale silită, în natură, prin intermediul executorului judecătoresc, conform art. 581, Vechiul Cod de Procedura Civilă.

În cazul dedus judecății, pe calea ordonanței președințiale, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la încetarea actelor abuzive și la permiterea folosirii unor construcții. De asemenea, reclamanții au solicitat și obligarea, ca mijloc de constrângere, la plata daunelor cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației.

Particularitatea acestor daune cominatorii este aceea că pot fi acordate doar dacă privesc o obligație de a face și nu una de a nu face.

Concluzia este că nu se pot acordă daune cominatorii dacă este vorba de asigurarea executării unei obligații de a nu face , în care este posibilă executarea obligațiilor în natură, prin intermediul executorului judecătoresc, pe cale silită.

S-a susținut și ideea potrivit căreia daunele cominatorii ar putea fi văzute că o "condamnare complementară și condițională" în cazul neexecutării obligației de plata a unei sume de bani, însă, în esență, ele tot rămân un mijloc indirect de reparare, o modalitate de contrângere.

Secțiunea a IV-a. Daunele-interese principale. Daunele-interese suplimentare

Daunele-interese sunt principale (autonome) dacă reprezintă un remediu independent, care nu se cumulează cu alte remedii, cu ajutorul căruia creditorul va beneficia de repararea integrală a prejudiciului suferit prin neexecutarea obligației contractuale de către debitor.

Daunele-interese sunt suplimentare ( complementare) dacă se acordă alături de alte remedii , precum executarea în natură, rezoluțiunea, și au o funcție de completare a prejudiciului ce nu a putut fi reparat în totalitate de remediul principal.

CAPITOLUL V. EVALUAREA DAUNELOR INTERESE

Cuantumul daunelor-interese poate fi stabilit fie pe cale judecătorească, fie prin lege, fie convențional, printr-o clauză penală.

Secțiunea I. Evaluarea Judiciară

Evaluarea judiciară intervine în absența unei clauze stabilite prin voința părților și se face de către instanța de judecată, care pronunță o hotărâre judecătorească prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor în funcție de prejudiciul suferit de către creditor. Instanța va verifică îndeplinirea tuturor condițiilor de angajare a răspunderii contractuale și va fixa suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului creditorului, cauzat prin neexecutarea obligațiilor de către debitor. . În mod concis, despăgubirile stabilite în sarcina debitorului pentru a fi plătite creditorului, vor reflecta întinderea prejudiciului suferit de către cel din urmă.

Prejudiciul va fi evaluat luând în considerare regulile și principiile impuse prin dispozițiile art. 1531-1536 Cod Civil, reguli analizate în detaliu la Capitolul III, cu privire la condițiile acordării daunelor-interese (Prejudiciul).

Rezultă că instanța trebuie să țină seama de clasificarea generală a prejudiciilor, detaliată în capitolul anterior și dedusă din alin. (2) și (3) ale art. 1531 Cod Civil.

La stabilirea cuantumului daunelor-interese, se va ține cont de clasificarea prejudiiciilor în previzibile și imprevizibile, directe și indirecte, astfel cum acestea se deduc din prevederile art. 1532-1533 Cod Civil. Evaluarea judiciara are semnificația unei aprecieri din partea instanței a tuturor condițiilor de angajare a răspunderii contractuale, ce sunt premisa reparării prejudiciului suferit de creditor.

Printr-o primă regulă se instituie principiul reparării integrale potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor va cuprinde atât pierderea efectiv suferită ( damnum emergens), cât și beneficiul de care este lipsit (lucrum cessans), elementul esențial al cuantumului despăgubirilor compensatorii.

Instanța are dreptul de a aloca creditorului daune interese viitoare pentru fiecare zi de întârziere adusă în executarea obligației, sub condiția ca greșeala debitorului să fie constatată în deciziile instanței, alături de evaluarea prejudiciului viitor.

La fel cum am precizat anterior, în cazul în care creditorul a întreprins măsuri pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, prin suportarea unor cheltuieli rezonabile, instanța va avea în vedere, în cadrul pierderii efectiv suferite, și "cheltuielile colaterale".

Regula a doua vizează principiul reparării prejudiciului cert, care este unul real și actual. Din acest motiv, prejudiciile prezente vor fi mereu reparate întrucât sunt întotdeauna certe, dar asta nu înseamnă că un prejudiciu viitor nu poate avea caracter cert. Logica este că un prejudiciu viitor poate deveni cert, dacă există siguranța că el se va produce în viitor, la un moment dat (creditorul face dovada pierderii unei șanse).

Ca o a treia regulă, am identificat principiul potrivit căruia debitorul va fi obligat numai la repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului. Prevederile art. 1533 Cod Civil au în vedere situația în care debitorul este de bună-credință, caz în care acesta el nu poate fi obligat să plătească o suma mai mare decât aceea pe care au prevăzut-o la încheierea contractului. Dacă se face dovada unei neexecutări intenționate a obligației asumate sau a unei culpe grave, debitorul va răspunde pentru întreg prejudiciul.

