Curtea Constitutionala, Dimensiune A Statului DE Drept

INTRODUCERE

O dată cu apariția Constituției în lume, ca lege fundamentală și incontestabilă, caracterizată prin supremație și așezarea sa în vârful ierarhiei juridice, corelată cu funcționarea democratică a puterilor publice, statul de drept, exigența protecției libertăților cetățenești, dar și cu situațiile de încălcare prin legi a normelor sale a impus crearea unei instituții a controlului de constituționalitate. S-a născut astfel funcția sa, controlul, care a declanșat găsirea unei autorități, un organ politic sau de stat căruia să-i revină exercitarea acestei prerogative.

Crearea oricărei instituții, juridice sau politice, pune în discuție, o varietate de atitudinii, de la simple întrebări, până la neînțelegerea și chiar respingerea sa. Aceasta nu a ocolit nici Curtea Constituțională a României.

Găsirea unei soluții în ceea ce privește organul căruia să-i revină atribuțiile de control a Constituției a aflat mai multe dificultăți, căci problema era tocmai controlul asupra actelor Parlamentului, autoritatea împuternicită direct de popor.

S-au oferit doua soluții, ca legea să fie lăsată în afara vreunui control, și astfel Parlamentul urma sa aibă posibilitatea de a manifesta o putere absolută și nelimitată, ceea ce ar contravine separației puterii in stat; sau crearea unei ”autorități” care să valorifice supremația Constituției.

De asemenea se punea și problema dacă autoritățile clasice, legislativul, executivul sau judecătorescul sunt competente de a înfăptui controlul constituționalității legilor. Însa s-a ajuns la concluzia că o încredințare a funcției de control unei autorități statale, care îndeplinesc scopurile și funcțiile lor clasice în sistemul de stat, duce la riscul de a afecta separația puterilor în stat. Ca adaos la funcțiile tradiționale, ar duce la denaturare echilibriului dintre legislativ, executiv și judecătoresc.

De aceea, cu timpul s-a impus controlul jurisdicțional unei autorități special instituite. Această autoritate nu este și nici nu trebuie să fie o altă putere de stat, ci tocmai expresia colaborării și a controlului reciproc dintre autoritățile clasice.

Profesorul Louis Favoreau, un incontestabil în domeniul juridic, precizează existența a doua modele în ceea ce privește autoritățile competente să înfăptuiască controlul constituționalității, modelul american și modelul European.

Modelul european, numit și Kelsian, după numele lui Hans Kelsen, s-a dezvoltat îndeosebi după al II-lea război mondial și constă în încredințarea controlului constituționalităților legilor unor jurisdicții specializate și distincte.

Se consideră că jurisdicția se situează în afara puterilor statale, dar care este un garant al separației puterii în stat. Astfel jurisdicția este creata pentru a se ocupa special și exclusiv de contenciosul constituțional, situată în afara sistemului jurisdicțional ordinar și independentă de acesta și de puterile publice.

Autoritățile jurisdicționale, distincte și specializate sunt denumite: curți constituționale, tribunale constituționale sau curți de arbitraj.

Fără îndoială, și Curtea Constituțională este o valorificare a acestor reguli, precum și tradiția democratică din România, ea încadrându-se prin structură, împuterniciri și procedură în specificul sistemului constituțional românesc.

Modelul american se bazează pe controlul judecătoresc al constituționalității legilor. Partizanii acestuia îl justifică luând în considerare capacitatea judecătorilor de interpreta și aplica legile, și de a sancționa în caz de nerespectare și încălcare a acestora. Dreptul judecătorilor în verificarea conformității legii cu Constituția este motivată și prin separarea puterilor în stat , care implică colaborarea puterilor. Puterii judecătorești îi revine astfel misiunea de a fi “regulatorul bunei funcționări a principiului separației puterii în stat”.

Un important interes îl prezintă controlul judecătoresc din S.U.A. Deși Constituția S.U.A nu a atribuit Curții Supreme dreptul de control al constituționalității legilor, aceasta și-a arogat dreptul de a decide asupra constituționalității legilor prin una din cele mai îndrăznețe decizii, dată în celebra afacere Marbory versus Madison in 1803. Această decizie poate fi considerată actul de naștere al “modelului american”, ce a fost receptat în tip și de alte state, chiar și europene.

Dacă analizăm sistemele constituționale actuale, sunt competente de exercitarea unui asemenea control de constituționalitate atât autoritățile judecătorești obișnuite în S.U.A(Curtea Supremă și celelalte curți), cât și autoritățile specializate, precum: Curtea Constituțională în Italia și Austria, Curtea de arbitraj în Belgia, Tribunalul Constituțional în Spania și Portugalia.

În ceea e privește România, se observă că în timp au fost împuternicite cu acest control:

Înalta Curte de Casație și Justiție(1923, 1938).

Marea Adunare Națională(1965).

Curtea Constituțională(art. 144 din Constituția actuală).

Modelul american a fost receptat, cu mai puțină rezonanță și în România, sub forma controlului judecătoresc difuz, sub regimul Constituției din 1866, concretizat în celebrul proces al Tramvaielor(1912), și mai apoi controlul judecătoresc concentrat, consacrat prin Constituția din anul 1923 și 1938.

În concluzie, se consideră că cea mai pertinentă soluție este încredințarea controlului constituționalității legilor unei autorități competente, specializate, unei Curți Constituționale, situată în afara sistemului jurisdicțional ordinar și independentă de acesta si de puterile publice.

CAPITOLUL 1 : ISTORICUL CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

Istoricul Curții Constituționale în România

Spre deosebire de alte autorități publice a căror organizare și funcționare sunt stabilite prin Constituție, Curtea Constituțională a României are un istoric al sau care merită a fi,măcar sintetic, prezentat. Aceasta deoarece modelul european al controlului de constituționalitate a fost introdus în România prin Constituția din anul 1991.

Plecând de la ideea că declararea neconstituționalității unei legi are nu numai implicații juridice,ci și politice,întrucât ea pune în cauză raporturile justiției cu Parlamentul, Constituția din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casație și Justiție (denumită mai târziu Curtea Supremă de Justiție) în secțiuni unite, are dreptul de a judeca neconstituționalitatea legilor și a le declara, în consecință, inaplicabile în speță. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanțele de drept comun au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepție legile din punct de vedere al constituționalității lor, această competență revenind în exclusivitate Curții de Casație și Justiție.

Acest tip de control, menit să asigure supremația Constituției, mai este denumit și „model european” de jurisdicție constituțională. Originea se află în Constituția Austriei din 1 octombrie 1920, care a preluat, de fapt, sistemul contenciosului constituțional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea Înaltei Curți Constituționale a Republicii Austria de către Adunarea Generală a acestuia.

Mai mult, atunci când era chemată să se pronunțe asupra neconstituționalității legilor, această Curte nu urma să judece în secțiuni, ci având în vedere posibilele implicații politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secțiilor ei. Constituția din 1923 mai prevedea că “judecata asupra neconstituționalității legilor se mărește la cazul judecat”.

Conformându-se art.80 din Decretul-lege nr.92/1990,Camera Deputaților și Senatul s-au reunit,în cursul lunii iulie 1990, în ședință comună ca Adunare Constituantă, adoptând Regulamentul Adunării Constituante.

Potrivit acestui regulament, Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituției României, formată din deputați și senatori, precum și din specialiști în domeniul dreptului constituțional și al altor științe socio-umane, aceștia din urmă numai cu vot consultativ.

La desemnarea ca membri în Comisie a deputaților și senatorilor s-a avut în vedere configurația politică a celor două Camere.

Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituție a României în ședința din 21 noiembrie 1991.

Întrucât art.149 al acestei Constituții a prevăzut că ea intră în vigoare la data adoptării ei prin referendum, prin Legea nr. 67 din 23 noiembrie 1991, a fost convocat corpul electoral pentru a se pronunța prin „da” sau „nu” asupra textului ei.

Referendumul a avut loc la data de 8 decembrie 1991. După centralizarea la nivel național a votării, Biroul Electoral Central a constatat că a fost întrunită majoritatea de voturi cerută de art. 29 alin. (2) din Legea nr. 67 din anul 1991 și, ca urmare, a proclamat adoptată prin referendum național Constituția României, care a intrat în vigoare pe data de 8 decembrie 1991.

Noua Constituție a României a preluat din practica constituțională modernă sistemul controlului politico-jurisdicțional al conformității legilor cu Legea fundamentală.

În art.152 al Constituției se prevede că, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției, se înființează Curtea Constituțională. Astfel Curtea Constituțională a României a fost înființată la 6 iunie 1992.

Adunarea constituantă a decis să instituționalizeze această formă de control a constituționalității legilor, un control inerent statului de drept și democratic. În perioada postbelică, toate statele europene care si-au adoptat constituții au încredințat controlul constituționalității legilor nu instanțelor judecătorești, ci unui organ special și specializat, așa încât modelul oferit în proiect este un model european.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realităților noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țările europene. Ineficacitatea controlului judecătoresc asupra constituționalității legilor a contribuit la extinderea rapidă a sistemului Kelsenian.

După 1989, când s-a dezmembrat fosta U.R.S.S și statele din zona ei de influență, și-au redobândit totala independență: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria etc.,inclusiv republicile ei componente și-au constituit Curți Constituționale după sistemul european.

Necesitatea de apărare al Constituției de către Curtea Constituțională s-a dovedit în toate țările în care această instituție s-a introdus.

Curtea Constituțională în România

Reglementarea unei instituții politice sau autorități publice care reprezintă garantul Constituției este realizată in primă instanță în Constituția României.

Curtea Constituțională a României este reglementată prin art. 142-147 din Constituție. Acestea se referă la: denumire, competență, mandat, modalitățile de desemnare a judecătorilor și președintelui, condițiile pentru ocuparea funcției de judecător, incompatibilitățile, independența și inamovibilitatea, competența și deciziile.

De asemenea, Curtea Constituțională este prezentă și în alte articole ale Constituției, precum art.72 privind promulgarea legii, art.82 privind validarea mandatului și depunerea jurământului de către șeful statului și art.95 privind suspendarea din funcție a șefului statului.

Tot în baza Constituției s-au adoptat o serie de legi organice, Legea nr.47 din 18 mai 1992, remodificată prin Legea nr.232/2004 ce reglementează organizarea și funcționarea Curții Constituționale în detalii.

Pentru aplicarea Constituției și a legilor sale organice, Curtea Constituțională și-a adoptat “Regulamentinerent statului de drept și democratic. În perioada postbelică, toate statele europene care si-au adoptat constituții au încredințat controlul constituționalității legilor nu instanțelor judecătorești, ci unui organ special și specializat, așa încât modelul oferit în proiect este un model european.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realităților noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țările europene. Ineficacitatea controlului judecătoresc asupra constituționalității legilor a contribuit la extinderea rapidă a sistemului Kelsenian.

După 1989, când s-a dezmembrat fosta U.R.S.S și statele din zona ei de influență, și-au redobândit totala independență: Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia, Bulgaria etc.,inclusiv republicile ei componente și-au constituit Curți Constituționale după sistemul european.

Necesitatea de apărare al Constituției de către Curtea Constituțională s-a dovedit în toate țările în care această instituție s-a introdus.

Curtea Constituțională în România

Reglementarea unei instituții politice sau autorități publice care reprezintă garantul Constituției este realizată in primă instanță în Constituția României.

Curtea Constituțională a României este reglementată prin art. 142-147 din Constituție. Acestea se referă la: denumire, competență, mandat, modalitățile de desemnare a judecătorilor și președintelui, condițiile pentru ocuparea funcției de judecător, incompatibilitățile, independența și inamovibilitatea, competența și deciziile.

De asemenea, Curtea Constituțională este prezentă și în alte articole ale Constituției, precum art.72 privind promulgarea legii, art.82 privind validarea mandatului și depunerea jurământului de către șeful statului și art.95 privind suspendarea din funcție a șefului statului.

Tot în baza Constituției s-au adoptat o serie de legi organice, Legea nr.47 din 18 mai 1992, remodificată prin Legea nr.232/2004 ce reglementează organizarea și funcționarea Curții Constituționale în detalii.

Pentru aplicarea Constituției și a legilor sale organice, Curtea Constituțională și-a adoptat “Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale”. Acesta prevede regulile din Constituție și Legea nr.47/1992, dar stabilește și alte reglementări inferioare din punct de vedere juridic.

Regulamentul este alcătuit din șase capitole si cuprinde: plenul și președintele Curții Constituționale, funcționarea Curții, registrele Curții, activitatea premergătoare ședințelor de dezbateri, activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor,secretariatul Curții, răspunderea disciplinară, dispoziții finale și tranzitorii.

Alte legi care conțin unele reglementări privitoare la Curtea Constituțională sunt: Legea nr.69/1992, modificată prin Ordonanța de urgența nr.129 din 30 iunie 2000, pentru alegerea Președintelui României; Legea nr.92/1992, modificată prin Legea nr.142 din 24 iulie 1997, pentru organizarea judecătorească. Prin aceste legi se detaliază dispozițiile constituționale privind competența Curții.”Atribuția Curții Constituționale de a de pronunța asupra constituționalității legilor este incompatibilă cu ideea subordonării Curții, cât privește organizarea și funcționarea ei, față de o lege ordinară sau chiar organică, alta decât propria-i lege”.

Constituția României conține un titlu distinct, Titlul V, numit Curtea Constituțională. Potrivit dispozițiilor cuprinse in Titlul V, Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un termen de 9 ani, care nu poate fi înnoit sau prelungit.

Judecătorii sunt numiți astfel:

3 de către Camera Deputaților;

3 de către Senat;

3 de către Președintele României;

Prin vot secret, judecătorii aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani.

Constituția prevede înnoirea Curții Constituționale cu o treime din judecători, din 3 în 3 ani, pentru asigurarea neîntreruptă a activității, precum și îmbinarea experienței cu elemente noi.

De asemenea, prin Constituție sunt stabilite condițiile necesare ocupării demnității de judecător, incompatibilitățile, independența și inamovibilitatea. Desigur, Constituția stabilește competența Curții, precum și reguli privitoare la deciziile sale.

În baza Constituției și a Legii nr. 47/1992 prima Curte Constituțională a României a depus jurământul în fața Președintelui României și a președinților celor două camere ale Parlamentului în iunie 1992. Această primă Curte Constituțională era alcătuită din judecătorii: Ion Filipescu, Victor Zlătescu, Ion Muraru(numiți de către Camera Deputaților), Mikloș Fazekaș, Viorel Mihai Ciobanu, Antonie Iorgovan(numiți de către Senat), Mihai Constantinescu, Vasile Gionea, Florin Vasilescu(numiți de către Președintele României).Aceștia s-au întrunit în ședința din iunie 1992, unde l-a ales ca președinte pe Vasile Gionea.

