Daune Aduse Personalitatii Prin Mijloace Mass Media
Introducere
Importanța mass media într-o societate democratică nu se poate nega. Dreptul la libertatea de expresie și libertatea presei, strâns legată de acesta, constituie elementele fundamentale ale unei societăți democratice. Cu totul că aceste drepturi au fost dobândite cu dificultăți în foarte multe țări și existența acestora este indispensabilă într-o societate democratică, ele sunt exercitate abuziv de foarte multe ori. Schimbarea globală spre mass media digitală a precipitat o schimbare în controlul informațiilor. Între timp, accesibilitatea mass mediei digitale și ușurința în cea ce privește utilizarea lui au democratizat procesul de producție media. Cu echipamentul potrivit oricine poate să facă un website, video sau blog cu posibilitatea ajungerii acesteia la o audiență mare, în unele cazuri chiar internațională. Însă, atunci când practic orice poate să devină producător media, atunci toată lumea ar trebui să aibă cunoștințe despre dreptul mass media, atât în vederea protejării propriilor drepturi, cât și pentru evitarea încălcării drepturilor altora. Odată cu apariția mediei digitale problema încălcării drepturilor personalității și libertatea presei a devenit tot mai relevantă din mai multe puncte de vedere. Media digitală este caraterizată prin impactul său global. Materialele încărcate pe internet pot să ajungă oriunde în lume. De aceea protecția drepturilor personalității și legea aplicabilă în cazul în care materialul difuzat ajunge în mai multe țări devine tot mai complicată. Țările din lume reglementează diferit problema drepturilor personalității și libertatea presei, unele oferă protecție mai mare demnității persoanei și dreptului la viața privată, iar altele de exemplu Statele Unite ale Americii protejează în măsură mai mare libertatea de exprimare. Fiecare țară stabilește ce este acceptabil din punct de vedere a libertății de exprimare luând în considerarea realității politice, culturale și istorice. De exemplu în timp ce statele europene sunt mai „sensibile” în privința defăimării și protecției drepturilor de personalitate, SUA pune mai mult accent pe libertatea de exprimare.
Această lucrare are scopul de a aborda problema drepturilor de personalității și mass mediei, să analizeze relația între mass media, libertatea de exprimare și protecția drepturilor de personaliate și nu în ultimul rând conflictul de legi în acestă materie.
Capitolul 1. Despre mass media
Relațiile sociale sunt într-o continuă evoluție, astfel apar noi relații sociale care trebuiesc reglementate de lege. Unele din ele se încandrează în obiectul ramurilor de drept existente, devenind reglementate fie prin modificarea unor acte normative din domeniu, fie prin adoptarea unui act normativ nou, iar altele, pentru că reprezintă o categorie de relații sociale distinctă, necesită adoptarea unui cadru normativ complex și complet. În felul acesta se creează noi ramuri de drept. De altfel, criteriile principale de deosebire a ramurilor de drept îl reprezintă obiectul și metoda de reglementare. Trebuie să evidențiem că nu crearea oficială a unei ramuri noi de drept este premisa pentru apariția unui obiect distinct de reglementare, ci anume aceste relații care au trăsături comune, ce reprezintă o categorie distinctă și care necesită o reglementare amplă, sunt premisa pentru apariția unei noi ramuri de drept, aceste relații reprezentînd obiectul de reglementare al ramurii de drept respective. Cît privește dreptul mass-media, ca premisă pentru apariția acestei ramuri de drept a fost dezvoltarea progresivă a societății informaționale în ultimele decenii, iar relațiile din cadrul acestui domeniu presupunând necesitatea de a fi reglementate, acestea reprezentând obiectul de reglementare a dreptului informațional. O condiție-cheie pentru democratizarea continuă a societății, participarea cetățenilor la guvernare și eficientizarea activității administrației publice, pentru prevenirea și combaterea corupției o constituie realizarea consecventă a liberului acces la informațiile oficiale, transparența instituțională/decizioanală a autorităților și instituțiilor publice, promovarea reformelor revine monitorizării permanente a implimentării legislației.
Într-o societate democratică este indispensabilă respectarea libertății de exprimare. În contextul acestor afirmații trebuie, însă, observat că democrația traversează, în prezent, o criză de creștere și de adaptare la noile realități ale lumii contemporane. Cauzele acestei crize sunt: 1. inadecvarea mecanismelor acelei democrații care s-a dezvoltat în mediul național la condițiile globalizării; 2. apariția, în contextul globalizării emergente, a unor mase care, temându-se că nu se vor putea adapta la noile condiții, sunt sensibile la mesajul populist și național-populist; 3. șubrezirea credibilității și chiar a eficienței mecanismelor democrației clasice ca urmare a opacizării, electoralizării și comercializării actului politic. În ceea ce privește această a treia cauză trebuie subliniat că invadarea exercițiului democratic de metodele marketingului comercial și dezvoltarea „statului spectacol” au condus la separarea tot mai accentuată a societății de sfera politicii și a puterii de adevăr. Faptul se exprimă în absenteismul electoral, în neagajarea civică și în cinismul actorilor sociali. În legătură cu toate aceste trei cauze mass media are o imensă răspundere și un rol esențial de jucat.
Informația și programele circula în prezent dincolo de frontiere, lucru ce se petrecea chiar cu mult timp inainte de aparitia internetului. O minimă armonizare a legislațiilor naționale pare, prin urmare, indispensabilă, data fiind lipsa unui veritabil drept international al mass-media, constitutiv si caracteristic unei reale socetăți sau organizari internationale. Dar o asemenea organizare nu exista încă sau este foarte limitată la nivel mondial și chiar regional european. Dreptul mass-media se defineste mai curând prin obiectul său decât prin natura regulilor sale. El apare, în conținut, ca fiind un element constitutiv și caracteristic esențial al unui sistem politic. Cea mai importantă sursă pentru dezvoltarea dreptului mass-media constituie Declarația Universală a Drepturilor Omului care a proclamat democrația și libertatea ca idealuri comune, spre care trebuie să tindă orice societate modernă. Prin art.19, Declarația obligă statele aderente să garanteze fiecărui individ “dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontier, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.”
Au fost formulate și obligațiile constituționale ale statului în acest domeniu: – asigurarea de către autoritățile publice a cadrului juridic necesar pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură – asigurarea informării corecte a cetățenilor asupra treburilor publice și problemelor de interes personal; – favorizarea pluralismului în mass-media de stat și private prin obligarea acestora de a exercita informarea corectă a opiniei publice. Totalitatea reglementărilor relațiilor din domeniul informațional arată încă odată spre existența unui obiect distinct de reglementare, și anume: – Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care RM a aderat 1990, art. 1, 19, 29 – Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, în vigoare pentru RM din 1993, art. 15, 16, 18; – Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare pentru RM din 1993, art. 19, 20, 21; – Convenția Internațională cu privire la Drepturile Copilului, în vigoare pentru RM din 25.02.1993, art. 13, 15, 16, 17, 29; – Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993, art.2, 5; – Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în vigoare pentru RM din 1 februarie 1998, art. 6, art.8, art. 10, art. 11, art. 14, art. 34, art. 35, art. 36, art. 37, art. 38, art. 39, art. 40, art. 41, art. 44, art. 52 – Mai multe recomandări ale Consiliului Europei către Statele membre; – Hotărâri ale Parlamentului în domeniu și alte acte normative adoptate în domeniu. În ultimul timp, un subdomeniu al dreptului informațional, care este internetul, prezintă în ultimul timp mai multe probleme și indică spre mai multe lacune și lipse de reglementare. Ținând cont de natura mondială a internetului, este o mare necesitate de racordare a dreptului național cu cel comparat, precum și cu dreptul internațional.
Numărul cazurilor în care sunt implicate noile technologii, precum blogulire sau rețelele de socializare este în continuă creștere. Legislația românească este aplicabilă și în aceste cazuri, dar aplicabilitatea ei este problematică de multe ori. Deciziile instanțelor sunt câteodată technic inaplicabile datorită modului în care funcționează internetul, și de multe ori funcționeză în detrimentul libertății de exprimare. În vederea înbunătățirii situaței și echilibrării situației între libertatea de exprimare și drepturile de personalitate cadrul legislativ existent în România ar trebui folosită pentru sancțiunea încălcării drepturilor privind viața privată luând în considerare libertatea de exprimare. Mai mult, trebuie recunoscută faptul că activitatea presei este o activitate de interes public și trebuie desfășurată ca atare, sub un anumit control public și în conformitate cu standarde deontologice.
Capitolul 2. Despre drepturile personalității în general
Sub această denumire sunt calificate drepturile inerente calității de persoană umană, care le sunt dobândite chiar de la naștere. Aceste categorii de drepturi sunt înzestrate cu o acțiune în justiție. Rațiunea ultimă a acestor drepturi de află în demnitatea persoanei și libera dezvoltare a personalității. Drepturile personalității fac partea din categoria drepturilor nepatrimoniale, nu au un conținut economic, viața, demnitatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani. În dreptul nostru drepturile nepatrimoniale sunt clasificate în 3 categorii: 1. drepturi care privesc existența și integritatea (fizică și morală a persoanei, dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritatea corporală, dreptul la onoare, cinste or reputație) 2. drepturi privind atributele de identificare ale persoanelor fizice și juridice (dreptul na nume, dreptul la domiciliu etc.) și 3. drepturi privind creația intelectuală, adică cele izvorâte din opera literară, artistică științifică și intervenție. Drepturile personalității se sting cu moartea titularului, nu se transmit moștenitorilor. De asemenea, aceste drepturi sunt incesibilie, deoarece nu pot face obiectul unei cesiuni sau renunțări definitive, sunt isesizabile, imprescriptibile și opozabile erga omnes. Totuși, aceste caractere trebuie privite uneori nuanțat; există interferențe între drepturile personalității (care sunt, așa cum am arătat, drepturi extrapatrimoniale) și drepturile patrimoniale. Într-adevăr, dreptul recunoaște valabilitatea unor convenții relative la drepturile personalității (exploatarea imaginii, a vocii, a numelui, chiar a vieții private etc.) așa încât se vorbește tot mai mult de apariția anumitor drepturi patrimoniale ale personalității sau de o patrimonializare a acestor drepturi.