O a patra regulă are în vedere principiul reparării prejudiciului direct, care este în raport de cauzalitate cu neexecutarea obligației din contract. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte. Chiar dacă identificăm o intenție în neexecutarea debitorului sau o culpă gravă, daunele-interese nu vor avea în vedere decât ce este direct și necesar neexecutării obligației sau executării cu tardivitate. Se exclud daunele care nu sunt o consecință neapărată și imediată a prejudiciului și care se datorează unor cauze străine, independente.

De exemplu, călătorul ale cărui bagaje au fost pierdute nu poate să ceară daune-interese de la transportator, pe motiv că pierderea bagajelor l-a făcut să renunțe la o călătorie în Australia, unde urma să aibă o poziție avantajoasă.

Toate aceste reguli conduc la o evaluare judiciară corectă, pentru determinarea reparației directe a prejudiciului creditorului.

Un rol special al instanței intervine în cazurile în care cuantumul prejudiciului nu se poate stabili cu certitudine sau acesta este nepatrimonial, și care va fi fixat de către judecător.

Prin urmare, instanța învestită va fi ghidată după regulile stabilite în Codul Civil și va stabili, la final, repararea prejudiciului, prin identificarea dezdăunărilor, separând obligațiile neîndeplinite de daunele cauzate prin neexecutarea acestor obligații de către debitor. Esențial este momentul la care instanța trebuie să se raporteze, și anume cel al pronunțării hotărârii judecătorești, întrucât în felul acesta se au în vedere fluctuațiile economice și evoluția prejudiciului cauzat prin neexecutare.

Secțiunea a II.a Evaluarea legală. Dobânda legală

Evaluarea legală reprezintă stabilirea întinderii prejudiciului, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației sale de plata a unei sume de bani, reglementată în art. 1535 Cod Civil. Pe lângă neexecutarea obligației de a da o suma de bani, și o obligație de a face care poate fi evaluată în bani intră sub incidența evaluării legale (caz complementar, prevăzut în art. 1536 Cod Civil).

În acest fel, debitorul nu poate fi obligat decât la plata daunelor-interese moratorii, pentru întârziere, care se cumulează cu executarea obligației.

Actul normativ care reglementează dobânda legală este O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar. Prezenta reglementare are în vedere și posibilitatea evaluării de către părți a a daunelor-interese moratorii și stabilește limite speciale în cazul în care se derogă convențional de la cuantumul legal stabilit. Totodată, părțile contractului pot renunța în totalitate la acordarea acestor tipuri de daune, întrucât dispozițiile prezentate sunt dispozitive.

Cuantumul daunelor-inteerese moratorii stabilit prin lege este unul fix și se exprimă prin instituția dobânzii.

În doctrină, dobânda a fost definită că o "o suma de bani sau orice altă prestație, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului."

O altă definiție ar fi cea de "cotă procentuală prevăzute în lege, al cărei cuantum depinde de un parametru variabil și care se aplică la un capital dat, fie ca preț al folosirii sale, fie ca daune pentru neexecutarea obligației."

O.G. nr. 13/2011 definește dobânda remuneratorie ca fiind "datorată de debitorul obligației de a da o suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației", în timp ce dobânda penalizatoare este cea datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligației respctive la data scadență.

Potrivit art. 1 alin.(1) din O.G. 13/2011, părțile pot stabili, convențional, rata dobânzii nu numai pentru înapoierea împrumutului de care a beneficiat debitorul, cât și pentru întârzierea executării obligației cu privire la suma de bani. Așadar, se consacră liberatea părților contractuale de a-și exprima un acord de voință asupra ratei dobânzii, pentru perfectarea unui contract ce are ca obiect o obligație bănească.

Interpretând dispozițiile cu caracter general, Codul Civil instituie reguli de calcul a dobânzii moratorii. Pentru obligațiile bănești, aceasta se datorează din momentul ajungerii la data scadenței, iar pentru obligațiile de a face, daunele interese vor fi acordate la valoarea dobânzii legale calculate de la data la care debitorul este pus în întârziere în ceea ce privește echivalentul bănesc al obligației neexecutate.

De asemenea, dacă, înainte de scadență, se datorau dobânzi mai mari decât dobânda legală, atunci se vor acorda daune moratorii în cuantumul acestora, aplicat înainte de data scadenței.

În cazul în care dobânzile legale nu acoperă în totalitate prejudiciul suferit de către creditor, atunci acestea se vor cumula cu alte daune-interese, până la valoarea integrală a prejudiciului.

Dobânda renumeratorie și dobânda penalizatoare

Distincția dintre cele două tipuri de dobânzi este importantă pentru identificarea scopului pentru care au fost edictate, dar și din perspectiva cumulului cu alte tipuri de daune.

Dobânda remuneratorie se datorează pentru perioada anterioară datei scadente și constă în prețul pe care debitorul este dator să-l plătească, pentru folosirea sumei de bani ce face obiectul obligației la care s-a angajat.

Această dobânda este văzută că "un fruct civil", venit al creditorului pentru folosirea unui bun de partea contractantă.

