Curtea de Conturi Ca Institutie Comunitara

Curtea de conturi ca instituție comunitară

INTRODUCERE

În toamna lui 1946, după cel mai devastator și ucigător război din istoria omenirii, o conflagrație în care și-au pierdut viața peste 70 de milioane de suflete, într-o Europă decimată și împărțită în zonele de influență ale celor doua mari puteri militare SUA și Rusia, Winston Churchill, primul ministru al Regatului Unit al Marii Britanii care a fost catalogat drept unul dintre cei mai mari lideri de război ai secolului, într-o cuvântare pe care a ținut-o la Zürich, a avut îndrăzneala și a sugerat demararea proiectului „Statele Unite ale Europei”. Un proiect care dacă va fi dus la îndeplinire, va unifica Europa și o va transforma în cea mai mare putere economică a lumii. Desigur, ideea nu era una nouă. În februarie 1848, un ziar din Franța intitulat „Le Moniteur” a prezentat pe larg o idee despre o Europă unită și beneficiile pe care această uniune le-ar putea aduce, inclusiv oamenilor de rând. Discursul lui Churchill a avut însă un impact atât de puternic încât națiunile europene care căutau pace și stabilitate după distrugerile suferite, au găsit în expunerea lui un răspuns la dorințele lor de stabilitate și prosperitate. Aceasta a declanșat o reacție în lanț iar rezultatul a ceea ce părea atunci utopic, este astăzi cea mai mare și puternică uniune formată din state suverane și independente, Uniunea Europeană este în 2014 cea mai mare piața de desfacere iar economia ei se îndreaptă încet dar sigur către dominația mondiala a piețelor.

În 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, într-un discurs conceput și scris de consilierul său Jean Monnet, sugera crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului prezentând în acest sens un plan dezvoltat în totalitate care să-i sprijine ideea. Pe 18 aprilie 1951, se semnează la Paris de către Franța, Republica Federala Germania, Italia, Olanda, Belgia și Luxembourg Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. In acea perioadă a anilor ’50, au existat mai multe încercări de constituire a unei comunități politice europene dar fără succes însă. Amintirea războiului era încă vie în conștiința popoarelor iar neîncrederea și tensiunile acumulate nu fuseseră încă înlăturate în totalitate. Rezultatul a fost crearea unor noi tratate: Tratatul Comunității Economice Europene (CEE) și EURATOM. A fost semnat la Roma, pe 25 martie 1957 de către aceleași state care fondaseră Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.

Ca orice mare organizație, și Comunitatea Europeană avea sistemul ei de audit și management financiar, sistem care a fost amendat de multe ori de-a lungul anilor. Motivele acestor amendamente a fost acela că finanțele Comunității au crescut și s-au dezvoltat dramatic mai ales după extinderea continuă și crearea efectivă a Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992.

Acțiunile întreprinse în cadrul diferitelor politici incluse în cei trei piloni ai Uniunii (Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate, Cooperare in Domeniul Justiție și Afaceri Interne) implică un număr enorm de tranzacții care trebuie să fie controlate. În prezent, se poate spune că există patru niveluri de audit în domeniul auditului la nivelul Uniunii Europene.

În primul rând, este vorba de controlul intern efectuat de către instituțiile care de fapt desfășurau activități financiare, respectiv Comisia Europeană. Direcția Generală a Comisiei este responsabilă de controlul financiar al acțiunilor întreprinse de Comisie în cadrul competenței sale executive. De asemenea, Comisia este responsabilă pentru pre-examinarea acțiunilor Uniunii, în scopul de a vedea dacă finanțarea acestor acțiuni a fost asigurată în cadrul disciplinei bugetare a Uniunii conform tratatelor semnate și ratificate de către statele componente care și-au asumat angajamente de finanțare și absorbție.

În al doilea rând, există auditul extern, efectuat de Curtea Europeană de Conturi. În al treilea rând, există auditul parlamentar, efectuat de Parlamentul European. Există o comisie parlamentară însărcinată cu controlul și punerea în aplicare a bugetului Uniunii. Parlamentul descarcă de asemenea, Comisia, în ceea

ce privește implementarea bugetului. Al patrulea tip este auditului efectuat de către instituțiile de audit ale statelor membre în ceea ce privește veniturile și cheltuielile. Acest audit, deși este realizat la nivel național, este foarte interesant pentru Uniune. Aceasta deoarece instituțiile naționale de audit au o foarte bună idee de management al resurselor europene în țările de care aparțin.

Astfel, se poate afirma că acest tip de audit ar putea fi caracterizat ca un "audit descentralizat" al gestiunii financiare a Uniunii Europene. La urma urmei, instituțiile de audit din statele membre au dezvoltat o relație bună de lucru cu instituțiile de audit ale Uniunii Europene.

Toate nivelurile de audit prezentate mai sus au importanța lor în domeniul financiar și sistemul de management al finanțelor Uniunii Europene. Este însă general acceptat faptul că auditul extern este esențial într-o organizație, deoarece aceasta asigură gestionarea eficientă a banilor publici și responsabilitatea celor care iau decizii cu privire la aceasta. Instituția competentă pentru un astfel de audit, nu este alta decât Curtea de Conturi Europeană.

CAPITOLUL UNU

SCURT ISTORIC. PREMISELE APARIȚIEI CURȚII DE CONTURI A UE

Context și Structura

Istoric

Dezvoltarea istorică a Curții de Conturi Europene (denumită pe parcursul acestei lucrări CCE sau Curtea), nu a fost paralelă cu dezvoltarea comunităților europene. În 1951, când visul lui Jean Monnet și Robert Schuman a fost realizat la Paris odată cu semnarea Tratatului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și mai târziu, în 1957, la Roma, cu semnarea Tratatului pentru Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), nu a existat nici o prevedere care să stipuleze ceva despre înființarea Curții de Conturi. Nici măcar nu s-a discutat atunci despre așa ceva.

Inițial, auditul conturilor a fost efectuat în cadrul fiecărui stat comunitar. Organismele de control financiar instituite prin tratatele originare au cuprins Comisia de Audit pentru CEE și Euratom plus auditorul CECO.

Comisia de Audit a fost instituit de art. 206 din Tratatul CEE și art. 180 din Tratatul Euratom. Ambele articole au avut aceeași formulare:

"Conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor prezentate în buget trebuie să fie examinate de o comisie de audit formată din auditori a căror independență să nu poată fi pusă sub nici o circumstanță la îndoială iar președinte va fi unul dintre membrii".

Acest Consiliu cuprindea ambele Comunități de atunci și numărul membrilor săi a fost determinat printr-o decizie unanimă a Consiliului, care a numit, de asemenea, auditorii și președintele pentru o perioadă de cinci ani. Inițial au existat șase membri (în 1973 au devenit nouă) unul din fiecare stat membru, numit pe bază part – time iar Consiliul a avut atunci în componență doar 25 de persoane. Consiliul nu a publicat rapoartele sale, dar acestea au fost în schimb trimise la entitatea auditată, la Comisie și la Parlamentul European numai pentru informare și numai în timp ce a fost dispusă urmărirea de către Consiliu a auditului și a observațiilor consiliului de administrație.

În ceea ce privește auditorul CECO, Tratatul CECO inițial, în art. 78 (6) a declarat următoarele:

"Consiliul va numi un auditor pentru un mandat de trei ani, care va putea fi reconfirmat. El va fi complet independent în exercitarea atribuțiilor sale. Funcția de auditor va fi incompatibilă cu orice altă funcție de la orice instituție sau serviciu public al Comunității”.

Această prevedere a fost modificată prin art. 21 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, care a instituit două organisme externe de noi: în primul rând, un consiliu de audit, care a fost constituit pentru a examina totalitatea conturilor de cheltuieli administrative CECO incluse în bugetul general (noul Art. 78d din Tratatul CECO) și în al doilea rând, un auditor al cărui audit să se focuseze doar pe cheltuielile operaționale și veniturile CECO (noul art. 78e), forma sa inițială păstrându-se în celelalte privințe. Astfel, CECO a fost auditată atât pentru activitatea sa operațională cât și pentru activitatea administrativă.

În același timp, Tratatul de fuziune a inclus prevederi referitoare la înlocuirea tuturor instituțiilor de audit ale Comunităților. Mai exact, art. 22 din Tratatul privind concentrările economice, a creat "Comitetul de Audit al comunităților europene" pentru a înlocui toate camerelor de audit ale CECO, CEE și Euratom și pentru "exercitarea, în condițiile prevăzute de Tratatele de instituire a celor trei Comunități, a puterilor și competențelor conferite acestor organisme prin tratate”.

Comisia de Audit a Comunităților Europene a avut ca obiect de activitate principal prezentarea unui raport. După examinarea acestui raport, Consiliul și Parlamentul Comunităților dădeau Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului. Astfel, funcția de audit al consiliului a fost o parte a sistemului de decizie și descărcare de gestiune anual.

Acest prim sistem de audit instituțional, nu a putut controla, într-o măsură acceptabilă și în profunzime, continua dezvoltare a finanțelor Comunităților. Evoluții, cum ar fi adoptarea sistemului "Own resources", de către Comunități la 22 aprilie 1970 prin Tratatul de la Luxemburg, sau cele câteva probleme constatate în cursul aplicării dispozițiilor din tratate despre controlul financiar extern, i-au convins pe cei de la funcționalitate si structurare niveluri operaționale ale Comunităților de necesitatea creării unei organizații care să efectueze controlul extern al execuției bugetare. Într-adevăr, Comisia de Audit nu a fost potrivită în a face față cu brio condițiilor în continuă schimbare ale finanțelor Comunităților. Acest lucru a dus la multe întârzieri lungi și repetate în elaborarea raportului Comisiei, la ceva ce a dat naștere multor critici parlamentare. Consiliul a subliniat două motive majore care stau în calea elaborării eficace a rapoartelor. În primul rând, incapacitatea de interpretare largă a acestor competențe de audit. Este adevărat că Tratatele nu defineau în mod clar competențele și nu enumerau clar instituțiile care urmau să fie supuse auditului. Comisia trebuia să le interpreteze restrictiv (una din principalele probleme a fost aceea că în conformitate cu această interpretare îngustă a Consiliului, nu s-a putut începe auditul pe conturi până când acestea nu au fost închise) și, prin urmare, Consiliul a fost reticent în a da o interpretare concisă sensului expresiei "unei bune gestiuni financiare", care nu intra, așa cum s-a dorit, în concordanță cu punctele de vedere ale Comisiei. Spre exemplu, în 1971, Comisia a emis o dispoziție generală către toate unitățile, structurile și sale serviciile sale, din care consecința practică a fost aceea prin care s-a dat dreptul acestor servicii pentru a putea limita intervențiile Consiliului de Conturi

cu privire la aspectele pe care serviciile însele l-au determinat. Al doilea rând, operațiuni financiare ale Comunităților care au început de la sfârșitul anilor 1960 urmau să fie nu efectuată de către Comunitățile de servicii și de agenți, ci de către autoritățile publice respective administrației fiecărui stat membru. Cheltuielile generate în acest fel nu ar fi putut fi controlate întrucât tratatele nu au inclus nici o dispoziție cu privire la audituri la fața locului de către Comisia de Audit din statele membre. Dimensiunea principală al acestor cheltuieli a fost asociată cu fondul de Garantare Agricolă Europeană și cu Fondul de Orientare (FEOGA) – secțiunea Garantare, în timp ce alte cheltuieli legate de Fondul Social European (FSE) sau la secțiunea Orientare a FEOGA au fost monitorizate de către Comisie într-un mod general.

În repetate rânduri, Comisia a fost mulțumită doar de procedurile de audit intern efectuate de propriile sale servicii și, în acest caz (de control intern) Comisia de Audit nu a putut interveni decât atunci când serviciile Comisiei au permis să facă acest lucru. Cu privire la procedura tip „follow-up” observațiile Comisiei de audit s-au rezumat atunci la un aviz negativ datorită rămânerii la stadiul de „literă moartă”.

Acestea însă nu au fost singurele motive care au determinat rezultatele mai puțin eficiente ale Comisiei de audit. Conform Regulamentului cu privire la acest organism, membrii săi nu au putut primi instrucțiuni din partea guvernelor sau a altor organisme (art. 4). Acestea nu au putut să întreprindă nici o altă activitate comunitară conform art. 5, și ar fi putut fi demis sau oprit din exercitarea atribuțiilor de către Curtea Europeană de Justiție (CEJ) în cazul în care s-ar fi găsit suficiente motive (art. 7). Dar, în aceste limitări nu exista nici o prevedere care să împiedice membrii consiliului să se angajeze sau să facă parte din alte structuri în afara activității desfășurate la Comunitate, acest fapt creând serioase îndoieli cu privire la independența lor.

Dar pe lângă problema independenței, această situație a avut efecte practice negative, deoarece auditorii, fiind angajați și în alte activități, nu au putut dedica un timp suficient activității de audit a Comunităților, transformând astfel aceasta activitate într-una gen part-time, cu toate consecințele ulterioare. În plus, din cauza personalului limitat (doar 25 de persoane cu sediul la Bruxelles și 5 cu sediul în Luxemburg, ultimii fiind auditorii CECO), au avut de a face de cele mai multe ori cu dosarele Comisiei din Bruxelles și Luxemburg. Luând în considerare toate acestea, este ușor de înțeles de ce Comisia de Audit nu a putut ține pasul cu evoluția situației financiare a Comunităților. Comisia de Audit în sine a subliniat necesitatea de a fi capabilă de a efectua audituri la fața locului în statele membre "Ea a făcut, de asemenea, o încercare în această direcție prin încheierea de acorduri cu mai multe state membre (Belgia, Olanda, Germania și Franța) pentru a-i permite să efectueze la fața locului un audit cu privire la FEOGA. În general însă, auditului efectuat de Comisia de Audit a fost mai mult de un audit pur formal tip ex-post a cheltuielilor, bazat pe verificarea voucher-elor de sprijin.

În aceste condiții, cererea pentru un audit mai complet în cadrul Comunităților Europene în privința finanțelor a devenit mai mare și mai persistentă. Au existat atunci doi factori principali, în afară de ineficacitatea consiliului, care au accelerat procedura de reformă în sistemul financiar al Comunităților.

Prima a fost extinderea CE în anul 1973 când au fost admise Danemarca, Irlanda și Regatul Unit. Deoarece aceste trei țări aveau o tradiție puternică a sectorului public independent rezultatele auditului sunt transmise acum în rapoartele care sunt examinate îndeaproape de către parlamentele . Era logic ca celelalte state membre existente, care considerau sistemul de atunci privind auditarea Comunităților mai puțin adecvat, vor coopera cu cele nou intrate în scopul consolidării.

Al doilea factor a fost presiunea tot mai mare a Parlamentului European de a avea un rol mai mare în afacerile financiare ale Comunității. Pentru a face acest lucru, Parlamentul a recunoscut și admis că este nevoie de un organism independent și puternic care să supravegheze activitățile financiare și că o prezență puternică de audit ar fi mijlocul prin care acest fapt s-ar materializa si ar deveni funcțional.

Prima încercare a Parlamentului a fost acea de mări competențele Comisiei de Audit. În februarie 1973, a fost depus un amendament care propunea adoptarea rapoartelor speciale și avize de către Consiliu iar aceasta pe lângă raportul anual, nu numai la cererea Consiliului sau a Parlamentului (ca art. 90 din regulamentul financiar, atunci precizat), ci și din proprie inițiativă, ceva care Comisia nu a acceptat.

A doua mutare a Parlamentului a fost de a propune înlocuirea a Comisiei de audit cu o Curtea de Conturi Europeană, aceasta urmând să se realizeze prin analogie cu privire la Curțile de conturi naționale ale statelor membre. Președintele Sub-Comitetului din Parlament (de acum este un comitet complet) pentru controlul bugetar, dl H. Aigner și-a exprimat punctul de vedere al Parlamentului într-o broșură intitulată "Pledoarie pentru un Birou de Audit european", publicat în septembrie 1973. Comisia, în propunerea sa de modificare a tratatelor (iunie și octombrie 1973) a acceptat consolidarea competențelor bugetare ale Parlamentului, dar nu a propus nimic altceva pentru continuarea mandatului Auditorului CECO care urma să se încheie și care funcționa în afara cadrului de audit al Comisiei. La 4 iunie 1974, Consiliul a emis orientări comune de modificare a propunerilor Comisiei. Acestea au inclus amendamente la articolele 203, 204, 205a, 206, 209 din Tratatul CEE, precum și stabilirea și înființarea Curții de Conturi (în locul Comisiei de audit și auditorul CECO). Comisia nu a găsit nici un motiv să se opună acestei propuneri. Proiectul de tratat privind, printre alte aspecte instituirea Curții de Conturi Europene (CCE) a făcut obiectul unor negocieri între cele trei instituții, dar în tot ceea ce privea dispozițiile referitoare la Curtea de Conturi, nu a existat nici un dezacord important.

Astfel, la 22 iulie 1975, tratatul „de modificare a anumitor dispoziții financiare din Tratatele de instituire a Comunităților Europene și ale Tratatului de instituire al Consiliului unic și a unei Comisii unice a Comunităților Europene”, de asemenea, cunoscut sub numele de Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare ale Uniunii Europene, a fost semnat la Bruxelles. Se stabilea în articolul 15 înființarea Curții de Conturi Europene (articolele 206 Tratatul CEE, 78e din Tratatul CECO și 180 din Tratatul Euratom astfel cum a fost modificat prin al doilea Tratat privind bugetul), instituție independentă care nu se subordonează nici unei alte instituții și care își va prezenta rapoartele de activitate numai Parlamentului sau Comisiei special numite de acesta și care va deține controlul asupra finanțelor Comunității.

Structura Curții de Conturi Europene

Membrii

În conformitate cu art. 188b (l) [247 (1)] din Tratatul CE care a fost modificat după aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, în 1995, "Curtea de Conturi se compune din cincisprezece membri".

Nu există nici o prevedere în tratat cu privire la naționalitatea membrilor Curții de Conturi, dar, în practică, fiecare stat membru "este reprezentat" de către un membru al CCE. S-a sugerat să se adopte propunerea Comisiei, să se includă în dispozițiile cu privire la Curtea de Conturi o dispoziție precum cea a art. 165 (4) [221 (4)] din Tratatul CE cu privire la posibilitatea Consiliului de a crește numărul membrilor Curții Europene de Justiție, inclusiv la cererea Curții.

Art. 188b (3) [247 (3)] din Tratatul CE, actual 286 (2) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene, prevede următoarele:

„Membrii Curții de Conturi sunt numiți pentru un mandat de șase ani de către Consiliu, cu o hotărâre unanimă, numai după consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, atunci când se fac primele numiri, patru membri ai Curții de Conturi, aleși prin tragere la sorți, sunt numiți pentru un mandat de numai patru ani. Membrii Curții de Conturi sunt eligibili pentru a fi numiți din nou”.

Atunci când această prevedere a fost aplicată pentru prima dată, în 1977, a constituit un punct foarte important în istoria instituțiilor comunitare, deoarece pentru prima dată, Consiliul a solicitat Parlamentului să își dea avizul cu privire la numirea membrilor ai unei (cvasi) instituții.

Sistemul de numire a membrilor Curții de Conturi Europene este complet diferit de acela al numirii membrilor Comisiei sau ai Curții Europene de Justiție.

Din acest motiv, s-a susținut opinia că CCE nu a fost o instituție a Comunităților. Chiar de la început, în 1973, Comisia a sugerat că membrii Curții de Conturi ar trebui să fie numiți de comun acord de guvernele statelor membre. Consiliul, însă, a respins această propunere și a propus dispoziția actuală, care prevede că avizul Parlamentului trebuie luat în considerare în modul cel mai serios. S-a putut observa că, în conformitate cu art. 188 (3) [247 (3)] Parlamentul nu are drept de veto în privința vreunui candidat. Opiniile sale au fost ignorate în câteva rânduri. În ciuda acestui fapt, în acest stadiu, Parlamentul își exercită dreptului său consultativ, examinând pe fiecare dintre candidații propuși și nu ezită în a-și exprima dezacordul față de orice candidat pe care îl consideră a fi inadecvat. De asemenea, au fost rezoluții parlamentare care subliniază procedurile și criteriile utilizate în formarea opiniei despre caracterul adecvat al unui candidat. Aceste rezoluții au acuzat statele membre că ar fi nominalizat candidați nepotriviți pentru ocuparea funcțiilor iar Consiliului i s-a reproșat a făcut numiri fără a avea întotdeauna în vedere competența profesională și independența membrilor așa cum sunt cerute de tratate. Acesta este un indiciu bun în ceea ce privește consultarea Parlamentului, în scopul de a numi membrii Curții de Conturi Europene și de a se asigura că criteriile stabilite de tratate sunt de fapt îndeplinite iar guvernele statelor membre sunt atente înainte de a face o nominalizare.

A fost considerat neortodox faptul că membrii Curții de Conturi Europene erau numiți altfel și nu prin același mecanism ca membrii Comisiei Europene și Curții Europene de Justiție, mai ales după modificările aduse de Tratatul de la Maastricht privind statutul instituțional al Curții de Conturi Europene. Menținerea acestei metode de numire a membrilor CCE a fost văzută – corect dintr-un punct de vedere – ca o implicație a faptului că instituția nu este considerată a fi la fel de importantă sau de același rang cu Comisia Europeană și Curtea Europeană de Justiție.

Ca o remarcă finală, trebuie evidențiat faptul că este evidentă dispoziția specială în ceea ce privește primele numiri deoarece fost făcută cu scopul de a asigura continuitatea funcționării Curții de Conturi, pentru a evita situația în care mandatele tuturor membrilor s-ar fi putut încheia simultan.

Calificările membrilor Curții de Conturi sunt indicate după cum urmează în art. 188b (2) [247 (2)] actualul 286 (1) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene:

„Membrii Curții de Conturi sunt aleși dintre personalitățile care aparțin sau au aparținut în țările lor de origine de unități de audit extern sau organisme care conferă o calificare specială pentru această funcție. Independența lor trebuie să fie mai presus de orice îndoială.”