CAPITOLUL 2 : ORGANIZAREA ȘI STRUCTURAREA CURȚII CONSTITUȚIONALE

2.1. Natura juridică a Curții Constituționale

Deși este neîndoielnic un organ de stat, o autoritate publica, se pune întrebarea în ce putere clasică se încadrează Curtea Constituțională, sau dacă este o autoritate în afara acestor puteri clasice, și nu în ultimul rând ce fel de autoritate publică este.

Louis Favoreau consideră că o Curte Constituțională este o jurisdicție creată pentru a practica special și excluziv contenciosul constituțional, situată în afara aparatului jurisdicțional ordinar și independentă de acesta și de celelalte puteri publice. O curte supremă sau un tribunal suprem, sau o cameră constituțională a unei curți supreme pot fi jurisdicții constituționale, însă nu curți constituționale.

Pierre Avril și Jean Gicquel încadrează Consiliul Constituțional francez în modelul european, controlul deosebindu-de modelul american prin aceea că este realizat de un organ special și independent de aparatul judecătoresc, fiind un control concentrat și nu unul difuz.

Istoria Curții Constituționale, de model european este relativ recentă. Louis Favoreau a realizat o sinteză istoric ce se prezintă astfel:

A debutat în 1920 cu apariția Curții Constituționale cehoslovace(Constituția din 29 februarie 1920), și Înalta Curte Constituțională a Austriei(Constituția din 1 octombrie 1920).

Constituția Spaniei din 1931 prevedea crearea Tribunalului garanțiilor constituționale, ce se va menține până la venirea lui Franco.

A doua etapă este situată după al II-lea război mondial, când sunt create Curtea Constituțională a Italiei în 1948 și Tribunalul Constituțional federal german în 1948, cărora li se pot adăuga crearea Curților Constituționale turcă, în 1961 și iugoslavă în 1963.

Crearea Consiliului Constituțional francez s-a înfăptuit în 1959.

A treia etapă s-a manifestat în anii 1970 cu instituirea tribunalelor constituționale portughez(Constituția din 1976, revizuită în 1982), spaniol(1978), a Curții speciale superioare grecești(1975), aceasta mișcare s-a extins în Belgia prin Curtea de arbitraj(1983), și s-a dezvoltat in Europa de Est, Polonia(1985), Ungaria(1989), Cehoslovacia(1991), România(1991), și republicile fostei Uniuni Sovietice(Moldova, Armenia, etc.).

Din examinarea Constituției, se observă că este consacrat un titlu distinct Curții Constituționale, Titlul V rezultă că această autoritate publică nu se încadrează în nici una dintre puterile clasice.

Louis Favoreau arată, aducând un argument de doctrină că în cele mai multe țări care au adoptat modelul Kelsenian, jurisdicția constituțională se situează în afara celor trei puteri, ea fiind însărcinată să le facă să-și respecte atribuțiile (Louis Favoreau).

Procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au în mare trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor, judecătorii sunt independenți și inamovibili.

Curtea Constituțională realizează o activitate jurisdicțională, de unde a reieșit expresia “justiție constituțională”. Această expresie reprezintă numai o parte a controlului constituționalității legilor. Ea este inclusă în controlul constituției, însă autoritatea centrală, specializată în exercitarea acestui control, ar putea avea și alte atribuții.

În literatura juridică s-a considerat că o Curte Constituțională trebuie caracterizată ca o autoritate publico – jurisdicțională.

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să opteze între controlul jurisdicțional al constituționalității legilor și controlul politic al acestora, fiecare dintre ele având avantajele și dezavantajele sale. În final, Legiuitorul Constituant a optat pentru un tip de control al constituționalității legilor exercitat de o autoritate publică politico-jurisdicțională, special instituită pentru acest scop. Această autoritate publică este Curtea Constituțională, care ca și alte autorități, cum ar fi Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casație și Justiție ș.a. are un statut constituțional, întrucât principiile sale de organizare și funcționare sunt stabilite de Constituție.

În ultimele decenii, doctrina constituțională a optat în favoarea unui organism special, care să întrunească deopotrivă un caracter politic și jurisdicțional.

Caracterul politic al controlului constă, în primul rând, în procedura de desemnare a candidaților la funcția de judecător constituțional și de alegere a șase dintre aceștia de către cele două Camere ale Parlamentului. Chiar și în privința celorlalți trei judecători desemnați de Președintele României este evidentă manifestarea unei voințe politice, cu toate că șeful statului nu exprimă voința unei formațiuni politice legitimată electoral. Se poate considera că atât reprezentanții națiunii întruniți în cele două Camere legislative, cât și Președintele României, numind pe cei nouă judecători constituționali, exprimă prin reprezentare, voința politică a cetățenilor privind numirea acestora.

Caracterul politic al jurisdicției constituționale rezultă, de asemenea, din conținutul politic al normelor fundamentală a căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului. În fine, unele atribuții conferite acestei autorități cum sunt, de pildă, aprecierea constituționalității unui partid politic, avizul pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României întăresc caracterul politic al autorității publice investită cu soluționarea contenciosului constituțional.

Caracterul jurisdicțional rezultă înainte de toate din procedura de verificare a constituționalității unei dispoziții legale, din statutul judecătorilor, din modul de organizare și funcționare al autorității publice respective.

Locul Curții Constituționale în ansamblul organizării puterilor de stat este stabilit de art. 1 alin (2) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice. Ca autoritate publică Curtea se situează în afara celor trei puteri, fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, supraordonată.

Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în rândul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească.

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției,este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România.

Configurând locul și rolul Curții Constituționale, Legea fundamentală a țării i-a stabilit în mod expres domeniul sau sfera de activitate și i-a conferit atribuții precise. În felul acesta, Constituția a delimitat sfera de acțiune a Curții Constituționale de domeniul de activitate conferit celorlalte autorități publice. Legea organică a Curții Constituționale a întărit această delimitare precizând în art. 1 alin. (3) că scopul Curții este garantarea supremației Constituției. Acest scop, pe care Curtea îl înfăptuiește în condiții de exclusivitate nu se intersectează cu atribuția Președintelui României prevăzută în art. 80 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia șeful statului veghează la respectarea Legii fundamentale. În timp ce Legea nr. 47/1992 se referă la garantarea supremației Constituției în art. 80 alin (2) din Constituție se referă doar la acțiunea de a veghea la respectarea acestuia.

Curtea Constituțională se mai supune și legilor sale organice. Ca autoritate publică, Curtea se situează în afara celor trei puteri,fără a se constitui, desigur, într-o putere aparte, subordonată.

Scopul Curții Constituționale este asigurarea controlului constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.

După cum se poate observa din economia dispozițiilor cuprinse în art. 144 din Constituție, Curtea Constituțională are pe lângă prerogative de control constituțional și alte atribuții care vizează, fără îndoială, asigurarea supremației normelor constituționale în domenii de activitate de interes social și politic deosebit, cum ar fi procedura de alegere a Președintelui României, procedura de suspendare din funcție a acestuia, exercitarea de către cetățeni a dreptului de inițiativă legislativă, revizuirea Constituției, contestarea constituționalității unui partid politic.

Competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică. Ea este singura în drept să hotărască asupra competenței sale potrivit art. 144 din Constituție (art. 3 din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv al competenței acesteia. Competența Curții este circumscrisă, însă, la cea stabilită prin Constituție. Nici o altă autoritate publică nu se poate pronunța în ceea ce privește constituționalitatea legilor.

De asemenea, în cazul dezbaterilor parlamentare care au ca obiect examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative este posibil ca deputații și senatorii ori comisiile celor două Camere sesizate în fond sau solicitate să dea un aviz pe marginea acestora, să invoce neconstituționalitatea unor prevederi cuprinse în proiectele supuse Camerelor spre dezbatere și adoptare sau a unor amendamente. În astfel de cazuri ipotetice comisiile, respectiv Camerele vor hotărî prin vot dacă într-adevăr textele respective sunt neconstituționale.

De altfel, Camerele au dreptul înscris în art. 145 din Constituție să se pronunțe asupra obiecției de neconstituționalitate constatată de Curtea Constituțională, putând chiar, să o înlăture cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor acestora.

Subliniem însă că atât în cazul contestării constituționalității de către parlamentari a unor texte din proiectele de legi sau din propunerile legislative supuse Camerelor spre dezbatere și aprobate, respectiv, a unor amendamente, ori de către comisiile parlamentare, nu este vorba de o jurisdicție constituțională.

În cazul înlăturării obiecției de constituționalitate în condițiile art. 145 alin. (1) din Constituție, hotărârile Camerelor nu pot fi considerate acte de contencios constituțional, hotărârile în sine fiind acte eminamente politice în sensul că exprimă voința politică a deputaților și senatorilor. Aceste hotărâri înlătură decizia tehnică a Curții. Faptul că Parlamentul consideră o dispoziție legală apreciată de Curtea neconstituțională ca fiind constituțională este o dovadă a suveranității poporului, al cărei depozitar este forul legislativ.

Desigur o autoritate publică, de pildă Guvernul, Camerele legislative, instanțele pot susține că o lege este constituțională, însă numai decizia Curții privind neconstituționalitatea sau, dimpotrivă, caracterul constituțional al legii are caracter executoriu în materie. În legătură cu această problemă, Curtea Constituțională a statuat că opiniile exprimate de unele autorități publice privind neconstituționalitatea unor dispoziții legale supuse Curții controlului de constituționalitate potrivit art. 144 din Legea fundamentală, pot fi apreciate ca o ingerință în activitatea acesteia și ca o presiune asupra judecătorilor în soluționarea unei anumite cauze.

De asemenea, instanțele judecătorești sunt competente, potrivit art. 23 alin. 2 din Legea 47/1992 să invoce din oficiu neconstituționalitatea unei prevederi cuprinse într-o lege sau o ordonanță , de care depinde judecarea cauzei, dar numai Curtea Constituțională este în drept să se pronunțe asupra constituționalității acelei prevederi. Pe un alt plan, Înalta Curte de Casație și Justiție are dreptul, potrivit art. 144 lit. a) din Constituție să sesizeze Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora. Dar și în acest caz, Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe asupra constituționalității legilor respective.

Prin raportare strictă a Curții Constituționale în atribuțiile ce i s-au conferit prin Constituție, rezultă că această autoritate publică îndeplinește rolul de judecător constituțional în cazurile în care se pronunță asupra constituționalității legilor, regulamentelor Parlamentului, a inițiativelor de revizuire a Constituției și asupra constituționalității unui partid politic.

În exercitarea celorlalte prerogative constituționale, Curtea nu apare ca un organism de control constituțional propriu-zis, ci ca un organism care verifică regularitatea și legalitatea unor proceduri sau care are atribuții consultative, în domeniul contenciosului constituțional.

Putem deci sintetiza următoarele trăsături și funcții ale Curții Constituționale:

nu este o “altă putere” în stat și nici nu preia vreuna din funcțiile celor trei puteri clasice;

este o autoritate publică politico-jurisdicțională, care prin unele dintre atribuțiile sale are și un rol politic;

ca autoritate publică, este garantul supremației Constituției ;

este autoritatea publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc. De aceea ea este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice;

Curtea Constituțională este protectorul libertăților publice, activitatea sa fiind pusă în slujba cetățenilor și drepturilor lor. Aceasta este o altă funcție a Curții.

2.2. Organizarea Curții Constituționale

Curtea Constituțională se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 luni, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. O treime din numărul judecătorilor se înnoiește din trei în trei ani.

Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen. În cadrul plenului deciziile sunt luate în prezența a cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor Curții. Plenul Curții îndeplinește atribuțiile conferite acesteia care pot fi realizate numai prin cerere adoptată cu votul majorității judecătorilor. De asemenea, plenul este competent să ia orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții. Ședințele plenului se convoacă de președintele Curții, din proprie inițiativă, sau la cererea altui judecător. Plenul Curții este atât organ de jurisdicție constituțională, cât și organ care asigură buna desfășurare a activității Curții.

Plenul Curții Constituționale îndeplinește, pe lângă atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, și următoarele atribuții:

adoptă reglementări și normative proprii, în aplicarea dispozițiilor legale;

aprobă proiectul de buget al Curții Constituționale și rectificările aduse bugetului, în condițiile legii;

aprobă programe de dezvoltare pe diferite domenii de activitate, precum și lista anuală de investiții;

aprobă structura organizatorică a secțiilor corpului de magistrați-asistenți, a Secretariatului General al Curții Constituționale, precum și nomenclatorul funcțiilor potrivit legii;

validează rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor de magistrat-asistent și rezultatele examenului de capacitate a magistraților-asistenți stagiari;

stabilește condițiile referitoare la asimilările de funcții privind personalul din structura Curții;

aprobă Planul de relații externe și participarea la diferitele acțiuni organizate în plan bilateral sau multilateral, precum și reprezentarea Curții în cadrul unor organisme internaționale;

aprobă organizarea de către Curtea Constituțională a unor conferințe, seminarii și a altor manifestări specifice, cu participarea unor invitați din țară și din străinătate;

hotărăște programul de lucru al Curții și stabilește zilele în care au loc ședințele de judecată;

adoptă orice alte măsuri necesare pentru aplicarea legii și buna desfășurare a activității Curții.

Ca orice organism colegial și Curtea Constituțională trebuie să aibă un președinte, desemnat după reguli și formule prestabilite. Față de funcțiile Curții Constituționale, desemnarea precum și atribuțiile președintelui trebuie astfel gândite încât acesta să se integrează în ansamblul principiilor constituționale de organizare și funcționare.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională are un președinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfășoară în termen de 5 zile de la înnoirea Curții. În vederea alegerii, fiecare grup de judecători numiți separat de cele două Camere legislative, respectiv de Președintele României desemnează câte un candidat pentru funcția de președinte al Curții. Alegerea se desfășoară, la nevoie, prin două tururi de scrutin. Dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre cei candidați nu întrunește majoritatea voturilor, se desfășoară al doilea tur de scrutin între primii doi clasați sau trași la sorți, dacă toți candidați obțin sau au obținut în primul tur același număr de voturi. Operațiunile de alegere a președintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă. În caz de vacanță a funcției, se alege un președinte până la încheierea perioadei de trei ani.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 47/1992 Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:

coordonează activitatea Curții Constituționale și reprezintă cauzele spre rezolvare;

convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții Constituționale;

reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații, române sau străine;

constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în lege și devenit vacant.