Dobânda penalizatoare urmărește sancționarea îndeplinirii cu întârziere a unei obligații bănești ce derivă dintr-un contract și reprezintă tocmai daunele moratorii care sunt datorate de către debitor la data ajungerii la scadență a obligației.

Din definiție identificăm condițiile de bază, și anume: neexecutarea unei obligații bănești, ajunsă la scadență, vinovăția debitorului în neexecutare, existența prejudiciului și raportul de cauzalitate printre neexecutare și prejudiciu.

Este de înțeles că, ajungându-se la data scadentă, orice neexecutare va reprezenta o fapta ilicită ce va afecta patrimoniul creditorului , iar în legătură cu vinovăția debitorului se instituie o prezumție de culpă. Pentru acordarea daunelor moratorii, prejudiciul nu va trebui dovedit de către creditor, dar, în situația unei daune suplimentare, proba va fi în sarcina creditorului care pretinde aceasta. Nici legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită în cazul obligației bănești, prejudiciul fiind prezumat de lege datorită întârzierii în executare. De asemenea, art. 1535 alin. 1 teza a II-a Cod Civil prevede imposibilitatea debitorului de a face dovada că prejudiciul creditorului a fost unul mai mic.

În situația în care părțile au prevăzut o clauză penală, creditorul nu va mai putea solicită dobânda legală. Dobânda legală și posibilele penalități de întârziere stabilite convențional au același scop, și anume despăgubirea creditorului, repararea prejudiciului suferit de către acesta pentru neexecutare.

Dobânda este o creanță accesorie și se determina în funcție de exigibilitatea creanței principale aparținând creditorului și în raport cu natura raportului contractual.

Prin Decizia nr. 286/2012, nepublicată, a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, instanța s-a pronunțat în legătură cu un litigiu în care pârâtă a fost obligată la plata daunelor moratorii, izvorâte din neexecutarea obligației bănești dintr-un contract de asigurare. Prin intervenția reglementată în art. 60 Cod de Procedura Civilă (actualul art. 72 Cod de Procedura Civilă), chemații în garanție nu pot fi obligați la plata dobânzilor datorate de către pârâtă, deoarece acestora le este incidentă răspunderea delictuală, și nu contractuală, astfel că această garanție nu privește și capătul de cerere privind dobânzile.

O altă problema ridicată în practică a fost cea care privea incertitudinea reactualizării dobânzii legale în funcție de rată inflației.

Această reactualizare a dobânzii în raport de rată inflației este inacceptabilă, întrucât ar semnifică o dublă sancțiune impusă debitorului.

Ridicăm și întrebarea: Ce se întâmplă în cazul în care obligația în bani nu este stabilită în bani? Curgerea de drept a dobânzii legale nu va fi condiționată de stabilirea sumei de bani datorate în moneda românească. Prejudiciul pentru întârziere există independent, iar dreptul la reparație se va naște indiferent de tipul monedei stabilite contractual.

Modul de calcul al dobânzii legale

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale se va stabili în funcție de nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care reprezintă rată dobânzii de polititca monetară fixată prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

Important este modul de calcul al dobânzii penalizatoare, care, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata acesteia se va stabili la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Totuși, părțile pot deroga de la cuantumul legal stabilit, dat de dobânda legală, și pot introduce în contract o dobânda convențională sau pot renunța în totalitate la acordarea acestor tipuri de daune.

Secțiunea a III-a. Evaluarea convențională. Clauza penală. Arvuna

1. Clauza penală

Având în vedere principiul libertății contractuale, părțile pot stabili cuantumul despăgubirilor prin manifestarea acordul de voință, fie după ce s-a produs prejudiciul, fie anterior, la încheierea contractului sau printr-o convenție separată.

Codul Civil, în art. 1538 alin. (1), definește clauza penală drept "aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligații principale."

Așadar, aceasta este o convenție ce are o funcție reparatorie pentru prejudiciul cauzat de către debitor, prin neexecutare, având ca obiect obligația de plata a unei sume de bani, cu titlu de penalitate. Există și cazuri în care debitorul se obligă să dea un alt bun cert decât cel datorat sau o cantitate de bunuri în general, sau își asumă o obligație de a face cu titlu de echivalent (prestarea unui serviciu) . Tot o clauză penală este și înțelegerea să se rețină de către creditor sumele încasate până la acel moment.

Potrivit art. 1538 alin. (2), creditorul poate alege între executarea silită în natură a obligației contractuale sau poate opta pentru clauză penală. Beneficiul alegerii este doar un drept al creditorului, de care nu poate să profite și debitorul, acesta urmând să aibă ca sarcină o unică prestație determinată, în funcție de opțiunea creditorului.

Clauză penală devine o garanție a executării obligației principale, un mijloc de constrângere a debitorului la executare. Reprezintă nu doar o pedeapsa civilă reparatorie (pentru cazul de neexecutare ilicită a obligației de către debitor), ci și o reparație sanctionatorie (acoperire prejudiciu evaluat anticipat).

Rațiunea instituirii unei asemenea clauze este aceea că scutește părțile de orice proba cu privire la existența și întindere prejudiciului și, implicit, a cuantumului daunelor-interese datorate de debitor, întrucât este anticipata valoarea prejudiciului.