Noul Cod civil prevede că persoana a cărei drepturi de personalitate au fost încălcate poate cere a) interzicerea faptei ilicite dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) conatatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
2.1 Dreptul la imagine
Fiecare persoană are dreptul că imaginea sa să nu fie reprodusă și nici publicată fără autorizarea sa. Ca și numele, imaginea unei persoane reprezintă un element identificator al persoanei. La nivel de principiu, captarea imaginii (fotografierea) unei persoane ori utilizarea acestei imagini (inclusiv prin distribuiri pe site-urile de socializare) sunt interzise în absența consimțământului prealabil al persoanei fotografiate, sau, în cazul minorilor, în absența consimțământului prealabil al reprezentanților legali. Noul cod civil folosește sintagma drept la propria imagine asemeni Constituției care în art. 30 alin. (6) stabilește: Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Dreptul la imagine este deci un drept al personalității, și posibilitatea asta de a cenzura folosința imaginii sale are temeiul pe protejarea libertății și câteodată chiar securității sale. În cea ce privește natura dreptului la imagine există o diferență de opinii. Unii autori susțin că dreptul la imagine este un drept de proprietate. Astfel prerogativa pe care fiecare o deține asupra imaginii sale constituie un drept subiectiv, iar exclusivitatea pe care persoana o are asupra persoanei sale face din acest drept un drept de proprietate. Dreptul asupra imaginii conferă fiecăruia puterea de a exclude pe oricine de la accesul utilității, dată de forma exterioară a ființei sale. Asemeni dreptului de proprietate, limitele exercitării acestei puteri sunt chiar limitele inerente oricărui drept de proprietate și, evident, oricine are puterea de a dispune material sau juridic de imaginea sa.
În opinia altora dreptul la propria imagine are ca fundament dreptul de autor, aici se vorbește despre copyright-ul persoanei asupra propriilor trăsături. În sfârșit opinia pe care le împărtășim și noi consideră că dreptul la imagine face parte din categoria drepturilor personalității.
Menționăm însă că în cadrul drepturilor personalității dreptul la imagine este un drept particular pentru că nu se aliniază perfect caracterelor generale ale acestor drepturi; astfel, viața demonstrează că imaginea poate fi vândută iar extrapatrimonialitatea este doar relativă din moment ce este recunoscut că acest drept are și un aspect patrimonial. Se susține că asistăm astăzi la o mutație a dreptului la imagine, dintr-un drept absolut într-un drept relativ și că el va fi înlocuit în câțiva ani cu dreptul la demnitate; în sfârșit, că imaginea de informație va fi multă vreme domeniul unui drept ambiguu și aproximativ. Este necesar să subliniem că imaginile-reproducere (la fel ca și imaginea-sursă) nu sunt juridic disociabile de personalitate. Ele nu pot constitui bunuri distincte de ea și, deci, nu pot fi înstrăinate fără acordul subiectului. Este altfel în cazul în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă. Dar în astfel de cazuri sursa reproducerii nu se reduce numai la imaginea umană; ei i se adaugă subiectivitatea și viziunea estetică a artistului.
Art. 73 din Noul Cod civil precizează
„ (1)Orice persoana are dreptul la propria imagine.
(2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate sa interzica ori sa impiedice reproducerea, in orice mod, a infatisarii sale fizice ori a vocii sale sau, dupa caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozitiile art. 75 raman aplicabile.”
În cea ce privește autorul faptei care încalcă dreptul la propria imagine: nu contează dacă autorul faptei era de bună sau de rea-credință, dreptul la imagine fiind lezat, el poate fi tras la răspundere. Potrivit art. 74 din Noul civil, constituie atingeri aduse vieții private următoarele:
„a) intrarea sau ramanerea fara drept in locuinta sau luarea din aceasta a oricarui obiect fara acordul celui care o ocupa in mod legal;
b) interceptarea fara drept a unei convorbiri private, savarsita prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, in cunostinta de cauza, a unei asemenea interceptari;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate intr-un spatiu privat, fara acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezinta interioare ale unui spatiu privat, fara acordul celui care il ocupa in mod legal;
e) tinerea vietii private sub observatie, prin orice mijloace, in afara de cazurile prevazute expres de lege;
f) difuzarea de stiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viata intima, personala sau de familie, fara acordul persoanei in cauza;
g) difuzarea de materiale continand imagini privind o persoana aflata la tratament in unitatile de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante in legatura cu boala si cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fara acordul persoanei in cauza, iar in cazul in care aceasta este decedata, fara acordul familiei sau al persoanelor indreptatite;
h) utilizarea, cu rea-credinta, a numelui, imaginii, vocii sau asemanarii cu o alta persoana;
i) difuzarea sau utilizarea corespondentei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedinta, precum si numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fara acordul persoanei careia acestea ii apartin sau care, dupa caz, are dreptul de a dispune de ele.”
Din lectura textelor invocate, vocea este inclusă în dreptul la imagine. Ea nu este menționată distinct printre drepturile personalității enumerate de art. 58 din noul Cod civil dar ea, sub raportul regimului juridic aplicabil este – potrivit art. 73 alin. (2) din același cod – asimilată cu dreptul la propria imagine; de fapt, ceea ce are valoare pentru imagine trebuie să valoreze și pentru voce; ea este produsul unui organ al corpului uman, având deci o origine corporală. Vocea este și ea un atribut al personalității; prin cuvânt și voce se crează o imagine sonoră a personalității. „Desigur, această imagine trebuie protejată, pe de o parte, împotriva oricărui ascultător neautorizat" chiar și în lipsa unei înregistrări sau difuzări; pe de altă parte, împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare fară acordul persoanei emitente.
Reproducerea imaginii unei persoane deci necesită acordul persoanei repspective și acordul dat unei persoane nu înseamnă în mod automat că consimțământul a fost acordat și altora. Consimțământul acordat pentru realizarea imaginii nu înseamnă și consimțămînt pentru difuzarea acesteia. Cel care reproduce imaginile respective trebuie să facă dovada că a primit consimțământul subiectului. În cea ce privește persoanele publice care apar într-un loc public consimțământul lor este prezumat dacă difuzarea imaginii respective este utilă pentru prezentarea actualității.
Este însă adevărat că unii autori (de limbă franceză) spun că atunci când este vorba de oamenii celebri ai lumii politice, artistice sau sportive, publicarea portretului acestora nu presupune un acord prealabil; pentru că ele se adresează publicului, consimțământul la publicare se prezumă, opinie pe care o privim cu rezerve. La fel, s-a spus că acordul dat de anumiți profesioniști (manechin, comentator de televiziune) ar însemna un consimțământ tacit și pentru publicarea lor și că introducerea unei asemenea suplețe este binevenită. Desigur, nu poate fi vorba de un consimțământ tacit atunci când vedetele sau manechinele fac din propria imagine o profesie, înțelegând să-și vândă imaginea; în cazul acestora, opunerea lor la publicarea neautorizată și gratuită apare normală (bunăoară, broșura publicitară distribuită de supermarketuri care reproduce fotografia unui artist cântând la chitară fără știrea sa sau utilizarea de către compania Ryamair a fotografiilor d-lui Sarkozy și a d-nei Caria Bruni Tedeschi în scopuri publicitare.
Așa cum am menționat și mai sus consimțământul dat se referă la o situație anume și rămâne la latitudinea judecătorului să interpreteze întinderea autorizației date. Pentru acordarea de daune interese nu este necesar ca imaginea să aibă un carater jignitor, prin simplul de fapt de captare a imaginii persoanei și difuzarea imaginii, subiectul are dreptul la daune interese. În art. 76 Noul Cod civil găsim situația când consimțământul este prezumat:
„Când însusi cel la care se referă o informție sau un material le pune la dispozitia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunostința ca își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.”
Prezumția asta operează până la proba contrară. Consimțământul dat trebuie să fie neviciat și se poate revoca până la momentul publicării imaginilor respective. Un lucru mai trebuie precizat că în ceea ce privește aplicarea în timp a prevederilor art. 76, și anume că acesta nu se aplică în cazul în care punerea la dispoziție a informației s-a făcut anterior intrării în vigoare a Noului cod civil, chiar dacă utilizarea informației se face după această dată.
Dreptul la imagine totuși nu este un drept absolut, are niște limitări. Astfel, este licită înregistrarea și transmiterea imaginilor captate pe drumurile publice (pentru depășirea vitezei legale ori regularizarea traficului) sau folosirea mijloacelor de video-supraveghere de către autoritățile publice pentru a asigura protecția instituțiilor publice ori pentru prevenirea sau constatarea atingerilor la securitatea persoanelor și a bunurilor în locuri expuse riscurilor de agresiune și de furt, evident, când legea permite folosirea acestor mijloace. în toate cazurile, operațiunile de video-supraveghere a locurilor publice trebuie să fie realizate în așa fel încât să nu se poată vizualiza imagini din interiorul locuințelor și nici cele ale intrărilor lor; totodată publicul trebuie să fie informat în permanență de existența sistemului de video-supraveghere și de autorizația sau persoana responsabilă de instalarea acestuia.
Există și încă o excepție în cazul unei anchete judiciare, este licit a recurge la reproducerea imaginii unei persoanei fără consimțământul său dacă prin asta se poate dovedi săvârșirea unei infracțiuni.
În ceea ce privește convențiile internaționale, articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează imaginea persoanei. În una din deciziile sale privitoare la Prințesa de Hanovra, judecătorii europeni au apreciat că publicarea de către presă a unor fotografii care o prezentau pe prințesă singură sau cu alte persoane în viața cotidiană ține de viața privată a acesteia. Precizând limitele acestui drept, Curtea a statuat faptul că viața privată trebuie protejată chiar și în locurile publice, dar că totuși există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar într-un context public, poate ține de viața privată. S-a mai reținut că în speță nu este vorba de difuzare de idei, ci de imagini ce conțin informații personale, chiar intime; că imaginile care apar în presă constituie adesea o hărțuire continuă și chiar o persecuție a persoanei respective. În definitiv, orice persoană, chiar cunoscută marelui public, trebuie să poată beneficia de o speranță legitimă de protecție și respect ale vieții sale private. În temeiul Convenției statele au obligația de a proteja dreptul la viața privată și adreptul la imagine.