Pe lângă aceste atribuții președintele Curții Constituționale mai îndeplinește și atribuțiile prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale:

dispune comunicarea sesizărilor adresate Curții către autoritățile publice pentru ca acestea să transmită, în cazurile prevăzute de lege, punctele de vedere, precum și orice alte documente solicitate de către Curte, potrivit legii, și desemnează judecătorul-raportor;

înștiințează pe Președintele României în cazurile prevăzute de Constituție și de Legea nr. 47/1992;

dispune, potrivit legii, publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor Curții, precum și comunicarea acestora autorităților publice îndreptățite;

numește magistrații-asistenți și coordonează activitatea acestora;

repartizează magistrații-asistenți pe lângă judecătorii Curții;

aprobă statul de funcții și de personal;

dispune delegările de atribuții;

încheie și desface, în condițiile legii, contractele individuale de muncă;

exercită autoritatea disciplinară în condițiile prezentului regulament;

dispune organizarea concursurilor pentru angajarea magistraților-asistenți și a examenului de capacitate pentru magistrații-asistenți stagiari;

aprobă efectuarea concediilor de odihnă, în condițiile legii, de către judecători, magistrații-asistenți și de către secretarul general și dispune rechemarea acestora din concediul de odihnă; aprobă concediile fără plată și concediile de 3-5 zile pe an plătite, pentru evenimente deosebite, potrivit legii;

stabilește răspunderea patrimonială a angajaților Curții, pe baza propunerilor secretarului general;

dispune măsuri privind îndeplinirea obligațiilor de serviciu prevăzute de lege și de regulament, de către personalul Curții.

2.3. Statutul judecătorilor Curții Constituționale

O dată cu crearea unei autorități de jurisdicție constituțională, s-a pus problema membrilor, și anume cine ar trebui să alcătuiască curțile constituționale – oamenii de stat, oamenii politici sau experții.

Hens Kelsen, cel care a pus bazele “modelului european” al controlului constituționalității, susține că nu este o soluție uniformă ci trebuie admise și particularități. De asemenea, arată că numărul membrilor nu trebuie să fie prea mare, deoarece sunt puse în discuție probleme de drept. În același timp, Kelsen subliniază faptul că membrii nu trebuie să fie parlamentari sau membrii ai Guvernului, deoarece chiar actele lor se controlează (Hans Kelsen).

Desigur, este important ca o asemenea autoritate să fie formată din profesioniști, și anume juriști .

Potrivit art. 141 din Constituție, judecătorii Curții trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Aceste cerințe se justifică în primul rând prin poziția Curții și prin prerogativele ce i le conferă Legea fundamentală. Garantarea supremației Constituției, aprecierea concordanței între textul legal și dispozițiile constituționale, presupune o înaltă pregătire de specialitate în domeniul juridic.

Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care acesta ocupă o funcție incompatibilă cu aceea de judecător al Curții Constituționale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul său de a demisiona la data numirii din ceea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.

Articolul 142, aliniatul 2 din Constituție stabilește numărul de 9 judecători ai Curții Constituționale. Este evidentă influența franceză, Consiliul Constituțional francez fiind alcătuit și el tot din 9 membri.

Cei nouă judecători sunt numiți astfel:trei de către Adunarea Deputaților, trei de către Senat și trei de către Președintele României. Numirea judecătorilor din partea Camerei Deputaților și Senatului este, de fapt, o alegere. Aceasta se realizează cu votul majorității membrilor Camerei, la propunerea Biroului Permanent și pe baza recomandării Comisiei Juridice. Este numit ca judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Desigur, această procedură implică și acordul prealabil al candidatului, exprimat în scris, însoțit și de un angajament de demisie, la data numirii, din orice funcție incompatibilă cu cea de judecător, precum și din partidul al cărui membru este.

Odată numiți de către autoritățile competente, judecătorii depun, individual, jurământul în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului. Depunerea jurământului este momentul de la care începe exercitarea funcției de judecător.

Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia.

Independența judecătorilor Curții se justifică întrucât ei exercită un mandat constituțional, nu în subordinea celor care i-au numit. Inamovibilitatea constă în imposibilitatea celor care i-au numit de a-i revoca. Atât independența cât și inamovibilitatea asigură protecția judecătorilor constituționali, protecție care cuprinde: regulile privind răspunderea; imunitatea judecătorilor; rezervarea postului; asimilarea cu funcțiile de conducere de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 142 (4) din Constituție: ”Judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, președintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani”.

Procedura alegerilor este stabilită prin art. 7 din Legea 232/2004 astfel: alegerea se face prin vot secret, sub conducerea celui mai în vârstă judecător, în termen de 5 zile de la înnoirea Curții., fiecare grup de judecător are dreptul de a propune o singură candidatură. Este ales președinte, cel ce obține majoritatea voturilor. De aceea legea prevede alegerea în 2 tururi de scrutin. În cazul în care candidații au același număr de voturi, se va trece la operațiunea de tragere la sorți.

În exercitarea atribuțiilor sale, președintele Curții Constituționale emite acte juridice, numite ordine ce au caracterul unor acte de drept administrativ.

În art. 70 din Legea 232/2004 președintele Curții este asimilat cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 9 din legea 232/2004, președintele are următoarele atribuții:

Coordonează activitatea Curții Constituționale și repartizează cauzele spre rezolvare;

Convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții Constituționale;

Reprezintă Curtea Constituționale în fața autorităților publice și a altor organizații romane sau străine;

Constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în prezenta lege și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;

Îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de regulamentul de organizare și funcționare al Curții Constituționale.

Alte atribuții sunt prevăzute în art. 9 din Regulamentul de organizare și funcționare:

ia masuri, în cazul în care controlul constituționalității este de competența plenului; pentru comunicarea sesizării Curții asupra autorităților publice prevăzute de lege, înștiințarea judecătorilor asupra punctelor de vedere sau a altor acte justificative primite, desemnarea judecătorilor raportori sau a celor care vor redacta decizia Curții;

dispune, potrivit legii, publicare în Monitorul Oficial al României și comunicarea actelor Curții;.

conduce aparatul funcțional al Curții alcătuit din corpul magistraților – asistenți și din personalul Secretariatului General, și aprobă delegările de atribuții;

încheie și desface, în condițiile legii, contractele de munca ale personalului de specialitate și administrativ din aparatul Curții;

repartizează magistrații – asistenți pe lângă completele de judecată și pentru efectuarea lucrărilor necesare plenului;

stabilește procedura audiențelor la nivelul Curții Constituționale;

face informări periodice, cel puțin o data pe semestru, plenului Curții Constituționale, asupra activității acesteia;

exercită autoritatea disciplinară în condițiile prezentului regulament;

organizează concursurile pentru angajarea personalului Curții;

aprobă concediile de odihnă ale judecătorilor, magistraților – asistenți și secretarului general după consultarea acestora, concediile fără plată ale personalului sau concedii de 2-4 zile pe an, pentru evenimente deosebite, și dispune rechemările din concedii;

aprobă cheltuielile necesare funcționării Curții, pe baza referatelor prezentate de judecători, magistrați – asistenți, și secretarului general, cu avizul directorului Direcției Economice.

Potrivit art. 40 din Legea nr. 47/1992 judecătorii Curții Constituționale sunt obligați:

să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;

să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;

în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;

să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;

să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;

să se abțină de la orice activitate sau manifestare contrare independenței și demnității funcției lor.

Judecătorii răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a acestor îndatoriri. Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a plenului Curții Constituționale.

Pornirea acțiunii disciplinare împotriva acestora se poate face numai pe baza unei sesizări scrise și semnată care va fi examinată de o comisie de cercetare disciplinară numită de președintele Curții Constituționale și formată din trei judecători. Dacă sesizarea privește pe președintele Curții, desemnarea membrilor comisiei revine plenului Curții prin tragere la sorți. Ascultarea celui învinuit în fața comisiei de cercetare disciplinară este obligatorie. În cazul în care comisia consideră că sesizarea este întemeiată, va întocmi un raport care, împreună cu întreg dosarul este neîntemeiată, cauza se clasează.

Plenul Curții Constituționale poate aplica judecătorilor, în funcție de gravitatea abaterii, următoarele sancțiuni disciplinare: mustrare, avertisment sever, încetarea mandatului de judecător al Curții.

Curtea Constituțională lucrează legal în prezența a două treimi din numărul judecătorilor. Votul majorității judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată.

Ca înalți demnitari în stat, judecătorii beneficiază de un regim special de imunitate. Astfel, judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală ori contravențională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, și la cererea procurorului general.

Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală. De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.

Potrivit art.43 din Legea organică a Curții Constituționale mandatul de judecător încetează:

la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;

în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni;

în cazul în care este membru al vreunui partid politic sau are, alături de cetățenia română, o altă cetățenie, ori nu are domiciliul în țară;

ca urmare a încălcării grave a obligațiilor prevăzute în art. 40 din Legea nr. 47/1992.

Constatarea încetării mandatului, se face de președintele Curții Constituționale dacă motivul este expirarea încetării termenului pentru care a fost numit, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăște în plen, cu votul majorității judecătorilor Curții.

Cu trei luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, președintele Curții sesizează pe președintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Președintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puțin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.

În cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică competentă, în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. Dacă perioada pentru care a fost astfel numit noul judecător, este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.

Dispozițiile constituționale cuprind reguli de protecție a judecătorilor Curții Constituționale, dintre care imunitatea judecătorilor, rezervarea postului, asimilarea cu funcțiile de conducere din Curtea Supremă de Justiție.

Răspunderea

Legea de organizare și, funcționare a Curții Constituționale stabilește unele reguli specifice privind răspunderea disciplinară și răspunderea penală.

Răspunderea disciplinară este reglementată prin legea 232/2004, prin următoarele reguli:

numai Plenul Curții constituționale poate stabili abaterile disciplinare și aplicarea sancțiunilor;

competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții aparțin Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Imunitatea

judecătorii nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului, sau al președintelui României.

de la data trimiterii în judecată penală, judecătorul este suspendat de drept din funcție, în caz de achitare, suspendarea încetează.

Rezervarea postului

Funcția de judecător constituțional implică o durată de 9 ani. Deoarece mandatul nu poate fi prelungit sau reînnoit, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și relua activitatea la locul de muncă, inițial. De aceea legea rezervă postul, aceasta fiind obligatorie în cazul magistraților.

În celelalte situații, legea prevede că judecătorul poate reveni la postul anterior, dacă numirea la Curtea Constituțională s-a făcut cu precizarea rezervării acestuia.

Asimilare cu funcțiile de conducere din Curtea Supremă de Justiție.

Art. 70 asimilează pe președintele curții cu președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar pe judecători cu vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Inamovibilitatea și independența

Art. 145 din Constituție stabilește că “Judecătorii Curții Constituționale” sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia, iar legea 232/2002 extinde această independență la întreaga Curte Constituțională precizând că “este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune doar Constituției și prezentei legi”.

Inamovibilitatea este o garanție a independenței judecătorilor constituționali, fiind în fond o măsură de protecție a acestora.

Fiind o funcție electivă, funcția de judecător constituțional implică o durată în timp determinată, în principiu la 9 ani. Deoarece mandatul de judecător nu poate fi prelungit, nici reînnoit, în mod firesc, la expirarea sa, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a-și relua activitatea la locul de muncă de unde a plecat. De aceea, legea rezervă postul. Această rezervare este obligatorie pentru judecătorul care a venit la Curte dintr-un post de magistrat. În celelalte situații, legea prevede că judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituțională s-a făcut cu condiția rezervării acestuia.

CAPITOLUL 3 : ATRIBUȚII ȘI COMPETENȚE ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE

3.1. Atribuțiile de control exercitate de Curtea Constituțională

Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

În cadrul acestui control prealabil, Curtea este sesizată printr-o acțiune directă prin care se contestă legitimitatea constituțională a unei legi, în perioada cuprinsă între votarea sa de către ambele Camere, în același conținut și aceeași formă, și promulgarea de către Președintele României.

Sesizarea declanșând procedura de control, are ca efect întreruperea de promulgare a legii, iar decizia Curții dată pentru soluționarea sesizării, are ca efect declanșarea procedurii de reexaminare a legii în Camerele Parlamentului, dacă legea a fost declarată neconstituțională sau, după caz, reluarea procedurii promulgării, dacă, dimpotrivă, Curtea a constatat că legea este constituțională.

În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat. În cazul în care legea a fost adoptată în procedură de urgență, termenul este de două zile. Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă.

Când Curtea Constituțională este sesizată de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta va comunica Președintelui sesizarea primită în ziua înregistrării.

Dacă sesizarea s-a făcut de Președinte, de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională o va comunica Guvernului și președinților celor două Camere în 24 de ore de la înregistrare, precizând și data când va avea loc dezbaterea.

În controlul preventiv al normelor realizat de Curtea Constituțională, judecata se desfășoară în plen, președinții celor două Camere parlamentare și Guvernul putând să prezinte, sub formă scrisă, punctele lor de vedere. Punctul de vedere nu mai este cerut în cazul în care sesizarea a fost formulată chiar de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului.

Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. Decizia se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică și președinților celor două Camere ale Parlamentului.

În cazurile de neconstituționalitate a legilor și a regulamentelor, acestea se trimit spre reexaminare celor două Camere ale Parlamentului. Dacă legea este adoptată în aceeași formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea este obligatorie.

Procedura reexaminării poate conduce, prin rezultatele ei, precum și ca urmare a faptului că dispozițiile readoptate în aceeași formă nu pot forma obiectul excepției de neconstituționalitate, la revizuirea implicită a Constituției. Deși Curtea Constituțională ar constata neconstituționalitatea legii, aceasta ar deveni aplicabilă dacă Parlamentul ar confirma-o în aceeași formă cu 2/3 din numărul membrilor Camerelor lui, astfel încât, pe această cale deturnată, Constituția ar fi de fapt modificată, deși procedura de revizuire a ei, inclusiv consultarea corpului electoral prin referendum, nu a fost îndeplinită.

Este posibil însă ca nu întreaga lege, ci numai unul sau câteva din articolele ei să fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională. În cazul unei asemenea neconstituționalități parțiale, regula stabilită de art. 118, al. 1 al Regulamentului Camerei Deputaților este că prevederile neconstituționale se înlătură din lege, urmând ca, o dată cu înlăturarea lor, să se opereze, cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative devenite necesare.

Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului

În sistemul parlamentar românesc, sistem bicameral nediferențiat, există trei regulamente și anume: Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului, Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Regulamentul exprimă autonomia regulamentară a Camerei, eventual a Parlamentului. De aceea, deși regulamentul parlamentar este, în România, o hotărâre, el se adoptă, ca și legea organică, cu votul majorității membrilor Camerei. Fiind actul în elaborarea căruia configurația politică a Parlamentului și a Camerelor și, bineînțeles, relația majoritate-opoziție trebuie asigurate ți respectate, Constituția a stabilit controlul constituționalității regulamentului parlamentar.

Curtea se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de 25 de senatori ori 50 de deputați.

Acest control poate fi declanșat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în Monitorul Oficial al României, adică după ce este pus în aplicare.

În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curții Constituționale de secretarul general de la Camera din care aceștia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, președinții Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente. Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării și a punctelor de vedere primite.

Sesizarea Curții cu controlul constituțional al regulamentelor Parlamentelor are ca efect, pe de o parte, obligația Camerelor de a pune de acord regulamentele cu dispozițiile Constituției, în cazul în care, prin decizia Curții Constituționale de soluționare a controlului anterior promulgării legii, relațiile Curții Constituționale, în cadrul constituționalității regulamentelor, sunt determinate de succesiunea efectelor directe ale sesizării – declanșarea competenței Curții, precum și a efectelor sale indirecte, adică obligația Camerelor de a pune de acord regulamentul cu prevederile Constituției, în cazul în care Curtea a constatat că anumite dispoziții sunt neconstituționale.

Decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor și se aduce la cunoștința Camerei, al cărui regulament s-a dezbătut. Ea se publică în Monitorul Oficial al României.

Dacă prin decizie se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale Regulamentului, Camera care este sesizată va reexamina aceste dispoziții, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituției.

Când este vorba de o lege, Camerele Parlamentului, dacă adoptă legea în formă inițială cu 2/3 din numărul deputaților și al senatorilor, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată și legea este promulgată. Dacă s-a stabilit neconstituționalitatea unui regulament al unei Camere sau a unei ordonanțe a Guvernului, acestea nu pot fi menținute în formă inițială de către cameră sau de către Guvern, nici cu unanimitate de voturi, ci trebuie modificate în sensul prevăzut de decizia Curții Constituționale.

Soluționarea excepției de neconstituționalitate

Controlul constituționalității legilor a devenit un adevărat fenomen politico-jurisdicțional o dată cu apariția și consolidarea, ca model a sistemului american de control, dar mai ales odată cu crearea în Europa a primelor curți constituționale, instanțe specializate în exercitarea acestui tip de control.

Excepția de neconstituționalitate reprezintă un astfel de mijloc tehnic prin care se exercită controlul concret a posteriori al constituționalității legilor. Într-adevăr, controlul pe cale de excepție rezultă din procesul de aplicare a legii, proces condiționat de efectele pe care acesta le produce la scară socială – dacă adoptarea legii este prin excelență o problemă a clasei politice, aplicarea ei este îndeosebi o problemă a societății civile, iar în acest sens primordială este protecția drepturilor fundamentale.

Controlul constituționalității prin mijlocirea excepției de neconstituționalitate este un control ulterior și concret deoarece rezultă din conflictul constituțional ivit în procesul de aplicare a legii. Excepția de neconstituționalitate aste o garanție constituțională a drepturilor, libertăților, precum și a intereselor legitime ale oamenilor. Ea este un mijloc eficient prin care Curtea Constituțională se exprimă ca garant al supremației Constituției.

Curtea Constituțională se pronunță asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. Controlul exercitat înainte de promulgare legii este așa zisul control aprioric sau anterior, iar cel exercitat după publicarea legii sau ordonanței, este un control posterior.

Obiectul excepției de neconstituționalitate este mai larg, incluzând nu numai legile, ci și ordonanțele. Această extindere a obiectului controlului de constituționalitate, semnificând neîndoielnic preocuparea pentru garantarea drepturilor și a intereselor protejate, este cu totul justificată, cel puțin din următoarele motive:

ordonanțele sunt acte juridice organic administrative, dar material legislative;

ratificarea ordonanței atunci când Parlamentul o supune acestei condiții, amplifică valoarea ei, ordonanța dobândind forța juridică a legii;

chiar dacă nu s-ar fi instituționalizat controlul constituționalității ordonanțelor pe cale de excepție, ele n-ar fi putut face obiect al controlului în contencios administrativ, nefiind acte pur administrative, ci acte juridice cu un caracter hibrid, prin autorul și conținutul lor.

Așadar, controlul de constituționalitate al ordonanțelor se poate face numai posterior intrării lor în vigoare, pe calea excepției de neconstituționalitate. Curtea Constituțională, prin mai multe decizii s-a pronunțat că ordonanțele sunt supuse numai controlului Curții Constituționale, pe calea excepției de neconstituționalitate, nu și a instanțelor de contencios administrativ. Această constatare este valabilă atât pentru ordonanțele de urgență, cât și pentru ordonanțele prin abilitare.

Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță de care depinde soluționarea cauzei. Dacă în cursul judecății instanța, din oficiu, sau una dintre părți invocă neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanță, de care depinde judecarea cauzei, excepția ridicată se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi.

Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită de Curtea Constituțională, dacă s-a invocat înainte de promulgarea legii și 2/3 din numărul membrilor Camerei Deputaților șa al Senatului au decis că textele de lege sunt constituționale.

În legătură cu competența instanțelor judecătorești de a sesiza Curtea, din oficiu sau la cerea părților, privind neconstituționalitatea unor prevederi legale de care depinde judecarea cauzei, este de observat art. 144 lit. c) din Constituție cât și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 se referă la instanțe judecătorești. Astfel pot sesiza Curtea, Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele și judecătoriile, inclusiv instanțele militare. În practica jurisdicțională, Curtea Constituțională a extins însă sfera subiectelor de sesizare și la Colegiul jurisdicțional și la instanțele Curții de Conturi care exercită o jurisdicție de natură administrativă și nu judiciară, considerând că este competentă să soluționeze o excepție de neconstituționalitate a unei prevederi legale cu care a fost sesizată prin încheierea Colegiului Jurisdicțional al Curții de Conturi.

Curtea Constituțională poate fi sesizată de către părțile dintr-un proces, procuror, judecătorul din proces și de către Avocatul Poporului. Referitor la revizuirea constituțională din anul 2003, cât privește excepția de neconstituționalitate, două noutăți sunt evidente și firești. În primul rând, excepția poate fi ridicată și în fața instanțelor de arbitraj comercial, nu numai a celor judecătorești. În al doilea rând, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de cătra Avocatul Poporului. Aceasta a doua noutate prezintă unele particularități care o diferențiază de excepția clasică și anume:nu se ridică în fața instanței judecătorești; nu presupune implicarea Avocatului Poporului în procesul concret în fața instanței, ca parte sau alături de o parte; excepția se va fundamenta pe practica Avocatului Poporului în soluționarea plângerilor oamenilor față de încălcarea drepturilor lor constituționale sau legale; excepția se va ridica direct în fața Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale se face de instanță, printr-o încheiere în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Încheierea va cuprinde: punctul de vedere al părților pentru susținerea sau combaterea excepției, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

În cazul când excepția a fost ridicată din oficiu de instanță, încheierea trebuie motivată, cuprinzând susținerile părțile și dovezile necesare.

Dacă excepția este inadmisibilă, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Condițiile de admisibilitate sunt:

excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești;

excepția să fie ridicată la cererea unei părți sau din oficiu de către instanța judecătorească;

excepția să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei constituționalitate să fi fost stabilită deja;

excepția să nu aibă ca obiect prevederi legale constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Primind încheierea de sesizare, președintele Curții desemnează judecătorul raportor și va comunica încheierea președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura prim-ministrului.

Judecarea are loc la data stabilită, în ședință publică, pe baza actelor din dosar, cu citarea părților și a Ministerului Public. Părțile pot fi prezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă excepția de neconstituționalitate aparține Avocatului Poporului, toată faza judecătorească prealabilă nu prezintă nici un interes. Avocatul Poporului ridică excepția direct la Curtea Constituțională. Fără îndoială că sunt aplicabile și aici, în mod corespunzător, regulile procedurale privind derularea controlului de constituționalitate.

Astfel procedura de soluționare cunoaște o fază judecătorească prealabilă, în care părțile sunt ținute să-și precizeze atitudinea și argumentarea, iar instanța să sesizeze Curtea și să-și exprime opinia și faza contenciosului constituțional propriu-zis. Existența fazei prealabile are semnificația asocierii instanței la controlul efectuat de Curte și se justifică prin aceea că în fața instanței s-a ridicat inițial excepția, iar puterea judecătorească este un garant al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Sub acest aspect deci există o confluență între rolul Curții Constituționale și acela al instanțelor judecătorești.

Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Dacă excepția este admisă, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. Decizia prin care se admite excepția de neconstituționalitate se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, spre conformare. Și această decizie are structura clasică a hotărârilor judecătorești: practic au, partea expozitivă, considerentele și dispozitivul.

Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe în legătură cu aspectele privind aplicarea legii, ele urmând să fie soluționate de către instanța de judecată.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu intră în competența sa controlul aplicării dispozițiilor unei legi sub raportul acțiunii lor în timp, ci numai constatarea dacă sub aspectul retroactivității aceste dispoziții sunt în concordanță cu Constituția.

Curtea Constituțională constată că, în lumina dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.(3), ale art.51, 123, 124 și 125, este necesară reconsiderarea jurisprudenței sale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.17 alin.11 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, în sensul că dispozițiile legale menționate, care prevăd că hotărârile în cauzele privind conflictele și litigiile de muncă, judecate în primă instanță, se iau cu majoritatea membrilor completului de judecată, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a stabilit, cu titlu de principiu, că egalitatea în drepturi a cetățenilor nu este cu nimic afectată atunci când legea se aplică diferit unor subiecte de drepturi și obligații aflate în situații diferite.

Sintetizând dispozițiile legale în materie, trebuie să observăm că excepția de neconstituționalitate: poate fi ridicată doare în fața unei instanțe judecătorești sau a unei instanțe de arbitraj comercial; este o chestiune prejudicială, limitată la problema constituționalității legilor aplicabile litigiului; trebuie să fie pertinentă, astfel este irelevantă pentru judecarea cauzei; obiectul său îl poate forma doar o lege sau o ordonanță în vigoare; nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; soluționarea sa este de competența exclusivă a Curții Constituționale.

Controlul constituționalității tratatelor și acordurilor internaționale

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității tratatelor și altor acorduri internaționale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unei dintre președinții celor două Camere , a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica Președintelui României, președintelui celeilalte Camere, precum și Guvernului. Curtea Constituțională comunică sesizarea Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Dezbaterea asupra constituționalității tratatului sau a acordului internațional are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, acestea nu pot fi disociate.

Decizia este actul prin care se finalizează dezbaterea, se ia cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției proiectul de lege sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunțe asupra constituționalității sale.

Termenul de 10 zile impus Curții nu este pur și simplu un termen de procedură civilă, ci unul de procedură constituțională, motiv pentru care depășirea justificată a termenului, pe o durată scurtă, nu are semnificația obstrucționării inițiativei; termenul de soluționare se calculează de la data încheierii de autosesizare, nu de la data prezentării proiectului de către inițiator.

Decizia Curții Constituționale se pronunță în plen, cu votul a 2/3 din judecătorii Curții și se comunică celor ce au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României.

Acest control privește verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a inițiativei de revizuire, condiții obligatorii nu numai pentru Curte, ci și pentru Parlament.

Potrivit Legii 47/1992, republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra acestuia.

Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale.

Valoarea juridică a deciziei Curții Constituționale este cea a unui aviz.

Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autorități publice

Curtea Constituțională soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre autorități publice, la cererea Președintelui României, a uneia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii.

Apariția unor conflicte între autorități publice este firească deoarece ele sunt organizate și funcționează pe baza principiului separației și echilibrului puterilor, principiu ce implică, în cadrul colaborării, zone de autonomie și independență.

Primind cererea, președintele Curții Constituționale o va comunica părților aflate în conflict, solicitându-le să î-și exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia, și va desemna judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de președintele Curții Constituționale chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere.

Dezbaterea are loc la data stabilită de către președintele Curții, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Ea se realizează pe baza raportului judecătorului raportor, a sesizării, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților.

Decizia este definitivă și se comunică autorului sesizării, părților în conflict, înainte de publicarea ei în Monitorul Oficial.

Constituționalitatea alegerii Președintelui României

Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Atribuțiile Curții au ca obiect verificarea legalității procedurii de alegere a Președintelui României, inclusiv de a soluționa contestațiile împotriva diferitelor operațiuni electorale întreprinse de autoritățile competente. În ceea ce privește confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea Constituțională se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunțate de Biroul Electoral Central.

Contestațiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României, precum și cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice, ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii se soluționează cu votul majorității judecătorilor, în termenele prevăzute de lege pentru alegerea Președintelui României.

Curtea Constituțională, în legătură cu operațiunile juridice supuse supravegherii ei în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României, precum și pentru confirmarea sufragiului, emite hotărâri. Hotărârile se pronunță ca și deciziile, în numele legii.

Judecarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Curtea Constituțională decide asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Contestația privind constituționalitatea unui partid politic poate fi formulată de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern. Președintele Camerei poate formula contestația numai pa baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi. Contestația trebuie motivată și va fi însoțita de dovezile pe care se întemeiază.

Pentru soluționarea contestației, președintele Curții va desemna un judecător ca raportor, care este obligat să o comunice,împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestația, precizând data la care se poate depune memoriu în apărare, însoțit de dovezile corespunzătoare.

Procedura de judecare a contestației este aceea a unui proces obișnuit, cu următoarele particularități:

părțile sunt Camera Parlamentului care a formulat contestația, ce poate fi reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop, sau Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministerul Justiției, precum și partidul politic, ce poate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de persoana din conducerea partidului care, potrivit statutului, îl reprezintă în relațiile sale cu terții;

procesul are loc cu participarea Ministerului Public;

părțile și Ministerul Public se citează, ordinea dezbaterilor este cea de drept comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor și a probelor administrate;

decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor, nefiind supusă nici unei căi de atac;

decizia se publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere al contestației, ea se comunică Tribunalului București, în vederea radierii partidului politic neconstituțional din evidența partidelor legal constituite.