Clauza penală este o convenție accesorie, astfel că validitatea acesteia este dependentă de validitatea obligației principale. Dacă intervine nulitatea obligației principale, clauza penală este lipsită de efecte. Invers nu este valabil, nulitatea clauzei penale nu va putea atrage nulitatea obligației principale. Se observă că în cazurile de stingere a obligației principale (prin plata, compensație, neexecutare fortuită), se va stinge și clauza penală. Ca excepție, stingerea obligației prin rezolutiune sau reziliere nu va conduce la stingerea clauzei penale, ci se va putea aplica pentru cazul de neexecutare a obligației principale.

Dacă executarea obligației nu este posibilă din cauze neimputabile debitorului, creditorul nu va mai putea solicita clauza penală, întrucât lipsește vinovăția debitorului, vinovăție care ar fi justificat aplicarea penalității.

În doctrina franceză, clauza penală a fost definită ca „un contract într-un contract”, conform profesorului G.Paisant, sau „un contract unilateral accesoriu și condițional, distinct de contractul care cuprinde angajamentul principal al debitorului”, potrivit afirmației lui D. Mazeaud, de aceea trebuie aplicat principiul accesorium sequitur principale. Deși se utilizează sintagma " „contract într-un contract”, clauza penală poate lua forma unei stipulații contractuale din contractul principal, dar poate fi inserată și într-o convenție separată. Aceasta nu trebuie să îmbrace o anumită formă pentru încheierea valabilă. Dacă o clauză penală a luat forma unei convenții adiționale după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, iar principalul contract a fost încheiat sub dispozițiile vechii reglementări, clauza penală își va produce efectele prevăzute de Noul Cod Civil, indiferent de dată nașterii obligației principale.

Potrivit art. 1541 Cod Civil, instanța de judecată, la cerere, va putea să modifice clauză penală în 2 situații:

1. dacă obligația principala a fost executată parțial și această executare a profitat creditorului;

2. dacă penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți în momentul încheierii contractului; în acest caz, este necesar ca penalitatea să rămână superioară obligației principala.

Orice stipulație în sens contrar se va consideră nescrisă.

Totodată, orice altă interpretare a unei clauze penale de către instanță, în afara celor două situații reglementate de Codul Civil, nu este posibilă, deși se apreciază pe baza unor criterii de echitate .

Totuși, la nivelul legislațiilor europene există posibilitatea instanței de a reduce cuantumul clauzei penale abuzive, chiar dacă s-a criticat că se încalcă principiul autonomiei de voință a părților. Această realitate, însoțită de existența abuzurilor, în special în contractele adeziune, a condus la necesitatea identificării unor soluții legislative pentru protecția diferitelor categorii de părți ale contractului.

Una dintre soluțiile din dreptul intern a fost oferirea protecției consumatorilor în relația cu comercianții, în cazul existenței unei clauze abuzive. Aceasta este definită ca fiind o clauză ce nu a fost negociată direct cu consumatorul și, prin ea însăși sau prin cumulare cu alte stipulații contractuale, creează, în defavoarea consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. Potrivit Legii nr. 193/2000, o clauză poate fi calificată de instanța ca fiind abuzivă, și astfel se va constata nulitatea parțială a contractului și se va dispune înlăturarea unei asemenea clauze.

Consecințele neexecutării obligației principale sunt prezentate în Codul Civil, în art. 1542 și art. 1543, din perspectiva a două ipoteze: a obligației principale indivizibile și a obligației principale divizibile.

Conform art. 1542 Cod Civil, dacă obligația principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unui codebitor, penalitatea se poate solicita fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalți codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres împotriva celui care nu a procedat la executare.

Potrivit art. 1543 alin. (1) Cod Civil, în situația în care obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, și va fi suportată doar de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care acesta este ținut. Prin excepție, conform art. 1543 alin. (2), aceste dispoziții nu se aplică dacă această clauză penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligației în totalitate. Într-un asemenea caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalți codebitori doar proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a se limita dreptul de regres al acestora împotriva celui care nu a executat obligația.

O.G. nr. 13/2011 instituie anumite limite cu privire la întinderea dobânzilor convenționale, astfel că în art. 5 alin. (1) se precizează că aceasta nu poate să depășească dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, lucru valabil atât pentru dobânzile remuneratorii, cât și pentru cele penalizatoare, întrucât textul de lege nu face distincție. În cazul nerespectării limitei legale impuse, consecința este că cel prejudiciat va fi decăzut din dreptul sau de a mai cere dobânda legală, potrivit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Interpretând per a contrario a aceluiași text, dobânda convențională nu va fi limitată în cazul unui raport juridic ce decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Dispozițiile art. 5 sunt imperative, de ordine publică, prin urmare există riscul ca acel contract să fie declarat nul, din cauza instituirii unor sume excesive și a unei dobânzi nejustificat de mare. Dacă instanța consideră că doar clauza cu privire la dobânda este nulă, această va urmări salvarea contractului, în ansamblul său, iar creditorul va fi decăzut doar din dreptul de a cere dobânzi, fie chiar legale, și va recupera doar creanță principală, fără cele accesorii. Acest lucru este înțeles și din prevederile art. 1540 Codul Civil, se ajunge la o constatare evidentă, și anume că, dacă obligația principala este nulă, și clauza penală, fiind accesorie, nu va mai fi valabilă.