Din aceste prevederi pare că doar două calificări principale sunt necesare pentru numire:

a) compatibilitatea, potrivirea și calificarea pentru acest gen de funcție.

b) independența.

Aceste calificări, care trebuie să existe încă dinainte de numire, sunt comune la numirea în alte organisme similare. Dar, în scopul de a asigura funcția independentă și de neîngrădit a Curții de Conturi Europene, există, de asemenea, următoarele dispoziții:

Art. 118(4) [247(4)] actual 286 (3) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene:

„Membrii Curții de Conturi au, în interesul general al Comunității, deplină independență în îndeplinirea funcțiilor lor. În îndeplinirea îndatoririlor lor, aceștia nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern sau orice alt organism. Aceștia se abțin de la orice acțiune incompatibilă cu funcțiile și demnitățile lor”.

Art. 188(5) [247(5)] actual 286 (4) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene:

„Membrii Curții de Conturi nu pot, ca pe timpul mandatului lor, să se angajeze în orice altă activitate profesională, indiferent dacă este remunerată sau nu. La instalarea în funcțiile lor, ei se angajează solemn că, atât în timpul cât și după încheierea mandatului, vor respecta obligațiile care decurg din acesta și în mod special, obligația de onestitate și discreție în ceea ce privește acceptarea, desigur după încetarea mandatului, de anumite funcții sau prestații care ar intra în contradicție cu funcția deținută anterior în cadrul Curții”.

Aceste dispoziții se bazează pe experiența funcției de audit. Dispoziția dată de art. 188 (5) [247 (5)] actual 286 (4) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene are scopul de a garanta independența Curții de Conturi Europene, dar, de asemenea, trebuie să stabilească continuitatea posturilor prin menținerea lor ocupate în permanență, prevenind repetarea precedentului din Comisia de Audit, deoarece membrii care ar putea întreprinde și alte activități devenind astfel auditori part-time pentru Uniunea Europeană ceea ce este împotriva regulamentelor. Este una dintre puținele referiri de acest fel din tratate dar care se este interesul Uniunii Europene. Faptul că această trimitere se face în dispozițiile referitoare la Curtea de Conturi este o indiciu foarte important și reflectă importanța Curții în sistemul instituțional european.

Încetarea atribuțiilor unui membru al Curții de Conturi este reglementată de următoarele dispoziții: Art. 188b (6) [247 (6)] actual 286 (5) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene care prevede următoarele:

„În afară de înlocuirea normală sau dacă intervine decesul, funcția de membru al Curții de Conturi încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire în urma unei hotărâri emise de Curtea de Justiție în conformitate cu punctul 7.”

În afara situației de demitere, membrii Curții de Conturi rămân în funcție până la înlocuirea lor.

Art. 188b (7) [247 (7)] actual 286 (6) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene prevede că:

„Un membru al Curții de Conturi poate fi destituit din funcție și poate pierde dreptul la pensie sau alte avantaje echivalente numai în cazul în care Curtea de Justiție, la cererea Curții de Conturi, constată că acesta nu mai îndeplinește condițiile necesare obligatorii care decurg pentru ocuparea acestei funcții.”

Aceste dispoziții consolidează garanțiile prevăzute de Tratatul de Independență al Curții de Conturi Europene. Curtea de Conturi în sine are competența de a stabili dacă membrii săi îndeplinesc condițiile tratatului. Se poate cere Curții Europene de Justiție eliminarea oricărei persoane care nu ar trebui să fie membru al Curții de Conturi Europene. Este demn de remarcat faptul că Tratatul de prevede practic contextul exact al deciziei CEJ (… constată că nu mai îndeplinește condițiile cerute sau obligațiile care decurg din această funcție) arătând astfel că CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE nu va face nimic altceva, decât pur și simplu să declare inadecvată persoana în cauză care va deveni astfel privată de toate drepturile care rezultă din exercitarea funcției ocupate în cadrul Curții. Faptul că numai Curtea de Conturi poate solicita o astfel de îndepărtare evidențiază independența acestei instituții.

O prevedere cu caracter pur administrativ și procedural este conținută în Art. 188b(8)[247(8)] actual 286 (7) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene unde se stipulează următoarele:

„Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, stabilește condițiile de angajare a președintelui și a membrilor Curții de Conturi și în special, salariile, indemnizațiile și pensiile. Stabilește de asemenea, prin aceeași majoritate, orice indemnizație care ține loc de remunerație. "

Art. 188b(9) [247(9)] actual 286 (8) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene are următorul enunț:

„Dispozițiile Protocolului privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene care se aplică judecătorilor Curții de Justiție se aplică, de asemenea, și membrilor Curții de Conturi.”

Importanța acestui dispoziții va fi evaluată în cazul în care natura CCE, ca o instituție a Uniunii Europene, va fi examinată. Alte dispoziții privind detalii despre procedura exactă pentru numirea membrilor Curții de Conturi și modul în care acestea trebuie să îndeplinească îndatoririle lor sunt incluse în Regulamentul de ordine interioară al Curții. La art. 2 se precizează că durata mandatului membrilor CCE începe de la data menționată în Decizia de numire sau în cazul în care nu există o astfel de dată, de la data Deciziei.

Jurământul membrilor CCE este reglementat de art. 3 în conformitate cu care membrii nou numiți, înainte de asumarea sarcinilor lor sau imediat după aceea, trebuie să se angajeze obligațiile prevăzute în tratate. Aceste obligații sunt descrise în principal în art. 188b (4) [247 (4)] și jurământul dat de fiecare dată de către noii membri se bazează pe acest articol. Membrii Curții de Conturi pot fi înlocuite temporar în caz de absență de către unul sau mai mulți membri temporari în conformitate cu prevederile art. 12. De asemenea, după cum prevede Art. 13, membrii pot autoriza membri ai personalului Curții să semneze în numele și responsabilitatea lor orice document privind sectorul pentru care acel membru este competent. Singura excepție de la regulă este menționată în art. 14, potrivit căruia în tot ceea ce privește execuția bugetului CCE, singurii oameni care au competețe care contează sunt exclusiv membrii CCE și secretarul general al CCE. Președintele trebuie să fie informat cu privire la absența unui membru CCE cât mai curând posibil și aceeași regulă se aplică și altor membri și auditori care lucrează în cadrul grupului unde este absent alt membru (art. 15).

Personalul

Spre deosebire de dispozițiile foarte detaliate privind membrii ECA, tratatul nu conține nici o prevedere cu privire la personal CCE. Astfel, Curtea de Conturi a trebuit să se decidă ce fel de personal să angajeze, în scopul de a îndeplini sarcinile în cel mai bun mod posibil. Acest lucru este menționat, de asemenea, în art. 16 din Regulamentul intern al CCE.

Inițial au existat unele dificultăți în a selecta personal care să activeze în cadrul Curții, mai ales pentru că nu a existat o estimare exacta a nevoilor de funcționare instituției. Estimarea inițială nu a inclus activități traducere și astfel a fost nevoie de o suplimentare inițială a bugetelor. Personalul nou nu a putut fi recrutat suficient de repede, astfel încât personalul de la Curtea de Conturi a fost completat de către personalul instituțiilor pe care le-a înlocuit (Comisia de Audit și auditorii CECO).

Personalul este împărțit în două categorii: auditorii și personalul administrativ. Cei din personalul administrativ sunt, de asemenea, împărțiți în funcție de ocupația lor în personal destinat serviciilor administrative în general (buget, administrare). Personalul care se ocupă cu traducerea și interpretarea documentelor care ajung la CCE precum și a documentelor emise de aceasta, este, ca în fiecare instituție europeană, unul dintre cele mai importante în ceea ce privește eficacitatea instituției, rezultând de aici importanța selecționării pe bază de înalte competențe profesionale a celor care urmează să facă parte din această categorie. La Curtea de Conturi mai este și personal care se ocupă cu servicii generale (bibliotecă, formare profesională, executori judecătorești). Printre aceștia, există și cei care lucrează în cabinetele personale ale membrilor Curții, deoarece fiecare membru are un cabinet care este deservit de cinci salariați din cadrul personalului administrativ, de obicei din aceeași țară, dar nu întotdeauna. "Unii dintre aceștia petrec o parte din timpul lor de lucru desfășurând efectiv activitatea de auditori ai Curții." Art. 83 (1) din Regulamentul financiar al Curții de Conturi stipulează că membrii acesteia pot, în îndeplinirea misiunii lor, să fie asistați de către ofițeri ai Curții.

Auditorii sunt clasificați în doua categorii (A și B), în funcție de calificările și competențele lor. Câteodată, în funcție de nevoile practice ale CCE acestora le sunt atribuite sarcini administrative. Cei mai mulți auditori sunt oficiali ai CCE iar restul doar pe contracte pe termen scurt. Auditorii sunt recrutați dintr-o gamă largă de medii profesionale din sectorul public sau privat. Cele mai frecvente calificări întâlnite sunt din domeniile contabilitate, audit, drept, economie sau finanțe. Din cauza numărului lor limitat în ceea ce privește gama largă și răspândirea geografică a auditurilor efectuate de CCE, capacitatea individuală a auditorului de a-și putea desfășura activitatea în mai multe limbi este o calificare adițională dintre cele mai importante, deoarece în cazul în care un auditor nu poate citi și înțelege cu ușurință documentele pe care le primește, înseamnă că are o capacitate de audit foarte limitată. Câțiva sunt detașați de la instituțiile naționale de audit sau alte organisme ale fiecărui stat membru. La un moment dat, Curtea de Conturi a emis Decizia 97-12, potrivit căreia, unele posturi temporare vacante pot și vor fi ocupate de personal provenind de la instituțiile naționale de audit din statele membre. Desigur, acest mod de a selecta personal nu este neobișnuit în CCE. În al doilea capitol al acestei decizii, care prevede calificările candidaților, se menționează că acei candidați trebuie să facă parte din personalul instituției de audit specific. Este posibil totuși ca CCE să accepte, după consultarea cu instituția națională de audit, candidați de la o altă instituție administrativă a statului membru, cu condiția ca acel candidat să aibă un nivel de experiență în domeniul controlul financiar și de audit al cheltuielilor Comunităților. De asemenea, este ușor de înțeles că dispoziții ca aceasta pot pune în pericol eforturile CCE de a obține cel mai bun control posibil al gestiunii financiare a Comunităților. Oamenii care lucrează în instituții diferite, altele decât instituțiile de audit, chiar dacă au acestea experiență în domeniul controlului financiar, nu poate îndeplini sarcina de audit ca cineva care a lucrat efectiv într-o instituție de audit. Formarea profesională prevăzută într-o instituție de audit și experiența acumulată este utilă în relațiile cu sistemul de audit desul de complicat al Comunităților. În general, auditorii (inclusiv cei ai CCE), pentru a-și putea exercita atribuțiile în cel mai bun mod posibil, trebuie să: a) să aibă standarde profesionale ridicate, b) să fie independent față de orice intervenții sau presiuni personale sau externe, astfel încât să nu existe nici o îndoială cu privire la imparțialitatea deciziilor lor, c) să poată efectua corect și complet un audit, inclusiv pregătirea și editarea rapoartelor preliminare, d) să înțeleagă sistemul de audit intern deja existent în organizația auditată și să încerce să-l revizuiască în scopul de a îmbunătăți eficacitatea acestuia.

În ceea ce privește independența lor, există trei tipuri de motive care poate afecta această stare. Primul face parte din categoria motivelor personale, cum ar fi o relație personală sau financiară, idei și prejudecăți față de oameni, grupuri sau organizații, convingeri sociale sau politice, asociere anterioară cu organizația auditată, și de interes economic. Al doilea tip include motivele organizaționale cauzate de poziția auditorilor în ierarhia instituției. Această categorie nu se poate aplica auditorilor CCE, deoarece aceștia sunt auditori externi și nu interferează în auditele lor cu ierarhia din instituție. Al treilea tip sunt motivele externe, ceea ce înseamnă în principal intervenții de factori externi care influențează auditul prin selectarea obiectul auditului, timpul auditului, persoanele care vor efectua auditul, sau prin tăierea finanțării organizației de audit. Această categorie este de asemenea dificil de aplicat auditorilor CCE deoarece pentru ca acest tip de intervenție să poată avea loc, este necesară o modificare instituțională a Comunităților privind CCE, ceea ce este acum foarte dificil de realizat.

Personalul CCE provine din toate statele membre ale Comunității. Deci, este firesc să aibă o anumită eterogenitate în tot ceea ce privește limba, cultura, calificările, pe care Curtea de Conturi le-a considerat un avantaj în confruntarea cu multitudinea și diversitatea formelor de audit și de materiale supuse controlului său. Dar această situație a constituit, de asemenea, un pericol pentru coeziunea internă a activității Curții. Curtea a trebuit să elaboreze pe o cantitate mare de materiale, colectate de la multe țări și în legătură cu mai multe aspecte. Fără o noțiune comună a aprecierii bunei gestiuni financiare, este dificil să se obțină un audit eficient și imparțial al unui sistem de finanțe publice, ca acela al Comunităților. Deci, în scopul de a dezvolta o abordare comună la audit, Curtea de Conturi a stabilit un serviciu de Metode de Elaborare și Formare a Activității, serviciu este condus de unul dintre directorii Curții. Au fost dezvoltate programele de formare și dezvoltare a personalului care au fost distribuite sub formă de manuale tuturor auditorilor Curții.

Este interesant de observat că în 1980 schema de personal a CCE includea 237 de posturi permanente și 22 de posturi temporare în timp ce astăzi există 500 de angajați la Curtea de Conturi. 240 de traducători, 55 de dactilografi, 140 de administratori și 65 din alte categorii de personal. Este adevărat însă că mărimea materialului care trebuie să fie auditat necesită mai mult personal, mai ales după ce Tratatele au alocat sarcini noi Curții de Conturi (declarația de asigurare, audit al cheltuielilor pilonului doi al Uniunii Europene, etc.).

Un eveniment care trebuie remarcat, sunt acțiunile sindicale ale personalului CCE, care, în 1987 a provocat un dezacord intens între personalul Curții și administrație (adică președinte). Mai exact, Trade Union of the European Communities' Personnel (Sindicatul Personalului Comunităților Europene) din Luxemburg a acuzat Curtea de Conturi pentru luarea deciziei de a mări personalul temporar în loc de angajare permanentă, adăugând că acest tip de politică declasifică serviciului public european și amenință independența și rolul Curții de Conturi, în mod special poziția și percepția asupra instituției ca fiind "conștiința financiară" a Europei. Președintele CCE a răspuns prin trimiterea unei scrisori către un membru al personalului ECA, care era și membru al comitetului executiv sindical, în care, după condamnarea declarației Sindicatului, informează că din acel moment, Buletine Uniunii nu vor mai circul prin serviciul post-intern al CCE, ci numai prin intermediul Comitetului de personal a Curții de Conturi, și prin orice alt mod de distribuție care ar trebui să fie efectuat doar la inițiativa Sindicatului. În plus, președintele CCE a dezaprobat absența membrilor personalului Curții de Conturi care au aparținut comisiei reprezentative sindicale pentru ca aceștia să participe la reuniunile solicitate de Sindicat.

Curtea Europeană de Justiție, după un apel din partea Sindicatului și al unui funcționar al Curții de Conturi Europene, în hotărârea luată a declarat că prima decizie a Curții de Conturi de a nu permite distribuirea buletinelor Sindicatului prin intermediul serviciului său de poștă intern, a respins un avantaj al membrilor, dar nu a obstrucționat activitatea sindicatului. Mai mult, libertatea de a lua parte în mod activ la mișcarea sindicală – libertate pe care tot personalul Curții de Conturi o are prin statut – nu este atât de extinsă pentru a include o obligație a Curții de Conturi de a pune la dispoziția Sindicatului serviciul de poștă internă. De asemenea, Curtea Europeană de Justiție, în aceeași hotărâre, a subliniat că toate instituțiile și autoritățile Comunităților, inclusiv CCE, nu trebuie să obstrucționeze reprezentanții Sindicatului să ia parte la ședințele de sindicat în vederea pregătirii pentru participarea la negocieri colective. Deci, potrivit acestei hotărâri personalul CCE are tot dreptul de face parte din Sindicat și de a se bucura de toate libertățile ce decurg din această calitate.

Organizarea

În prezent, Curtea de Conturi Europeană funcționează sub forma unui organ colegial compus din 28 de membri, câte unul din fiecare stat membru. Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului European, în urma nominalizării lor de către statele membre respective, pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Președintele este ales de către membri, din rândul acestora, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea de reînnoire.

Tratatul Consolidat al Uniunii Europene nu conține prea multe informații privind organizarea Curții de Conturi. În conformitate cu art. 188b (3) [247 (3)] actual 286 (2):

„Membrii Curții de Conturi sunt aleși dintre personalitățile care fac parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru această funcție. Aceștia trebuie să prezinte toate garanțiile de independență. Membrii Curții de Conturi se numesc pentru o perioadă șase ani. Consiliul, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Mandatul membrilor Curții de Conturi poate fi reînnoit. Membrii Curții de Conturi desemnează dintre ei pe președintele Curții de Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit”.

Rolul Președintelui CCE este acela de primus inter pares – cel dintâi dintre egali. El prezidează reuniunile Curții, se asigură că deciziile Curții sunt puse în aplicare și că instituția și activitățile acesteia sunt bine gestionate.

La data de 16 ianuarie 2008, domnul Vítor Manuel da Silva Caldeira, membrul portughez, a fost ales președinte al Curții, devenind astfel cel de al zecelea președinte al instituției. Mandatul său a fost reînnoit pentru prima oară la 12 ianuarie 2011 și pentru a doua oară la 23 ianuarie 2014, pentru o perioadă de câte trei ani.

Secretarul general este funcționarul cu cel mai înalt grad în instituție și este numit în această funcție de Curte, pentru un mandat reînnoibil de șase ani. Secretarul general este responsabil de gestionarea personalului și de administrarea Curții, inclusiv de finanțe și asistență, resurse umane, tehnologia informației și traduceri. Secretarul general este, de asemenea, responsabil de secretariatul Curții. Funcția este ocupată în prezent de domnul Eduardo Ruíz García, care a fost numit secretar general al Curții la 16 martie 2009.

Efectivul de personal al Curții numără aproximativ 900 de persoane cu sarcini în domeniul auditului, al traducerilor și al administrației. Personalul de audit este caracterizat de o mare diversitate în ceea ce privește formarea și experiența profesională, provenind atât din sectorul public, cât și din cel privat, și fiind specializat, de exemplu, în contabilitate, gestiune financiară, audit intern și extern, drept sau economie.

Personalul Curții cuprinde și traducători pentru 23 de limbi oficiale ale UE, al căror rol este de a asigura faptul că publicațiile Curții pot fi citite de cetățenii UE în limba dorită. La fel ca toate celelalte instituții ale UE, Curtea angajează resortisanți ai tuturor statelor membre. În calitatea lor de funcționari publici ai UE, membrii personalului Curții intră sub incidența Statutului funcționarilor Uniunii Europene.

Curtea este organizată în 11 direcții de audit și direcții administrative, în cadrul cărora există peste 50 de unități. Rolul acestora este de a contribui la dezvoltarea expertizei necesare și la exploatarea optimă a resurselor.

Curtea aplică o politică activă a egalității de șanse, iar personalul său este format din proporții aproape egale de bărbați și de femei.

Curtea se poate mândri cu formarea, începând din 1977, a unui efectiv de personal dedicat, profesionist și experimentat, a cărui misiune constă în protejarea intereselor financiare ale cetățenilor.

Dispoziția cu privire la organizare este cea de la articolul 284. Acesta este singura din în tratate cu privire la modul trebuie să fie organizată Curtea de Conturi. Predicția alegerii unui președinte este punctul de bază al organizării Curții. Astfel, Curtea de Conturi este complet liberă să elaboreze și să adopte propriul regulament de organizare și de procedură, având însă obligația de a respecta dispozițiile și principiile stabilite de tratate.

Această autoritate auto-organizare este de asemenea prevăzută de art. 16 din Regulamentul intern al CCE. Curtea, folosindu-se de această libertate, în încercarea de a obține cea mai bună organizare, adoptă în 1978 primul său regulament intern care nu a fost publicat în Jurnalul Oficial, dar a fost accesibil publicului. Prezentul regulament intern s-a ocupat în principal de trei aspecte: a) alegerea și competențele președintelui Curții, la art. 2-3, b) alocarea atribuțiilor și responsabilitatea colectivă a membrilor Curții, la art. 4-7 și c) funcționarea Curții (cvorum, votul, procedura de luare a deciziilor) la art. 8-9. În 1981, Curtea de Conturi a adoptat un nou regulament intern, care, de asemenea, nu a fost publicată în Jurnalul Oficial. Prezentul regulament, cu unele modificări, este documentul care conține actualele norme de procedură ale Curții.

În conformitate cu art. 1 din regulamentul intern, de Curtea este organizată și funcționează ca o colectivitate. Această prevedere este susținută de art. 188c (4) din tratat, care prevede: "Curtea de Conturi adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau de avize cu majoritatea membrilor săi", iar în dispoziția art. 22 din Regulamentul de ordine interioară sunt descrise majoritățile necesare pentru adoptarea oricărei decizii a Curții. Acest aspect pune accent pe natura corporativă de luare a deciziilor și a fost făcută pentru a rezolva orice conflict potențial între responsabilitatea colectivă a membrilor Curții și nevoia de desfășurarea eficientă a activităților zilnice. Această formă de organizare nu este considerată a fi un obstacol pentru o alocare internă a responsabilităților și competențelor între membrii Curții. Acest lucru se face cu scopul de a facilita activitatea generală a Curții pentru pregătirea și punerea în aplicare a deciziilor luate, în anumite zone. Deci, chiar dacă Curtea de Conturi este o instituție colectivă, fiecare dintre membrii săi este responsabil pentru un anumit sector de audit.