Atribuțiile Curții Constituționale în legătură cu referendumul

Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.

Rezultă din aceste prevederi constituționale că rolul Curții Constituționale de asigurare a supremației Constituției în ceea ce privește referendumul constă în controlul realizării modalităților respective de participare nemijlocită la exercitarea puterii de către corpul electoral a acestor prerogative.

Referendumul este procedeul corpul cetățenilor este chemat să exprime prin votul popular avizul sau voința sa în privința unei măsuri luată de o autoritate sau preconizată de acesta. În sistemul constituțional românesc au fost instituționalizate trei categorii de referendum: referendumul constituțional, referendumul pentru demiterea din funcție a Președintelui României, referendumul consultativ.

Organizarea și desfășurarea referendumului, inclusiv confirmarea rezultatelor acestuia, va face obiectul unei legi organice, lege care va detalia desigur și prerogativele Curții Constituționale. În orice caz, Curtea nu va fi solicitată să vegheze asupra operațiunilor tehnico-materiale ale referendumului, nici măcar asupra legalității tuturor actelor și faptelor referendare, ci, similar cu prerogativele ce-i revin în legătură cu procedura sufragiului prezidențial, va rezolva neîndoielnic unele dintre acțiunile specifice contenciosului electoral.

Pentru ducerea la îndeplinire a acestor prevederi, Curtea Constituțională poate cere informații de la autoritățile publice. Biroul Electoral Central este obligat să prezinte, la solicitarea Curții Constituționale, informări asupra fazelor și operațiunilor de desfășurare a referendumului.

Curtea Constituțională exercită această atribuție din oficiu, în calitatea sa de supraveghetor constituțional. Legea Curții Constituționale nu are dispoziții procedurale distincte. Ca atare, se aplică regulile procedurale generale prevăzute în Legea nr. 47/1992, republicată, cele prevăzute de Legea referendumului și cele prevăzute de legile electorale.

Plenul Curții Constituționale decide cu o majoritate de 2/3 asupra valabilității referendumului. Hotărârea Curții Constituționale stabilește dacă a fost respectată procedura pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia. Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Parte I, hotărârea Curții Constituționale se prezintă Camerei Deputaților și Senatului, întrunite în ședință comună.

Controlul asupra îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni

Curtea Constituțională, din oficiu sau pe baza sesizării președintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat inițiativa legislativă a cetățenilor, se pronunță asupra:

Caracterului constituțional al propunerii legislative ce face obiectul inițiativei cetățenilor;

Îndeplinirii condițiilor referitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de susținători sunt atestate de către primarii unităților administrativ-teritoriale ori de către împuterniciții acestora;

Întrunirii numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, prevăzut la art. 74 alin.1 sau, după caz, la art. 150 alin. 1 din Constituție, republicată, precum și asupra respectării dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.

Inițiativa legislativă populară a fost introdusă prin Constituția din 1991, ca un procedeu democratic de atragere directă a cetățenilor la procesul de legiferare. Potrivit dispozițiilor constituționale, ea cuprinde două aspecte: inițiativa revizuirii Constituției și inițiativa legislativă.

Este interesant de observat că inițiativa populară constituțională este completă cât privește desfășurarea operațiunilor și etapelor, în sensul că pornește de la cetățeni, iar decizia o iau tot aceștia prin mijlocirea referendumului. La inițiativa legislativă populară, cetățenii se manifestă, dar decizia revine Parlamentului și nu cetățenilor.

La primirea sesizării, președintele Curții Constituționale desemnează judecătorul-raportor și stabilește termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării inițiativei. Curtea se pronunță prin hotărâre.

3.2. Atribuțiile consultative ale Curții Constituționale

Atribuții în legătură cu interimatul prezidențial

Curtea Constituțională constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului. Vacanța funcției de Președinte al României se constată la cererea președintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a Președintelui interimar care exercită atribuțiile Președintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcție.

Art. 96, alin. 1 din Constituție arată că vacanța funcției de Președinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcție, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces. Art. 97, alin. 1 din Constituție, reglementând interimatul arată că, dacă funcția de Președinte al României devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

În cazul în care Președintele României a fost suspendat din funcție, cererea pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul se face de președintele care a condus lucrările ședinței comune a celor două Camere, pe baza hotărârii adoptate în ședință. Dacă interimatul funcției de Președinte se datorează imposibilității temporare de a-și exercita atribuțiile, cererea se face de Președinte sau de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului.

Cererea pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul funcției de Președinte va fi însoțită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face de4 plenul Curții Constituționale, cu votul majorității judecătorilor.

Actul Curții Constituționale emis pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României nu poate avea o altă semnificație decât aceea de aviz consultativ.

Rezultă, din cele arătate, că hotărârea Curții de constatare a existenței împrejurărilor care justifică interimatul. De aceea, adoptarea acestei hotărâri nu se poate face decât în condițiile de urgență, spre a nu afecta continuitatea exercitării funcției președințiale.

Emiterea avizului pentru suspendarea din funcție a Președintelui României

Curtea Constituțională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Pentru aceasta, propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, împreună cu dovezile pe care se întemeiază se trimit în copie Curții Constituționale, de președintele care a condus ședința comună a celor două Camere.

Președintele Curții, primind cererea, desemnează judecătorul raportor care va efectua toate investigațiile necesare. Dezbaterile în plen sunt prezidate de președintele Curții. Președintele României trebuie încunoștințat asupra datei când vor avea loc dezbaterile spre a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.

Pentru a interveni demiterea Președintelui, trebuie ca, mai întâi, să se procedeze la suspendarea din funcție a Președintelui. Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât: Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral, el fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat; suspendarea din funcție poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituție.

Avizul se emite de plenul Curții, cu votul majorității judecătorilor, pe baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit, a dovezilor și investigațiilor făcute și, dacă e cazul, a explicațiilor date de președinte.

Avizul se publică în Monitorul Oficial al României și se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului, spre a fi adus la cunoștința parlamentarilor, precum și Președintelui României.

CAPITOLUL 4 : FUNCȚIONAREA CURȚII CONSTITUȚIONALE

4.1. Personalul Curții Constituționale

Personalul Curții Constituționale este constituit din: corpul magistraților-asistenți,personalul auxiliar de specialitate, personalul economic, administrativ și de serviciu.

Legea nr. 232/2004, art. 73 precizează că “Personalul Curții Constituționale constituit din corpul magistraților-asistenți și din personalul Secretariatului General, care este condus de un secretar general”.

În cadrul Curții Constituționale funcționează corpul magistraților-asistenți, din care fac parte prim-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi și magistrații-asistenți, numiți în funcție, potrivit legii și dispozițiilor prezentului regulament. Corpul magistraților-asistenți își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții Constituționale. Repartizarea magistraților-asistenți pe secții se face prin ordin al președintelui Curții Constituționale.

Corpul magistraților-asistenți este alcătuit din: prim-magistratul-asistent, 3 magistrați-asistenți – șefi și 18 magistrați-asistenți , sunt subordonați președintelui Curții Constituționale, participă la pregătirea lucrărilor și la redactarea actelor emise de Curte și, pot fi consultați la deliberări.

De altfel, in legea nr.124 din 13 iulie 2000 , se prevede că personalul Curții Constituționale este alcătuit din: corpul magistraților-asistenți, personalul auxiliar de specialitate, personalul economic administrativ și de serviciu.

Curtea Constituțională are 7 magistrați asistenți, subordonați președintelui Curții. Ei se încadrează prin concurs. Comisia de examinare se numește de președinte și se compune din 5 judecători. Ei participă la pregătirea lucrărilor și redactarea actelor emise de Curte și pot fi consultați la deliberări.

Pentru numirea ca prim magistrat-asistent este necesară o vechime în magistratură de cel puțin 6 ani sau o vechime în magistratură, în calitate de judecător sau procuror, de cel puțin 4 ani ori deținerea titlului de doctor în drept.

Persoana care nu îndeplinește condițiile prevăzute poate fi numită ca magistrat-asistent stagiar, în limita numărului de locuri de magistrat-asistent. Magistratul-asistent stagiar face parte din corpul magistraților asistenți.

Secretariatul General al Curții Constituționale răspunde de organizarea și desfășurarea activităților funcționale și tehnice ale acestuia, pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legii organice a Curții și al regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Secretariatul General al Curții Constituționale are în structura sa Direcția generală economică, servicii și alte compartimente, potrivit structurii organizatorice aprobate de Plenul Curții Constituționale.

Secretariatul General este condus de un secretar-șef asimilat magistraților. Acesta este ordonator de credite, așa cum prevede art. 9 alin. 2 Legea 232/2004.

Secretariatul este condus de secretarul general, care are următoarele atribuții:

asigură pregătirea și organizarea lucrărilor;

conduce compartimentele secretariatului și ia măsuri pentru realizarea la termen și în mod corespunzător a lucrărilor ce le revin;

prezintă și asigură fundamentarea actelor ce se supun aprobării plenului Curții sau președintelui;

păstrează actele de acces ale publicului la serviciile Curții.

4.2. Activitatea premergătoare ședințelor de dezbateri

Actele de sesizare a Curții sunt cele stabilite de lege, primite prin poștă sau prin curier. Ele se depun la registratură, unde, în aceeași zi, primesc data certă, după care se predau, prin prim-magistratul-asistent, președintelui Curții, având atașate și plicurile.

Celelalte cereri și acte, de orice natură, inclusiv corespondența cu caracter administrativ, sosite prin poștă sau prin curier ori depuse personal, cât și cele transmise telegrafic, se înregistrează, iar apoi se prezintă, după caz, președintelui sau secretarului general, împreună cu plicurile în care au fost primite.

În cazul în care Curtea se sesizează din oficiu asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, actul prin care se declanșează procedura jurisdicțională este încheierea prin care Plenul a hotărât acest lucru. Dovezile de comunicare a procedurii se primesc direct la arhiva Curții, sub semnătură, după care se atașează la dosar, arhivarul-registrator atestând despre aceasta pe concepte de citare.

Președintele, primind actul de sesizare, fixează termenul de dezbatere, nu mai târziu de 30 de zile de la sesizare, dacă legea nu prevede altfel. La fixarea termenului se va ține seama de natura cauzei, punctele de vedere, probele, necesitatea efectuării unor investigații etc. Președintele desemnează unul sau mai mulți magistrați în vederea pregătirii dezbaterilor. El poate numi un judecător raportor care va referi asupra punctelor de vedere și relațiilor cerute, a soluțiilor din doctrina română și străină și a altor elemente necesare cauzei.

În cauzele privind soluționarea excepției de neconstituționalitate, înștiințarea părților se poate face prin citare, precum și prin alte modalități operative, cum ar fi telefonic sau prin telegramă, telex ori fax, pe concepte de citare urmând să se facă mențiune despre modalitatea folosită, data și ora comunicării. Pe formularul de citație se menționează expres că prezentarea părții în fața Curții nu este obligatorie. În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în străinătate, citarea se face în limba română, iar deciziile pronunțate se vor comunica netraduse, în mod direct, prin poștă, recomandat, pe bază de recipisă și cu confirmare de primire.

Magistratul asistent ia dosarele de la arhivă pe bază de semnătură cu cel puțin 48 de ore înainte de ziua fixată pentru dezbatere, completează condica de ședință, verifică dacă s-au atașat la dosar dovezile de predare a citațiilor, memoriile făcute în apărare, punctele de vedere solicitate și legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare. Despre toate acestea, informează pe președintele Curții sau al completului de judecată și le predă dosarele.

În cadrul compartimentului de arhivă se asigură consultarea dosarelor de către părți sau reprezentanții legali ai acestora. În cauzele care, potrivit legii, se soluționează cu participarea procurorului, acestuia i se comunică, o dată cu înștiințarea, și actul de sesizare a Curții.

4.3. Activitatea în timpul ședințelor de dezbateri

Art. 19-28 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale configurează câteva dintre principiile activității de judecată în fața acestei instanțe, unele comune, altele specifice justiției constituționale.

Printre cele comune putem să enumerăm următoarele: independența judecătorilor, legalitatea activității de judecată, exercitarea de bună-credință a drepturilor procesuale, rolul activ al instanței de justiție constituțională, colegialitatea instanței, dreptul la apărare, gratuitatea justiției constituționale, contradictorialitatea, publicitatea și oralitatea dezbaterilor, nemijlocirea și continuitatea, celeritatea și limba oficială.

reguli sau principii specifice activității de judecată în fața Curții Constituționale:

Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale;

de regulă, activitatea Curții Constituționale se desfășoară în plenul acestuia;

de asemenea ca regulă, activitatea Curții Constituționale presupune sesizarea ei, pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de Constituție și de legea sa organică;

actele și lucrările Curții Constituționale, pe baza cărora aceasta pronunță deciziile și hotărârile ori emite avizele, nu sunt destinate publicității;

pe lângă decizii și hotărâri, în îndeplinirea unora dintre atribuțiile ei Curtea emite și avize;

deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar efectele acestora sunt diferite, în raport de natura atribuțiilor exercitate;

în unele situații, pronunțarea Curții Constituționale presupune întrunirea unei majorități speciale din numărul membrilor ei;

numai în cazul soluționării excepție de neconstituționalitate este instituită o cale de atac împotriva deciziei pronunțate, iar aceasta este recursul;

calea de atac se rezolvă tot de Curtea Constituțională, dar într-un alt complet, alcătuit din 5 judecători;

recursul dacă este admis are întotdeauna un caracter devolutiv;

în situații expres prevăzute de lege, decizia poate fi pronunțată fără citarea părților;

chemarea în fața Curții se poate face nu numai prin citație;

atunci când ședințele se desfășoară în complet, acesta este alcătuit, după caz, din 3 sau 5 judecători;

la ședințele în plen participă, în mod obligatoriu, magistratul-asistent desemnat de președinte;

dacă s-a desemnat un raportor, dezbaterile încap prin expunerea raportului;

odată sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendare, la întreruperea sau la stingerea procesului;

în cazul în care completul de 3 judecători sau completul de 5 judecători dorește să se îndepărteze de interpretarea juridică conținută într-o decizie a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet, se va adresa plenului, acordând termen în cauza pe care o dezbate. Interpretarea dată de plen, cu votul majorității judecătorilor, este obligatorie pentru completul de judecată;

Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept;

pentru a se delibera, dacă a fost desemnat judecător raportor, aceasta votează primul;

în situația în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii, președintele sau cel puțin o treime din judecătorii plenului sau completului, dacă consideră cererea justificată, amână pronunțarea pentru o altă dată;

deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În timpul ședințelor publice, judecătorii, magistrații asistenți și reprezentanții Ministerului Public poartă robă.