Art. 6 din O.G. nr. 13/2011, instituie regulă ca dobânda convențională să fie stabilită prin înscris, în sens contrar, debitorul ar putea fi obligat la plata dobânzii legale.

Pentru că aceste dobânzi să curgă, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă.

Reținem că "stipularea unei clauze penale prezintă avantajul de a dispensa pe creditor de sarcina de a dovedi existența și cuantumul prejudiciului suferit în caz de neexecutare totală sau parțială a obligației asumate de debitor."

Dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 13/2011 instituie regula de aplicare a dobânzilor numai pentru cuantumul sumei împrumutate, dar ajunge să contureze instituția anatocismului, care reprezintă un cumul al dobânzii calculate pentru o anume perioadă cu capitalul, urmărindu-se să se aplice ulterior dobânzi la întreaga nouă creanță.

Excepțiile care permit aplicarea anatocismului trebuie să ia ființă prin manifestarea acordului de voință a părților contractante ce ia forma unei convenții special încheiate după scadența dobânzilor. O altă condiție esențială este cea ca obiectul convenției să aibă în vedere dobânzile datorate pe cel puțin un an.

2. Arvuna

Arvuna este a două modalitate de evaluare convențională prevăzută de Codul civil și presupune un acord al părților contractante cu privire la ce se întâmplă cu o anumită suma de bani sau cu o cantitate de bunuri fungibile, plătită de una dintre părți celeilalte la momentul încheierii contractului.

Arvuna este reglementată în art. 1544-1546 ale Codului Civil și se clasifică în : arvună confirmatorie și arvună penalizatoare.

Arvuna confirmatorie constă în predarea de către o parte celeilalte părți contractante, la momentul încheierii contractului, a unei sume de bani sau a unei cantități de bunuri fungibile. Aceasta va fi reținută de către titularul dreptului de creanță, dacă intervine rezoluțiunea contractului pentru neexecutare culpabilă a obligației debitorului. În cazul contrar, al executării obligației contractuale, arvuna va fi imputată asupra prestației datorate sau se va restitui părții care a predat-o la încheierea contractului și care și-a executat integral obligația

Dimpotrivă, dacă cel ce a primit arvuna nu își execută obligația, cel care a plătit arvuna are dreptul să solicite rezoluțiunea contractului și obligarea celeilalte părți contractante să îi restituie dublul arvunei.

Totuși, partea care a primit arvuna sau care a dat-o, dar nu a mai beneficiat de executarea obligației din culpa debitorului, va putea să opteze fie pentru rezoluțiunea, fie pentru executarea silită în natură.

Arvuna penalizatoare este o stipulație contractuală prin care părții care a plătit arvună i se conferă dreptul de a denunța unilateral contractul și astfel va pierde arvuna, ori prin care partea care a primit arvună va fi obligată să restituie dublul arvunei.

Dacă se execută contractul, arvuna se impută asupra prestației datorate de cel care a plătit-o.

Cu aplicație generală pentru ambele categorii, arvuna are, ca și clauza penală, caracter accesoriu și trebuie stipulată expres de către părți.

De asemenea, dacă un contract în care s-a stipulat arvuna se desființează din cauza unei imposibilități fortuite de executare, arvuna se va restitui în totalitate.

CAPITOLUL V. CUMULUL DAUNELOR-INTERESE

Secțiunea I. Aspecte generale

Daunele-interese se pot cumula cu orice remedii, fără să existe incompatibilități între acestea, datorită naturii sale și funcțiilor de reparare a prejudiciului, având ca finalitate acoperirea neajunsurilor celorlalte remedii.

De exemplu, fiind chiar unicul mijloc juridic care se cumulează cu orice remediu, nu există incompatibilități între executarea prin echivalent sub formă daunelor-interese moratorii pentru întârziere în executare și rezoluțiune, sau între daunele-interese moratorii și excepția de neexecutare.

Deoarece daunele-interese moratorii în executare reprezintă acoperirea prejudiciului pentru întârziere, nu înlocuiesc executarea în natură a obligației debitorului, astfel încât se pot cumula cu aceasta. Însă, dacă executarea în natură nu este posibilă, daunele interese moratorii vor fi cumulate cu daunele-interese compensatorii.

Așadar, scopul daunelor-interese este de a asigura repararea integrală a prejudiciului dovedit,cauzat prin neexecutare sau prin executare cu întârziere a obligațiilor, iar creditorul beneficiază de dreptul de a obține, pe lângă daunele-interese moratorii, și alte despăgubiri.

Daunele în completare pot fi acordate doar dacă există probe administrate din care să rezulte existența și întinderea prejudiciului, precum și îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale.

