Cultura Si Educatia Juridica Elemente Fundamentale ale Edificarii Statului
CULTURA ȘI EDUCAȚIA JURIDICĂ –
ELEMENTE FUNDAMENTALE
ALE EDIFICĂRII STATULUI DE DREPT
ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE ȘI POLITICE
SUMAR
Cuvînt introductiv
DREPTUL – ELEMENTUL VITAL
AL SOCIETĂȚII ȘI STATULUI DE DREPT
§1. Dreptul – factor de ordonare a societății și a puterii în statul de drept
§2. Rolul și funcțiile dreptului ca fenomen social
§3. Principiile dreptului – mijloace de realizare a misiunii dreptului
§4. Corelația necesară dintre stat și drept
CULTURA JURIDICĂ –
FUNDAMENTUL STATULUI DE DREPT
§1. Conținutul și valoarea culturii juridice
§2. Cultura drepturilor omului
§3. Cultura juridică a subiecților puterii /
DEZVOLTAREA CULTURII JURIDICE:
OBSTACOLE, FACTORI ȘI SOLUȚII
§1. Nihilismul juridic – principalul obstacol al culturii juridice
§2. Socializarea juridică – premisă a dezvoltării culturii juridice
§3. Factorii ce contribuie la dezvoltarea culturii juridice
EDUCAȚIA JURIDICĂ –
FACTORUL PRINCIPAL DE FORMARE A CULTURII JURIDICE
§1. Valoarea și dimensiunile educației în societatea contemporană
§2. Funcția educativă a dreptului
§3. Educația juridică:
CETĂȚENIA ACTIVĂ
– OBIECTIV MAJOR AL EDUCAȚIEI JURIDICE
§1. Cetățenia activă: concept, conținut și semnificație
§2. Educația pentru drepturile omului – premisă a cetățeniei active
§3. Educația cetățeniei active – calea democratizării societății
SOCIETATEA CIVILĂ DEZVOLTATĂ– INDICATORUL DE BAZĂ AL CULTURII JURIDICE DINTR-UN STAT DE DREPT
§1. Societatea civilă: geneză, evoluție și accepțiune modernă
§2. Formarea și dezvoltarea societății civile în Republica Moldova
§3. Instituționalizarea și activismul societății civile – manifestare a culturii juridice în statul de drept
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Bibliografie
CUVÎNT INTRODUCTIV
I
DREPTUL – ELEMENTUL VITAL
AL SOCIETĂȚII ȘI STATULUI DE DREPT
§1. Dreptul – factor de ordonare
a societății și a puterii în statul de drept
În cadrul societății umane, acțiunile indivizilor – înzestrați cu conștiință și voință proprie – nu se pot produce ca o desfășurare haotică de fapte, ci, dimpotrivă, ele se derulează într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, avînd un caracter normat.
În general, acțiunea umană, prin însăși natura sa, impune normarea, reglarea prin norme a conduitei, reglare ce asigură eficiența acțiunii []. Deci, normarea presupune stabilirea unor reguli care organizează acțiunea umană []. Prin esență, normarea activității umane reprezintă o cerință indispensabilă oricărei forme de conviețuire (în familie, în colectivele de muncă, în comunitățile urbane și rurale etc.), indiferent de gradul evoluției sale sau de calitatea formelor ce asigură coeziunea internă a acesteia []. Astfel, toate genurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării, în sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, fără să se subordoneze unor scopuri sau criterii, prefigurate într-un sistem de principii și norme.
În mod concret, normarea activității membrilor societății se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli, prescripții, constrîngeri, obligații, drepturi și îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică, estetică etc., care reglementează conduita și comportamentele individuale și de grup în cadrul sistemului social.
Prin urmare, fundamentul ordinii din cadrul societății, fără îndoială, este constituit din normele sociale. Acestea sunt create de oameni și stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii ale vieții sociale, varietatea lor fiind condiționată, pe de o parte, de varietatea relațiilor sociale pe care le reglementează – economice, politice, de familie etc., pe de altă parte, de modul prin care voința și interesele exprimate în ele sunt aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecințele nerespectării lor (existența unor sancțiuni) [].
Actualmente, este unanim recunoscut rolul fundamental al normei în organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea funcționînd independent de voințele individuale, ca o conștiință colectivă de la care emană regulile existenței în comun și care fixează și transmite din generație în generație necesitatea sau indezirabilitatea unor acțiuni, cultivînd tendința spre ordinea socială, caracteristică vieții colective organizate statal [].
În general, pentru a asigura consensul și ordinea, printr-o participare comună la viața socială, norma socială poate avea următoarele efecte:
creează drepturi și obligații care materializează diferite relații, interese, scopuri și idealuri sociale, schimbîndu-le pe cele dezirabile și sancționîndu-le pe cele indezirabile;
asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod convergent a acțiunilor și conduitelor individuale, creînd astfel o „logică” a acestora, orientată spre membrii societății;
permite evitarea conflictelor și tensiunilor prin limitarea reciprocă a voințelor individuale și întărirea coeziunii colective;
fortifică sentimentul de solidaritate socială și securitate a indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor;
stabilește reguli de conduită, stipulînd cum trebuie să se comporte cineva în condiții sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient și dezirabil.