După deschiderea ședinței, magistratul asistent face apelul și referă dacă dosarul este în stare de judecată. Se dă citire raportului, afară dacă toate părțile declară că îl cunosc.

În fiecare cauză, dacă este cazul, magistratul-asistent face apelul părților și al celorlalte autorități sau persoane citate, după care referă asupra modului în care s-a efectuat procedura de citare a persoanelor sau a autorităților chemate la proces și, dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de Curte, referă pe scurt asupra obiectului cauzei și stadiului în care se află judecata acesteia.

În timpul ședinței, magistratul asistent va consemna în registrul de note numărul dosarului, susținerile părților, ale procurorului și măsurile luate de Curte. Președintele vizează registrul după fiecare ședință. Pe baza lui se întocmește încheierea de dezbateri. Curtea poate rămâne în pronunțare, decizia urmând a fi pronunțată de regulă în 10 zile de la dezbatere.

4.4. Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor

În principiu, deliberare se realizează în aceleași condiții ca și la instanța judecătorească. Deliberarea se face în secret și la ea sunt prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri. Judecătorul cel mai tânăr votează primul, apoi ceilalți judecători și, la sfârșit, președintele. Judecătorii trebuie să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor.

Rezultatele deliberării se consemnează într-o, semnată de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent.

Actele Curții se redactează în numărul de exemplare necesar spre a asigura păstrarea lor la dosar și în mape speciale, la arhiva și la biblioteca Curții, comunicarea acestora, în cazurile prevăzute de lege, și trimiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României, Parte I. După întocmirea procedurilor de comunicare a deciziilor, a hotărârilor sau a avizelor, magistratul-asistent va preda dosarele la arhivă, sub semnătură. La arhivă se păstrează și câte un exemplar din fiecare act pronunțat de Curte, în mape speciale de decizii, hotărâri și avize, grupate în ordine numerică pe ani.

Deciziile, hotărârile și avizele se certifică, după caz, de președintele Curții sau al completului și de magistratul-asistent care a participat la dezbateri.

După redactarea deciziei, hotărârii, avizului sau a încheierii, magistratul-asistent restituie dosarul Compartimentului grefă, registratură și arhivă.

Restituirea înscrisurilor originale depuse la dosarele Curții Constituționale se încuviințează de președintele Curții, pe baza unei cereri motivate, formulate de petiționar, și numai dacă actul poate fi păstrat în copie, fără ca prin aceasta să se producă o vătămare părților din proces. Copia de pe act se va certifica pentru conformitate de grefierul-șef, care va aplica ștampila Curții Constituționale pe fiecare filă.

CAPITOLUL 5 : ACTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

5.1. Categorii de acte

Art. 145 și art. 144, alin. 1, litera „f” din Constituție menționează, numindu-le, numai două categorii de acte ale Curții Constituționale: decizia și avizul consultativ. Art. 13, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 menționează însă trei categorii de acte: decizii, hotărâri, avize, arătând totodată atribuțiile în legătură cu care se pronunță acele acte.

Constituția nu stabilește însă în ce situații Curtea adoptă decizii și hotărâri și, respectiv, emite avize. Singurul text constituțional care se referă la actele Curții este art. 145 lit. „b” potrivit căreia deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor și se publică în Monitorul Oficial al României.

Curtea Constituțională adoptă decizii în cazurile în care:

se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, precum și asupra inițiativa de revizuire a Constituției;

se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;

hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;

hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Obligațiile la care dau naștere deciziile Curții Constituționale variază în funcție de obiectul acestora.

Astfel, decizia Curții Constituționale prin care o lege este declarată neconstituțională înainte de promulgarea ei îl obligă pe Președintele Republicii să îi refuze promulgarea, urmând ca Parlamentul să fie sesizat pentru a o reexamina.

Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale prin care sunt rezolvate excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești au efecte obligatorii în rezolvarea spețelor respective.

În ceea ce privește deciziile prin care se confirmă rezultatul sufragiului pentru desemnarea Președintelui Republicii sau cel al referendumului, ele, o dată emise, sunt definitive și nu mai pot fi atacate pe nici o cale. De aceea, toate organele statului sunt ținute să li se conformeze. Bineînțeles, în cazul în care Curtea Constituțională infirmă aceste rezultate, procedura de alegere a Președintelui Republicii și cea de desfășurare a referendumului vor trebui repetate.

Hotărârile se adoptă în cazurile în care Curtea Constituțională:

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Avize consultative se emit pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Avizele consultative ale Curții Constituționale sunt opinii oficiale ale acesteia, pe care organele prevăzute de lege sunt obligate să le ceară, dar nu să le și urmeze.

Împărțirea actelor Curții Constituționale în hotărâri și decizii se pare cel puțin discutabilă. Hotărârea are o sferă mai largă decât decizia; ea înglobează deciziile și sentințele. De aceea actele intitulate hotărâri trebuiau numite sentințe sau dacă se consideră că sentințele sunt date de instanțele inferioare (judecătorii și tribunale) puteau fi numite toate decizii.

Categoria de acte controversată rămâne cea a hotărârilor. Și aceasta, din cel puțin următoarele motive: legea organică excede astfel prevederile constituționale; obiectul unor hotărâri este greu de definit prin dispozitivul acestora; în unele dintre ipotezele rezervate prin lege hotărârii, adoptarea acesteia este inutilă; caracterul intermediar al hotărârii, între decizii și avize, a determinat calificarea lor contradictorie, fie ca varietate a avizelor, având în vedere desigur și efectele lor.

5.2. Efectele juridice ale actelor

Analiza efectelor juridice ale actelor Curții Constituționale trebuie efectuată ținând cont de faptul dacă suntem în prezența unui control prealabil sau posterior, ori în situația exercitării altor atribuții.

Art. 145, alin. 2 din Constituție spune doar că, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această prevedere constituțională nu este îndeajuns de sugestivă pentru a determina natura juridică a actelor Curții Constituționale. Mai sugestiv însă rămâne poate faptul că, în secțiunea a 2-a a Legii nr. 47/1992, secțiunea intitulată „procedura jurisdicțională”, sunt cuprinse deciziile adoptate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, a controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului, pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, pentru rezolvarea contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, hotărârile pronunțate în legătură cu sufragiul prezidențial și cele în legătură cu interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, dar și avizul pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Sunt cuprinse însă într-o secțiune distinctă, așadar nu în cadrul „procedurii jurisdicționale”, deciziile ce s-ar pronunța asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Deciziile sunt obligatorii. Semnificația caracterului obligatoriu al deciziei este însă diferită, în raport cu natura atribuțiilor îndeplinite. Uneori, deciziile sunt nu numai obligatorii, dar și definitive. Cu alte cuvinte, ele nu sunt susceptibile de nici o altă formă de control. Astfel , Curtea Constituțională decide definitiv asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, în materie de contencios electoral și cât privește confirmarea rezultatelor sufragiului pentru alegerea Președintelui României sau în caz de referendum, asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, precum și cât privește îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Alteori deciziile sunt confirmate sau nu în cadrul unei proceduri speciale. Este procedura de reexaminare. Și anume în cazurile de neconstituționalitate a legilor și regulamentelor Parlamentului, acestea se trimit, după caz, Parlamentului sau respectiv Camerei, căreia îi aparține regulamentul, pentru a fi reexaminate.

Când Curtea Constituțională a Românei examinează constituționalitatea unei legi, înainte de a fi promulgată, dacă o găsește contrară prevederilor constituționale, nu pronunță o decizie de anulare a dispozițiilor neconstituționale, ci constată doar că sunt neconstituționale. În acest caz, decizia Curții Constituționale nu este susceptibilă de nici o cale de atac. Consecința firească ar fi că ea este definitivă din momentul pronunțării. Cu toate acestea, art. 145 (1) din Constituție prevede că legea se trimite Camerelor Parlamentului spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.

Dacă deciziile acestei Curți date asupra excepțiilor de neconstituționalitate ar fi considerate ca având efecte erga omnes, ar însemna să se deschidă calea pentru partidele de opoziție să eludeze prevederile art. 145 din Constituție, căci ceea ce ele nu au putut să obține: anularea legii pe calea controlului de constituționalitate anterior promulgării legii, ar realiza totuși recurgând la procedura excepției de neconstituționalitate.

Deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor de neconstituționalitate, au efecte numai inter partes, deci Curtea Constituțională soluționează excepțiile de neconstituționalitate prin decizii beneficiind numai de efecte relative.

Deciziile Curții Constituționale privind neconstituționalitatea ordonanțelor Guvernului, au aceleași efecte juridice ca și deciziile date în judecarea excepției de neconstituționalitate a legii.

În ceea ce privește deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic, Legea nr. 47/1992 se mărginește să prevadă că ele nu sunt supuse nici unei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial, fără să mai adauge, ca în cazul deciziilor prin care se soluționează excepțiile de neconstituționalitate, că ele sunt obligatorii pe data publicării lor în Monitorul Oficial și produc efecte juridice numai pentru viitor.

Întrucât deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra constituționalității unui partid politic soluționează un litigiu juridic concret, este firesc ca efectele lor juridice să fie asemănătoare cu cele ale hotărârilor judecătorești.

Toate deciziile Curții, date atât în soluționarea obiecțiilor de neconstituționalitate cât și a excepțiilor de neconstituționalitate prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe au ca rezultat obligarea Parlamentului și Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Până la realizarea acestei obligații, prevederile în vigoare neconstituționale se suspendă, iar după 45 de zile, dacă obligația nu a fost realizată, își încetează efectele. S-au înlăturat, astfel, situațiile discutabile, confuze, în care autoritățile publice puteau neglija sau chiar respinge deciziile Curții Constituționale.

În ce privește efectele juridice ale hotărârilor Curții Constituționale, ele trebuie apreciate nuanțat, în funcție de situațiile în care intervin. Astfel ele nu pot depăși efectele juridice ale unui aviz dacă intervin pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul, cele privind referendumul și cele privind îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative populare. În fine, în exercitarea atribuției de la art. 146 lit. f) din Constituție, Curtea Constituțională emite hotărâri, iar potrivit legii electorale aceste hotărâri sunt definitive.

Astfel, hotărârile Curții Constituționale prin care se confirmă rezultatele sufragiului pentru alegerea Președintelui Republicii sau cele ale referendumului vor produce efecte ex tunc, adică încă din momentul în care au avut loc alegerile. Fiind vorba de confirmarea unor operațiuni electorale efectuate la o dată anterioară, acestea vor trebui considerate valabile și producătoare de efecte juridice din momentul în care au fost îndeplinite. Invers, în cazul în care asemenea operațiuni ar fi infirmate de Curtea Constituțională, hotărârea acesteia ar retroactiva,ele urmând să fie considerate nule și neavenite chiar din momentul îndeplinirii lor.

În concluzie, prevederile Constituției noastre privitoare la efectele juridice ale actelor Curții Constituționale nu sunt, prin formulările lor, pe deplin adaptate tuturor modalităților la care aceasta trebuie să recurgă în activitatea ei. Pe de altă parte , un număr de reglementări al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se îndepărtează de la litera și spiritul Constituției și, prin urmare, o reconsiderare a lor se impune.

5.3. Tipurile de decizii

Tipologia și efectele deciziilor curților constituționale au constituit preocupări ale doctrinei în materie însă de la preconizarea modelului european de justiție constituțională. Hans Kelsen vorbea de forța anulatorie a deciziilor de neconstituționalitate pentru a garanta în mod eficient supremația Constituției.

Atribuțiile Curții Constituționale sunt diverse și complexe, iar exercitarea lor inculcă proceduri care, dincolo de notele lor comune, prezintă și semnificative particularități. Tipologizarea deciziilor poate fi totuși realizată, având ca termen de referință diferită criterii.

Astfel în funcție de obiectul lor s-ar putea identifica deciziile, evocând atribuțiile Curții Constituționale. Tipologizarea deciziilor Curții Constituționale s-ar putea face și pornind de la conținutul dispozitivului, de la ceea ce prin el se dispune: „constatarea neconstituționalității”; „constatarea constituționalității”; „respingerea” sau „admiterea” excepției de neconstituționalitate; „respingerea” sau „admiterea” contestației etc.

În jurisprudența constituțională europeană există mai multe categorii de decizii. În funcție de conținutul lor, Dominique Rousseau stabilește existența următoarelor categorii de decizii: decizii simple, decizii intermediare și decizii de apel la legiuitor.

În doctrina românească a dreptului constituțional s-au folosit criterii similare pentru clasificarea deciziilor Curții Constituționale. Astfel Ion Deleanu grupează aceste decizii în două mari categorii: decizii simple și decizii intermediare, clasificare care, în opinia autorului „pune în valoare conduita concretă a Curții Constituționale, activitatea ei creatoare-în limitele permise de Constituție-când este chemată să dea soluții unor probleme complexe de constituționalitate”.

Deciziile simple sau, cum mai sunt numite, „deciziile extreme” sunt cele prin care, după caz, dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate sunt declarate constituționale sau neconstituționale.

Deciziile intermediare se situează între extremele arătate: „declarația arătată” și „declarația negativă”, căutând parcă, urmând sfatul Stagiritului, soluția mediană, potrivită circumstanțelor. Sunt decizii flexibile prin excelență dar, din acest motiv, și susceptibile de ascuțite controverse.

Deciziile intermediare se subclasifică în următoarele categorii:

decizii interpretative, prin care, fără a se declara neconstituționalitatea, Curtea atribuie normelor criticate un anumit sens care le-ar face compatibile cu norma de referință;

decizii manipulative prin care instanța constituțională transformă semnificația legii. La rândul lor, deciziile manipulative pot fi: decizii de admitere sau de respingere parțială a criticii de neconstituționalitate; decizii auditive, care sancționează omisiunea legiuitorului; decizii apelative; decizii substitutive, prin care se apreciază constituționalitatea în raport de ceea ce legea spune, deși ea trebuia să reglementeze altceva; decizii constructive; decizii-complement al legii, prin care se deduc din Constituție norme care să completeze o lege ordinară atacată pentru neconstituționalitate; decizii integrative, prin care se extinde aplicarea unor reglementări la situații care nu au fost avute în vedere de ele.