Sarcinile din cadrul Curții de Conturi sunt împărțite pe verticală și pe orizontală. Divizia verticală acoperă operațiunile de audit și activitățile de investigare a Curții. Divizia orizontală se referă la funcțiile interne ale Curții de Conturi (administrare de personal, programul de lucru, coordonare intersectorială etc.), În conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din regulamentul intern, Curtea poate forma grupuri între membrii săi și fiecărui grup îi sunt alocate sectoare de activitate. Art. 9 (2) prevede că responsabilitățile ar trebui alocate în mod egal între membrii fiecărui grup. Responsabilitatea membrilor se rezumă la grupă iar cea a Curții la repartizarea sectoarelor care le sunt atribuite.

În prezent, Curtea este împărțită în trei grupuri de audit, ADAR (anual development and auditor report – raportul auditului anual pentru dezvoltare) și SAG (statement of assurance group), deci un total de cinci grupuri iar fiecare grup are în componență între trei și cinci membrii ai Curții. Grupul de audit 1 auditează ambele secțiuni (de îndrumare și Garantare) ale FEOGA (Fondul European de Orientare Agricolă), Grupul de audit 2 se referă la Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de coeziune, CECO și alte domenii, cum ar fi turismul, măsuri pentru a sprijini Europa Centrală și de Est, energie etc., în timp ce grupul de audit 3 auditează fondurile europene de dezvoltare, cheltuielile administrative ale instituțiilor din comunitate, „resurse proprii” și cooperarea cu țările din afara Uniunii Europene. Grupul de audit 1 auditează ambele secțiuni (de îndrumare și Garantare) ale FEOGA (Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă). Grupul de audit 2 acoperă Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de coeziune și alte domenii cum ar fi turismul, măsuri pentru a sprijini Europa Centrală și de Est, domeniul energiei etc. Grupul de audit 3 auditează fondurile europene de dezvoltare, cheltuielile administrative ale instituțiilor și cooperarea cu țările din afara Uniunii Europene.

În fiecare dintre aceste grupuri, unul dintre membrii este coordonatorul grupului. Acesta este responsabil de organizarea activității grupului său pentru a satisface nevoile de audit pe care Curtea trebuie să le efectueze anual. Ceilalți membri ai grupului, împreună cu personalul Curții de Conturi, auditează sau îndeplinesc sarcinile atribuite acestora. La final, prezintă rezultatele într-un proiect tip draft și le analizează în fața celorlalți membri ai grupului. În acest fel se face o verificare detaliată a materialelor în vederea confirmării sau modificării acolo e este nevoie. Aceste întâlniri sunt foarte importante deoarece în timpul acestei proceduri se descoperă principalele probleme iar grupurile se pot concentra asupra lor, creând în acest fel cadrul substanțial principal al rapoartelor CCE și ale opiniilor acesteia.

O dispoziție foarte importantă privind cooperarea dintre membrii Curții este dată de art. 11 din Regulamentul de ordine interioară. În conformitate cu acesta, fiecare membru are dreptul de a avea acces la informații privind diferitele sectoare de activitate a Curții. În legătură cu aceasta, în plus față de faptul că fiecare membru este obligat, dacă are informații cu privire la sectorul de activitate al unui alt membru sau informații care ar putea privi interesul general al Curții, să notifice membrul competent sau să anunțe aceasta tuturor membrilor. Aceste dispoziții reafirmă natura de tip corporativ a CCE. În acest sens, Curtea de Conturi a introdus în 1995 un sistem tip "contra raport", prin intermediul căruia membrii pot discuta despre rapoartele de la sectoarele lor cu un alt membru dintr-un grup diferit de audit, în timp ce personalul de cabinet face observații scrise care sunt examinate de Grupul de Audit, observații care sunt integrate în rapoarte.

Președintele Curții de Conturi, după cum s-a menționat mai înainte este ales de către membrii instituției pentru o perioadă de trei ani. La art. 6 și 7 din Regulamentul de ordine interioară există prevederi detaliate despre procedura electorală și modalitatea de înlocuire a Președintelui CCE: Alegerea următorului președinte are loc imediat înainte de expirarea președinției anterioare și în cazul în care actualul președinte dorește să participe pentru un nou mandat, procedura este organizat de membru senior al Curții. Votul este secret iar candidatul care obține două treimi (2/3) din voturi este ales președinte. Dacă nimeni nu obține două treimi, există o a doua procedură de vot secret și candidatul care obține majoritatea absolută este din acel moment președintele. În conformitate cu art. 8 din regulament, sarcinile președintelui sunt: convoacă și prezidează ședințele Curții, este responsabil pentru buna desfășurare a sesiuni, supraveghează punerea în aplicare a deciziilor Curții, se asigură că diferitele activități ale Curții și ale subdiviziunilor sale se desfășoară în mod corespunzător, numește reprezentantul legal al CCE respectând procedura judiciară specifică și care reprezintă Curtea în toate relațiile externe (în special cele cu alte instituțiilor comunitare și naționale de audit ale statelor membre). La modul general, președintele este considerat a fi "primus inter pares" printre membrii CCE.

În regulamentul intern găsim de asemenea o prevedere referitoare la secretarul general al CCE (art. 10). Conform acestei prevederi, Curtea își numește secretarului său general printr-un un vot secret, pentru un mandat de șase ani (la fel ca membrii Curții). Secretarul este un membru al personalului Curții cu responsabilități majore. Acestea sunt: are grijă de procesele-verbale ale tuturor ședințelor Curții, menține și depune documentele originale ale tuturor deciziilor Curții și ale grupurilor împreună cu documentele oficiale ale Președintelui Curții. Secretarul general este, de asemenea, autoritatea Curții cu privire la numirile de personal, cu excepția cazului în care Curtea însăși a numit pe altcineva pentru această sarcină. În general, secretarul este responsabil și cu managementul personalului și activitatea de administrare a instituției (logistică, deconturi sau execuție de plăți care privesc strict funcționarea).

Funcționarea sesiunilor plenare ale Curții este reglementată de art. 17-26 din Regulamentul Intern. Conform dispozițiilor acestuia, CCE trebuie să adopte raportul său anual, declarația de asigurare, rapoartele sale speciale anuale (Centrul Berlin, Fundația Dublin, școlile europene, Agenția de aprovizionare Euratom), propriile recomandări, deciziilor sale cu privire la numirea secretarului general și la formarea grupurilor pregătitoare, modificările făcute de aceasta în ceea ce privește cheltuielile prevăzute, executarea bugetului său și propriul regulamentul intern într-o sesiune plenară și cu majoritatea membrilor săi (aceasta din urmă dispoziție se bazează pe Art. 188 c (4) [248 (4)] din Tratatul CE). Programul sesiunilor este organizat de către Curte de două ori pe an, înainte de vacanța de Crăciun și înainte de vacanța de vară. Deoarece sunt situații când funcționarea Curții de Conturi este dependentă de anumite decizii sau recomandări ale Parlamentului sau ale Curții de Justiție, își suprapune sesiunile de lucru și vacanțele cu acestea, chiar dacă între ele nu există o situație de subordonare „ad litteram”. Există însă posibilitatea de organizare și desfășurare de sesiuni suplimentare. Ordinea de zi este dată membrilor Curții cu cinci zile înainte de sesiune (acest lucru se poate modifica doar în circumstanțe excepționale), iar la începutul fiecărui sesiuni Curtea, în unanimitate, poate decide să ia în considerare aspecte care nu sunt menționate în ordinea de zi a sesiunii. Cvorumul necesar Curții pentru a începe o sesiune și pentru a lua o decizie este de opt membri. Sesiunile Curții nu sunt publice (art. 23). Această dispoziție trebuie să fie în armonie cu dispoziția Art. 11 (4), în conformitate cu care Curtea de Conturi va decide dacă documentele vor fi publicate în propriul Jurnal Oficial sau în altă parte (cu excepția cazului în care, desigur, publicarea documentelor este obligatorie în conformitate cu prevederile tratatelor, exemplul aici fiind Raportul anual pe care Curtea îl întocmește). La art. 25 din regulamentul intern există dispoziții cu privire la procesul-verbal al sesiunilor Curții în timp ce la art. 26 întâlnim o prevedere pentru o procedură diferită a Curții, ca o alternativă la cea a sesiunilor. Potrivit acesteia, președintele pregătește un document care este adus la cunoștința tuturor membrii Curții care la rândul lor, au dreptul de a propune amendamente într-un interval de șapte zile. În cazul în care nimeni nu ridică obiecțiuni, documentul este considerat aprobat. Dacă există obiecții, atunci problema menționată în respectivul document, este inclusă în ordinea de zi a sesiunii următoare. Această procedură "în scris" (cum este numită) poate fi folosită de asemenea, pentru cele mai multe documente importante ale Curții (Raportul anual, Declarația de asigurare, etc.) dar numai în cazul în care aceste documente au fost discutate într-o sesiune anterioară.

Toate aceste proceduri și structurări administrative sunt scumpe. Cheltuielile necesare sunt incluse în secțiunea CCE din bugetul general al Comunităților. Pentru 2013, valoarea creditelor pentru CCE s-au ridicat la valoarea de 113,139 milioane de euro (1,3% din cheltuielile administrative ale instituțiilor europene sau 0,06% din totalul bugetului general). Audituri externe ale utilizării acestor credite se efectuează de către acei membrii ai personalului curții care sunt responsabili pentru cheltuielile administrative ale tuturor instituțiilor. În scopul de a garanta cea mai mare transparență posibilă, Curtea de Conturi are un audit independent pentru cheltuielile efectuate în fiecare an de către o firmă privată de contabili.

O ultimă întrebare despre modul de organizare al Curții de Conturi este sediul Curții. Conform deciziei reprezentanților guvernelor statelor membre, Curtea are sediul în Luxemburg. Această hotărâre a fost confirmată de către Consiliul European în decizia privind sediile instituțiilor existente. Au existat unele rezerve cu privire la modul în care auditul poate fi realizat de la o distanță de 200 de km, ca cea dintre Bruxelles și Luxemburg, dar în practică această distanță de Comisie, care este pionul principal al auditului, nu a fost un dezavantaj. Mai mult decât atât, o mare parte a auditurilor locale care este acum realizată în statele membre la punerea în aplicare a politicilor Comunităților a fost delegată administrațiilor la nivel național. Astfel, s-a considerat ca ar fi o soluție rezonabilă înființarea de birouri de legătură ale CCE în statele membre, situate în cadrul propriilor instituții naționale de audit.

CAPITOLUL DOI

Competențele Curții de Conturi Europene

Descrierea și analiza competențelor

Extinderea competențelor Curții

Art. 188a [246] din Tratatul CE prevede următoarele:

„Curtea de Conturi efectuează auditul”.

Aceasta este doar o prevedere generală, având ca scop stabilirea competenței Curții și limitele acesteia. Această dispoziție a fost inclusă în tratate abia în 1993 de Tratatul Uniunii Europene. Contextul articolului nu adaugă nimic substanțial, dar este pe larg o specificație a competențelor Curții de Conturi și lasă impresia de extindere a competențelor Curții. În orice caz, această dispoziție ar trebui să fie considerată ca introductivă în privința prevederilor din tratate despre sarcinile Curții de Conturi Europene.

Conform primului subparagraf din Art. 188c(1) [248(1)], (alineat modificat prin Tratatul de la Nisa)

„Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Comunității. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.”

În comparație cu art. 188a [246], aceasta este o descriere mai detaliată a ceea ce Curtea de Conturi trebuie să facă. Sarcina sa principală este aceea de a examina conturile de venituri și cheltuieli. Este o mare diferență între auditul efectuat de Comisia de Audit și cel efectuat de Curtea de Conturi: Comisia de Audit poate audita numai veniturile și cheltuielile înscrise în buget în timp ce pentru Curtea de Conturi nu există limite și aceasta poate controla toate veniturile și cheltuielile Comunităților, chiar și pe cele care nu sunt incluse în bugetul general. Absolut tot. Această extindere a puterii CCE a atribuit o mai mare importanță principiului general care a fost până acum inclus în art. 87 numai în Regulamentul financiar:

„Acordarea de fonduri comunitare beneficiarilor din afara instituțiilor trebuie să fie făcută sub rezerva acordului în scris al acelor beneficiari dar și a unui audit desfășurat de Curtea de Conturi cu privire la utilizarea sumelor acordate.”

În completă conformitate cu aceste dispoziții, statele membre, la semnarea celui de-al doilea tratat privind bugetul, au stabilit printr-o declarație comună anexata ca instituția care va avea competențele privind controlul asupra funcționării Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) este Curtea de Conturi. În acest fel, incertitudinea cu privire la acest Fond s-a încheiat deoarece de când a fost acceptată ideea că nu a fost fondat de către Comunitate, ci de către toate statele membre, așa încât Curtea de Conturi nu ar trebui să îl auditeze. Curtea de Conturi însă, a aplicat procedura de audit inclusiv asupra CECO, deoarece în conformitate cu art. 78d din Tratatul CECO (cum a fost modificat prin Tratatul UE), trebuia să pregătească un raport anual cu privire la regularitatea cheltuielilor, veniturile și gestiunea financiară a CECO, iar aceasta înseamnă că putea controla bugetul de funcționare al CECO și activitățile sale de creditare sau de împrumut. Un alt sector în care Curtea de Conturi ia măsuri este Spațiul Economic European. În conformitate cu art. 7 din Protocolul 32 din Acordul privind Spațiul Economic European:

„Controlul privind determinarea și disponibilitatea tuturor veniturilor, precum și controlul angajamentului și programarea tuturor cheltuielilor corespunzătoare participării statelor AELS, are loc în conformitate cu dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, din Regulamentul financiar și din aplicabile reglementări în domeniile prevăzute la art. 76 și 78 din acord. Dispoziții adecvate se stabilesc între autoritățile de audit în Comunitate și între statele AELS, în vederea facilitării controlului de venituri și cheltuieli corespunzătoare participării statelor AELS în activități comunitare, în conformitate cu paragraful 7.”

Acest lucru înseamnă că statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), care vor participa în zona de activitate comunitară vor face contribuții financiare corespunzătoare la buget iar auditul acestor venituri și cheltuieli suplimentare se efectuează de către Curtea de Conturi în conformitate cu dispozițiile Tratatului CE.

Auditul CCE include de asemenea organismele comunitare descentralizate. Acestea pot fi împărțite în trei tipuri de agenții:

a) așa-numita "prima generație de organisme descentralizate", având în vedere o descărcare de gestiune din partea Consiliului și a Parlamentului (Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale din Salonic, Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă din Dublin).

b) „organisme de a doua generație care nu se autofinanțează”, având în vedere că descărcarea de gestiune se face de propria lor conducere sau de consiliile de administrație (Agenția Europeană de Mediu din Copenhaga, Fundația de Instruire Europeană de la Torino, Centrul European de Monitorizare pentru Droguri și Toxicomanie în Lisabona, Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă de la Bilbao), precum și

c) „organisme de generația a doua care se autofinanțează” cărora li se oferă posibilitatea de descărcare de gestiune de către propriile guverne sau de către propriile organe de conducere (Agenția Europeană pentru Evaluarea Produselor Medicale din Londra, Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne în Alicante, Centrul de Traduceri pentru organismele Uniunii Europene din Luxemburg). De asemenea, Curtea de Conturi are competențe de audit asupra organismelor și agențiilor din cadrul tratatului Euratom.

Raportarea competențelor

Tratatul UE conține un paragraf la art. 188 C (l) [248 (1)] actual 287 (1b) în ceea ce privește declarația de asigurare. Potrivit acestei modificări,

„Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi(…)”

Acest dispoziție a fost modificată prin Tratatul de la Amsterdam, care care prevede că această Declarație va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Acest amendament final are o importanță majoră în ceea ce privește modalitatea prin care informațiile sunt furnizare de către Curtea de Conturi Europeană. Din punct de vedere legal, acesta însă nu a schimbat foarte multe deoarece chiar și înainte de ratificarea tratatului de la Amsterdam, declarațiile de asigurare ale Curții de Conturi Europene au fost publicate în Jurnalul Oficial, iar aceasta s-a făcut în temeiul articolul 11 alineatul (4) din Regulamentul intern al CCE, care permite Curții să decidă care dintre documente vor fi publicate in Monitorul Oficial. Regulamentul financiar cuprinde, de asemenea, o dispoziție cu privire la declarația de asigurare (art. 88a), care are un context similar cu cel al articolelor din tratate.

Din dispozițiile referitoare la declarația de asigurare, un lucru este evident. Curtea de Conturi a fost obligată să extindă acoperirea de audit asupra întregii game de cheltuieli a Comunităților. Odată cu această Declarație, Curtea trebuie să constate că după ce a efectuat toate auditurile necesare, aceasta a ajuns la un punct în care se poate asigura că toate Conturile prezentate reflectă realitatea și că toate tranzacțiile efectuate sunt legale, așa cum sunt specificate în normele comunitare. Cantitatea de muncă necesară Curții pentru a produce o astfel de declarație este enormă (mai ales după decizia Curții din care reiese că este nevoie de auditarea cheltuielilor în jos, până la nivelul destinatarului final a cheltuielilor comunitare), deci emiterea acestei Declarații a devenit o preocupare majoră pentru auditul financiar al Curții. Dacă Curtea de Conturi Europeană nu poate efectua toate auditurile pe care le consideră necesare pentru a asigura legalitatea și regularitatea conturilor sau dacă în timpul auditurilor sale, localizează anomalii importante care afectează o parte substanțială a conturilor, atunci aceasta are dreptul de a refuza emiterea Declarației de Asigurare. A fost întâlnită o situație ca aceasta în exercițiile financiare 1995 și 1996. Curtea de Conturi, din cauza ratelor ridicate de erori substanțiale și formale privind tranzacții și plăți, precum și din cauza nu a obținut suficiente probe pentru a ajunge la o opinie cu privire la utilizarea corectă a fondurilor comunitare, a refuzat să ofere o asigurare globală pozitivă cu privire la legalitatea și regularitatea operațiunilor care au stat la baza plăților pentru exercițiile financiare 1995 și 1996. Aceasta s-a considerat a fi o atribuire de putere formidabilă de sancțiuni a Curții de Conturi Europene: instituția controlată este nevoită să facă toate rectificările necesare pentru a evita orice fel de catalogare a ei în raportul anual al CCE deoarece altfel, s-ar lovi de refuzul Curții de a emite Declarația de Asigurare rezultând de aici imposibilitatea de a desfășura activități cu fonduri comunitare și nu numai. În privința Declarației de Asigurare ca o competență complet nouă, obiectivele acesteia sale sunt următoarele:

a) oferirea unei baze pentru Parlament de a face o judecată globală despre activitatea Comisiei în timpul procesului de descărcare de gestiune

b) asigurarea unei pârghie pentru CCE de a avea un acces mai bun la informație

c) exercitarea de presiune asupra Curții de Conturi să adopte o abordare mai coerentă a activităților sale. Trebuie spus însă că o astfel de Declarație nu a fost specificată în tratate și deci nu s-a întocmit înainte de 1993 deoarece s-a presupus că instituțiile europene au ținut o contabilitate exactă iar certificarea acestor conturi nu a fost considerată esențială sau necesară. CCE în sine a interpretat dispozițiile tratatelor și a concluzionat că nu au fost o obligată să examineze exactitatea conturilor CE ca întreg. Declarația de Asigurare a oferit o imagine de ansamblu a managementului financiar al Comunităților, și a eliminat criticile privind activitatea CCE.

Art. 188 c (4) [248 (4)] actual 287 (1) din Tratatul Consolidat al Uniunii Europene prevede ceva care pentru mulți este considerată a fi contribuția cea mai importantă a CCE la sistemul instituțional al Comunităților Europene în raportul său anual:

„Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.”

Adoptarea raportului anual este rezultatul unei proceduri complexe descrisă în regulamentul financiar. În conformitate cu art. 78 și 81 din Regulamentul financiar, în fiecare an, Comisia întocmește, până la 1 mai, un venit consolidat și cheltuieli al bugetului general al Comunităților pentru exercițiul financiar precedent și un bilanț consolidat al activelor și pasivelor din exercițiul financiar precedent.

Toate acestea, în conformitate cu art. 80, vor fi însoțite de un raport. Analiza a gestiunii financiare a anului în cauză, conform Art. 79 care stabilește că toate instituțiile trebuie să transmită până la 1 martie Comisiei toate informațiile necesare pentru întocmirea contului și a bilanțului. Comisia va transmite la Parlamentul European, Consiliul și CCE aceste documente până la 1 mai (art. 82). CCE, după procedura de audit a execuției bugetului general și, de asemenea, după ce orice altă problemă din jurisdicția sa a fost clarificată, transmite în conformitate cu art. 88 (1), Comisiei și instituțiilor interesate de cauză până la 15 iulie oricare toate comentariile care ar trebui, în opinia sa, apară în raportul anual. Aceste observații sunt confidențiale și fiecare instituție adresează răspunsul lor către CCE până cel târziu pe 31 octombrie. Într-adevăr, Curtea trebuie să transmită, până la 30 noiembrie, spre dispoziția autorităților responsabile pentru descărcarea de gestiune, raportul său anual însoțit de răspunsul instituțiilor și trebuie să asigure, de asemenea, publicarea acestora în Jurnalul Oficial (art. 88 (4) din Regulamentul Financiar). Raportul anual conține o evaluare a bunei gestiuni financiare (art. 88 (2) și include o secțiune pentru fiecare instituție, în timp ce CCE trebuie să se asigure că răspunsurile primite de la fiecare instituție ca urmare a observațiilor sale (Art. 88 (3) sunt publicate imediat. Structura Raportul anual este în fapt următoarea: La început nu există o introducere în ceea ce privește gestiunea financiară a Comunităților, începutul constă într-o primă parte care conține observațiile CCE pentru veniturile globale și creditele de funcționare ale Comisiei și Fondurile Europene de Dezvoltare, urmată de răspunsurile respective ale Comisiei. O a doua parte continuă cu observațiile CCE cu privire la creditele de funcționare ale altor Comunități Europene, instituții și autorități însoțite de răspunsurile lor. Cu alte cuvinte, Raportul Anual include observații generale privind gestionarea finanțelor Comunităților în cursul exercițiului financiar precedent rezultat din ambele valori, atât financiare cât și cele pentru valoarea banilor în muncă împreună cu răspunsurile instituțiilor la aceste observații.