Astfel, prezentul capitol este destinat identificării cazurilor concrete de admisibilitate a cumului diferitelor tipuri de daune-interese ce apar în practică, urmând a se analiza posibilitatea admisibilității cumulului dintre dobânda legală, clauza penală, despăgubiri, actualizarea creanței în raport de indicele de inflație. Totodată, aducem în discuție și cazul în care se dispune acordarea daunelor cominatorii.

Secțiunea a II-a. Cumulul dobânzii legale cu clauză penală

Ridicându-se întrebarea dacă este posibilă cumularea dobânzii legale cu clauza penală, recomandat ar fi să se stabilească natura și scopul clauzei penale, ținând cont de voință părților, aceasta putând fi de natură moratorie sau compensatorie.

Doctrina a adoptat soluția non-cumulului dobânzii legale cu cel al clauzei penale de natură moratorie (penalitățile de întârziere), întrucât ambele sunt daune-interese moratorii și au aceeași funcție, cea de reparare a prejudiciului creat prin întârziere în executare.

Vechiul Cod Civil, în art 1088 alin (1), consacră regula potrivit căreia daunele-interese cuprind doar dobânda legală, deoarece, în caz contrar, rezultatul ar conduce la o dublă reparație a aceluiași prejudiciu, fapt inechitabil pentru debitor (cu excepția regulilor speciale în materie de comerț, fidejusiune și societate).

În acest sens, aducem în discuție Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/24.10.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 123/09.02.2006, prin care instanța supremă a decis că "orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legi”. Deoarece clauza penală devine nulă, reparația va constă în acordarea dobânzii convenționale sau legale.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție a creat un cadru unitar privind imposibilitatea cumulării dobânzilor cu penalitățile de întârziere prevăzute în contract.

Totuși, dacă respectivul contract are un alt obiect decât sume de bani împrumutate, soluția adoptată nu se mai poate aplica. De aceea trebuie identificată funcția clauzei penale, de reparare a prejudiciului pentru neexecutare (compensatorie) sau pentru întârziere ( moratorie).

Rezultă că dobânda legală va fi cumulată cu o clauză penală ce are caracter de dauna compensatorie, deoarece aceasta sancționează neexecutarea prestației la care s-a angajat debitorul prin contract.

În schimb, dobânda legală nu va putea fi cumulată cu o clauză penală ce este de natură moratorie, pentru că aceasta din urmă sancționează o executare cu întârziere și astfel s-ar ajunge la dubla reparație a aceleiași întârzieri.

Ideea este statuată de instanța supremă, care reține că „prin stipularea clauzei penale, părțile au hotărât anticipat daune-interese compensatorii, în cazul neexecutării totale sau parțiale ori daune moratorii pentru executarea cu întârziere. În acest mod, părțile, prin voința lor, stabilesc cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate.”

În Noul Cod Civil, cumulul dobânzilor legale cu o eventuală clauză penală (moratorie), ca regulă, nu este posibil, chestiune parțial reglementată în art. 1539. Natură juridică a dobânzii legale este aceeași cu cea a penalităților de întârziere stabilite convențional, întrucât se sancționează executarea cu întârziere și ar duce la o dublă reparație.

Secțiunea a III-a. Cumulul clauzei penale cu despăgubirile

Ideea principală născută pe baza dispozițiilor Vechiului Cod Civil relevă posibilitatea cumulării despăgubirilor în completare cu clauza penală. Dacă în contract s-au prevăzut penalități (moratorii sau compensatorii), ele se pot cumula cu despăgubirile în completare, stabilite pe baza unei expertize, în măsura în care clauza penală nu acoperă integral prejudiciul.

Potrivit unei opinii minoritare din Vechiul Cod Civil s-a considerat că nu pot fi acordate daune în completarea clauzei penale până la acoperirea integrală a prejudiciului. Rolul clauzei penale este văzut ca fiind cel de a stabili anticipat și independent de existența și întinderea prejudiciului cuantumul daunelor ce se cuvin creditorului. De aceea, în absența unei dispoziții legale, s-ar ajunge la crearea posibilității debitorului de a solicita reducerea clauzei penale atunci când valoarea daunelor stabilite de părți depășește întinderea prejudiciului. Astfel, s-ar pierde esența clauzei penale, dacă s-ar admite cumularea clauzei penale cu despăgubirile.

Practica a evoluat în sensul acordării daunelor interese alături de clauza penală, cu condiția respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, deci numai până la limita respectivului prejudiciu.

Analizând termenul de cumul, acesta pare utilizat în mod impropriu, întrucât valoarea totală a daunelor nu va depăși întregul prejudiciu dovedit, ci va reprezenta o completare.

Secțiunea a IV-a. Cumulul dobânzii legale cu despăgubirile

Art. 1535 alin. (3) Cod Civil prevede posibilitatea cumulului daunelor-interese cu dobânda legală, în vederea reparării integrale a prejudiciul creat de către debitor. Cazul intervine doar în măsura în care clauzele contractului nu obligă debitorul la plata unor dobânzi mai mari decât dobânda legală, altfel nu se vor mai acordă despabubiri în completare. Creditorul trebuie să facă dovada existenței prejudiciului suplimentar, administrându-se probe în acest sens.