Potrivit legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe reproducerea imaginii unei persoane printr-un portret nu poate fi realizată fără consimțământul persoanei respective. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acestuia nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze fără consimțământul succesorilor persoanei respective timp de 2 ani după moartea acesteia. Prin excepție consimțământul nu este necesar dacă persoana în cauză era model sau a primit o remunerație pentru realizarea portretului.
Potrivit art. 90 din legea respectivă
„Persoana reprezentată într-un portret si persoana destinatară a unei corespondențe pot exercita dreptul prevăzut la art. 10 lit. d) din prezenta lege, în ce privește difuzarea operei ce conține portretul sau corespondența, după caz.
Art. 91. (1) Editorul sau producătorul, la cererea autorului, este obligat sa păstreze secretul surselor de informații folosite în opere și să nu publice documentele referitoare la acestea.
(2) Dezvăluirea secretului este permisă cu consimțământul persoanei care l-a încredințat sau în baza unei hotărâri judecătorești, definitive si irevocabile.
Protecția portretului are anumite limite, precizat în art. 35
Transformarea unei opere, fără consimțământul autorului si fără plata unei remunerații, este permisa în următoarele cazuri:
a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată si nu este pusă la dispoziția publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu conditia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce privește opera originală și autorul acesteia;
c) dacă transformarea este impusa de scopul utilizării permise de autor.
2.1.1. Cauza C-201/13, Johan Deckmyn și Vrijheidsfonds VZW împotriva Vandersteen și alții
Situația de fapt
Primarul orașului Gent, la recepția de Anul Nou, domnul Deckmyn a distribuit calendare pentru anul 2011 pe care apărea un desen protejat. Acest desen apărea original pe coperta cărții de benzi desenate Suske en Wiske, realizată inițial de de domnul Vandersteen. Acest desen ilustra personajul principal al cărții aruncând monede unei persoane care încercau să le adune. În desenul care făcea obiectul cauzei acest personaj era înlocuit cu primarul orașului, iar iar persoanele care adună monedele au fost înlocuite cu persoane care poartă voal și care sunt de culoare. Titularii dreptului de autor asupra desenului au susținut printre altele că desenul transmite un mesaj discriminatoriu și au cerut instanței obligarea pârâtului să înceteze, sub sancțiunea plății de penalități cu titlu cominatoriu, să utilizeze calendarul și acest desen.
În fața instanței de trimitere sesizate cu apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, domnul Deckmyn și Vrijheidsfonds au arătat în special că desenul în discuție în litigiul principal constituie o caricatură politică, care are ca obiect o parodiere admisă în temeiul articolului 22 alineatul 1 punctul 6° din Legea din 30 iunie 1994 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Reclamanții au susținut în fața instanței că acestă interpretare este greșită fiindcă parodierea trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume să fie utilizată în scop critic, să reprezinte în sine o dovadă a originalității, să aibă un scop umoristic, să aibă intenția de a se amuza pe seama operei originale și să nu preia din opera originală mai multe elemente de formă decât cele neapărat necesare pentru realizarea parodiei, aceste condiții nefiind îndeplinite în speță. În aceste condiții instanța din Belgia a hotărât să suspende cauza și s-a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene prin acțiunea preliminară. Instanța din Belgia a pus întrebarea dacă noțiunea de ‘parodiere’ este sau nu o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și în cazul unui răspuns afirmativ ea trebuie să îndeplinească condițiile arătate de reclamant în acțiunea sa. Instanța din Belgia a mai întrebat dacă este necesară îndeplinirea și a altor condiții în cazul unei opere să fie considerată parodie.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că noțiunea de parodie este o noțiune autonomă și trebuie să fie interpretată uniform în toate țările membre. În cea ce privește sensul obișnuit al termenului de parodie Curtea a hotărât că este incontestabil că parodia are ca caracteristici esențiale evocarea unei opere existente, prezentând în același timp diferențe perceptibile în raport cu aceasta și trebuie să constituie o manifestare a umorului sau persifilare. Curtea a mai hotărât că noțiunea „parodiere”, în sensul acestei dispoziții, nu este supusă unor condiții potrivit cărora parodierea ar trebui să prezinte un caracter original propriu, altul decât acela de a prezenta diferențe perceptibile în raport cu opera originală parodiată, ar trebui să poată fi atribuită în mod rezonabil unei alte persoane decât autorul operei originale însuși, ar trebui să se refere la opera originală însăși sau ar trebui să menționeze sursa operei parodiate. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai decis că revine instanței de trimite să de a aprecia, ținând seama de toate circumstanțele litigiului principal, dacă aplicarea excepției privind parodierea, în sensul articolului 5 alineatul (3) litera (k) din Directiva 2001/29, presupunând că desenul în discuție în litigiul principal întrunește caracteristici esențiale menționate ale parodierii, respectă acest echilibru just.
O altă limitare în cea ce privește dreptul la imagine îl constituie libertatea de exprimare. Câmpul de aplicare a libertății presei devine din ce în ce mai larg, informația privește toate sectoarele vieții sociale, culturale, artistice. Datorită acestei lărgirii a câmpului de aplicare a libertății presei dreptul persoanei la imagine și libertatea de exprimare vine în coliziune tot mai frecvent cu libertatea presei. Pe plan tehnic nu există o superioritate a unuia dintre aceste drepturi asupra celeilalte, judecătorul trebuie să decidă în fiecare caz concret, luând în considerare particularitățile cauzei în fiecare caz în parte. Însă dreptul la demnitate trebuie respectat riguros în fiecare caz.
Art. 75 din Noul Cod civil precizează limitele dreptului de imagine:
Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de conventiile si pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credinta și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.
Art. 75 din Codul civil exprimă dorința legiuitorului de a include un temei legal expres pentru realizarea unui echilibru între exercitarea, pe de o parte, a dreptului la liberă exprimare și, pe de altă parte, a celorlalte drepturi civile nepatrimoniale consacrate prin art.71-73. Acest echilibru se realizează printr-o analiză punctuală a elementelor unei spețe concrete de către
destinatarii normei juridice și/sau instanțele de judecată. Referirea la convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte este generoasă, incluzând atât instrumentele de la nivelul Organizației Națiunilor Unite, cât și instrumentele regionale. De aceea, în privința României, o importanță deosebită are Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale și interpretarea prevederilor acesteia – art.10 – dreptul la liberă exprimare și art.8 – dreptul la viață privată – de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul persoanei asupra imaginii se stinge odată cu moartea acestuia. Trebuie menționat însă faptul că mostenitorii decedatului pot cere sancționarea reproducerii imaginii mortului pe propriul său drept la viața privată. În principiu dreptul la viața privată nu este transmisibil moștenitorilor, se stinge prin moartea titularului său, însă atunci când atingerile aduse vieții private a autorului sunt de natură să aducă atingere și propriilor sentimente ale moștenitorilor și creeze un prejudiciu personal atunci aceștia vor avea o acțiune în justiție. Se consideră că dreptul la imagine se stinge prin deces, iar moștenitorii nu pot pretinde obținerea unei indemnizații din faptul utilizării imaginii autorului lor viu; nu poate exista o viață privată post mortem.
2.2. Dreptul la imagine și libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, cum ar fi dreptul la liberă asociere, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea cu ceielalți semeni. Libertate de exprimare este indispensabilă în orice societate democratică. Este un drept natural, un drept fundamental al omului la fel ca și dreptul la viață sau demnitate. Libertatea de exprimare este necesară și în privința protecției altor drepturi fundamentale. Acest drept are o importanță deosebită datorită faptului că regimurile totalitare s-au manifestat cel mai ostil față de acest drept. De aceea în regimurile post-socialiste acest drept are o importanță și mai mare. Dezvoltarea socio-economică și buna funcționare a unei societăți depinde în mare măsură de respectarea acestui drept. Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că libertatea de exprimare include „nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică”. Dacă aceste drepturi au fost cu greu dobândite în dificilul proces al nașterii democrației, ele sunt în prezent exercitate abuziv în forme subtile de către cea care este una dintre principalele lor beneficiare și ar trebui să fie una dintre principalele lor apărătoare: mass-media. Exercitarea abuzivă a libertății de exprimare poate conduce de multe ori la încălcarea dreptului la imagine a unei persoane. Nu există o ierarhie între aceste drepturi, revine instanței să decidă în fiecare caz concret, luând în considerare circumsanțele fiecărui caz în parte.
Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vorbește despre libertatea de exprimare
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 10 par. 2. din CEDO exercițiul libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni” ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească „ingerințele” în dreptul la libera exprimare: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică. Libertatea de exprimare nu acoperă sub nicio formă în temeiul art. 10 din Convenție informația falsă, minciuna intenționată și chiar eroarea din neglijență.
Uneori, existența unor îndatoriri și responsabilități poate duce la expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, așa cum este cazul presei, al cărei rol central într-o societate democratică este tocmai acela de a transmite informații. Luând în considerare impactul pe care massmedia, în special cea audiovizuală, îl are asupra formării opiniei publice, a rolului esențial pe care media îl joacă pentru funcționarea democrației, prin supravegherea atentă și semnalarea oricărei abateri de la normele legale și de la interesul public săvârșită de factorii decidenți din cadrul puterii legislative, executive ori chiar a celei judecătorești, Curtea a concluzionat afirmând că presa își poate îndeplini eficient funcția socială doar prin respectarea anumitor limite, ce țin mai ales de reputația altei persoane, drepturilor terților ori protejarea informațiilor confidențiale, misiunea jurnalistului fiind aceea de a comunica publicului doar probleme de interes general.
Majoritatea acestor informații le sunt transmise publicului prin intermediul presei, de aceea libertății presei a fost acordat atenție specială de către Curtea CEDO. Cu ocazia cauzei Lingens c. Austriei a precizat „Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi, presa fiind considerată câinele de pază al democrației.”
Presa ocupă un loc central într-o societate democratică, datorită responsabilității sale de informare. Aceste responsabilități trebuie conduse cu bună credință, scopul este de a arăta adevărul, informarea asta trebuie să fie obiectivă și să nu fie influențată de diferite factori. În zilele noastre însă nu putem spune că scopul mass media este informarea cetățenilor, asistăm tot mai des la diverse campanii de presă purtate exclusiv în interesul unei persoane. Mulți jurnaliști practică așa numitul „linșaj mediatic”, scopul lor fiind manipularea oamenilor , nu informarea acestora.