Raportul anual pe anul financiar 2006 a avut o structură diferită. Există două volume, unul conține raportul cu real cu structura a perspectivelor financiare iar celălalt încorporează Declarația de Asigurarea pentru exercițiul financiar 2006. Aceasta includere a declarației de asigurare în Raportul Anual nu reduce importanța unei astfel de Declarații. Motivul acestei schimbări trebuie să fie în principal acela de a avea toate informațiile privind estimarea anuală de management financiar al Uniunii Europene condensată într-un singur document.

S-a putut observat încă de la primele două rapoarte anuale produse de CCE, faptul că Curtea a fost in căutare de moduri de a stabili o cooperare fructuoasă între sine și instituții ale altor comunități, în special cu Comisia. Curtea a încercat să realizeze acest lucru prin introducerea de inovații raportul său (în comparație cu rapoartele întocmite de către Comisia de Audit). Prima a fost aceea de a adăuga după raportul său anual o analiză importantă cu informații statistice privind finanțele Comunităților, ceva ce a mulțumit Parlamentul European.

Al doilea a încercat să faciliteze autorizarea pentru descărcarea de gestiune a bugetului. Astfel, Curtea a inclus în raportul sau unele observații cu privire la răspunsurile instituțiilor ca o replică la ceea ce Comisia a atacat intens spunând că CCE a avut nici autoritatea de a face aceasta, situație în care Curtea este nevoită să permită instituțiilor să răspundă din nou la observațiile sale.

Având în vedere că CCE a inclus în comentariile de raport anual privind răspunsurile instituțiilor (în special pe răspunsurile Comisiei), Comisia a trimis un document Parlamentului în care exprima opiniile sale cu privire la observațiile CCE. Curtea de atunci s-a abținut de la a face comentarii suplimentare, dar oficial nu a renunțat la această prerogativă. Parlamentul European, în rezoluția sa de descărcare de gestiune a Comisiei pentru execuția bugetului 1979 a acceptat faptul că CCE avea dreptul să adauge în comentarii răspunsurile instituțiilor la observațiile sale.

CCE și Comisia au ajuns însă la un acord în anul 1982 prin care s-a stabilit că procedura menționată mai sus, a fost caracterizat ca un succes "preliminar". CCE transmite Comisiei observațiile care urmează să să fie incluse în raportul său anual înainte de 15 iulie. Comisia pregătește un proiect de răspuns care conține amendamente la observațiile Curții și trimite neoficial acest proiect la CCE până la sfârșitul lunii septembrie. La începutul lunii octombrie serviciile CCE și ale Comisiei examinează punctele care creează un conflict între cele două instituții. Dacă este necesar, problema se pune și la niveluri mai ridicate de ierarhie a instituțiilor pentru o soluționare și orice modificări aduse de o parte sunt aduse la cunoștința celeilalte cât mai curând posibil (în practică, au existat reuniuni între personalul de audit de la Curtea Europeană de Conturi și personal pentru Comisie, dar din 1995 la aceste întâlniri au participat comisari și membri ai CCE). După prezentarea de către Comisie a propunerilor pe 31 octombrie, Curtea de Conturi pregătește raportul său anual, luând în considerare concluziile activității rezultate din colaborarea cu Comisia și se abține de la includerea în raport a problemelor care nu au fost dezbătute în timpul acestei proceduri.

Raportul anual fiind considerat o misiune principală a CCE, nu reprezintă doar o parte din componentele sale, ci, în același timp, încoronarea activității sale de audit, ca mijlocul cel concret de exprimare al Curții. Există, de asemenea, și alte activități de raportare de la Curtea de Conturi.

În primul rând, există de asemenea, unele rapoarte anuale pe care Curtea de Conturi, la vremea aceea, trebuia să le producă. Unul dintre ele era Raportului anual CECO. S -a menționat mai sus că printre competențele CCE este și aceea de a audita CECO. În conformitate cu art. 78d din Tratatul CECO, Curtea trebuie să întocmească un raport care să specifice dacă contabilitatea privind activitățile de exploatare ale CECO au fost efectuată într-o manieră regulată sau nu. Acest raport trebuie să fie redactat în termen de șase luni de la încheierea exercițiului financiar la care se referă și trebuie să fie prezentat Comisiei și Consiliului, iar apoi Comisia îl va transmite Parlamentului. Acest raport este publicat în Jurnalul Oficial dar mențiunile care conțin informații financiare private nu sunt publicate, ci numai prezentate Consiliului și Comisiei, care trebuie să informeze Parlamentul despre existența lor. De asemenea, Curtea de Conturi trebuie să prezinte rapoarte anuale pentru organismele descentralizate comunitare, dar aceste rapoarte nu sunt publicate în Jurnalul Oficial.

Al doilea sub-paragraf din Articolul 287 (ex-articolul 248 TCE) specifică următoarele:

Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.

Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi, declarație care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Declarația poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare domeniu major de activitate a Uniunii.

Art. 90 (1) din Regulamentul financiar are exact același context. Deci, este clar că CCE are alte două moduri de acțiune, respectiv rapoartele speciale și avize. Conform dispoziției de art. 90 (2) rapoartele speciale vor fi transmise instituției sau organismului în cauză, care are la dispoziție două luni și jumătate pentru a face comentarii pe raportul Curții. În cazul în care Curtea de Conturi decide publicarea raportului în Jurnalul Oficial atunci ea poate de asemenea să publice comentariile instituției sau organului în cauză. În tot ceea ce privește avizele. Art. 90 (3) din Regulamentul Financiar prevede că dacă aceste opinii nu sunt legate de propunerile legislative sau propuneri de proiecte pentru care a fost consultată Curtea de Conturi, atunci Curtea le poate publica în Jurnalul Oficial după consultarea instituțiilor care au solicitat avizul sau a instituției interesată de analiza ECA, răspunsuri de care trebuie publicate împreună cu avizul. Rapoartele speciale sunt cele care dau la CCE posibilitatea de a se exprima, sunt comparabile cu cele furnizate Raportul Anual, dar cu un grad mare de flexibilitate în timp și spațiu.

În tot ceea ce privește avizele emise de Curtea de Conturi, acestea trebuie să fie incluse în așa-numita "competență consultativă" a Curții. Există două tipuri de avize pe care CCE le poate livra. Primul a fost deja menționat mai sus și este reglementat de art. 188 C (4) [248 (4)] .

Al doilea tip de opinie este descrisă în Articolul 322 (ex-articolul 279 TCE) din Tratatul CE în conformitate cu care:

(1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Curții de Conturi, adoptă prin regulamente:

(a) normele financiare care definesc în special procedura care trebuie adoptată pentru stabilirea și execuția bugetului și pentru predarea și verificarea conturilor;

(b) normele de organizare a controlului răspunderii participanților la execuția bugetului, în special a ordonatorilor și contabililor.

(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Curții de Conturi, stabilește metodele și procedura prin care veniturile bugetare prevăzute de regimul resurselor proprii ale Uniunii se pun la dispoziția Comisiei și definește măsurile care trebuie aplicate pentru a răspunde, dacă este cazul, necesităților trezoreriei.

Această dispoziție prevede că CCE trebuie să fie obligatoriu solicitată pentru a emite un aviz cu privire la aspectele menționate. Această obligație se referă doar cererea de aviz, ea nu se extinde ca măsură la activitatea Consiliului. Astfel, Consiliul poate acționa fără a lua în considerare avizul emis de Curtea de Conturi, deoarece acesta nu este obligatoriu.

În afară de rapoarte și avize Curtea de Conturi a creat, de asemenea, metoda care a fost numită "Presidential Letters". Aceste note sunt trimise de către președintele Curții de Conturi la persoana responsabilă de o instituție de audit național (președinte, director, etc.), scopul lor fiind acela de a informa destinatarul lor despre constatările CCE în cursul unei operațiuni de audit specifice.

Așa cum s-a arătat mai sus, procedura cu privire la toate rapoartele CCE (Raportul Anual, Declarația de Asigurare, Rapoarte Speciale, Opinii, Scrisori Prezidențiale) include luarea în considerare și a răspunsurilor auditat-ului. De îndată ce rezultatele inițiale sunt cunoscute, instituțiile care au fost auditate au posibilitatea de a justifica gestionarea lor și să formuleze orice fel de contra-argumente pe care le consideră a fi necesare. Procedura privind schimbul de opinii între CCE și Comisie cu privire la Raportul Anual a fost descrisă mai sus. Aceasta se numește „Procedura Contradictorie” – chiar dacă unii consideră termenul "proceduri contradictorii" mai potrivit, așa cum mai exact, în timpul desfășurării procesului de audit, este garantat dreptul organismelor auditate de a-și exprima o opinie cu privire la propriile modalități de execuție. Motivul este acela ca la final, rapoartele să fie cât mai exacte și să reflecte realitatea în modul cel mai obiectiv cu putință. Scopul rapoartelor este de a face puterea executivă (în cazul Uniunii Europene, Comisia) prudentă în gestiunea sa, iar pentru a reuși, raportarea în sine trebuie să fie prudentă, și că este asigurată prin dreptul auditatului de a fi ascultat. În particularitățile sistemului Comunităților, acest drept are un aspect complet diferit prin exercitarea dreptului auditatului de a fi ascultat. CCE informează instituțiile auditate cu privire la punctele de vedere asupra mai multor probleme de management financiar. Acest "dialog" este cea mai bună metodă pentru Curte de a obține cooperarea dintre organismele auditate pentru observațiile sale și pentru a dezvolta o mai relație de colaborare cu acestea.

Auditul pilonilor Uniunii Europene

Tratatele Comunităților, așa cum au fost modificate până în prezent, nu sunt singurele texte sau dispoziții care privesc Curtea de Conturi. Tratatul pentru Uniunea Europeană are unele prevederi specifice care, chiar dacă acestea nu menționează CCE, îi impun totuși niște sarcini clare. În conformitate cu art. J. 11 (2) [28 (2)], "Cheltuielile administrative pentru care dispozițiile referitoare la domeniile menționate în prezentul titlu sunt instituții, cad sarcina bugetului Comunităților Europene ".

Acest articol se referă la cheltuielile externe și politica securitate comună. Dispoziții paralele se găsesc în art. K.2 (2) [41 (2)] privind cheltuielile administrative ale cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne. În afară de aceasta, în Tratatul de la Amsterdam a fost modificată nu numai numerotarea, dar

și contextul acestor articole, care este în prezent (pentru ambele) următorul:

(1) Cheltuielile administrative care revin instituțiilor în temeiul punerii în aplicare a prezentului capitol sunt acoperite din bugetul Uniunii.

(2) Cheltuielile operaționale determinate de punerea în aplicare a prezentului capitol sunt de asemenea acoperite de bugetul Uniunii, cu excepția cheltuielilor legate de operațiile având implicații militare sau din domeniul apărării, precum și în cazurile în care Consiliul adoptă în unanimitate o altă decizie. În cazul în care o cheltuială nu revine bugetului Uniunii, aceasta se suportă de statele membre în funcție de rata produsului intern brut, cu excepția cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate, decide altfel. În ceea ce privește cheltuielile aferente operațiilor cu implicații militare sau din domeniul apărării, statele membre ai căror reprezentanți în Consiliu au făcut o declarație oficială în temeiul articolului 31 alineatul (1) al doilea paragraf nu sunt obligate să participe financiar la acestea.

(3) Consiliul adoptă o decizie care stabilește procedurile speciale pentru garantarea accesului rapid la alocările din bugetul Uniunii destinate finanțării de urgență a inițiativelor în cadrul politicii externe și de securitate comune, în special la activitățile de pregătire a misiunilor prevăzute la articolul 42 alineatul (1) și la articolul 43. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European.

Activitățile de pregătire a misiunilor prevăzute la articolul 42 alineatul (1) și la articolul 43, care nu sunt în sarcina bugetului Uniunii, sunt finanțate printr-un fond de lansare, constituit din contribuțiile statelor membre.

Consiliul adoptă cu majoritate calificată, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, deciziile care stabilesc:

(a) procedura de constituire și de finanțare a fondului de lansare, în special sumele alocate fondului;

(b) procedura de administrare a fondului de lansare;

(c) procedura de control financiar.

În cazul în care, în conformitate cu articolul 42 alineatul (1) și cu articolul 43, misiunea preconizată nu poate fi pusă în sarcina bugetului Uniunii, Consiliul îl autorizează pe Înaltul Reprezentant să utilizeze acest fond. Înaltul Reprezentant raportează Consiliului cu privire la îndeplinirea acestui mandat.

Conform tuturor acestor dispoziții, cheltuielile (administrative și operaționale, doar dacă Consiliul decide altfel) pentru politica externă și de securitate comună și pentru cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne vor fi incluse în bugetul general al Uniunii Europene. Asta înseamnă că Toate acestea vor fi auditate de către Curtea de Conturi Europeană. Pentru a susține această opțiune este suficient de menționat că în conformitate cu dispozițiile menționate mai sus, procedura pentru bugetul Uniunii Europene se va aplica tuturor cheltuielilor de la bugetul Comunităților. Acest lucru înseamnă că, de când controlul extern realizat de CCE este inclus în această procedură bugetară, Curtea de Conturi trebuie să verifice toate cheltuielile făcute de comunități privind pilonii Uniunii Europene.

Metode și tipuri de audit

Aspecte generale

Înainte de a analiza sistemul de audit al Curții de Conturi Europene, în scopul unei bune înțelegeri și evaluări, este util să se prezinte foarte pe scurt câteva principii referitoare la audit și în special de audit public, care este în principal auditul pe care CCE îl efectuează.

În fiecare formă de organizare, dacă este vorba de un stat sau de o organizație internațională, sau ceva în între, așa cum sunt Comunitățile Europene, există în principal patru etape de activitate financiară: a) planificare și programare, b) Bugetare, c) implementarea bugetului și d) audit și evaluare, care vor forma baza pentru o nouă procedură de planificare și programare. Acest sistem circular se numește Cercul de gestiunea (financiară). Este clar că existența unui audit de succes este esențială pentru ca Cercul să funcționeze. Un astfel de audit trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) aceasta trebuie să includă o examinare a dacă activitățile financiare sunt raționale sau nu, dacă rapoartele financiare și fișele sunt prezentate în mod corespunzător sau nu, dacă procedurile estimate în timpul de planificare după cum este necesar și măsurile luate sunt în conformitate cu ele sau nu, b) trebuie să încheie dacă resursele Organizației sunt utilizate de către aceasta într-un mod economic și eficient, c) trebuie să stabilească eficacitatea acțiunii întreprinse. "Aceste condiții pot fi descrise într-o singură frază de exemplu, "Controlul privind regularitatea management financiar". Controlul regularității are un context dublu: înseamnă examinarea atât a legalității managementului financiar (dacă veniturile au fost încasate sau plățile efectuate sunt bazate pe un text legislativ de dispoziție și incluse în buget) și în cazul în care documentele justificative (facturi, etc.) din acțiunile financiare sunt complete și întocmite în mod legitim.

Pentru a atinge aceste obiective, au fost create diferite tipuri de audit pe diferite criterii. Există în primul rând criteriul instituțional care se refera la instituția care se ocupă cu efectuarea auditului. Astfel, se pot menționa următoarele feluri de audit:

a) auditul administrativ (realizat de instituțiile administrative),

b) auditul judiciar efectuat de instituțiile judiciare

c) auditul parlamentar (realizat de parlamente sau de comisii)

Un alt criteriu implică performanța perioadei de audit, adică atunci când se face auditul. Deci, există a) auditul ex-ante, ceea ce înseamnă că auditul se efectuată înainte de finalizarea acțiunii financiare (dacă aceasta este o chitanță de venit sau o plată a cheltuielilor) și b) auditul ex-post, ceea ce înseamnă că auditul este efectuat după o anumită perioadă de timp cu scopul de a examina toată activitatea financiară care a avut loc în această perioadă. Un criteriu asemănător se concentrează pe durata de audit. Bazat pe aceasta, se poate enumera:

a) auditul regular sau auditul constant. Aceasta înseamnă că auditul este efectuat în mod constant în timpul activității financiare

b) auditul extraordinar sau periodic. Aceasta înseamnă că auditul este efectuat cu o ocazie anume și acoperă o divizie specială. O altă divizie de audit este cea aflată între auditul intern și cel extern: Auditul intern este cel efectuat de către persoane sau organisme în sau din cadrul organizației auditate în timp ce auditul extern este cel efectuat de către persoane sau organisme din afara organizației. Contextul în care se efectuează auditul a fost folosit ca un criteriu pentru a crea un alt fel de distincție. Există deci conform acestui principiu:

a) auditul general, care este complet și fără nici o limită în examinarea managementului financiar

b) auditul special, care se concentrează pe un aspect sau o problemă de management specifică, fiind realizat în special pentru problema respectivă

c) audit parțial care se ocupă doar de un sector de management financiar și care nu se face pentru o examinare specială a vreunui segment. Un alt criteriu a fost extinderea auditului. Conform acestuia, există următoarele:

a) auditul general, care cuprinde toate activitățile financiare pe întreg exercițiul financiar

b) auditul indicativ care acoperă doar un anumit număr de acțiuni.

Tipuri de audit utilizate de Curte

Conform Articolului 287 (ex-articolul 248 TCE)

Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control.

Astfel, scopul examinării conturilor are mai multe obiective. În privința a tot ceea ce se referă la venituri, pentru a verifica dacă sumele datorate la Uniunea Europeană (Curtea de Conturi, așa cum s-a arătat mai sus auditează cei trei piloni ai Uniunii Europene și nu numai Comunitățile) au fost stabilite în mod corespunzător, înregistrate și înscrise în conturi . Respectiv, în ceea ce privește cheltuielile, pentru a confirma că au fost recuperate sau achitate sumele datorate de către Uniune. Un al treilea obiectiv este acela de a verifica dacă operațiunile efectuate au fost susținute cu documente justificative și că informațiile disponibile sunt suficiente pentru a permite autorităților de gestionare și control să-și îndeplinească sarcinile care le revin pe deplin.

Există unele cuvinte cheie în aceste dispoziții care trebuie să fie analizate: legalitate, regularitate, buna gestiune financiară. Examinarea Curții cu privire la legalitate și regularitate se bazează pe verificarea actelor individuale de evaluare și plată a veniturilor și, în paralel cu acestea, angajamentele individuale și operațiunile de plată care au fost efectuate în conformitate cu dispozițiile legale relevante (regulamente sectoriale, convenții, mandate, acorduri și contracte). Legalitatea auditului merge un pic mai departe și include o analiză a conducerii în ansamblu, concentrându-se în principal pe compatibilitatea cu tratatele și legislația secundară (buget, Regulamentul Financiar, regulile de management intern).

Legalitatea auditului merge un pic mai departe în includerea unei analize a conducerii în ansamblu, concentrându-se în principal pe compatibilitatea cu tratatele și legislația secundară. Auditul CCE analizează de asemenea, dacă sistemele contabile ale Comunităților sunt adecvate și capabile să înregistreze toate tranzacțiile corect. Curtea, în timp ce efectuează auditul va respecta regulile bugetare, va raporta orice caz de fraudă detectată și va respecta și urma observațiilor cu privire la standardele și practicile de audit. CCE nu este interesată de natura politică a deciziilor, dar va investiga atât consecințele financiare și de altă natură ale unor astfel de decizii cât și punerea lor în aplicare. Altfel spus, Curtea nu este abilitată să decidă dacă Comunitățile ar trebui să introducă un anumit tip de politică sau nu, ci doar să raporteze dacă linia politică aleasă se desfășoară întru-un mod rentabil. Acesta ar trebui să se abțină de la evaluarea obiectivelor politice și să distingă între scop și eficacitate, așa cum nu orice realizare a obiectivelor poate fi rezultatul politicii puse în aplicare. În general, obiectivele chiar dacă sunt menționate într-un text legislativ ca bugetul, sunt exprimate în termeni destul de vagi. O componentă a rezultatului acestei situații este faptul că eficiența auditului economic poate atrage atenția necesară pentru utilizarea necorespunzătoare a resurselor. În același timp, eficiența în atingerea obiectivelor politice nu poate fi apreciată.

Sunt trei mari tipuri de audit pe care CCE le utilizează.

Auditul financiar – fiabilitatea conturilor, este un prim tip de audit folosit de CCE. Principiile acestuia sunt:

Integralitatea cu obiectivele ei care includ toate elementele de activ și de pasiv (inclusiv elementele din afara bilanțului) ale perioadei în care au fost contabilizate.

Existenta și dreptul de proprietate care are ca obiectiv elementele de activ sau de pasiv existente la acea dată care sunt prezentate în bilanț care și aparțin entității.

Valoarea. Obiectivele includ elementele de activ și de pasiv care sunt contabilizate la adevărata lor valoare.

Prezentarea și informarea. Obiectivele includ elementele de activ și de pasiv care sunt prezentate, clasate și descrise în conformitate cu normele și regulile contabile și financiare aplicabile în materie.

Legalitate și regularitate. Obiectivul constă în operațiile efectuate în conformitate cu legile și reglementările aplicabile în materie și creditele bugetare necesare au fost disponibilizate.

Auditul financiar – legalitatea și regularitatea operațiunilor este un al doilea tip de audit. Principiile acestuia sunt:

Integralitatea ale cărei obiective sunt toate operațiile ce privesc perioada dată și care au fost contabilizate.

Realitatea operațiilor ale cărei obiective includ justificarea operațiilor prin rezultatul care se raportează la un organism și o perioadă dată

Evaluarea include operațiile care au fost evaluate la justa lor valoare.

Prezentare și informare. Operațiile sunt prezentate, înregistrate și descrise în conformitate cu normele și convențiile contabile și financiare aplicabile în materie.

Auditul bunei gestiuni financiare, auditul performanței este al treilea tip de audit. Principiile acestuia sunt:

Economicitate. Obiectivele sunt fondurile au fost disponibile în timp util, în cantitatea și calitatea corespunzătoare și la prețul cel mai scăzut.