Instanța supremă, prin Decizia nr. 1603 din mai 2003 a statuat că "acordarea despăgubirilor în completarea daunelor-interese moratorii este posibilă, deoarece în cazul obligațiilor bănești, dobânda moratorie are în vedere numai întârzierea în plată, nu și neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor principale. Iar despăgubirile în completare reprezintă tocmai daune-interese ce sunt menite a compensa prejudiciul suferit în urma erodării monedei naționale, adică sunt daune-interese compensatorii. Astfel, creditorul poate cere deodată și dobânda moratorie , și obiectul obligației principale, deci acestea se pot cumula. Rezultă că este admisibilă acordarea de despăgubiri în completarea daunelor-interese moratorii (dobânzi, penalități) cu titlu de despăgubiri"

Apreciez că soluția este corectă, întrucât nu se poate eluda principiul de drept civil potrivit căruia creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, fără depășirea limitei acestuia, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără justă cauza.

De asemenea, un alt argument ar avea la bază natura penalităților de întârziere, care nu reprezintă veritabile daune-interese, ele având caracter sancționator, și nu reparatoriu.

În concluzie, creditorul este îndreptățit să ceară și să obțină de la debitor, pe lângă penalitățile de întârziere, și daune pentru acoperirea prejudiciului care i s-a cauzat prin neexecutare. Penalitățile sunt acordate indiferent de valoarea prejudiciului deoarece presupun întârzierea în exectare, așadar se vor cumula cu daunele, și nu vor fi acordate în completarea lor până la acoperirea integrală a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului vizează doar daunele, care trebuie să respecte această limită.

Nu se poate considera că un cumul al penalităților sancționatoare cu daunele-interese ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, deoarece nu presupune o sporire a patrimoniului creditorului.

Acordarea de către instanță a unor sume care să depășească prejudiciul efectiv cauzat creditorului (damnum emergens și lucrum cessans) a fost fundamentată pe ideea conform căreia debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care ar fi putut fi prevăzute la încheierea contractului, cu excepția situației în care neîndeplinirea obligației provine din dolul său. Refuzul debitorului de a-și execută obligația, în pofida lipsei intenției de a dauna cocontractantului. reprezintă un comportament dolosiv. Urmarea este îndreptățirea creditorului de a obține atât daunele previzibile, cât și cele imprevizibile, pentru a înfrânge reaua-credință a debitorului, determinându-l să-și execute întocmai obligația.

Secțiunea a V-a. Cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanței în funcție de rata inflației

Actualizarea creanței constă în modificarea valorii creanței creditorului, care este certă și exigibilă, cu scopul acoperirii deprecierii monedei naționale de la dată în care s-a născut creanță în patrimoniul creditorului și până la data plății.

Cumulul dobânzii legale cu actualizarea creanței în funcție de rata inflației va putea fi aplicabil, chiar și în cazul în care nu s-a stipulat în contract o asemenea clauză favorabilă creditorului.

Acest lucru este posibil deoarece ambele instituții au natură diferită și fiindcă este incident principiul reparației integrale a prejudiciului. Astfel, actualizarea creanței la indicele de inflație la suma inițială, nu are natură sancționatorie, ci reprezintă o garanție a echilibrului valoric contractual, mai exact "echivalentul valoric al prestației creditorului la data plății efective”. Riscul devalorizării monedei naționale aparține debitorului.

În consecință, considerăm că este posibilă nu numai cumularea actualizării creanței inițiale cu dobânda legală, ci și calcularea dobânzii legale moratorii la creanță actualizată.

Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plata constituie un argument ce susține calcularea dobânzii legale la creanța actualizată. Prin acestea, se prevede în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective.

De asemenea, conform Codului de procedură civilă, se va proceda, la cererea creditorului, și la actualizare, actualizare care va opera conform legii, la cererea creditorului.

Acest lucru a fost evidențiat și în practica judecătorească, care a mers pe ideea că nu este necesar ca părțile să insereze în contract o clauză de plată a prețului actualizat în funcție de rata inflației, argumentul vizând principiul reparării integrale a prejudiciului, creditorul având dreptul la repararea pierderii suferite (damnum emergens), dar și la beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Secțiunea a VI-a. Incidența acordării daunelor cominatorii

O altă problema identificată este cea a posibilității acordării daunelor cominatorii, categorie de daune care au o natură diferită de cea a daunelor-interese, și anume constrângerea debitorului la executarea obligației asumate.

Instituția daunelor cominatorii nu este reglementată expres, însă temeiul juridic este regăsit în dispozițiile art. 1516, care prevăd dreptul creditorului la "îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", alături de posibilitățile de a alege dintre următoarele : "1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației; 2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”

Observăm că urmarea acordării de daune interese (intrarea acestora în patrimoniul creditorului pentru repararea prejudiciului dovedit) este diferită de finalitatea aplicării de daune cominatorii (intrarea în patrimoniul statului, fără a se dovedi vreun prejudiciu), prin urmare pot fi cumulate.