Totodată, Curtea a susținut că statele sunt datoare să adopte măsuri pentru a proteja valorile prevăzute de articolul 8 al Convenției, printre care și onoarea și reputația, reglementând astfel niște limite ale libertății de exprimare, dar să evite ca prin caracterul și natura măsurilor întreprinse, să descurajeze mass media din a-și îndeplini rolul esențial în societate. Aplicarea în mod automat a unor măsuri accesorii pe lângă pedeapsa principală, și care constau în interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pe o anumită perioadă de timp nu se justifică decât în cazuri excepționale, altfel ar avea un caracter disuasiv asupra jurnaliștilor. Așadar, marja de apreciere a statelor referitor la aprecierea caracterului necesar al unei ingerințe are a fi contrabalansată de interesul unei societăți democratice de a menține o presă liberă și independentă.
Elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectivele jurisprudenței CEDO: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credință a jurnalistului, conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raporturile între ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea acțiunii aplicate, motivarea hotărârii.
2.2.1. Cauza nr. 32563/04 Ileana Constantinescu contra României
Circumstanțele cauzei
Ileana Constantinescu, fiica economistului Nicolae N. Constantinescu, era profesoară de limbi străine în cadrul Academiei de Studii Economice București. După decesul tatălui său a publicat o carte despre viața tatălui său și a fost trimisă în judecată de către I.E., vicepreședintele Asociației economiștilor din România acuzând-o că l-a defăimat în câteva paragrafe în cartea respectivă. I.E a susținut că autoarea ar fi sugerat că el a lăsat în paragină construcția Casei Economiștilor, lăsând să se înțeleagă că a profitat de starea de sănătate a tatălui său. În urma acestei plângeri instanța din România a condamnat-o pe reclamanta la plata unei amenzi penale de 500 de lei și a unor daune în valoare de 3.000 de lei.
Doamna Constantinescu a depus o pângere în fața instanței CEDO, susținând că a fost condamnată de către instanța românească pe nedrept fiindcă încălcată libertatea sa de exprimare și că s-a adus atingere carierei sale pe profesoară. Ea a mai spus că, prin cartea repectivă, a avut doar intenția de a prezenta adevărul și de a răspunde articolelor defăimătoare la adresa ei, publicate anterior de I.E.
Hotărârea Curții
Curtea a hotărât în cauza Ileana Constantinescu contra România că avut loc o încălcare a art. 10 din Convenție privind dreptul la libera exprimare. Curtea a decis ca aceasta să primească suma de 1.000 de euro, ca daune materiale pentru amenda penală și daunele plătite lui I. E., 7.000 de euro cu titlu de daune morale și 140 de euro cheltuieli de judecată.
În hotărârea Curții, din 11 decembrie 2012, în cauza Ileana Constantinescu contra României (plângerea nr. 32563/04), Curtea a reținut că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenție privind dreptul la libera exprimare. Curtea a stabilit ca statul român să plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, suma de 1000 euro, 7000 euro pentru prejudiul moral suferit, cât și suma de 140 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Libertatea de exprimare constituie un drept fundamental care este protejat și de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În special într-o societate democratică constutie o necesitate protejarea și încurajarea libertății de exprimare. Mass media are rolul de informare, supraveghere activă a vieții societății și mai ales semnalarea oricărui abuz de la valorile democratice. Însă și mass media și în special jurnaliștii trebuie să exercite cu bună credință profesiunea lor și în acord cu prevederile Convenției.
Restricțiile libertății de exprimare sunt menite a ocroti drepturile personalității, demnitatea umană, și reputația. Însă trebuie să existe un echilibru în societate în cea ce privește protejarea acestor valori și furnizarea de informații sau exprimarea opiniilor critice ale jurnaliștilor. În cea ce privește interzicerea exercitării profesiei de către jurnaliști este privit ca o măsură disproporțională de către Curtea Europeană a drepturilor omului, în afara situației în care jurnalistul îsi exercită profesia cu rea credință.
Astfel, dincolo de discuțiile din societatea românească ce privesc situația actuală a incriminării (sau nu) a infracțiunilor de insultă și calomnie, este imperios necesar să fie găsit acel echilibru, invocat adesea de Curte în jurisprudența sa, prin care să fie garantate atât libertatea de exprimare, dar și dreptul persoanei la ocrotirea vieții private, a reputației, a demnității, neputând fi ignorat rolul extrem de important pe care îl joacă presa în formarea opiniei publice, postură care lasă deschisă calea unor potențiale și vătămătoare abuzuri.
Este extrem de important ca media să fie conștientă de rolul important pe care o are în societate, rol pe care trebuie să-l exercite cu respectarea principiilor de etică și deontologie profesională. Tragerea la răspundere a persoanei trebuie să intervină atunci când aceste principii nu sunt respectate și drepturile personalității a cetățenilor sunt încălcate.
3. Mijloacele de apărare
Recunoașterea drepturilor care aparțin personalității trebuie protejate prin mijloace concrete pentru apărarea acestora. Existența acestor mijloace este indispensabilă în orice stat de drept. Prin art. 253 Noul cod civil persoanei fizice a cărei drepturi i-au fost încălcate are la dispoziție protecție eficientă în cea ce privește aceste drepturi.
Potrivit art. 253 Noul cod civil, persoane fizică a cărei drepturi nepatrimoniale i-au fost încălcate are dreptul la următoarele remedieri:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează
încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care
a produs-o subzistă.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.
La aceste dispoziții se mai adaugă și cele ale răspunderii pentru fapta proprie, ca formă a răspunderii civile delictuale (prevăzută de art. 1349 alin. 1 și 2, art. 1357, art. 1358 din Noul Cod Civil). Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența faptei nepermise, săvârșirea faptei cu vinovăție, existența unui prejudiciu și stabilirea unei relații cauzale între faptă și prejudiciu. Așa cum rezultă din definiția dată prejudiciului, acesta reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv sau, îna numite situații, a unor simple interese. Dacă acest prejudiciu este poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial. În caz contrar putem vorbi despre un prejudiciu moral, de ex. atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane. Problema reparării bănești a prejudiciilor morale constituie una dintre problemele controversate chiar în sistemele de drept a statelor care au admis în mod constant plata de despăgubiri bănești pentru asemenea prejudicii. Au fost ridicate, astfel, obiecțiuni împotriva acestui sistem de reparare a prejudiciilor morale, invocându-se „imposibilitatea reparării bănești a acestor daune”, caracterul arbitrar al acestei reparații, deoarece nu se poate stabili nici un fel de echivalență între durerea morală și o anumită sumă de bani.” Referitor la despăgubirile acordate pentru prejudiciile rezultate din atingerile aduse sentimentelor de afecțiune s-a afirmat că ele au un „caracter imoral”. Cu toate aceste controverse, în sistemele de drept ale acestor state se apreciază că principiul reparării prejudiciului moral „este dobândit în doctrina de drept privat și în fața instanțelor penale sau civile, chiar dacă este vorba de o răspundere civilă contractuală”. Problema admisibilității despăgibirilor pecuniare în cazul prejudiciilor morale a cunoscut o evoluție aparte în dreptul nostru, determinată de schimbările istorice prin care a trecut societatea românească. Însă astăzi problema despăgubirilor bănești în cazul unei prejudicii morale nu mai constituie obiect de controversă. Curtea Supremă de Justiție a hotărât cu privire la repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a atingerii adusă onoarei sau reputației unei persoane prin massmedia, rămâne la aprecierea judecătorului să găsească o formă adecvată de reparare a prejudiciilor morale. Repararea prejudiciilor nepatrimoniale trebuie înțeleasă într-un sens mai larg, ca un complex de măsuri patrimoniale și nepatrimoniale care au menirea de a oferi victimei o anumită compensație pentru suferințele îndurate. După cum am menționat revine instanței să stabilească o formă adecvată de reparare a prejudiciilor și instanța sesizată trebuie cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabileasca o suma necesara nu atat pentru a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata. Important de precizat este că acțiunile în repararea daunelor morale cauzate prin aceasta categorie de fapte sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru. În practica judiciară au fost întâlnite mai multe situații în care autorii unor publicații, în solidar cu publicațiile, fie scrise, fie on-line, au fost obligați la acordarea unor sume de bani pentru cauzarea de prejudicii morale unor persoane prin atingeri aduse dreptului la onoare și reputație. Și în România, în ultima vreme, au existat acțiuni în justiție împotriva unor bloggeri sau rețele sociale. În concluzie, mediul on-line este asimilat presei scrise, și toți cei care scriu și postează răspund pentru conținutul postărilor, în raport cu reglementările legale în vigoare.
În doctrina română daunelor morale le-au fost atribuite mai multe definiții, putem spune ca ele sint de fapt acele consecinte de natura nepatrimoniala cauzate unei persoane prin savirsirea unor fapte ilicite culpabile, constind in atingerile aduse personalitatii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a caror reparare urmeaza regulile raspunderii civile delictuale, daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual. În cea ce privește cuantumul daunelor acordate, instanța trebuie să le precizeze în fiecare caz în parte, deoarece nu există criterii exprese pe baza cărora să se poată reliza o cuantificare obiectivă a prejudiciilor. Totodată, dorim să subliniem faptul ca în practica instaței de Judecată (I.C.C.J., Sectia Civila, Decizia nr. 6330/22.09.2011) a fost evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudenta în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoiala și o doză de aproximare, însă instanta trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirilee acordate, în măsura să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferintele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei."
În termenii Convenției europene a drepturilor omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.
În concluzie, considerăm ca întrucat prejudiciul moral nu poate fi măsurat printr-o expertiză, care să aibă la bază criterii matematice, doar judecătorul va fi cel mai măsura să decidă cu privire la întinderea acestuia si cu privire la cuantumul despăgubirilor bănești acordate cu titlu de satisfacție suficientă si echitabilă, pentru a oferi astfel persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o ușurare a suferințelor suportate.