Eficiență. Obiectivele sunt resursele utilizate care au permis realizarea obiectivelor în măsură să furnizeze un raport optim între ieșiri și intrări.

Eficacitate. Principiul se referă la măsura în care obiectivele au fost realizate și relația dintre impactul dorit și cel realizat.

Toate acestea creează un mediu care nu are un caracter precis în cadrul obiectivelor politice, punând CCE într-o situație dificilă atunci când desfășoară operațiuni de audit. Mai precis, Curtea investighează foste bine și evaluează mecanismele și sistemele interne care guvernează veniturile și cheltuielile în cauză. Ea trebuie să ia în considerare natura acestora și caracteristicile individuale. Aceasta implică o analiză a diferitelor tipuri de date și informații în conformitate cu sectorul care face obiectul anchetei, date care sunt atât interne, cât și externe ale administrației sau organizației în cauză, date macroeconomice, studii comparative ale altor sisteme de management, și în special o examinare a unui număr semnificativ de operațiuni. Astfel, treptat, auditorul va ajunge la o decizie cât mai obiectivă, care îi va permite să formeze și să exprime o opinie cu privire la sistemul implementat, dacă este de natură să conducă la rezultatele pe care aceasta a fost menit să realizeze.

Sistemul de audit utilizat de Curtea de Conturi Europeană

CCE a dorit mereu să găsească o modalitate de utilizare eficientă a numărului său mic de personal auditor în controlul important și complex al capitalului și fluxurilor Comunității în zone mari, așa că a decis să adopte o metoda numita „abordarea bazată pe auditul sistemelor”. Din acest sistem, așa cum este descris de către Curte însăși în raportul său anual pentru 1980, reiese că:

„… auditorul încearcă să se bazeze, pe cât posibil, de modul în care

informația procesului pe care îl de auditează este produsă. Se bazează pe ideea că administrația internă, prin organizare și mod de funcționare, ar trebui să se autocontroleze; aceasta constituie conceptul de control intern. În aplicarea acestei abordări, Curtea examinează toate elementele de management intern ale instituției care constituie procese de autorizare, înregistrare și verificare a tranzacțiilor financiare, cum ar fi spre exemplu planul de organizare și repartizarea responsabilităților pentru acțiunile și deciziile care au implicații financiare și contabile. În cazul în care sistemele și procedurile par să fie solide, Curtea efectuează teste de situație a tranzacțiilor și consideră necesare astfel de verificări analitice pentru a confirma faptul că sistemele funcționează așa cum sunt evaluate și conduc la producerea de rezultate satisfăcătoare în activitatea lor. Când sunt identificate deficiențe în sisteme, cazurile și tranzacțiile sunt examinate pentru a stabili consecințele practice ale slăbiciunii. Este în interesul general al Comunităților ca orice deficiențe în procedurile de gestionare să fie identificate și remediate.”

În iulie 1979, Curtea de Conturi a trimis un aviz de audit personalului său care descrie elementele principale ale auditului bazat sisteme (care sunt încă valabile):

a) pentru a stabili și documenta întregul sistem de control în cadrul organizației,

b) să verifice că sistemul prevăzut este urmat de fapt,

c) să evalueze sistemul și să identifice zonele slabe,

d) să efectueze teste de respectare pe parcursul întregului an (aceste teste au scopul de a furniza în fiecare an un grad rezonabil de asigurare că sistemul de contabilitate prevăzut ca sistem și control există în realitate și este respectat),

e) să pregătească planuri de audit și programele testelor de fond indicate ca necesare (aceste teste trebuie să obțină dovezi cu privire la validitatea tranzacțiilor contabile sau, dimpotrivă, a erorilor sau neregulilor în cadrul lor, neintenționate sau intenționate, care au un efect monetar material privind conturile auditate),

f) să efectueze aceste programe,

g) să efectueze orice alte teste (de exemplu, analitic, comparativ) pe care le consideră necesare,

h) să înregistreze și să raporteze rezultatele,

i) să determine și să efectueze teste de fond cu privire la conturile finale”.

Cheia acestei metode constă in faptul că auditorii Curții de Conturi, la început examinează, analizează și documentează sistemul de control intern în cadrul organizației în audit și apoi testează conformitatea funcției actuale a sistemului în practică cu modelul teoretic făcut de Curtea de Conturi Europeană după prima verificare . Dacă rezultatele acestui test arată că sistemul este valabil, atunci auditorul CCE continuă cu examinarea cifrelor esențiale de operațiuni financiare, utilizând deși un număr limitat de probe și efectuează teste de fond și comparative.

Această metodă a fost adoptată, nu numai pentru că ar putea produce importante rezultatele de fond dar și pentru că a fost ușor de aplicat, deoarece organizațiile din cadrul auditului Curții de Conturi sunt obligate, conform prevederilor art. 83 (3) din Regulamentul Financiar de a "transmite Curții de Conturi normele de procedură adoptate în domeniul financiar". Astfel, Curtea de Conturi a avut întotdeauna o imagine completă și detaliată a sistemului lor financiar intern. Acest lucru este foarte util pentru performanța și eficiența auditului. În acest fel, abordarea acestor sisteme bazate de audit are două avantaje: în primul rând o economie de mijloace (prin evitarea controlului dublu – extern și intern – a aceleași probleme) și în al doilea rând prezentarea valorilor implicite ale sistemului utilizat prin examinarea la nivel global în puncte cruciale ale sistemului și nu după o examinare individuală al fiecărui rezultat final al sistemului, creând în acest fel o "cartografie" a sectoarelor care vor să și ar trebui să fie controlate. O excepție importantă de la această metodă a fost activitatea de audit efectuată pentru ca CCE să adopte declarația de asigurare, precum și activitatea de audit care se concentrează în principal pe teste de fond directe. Metoda utilizată în acest caz este cunoscută sub numele de "eșantionarea unității monetare" și implică luarea de unități individuale de cont asigurându-se în același timp că probele selectate sunt în linii mari reprezentative.

Rolul Curții Europene de Conturi în lupta împotriva fraudei și a corupției în Uniunea Europeană

„Sumele uriașe care sunt pierdute din cauza fraudelor și neregulilor împotriva Comunității sunt pierderi suportate de toți contribuabilii și comercianții din Europa. Acesta lovește în rădăcinile societăților democratice, bazate pe statul de drept și punerea sa în aplicare, iar aceasta este un scandal public.”

Această concluzie la care ajuns Camera Lorzilor din 1989, arată semnificația și importanța problemei de fraudă în Comunitățile Europene. Se consideră ca această semnificație are patru dimensiuni: prima implică așa numitele "efecte directe" de fraudă, adică alocării defectuoase informale de resurse și au o distribuție de bani care nu se bazează pe criteriile de reguli și politici ale Comunităților. A doua se referă la "efecte indirecte" de fraudă, adică la daunele pe care frauda le produce imaginii Comunităților cu privire la opinia publică europeană, în special cu privire la capacitatea CE de a atinge obiective viitoare. A treia dimensiune de fraudă este că acest fenomen este un simptom foarte îngrijorătoare în cursul spre Uniunea Europeană și colaborarea statelor membre cu Comunitățile. Este necesar să se elimine orice încercare de fraudă pentru ca aceasta să nu devină o piedică în restructurarea și organizarea Comunităților Europene. În cazul în care resursele absorbite de abordarea fraudei se adaugă la toate acestea, atunci se obține o imagine destul de bună a fenomenului fraudei în cadrul Comunităților.

Potrivit constatărilor Comisiei, rezultatele fraudei în propriul domeniu de control al resurselor reprezenta 787 mil. ECU (5,8% din veniturile colectate în 1996, în timp ce procentul respectiv pentru 1995 a fost de 3,6%)

Potrivit auditorului extern al UE, Raportul anticorupție al Comisiei este un bun punct de pornire, dar nu conține informațiile necesare care să stea la baza politicilor antifraudă și anticorupție Într-o scrisoare adresată liderilor UE și publicată astăzi, Curtea de Conturi Europeană critică Raportul anticorupție al Comisiei Europene, considerând că acesta este mult prea descriptiv, conține o analiză limitată și nu prezintă constatări de substanță, bazându-se mai degrabă pe rezultatele unor sondaje cu privire la percepțiile cetățenilor legate de corupție. În opinia Curții, utilitatea acestor rezultate este limitată. Conform Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, „Sprijinul bugetar se acordă adeseori unor țări cu sisteme deficitare de gestiune a finanțelor publice. Unul dintre riscurile importante este acela ca bugetul țării beneficiare să fie afectat de fraudă și de corupție. Dat fiind că fondurile transferate în cadrul operațiunilor de sprijin bugetar fuzionează cu alte resurse bugetare în bugetul țării respective (principiu cunoscut sub numele de „principiu al fungibilității”), fondurile în cauză sunt expuse la aceleași deficiențe care amenință gestiunea finanțelor publice”.

Această declarație arată clar orientarea eforturilor CCE. Curtea de Conturi a nu a fost creată doar pentru a urmări frauda și neregulile individuale. Practica de până acum a fost de a aborda problemele fundamentale și, când a descoperit o slăbiciune în sistemul de control intern care ar putea sugera sau duce la activități frauduloase, să notifice Comunitățile și autoritățile din statele membre. Acest lucru a fost inclus în textul Tratatului CE, după modificarea art. 188 C (2) [248 (2)] actual 287, primul paragraf, în ceea ce privește metoda de audit a CCE, prin Tratatul de la Amsterdam, care a adăugat la alineatul doi: „Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de Conturi semnalează absolut orice neregulă”.

Aceasta este o indiciu clar a ceea ce Comunitățile așteaptă de la Curtea de Conturi. Curtea va putea să elaboreze rapoarte cu privire la neregulile constatate în gestiunea financiară a Comunităților. În aceste rapoarte, Curtea va include neregulile și fraudele detectate nu numai în instituții ale Comunităților, dar și în state membre ale Uniunii Europene. Aceste rapoarte pot fi fie încorporate în raportul anual sau pot fi separate. Chiar dacă corupția este o problemă de fond, în principal penală (în tot ceea ce privește aspectul legal), scăpând astfel jurisdicția CCE, legătura între fraudă și corupție este atât de evidentă încât dă CCE un rol indirect în abordarea instituțiilor care se ocupă cu combaterea corupției.

CAPITOLUL TREI

Relațiile Curții de Conturi Europene cu celelalte instituții și organismele europene

Judecând din dispozițiile tratatelor privind Comunitățile Europene și Uniunea Europeană, există două niveluri ale relațiilor dintre Curtea de Conturi și alte instituții europene. Primul este nivelul de audit comun. În acest caz CCE folosește practic "unirea forțelor", cu alte instituții europene, în scopul de a audita o altă organizație, în interiorul sau în afara cadrului instituțional al Uniunii Europene. Al doilea este nivelul de tip auditor-auditat. În acest caz, Curtea de Conturi auditează conturile instituțiilor europene, în conformitate cu prevederile respective ale tratatelor. Instituția care, în principal folosește "unirea forțelor" la nivelul de audit comun cu Curtea de Conturi este Parlamentul European. Iar Comisia este audiatul principal.

Este adevărat că uneori este dificil să se facă distincția între cele două niveluri de audit. Această situație este cauzată de metoda de audit folosită de către CCE. Abordarea bazată pe sisteme de audit, după cum sa menționat mai sus, se concentrează asupra cadrului de control intern al organizației în audit. Deci, uneori chiar dacă există un audit bazat pe al doilea nivel (auditor-auditat), este ușor de a se crea impresia că există o procedură de audit comun. Această confuzie este evitată dacă obiectul auditului se află izolat. În cazul în care procedura de are ca obiect de a detecta în special defecțiuni în sistemul de control intern, atunci există un nivel auditor-auditat de audit. În cazul în care procedura de are obiect principal găsirea de nereguli substanțiale în conturile organizației auditate, atunci există un nivel de audit comun de audit. Statele membre, într-o Declarație a Conferinței interguvernamentale care a condus la Tratatul privind Uniunea Europeană, au cerut pentru celelalte instituții posibilitatea a examina împreună cu CCE toate mijloacele necesare pentru consolidarea eficienței de lucru.

Cooperarea cu Parlamentul European

Articolul 287 (ex-articolul 248 TCE), stipulează următoarele: „Curtea de Conturi sprijină Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de control al execuției bugetare”.

Cuvântul cheie în această dispoziție este "sprijină". Comisia de Audit (predecesorul CCE), după cum s-a menționat mai sus, a avut misiunea de a pregăti exclusiv Raportul anual, în scopul de a se prezenta în fața Parlamentului pentru a fi utilizat în cadrul procedurii de descărcare de gestiune. Dorința persistentă Parlamentului a fost întotdeauna de a avea o instituție de audit extern pusă la dispoziția sa, în calitate de organ auxiliar. Ultimul paragraf al art. 287 (ex-articolul 248 TCE), impune CCE o misiune de asistență foarte generală și similară cu asistența oferită de instituțiile naționale de audit (judiciare sau nu) ale statelor membre către parlamentele din țările respective. Acest lucru a provocat tensiuni între Curtea de Conturi și Parlament, în special la Comitetul de Control Bugetar al Parlamentului (CCB). Comitetul de Control Bugetar a considerat Curtea de Conturi a fi mai degrabă un adjuvant tehnic pentru propria muncă decât o instituție de audit independent. Au fost trei puncte principale în acest conflict instituțional. Faptul că Curtea de Conturi nu furnizează Comisiei informații disponibile la CCA este unul dintre ele. Un alt punct a fost voința CCA a direcționa CCE să efectueze audituri într-o anumită zonă. Și eforturile CCE de a-și crea propriul profil public și pentru a câștiga sprijin public în criticile sale privind gestiunea financiară a Uniunii Europene, lucruri care nu au fost pe placul CCA.

Contextul asistenței acordat de CCE este definită de art. 319 (ex-articolul 276 TCE) din Tratatul CE. Conform acestuia:

„Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuția bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului, conturile, bilanțul financiar și raportul de evaluare prevăzute la articolul 318, raportul anual al Curții de Conturi însoțit de răspunsurile instituțiilor controlate la observațiile Curții de Conturi, declarația de certificare prevăzută la articolul 287 alineatul (1) al doilea paragraf, precum și rapoartele speciale corespunzătoare ale Curții de Conturi.”

Tratatul de la Amsterdam a modificat această dispoziție prin adăugarea la documentele pe care Consiliul și Parlamentul trebuie să examineze înainte de descărcarea Comisiei, Declarația de asigurare a Curții de Conturi. Acest amendament a fost propus de Președinție atunci olandez al Consiliului, în scopul de a formaliza în tratat o practică care exista deja.

Se crede că singura cale „semnificativă” pentru a evalua poziția CCE în sistemul instituțional al Comunităților Europene este în cadrul procedurii de descărcare de gestiune. Raportul anual este considerat a fi "link-ul" între Curtea de Conturi și Parlament. Președintele Curții de Conturi prezintă în mod oficial raportul anual Comisiei pentru control bugetar a Parlamentului, subliniind principalele puncte, concluziile și răspunde la întrebări. Dar, în plus față de raportul anual al CCE depune la "autoritatea bugetară" (Consiliul și Parlament) Declarația de Asigurare și orice rapoarte relative speciale pe care le-a adoptat. Acest din urmă caz al "rapoartelor speciale relative" a ridicat unele probleme. Aceste rapoarte sunt tratate în mod egal cu Raportul Anual. Deci, o primă problemă va privi descărcarea de gestiune și cum se va decide dacă un raport este relevant sau nu pentru procedură. În al doilea rând, având în vedere diferența de proceduri între Raportul Anual și rapoartele speciale, poate fi necesară organizarea pe lângă procedura de descărcare de gestiune anuală a unei proceduri ad-hoc de descărcare de gestiune ce se referă la problema menționată în rapoartele speciale. Soluția la aceste probleme care nu pot fi separate deoarece acestea sunt două aspecte (substanțiale și procedurale) din aceeași problemă este utilizarea rapoartelor speciale în cadrul procedurii de descărcare de gestiune. Contextul rapoartelor speciale poate oferi răspunsul la aspectul substanțial al problemei. Un raport special este, prin definiție, prezentarea de informații mai detaliate cu privire la o problemă specifică care a apărut în timpul auditului, permițând astfel autorității bugetare să-l examineze mai atent cu privire la descărcarea de gestiune. În tot ceea ce privește aspectul procedural, nu există nici un motiv pentru a avea o procedură paralelă ad-hoc de descărcare de gestiune. Conform dispozițiilor relative ale Regulamentului Financiar (art. 78-89), Comisia trebuie să trimită toate informațiile necesare pentru conturile anului N Parlamentului, Consiliului și Curții de Conturi până în luna mai a anului N + 1. CCE trebuie să adopte propriul Raport Anual până în luna noiembrie a anului N + 1. Autoritatea bugetară dă descărcarea de gestiune a Comisiei până la 30 aprilie a anului N + 2. Deci, există o limită de timp de aproximativ un an și patru luni. În cadrul acestei limite, Curtea de Conturi poate adopta rapoarte speciale privind aspecte specifice ale managementului financiar al anului N. Flexibilitatea în procedura de adoptare a rapoartelor speciale oferă acest avantaj Curții de Conturi Europene.

Rapoartele speciale sunt examinate foarte atent și sistematic de către Parlament. În cazul în care Parlamentul adoptă rezoluția și da descărcarea de gestiune Comisiei, include în observațiile sale referiri specifice la rapoartele speciale CCE. Astfel, în ciuda problemelor menționate mai sus, în colaborarea dintre CCE și Parlamentul, între aceste instituții se poate observa un un fel de alianță.

La diferite niveluri, contactele pe care CCE le are cu Parlamentul sunt foarte frecvente la număr. Se pot remarca cele la nivel prezidențial (între președinții celor două instituții), la nivelul membrilor (membrii și personalul Curții de Conturi se întâlnește cu membrii și funcționarii CCA în vederea analizei capitolelor individuale ale Raportului Anual) și nivelul informal (membrii CCE cu alți membri a Parlamentului).

Cooperarea cu Comisia

S-a arătat cum Comisia este un cheltuitor major al instituțiilor europene deoarece este instituția competentă pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene. Este logic atunci ca această instituție să fie auditată cu prioritate de către Curtea de Conturi Europeană care, cu toate că folosește în această situație tipul de audit „bazat pe sisteme”, a încercat să nu trateze Comisia ca pe orice auditat ci să colaboreze cu ea la un nivel de audit comun, în special în lupta împotriva fraudei și corupției în cadrul Uniunii Europene. Acest tip de relație a făcut posibil să se organizeze misiuni de audit comune, să se facă schimb de informații și au încercat să împărtășească puncte de vedere comune asupra situațiilor similare întâlnite.

Ca auditat principal, Comisia trebuie să respecte dispozițiile Tratatelor privind procedura de audit și anume Articolul 287 (ex-articolul 248 TCE) din Tratatul CE:

„Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. (…)”.

Aceste dispoziții au fost specificate în Articolul 159 din Regulamentul Financiar privind normele și procedurile de audit. Conform acestuia:

„În îndeplinirea funcției sale, Curtea de Conturi poate consulta, în condițiile menționate la articolul 161, toate documentele și informațiile privind gestiunea financiară a departamentelor sau organismelor în ceea ce privește operațiunile finanțate sau cofinanțate de Uniune. Curtea de Conturi are competența de a audia orice funcționar responsabil de o operațiune de venituri sau de cheltuieli și de a utiliza oricare dintre procedurile de audit adecvate departamentelor sau organismelor menționate anterior. În statele membre, auditul se efectuează în colaborare cu instituțiile naționale de control sau, dacă acestea nu dispun de competențele necesare, cu departamentele naționale competente. Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit cooperează într-o atmosferă de încredere, respectându-și reciproc independența.

Pentru obținerea tuturor informațiilor necesare îndeplinirii sarcinilor care i-au fost atribuite de tratate sau de actele adoptate în temeiul acestora, Curtea de Conturi poate fi prezentă, la cererea sa, la operațiunile de audit efectuate în cadrul execuției bugetare de către sau în numele oricărei instituții.”

Dispozițiile Regulamentul financiar sunt definirea a ceea ce se numește „audit la fața locului” și „audit pe baza documentelor”. Din aceste dispoziții reiese clar un fapt: Curtea de Conturi are acces la toate documentele referitoare la orice fel de cont administrat de Comisie. Curtea folosește toate informațiile furnizate în scopul de a evalua sistemul de control intern al Comisiei. Modalitatea „proceduri contradictorii", urmată de un raport al Curții a fost descrisă deja. Evaluările Curții, de obicei, nu sunt pozitive pentru sistemul de control al Comisiei. În 1994 , după publicarea unui raport anual foarte critic privind exercițiul financiar 1993, secretarul general al Comisiei a fost obligată să analizeze dacă Comisia și Curtea de Conturi sunt într-adevăr pe aceeași parte, și dacă acționează în scopul comun de a servi intereselor Comunităților.

Acest tip de conflict a existat dintotdeauna de la înființarea Curții de Conturi. Comisia, în ciuda câtorva declarații de natură politică, a considerat întotdeauna CCE ca fiind instrumentul Parlamentului împotriva autorității executive a Comunităților. Astfel, Comisia, de cele mai multe ori nu este dispusă să ofere CCE toate documentele sau informațiile atunci când i se solicită acest lucru de către Curte sau chiar autoritatea de descărcare de gestiune (ca în 1989). În încercarea de a explica comportamentul Comisiei s-a sugerat faptul că, întrucât Comisia este „gardian al tratatelor”, se bucură de prestigiul respectiv și nu a fost obișnuită cu astfel de investigații aprofundate de management în conturile sale. Parlamentul a evitat un conflict instituțional plasând CCE în spatele Comisiei în ceea ce privește ierarhizarea instituțiilor, dar nu a subordonat-o acesteia. Așa cum s-a arătat mai sus, CCE nu se subordonează nici unei instituții și răspunde doar înaintea Parlamentului pentru acțiunile sale doar în măsura în care îi sunt solicitate informații sau clarificări de către Parlament.

Curtea de Conturi a subliniat în repetate rânduri "lacunele" din sistemul de management și control al Comisiei.