Deciziile interpretative rămân expuse observațiilor critice, întrucât:

nici Constituția, nici legea organică nu conferă Curții atribuția de a da legilor în vigoare interpretarea oficială, generală și obligatorie, ci, dimpotrivă, determină expres și limitativ atribuțiile acesteia;

de la interpretarea generală a normei ușor se poate aluneca la construcția sau reconstrucția ei, înfrângând astfel voința legiuitorului sau substituindu-i-se acestuia, deși, cum spune Constituția, în același loc, el este „unica autoritate legiuitoare”;

dacă decizia Curții privește rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea impune propria sa interpretare judecătorului a quo.

CAPITOLUL 6 : SPEȚE

SPEȚA nr. 1

Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva unei încheieri de sesizare a Curții Constituționale.

Se poate declara recurs doar împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

Decizia nr. 4532R din 18.06. 2009

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 18.03.2009 în dosarul civil nr. 3388/87/2008 al Tribunalului Teleorman s-a admis cererea formulată de pârâta SC Petrom SA, în contradictoriu cu reclamanții BS, CF și alții, dispunându-se sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alineatul 2 ultima liniuță din Codul Muncii.

Totodata, s-a suspendat judecarea cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

Reclamantul BS a declarat recurs împotriva încheierii suscitate.

La termenul din 18.06.2009, din oficiu, Curtea a invocat în baza art. 29 alineatul ultim din Legea nr. 47/1992 republicată, excepția inadmisibilității recursului, întrucât din conținutul acestui text legal rezultă că sunt supuse recursului doar încheierile prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu și cele prin care se admite o asemenea cerere, așa cum este și cea recurată în prezentul proces.

Intimata-pârâtă, prin apărător, a solicitat admiterea excepției.

În baza art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proced. civ. și a art. 29 alineatul ultim din Legea nr. 47/1992, Curtea va respinge recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legatură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.

(5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.

(6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Din redactarea ultimului alineat al acestui text, reiese clar că voința legiuitorului a fost aceea de a statua că se poate declara recurs doar împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate. În acest sens, se arată că o astfel de încheiere "poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară".

Or, în speța de față nu este vorba despre o atare încheiere, ci de una prin care s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, încheiere pentru care nu s-a prevăzut nicio cale de atac în Legea nr. 47/1992.

Intenția legiuitorului de a nu permite exercitarea căii de atac a recursului în cazul acestor încheieri se deduce printr-o interpretare "per a contrario" a dispozițiilor art. 29 alineatul ultim din Legea nr. 47/1992.

În aceste condiții, recursul apare ca fiind inadmisibil și urmează a fi respins ca atare.

SPEȚA nr. 2

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate poate fi primită atunci când îndeplinește condițiile prevăzute în alineatele 1, 2 si 3 ale aceluiași articol. Acesta înseamnă că o instanță a fondului este chemată să examineze doar dacă excepția a fost ridicată de persoanele arătate de lege, dacă are legatură cu soluționarea cauzei și dacă prevederile evocate nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituționale. Orice altă analiză excede competențelor sale, instituite de legiuitor în mod expres și limitativ. Inadmisibilitatea reținută pentru un motiv neprevăzut de lege, anume pentru un pretins abuz de drept, sancționabil în baza unor prevederi ale Codului de procedură civilă, reprezintă rezultatul unei greșite aplicări a legii și îngrădește liberul acces la justiție.

Prin Încheierea pronunțată de Tribunalul Botoșani-secția civilă, la data de 30 septembrie 2008 în dosarul cu nr. 3163/40/2007, cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă ca inadmisibilă.

Pronunțându-se în acest sens, instanța a stabilit, cu referire la neconstituționalitatea art. 54, 55, 56 si 57 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 că, deși nu există niciunul din motivele de inadmisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare nu poate fi acceptată dat fiind că este expresia neîndoielnică a unui abuz de drept, o încalcare vădită a art. 723 alin. 1 Cod procedură civilă și a garanției duratei rezonabile a unui proces, oferită prin dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A mai reținut tribunalul că în aceeași cauză, aceleași persoane au mai depus o cerere de sesizare privind excepția de neconstituționalitate a art. 57 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, respinsă prin Decizia nr. 778 din 7 noiembrie 2006, motiv pentru care reiterarea după doi ani, alături de neconstituționalitatea art. 54-56, nu reprezintă decât o expresie a intenției de blocare a acestui proces. Sesizarea în vederea cercetării neconstituționalității art. 294 si 295 Cod procedură civilă a fost respinsă, cu motivarea că nu are legatură cu pricina.

S.V. și L.M.A. au declarat recurs împotriva încheierii tribunalului, susținând că hotărârea este rezultatul unei aplicări greșite a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Recurentele au arătat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă pentru că, în ambele cazuri, condițiile cerute de art. 29 din Legea nr. 47/2000 sunt îndeplinite.

Recursul se dovedește a fi întemeiat, potrivit celor ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate poate fi primită atunci când îndeplinește condițiile prevăzute în alineatele 1, 2 si 3 ale aceluiași articol. Acesta înseamnă că o instanță a fondului este chemată să examineze doar dacă excepția a fost ridicată de persoanele arătate de lege, dacă are legatură cu soluționarea cauzei și dacă prevederile evocate nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituționale. Orice altă analiză excede competențelor sale, instituite de legiuitor în mod expres și limitativ.

În speță, atunci când s-a pronunțat asupra cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 54, 55, 56 si 57 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, tribunalul a reținut că nu există nici un motiv de inadmisibilitate în sensul art. 29 alin. 1, 2 si 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, dar cu toate acestea a refuzat sesizarea Curții Constituționale apreciind, în principal, că evocarea excepțiilor este un abuz de drept. A mai reținut totodată că neconstituționalitatea art. 57 din ordonanță a fost soluționată prin Decizia nr. 778 din 7 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, la cererea acelorași părți din prezentul dosar.

Ori, inadmisibilitatea reținută pentru un aspect neprevăzut de lege și anume pentru un pretins abuz de drept, sancționabil în baza unor prevederi ale Codului de procedură civilă, reprezintă rezultatul unei aplicări greșite a legii și îngrădește liberul acces la justiție.

Pe de altă parte, în prezenta cauză, neconstituționalitatea art. 57 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 a fost invocată în raport cu dispozițiile art. 24 din Constituție, iar prin Decizia nr. 778 din 7 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, aceeași excepție a fost soluționată față de dispozițiile art. 126 din Constituție, încât identitatea de „obiect”, mai precis de cauza, avută în vedere de tribunal nu se confirmă.

De asemenea, tribunalul a considerat inadmisibilă cererea de a fi sesizată Curtea Constituționala cu excepția referitoare la art. 294 și 295 Cod procedură civilă, cu motivarea că cele două texte nu au legatură cu obiectul dedus judecății. Și în acest caz statuarea instanței încalcă prevederile art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, câtă vreme cerința este ca prevederile considerate neconstituționale să aibă „legatură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului”, iar cele două articole ale Codului de procedură civilă instituie reguli de soluționare a apelului, fază în care se află și această pricină, despre care recurentele afirmă că le limitează un anumit drept constituțional.

Față de cele mai sus expuse curtea, constatând temeinicia criticilor aduse încheierii atacate, admisibilitatea cererii de sesizare și văzând dispozițiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, urmează să admită recursul și să caseze încheierea, cu trimiterea cauzei la Tribunalul Botoșani în vederea înaintării excepțiilor invocate, la Curtea Constituțională.

SPEȚA nr. 3

Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, decizia nr. 54/R/27.01.2010

Tribunalul Bistrița-Nasăud prin încheierea din 6 ianuarie 2010 în baza art. 29 alin 6 din Legea 47/1992 a respins, ca inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a disp. art. 10 din legea 241/2005.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt urmatoarele:

Controlul de constituționalitate pe calea excepției reprezintă un control concret referitor la una sau mai multe dispoziții legale expres indicate, art. 29 alin 1 din Legea 47/1992, republicată, condiționând admisibilitatea unei astfel de excepții de legatură pe care textul a cărui neconstituționalitate se invocă o are cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului.

Astfel spus, pentru ca excepția de neconstituționalitate să fie admisibilă este necesar să existe o legatură instrumentală între problema de constituționalitate și fondul cauzei, respectiv ca textul legal să fie aplicabil în cazul în speță în chiar momentul ridicării excepției.

Totodată, în situația în care aplicabilitatea unui text de lege este condiționată de o anumită atitudine a părților este necesar să existe cel puțin o dovadă minimă că o astfel de atitudine va fi adoptată de parte, aplicabilitatea dispoziției legale a cărei constituționalitate se contestă neputând fi doar eventuală sau ipotetică.

În cauză inculpații, prin apărătorul lor ales, au invocat neconstituționalitatea disp. art. 10 din legea 241/2005 care exonerează sau diminuează răspunderea penală a persoanelor vinovate de comiterea unor infracțiuni de evaziune fiscală dacă aceștia acoperă integral paguba cauzată, inculpații fiind trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 9 alin 1 lit b din Legea 241/2005, în diferite forme de participație.

În declarațiile date în faza de cercetare judecătorească toți inculpații au arătat însă, expres, că nu sunt vinovați de comiterea vreunei infracțiuni și nu sunt de acord cu repararea prejudiciului, contestând nu doar întinderea, ci chiar existența acestuia.

De altfel, la acest termen de judecată s-a solicitat încuviințarea unei expertize contabile, prin neefectuarea căreia, în faza de urmărire penală, s-a aratat că a fost esențial încălcat dreptul la apărare al inculpaților și care ar fi scos în evidență faptul că nu există nici un prejudiciu sau chiar că statul are de restituit anumite sume de bani.

În aceste condiții, este evident că art. 10 din Legea 241/2005 nu are legatură cu soluționarea cauzei și mai mult, nimic nu împiedică inculpații ca, în situația stabilirii cu exactitate a existenței și a cuantumului prejudiciului, să ridice din nou excepția de neconstituționalitate facând dovada cel puțin a intenției de a proceda la recuperarea acestuia.

Împotriva încheierii instanței de fond, au declarat recursuri inculpații S.V.D., L.E.V., S.R.I., I.N.F., B.F.E. și S.V.F. prin care au solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârii instanței de fond, și rejudecând, să se dispună sesizarea Curții Constituționale și suspendarea cauzei.

Curtea, examinând recursurile declarate, a constat că sunt nefondate.

Potrivit art. 29 al.1 din Legea 47/1992 republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de indeplinirea cumulativă a patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a. Starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător, ce trebuie rezolvat premergator fondului litigiului.

b. Activitatea legii, în sensul că, excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, în vigoare.

c. Prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

d. Interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Curtea a reținut că instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.

Referitor la condiția de admisibilitate privind legatura cu soluționarea cauzei, este de observat că raportul cu aceasta trebuie să privească incidența dispoziției legale a cărei neconstituționaliate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adica a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte , existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte , rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

Pentru a nu fi caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluționarea cauzei, ridicarea excepției de neconstituționalitate trebuie sa fie adecvată argumentului ca textul invocat ca neconstituțional este în mod logic , în raport și în contradicție cu un articol din Constituție. Ori, în cauza, simplă invocare de plano, ca neconstituționale a dispozițiilor art. 10 din Legea 241/2005, nu este adecvată în raportarea la prevederile art. 21 al.3 din Constituție, ( “ Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil “) deoarece cererea nu argumentează în ce constă legatura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordantă între ele și textul legii fundamentale.

Prin art. 29 din Legea 47/1992, republicată, a fost reglementată o forma a controlului de constituționalitate în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

Fiind un împediment apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepției de neconstituționalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanțial.

Drept urmare prin al.1 al art. 29 din Legea 47/1992 ,republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta “ are legatura cu soluționarea cauzei”.

În cazul în care judecarea cauzei , cu referire la soluția ce se va da, nu depinde de dispoziția legală a cărei constituționalitate se solicită cererea de sesizare a Curți Constituțonale se respinge, ca inadmisibilă conform art. 29 alin.6 din Legea nr.47/1992 republicată

Petenți, în calitate de recurenți inculpați, au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea 241/2005.

Aceștia au criticat încheierea prin care instanța de fond a respins ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale , susținând că s-a facut o greșită aplicare a legii cu referire la art. 29 din Legea 47/1992 față de împrejurarea că, excepția ridicată are legatură cu cauza.

Pe de altă parte , în raport cu dispozițiile art 10 din Legea 241/2005 instanța de recurs exercită un control judiciar restrictiv al hotărârilor atacate, cu caracter limitat la cazurile de casare invocate și care se iau în considerare din oficiu , așa încât dispoziția menționată nu are legatură cu cauza.

Nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 29. al.1 din Legea 47/92, republicată, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, este legală, așa încât încheierea atacată nu este supusă cazului de casare prev.de art. 385/9 pct.17/1 C.proc.pen., vizat de recurenți.

În consecință, în baza art. 385/15 pct.1 lit. b C.proc.pen., pentru considerentele expuse, Curtea a respins recursurile declarate ca nefondate.

SPEȚA nr. 4

Recurs. Respingerea solicitării pârâtului de sesizare a curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a unor dispoziții legale a pretins a avea relevanță în stabilirea competenței teritoriale a instanței de drept comun în litigii de muncă, pe motiv de neîndeplinire a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din legea 47/1992. Limitele în care instanța în fata căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate poate aprecia asupra temeiniciei excepției.

Decizia civilă nr. 877 din 2 septembrie 2009

Prin încheierea din 29.05.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosar 179/103/2009, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii și s-a fixat termen pentru judecarea cauzei la 4.09.2009.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că:

Prin cererea depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 20 martie 2009 pârâta SC P. S.A. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, prin raportare la prevederile art. 1 alin. 4) si 5), art. 73 alin. 3) lit. p) și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită.

În motivarea excepției s-au aratat urmatoarele:

Relativ la condițiile de admisibilitate ale exceptiei de neconstituționalitate s-a aratat de către pârâta că acestea sunt întrunite conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că:

– excepția a fost invocată în fața instanței judecătorești (respectiv în fața Tribunalului investit cu litigiul dintre părți);

– excepția are ca obiect prevederi legale cuprinse în Lege, respectiv cuprinse în art. 298 alin. 2 din Legea nr. 53/2003, dispoziții legale în vigoare la momentul invocarii excepției;

– excepția vizează prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituționale anterior;

– excepția are ca obiect prevederi legale ce au legatură cu soluționarea cauzei (din moment ce respectivele prevederi legale antamează asupra modalității de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în cauză, iar această rezolvare influențează în mod covârșitor soluționarea generală a cauzei).

Pe fondul excepției de neconstituționalitate s-a susținut că:

Soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniută actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniută este urmată de textul “orice alte dispoziții contrare”.

Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o “abrogare implicită”, ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădita neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o grava neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.

După intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai exista temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.

Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Față de situația juridică dedusă judecății – modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului – respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legatură cu obiectul dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999: “Cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.”

În egală măsură, se observă și dispozițiile art. 284 din Codul muncii care prevăd: „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori dupa caz, sediul.”

Astfel cum se poate observa, suntem în prezența a două dispoziții legale, aparent cu același obiect, pe care instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente. Și într-un caz și în celalălt competența este absolută, părțile neputând deroga de la ea, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială exclusivă/absolută atrage nulitatea hotărârii.

Pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (Legea 53/2004) – dreptul comun în materie cu Legea 168/1999 – legea specială (la care trimite Codul Muncii în mod expres).

Codul muncii (art. 298 alin. 2 ultima liniuță) nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în legea nr. 168/1999 privind solutțonarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituția României.

În drept s-au invocat prevederile art. 298 alin. 2) ultima liniuță din legea nr. 53/2003, Codul Muncii, art. 1 alin. 4) si 5), art. 73 alin. 3) lit. p) și art. 79 alin. 1 din Constituția României, revizuită, art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Reclamantul a solicitat respingerea solicitării față de Decizia nr. 254 din 24.02.2009 a Curții Constituționale prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 284 alin.2 și art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea nr.53/2003, motivările autorilor fiind identice.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta tribunalul a reținut că:

Art. 29 din Legea 47/1992 confera Curții Constituționale dreptul de a decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (–) privind neconstituționalitatea unei (–) dispoziții dintr-o lege (–) în vigoare, care are legatură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Alineatul 2 prevede că excepția poate fi ridicată din oficiu de către instanța de judecată, de părți sau de procuror, iar alineatul 3 din acelasi art. 29 dispune ca nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

Alineatul 6 prevede că dacă excepția este inadmisibilă fiind contrară prevederilor al. 1, 2 sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Reiese din coroborarea acestor texte legale împarțirea de competență între Curtea Constituțională și instanțele judecătorești de drept comun, în fața cărora se poate ridica o excepție de neconstituționalitate.

Astfel, instanțele de judecată pot aprecia conform alin. 6 al art. 29 din Legea 47/1992 asupra admisibilității trimiterii excepției spre soluționare la Curtea Constituțională, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. 1, 2 și 3 pentru invocarea excepției de neconstituționalitate.

Instanța de judecată se poate pronunța așadar doar dacă se impune trimiterea sau nu a excepției la Curtea Constituțională, însă nu și asupra fondului excepției, respectiv dacă textul invocat este sau nu compatibil cu dispozițiile Constituției.

În speță instanța a fost chemată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pe care o cerere de sesizare a Curții Constituționale trebuie sa le îndeplinească, condiții prevăzute de art. 29 alin. 1, 2 și 3 din legea 47/1992.

Instanța a reținut că excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. 2) ultima liniuță din legea nr. 53/2003 – Codul Muncii a fost invocată în fața unei instanțe judecătorești și că această dispoziție legală nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a curții.

În ceea ce privește îndeplinirea celei de-a doua și a treia condiții de admisibilitate s-a reținut că, deși formal se invocă neconstituționalitatea art. 298 al. 2 din Codul Muncii, ceea ce rezultă din motivarea excepției este că pârâta ar fi nemulțumită de modul în care instanțele judecătorești au aplicat acest text legal într-un litigiu concret. Prin urmare, deși formal se invocă contrarietatea dintre art. 298 al. 2 Codul Muncii cu art. 1 al. 4, al. 5, art. 73 al. 3 și art. 79 al. 1 din Constituție, întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate se axeaza pe contradicția dintre două texte de lege – art. 72 din Legea 168/1999 și art. 284 din Codul Muncii -, precum și modul în care acest conflict de legi a fost soluționat de instanța în baza art. 298 al. 2 Codul Muncii.

Ori modul în care instanțele judecătorești fac aplicarea legii și apreciază dacă un text legal este abrogat sau nu, sunt în competența exclusivă a acestora și nu a Curții Constituționale (s-au indicat în acest sens considerentele Deciziilor nr. 516/11 oct. 2005, nr. 43/11.01.2007 ale Curții Constituționale).

Totodată, s-a reținut că prin Deciziile 520/11.10.2005 și 53/2001 Curtea Constituțională a constatat că neconcordanța dintre legile în vigoare în aceeași materie nu constituie o problema de constituționalitate, ci numai de neconcordanță cu principiile și normele constituționale.

Mai mult, s-a înlăturat relevanța practicii unor instanțe de a considera prin numeroase decizii de speță (de ex. decizia nr. 3048/23.04.2004 a Secției civile a ICCJ, Decizia nr. 1262/12.02.2004 a Secției civile a I.C.C.J.) că art. 72 din Legea 168/1999 este abrogat, considerându-se că nu este în mod real o problemă de constituționalitate, ci doar de aplicare a legii în timp și care nu poate fi suspusă cenzurii Curții Constituționale.

Prin prisma acestor considerente s-a concluzionat că invocarea excepției de neconstituționalitate nu apare a avea legatură cu soluționarea fondului cauzei, întrucât și în ipoteza în care s-ar constata neconstituționalitatea acesteia, Curtea Constituționala nu ar stabili care este instanța competentă. Competența de soluționare ar fi stabilită tot de către instanța de judecată, având în vedere principiile soluționării conflictului de legi în timp.

În consecință, s-a reținut inadmisibilitatea excepției, pe de o parte, pentru că privește aspecte legate de modul de aplicare a legii de către instanțele de judecată și de soluționarea conflictului de lege în timp, iar, pe de altă parte, pentru că nu se constată existența unei legături directe între soluționarea cauzei și soluționarea excepției de neconstituționalitate. Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâta SC ”P.” SA, înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 179/103/2009.

În esență, după reluarea motivelor de neconstituționalitate susținute și la fond, criticile formulate au vizat:

– netemeinicia și nelegalitatea soluției dispuse în condițiile în care erau îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale conform art. 29 alin. 1-3 din Legea 47/1992, respectiv invocarea excepției în fața unei instanțe, vizarea de către acesta a unei prevederi cuprinse într-o lege (art. 298 alin.2 din Legea nr. 53/2003) ce nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituționale și, nu în ultimul rând, existența legăturii cu soluționarea cauzei sub aspectul antamării asupra modalității de soluționare a excepției de necompetență teritorială invocate. Astfel, s-a susținut că în mod eronat s-a reținut că textul criticat pentru neconstituționalitate nu are legatură cu cauza din moment ce soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune tocmai analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu prin prisma dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță, apreciat ca neconstituțional față de încălcarea normelor de tehnică legislativă.

Intimatul reclamant nu s-a prezentat, însă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de motivele invocate și față de dispozițiile art. 304/1, 312 C. pr. civ., Curtea a constatat caracterul său nefondat, reținând că:

Într-adevar, așa cum s-a argumentat și de către prima instanță, sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate avea loc decât în condițiile art. 29 alin. 1-3 din Legea 47/1992, condiții care trebuie verificate ca și întrunire cumulativă de către instanța în fața caăeia s-a invocat o astfel de excepție conform art. 29 alin. 6 din același act normativ. În situația în care excepția apare ca fiind inadmisibilă fiind contrară respectivelor prevederi (din alin. 1-3), legea impune soluția respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale; fapt ce l-a făcut de altfel și prima instanță prin soluția recurată în cauza de față, urmare a constatării neîndeplinirii condiției legăturii textului criticat ca neconstituțional cu soluționarea fondului cauzei. În acest sens de altfel s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Deciziile 316/2002, 690/2005, 105/2006 și 688/2008.

Prin urmare, nu prezintă relevanță în cauză dacă respectiva excepție ar fi fost sau nu întemeiată în raport de criticile pe tehnică legislativă invocate (expuse în ampla argumentare a recursului ) – aspect ce, de altfel, nu este decât în stricta competență a Curții Constituționale și nu a instanțelor de judecată -, ci numai dacă, textul invocat avea aptitudinea de a influența soluționarea cauzei și, astfel, dacă era sau nu oportună sesizarea Curții Constituționale; ori, tocmai această aptitudine lipsește, din moment ce textul criticat drept neconstituțional nu dă o rezolvare aspectelor deduse judecății, ci doar deschide instanței posibilitatea de a da o interpretare succesiunii în timp a unor norme de competență.

Față de toate aceste considerente, constatând și că nu sunt alte motive care să fie analizate din oficiu, recursul a fost respins ca nefondat.

CONCLUZII

Crearea Curții Constituționale se înscrie în perspectiva instituirii și întăririi statului de drept, precum și a adoptării unei modernități constituționale consacrate deja la nivel european, cu un mare accent pus pe respectarea ordinii constituționale și pe protecția drepturilor și libertăților fundamentale.

Crearea în sine a unei asemenea instituții nu ar fi fost însă suficientă. Esențiale sunt procedeele și tehnicile consacrate pentru a pune în practică aceste idei generoase. O simplă continuitate, legată de tradiția modernă a statelor occidentale, ar fi fost lipsită de conținut, dacă nu s-ar fi prevăzut instrumente concrete, aflate la îndemâna judecătorului constituțional pentru a îndeplini scopurile și funcțiile clamate cu atâta entuziasm de promotorii sistemului. Constituantul român a reușit, în mare parte, să răspundă acestei necesități prin reglementarea a două forme principale de control al constituționalității legilor: controlul abstract a priori și controlul concret a posteriori. Chiar dacă îmbinarea celor două forme de control nu este întotdeauna fericit reglementată, faptul că s-a prevăzut un mijloc de acces al persoanelor la jurisdicția Curții Constituționale, pe cale de excepție ridicată în fața instanțelor judecătorești, reprezintă o recunoaștere a rolului Curții de garant al drepturilor fundamentale, dincolo de caracterul esențialmente obiectiv al controlului pe care îl exercită.

Comisia de redactare a proiectului Legii nr. 47/1992 pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu a preluat modelul legii unei anumite țări; a consultat legile de organizare și funcționare ale țărilor europene și chiar ale altor țări democratice de peste ocean, s-a inspirat din ele, adoptându-le realităților noastre social-economice și juridice. Modelele italian, portughez, spaniol, francez și german au fost folosite îndeosebi.

Constituanta noastră s-a atașat modelului european, nu celui american, model introdus de Kelsen, prin proiectul de Constituție a Austriei din 1920, care s-a extins repede, în aproape toate țările europene. Acest model a fost urmat și de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, state din zona de influență a fostei U.R.S.S.

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.

Totalitatea atribuțiilor Curții Constituționale alcătuiește competența acesteia. Atribuțiile privesc: controlul preventiv, înainte de promulgare, a legii adoptate de Parlament; controlul preventiv al tratatelor sau al altor acorduri internaționale, înainte de ratificare; controlul posterior, după adoptare, a regulamentelor parlamentare; controlul posterior, după promulgare și publicare în Monitorul Oficial, al legii organice sau ordinare, precum și a ordonanțelor guvernamentale, pa calea excepției de neconstituționalitate; soluționarea unor conflicte juridice, de natură constituțională, dintre autorități. De asemenea, Curtea mai îndeplinește și alte atribuții, în condițiile specifice reglementărilor incidente, și anume: controlul din oficiu al inițiativelor de revizuire a Constituției; controlul respectării procedurii de alegere a Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea interimatului în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea celor constatate Parlamentului și Guvernului; emiterea avizului consultativ la propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; controlul respectării procedurii referendumului și confirmarea rezultatului; controlul legalității și constituționalității inițiativei legislative a cetățenilor; soluționarea contestației având ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Curtea Constituțională se constituie la 10 zile de la data publicării legii organice în Monitorul Oficial.

În capitolul VII al Legii organice, se stabilește că Curtea Constituțională deține un buget propriu, fiind integrat în bugetul de stat.

Toate autoritățile, organizațiile, instituțiile, societățile sunt obligate să comunice informațiile, actele, documentele la cererea Curții Constituționale în vederea realizării competenței sale.

Totala independență a Curții Constituționale în rândul puterilor de stat și faptul de a declara neconstituțională o lege votată de majoritatea parlamentară sau o ordonanță a Guvernului, care se sprijină pe majoritatea parlamentară, cu alte cuvinte, de a face să triumfe opinia minorității, îi asigură un loc deosebit de important în rândul celor trei puteri ale statului: legislativă, executivă și judecătorească.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, MANUALE, CURSURI

Pierre Avril, Jean Gicqeul, Le Conseil Constitutionnel, Editura Montchrestien, 1995.

Lucian Chiriac, Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului, Ed. Accent, 2004.

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită, comentarii și explicații, Ed All Beck, București, 2005.

Mircea Criste, Controlul constituționalității legilor în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Ion Deleanu, Justiția constituțională, Editura Lumina Lex, București, 1994.

Ion Deleanu, Justiția constituțională, Editura Lumina Lex, București, 1995.

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.

Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice,Vol. II., Ed. Lumina Lex, București, 2001

Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 2, Ed. All Beck, București, 2004.

Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Editura Didactică și pedagogică, București, 1974.

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

Ioan Moraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Ioan Moraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Editura Albatros, București, 1997.

Nicolae Pavel, Vasile Gionea,Curs de drept constituțional, Ed. Holding Reporter,București,1998.

Bianca Selejan–Guțan, Excepția de neconstituționalitate, Ed. All Beck, București, 2005.

Eufemia Vieru, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Ed. Lumina Lex, București, 2008.

LEGISLAȚIE

Constituția României.

Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.190 din 7 august 1992.

Legea nr. 47/1992 republicată în M. Of. al României Partea I, nr.187 din 7.08.1997,modificată prin Legea 124/2000 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.331 din 17.07.2000.

Legea 124 din 13 iulie 2000

ARTICOLE, REVISTE

Louis Favoreu, Les Cours Constitutionnelles, Revue international de droit compare, vol. 38, nr. 4, 1986.

Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Relațiile dintre Curtea Constituțională, tribunalele ordinale și celelalte autorități publice, în revista “Dreptul”, nr. 8/1994.

Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale, Revista de drept comercial, Nr. 3/1999, Lumina Lex, București, 1992.

Tudor Drăganu, Fluctuații în practica și legislația privitoare la efectele juridice ale deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională asupra excepțiilor de neconstituționalitate, Revista de drept comercial, nr. 7-8, 2002, Ed. Lumina Lex, București.

INTERNET

www.ccr.ro

www.jurisprudența.com