Persoana, victimă a unei încălcări cu privire la drepturile sale de personaltitate poate să bazeze o acțiune o acțiune pe prevederile Noului cod penal. Art. 225 din Noul cod penal reglementează calomnia:
„(1) Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public se pedepsește cu zile-amendă, de la 10 la 120.
(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”
În jurisprudența și teoria occidentală categoriile de cauze care au scopul de a proteja reputația altora poartă denumirea de defamation cases. Există două tipuri de răspundere pe care noțiunea de „defăimare” le acoperă: civil defamation pentru care survine răspunderea civilă (delictuală) și criminal defamation– răspunderea penală. Primul tip de cauze are corespondentul în legislația noastră în articolul 72 Noul cod civil care are scopul de a proteja demnitatea unei persoane și a repara prejudiciul adus acesteia. Răspunderea penală pentru calomnie intervine atunci când fapta întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Cauzele privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale dau posibilitatea reclamantului, care consideră că i-au fost lezate aceste atribute ale personalității, să ceară dezmințirea informației contestate, publicarea replicii, precum și despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral – toate împreună sunt remedii procesuale oferite de legiuitor reclamantului. Jurnalistul sau instituția mass-media care publică materialul sau informația contestată au calitatea de reclamați/pârâți sau coreclamați/copârâți în instanța de judecată, ceea ce înseamnă că răspund fie în mod singular, fie solidar pentru informația publicată. În majoritatea cauzelor jurnalistul și instituția mass-media sunt chemați chiar de către reclamant să răspundă solidar însă existe cauze în care este acționată în judecată doar publicația periodică sau postul TV care a difuzat informația, care în ultimă instanță își asumă răspunderea pentru publicarea informației oferite de jurnalist. Pentru stabilirea faptului dacă a avut loc o încălcare a drepturilor de personalitate pârâtul trebuie să indice informațiile pe care le consideră defăimătoare.
În 2006 Parlamentul din România a hotărât abrogarea infracțiunilor de insultă și calomnie. Dezincriminarea insultei și calomniei a adus statului român felicitări din partea OSCE și a condus la creșterea rating-ului de țară în clasamente internaționale relevante, cum ar fi cel al Reporteri fără Frontiere. Însă în ianuarie 2008 Curtea Constutițională a decis că abrogarea acestor infracțiuni este neconstituțională. În urma publicării acestei decizii a Curții Constituționale, în jurisprudență, această situație a fost interpretată diferit de către organele judiciare. Unele parchete și instanțe au concluzionat că infracțiunile de insultă și calomnie sunt în continuare incriminate, iar alte parchete și instanțe au apreciat că aceste infracțiuni nu sunt incriminate. În august 2010 procurorul general al României Codruța Kovesi a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii, solocitând să dea o soluție și care să asigure aplicarea unitară a legii. ICCJ-Secțiile Unite a tranșat această dispută, admițând un recurs în interesul legii, prin Decizia 8/2010 unde a stabilit că „Normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale, nu sunt în vigoare.” În aprilie 2013 Curtea Constituțională a României a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ICCJ – Secțiile Unite nr.8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCCR nr.62/2007”. În continuare, Curtea reține că nicio altă autoritate publică, fie ea și instanță judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curții Constituționale fiind o componentă esențială a statului de drept.
Efectele interpretării date de ICCJ a dus la apariția în spațiul public a unui limbaj licențios. Insultele și calomniile comise în public și mai ales prin intermediul presei de către simpli cetățeni, oameni politici și ziariști au devenit ceva curent. În absența unor sancțiuni penale, am asistat neputincioși la o lezare gravă și continuă a personalității umane, demnității, onoarei și reputației celor astfel agresați. Acest lucru a fost încurajat însă și de lipsa de fermitate a Consiliului Național al Audiovizualului în aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea legislației specifice (oricum, însă, această autoritate nu are și competențe asupra presei scrise), dar și de durata mare a proceselor civile și cuantumul relativ mic al despăgubirilor bănești acordate pentru cei ce au apelat totuși la această cale în vederea reparării daunelor morale.
Incriminări similare ca și cel din Noul cod penal român există în cele mai multe sisteme de drept din Europa. Nu există o incompatibilitate între libertatea de expresie și incriminarea calomniei și insultei. În unele sisteme este necesară tragerea la răspundere penală a jurnalistului sau companiei media care exercită atribuțiile de informare cu rea-credință, în detrimentul drepturilor personalității. Într-o socieate democratică trebuie să existe un echilibru între aceste drepturi.
Capitolul 3. Conflictul european de legi în materia drepturilor personale și mass media
Raporturile din țările membre și analiza comparativă a lor arată că protecția drepturilor personalității este un domeniu divers. Atât temeiul juridic – legi, constituții, statute, jurisprudența – cât și protecția și mijloacele de apărare în privința drepturilor personalității sunt reglementate diferit. În ciuda acestui fapt însă, există și multe asemănări în diversitatea asta legală. După cum am menționat și în capitolul anterior drepturile personalității au mai multe aspecte și pot fi tratate diferit chiar și într-un singur sistem de drept. Vom vorbi numai despre aspectele cele mai relevante în materia drepturilor de personalitate.
3.1 Onoarea și demnitatea
Onoarea și demnitatea sunt nucleul în materia drepturilor de personalitate. Au fost recunoscute chiar și în dreptul roman. În sistemele moderne de drept privat, aproape fără excepție, onoarea este înțeleasă într-un sens obiectiv. Sistemele de drept din Europa oferă o protecție împotriva atingerilor aduse onoarei sau reputației unei persoane. Remediile includ de obicei compensare pecuniară și nepecuniară, precum și dreptul la replică. În cea ce privește declarațiile de opinie, în cele mai multe sisteme din Europa libertate presei vine în contrast cu protecția onoarei și nici unul nu are prioritate față de celălalt. În SUA însă, drepturile din First Amendment din Constituție se bucură de prioritate. În cea ce privește situația legală a tratamentului degradant, aici avem mai multe situații, de exemplu tratament degradant în închisori etc. Demnitatea este un termen abstract și este absolut. În contrast cu onoarea, demnitatea nu poate fi pierdută printr-o eroare. În sistemul juridic din Marea Britanie protecșia onoarei este limitată prin legea de defăimare, deoarece acestă lege prevede că declarațiile care aduc atingere onoarei unei persoane trebuie să fie permanente. Majoriattea țărilor cu sistem juridic care derivă din dreptul roman acceptă compensarea prejudiciului moral suferit.
3.2 Dreptul la respectarea vieții private și familie
În SUA dreptul la viața privată a devenit sinonima privind diversele aspecte ale dreptului personalității de la publicarea articolului „Dreptul la viața privată” de către Samuel Warren și Louis Brandeis în 1890. La nivel European art. 8 din CEDO reglementează protecția dreptului la viața privată. În majoritatea sistemelor de drept europene există o bază legală pentru protecția drepturilor la viața privată. Sistemele de drept din Europa de multe ori sfera privată este definită prin metafori spațiale. Legea reglementează protecția unei zone cvasi-spațiale, pe care terțe persoane, statul sau media nu au voie să le încalce fără consimțământul titularului. O astfel de intrare nedorită poate să constituie de exemplu publicarea fotografiilor despre viața privată a unor persoane recunoscute, violarea secretului corespondenței etc. Dreptul la propria imagine făcea parte din aceste categorii de drepturi, însă el a devenit un drept de sine stătător.Protecția sferei private este reglementată în aproape toate sistemele de drept, însă este justificată diferit de fiecare sistem. Protecția asta însă nu este nelimitată. Limita trebuie să fie apreciată luând în considerare circumstanțele în fiecare caz concret.
3.3 Dreptul la imagine
Odată cu apariția fotografiei la sfârșitul secolului al 19-lea a apărut o nouă sursă de pericol în cea ce privește drepturile personalității: imaginea persoanei devine accesibilă oricărei persoane. În unele sisteme a fost lăsat la latitudinea instanțelor de ex. în Franța să dezvolte legislația în vederea potecției unei anumite persoane la viața privată, iar în alte sisteme de ex. Germania sau Spania acestă atribuție a revenit leguitorului. În sistemele de drept din Italia, Elveția, Marea Britanie și Scoția diseminarea fotografiei unei persoane este reglementată atât de norme privind răspunderea delictuală cât și prin norme privind protecția datelor. Principiul de bază este identică aproape în toate sistemele de drept în Europa: fotografierea unei persoane și diseminarea pozei respective poate fi permisă numai cu acordul persoanei respective. Dreptul la imagine a unei persoane este deci recunoscută și protejată în majoritatea sistemelor de drept. Fac excepție însă legea din Anglia și legile din statele nordice. Protecția imaginii unei persoane se aplică fără restricții în ceea ce privește persoanele în zone private fără deosebire dacă sunt persoane recunoscute sau nu. Protecția asta legală însă diminuează din moment ce avem de a face cu persoane la locul de muncă sau în locuri publice sau cu persoane celebre. În cazul persoanelor recunoscute leguitorul din Belgia, Franța și Germania au luat poziții controversate. În Belgia și Franța consimțământul persoanei despre care s-a făcut fotografia rămâne necesară, dar legea prevede câteva excepții în acest domeniu. Legea germană însă îngăduie presei să facă fotografii secrete despre persoanele recunoscute, însă cu cu câteva excepții de la regulă. Cu ocazia cauzei Von Hannover v. Germany Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea germană nu este compatibilă cu prevederile art. 8 din CEDO.
Totuși remediile rămân controversate. În timp ce majoritatea sistemelor permit compensarea prejudiciului pecuniar și prejudiciului moral, legea germană de exemplu permite numai compansarea echitabilă a daunelor morale suferite ca urmare a diseminării unei fotografii făcute fără acordul persoanei respective.