CCE a mai constatat în urma monitorizării Comisiei după introducerea Directivei 77/43 5 / CEE a Consiliului privind controalele efectuate de către statele membre asupra operațiunilor care fac parte din sistemul de finanțare prin EAGGF (secțiunea Garantare) că a fost "intermitentă" și, prin urmare, de "calitate slabă". Departamentele Comisiei nu au examinat condițiile în care controalele contabile au fost într-adevăr efectuate sau cum Directiva a fost implementată în sistemul general de control al statelor membre. Toate acestea au avut ca rezultat lipsa de adoptare a tehnicilor de control optime în numele departamentelor Comisiilor (coordonare între departamentele de control, utilizarea de programe și liste de verificare de audit în scopul de a standardiza abordări de audit, verificarea încrucișată a datelor, etc.). Directiva 77/435 / CEE a fost din nou un punct de conflict între CCE și Comisie în 1987. Curtea de Conturi, în urma monitorizării a considerat ca „mai puțin decât satisfăcătoare” implementarea directivei de către Comisie, deoarece Comisia a) nu a avut o evidență completă a punerii în aplicare a directivei de către statele membre, b) nu au un schimb de opinii cu statele membre cu privire la punerea în aplicare a directivei din 1983, c) nu a furnizat întotdeauna statelor membre informațiile solicitate în ceea ce privește directiva, d) nu a analizat informațiile statelor membre cu privire la punerea în aplicare uniformă și eficace a directivei, etc.

De asemenea, Curtea de Conturi a subliniat faptul că nu s-a dat prioritatea necesară de către Comisie în exercitarea responsabilităților sale de supraveghere în ceea ce privește prevenirea fraudelor, deoarece nu și-a îmbunătățit organizarea propriilor informații și nu a implementat un sistem de control în statele membre în vederea creșterii eficienței și a eficacității.

Toate acestea nu au împiedicat Comisia să accepte ca pozitiv faptul că CCE a fost consolidată în ceea ce privește componentele și statutul său ca instituție a Comunităților după Tratatul de la Maastricht. După anul 1993, aceste două instituții au acționat împreună în lupta împotriva fraudei în Comunitatea Europeană. Această colaborare s-a bazat pe auditurile efectuate de ambele instituții, chiar dacă nu există nici o procedură comună de audit. CCE auditează sistemul de control intern al Comisiei împotriva fraudei în timp ce Comisia de control utilizarea resurselor comunitare de către diverse organizații și organisme. Este deci posibil ca CCE să auditeze conturile unei astfel de organizații sau organism în același timp în care Comisia își desfășoară propria activitate de control.

În 1988 Comisia Europeană a înființat Unitatea de Coordonare pentru Combaterea Fraudei (mai bine cunoscută sub acronimul francez OCLAF), care a fost atașată la Secretariatul General al Comisiei. Acestă Unitate s-a concentrat pe trei obiective: prevenirea fraudei, cooperarea cu alte instituții sau statele membre și suprimarea fraudei. Rolul său operațional este de a investiga complex și foarte serios cazurile de fraudă, în special de scară internațională, în colaborare cu autoritățile naționale.

Un alt corp anti-fraudă a fost introdus prin Regulamentul 89/2048 / CEE, denumit Corpul de Control Specializat al Comisiei iar sarcina sa este de a combate frauda în sectorul vitivinicol. Personalul acestui organism însă, nu a ajuns la un nivel care să îi permită să își îndeplinească îndatoririle în mod eficient și eficace. CCE, în urma verificărilor a raportat în 1996 că pe toată perioada anului a existat un singur tip de activitate de control a acestui organism. Comisia a răspuns că există această situație, deoarece este dificil de a găsi personal calificat pentru o astfel de poziție.

Problema de fraudă în Comunitățile Europene are o dimensiune structurală semnificativă deoarece există un sistem complex de colectare și de plată a banilor prin Agenții fără interes natural în funcționarea eficientă și corectă a acestui sistem. Deci, este în interesul Comunităților pentru cele două instituții însărcinate cu controlul intern (Comisia) și de audit extern (CCE) pentru a putea să lucreze împreună împotriva fraudei. Comisia, fiind managerul financiar al Comunităților, poate fi în măsură să identifice comportamentul fraudulos, deoarece există, de asemenea, definițiile legislative și empirice necesare. Curtea de Conturi, pe de altă parte, are toate expertiza necesară să auditeze conturile și prin intermediul sistemului ei de audit „bazat pe sisteme”, există posibilitatea de a vedea care sunt punctele slabe ale sistemului european de management financiar. Schimbul de informații, efectuarea auditurilor comune, cooperarea în general între Comisie și Curtea de Conturi poate fi foarte fructuoasă în lupta împotriva fraudei. Combinația de abilitați ale acestor instituții este una dintre cele mai importante arme pe care Uniunea Europeană le are în vederea combaterii fraudei și a corupției, deoarece acestea au competențele necesare reglementate de Tratate dar și personal specializat corespunzător. După armonizarea relațiilor între Comisie și CCE, frauda în interiorul Uniunii Europene s-a diminuat semnificativ, întrecând chiar și cele mai optimiste predicții ale specialiștilor.

Cooperarea cu Consiliul

Conform Articolului 319 (ex-articolul 276 TCE)

„Parlamentul European adoptă, la recomandarea Consiliului, descărcarea Comisiei de execuția bugetară. În acest scop, Parlamentul European analizează, ulterior Consiliului, conturile, bilanțul financiar și raportul de evaluare prevăzute la articolul 318, raportul anual al Curții de Conturi însoțit de răspunsurile instituțiilor controlate la observațiile Curții de Conturi, declarația de certificare prevăzută la articolul 287 alineatul (1) al doilea paragraf, precum și rapoartele speciale corespunzătoare ale Curții de Conturi.”

Deci, descărcarea de gestiune care este interfața principală între Curtea de Conturi și Consiliu. Recomandarea Consiliului este pregătită de un comitet subordonat experților bugetari, în cadrul Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER). Aceste rapoarte nu au fost până în prezent atent examinate de către comisiile care pregătesc recomandarea Consiliului. Motivul a fost faptul că membrii acestor comisii au fost foarte ocupați și nu au salutat adăugarea la sarcinile lor a examinării unui document de dimensiunea și complexitatea celui din Raportul anual al CCE. Curtea de Conturi a permis Consiliului să știe despre dezamăgirea față de această situație și despre care Consiliul a promis să o îmbunătățească. S-a decis destul de recent că orice raport viitor de la Curtea de Conturi va fi atent studiat de un comitet relevant al Consiliului sau un grup de lucru de la COREPER. În orice caz însă, Consiliul nu este obligat să ia măsuri în conformitate cu Rapoartele CCE și nu trebuie să justifice alegerile sale.

Cooperarea cu Banca Europeană de Investiții

Cooperarea dintre Curtea de Conturi și Banca Europeană de Investiții (BEI) nu a fost una dintre cele mai bune până acum. O descriere a problemei a fost făcută de către CCE în raportul său anual pentru exercițiul financiar 2007.

„Curtea nu a încercat în nici un fel să auditeze operațiunile efectuate de Banca Europeană de Investiții din proprie inițiativă sau cu propriile sale resurse. Totuși, CCE a fost obligată să arate că obstacolele cele mai mari au fost puse în modul de exercitare a prerogativelor sale de audit, astfel cum sunt definite în tratate, de-a lungul resurselor comunitare utilizate sub responsabilitatea Comisiei de a finanța operațiuni în care BEI este, într-un fel sau altul, implicată (BEI gestionează fondurile ca agent al Comisiei, subvențiile la dobândă, co-finanțare, etc.) Cele mai substanțiale resurse, în termeni de volum, care sunt gestionate de BEI sunt împrumutate pe piețele financiare de către Comisie și redistribuite prin aceasta, cu ajutorul BEI. În raportul său anual privind criza financiară din anul 2007, Curtea a remarcat că, atunci când "a venit pentru a efectua auditul tranzacțiilor de împrumut pentru exercițiul financiar 2006, s-a dovedit că informațiile și documentele solicitate și furnizate de aceasta nu au fost cele adecvate. CCE s-a găsit în imposibilitatea de a exprima o opinie cu privire la măsura în care Obiectivele stabilite de către Consiliul de Miniștri în deciziile sale au fost atinse". Aceste observații repetate au determinat Curtea să fie foarte vigilentă în ceea ce privește modul în care Comisia își îndeplinește obligațiile care îi revin în calitate de administrator al fondurilor în cauză și, în consecință, procedura prin care se exercită propria competență de control …

Este cert faptul că fondurile în cauză au fost gestionate de BEI ca Agent al Comisiei. Beneficiarii nu au putut permite o vizită de audit de la CCE fără a fi primit în prealabil "autoritatea de auditat", de la Banca … ”

Acest conflict forțat Comisia să intervină între punctele diferite de vedere iar rezultatul acestui efort a fost ajungerea la un acord între CCE și BEI. Acesta acoperă toate tranzacții efectuate înainte și după semnarea lui și este reînnoit la fiecare trei ani. Conform modului său de redactare, există două tipuri de audit pe care CCE le poate efectua în privința managementului BEI.

În primul rând, există auditul efectuat pe baza documentelor și înregistrărilor ("audit documentar"). În timpul acestui audit, BEI și Comisia trebuie să pună la dispoziția CCE toate informațiile necesare pentru un audit complet, bazat întotdeauna pe abordarea de audit al CCE (în principal "sistemele bazate" audit). Procedura pentru acest tip de schimb de informații este redactat după cum urmează:

a) serviciile Comisiei pun la dispoziție CCE toate informațiile enumerate în anexa a acordului,

b) departamentele CCE informează al 19-lea Directorat General al Comisiei despre informațiile de care au nevoie și trimit o copie a acestei cereri pentru departamentele BEI în cauză,

c) locul BEI pune la dispoziția Directoratului 19 al Comisiei documentele care conțin informațiile solicitate și trimite o copie a lor CCE.

Al doilea tip de audit este auditului la fața locului. Potrivit acordului, CCE informează Comisia cu privire la tranzacțiile pe care le consideră necesare pentru a fi auditate la fața locului. De asemenea, propune programul și o anumită perioadă de timp pentru îndeplinirea acestor audituri. Comisia lasă acces BEI la conținutul cererilor de informații primite de la CCE. BEI solicită Comisiei sale de identificare să ia măsurile necesare pentru a realiza aceste audit în comun cu CCE. În consecință programul de audit este stabilit în comun de către Comitetul de Verificare și CCE. Logistica misiunilor de audit țin de responsabilitatea Comitetul de Verificare. Comisia, BEI și CCE fac schimb de informații interinstituțional în ceea ce privește abordarea lor cu privire la modalitatea de audit. Este de remarcat participarea Comisiei la pregătirea și efectuarea auditurilor mai ales atunci când este invitată de către Curtea de Conturi să facă acest lucru.

În caz de dificultăți, există o procedură de conciliere în timpul în care președinții CCE și BEI se întâlnesc cu Comisia în încercarea de a rezolva problemele apărută, în special în timpul punerii în aplicare a acordului.

Atenția acordată relațiilor dintre CCE și BEI este demonstrată de asemenea, prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam la art. 188 C (3) [248 (3)] din Tratatul CE. A fost adăugat un paragraf în plus care prevede că:

„Orice document sau informație necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curții de Conturi, la cererea sa, de către celelalte instituții ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau agenție care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către persoanele fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget și de către instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competențele necesare, de către serviciile naționale competente.

În ceea ce privește activitatea de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitată de Banca Europeană de Investiții, dreptul de acces al Curții la informațiile deținute de Bancă este reglementat printr-un acord încheiat între Curte, bancă și Comisie. În lipsa acestui acord, Curtea are, cu toate acestea, acces la informațiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor și cheltuielilor Uniunii administrate de bancă.”

Astfel, prezentul acord este menționat în tratate. Ceea ce trebuie să se constate este faptul că, chiar și fără un astfel de acord, Curtea de Conturi, în conformitate cu noile dispoziții, are dreptul de a accesa informații cu privire la Gestiunea Financiară a BEI cu privire la resurselor comunitare. Începând de acum, BEI este obligată să pune la dispoziția CCE orice document sau înregistrare referitoare la proiecte de finanțare (sau co-finanțate) de către Comunitățile Europene.

CAPITOLUL PATRU

Colaborarea dintre Curtea Europeană de Conturi și alte instituții de audit

De la crearea sa, Curtea a promovat în mod sistematic cooperarea cu instituțiile supreme de audit din statele membre în domeniul auditului fondurilor UE, în special prin participarea sa în cadrul Comitetului de contact format din președinții instituțiilor supreme de audit din UE.

Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Conturi Europeană și instituțiile naționale de audit din statele membre trebuie să practice o cooperare bazată pe încredere și pe respectarea independenței fiecărei instituții. Cooperarea dintre instituțiile supreme de audit din statele membre ale UE și Curte datează încă de la începutul existenței Curții, în 1977, și s-a intensificat de-a lungul anilor. În prezent, Curtea colaborează în mod activ cu instituțiile supreme de audit din statele membre ale UE în cadrul Comitetului de contact.

Curtea colaborează cu alte instituții supreme de audit, în principal prin intermediul următoarelor mecanisme:

comitetul de contact al instituțiilor supreme de audit din statele membre ale Uniunii Europene.

rețeaua instituțiilor supreme de audit din statele candidate și potențial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.

organizațiile internaționale ale instituțiilor publice de audit, în special Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit (International Organisation of Supreme Audit Institutions – INTOSAI), precum și grupul regional european al INTOSAI (EUROSAI).

Comitetul de Contact al Instituțiilor Supreme de Audit din Statele Membre ale Uniunii Europene.

Conform tratatului UE, Curtea de Conturi Europeană și instituțiile naționale de audit din statele membre trebuie să practice o cooperare bazată pe încredere și pe respectarea independenței fiecărei instituții. Curtea colaborează în mod activ cu instituțiile supreme de audit din statele membre ale UE prin intermediul Comitetului de contact. Comitetul de contact este un grup în cadrul căruia se reunesc anual președinții instituțiilor supreme de audit din statele membre ale UE și președintele Curții de Conturi Europene. Acest comitet asigură un cadru pentru cooperare și pentru schimbul de cunoștințe profesionale și de experiență pe tema auditului fondurilor UE și pe alte teme legate de Uniunea Europeană. Contactul curent dintre instituțiile participante este menținut prin intermediul ofițerilor de legătură desemnați de fiecare instituție. În cadrul Comitetului de contact, au fost create grupuri de lucru, rețele și grupuri operative, având rolul de a contribui la elaborarea unor poziții și a unor practici comune. În 2012, Curtea a acordat sprijin președintelui în exercițiu al Comitetului de contact, și anume instituția supremă de audit din Portugalia, în pregătirea și organizarea reuniunii anuale din 2012, care s-a desfășurat la Estoril (Portugalia), în 18 și 19 octombrie 2012. Reuniunea s-a axat pe două teme principale: provocările cu care se confruntă instituțiile supreme de audit în pregătirea pentru următorul cadru financiar al UE (2014-2020) și cele mai recente evoluții în gestionarea crizei financiare, inclusiv experiența instituțiilor supreme de audit în ceea ce privește auditurile din acest domeniu. (…)

Mai mult, în 2012, Curtea a continuat să ofere sprijin administrativ Comitetului de contact și să participe activ în cadrul diferitelor grupuri de lucru și rețele ale acestuia. În 2012, Curtea a fost implicată și în inițiativa instituțiilor supreme de audit din zona euro de a furniza un serviciu adecvat de audit public extern pentru Mecanismul european de stabilitate. În aprilie 2012, a fost transmisă Secretarului General al Consiliului Uniunii Europene o poziție comună referitoare la o propunere de statut în temeiul articolului 30 din tratatul prin care este creat Mecanismul de stabilitate. Textul final al statutului referitor la Comitetul auditorilor corespunde în mare măsură acestei poziții comune”.

Rețeaua Instituțiilor Supreme de Audit din Statele Candidate și Potențial Candidate la Aderarea la Uniunea Europeană

Curtea cooperează cu instituțiile supreme de audit din statele candidate și potențial candidate la aderarea la UE. Unul dintre cele mai importante mijloace de cooperare este reprezentat de Rețeaua instituțiilor supreme de audit din statele candidate și potențial candidate, a cărei structură organizatorică este similară cu cea a Comitetului de contact. Aceasta implică reuniuni periodice ale președinților instituțiilor supreme de audit și ale ofițerilor de legătură, precum și grupuri de lucru, seminare, ateliere și audituri paralele. Principalul scop al rețelei este să promoveze implementarea unor metode și tehnici de audit în conformitate cu standardele internaționale și cu bunele practici din UE. În 2012, Curtea a sprijinit implementarea unui plan de lucru inclus în Acordul de la Istanbul, care fusese adoptat cu prilejul reuniunii din martie 2011 a președinților din cadrul rețelei. Președintele Curții a participat la celebrarea celei de a 150-a aniversări a Curții de Conturi din Turcia și a efectuat o vizită oficială la Oficiul Național de Audit din Croația.

Colaborarea între Curtea Europeană de Conturi și instituțiile naționale de audit ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Cadrul legal privind relațiile dintre CCE și instituțiile naționale de audit ale statelor membre este prevăzut de art. 188 c (3) [248 (3)] actual 287, care specifică următoarele condiții:

„Controlul se efectuează asupra actelor justificative și, dacă este cazul, la fața locului, la celelalte instituții ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu sau agenție care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii și în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele membre, controlul se efectuează în colaborare cu instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente. Curtea de Conturi și instituțiile naționale de control ale statelor membre practică o cooperare bazată pe încredere și pe respectarea independenței acestora. Aceste instituții sau servicii informează Curtea de Conturi în cazul în care intenționează să participe la control.”

Dispozițiile din Articolul 4 alineatul 3, pot fi care pot fi considerate ca o specificație a obligațiilor statelor membre de a contribui în mod activ la funcționarea Uniunii Europene:

„În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii Europene.”

Curtea de Conturi, de la înființarea sa, a profitat de aceste dispoziții și a încercat să dezvolte cât mai mult posibil relațiile sale cu autoritățile naționale de audit din statele membre. Cuvântul cheie în acest efort este "legătură".

În România, reglementarea este dată de Legea 94/1992 care, la Articolul 12 și 13 prevede că:

„În vederea îndeplinirii unor obligații in domeniul auditului extern, ce revin României in calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizata si funcționează Autoritatea de Audit pentru fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeana prin programele PHARE, ISPA si SAPARD, pentru fondurile structurale si de coeziune, pentru Fondul European de Garantare in Agricultura, pentru Fondul European pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum si pentru fondurile ce vor fi acordate in perioada post aderare, denumita in continuare Autoritatea de Audit, care are atribuții si proceduri de lucru proprii. Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operațional fata de Curtea de Conturi si fata de celelalte autorități responsabile cu gestionarea si implementarea fondurilor comunitare nerambursabile, cu sediul in municipiul București. In teritoriu, Autoritatea de Audit are structuri regionale organizate in județele in care își desfășoară activitatea agenții, autorități de management si/sau organismele intermediare care gestionează fondurile comunitare.

Autoritatea de Audit este singura autoritate naționala competenta sa efectueze audit public extern, in conformitate cu legislația comunitara si naționala, asupra fondurilor prevăzute la art. 12. Autoritatea de Audit poate efectua audit public extern si asupra altor categorii de fonduri decât cele prevăzute la art. 12, urmând ca reglementările care vizează fondurile respective sa prevadă si asigurarea resurselor necesare acestei activități”.

Acest legătură are loc pe mai multe niveluri. Mai întâi de toate, există forumul de comunicare, o componentă foarte importantă între instituțiile naționale de audit ale statelor membre și CCE, care este Comitetul de contact a șefilor Instituțiilor Supreme de Audit. În fiecare an, președinții instituțiilor naționale de control și președintele Curții de Conturi se întâlnesc alternativ în Luxemburg (în anii cu număr par) și într-un stat membru în ceilalți. Se discuta probleme în principal tehnice și probleme de coordonare. Orientarea intervalului la aceste discuții este ordinea de zi a reuniunii Comitetului care include probleme cum ar fi auditarea TVA în tranzacțiile interne ale Comunității, formarea de standarde generale de audit, cooperarea dintre CCE și Instituțiile naționale de audit în interiorul și în afara Uniunii Europene, rolul și metodele de audit ale instituțiilor supreme de audit cu privire la contractele de achiziții publice și Tratatul de la Amsterdam.

O altă modalitate de contact este prin intermediul ofițerilor de legătură. Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit au numit fiecare câte un ofițer de legătură, adică un ofițer responsabil pentru contactele zilnice. Acești ofițeri de legătură se întâlnesc de două ori în fiecare an în Luxemburg și discuta aspecte de care sunt responsabili. În cadrul acestor întâlniri se pregătesc, de asemenea, problemele care urmează a fi incluse în ordinea de zi a reuniunii anuale a Comitetului de contact al șefilor Instituțiilor Supreme de Audit.

Obiectivul acestor contacte este acela de a stabili o legătură funcțională între Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit. Cerințele de colaborare sunt stabilite de dispozițiile din Tratatul CE pentru o astfel de legătură. Cele mai frecvente și importante cazul în care este nevoie de o formă de cooperare între Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit este cazul auditurilor la fața locului în statele membre. După cum s-a observat înainte, obiectivul CCE la fiecare audit este de a concluziona dacă tranzacțiile din cadrul auditului au fost legale și corecte (normal) și dacă gestiunea financiară a fost descărcată. Acest ultim obiectiv, fiind un concept mai recent, nu a fost ceva cu care, până acum, toate instituțiile naționale de audit să fi fost familiarizate. Astfel, tehnicile și standardele de audit utilizate în vederea stabilirii bunei gestiuni financiare ar putea fi necunoscute instituțiilor naționale de audit și greu de înțeles. Toate aceste probleme pot fi rezolvate dacă instituția națională de audit este bine informată cu privire la aceste aspecte de către Curtea de Conturi și cooperează cu ea în timpul auditului. Instituțiile naționale de audit prin aceste contacte se familiarizeze cu contextul cheltuielilor naționale care sunt finanțate de la bugetul Comunităților, fiind astfel cheltuieli comunitare. Deci, este mai ușor pentru aceste instituții naționale de audit să își exercite atribuțiile de audit dincolo de simpla legalitate și regularitate a auditului pentru a aprecia eficacitatea și eficiența politicilor și managementului financiare ale Uniunii. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că în statele membre există o varietate de sisteme de audit, uneori complet diferite unul de celălalt. Astfel, este dificil pentru personalul de audit al Curții de Conturi să urmărească toate aceste sisteme, în scopul de a îndeplini sarcinile de audit, fără asistență din partea autorităților naționale de audit. Astfel, prin această legătura și colaborare, CCE este informată permanent asupra sistemelor de control ale statelor membre, având astfel o imagine completă a situației de audit a membrilor Uniunii Europene.