De asemenea, daunele cominatorii pot fi acordate și în condițiile reglementării amenzii civile, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 20/12.12.2005, că acestea nu pot fi cumulate, subliniind caracterul alternativ al aplicării daunelor cominatorii, față de amendă civilă.

CONCLUZII

Prin prezenta lucrare am urmărit surprinderea unei imagini specifice și foarte utile practicii în materie contractuală, prin descrierea cadrului daunelor-interese, ca mecanism de executare prin echivalent a obligațiilor.

Întrucât fiecare contract trebuie să fie caracterizat prin buna-credință a părților, prin coerență și prin proporționalitate, pentru a avea ca rezultat satisfacerea intereselor urmărite de către ambele părți, a fost nevoie să se reglementeze soluții în caz de încălcare a obligațiilor contractuale.

Astfel, daunele-interese reprezintă elemente inovatoare care aduc o reparație dinamică prejudiciului suferit de creditor, prin angajarea obligației de despăgubire a persoanei responsabile. În acest mod se restabilește solidarismul contractual, caracterizat printr-un raport just al sarcinilor și avantajelor rezultate din încheierea contractului, printr-o repartizare corectă și echitabilă a riscurilor contractuale.

Legitimitatea invocării și acordării daunelor-interese este justificată în raport cu neexecutarea obligațiilor contractuale, care este văzută ca un fapt social negativ ce afectează armonia relațiilor sociale, întrucât nu se respectă consimțământul părților la încheierea contractului, când acestea și-au asumat, reciproc, obligația realizării interesului cocontractantului sau.

Așadar, daunele-interese reprezintă un ansamblu de elemente ce formează o garanție a creditorului, căruia i se aduce beneficiul restabilirii echilibrului contractual prin consacrarea principiului forței obligatorii, ca ax central al temeliei juridice a convenției încheiate de către părți.

Prin urmare, am dorit că studiul prezent să aibă că obiect o instituție specială, incidentă în numeroase cazuri, cu multe particularități, și să confere orientare în interpretarea unitară a dispozițiilor ce reglementează daunele-interese, cu ajutorul informațiilor aflate într-o conexiune fluentă și accesibilă.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Alexandresco D., Explicatiune teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi, Tomul al VI-lea, Tipografia Națională, Iași, 1990.

Anghel I. M., Fr. Deak Fr., M. F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970.

Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, 2012.

Calimachi Cartas V., Daune morale.Practică judiciară, București, Ed. Moroșan, 2008.

Cucu C., Bădoiu C., Haraga C., Dicționar de drept comercial, Ed. C.H. Beck, București, 2011.

Dumitru M., Daunele-interese în materia obligațiilor comerciale, Comentarii practice, București, Ed. Hamangiu, 2008.

Dumitru M., Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010.

Ghinoiu D.A., Noul Cod civil . Comentariu pe articole, art. 1-2664, Cordonatori: Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

Hamangiu C., Rosetti- Bălănescu I., Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol II, Ed. C.H. Beck, 2008.

I. Adam I., Drept Civil. Obligațiile. Contractul în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, București 2011.

Mateescu A-M., Dobânda legală pentru obligațiile bănești, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Pop L., Popa I. F., Vidu S. I., Tratat elementar de drept civil.Obligațiile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012.

Popescu R., Anca P., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968.

Stătescu C., Bîrsan C., Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Tabaraș M., Raspunderea contractuala. Daune-interese, Ed. C. H. Beck, 2005.

Turcu I., Noul Cod Civil comentarii și explicații, Ed. C.H.BECK, București 2011.

Vasilescu P., Drept civil. Obligațiile, Ed. Hamangiu, București, 2012.

Wester- Ouisse V., Le prejudice moral des personnes morales, Ed. G, I , 2003.

Zamsa C. E., Efectele obligațiilor civile, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Zamsa C.E., Teoria impreviziunii, Ed. Hamangiu, București, 2006.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚA

Buletinul jurisprudenței 1990-2003, Ed. C.H. Beck, București 2003.

C.S.J., s. com, decizia nr. 1091/2001, Revista Dreptul nr. 4/2003.

C.S.J.Decizia Nr. 562/1999, RDC nr 4/2001.

Dumitru M., Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu de daune (1), R.D.C. nr. 1/2004.

F. Popa, Executarea obligațiilor prin echivalent. Daunele interese. Clauză penală. Arvună în viziunea Noului Cod Civil.

Ludusan F., Revista Dreptul nr. 3/2014.

Pop L., Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, Revista Română de Drept Privat, nr. 1, 2010.

III. JURISPRUDENȚA

– I.C.C.J., Decizia nr. 11/24.10.2005.

– I.C.C.J., s. com., Decizia nr. 1400/2008.

– Tribunalul București, secția a V-a com, Decizia nr. 1303/2009.

– Tribunalul Constanța, sentinta civila nr. 1285/2001, irevocabilă prin decizia nr. 630/2001 a C.A. Constanța, s. com.

– Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1053/20 mai 1993.

IV. SITE-URI INTERNET

– http://eur-lex.europa.eu

– www.scj.ro

V. ALTE SURSE

Principiile UNIDROIT 2004