3.4 Conflictul de legi
Într-o eră în care informațiile sunt distribuite prin mass media pe plan internațional, informațiile personale sunt expuse difuzării mai rapid decât vreodată dincolo de granițele naționale. În același timp informațiile dăunătoare în mass media nu sunt întotdeauna nejustificate, difuzarea informațiilor veridice este esențială pentru societate și de multe ori beneficiază de o protecție constituțională. În acest cadru este lăsat la latitudinea instanțelor de a ‘echilibra’ interesele părților într-o cauză anume. În acest scop în majoritatea țărilor din Europa drepturile de personalitate sunt codificate. Chiar și în țările cu sistem common law, unde aceste drepturi rămân necodificate, protecție similară este stabilită pentru onoare și confidențialitate și reputație prin legea de defăimare. Cu toate acestea, autorii Regulamentului Roma II au ales să excludă astfel de acțiuni sub examinarea lor. În ciuda similitudinor formale în privința acestor acțiuni, există diferențe semnificative în ponderea și aplicarea acestora. În ultimile ani însă au apărut semne pozitive în privința protecției la un nivel European al unor set de valori privind onoarea și reputația persoanei care pot fi regăsite într-o codificare europeană privind răspunderea delictuală. În cazul în care subiectul prejudiciat prin mijoace mass media are reședința într-un alt stat decât statul în care au fost difuzate reportaje, problema aplicării legii are o importanță semnificativă în cele mai multe cazuri. Importanța de a preveni forum shoppingul devine foarte relevantă, de exemplu coaliția actuală în guvernul în Marea Britanie a propus să introducă restricții în cea ce privește capacitatea reclamantului de a invoca legea engleză în cazurile de calomnie.
În toate cazurile în care o declarație defăimătoare este diseminată într-un stat, iar reputația subiectului în cauză este prejudiciat într-un alt stat, normele de conflict stabilesc două reguli. În primul rând un rezultat care nu diferă de cele din cazuri similare și în al doilea rând utilizarea legii cu conexiunea cea mai apropiată. Nicio legea națională nu trebuie aplicată care n-are legătură strânsă cu circumstanțele cauzei. Experiența arată că instanțele naționale au tendința de a alege dreptul material propriu (lex fori) fără consultarea corespunzătoare a normelor de conflict. Sărind peste o astfel de analiză se permite reclamantului să aleagă un sistem juridic care nu are o legătură strânsă cu cauza, ci mai degrabă conține reguli care sunt mai favorabile reclamantului. Normele de conflict sunt create în așa fel încât să împiedice acest forum shopping, prin atribuirea unei singure norme naționale a cazului, neluând în considerarea locul unde cererea este contestată. În cea ce privește identificarea conexiunii cele mai apropiate cauzei este general acceptată punctul de vedere potrivit căruia ar trebui aplicată sistemul juridic cel mai potrivit pentru interesele contradictorii ale ambelor părți. Adevărata provocare a unei astfel de analize este că două diferite aspecte trebuie luate în considerare în cadrul dreptului internațional privat. În primul și în primul rând normele de conflict și normele de drept material ar trebui strâns coordonate. În cazul vătămării corporale or daune aduse patrimoniului este ușor identificabil locul și cuantumul, drepturile personalității însă nu sunt în mod clar definite, nu au o manifestație fizică astfel încălcarea lor este mai greu de determinat. În cele mai multe sisteme de drept numai o echilibrare corespunzătoare a intereselor poate determine dacă avem de a face un drept de personalitate înainte de a evalua dacă acest drept a fost încălcat sau nu. În timp ce drepturile „manifestate” sunt identice în aproape toate sistemele de drept, în cea ce privește reglementarea și protecția drepturilor de personalitatesunt diferențe enorme. În plus, leguitorul european a exclus din domeniul de aplicare a Regulamentului romaII obligațiile necontractuale care decurg din încălcarea dreptului la viața privată și a drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv defăimarea.
În cea ce privește situația curentă în acest domeniu norma juridică care are cea mai mare semnificație în matera normelor de conflict, și anume în situația în care trebuie să identificăm care este instanța competentă pentru judecarea unei cauze care are considerente în mai multe țări, este Regulamentul Bruxelles I. Articolul 2 și art. 5 din regulament dă posibilitatea instanțelor de a lua în considerare domiciliul pârâtului (art. 2) sau locul în care s-a produs fapta prejudiciabilă (art.5).
În materia încălcării drepturilor personalității în materie civilă și comercială regula de bază îl constituie art. 1 din Regulamentul Bruxelles I. Această regula spune: „Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”. Regula poate fi justificată prin faptul că pârâtul poate să se apere cel mai bine în instanțele de la reședința luiobișnuită. Mai mult, se presupune că pârâtul ține majoritatea dintre activele sale la domiciliul său și prin urmare executarea împotriva persoanei sale sau proprietății sale se poate face cel mai ușor acolo. Astfel, regula tinde să se concentreze atât judecarea cauzei cât și executarea hotărârii în aceași țară. Însă, preferința asta în cea ce privește instanța de la domiciliul pârâtului nu oferă întotdeauna soluția cea mai adecvată. Regulamentul Bruxelles I specifică și o jurisdicție specială alternativă în art. 5, permițând că pârâtul domiciliat într-un stat membru să fie chemat în judecată într-un alt stat membru, unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Identificarea locului în care s-a produs fapta prejudiciabilă poate fi mai greu de identificat atunci când locul unde prejudiciul se manifestă și locul unde prejudiciul a fost cauzat constituie state diferite. În aceste cazuri ‘locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă’ este ambiguu.
Fiecare instanță competentă să judece un astfel de caz nu ar trebui să favorizeze nicio parte și interesele ambilor părți ar trebui să fie în echilibru luând în considerare particularitățile fiecărui caz. Având în vedere regula actor sequitor forum rei consacrat în art. 2 din Regulamentul Bruxelles I, reclamantul trebuie să-si asume riscul pierderii cauzei din motiv că nu cunoaste regulile de procedură în statul respectiv. Abateri de la această regulă ar trebui permise numai dacă există motive întemeiate pentru schimbarea instanței competente.
În practică stabilirea unei instanțe competente la locul săvârșirii faptei era simplă, până când cazurile referitoare la daune morale situate într-o multitudine de state au demonstrat cel mai mare dezavantaj al acestui lucru, și anume că a devenit instanță competentă atât instanța de la locul săvârșirii conduitei ilicite cât și instanța de la locul producerii rezultatului.
Nu s-a propus nicio soluție cu privire la problema forum shoppingului în normele de procedură civilă internațională, dar normele de conflict poate să ofere o soluție satisfăcătoare. Aplicarea unei singure norme de drept material ori de câte ori se judecă un caz descurajează forum shoppingul mai eficient decât orice altă limitare.
Comisia Europeană în prima sa propunere și majoritatea academicilor europeni par să favorizeze soluția distributivă a normelor de conflict. Întrebarea dacă încălcarea unui drept de personalitate este justificată depinde de mulți factori, cum ar fi de exemplu cultura națională și acest lucru poate să difere fundamental în Europa. Acestă aplicare distributivă pare adecvată luând în considerare absența unei concepții uniforme la nivel european privind onoarea și confidențialitatea. Concepția greșită în materia normelor de conflict că lipsa unui consens general necesită o abordare distributivă trebuie contrazisă. Dimensiunea culturală a drepturilor de personalitate nu este o scuză pentru eludarea principiului celei mai strânse conexiuni și se bazează pe principiul teritorialității.
Există alte probleme legate de această abordare când se ia în considerare prejudiciul suferit. În cea ce privește daunele morale suferite ca urmare a unei fapte ilicite, referitor la daunele morale legislația din țările membre ale Uniunii Europene este destul de clară și similară: prejudiciul este indivizibil la fel ca și prejudiciul moral cauzat împotriva persoanei. Deși prejudiciul suferit poate să difere în funcție de cantitatea materiealelor publicate, publicarea umilitoare în mai multe țări rezultă doar într-o singură încălcare a drepturilor personale, constituie un singur prejudiciu. Psihicul și starea de spirit a victimei sunt lezate o singură dată, nu de fiecare dată când publicația respectivă apare și într-un alt stat. Presupusa divizibilitate a onoarei și reputației, și prin urmare prejudiciile suferite din încălcarea lor sunt eronate. Aplicabilitatea generală a conceptului este de asemenea pusă la îndoială.
Ultima critică adusă ar putea fi faptul că în cazul în care mai multe persoane sunt responsabile pentru cauzarea prejudiciului – care este și cazul de cele mai multe ori, atât jurnalistii cât și redactorii șefi sunt responsabili – și prejudiciul se produce în mai multe state diferite, tragerea la răspundere internă a persoanelor responsabile ar fi corupt. Dacă mai mulți pârâți sunt tras la răspundere sub mai multe legi, tragerea lor la răspundere poate să difere. De exemplu dacă într-un sistem există dispoziții specifice referitoare la excluderea posibilității intorducerii unei acțiuni în regres împotriva celorlalte persoane responsabile.
Art. 20 Din Regulamentul Roma II: „În cazul în care un creditor are creanțe față de mai mulți debitori care răspund în comun pentru aceeași obligație, iar unul dintre debitori l-a despăgubit deja, în tot sau în parte, pe creditorul respectiv, dreptul acelui debitor de a solicita despăgubiri din partea celorlalți debitori este reglementat de legea aplicabilă obligației necontractuale a acelui debitor față de creditor”.
În loc de folosire a unei aplicări distributive și o multitudine de legi din diferite țări ar trebui să existe o soluție mai simplă, ar trebui să fie posibilă aplicarea legii unui singur stat, identificat prin referire la principiul celei mai strânse conexiuni cu cazul și interesele ambelor părți.