Auditul efectuat la fața locului poate crea, de asemenea, un alt efect secundar. Rapoartele auditorilor după executarea auditului pot conține comentarii, observații sau concluzii care, desigur, nu pot fi anunțate oficial până când nu sunt aprobate de Curtea de Conturi. Când auditul scoate la iveală ceva ce poate reprezenta o preocupare imediată pentru activitatea administrației naționale, atunci există o problemă. Acesta a fost menționată mai înainte, în cadrul "procedurii contradictorii", unde fiecare entitate auditată are dreptul de a fi informată cu privire la observațiile CCE. Curții de Conturi însă, i-a fost desemnată calitatea de auditor extern al Comunităților și a Uniunii Europene, nu și statelor membre.

Cu toate acestea, activitatea de audit la fața locului este foarte importantă pentru a examina calitatea managementului și a resurselor europene de către autoritățile naționale. Acest lucru este certificat de faptul că la art. 10 din Regulamentul Consiliului 95/2988 / CE există o dispoziție cu privire la adoptarea de măsuri legislative suplimentare pentru verificări și modalitatea de inspecție la fața locului. Inclusă în prevederile art. 188 C (3) [248 (3)] este posibilitatea ca instituțiile naționale de audit să ia parte la auditurile efectuate de Curtea de Conturi în respectivul stat membru al UE. Aceasta este forma avansată de cooperare între Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit. Această formă de cooperare a fost discutată în timpul reuniunii „Europa 1992” convocată și organizată de Curtea de Conturi la Luxemburg în 1990. Numele acestui nou nivel de cooperare a fost numit "audit comun" iar în conformitate cu definiția formulată în ședința respectivă, acesta este „un audit efectuat în comun de către o instituție națională de audit și Curtea Europeană de Conturi cu privire la veniturile și cheltuielile comunitare în baza unui plan și a unei abordări comună de o echipă comună cu scopul de a se pune de acord asupra unor concluzii care pot conduce la redactarea un raport comun sau separat”. Rezultă din definiție că auditul comun este efectuat dintr-o echipă comună de auditori, o parte dintre aceștia fiind de la CCE iar cealaltă parte de la instituția națională de audit. Această echipă trebuie să aibă un plan comun și să nu se limiteze la a aborda doar obiectul, ci și la metoda de audit, condiție realizabilă doar dacă există o colaborare între Curtea de Conturi și instituțiile naționale de audit așa cum este descrisă de mai sus.

În cadrul cooperării CCE cu instituțiile naționale de control una dintre cele mai importante probleme este adoptarea standardelor de audit. Comitetul de Contact al șefilor de instituții supreme de audit, în cadrul reuniunii de la Madrid din 25 septembrie 2001, a decis să formeze un grup de lucru care să elaboreze propuneri privind standardele de audit. Până în prezent, acest grup a pregătit nouă propuneri care au fost numite "Orientări ale Auditului din Comunitatea Europeană". Acestea includ programe de audit, probe și metode de audit, evaluare a controlului intern și auditul de prelevare de probe de conformitate, documentație de audit, reasigurare de calitate de audit, importanța și riscul de audit, prelevare de probe de audit, raportare de audit, auditul neregulilor rezultate din fraudă. Desigur, toate aceste standarde nu au un caracter reglator, dar până acum, utilitatea lor pentru fiecare instituție națională de audit este evidentă având în vedere dezvoltarea continua a colaborării ale CCE cu instituțiile naționale de control.

Cooperarea dintre CCE și instituțiile naționale de audit a fost un aspect foarte important, deoarece descentralizarea managementului comunitar față de autoritățile naționale a început să se dezvolte. CCA a avut totuși o experiență negativă cu descentralizarea în trecut. Transferul responsabilităților de gestionare de către și / sau din partea Comisiei au dus uneori la un refuz de acces la CCA la informațiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale de audit.

Din această prezentare este evident că o cooperare între Curtea de Conturi și activitățile naționale de audit nu este o simplă obligație legală, dar și o necesitate dictată de faptul că acele competențe naționale de gestiune comunitară și au devenit strâns legate.

Un astfel de punct important și totuși delicat nu a putut trece nedetectat în timpul negocierilor de la conferința interguvernamentală care a condus la Tratatul de la Amsterdam.

Potrivit noilor dispoziții: „Auditul se bazează pe înregistrări care, dacă este necesar, sunt efectuate la fața locului…, la sediul oricărui organism care administrează venituri sau cheltuieli în numele Comunității, în statele membre, inclusiv la sediul oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază de plăți de la buget. În statele membre, auditul se efectuează în colaborare cu instituțiile naționale de control sau, dacă acestea nu dispun de competențele necesare, cu departamentele din autoritățile naționale competente. Curtea de Conturi și instituțiile naționale de control ale statelor membre cooperează într-un spirit de încredere și pe respectarea independenței acestora. Aceste instituții sau servicii informează Curtea de Conturi dacă acestea intenționează să ia parte la audit …. orice document sau cheltuieli în numele Comunității, orice persoană fizică sau juridică care beneficiază de plăți de la buget, și instituțiile naționale de control sau, în cazul în care nu dispun de competențele necesare, serviciile naționale competente, transmit Curții de Conturi, la cererea acesteia, orice document sau informație necesare pentru îndeplinirea misiunii sale.”

Aceste modificări sunt rezultatul unei propuneri făcute de către președinția olandeză. Curtea de Conturi, în conformitate cu art. 188c (3) [248 (3)], are dreptul și obligația de a audita toate fondurile comunitare, indiferent de managerul acestora. În vederea exercitării acestui audit într-un mod mai eficient, dreptul CCE de acces la informație trebuie să fie recunoscut în mod clar. Astfel, modul de redactare a noilor dispoziții permit CCE a efectua audit la fața locului la sediile fiecare organism care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunității și la orice persoană fizică sau juridică care a primit fonduri comunitare.

A mai fost formulată încă o altă propunere de modificare de către delegația britanică. În conformitate cu această propunere, opțiunea pe care o aveau autoritățile naționale de audit de a refuza cooperarea cu CCE ar trebui să fie eliminate. Prezenta propunere nu a fost acceptată de către Conferința interguvernamentală. Aceasta respingere este, evident, rezultatul unui punct de vedere mai mult politic decât financiar. Eliminarea acestei opțiuni ar fi fost considerată ca reprezentând o ierarhie cvasi instituțională între instituțiile naționale de audit și Curtea de Conturi, dând prioritate la acesta din urmă. La urma urmei, procedura de integrare europeană a avansat foarte rapid, mai ales în sectorul financiar. Astfel, procedura de audit comun a devenit regula și nu excepția (așa cum era în trecut), în sistemul de management financiar al Uniunii Europene.

Colaborarea între Curtea Europeană de Conturi și Instituțiile Naționale de audit din afara Uniunii Europene

Curte Europeană de Conturi nu și-a restricționat activitatea doar la auditarea și punerea în aplicare a bugetului Uniunii Europene. De la înființarea sa, a încercat să-și dezvolte relațiile cu instituțiile de audit echivalente din afara Uniunii Europene. Pentru a face acest lucru, Curtea de Conturi a aderat la cele două organizații internaționale care cuprind instituțiile de audit.

Prima dintre ele este Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit (INTOSAI).

INTOSAI (Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit) este organizația profesională a instituțiilor supreme de audit din țările care fac parte din Organizația Națiunilor Unite sau din agențiile specializate ale acesteia. INTOSAI numără 191 de membri cu drepturi depline (dintre aceștia, Curtea este singurul organism supranațional) și patru organizații internaționale care au statutul de membri asociați. INTOSAI face parte dintre organizațiile de sprijin ale ONU. Încă din 1980, Curtea a fost reprezentată la fiecare congres trienal al INTOSAI și și-a asumat în mai multe rânduri responsabilitatea în ceea ce privește tema congresului. Din 2004, an în care a devenit membră cu drepturi depline a INTOSAI, Curtea a participat în mod activ la activitățile subcomisiilor de dezvoltare a standardelor profesionale în domeniul auditului.

Această organizație cuprinde cele mai multe dintre instituțiile supreme de audit ale Organizației Națiunilor Unite sau agențiile sale specializate. INTOSAI a fost înființată pentru prima dată în Cuba în 1953. Acum, sediul este stabilit în Viena, la Curtea de Conturi a Austriei. În conformitate cu reglementările INTOSAI scopul acestei organizații este de a promova schimbul de idei și experiență între instituțiile supreme de audit cu privire la controlul financiar și administrativ. Organele sale sunt, în conformitate cu aceleași reglementări, un congres (toți membrii), un comitet de conducere (15 membri care îndeplinesc anumite criterii), un Secretariat General (în Viena), grupuri de lucru regionale și comisii permanente. CCE nu este de fapt un membru al INTOSAI, chiar dacă cea mai mare parte instituțiile naționale de audit din statele membre s-au alăturat deja acestei organizații. Rolul CCE a fost limitat la participarea la congresele INTOSAI în calitate de observator.

Cealaltă organizație internațională este Organizația Europeană de Audit Suprem Instituțional (European Organisation of Supreme Audit Institution – EUROSAI).

Curtea este unul dintre membrii fondatori ai EUROSAI (Organizația Europeană a Instituțiilor Supreme de Audit), care este o organizație regională a INTOSAI cu aproximativ 50 de membri, înființată de instituțiile supreme de audit din Europa și de Curte în 1989. Curtea participă activ la numeroase grupuri de lucru și grupuri operative ale EUROSAI și, din 2011, este membră a Comitetului director al organizației.

Acesta a luat naștere la Madrid în 1990, în cadrul INTOSAI. Sediul central este stabilit la Madrid la Biroul de Audit al Spaniei. În general, aceasta are același scop cu INTOSAI, cu mențiunea că interesul său se limitează la problemele legate de finanțele publice din Europa. CCE este membru cu drepturi depline al EUROSAI și în calitate de instituție de audit extern al Uniunii Europene, rolul său în această organizație este unul vitală.

În plus față de aceste două organizații, Curtea de Conturi a dezvoltat pe cont propriu și din proprie inițiativă relații cu Instituțiile Supreme de Audit din Europa Centrală și de Est (CEEC).

Trebuie remarcată utilitatea contactelor și a relațiilor pe care CCE le are cu instituțiile supreme de audit din interiorul și din afara Uniunii Europene. Schimbările politice din Europa Centrală și de Est, revoluția tehnologiei informației, creșterea cererii pentru mai multă responsabilitate pentru fondurile publice și pentru mai multe informații despre cheltuielile publice sunt chestiuni de care toate instituțiile de audit, inclusiv CCE, trebuie să se ocupe ca parte a muncii lor obișnuite. Relațiile dintre ele le permit să învețe unele de la altele și mai mult, să-și dezvolte doctrinele comune despre audit, standarde comune de audit și metode comune de audit. Curtea de Conturi, ca o instituție de audit a unui sistem sui generis ca Uniunea Europeană, are multe de oferit, dar, de asemenea, o mulțime de câștigat din acest tip de colaborări.

Celelalte grupări regionale ale INTOSAI cu care Curtea Europeană de Conturi menține relații de cooperare sunt:

AFROSAI – African Organization of English-speaking Supreme Audit Institutions,

ARABOSAI – Arab Organization of Supreme Audit Institutions,

ASOSAI – Asian Organisation of Supreme Audit Institution,

CAROSAI – Caribbean Organization of Supreme Audit Institutions,

OLACEFS – La Organización Latinoamericana y del Caribe de Entidades Fiscalizadoras Superiores (Latin American and Caribbean Organization of Supreme Audit Institutions) și

PASAI – The Pacific Association of Supreme Audit Institutions.

CAPITOLUL CINCI

Curtea Europeană de Conturi și Politici ale

Uniunii Europene

S-a considerat mereu că instituțiile de audit au interferat întotdeauna cu opțiunile politice, cu ceva care este dincolo de jurisdicția lor. Desigur, este și cazul Curții de Conturi a Uniunii Europene. S-a analizat înainte care sunt limitele competențelor Curții de Conturi. Trebuie spus însă că CCE are dreptul de a lua decizii politice în scopul de a clarifica problemele legate de autoritatea bugetară și factorii de decizie. Acest lucru ajută Curtea să fie cât mai exactă posibil în evaluările sale și să ajungă la concluziile finale după ce a luat în considerare toate aspectele (politice, juridice, financiare, sociale) ale unei probleme. Deci, este normal ca CCE să evalueze politicile adoptate și puse în aplicare de Uniunea Europeană.

Politica agricolă comună

Politica Agricolă Comună (Common Agricultural Policy – CAP), fiind politica comună primară a Uniunii, a atras interesul CCE. Costurile CAP, fiind suportate în principal de Secțiunea Garantare a Fondului de Orientare și Garantare Agricolă Europeană și (FEOGA), au acoperit proporția mare a bugetului Uniunii Europene, în ciuda tendinței sale de scădere. Curtea de Conturi, nefiind în măsură să aprecieze dacă această sumă ar trebui să fie cheltuită pe CAP sau nu, s-a concentrat pe gestionarea resurselor relative. Concluziile sale au fost că existența a numeroase comitete de gestionare au dus la fragmentarea de responsabilitate pentru aspectele financiare ale punerii în aplicare a CAP și a împiedicat orice acțiune eficientă pentru a limita cheltuielile. Controalele naționale referitoare la cantitatea și calitatea produselor agricole eligibile pentru finanțare comunitară au fost „foarte puține, superficiale, sau pur și simplu inexistente”. În ceea ce privește asistența acordată și subvențiile comunitare, Curtea a sugerat ca exemplu piața zahărului, aceasta fiind un model pentru toate celelalte organizații ale pieței deoarece a fost finanțată chiar de către producătorii de zahăr.

Când a avut loc examinarea piețelor, Curtea, folosind propriul sistem de audit „bazat pe sisteme”, a reperat deficiențe în cantitatea stocurilor, declarații lunare de cheltuieli inexacte și un cadru de reglementare inadecvat. Aceeași metodă de audit, utilizată în domeniul restituirilor la export, a dezvăluit controale vamale inadecvate, lipsa analizei de risc și utilizarea abuzivă a avantajelor de rambursare de către comercianți. Este evident că atât stocarea și zonele de restituire din fondurile comunitare sunt foarte sensibile la fraudă. O altă problemă care a atras interesul CCE a fost punerea în aplicare a sistemului administrativ și de control integrat (IACS) pentru cererile de ajutor depuse de agricultori. Acest sistem, introdus de Consiliul European prin Regulamentul 92/3508/CEE, are patru elemente principale: a) cererile de ajutor depuse anual de către agricultori indică obligatoriu parcele agricole pentru care se solicită ajutorul, b) o bază de date electronică va înregistra datele furnizate de cereri, c) un sistem alfanumeric de identificare a parcelelor agricole în scopul de a localiza zonele declarate și de a le monitoriza prin controale încrucișate informatizate și verificări la fața locului, d) un sistem integrat de control pentru controlul administrativ și inspecții în câmp. Curtea a folosit metoda de audit „bazat pe sisteme” pentru a examina IACS. Prima sa remarcă a fost aceea că introducerea unui sistem bazat pe aplicații a provocat o serie de proceduri birocratice și o creșterea activității administrative impuse de administrațiile naționale în scopul de a aproba aceste cereri. În ceea ce privește baza de date computerizata, Curtea a concluzionat că numai Regatul Unit a aplicat standardele adecvate în sistem informatic pentru revelarea punctelor slabe și a incompatibilităților apărute în alte țări. În acest domeniu, Comisia ar fi trebuit să mai activă pentru a asigura o mai bună practică informatică, fie făcând trimitere la standardele generale industriale fie folosind liniile directoare emise de propria Direcție Informatică. Controalele administrative trebuie să includă controale încrucișate menite să detecteze declarațiile duble ale parcelelor. Eficacitatea acestor controale este legată de existența unui sistem de identificare alfanumeric bine stabilit și de o bază de date electronică dezvoltată deplin, care nu exista în primii ani ai implementării sistemului. De asemenea, Curtea a observat că, deși ar fi trebui să se efectueze plata ajutorului între 16 octombrie și 31 decembrie în fiecare an, cele mai multe dintre statele membre nu a putut respecta acest termen deoarece au trebuit să efectueze toate verificările administrative necesare. Deci, în scopul de a plăti la timp, administrațiile naționale efectuează plățile înainte de finalizarea controalelor, făcând astfel zona de ajutoare foarte vulnerabilă la fraudă. Situația a devenit și mai rea din cauza rapoartelor de inspecție fale finalizate. Aceste rapoarte ar trebui să indice, printre altele, care parcele agricole au fost măsurate în timpul inspecției. Curtea a constatat în majoritatea cazurilor că parcelele agricole măsurate nu au fost specificate și identificate, fapt care nu a permis efectuarea unui supracontrol de verificare.

O altă deficiență constatată de CCE este complexitatea regulamentelor privind CAP. Există un număr foarte mare de regulamentele (câteva mii) care acoperă o foarte largă gamă de probleme iar aceste regulamente sunt reînnoite la o rată variabilă, în funcție de obiectul problemelor, în timp ce dispozițiile lor sunt de multe ori foarte complicate. Există deci întotdeauna o mare incertitudine cu privire la o problemă apărută deoarece se pune problema dacă aceasta este acoperită de un regulament sau nu, iar dacă se constată că da, se pune următoarea problemă care privește regulamentul în sine, acesta a fost modificat prin altul sau dacă există vreo dispoziție în acest sens care să-l modifice. Un exemplu caracteristic este cazul IACS. Curtea a constatat că Regulamentul privind acest sistem nu a fost suficient de precis iar instrucțiunile au fost vagi în timp ce „regulamentul de aplicare nu reflectă în mod adecvat unele dispoziții prevăzute în Regulamentele Consiliului”.

Se poate menționa aici că, începând cu anul 2007, România beneficiază de fonduri pentru agricultură de la Uniunea Europeană sub forma de plăți directe pe suprafață. Plățile directe reprezintă sprijinul acordat de Uniunea Europeană agricultorilor din România în condițiile în care aceștia sunt eligibili și înaintează o cerere de plată pe suprafață. Condițiile de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească un fermier pentru a beneficia de sprijinul direct pe suprafață sunt utilizarea unei suprafețe de teren agricol mai mare sau egală cu 1 ha formată din parcele mai mari de 0,3 ha și menținerea terenului respectiv în bune condiții agricole și de mediu (respectare GAEC-uri). O condiție esențială pe care statul român trebuie să o îndeplinească pentru a putea absorbi fondurile pentru plățile directe este crearea unui sistem care să asigure administrarea și controlul riguros al cererilor de plată ale fermierilor. Acesta este Sistemul Integrat de Administrare si Control (IACS), iar crearea, implementarea și gestionarea lui intră în atribuțiile Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA).

Prin sistemul IACS sunt gestionate următoarele scheme de plată pe suprafață: SAPS (schema de plată unică pe suprafață), CNDP (plăți naționale directe complementare), LFA (plăți pentru zone defavorizate), măsuri de agromediu, schema pentru culturi energetice și, începând cu 2008, plăți tranzitorii pentru tomate.

IACS este format dintr-un ansamblu de componente reunind personal, proceduri, tehnică de calcul și telecomunicații în vederea gestionării cererilor de plată depuse de fermieri și verificării corectitudinii informațiilor declarate de aceștia. Verificarea corectitudinii se realizează prin compararea datelor declarate de fermieri cu o serie de date de referință stocate în bazele de date ale sistemului. Întrucât suma plăților directe acordate unui fermier depinde în mod direct de suprafața de teren utilizată de acesta, un important rol în cadrul IACS îl deține sistemul de identificare a parcelelor agricole (LPIS).

Revenind, se constată faptul că în contextul pentru schimbarea acestei situații, datele au fost furnizat de Decizia Consiliului 88/377/CEE privind disciplina bugetară. Prezenta decizie a fost urmată de un acord privind disciplina bugetară și îmbunătățirea procedurii bugetare. Perspectivele adoptate cu aceste documente au împărțit cheltuielile comunitare în șase categorii prin stabilirea unui plafon pentru fiecare dintre ele cu privire la creditele de angajament anuale. În ceea ce privește la PAC, plafonul a luat forma unui "ghid agricol".

Un alt factor luat în considerare de către Curtea de Conturi este posibila extinderea Uniunii Europene spre Est. Comisia a estimat că, după o perioadă de tranziție de aderare, în ipoteza în care condițiile rămân neschimbate, costul PAC va fi majorat cu 30% (aproximativ 12.000 de milioane Euro), în timp ce contribuțiile noilor state membre sub formă de resurse proprii va acoperi doar 25% din aceasta creștere (3.000 milioane ECU). Aceste cifre sunt un motiv bun pentru încercarea de a reduce costurile PAC.