Luând în considerare problemele menționate înainte, Grupul European de drept internațional (EGPIL) privat a prezentat o propunere Comisiei Europene și au susținut că legea aplicabilă ar trebui să fie legea de la reședința obișnuită a reclamantului. Într-adevăr la prima vedere aplicarea legii de la reședința obișnuită a reclamantului pare cea mai adecvată. Interesul juridic al reclamantului poate fi protejat în cel mai adevat mod la reședința sa obișnuită. Două interese fundamentale ale reclamantului sunt luate în considerare: în primul rând judecarea cazului s-ar desfășura într-un sistem juridic cu care reclamantul este familiar, în al doilea rând interesul reclamantului de a menține buna reputație în mediul social ales ar fi respectat. Împotriva acestei abordări s-ar putea opune că aplicarea unei legi ‘locale’ nu ar fi oportună în cazurile în care reclamantul are numai o reședință formală în statul respectiv și nu este integrat social acolo. Aceste preocupări au o relevanță mai mare în cazul oamenilor celebri, care au reședință în mai multe tări și potrivit modului lor de viață se alternează între ele. Prezumția că interesele pârâtului sunt conectate inseparabil de domciliul său, nu reflectă complexitatea situației. Aplicarea legii de la domiciliul pârâtului nu este altceva decât reședința obișnuită a jurnalistului sau companiei media sau alte locuri de distribuție. Numai interesele reclamantului sunt luate în considerare când beneficiul cunoașterii legii aplicabile îi este oferit. Mai mult, ideea că o societate națională are interese șă-și aplice normele sale morale și juridice la una din cetățenii săi, pune accent pe reclamant, când societatea în care are compania media îsi are reședința are același drept. Aplicarea legii de la reședința obișnuită a reclamantului va conduce la dificultăți pentru orice companie media care distribuie materiale în mai multe țări și în cea ce privește multitudinea de legi aplicabile. Aplicarea legii de la locul publicării oferă o opțiune pentru echilibrarea intereselor ambelor părți. În locul optării pentru o aplicare distributivă, scopul de aplicării unei singure legi ar putea fi atinsă prin referire la legea cu cea mai strânsă legătură, care cere explicit echilibrarea intereselor ambelor părți.
În ziua de azi când interdependența electronică devine tot mai relevantă, numărul legilor care ar putea fi aplicabil din statele unde publicația a fost distribuită devine copeșitoare. Mai mult, o definire prea largă a locului de distribuire crește riscul manipulării din partea victimei accesarea celei mai favorabile legi. Capacitatea cetățeanului de a prevede legea aplicabilă în cazul săvârșirii unei faptei ilicite este o bază pe care Europa este construită. Când o normă formulată prea largă este aplicată sau necesită aplicare retroactivă, este încălcată certitudinea legală și previzibilitaea aplicării legii.
În cazul încălcării drepturilor de personalitate de mass media previzibilitatea este legată de distribuirea intenționată. O companie media trebuie să prevadă aplicarea legii oricărei țări unde distribuirea materialelor era intenționată. Soluția asta respectă drepturile și principiile constituționale. Este probabil că partea significativă a prejudiciului suferit de victimă va fi în mediul său social. Domiciliul este un simplu proxy pentru locul unde victima menține legăturile sale sociale. Legătura asta se află de cele mai multe ori la domiciliul victimei, însă poate fi și locul unde îsi are reședința familia victimei sau unde victima are un număr predominant de conexiuni business. În lumea modernă mass media este clar faptul că orice test bazat pe distribuție previzibilă va rezulta în mai multe legi aplicabile. Soluția de a găsi o singură lege aplicabilă trebuie să includă găsirea unui factor de conexiune cu una dintre acele sisteme, unde sistemul locului în care își are reședința obișnuită reclamantul are prevalență.
Această abordare este însă limitată în cazurile în care reclamantul devine celebru într-o altă țară decât țara unde își are reședința obișnuită. La fel apar probleme și în cazul în care o persoană este celebră atât pe plan național cât și internațional. Încât scopul principal este aplicarea legii cu cele mai strânse conexiuni cu cauza, numărul legilor aplicabile trebuie limitată uilizând reguli fixe. Acest lucru ar putea însemna conectarea automatică a cauzei cu reședința obișnuită a reclamantului sau sistemul unde s-a făcut cea mai mare distribuție a materialelor. Când distribuția materialelor este internațională, mai multe legi devin aplicabile, dar ele trebuie restrânse.
Analiza demonstrează că încercarea de a găsi un singur factor care să guverneze procesul de identificare a unei singure legi este inutil și injust, un singur factor nu poate să aducă justiție în toate situațiile. Orice posibilă soluție trebuie să pună accent nu la limitarea factorilor ci evitarea unei structuri fixe. Un sistem care ia în considerare factorii addiționali ar fi preferabil. O astfel de abordare metodologică ar identifica în primul rând toți factorii relevanți și în al doilea rând ar estima aceste elemente corespunzător relevanței lor. Sursa unei astfel de metodologii se poate în găsi în multe sisteme înaintea Regulamentului Roma II.
Elementele esențiale unei norme europene în materia conflictelor de legi ar trebui să se bazeze pe următoarele principii:
Previzibilitatea
Nucleul oricărei norme legale ar trebui să fie previzibilitatea, adică numai acele sisteme ar trebui să fie aplicabile al căror aplicare era previzibil pentru pârât. Obligația de a plăti daunele poate fi impusă numai dacă pârâtul poate să prevadă consecințele acțiunii sale ex ante, și acest lucru are o importanță și mai mare în domeniul mass media. Mai mult, orice efect de descurajare poate fi efectivă numai dacă pârâtul prevede condițiile tragerii la răspundere. Aplicare unei legii neprevizibile ar impediaca pe jurnaliștii să prevadă impactul legal al acțiunii lor. Dacă o companie media distribuie materiale internațional, aplicarea legii locului unde s-a distribuit materialul respectiv nu mai poate fi injust. Un loc de distribuție neprevăzut nu ar trebui aplicată niciodată.
Natura obiectivă a prejudiciului
Paradigma cheie care se regăsește atât în dreptul material cât și în normele de conflict este obiectificarea prejudiciului suferit. Întrebarea care se pune este dacă omul obișnuit percepe încălcarea drepturilor personale. Dacă condiția previzibilității este îndeplinită cu respectarea adecvată a intereselor companiei media, accentul se pune pe compensarea reclamantului. Etalonul pentru identificarea legii aplicabile ar trebuie să fie aplicarea legii locului unde reclamantul are domiciliul, fiindcă se prezumă că acolo are cele mai strânse legături sociale, și aceste legături sociale au relevanța cea mai mare în cea ce privește remedierea pagubei cauzate. Măsura despăgubirii la care reclamantul se așteaptă depinde de mare măsură de acest mediu social și legea aplicabilă în acel loc. O parte significantă a prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor de personalitate se va produce în locul unde se află victima. Acel prejudiciu al cărui efect s-a prevăzut că se va produce într-un anumit loc ar trebui compensat în acel loc.
Problema cea mai mare cu această abordare era în cazul oamenilor celebri, care au legături sociale în diferite țări. În cazul acesta metoda menținută mai sus nu este viabil. În acest caz cantitatea materialelor distribuite pare să fie soluția cea mai adecvată.
Analiza încălcării transfrontaliere a drepturilor de personalitate necesită un reform. Dorința de a lăsa jurnalismul să capete mai multă atenție, un public tot mai înfomătat pentru informații și o gamă diversă de legislații naționale în acest domeniu sunt apte să producă infracțiuni transfrontaliere complicate în următorii ani. Acest lucru se pare că ar fi cel mai bine abordat de normele europene care urmăresc respectarea importanței echilibrării mass media cu drepturile individuale. Cele patru elemente propuse – previzibilitatea, standardul omului obișnuit, conexiunile sociale cele mai strânse ale reclamantului și cantitatea materialelor distribuite – de Thomas Thiede and Colm P. McGrath ar trebui luate în considerare în elaborarea unei norme europene noi în domeniul acesta.
Libera circulație în general și libera circulația a informațiilor prin mass media în cazul nostru generează inevitabil litigii transfrontaliere.
Regulamentul Bruxelles I constituie cadrul jurisdicțional între statele membre pentru determinarea instanțelor competente pentru judecarea cauzei în materie civilă și comercială. Art. 2 prevede regula generală:
(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.
(2) Persoanele care nu au naționalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competență aplicabile cetățenilor statului în cauză.
Însă. art. 3 precizează (1)Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2 – 7 din prezentul capitol.
Art. 5 alin 3 din Regulamentul de la Bruxelles aduce o derogare de la norma generală în materie delictuală li cvasidelictuală și prevede că in materie delictuală și cvasidelictuală instanța competentă poate fi instanța de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.
Ori spațiul economic fără frontieră constă tocmai în înlăturarea oricărei disparități reglementare, chiar a disparităților regulilor de conflict de jurisdicție și efectele executării unei hotărâri a unui alt Stat membru. Acest regulament prevede anumite reguli de competență exclusivă într-un număr limitat de domenii, cum ar fi cel imobiliar sau al unor drepturi de proprietate industrială.
„Regulile de competență trebuie să prezinte un înalt grad de previzibilitate și să se articuleze în jurul competenței principiului domiciliului pârâtului și această competență trebuie mereu să fie disponibilă, excepție făcând unele cazuri bine determinate în care domeniul litigiului sau autonomia părților justifică un alt criteriu de ratasament”. Acest considerent este preambulul diferitelor competențe exclusive, particulare, speciale care coabitează cu competența de principiu. Regula de bază este că instanța competentă este aceea a statului membru unde pârâtul își are domiciliul, indiferent de naționalitatea acestuia (articolul 2). Determinarea domiciliului se face aplicând legea instanței sesizate (articolul 4). Când una dintre părți nu are domiciliul în statul membru al instanței sesizate, judecătorul, pentru a stabili că acea parte are domiciliul în alt stat membru, aplică legea statului unde partea pretinde că are domiciliul. Regulamentul de la Roma II nu se aplică în materie de drepturi personale, dar revizia acestei excluderi este necesară.
3.1. Cauza eDate Advertising vs. Olivier Martinez și Robert Martinez
Cu ocazia cauzei eDate Advertising vs Martinez Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că persoanele ale căror drepturi la personalitate au fost încălcate prin intermediul internetului pot sesiza instanțele din statul membru în care au reședința pentru întregul prejudiciu suferit. Cu toate acestea, administratorul unui site internet care intră în domeniul de aplicare al Directivei privind comerțul electronic nu poate fi supus, în acest stat, unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul statului membru de stabilire. Regulamentul Bruxelles I precizează că în materie delictuală sau cvasidelictuală o persoană poate fi acționată în judecată în alt stat membru și anume în statul unde s-a produs sau riscă să se producă rezultatul vătămător. Astfel, în cazul unei calomnieri prin intermediul unui articol de presă scrisă difuzat în mai multe state membre, victima are două posibilități de introducere a unei acțiuni în despăgubire împotriva editorului. Pe de o parte, ea poate sesiza instanțele statului de la locul de stabilire a editorului, care sunt competente să se pronunțe asupra reparației tuturor prejudiciilor cauzate de calomniere. Pe de altă parte, ea poate să se adreseze instanțelor din fiecare stat membru în care a fost difuzată publicația și în care pretinde că ar fi suferit o atingere adusă reputației sale (locul materializării prejudiciului). Totuși, în acest din urmă caz, instanțele naționale nu sunt competente să se pronunțe decât asupra prejudiciului cauzat în statul de care aparțin.