Curtea de Conturi a făcut, de asemenea, și alte observații. În ceea ce privește relația dintre agricultură și sănătate / igienă publică, a menționat că aceste probleme din urmă nu au fost incluse ca obiectiv general al PAC în art. 39 [33] din Tratatul CE. Curtea a subliniat, de asemenea, că o mai mare atenție trebuie acordată utilizării industriale a produselor agricole (plante ca surse de energie, scutirea de impozit pentru „energie verde”, etc). Și în ceea ce privește mediul în general, este opinia APE că agricultura intensivă dăunează peisajului european și creează probleme nu numai pentru populație în ansamblu, ci și pentru agricultură în sine (calitatea proasta a aerului, a apelor subterane, pământului care devine foarte uscat, etc)

În general, Curtea de Conturi a abordat până acum PAC din punct de vedere financiar, deși a avut unele remarci substanțiale. Rezultatul evaluării PAC de către Curtea de Conturi este și acela prin care s-a semnalat că agricultura europeană, dezvoltată sub acoperirea unei politici de intervenție publică, nu mai poate suporta costurile de producție peste cele ale prețurilor garantate. Curtea este în favoarea încercării de a limita costurile bugetare, dar păstrând în același timp un potențial productiv al Uniunii Europene în sectoarele agricole competitive din cadrul pieței mondiale.

Măsurile structurale

Există mai multe instrumente cu care Uniunea Europeană pune în aplicare politicile sale structurale. Instrumentele Structurale sunt definite ca mecanismele financiare gestionate de Comisie și de Banca Europeană de Investiții și care pot sprijini acțiuni sau lucrări încheiate în cadrul Comunității, scopul fiind desigur interesul comun: dezvoltarea economică regională, ocuparea forței de muncă, mediu, economii și noi forme de energie, comunicații, etc. Cele mai importante sunt cele trei fonduri structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR, Fondul Social European – FSE, și secțiunea de Orientare a Fondului European Agricol de Orientare și Garantare – FEOGA), Instrumentul financiar pentru orientarea pescuitului – IFOP, și Autoritatea Europeană pentru Fondul de Coeziune – ECF.

CCE a remarcat, de asemenea, o schimbare în politicile de finanțare deoarece a constata că s-a acordat prioritate la finanțarea programelor în locul finanțării proiectelor. Rezultatul acestei schimbări a fost acela de a finanța seturi de măsuri multianuale, cu un impact mai mare, din cauza volumului și a duratei lor, precum și monitorizarea măsurilor întreprinse, lăsând însă conducerea și managementul în responsabilitatea autorităților naționale și regionale.

Sectorul de măsuri structurale este foarte vulnerabil la fraudă. Prin urmare, în conformitate la art. 12 din Regulamentul 94/1681 / CE, statele membre sunt obligate să raporteze Comisiei toate neregulile cu un impact financiar de 4.000 de ECU sau mai mare. Din 1994 până în 1996, de exemplu, au fost semnalate 309 de cazuri de nereguli. În ceea ce privește finanțarea FSE, au fost raportate ca având un impact financiar de 34.498.717 ECU din care au fost recuperate doar 4.323.869 ECU. Principala cauză a acestei situații sunt greșelile existente în punerea în aplicare a procedurilor privind finanțarea de la FSE. Sumele declarate de către statele membre și agențiile de manipulare a programelor sunt adesea inexacte, deoarece aceste declarații sunt bazate pe verificări ale cheltuielilor insuficiente. Principala cauză a acestei situații sunt greșelile existente în punerea în aplicare a procedurilor privind finanțarea de la FSE. Sumele declarate de către statele membre și agențiile de manipulare a programelor sunt adesea inexacte, deoarece aceste declarații sunt bazate pe verificări finale insuficiente ale cheltuielilor. CCE a subliniat anumite deficiențe întâlnite în procedurile de control și de audit din statele membre: a) nu au fost convenite orientările generale ale liniilor de audit, b) monitorizarea rezultatelor auditului nu a fost atât de clară și promptă încât să împiedice corecturi ulterioare și recuperarea sumelor plătite necuvenit, c) slaba coordonare între diferitele servicii naționale de inspecție, care ar putea duce la dublă finanțare nedetectată, d) o absență a unui program de control bazat pe analiza de risc, e) lipsa de revizuire la nivel de management a erorilor detectate în timpul verificărilor de documentare.

În ceea ce privește sectorul pescuitului, Curtea s-a concentrat, printre altele, pe audituri privind finanțarea IMM-urilor. Din cauza numărului mare de plăți efectuate de către Comisie în cadrul acestei scheme de finanțare, a fost foarte dificil să se efectueze controale financiare pe declarațiile de cheltuieli prezentate.

În cele din urmă, trebuie să se facă referire specială la Fondul European de Coeziune (ECF). Înainte de a fi creat în 1994, aceasta a fost precedat de un sistem interimar, Instrumentul Financiar de Coeziune, înființat în 1993. Acest instrument și prima perioadă a funcției ECF au fost examinate de către Curtea de Conturi, iar rezultatele examinării au fost prezentate într-un raport special. Fondul de coeziune este destinat statelor membre al căror venit național brut (VNB) pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media UE. Acesta vizează reducerea disparităților economice și sociale și promovarea dezvoltării durabile. În prezent, se supune acelorași norme de programare, de gestionare și de monitorizare ca și FEDR și FSE, prin intermediul Regulamentului de stabilire a unor dispoziții comune. În perioada 2007 – 2013, Fondul de coeziune vizează Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia. Fondul de coeziune pune la dispoziție o sumă totală de 63.4 de miliarde de euro pentru activități din următoarele categorii:

rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european, astfel cum au fost identificate de UE. Fondul de coeziune va sprijini proiectele de infrastructură din cadrul Facilității "Conectarea Europei";

mediu: în acest domeniu, Fondul de coeziune poate sprijini, de asemenea, proiecte legate de energie și de transport, atât timp cât acestea aduc beneficii vizibile mediului înconjurător în ceea ce privește eficiența energetică, utilizarea surselor de energie regenerabilă, dezvoltarea transportului feroviar, susținerea intermodalității, consolidarea transportului public etc.

Asistența financiară acordată de Fondul de coeziune poate fi suspendată printr-o decizie a Consiliului (aprobată prin majoritate calificată) în cazul în care un stat membru prezintă un deficit public excesiv sau în cazul în care nu a remediat problema sau nu a luat măsurile corespunzătoare în acest sens, așa cum este în prezent situația Greciei care, în urma recomandărilor Curții Europene de Conturi, va trebui să reformeze întregul său sistem fiscal și modalitatea de abordare și manipulare a fondurilor provenite de la Uniunea Europeană pentru a putea solicita Consiliului Europei reacordarea asistenței financiare.

Măsurile din afara Uniunii Europene

Curtea de Conturi a constatat că, în general, în ultimii douăzeci de ani, ajutorul extern Comunitar a crescut și s-a diversificat geografic. Curtea a notat două categorii principale de ajutor comunitar. Primul este format din fondurile europene de dezvoltare (FED), care există în afara bugetului comunitar și sunt finanțate din contribuțiile individuale ale statelor membre. Obiectivele lor sunt ajutoarele îndreptate către Africa, Caraibe și țările din Pacific. Al doilea constă în cheltuielile bugetare care acoperă ajutorul acordat pentru America Latină, Asia, țările terțe mediteraneene, măsurile în țările din Europa Centrală și de Est, alimente și ajutor umanitar la nivel mondial, etc.

Curtea a remarcat faptul că C.E. nu a avut mijloacele adecvate pentru a putea gestiona corect punerea în aplicare a programului PHARE și a programului TACIS.

Curtea Europeană de Conturi ca instituție a Uniunii Europene

Statusul instituțional al Curții

Statusul instituțional al Curții de Conturi a fost la începuturi o problemă cu două aspecte. Primul a inclus întrebarea: „Este Curtea de Conturi o instituție a Comunităților Europene?” Această întrebare a apărut deoarece atunci când a fost instituită prin al doilea Tratat privind Bugetul, nu exista nici o prevedere referitoare la statutul său instituțional. Mai precis, Curtea de Conturi nu a fost recunoscută ca fiind egală cu alte instituții ale Comunități (Consiliul, Comisia, Parlamentul sau Curtea Europeană de Justiție). Starea Curții de Conturi a fost considerată ca fiind mai apropiată de cea a Comitetului Economic și Social. Acest punct de vedere a fost argumentat de faptul că CCE nu a fost menționată la art. 4 (1) din Tratatul CE împreună cu celelalte instituții, ci numai în dispoziția art. 4 (3) (abolit de Tratatul UE), în care se preciza că:

„Auditul se efectuează de către o Curte de Conturi care acționează în limitele puterii și ale competențelor conferite prin prezentul tratat.”

Un alt argument folosit pentru a sprijini opinia că CCE nu a fost o instituție a Comunităților este cel rezultat din metoda numirii membrilor Curții. Sa observat mai sus diferența dintre metoda de numire a membrilor Comisiei, ai Curții Europene de Justiție, și metoda de numire a membrilor Curții Europene de Conturi. Acest lucru a fost considerat a fi ca un indicator al distincției, al diferenței între instituțiile europene și Curtea de Conturi.

De asemenea, a fost și un punct de vedere opus potrivit căruia Curtea de Conturi, deși nu era menționată la art. 4 (1) din Tratatul CE, urma să fie catalogată ca o instituție europeană. Această opinie s-a bazat în primul rând pe faptul că în conformitate cu sugestiile Parlamentului, înainte de înființarea CCE, Comunitățile, pentru a reasigura independența organismului nou de audit trebuie să se îl plaseze laolaltă cu celelalte instituții europene.

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană clarificat toate aceste opinii și probleme privind Curtea de Conturi în mod irevocabil. Art. 4 (1) din Tratatul CE a fost modificat iar CCE a fost recunoscută ca o instituție a Comunităților. Dispozițiile referitoare la CCE au fost mutate de la capitolul privind dispozițiile financiare la capitolul Instituțiile Uniunii Europene. Acest amendament demonstrează importanța rolului Curții de Conturi în sistemul operațional al Uniunii Europene. Cauza acestei „ridicări în grad” este probabil voința statelor membre de a raționaliza sistemul de management financiar al Uniunii Europene și de combaterea a fraudei împotriva fondurilor europene. Acest amendament a fost însă rezultatul unei proceduri foarte complicate și a unor negocieri diplomatice „periculoase”. Comisia și Parlamentul nu au inclus în propunerile finale o astfel de modificare iar reprezentanții statelor membre au solicitat Curții de Conturi să-și exprime opinia cu privire la situația de a deveni o instituție de control extern a Uniunii Europene (extinzând astfel obiectul auditului) . Răspunsul Curții a arătat că CCE a căutat să fie recunoscută ca o instituție a Comunităților (reducând astfel competența numai pentru primul pilon al Uniunii), și pentru a putea avea acces la Curtea Europeană de Justiție în virtutea art. 175 din Tratatul CE. Aceasta a fost soluția adoptată în cele din urmă de către Conferința interguvernamentală. Această soluție nu a acoperit însă și ceilalți doi piloni ai Uniunii Europene. Curtea, în conformitate cu dispozițiile Tratatului de la Maastricht (a se vedea art. menționat mai sus. J. 11 (2) [28 (2)] și Art. K.2 (2) [41 (2)]) a trebuit să auditeze cheltuielile administrative generate de funcționarea acestor doi piloni. Astfel, Curtea de Conturi s-a aflat într-o poziție foarte ciudată, aceea de a audita o organizație a sistemului instituțional din care aceasta nu aparținea. Această problemă a fost subliniată în mod repetat. S-a presupus că, deoarece nu a existat nici un buget al Uniunii Europene (cheltuielile la cel de-al doilea și al treilea pilon se plătesc de la bugetul Comunităților), era logic ca CCE să nu fie menționate în art. E [5] din Tratatul UE. În timpul conferinței interguvernamentale din mai 1997 de la Bruxelles, printre propunerile discutate cu privire la Curtea de Conturi, a fost una (prezentată de delegația germană) pentru introducerea de CCE în art. E [5] din Tratatul UE. Având în vedere că CCE auditase deja cea mai mare parte a cheltuielilor (pe toate administrative și majoritatea celor operaționale) de la al doilea și al treilea pilon al Uniunii Europene, propunerea de modificare a art. E [5] nu ar face altceva decât să recunoască aceasta realitate, fără a da competențele suplimentare CCE. Această propunere a fost în cele din urmă aprobată iar CCE este acum, desigur, o instituție a Uniunii Europene. Acest aspect este foarte important, deoarece acum CCE, ca orice altă instituție a Comunităților, care este de asemenea și o instituție a Uniunii Europene, este responsabilă în limitele competenței sale desigur, pentru coerența și continuitatea activităților desfășurate în cadrul celor trei piloni ai Uniunii.

A doua parte a problemei privind statutul instituțional al CCE este natura acestei instituții. Este una administrativă sau o instituție judiciară? Nu există nici o prevedere în tratate privind natura vreunei instituții europene. Astfel, metodele folosite pentru a evalua această problemă sunt fie o asimilare a instituțiilor europene cu instituțiile naționale, fie interpretarea dispozițiilor din tratate referitoare la aceste instituții. Având în vedere că în unele state membre (Italia, Grecia, Franța), auditul de stat este realizat de către avocați în timp ce în altele (Regatul Unit, Irlanda) acesta este realizat prin contabili, a fost dificil de asimilat complet CCE cu instituțiile naționale de audit ale statelor membre.

CONCLUZII

După 1977, Curtea a dobândit rolul de auditor extern al Comunităților, rol pe care și l-a îndeplinit manifestându-se încă de atunci ca o autoritate în domeniu. A urmărit și asigurat îmbunătățirea sistemului financiar al Comunităților Europene și a asigurat răspunderea publică pentru colectarea și cheltuiala bugetului prin activitatea sa și prin recomandările și opiniile pe care le-a enunțat și emis.

Curtea Europeană de Conturi a apărut în momentul în care Comunitatea Europeană, predecesoarea Uniunii Europene a dorit să devină responsabilă în fața cetățenilor ei. Astfel, Comunitatea a conștientizat necesitatea existenței unui auditor extern total independent care să asigure Parlamentului, Consiliului și Comisiei controlul democratic asupra finanțelor proprii. Mica Comisie de Audit înființată după 1958 a fost mau mult un „organism de talia a doua” și nu dispunea de competențele și resursele necesare asigurării unui audit adecvat bugetului aflat în creștere rapidă.

Curtea de Conturi a fost înființată în urma aplicării dispozițiilor Tratatului de la Bruxelles din 22 iulie 1975. În 1977, după o organizare de doi ani și-a început activitatea și a reuși să se impună în domeniul auditului devenind „conștiința financiară” a Comunităților.

După ratificarea tratatului de la Maastricht, în urma căruia Comunitatea Europeană încetează să mai existe și se naște Uniunea Europeană, noua superputere economică, începând cu 1 noiembrie 1993, Curtea de Conturi capătă statutul de instituție europeană de sine stătătoare. Independența și autoritatea i-au fost consolidate și ridicate la rang de instituție superioară în administrația centrală prin așezarea ei pe poziție de egalitate cu Parlamentul European, Consiliul European și Comisia Europeană. Tratatul de la Maastricht a introdus ceea ce avea să devină un produs care i-a întărit și consolidat și mai mult poziția în relația cu celelalte instituții – Declarația de Asigurare Anuală (DAS) cu privire la fiabilitatea conturilor, legalitatea și regularitatea operațiunilor.

Tratatul de la Amsterdam a întărit și mai mult poziția Curți de Conturi. I-a reconfirmat independența și i-a extins competențele de audit până în interiorul zonei politice, i-a definit rolul în lupta împotriva fraudei și i-a permis să formuleze în mod independent și direct acțiuni în fața Curții Europene de Justiție în vederea semnalării și combaterii încălcării normelor de către oricare instituție și organizație europeană.

Colaborarea cu statele membre a fost consolidată de tratatul de la Nisa care a confirmat principiul conform căruia colegiul Curții trebuie să fie format din câte un membru din fiecare stat comunitar.

Tratatul de la Lisabona din 2009 a reafirmat statutul Curții de instituție a Uniunii Europene.

Structura CCE s-a dezvoltat în paralel cu nevoile comunităților și cu evoluția lor. De la 9 membrii și 120 de angajați în 1977, Curtea are acum 28 de membrii repartizați în 5 camere și peste 900 de angajați cu sarcini operaționale sau administrative care provin din toate statele membre. Ca instituție de audit acum este superioară instituțiilor de audit din statele membre sau din țări terțe. CCE se află în prima linie a evoluțiilor din domeniul auditului finanțelor publice.

Confirmând și reconfirmându-și competențele și necesitatea existenței sale, stând acum pe poziție de egalitate cu Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European, având acum o relație directă cu eșaloanele superioare ale justiției din Uniunea Europeană consfințită de tratate prin strânsă legătură de colaborare pe care o are cu Curtea Europeană de Justiție și prin acțiunile sale care au condus în ultimul deceniu la scăderea semnificativă a fraudei în interiorul Uniunii și la diminuarea pierderilor nejustificate din buget, Curtea de Conturi, manifestându-se ca o conștiință financiară, a devenit gardianul finanțelor Uniunii Europene și se manifestă în consecință, confirmând și reconfirmând această poziție.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Surse primare. Documente oficiale, Rapoarte, etc.

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 1992, OJ 1993, C-313

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 1996, OJ 1997, C-342

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 1997, OJ 1998, C-348

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 1998, OJ 1999, C-326

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2000, OJ 2001, C-336

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2003, OJ 2004, C-316

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2005, OJ 2006, C-330

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2007, OJ 2008, C-327

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2009, OJ 2010, C-340

Raportul anual al Curții Europene de Conturi pe Anul Financiar 2010, OJ 2011, C-348

Special report No 5/2015: Financial instruments. A successful and promising tool in the rural development area.

European Commission, The Budget of the European Union: How is your money spent.

European Commission, Agenda 2000 – Vol. I : For a Stronger and Wider Union, DOC 97/6 /final.

European Court of Auditors, Audifing the Finances of the European Union, Office for Official Publications of the European Communities, 1996.

Rezoluția Parlamentului European din 24 Septembrie 2004, OJ 2004, C-153.

Eurostat, The European Union: Key Figures, Office for Official Publications of the European Communities, 2007.

House of Lords, Select Committee on the European Communities, Fraud against the European Communities, Session 2008-2009, 5* Report, HL paper 27.

National Audit Office, Audit of Assumptions for the July 2007 Budget Projections, London 2007.

Opinion of the Court of Auditors on the proposal for a Council Regulation on the measures to be taken in the event of irregularities affecting the own resources referred to in the Decision of 21 April 2010 and the organization of an information system for the Commission in this field, OJ 2010, C-187.

Surse secundare. Cărți, Articole, etc.

Hans, Aigner, The Case for a European Audit Office, European Parliament – Selected Documents, Office for Official Publications of the European Communities, 1983.

Borchardt, Klaus Dieter, The ABC of Community Law, Office for Official Publications of the European Communities, 2004.

Cuthbert, Mike., European Union Law, Sweet & Maxwell, 1997 Cuthbert, M., European Union Law, Sweet & Maxwell, 1997.

Judt, Tony, A Grand Illusion? An essay on Europe, Penguin Books Publications, 1997.

Strasser, Daniel, The Finances of Europe, Office for Official Publications of the European Communities, 1991.

Strasser, Daniel, Les disposotions financieres du Traite de Maastricht, RFFP, No 45, 1994, p. 195-205.

Swann, Dennis, The Economics of the Common Market, Penguin Books Publications, 1995.

White, Smith, Proposed Measures against corruption of officials in the European Union, ELRev,, Vol. 21, 2006, p. 465-476

DE CROUY-CHANEL Imre, PERRON Christophe. La Cour des comptes européenne, Paris, Presses universitaires de France, 1998

HARDEN Ian, WHITE Fidelma, DONNELLY Katy. The Court of Auditors and Financial Control and Accountability in the European Community, University of Sheffield, Faculty of Law, 1995.

DESMOND Barry. Managing the finances of the European Union: the role of the European Court of Auditors, Dublin, Institute of European Affairs, 1996.

EHLERMANN Claus-Dieter. Der Europäische Rechnungshof: Haushaltskontrolle in der Gemeinschaft, Baden-Baden, Nomos, 1976.

EHLERMANN Claus-Dieter. La Cour des comptes européenne: le contrôle budgétaire dans la communauté, French translation.

FREYTAG Michael. Der Europäische Rechnungshof, BadenBaden, Nomos, 2005.

ANGIOI Aldo. "La Cour des comptes et la protection des finances communautaires" in La protection juridique des intérêts financiers de la Communauté, Actes du séminaire organisé par la Commission en novembre 1989 à Bruxelles, pp. 335-348.

BERNICOT Jean-François. "Le contrôle financier des fonds structurels", Revue française de finances publiques, avril 2001, n. 74, pp. 111-115.

BERNICOT Jean-François, CHAMPOMIER Jean-Michel. "L'auditeur et le juge: Cour de justice des Communautés européenne, 10 juillet 2001: Ismeri Europa Srl c/ Cour des comptes des Communautés européennes (Affaire C-315/99 P)", Revue française de finances publiques, 2002, n. 77, pp. 185-195.

COLLING François ; BÖSCH Herbert (commentary by). "Why the EU may never get its accounts straight", in Europe's World, 2008, n. 8, pp. 72-77

MOSER Josef. "Possibilities, barriers and advantages of the cooperation between the European Court of auditors and national audit institutions in the Court's audit missions in Member States". Kontrola Panstwowa, 2006, Special issue n. 1, pp. 43-51.

Otbo, Henrik. "The European Court of Auditors' audit missions : an opportunity to co-operate on EU financial management in EU Member States". Kontrola Panstwowa, 2006, Special issue n. 1, pp. 53-59.

VON WEDEL, Hedda, "Public financial control in Europe: the example of the Federal Republic of Germany", in Public Expenditure Control in Europe, Milagros Garcia Crespo, 2014, pp. 79-98.

CASTELLS, Antoni. "External audit institutions: the European Court of Auditors and its relationship with the national audit institutions of the Member States", in Public Expenditure Control in Europe, Milagros Garcia Crespo, 2005, pp. 127-147

BUIS Elke. "Le contrôle des finances communautaires: coopération entre la Cour des comptes européenne et les institutions de contrôle nationales", Mémoire de licence, 1995

LAFFAN Brigid. "Financial control: The Court of Auditors and OLAF", in The Institutions of the European Union. Oxford University Press, 2006, pp. 210-228.