Situația de fapt în cauza C-509/09
În 1993, X a fost condamnat la pedeaspa detențiunii pe viață împreună cu fratele său, în Germania pentru uciderea unui actor cunoscut. În 2008 X a fost eliberat condiționat. Societate eDate advertising cu sediul în Austria a comunicat pe siteul său numit „www.rainbow.at” informații despre apărările pe care frații le-au adus în fața Curții. Compania eDate Advertising a retras articolul respectiv de pe net, dar X a cerut instanțelor de judecată din Germania obligarea societății sin Austria să nu mai menționeze numele complet de site. Compania eDate Advertising a contestat competența instanței germane, considerând că poate fi chemată în judecată doar în fața instanței austriece.
Situația de fapt din cauza C-161/10
Pe 3 februarie 2008 pe site-ul internet al cotidianului Sunday Mirror a apărut un articol întitulat „Kylie Minogue, din nou împreună cu Olivier Martinez”. Olivier Martinez și tatăl său au adus o acțiune în justiție în fața instanțelor franceze, considerând atingerile aduse vieții lor private, împotriva editorului cotidianului Sunday Mirror. Acesta a contestat competența internațională a instanței franceze întrucât consideră că nu există o legătură suficientă între postarea din Regatul Unit și pretinsul prejudiciu suferit pe teritoriul francez. Or, numai o asemenea legătură ar putea stabili competența instanțelor franceze de a se pronunța asupra faptelor prejudiciabile care au legătură cu postarea contestată.
Hotărârea Curții
În hotărârea sa Curtea a constatat că postarea unor informații pe internet se distinge de difuzarea teritorială a unui suport de comunicare imprimat prin faptul că acestea pot fi consultatea oricând de oricine pretutindeni. Astfel, pe de o parte, difuzarea universală poate crește gravitatea încălcărilor drepturilor referitoare la personalitate și, pe de altă parte, poate să facă extrem de dificilă identificarea locurilor materializării prejudiciilor cauzate de aceste încălcări. În aceste împrejurări, – dat fiind că impactul unei informații postate pe internet asupra drepturilor referitoare la personalitate ale unei persoane poate fi apreciat cel mai bine de instanța de la locul unde victima își are centrul intereselor – Curtea desemnează această din urmă instanță ca fiind competentă să se pronunțe cu privire la întregul prejudiciu cauzat pe teritoriul Uniunii Europene. În acest context, Curtea precizează că locul unde persoana își are centrul intereselor corespunde, în general, domiciliului său.
Curtea a mai precizat că în locul unei acțiuni de răspundere pentru întregul prejudiciu victima poate opta pentru sesizarea instanței din țara pe teritoriul căruia informația a fost postată sau accesibilă. În acest caz ca și în cazul materialelor distribuite printr-un imprimat instanța respectivă este competentă să se pronunțe doar aspura prejudiciului cauzat pe teritoriul statului respectiv. De asemenea persoana prejudiciată poate sesiza pentru întregul prejudiciu suferit, instanțele din statul membru al locului de stabilire a editorului informațiilor postate. În sfârșit, interpetând Directiva privind comerțul electronic, Curtea statuează că principiul liberei prestări a serviciilor se opune, în principiu, ca furnizorul unui serviciu din comerțul electronic să fie supus în statul membru gazdă unor cerințe mai stricte decât cele prevăzute de dreptul statului membru de stabilire a furnizorului respectiv.
Decizia luată de Curte în cauză va fi binevenită nu doar către persoanele ale căror drepturi de personalitate au fost încălcate pe internet , ci și de către furnizorii de servicii care se află în fața Curții unui stat membru în care nu au reședința. Curtea a hotărât că art. 3 din Directiva privind comerțul electronic nu impune o regulă în materie de conflict de legi care să ceară statului membru în care serviciul este furnizat să aplice legea națională a statului în careare reședința furnizorul de serviciu. Într-adevăr această interpretare este în confomitate cu art. 1 alin. 2 lit. g din Regulamentul Roma II, care spune: „obligațiile necontractuale care decurg din atingeri aduse vieții private și ale drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia.” Se pare totuși că nu există un sistem armonizat în cea ce privește legea aplicabilă în cazul încălcării drepturilor de personalitate.
Concluzii
Opiniile oamenilor despre lume este în mare măsură influențată de mass media. Ne bazăm opiniile noastre pe ceea ce vedem la știri, citim în ziare sau pe internet. Mass media are o influență enormă în viața unei societăți. De aceea este extrem de important că informațiile diseminate prin mass media să fie veridice, să reprezintă realitățile actuale și să prezinte informații utile și nu în ultimul rând veridice. Libertatea presei este o condiție esențială pentru buna funcționare oricărei societăți democratice. Odată consacrată libertatea de exprimare în general, revine obligația fiecărei legislații în parte de a statua asupra rolului pe care mass-media îl are în societatea respectivă, în concret, de a crea, pe de o parte, cadrul legal de exprimare, iar pe de altă parte, de a integra această activitate aspirațiilor socio-culturale și nu numai ale societății în ansamblul ei. Este evident că libertatea presei este indispensabilă, dar această libertate nu este absolută, are și ea limitări. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Aceste sunt drepturi inerente oricărei persoane și trebuie protejate de lege. Trebuie să existe un echilibru între respectarea libertății de exprimare și respectarea drepturilor personalității.
Trebuie să existe mijloace de apărare în fiecare sistem de drept în vederea apărării împotriva încălcării drepturilor de personalitate. Datorită faptului că mass media are o importanță atât de mare în formarea opiniei publice, trebuie să se comporte cu grijă în comunicarea informațiilor. În cazul în care se jurnalistul, compania media etc. se comportă abuziv în exercitarea atribuțiilor sale, trebuie tras la răspundere. În orice societate democratică trebuie să existe mijloace de apărare efective împotriva daunelor aduse personalității. Secolul al 21.-lea este o eră digitală, unde transmiterea informațiilor se desfășoară aproape fără restricții. Orice fel de informație devine tot mai ușor de accesat cu ajutorul internetului. Acest lucru complică foarte mult chestiunea aplicării legii în cazul în care diseminarea informației s-a desfășurat în mai multe țări.
După analiza situației în cazul în care încălcarea drepturilor de personalitate se desfășoară în mai multe țări am ajuns la concluzia că legislația europeană în această materie necesită reform. Odată răspândirea mediei digitale încălcările aduse drepturilor de personalitate prin mass media devin mai complicate. O să avem nevoie de o normă europeană care va găsi echilibrul între libertatea presei și drepturile personalității.
Bibliografie
Bloy, Duncan, „Media Law”, Sage Publications, 2007.
Brüggemeier, Gert, Colombi Ciacchi, Aurelia; O’Callaghan,Patrick, „Personality Rights in European Tort Law”, Ed. Cambridge University Press, 2010.
Bunduchi, Ion; Hanganu, janeta; Balan; Iulian, Costin, Doina „Libertatea de exprimare și defăimarea”, coord. proiect: Petru Macovei. – Ch.: „Cu drag” SRL, 2010.
Cammaerts Bart; Carpentier Nico, „Reclaiming the Media Communication Rights and Democratic Media Roles”Intellect Books, UK, 2007.
Hatneanu, Diana Olivia „Libertatea de exprimare în legislația românească”, Centrul pentru Jurnalism Independent, 2013, p. 12.
Packard, Ashley, „Digital media law”, Blackwell Publishing, 2010.
Picard, Maurice, Besson Andre, „Revue generale des assurances terrestres”, 1964.
Stătescu, Constantion, Bîrsan, Corneliu, „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor.”Ediția a IX-a revăzută și adăugită, ed. Hamangiu, 2008.
Warren D., Brandeis L.D., „The Right to Privacy” (1890) 4 Harvard Law Review 193.
Victoria Mihalas, Drept mass media, accesat pe [http://www.slideshare.net/exodumuser/087-dreptulmassmedia?next_slideshow=1]
[http://www.juridice.ro/310100/de-la-conventia-din-bruxelles-1968-la-regulamentul-european-bruxelles-i.html]
[https://cristidanilet.wordpress.com/2013/04/30/ccr-a-decis-insulta-si-calomnia-inapoi-in-codul-penal/]
[http://www.activewatch.ro/ro/freeex/reactie-rapida/update-februarie-2014-atac-la-libertatea-de-exprimare-insulta-si-calomnia-reincriminate/]
[http://dreptitate.net/2013/03/07/insulta-calomnia-si-daunele-morale/]
[http://suportlegal.com/daunele-morale/]
[http://gavra.ro/defaimarea-pe-internet-si-mijloacele-juridice-de-aparare-a-reputatiei/]
[http://www.ziaruldeiasi.ro/recomandari-zdi/modul-de-acordare-si-cuantificare-a-daunelor-morale~ni80q0]
[http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2013/10/ingerinta-in-dreptul-la-libera-exprimare-consideratii-privind-incriminarea-insultei-si-calomniei-in-dreptul-penal-roman]
[http://legeaz.net/noutati-legislative/dreptul-la-proprie-imagine-in-noul-cod-civi]l
[http://www.juridice.ro/358510/dreptul-la-imagine-in-contextul-distribuirii-fotografiilor-pe-retelele-de-socializare.htm]
[http://www.fisd.ro/art/Massmedia]
[http://www.mediafax.ro/social/fiica-economistului-n-n-constantinescu-despagubita-de-cedo-dupa-ce-a-platit-daune-pentru-defaimare-10388976]
Hotărârea Curții din cauza Lingens c. Austria, 8 iulie1986.
Curtea EDO cauza Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca, hotǎrârea din 17 decembrie 2004
Curtea de Justiție a Uniunii Europene COMUNICAT DE PRESĂ nr. 115/11 Luxemburg, 25 octombrie 2011, http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2011-10/cp110115ro.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Daune Aduse Personalitatii Prin Mijloace Mass Media (ID: 127275)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.