Reieșind din faptul că conduita umană este prescrisă în norme, devine evident că prin intermediul acestora omul se integrează în societate, respectarea normelor fiind o condiție indispensabilă a conviețuirii în cadrul acesteia. Apare fireasca întrebare – de ce? Probabil, în mare parte, datorită faptului că normele emise în societate sunt influențate într-un mod determinant de nevoile, de cerințele care le impune viața în comun, relațiile între oameni.
Diferite categorii de norme instituite la nivelul societății dau naștere la tipuri specifice de ordini sociale. Așa se explică faptul că în cadrul aceleiași societăți funcționează o ordine economică, una morală, alta juridică etc. Între aceste ordini normative distincte care, fiecare în parte, încorporează valori și conduite de aceeași natură (economică, morală, juridică, religioasă, estetică etc.), în cadrul fiecărei societăți există o deplină compatibilitate; ele funcționează simultan, fără a se exclude una pe alta. Sinteza, rezultanta lor, nu reprezintă altceva decît ceea ce, generic, este numită ordine socială [].
În general, ordinea socială se referă la capacitatea societății de a []:
a) ține sub control agresivitatea indivizilor;
b) asigura coordonarea activității sociale;
c) facilita continuitatea vieții sociale;
d) permite predictibilitatea conduitelor și acțiunilor umane.
O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru și armonie, niciodată însă cu un caracter definitiv, deoarece în orice moment pot să apară conflicte între valori, încălcări ale normelor sau ezitări cu privire la legitimitatea acestora, care, în anumite condiții, amenință însăși ordinea socială stabilită.
Merită accentuat în acest context faptul că ordinea socială nu reprezintă însă numai existența unor norme sociale, dar mai ales supunerea cetățenilor acestor norme, organizarea și ordonarea efectivă a relațiilor sociale pe baza acestora. La acest subiect cercetătorul francez J. Carbonnier menționează: „Ordinea socială este o conexiune strînsă de reguli îndeplinite” []. Astfel, ordinea socială reprezintă normele sociale în acțiune și rezultatul acestor norme. În măsura în care normele sociale sunt transpuse în practică și se îndeplinesc comandamentele lor, se configurează și ordinea socială. Respectiv, putem constata că ordinea în societate nu se poate realiza decît prin aplicarea și respectarea normelor sociale [].
Din marea varietate a normelor sociale (etice, obișnuielnice, religioase, tehnice, politice etc.) deosebit de importante se prezintă a fi normele juridice (de drept), care împreună cu relațiile juridice formează baza ordinii juridice (de drept), parte componentă a ordinii sociale. În acest sens, în studiile de specialitate [] se menționează că condiția de bază a afirmării și menținerii ordinii sociale, a stabilității și funcționării societății este ordinea de drept. Ordinea socială este dublată astfel, de ordinea de drept care se fundamentează și funcționează pe baza unui sistem ierarhizat de norme, reguli, prescripții ce reglementează relațiile indivizilor. Fiind înțeleasă ca ansamblul normelor juridice împreună cu relațiile juridice născute pe baza lor, ordinea juridică constituie astfel „nucleul” ordinii sociale, condiția fundamentală a echilibrului social și a funcționării ordinii sociale.
Reieșind din aceste considerente, putem susține că dreptul, ca totalitate a normelor juridice, reprezintă un factor important de organizare a societății, de asigurare a echilibrului și ordinii din cadrul acesteia.
Sensurile noțiunii de drept. Termenul drept, în sens juridic, este susceptibil de mai multe înțelesuri. Cele mai semnificative sunt asemenea sintagme ca: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv și drept natural.
Potrivit prof. I. Humă, dreptul obiectiv constituie ansamblul normelor juridice existente în societate, dincolo de forma prin care s-au exprimat ele în cursul istoriei (cutume sau norme scrise) [].
Într-o altă accepțiune, dreptul obiectiv presupune totalitatea regulilor juridice de conduită cu caracter general și obligatoriu, edictate de stat pentru a reglementa relațiile sociale, impuse în anumite cazuri, chiar prin forța de constrîngere a statului [].
Atributul de obiectiv, susține prof. I. Humă, nu are sensul filosofic de „existent în afara conștiinței și independent de ea”, ci surprinde caracterul general și impersonal al normelor, faptul că ele nu se referă la persoane concrete și nu depind, ca produs al organelor de stat cu competență normativă, de voința subiectivă a insului. De asemenea, acest atribut permite să deosebim regula, care nu cuprinde decît o parte din substanța dreptului, de prerogativele aparținînd individului și de care el se poate prevala, în relațiile cu semenii săi și cu colectivitatea din care face parte, în exercițiul activității sale. Aceste prerogative țin de ceea ce se numește dreptul subiectiv.
Acea parte a dreptului obiectiv care vizează dreptul actual, dreptul în vigoare, reprezintă dreptul pozitiv []. Acesta este constituit din totalitatea normelor juridice dintr-un stat, la un moment dat, edictate de autoritatea publică, exprimat în legi și alte acte normative obligatorii, capabil să pună în mișcare forța publică pentru a fi respectat. În viziunea autorului francez J.C. Ricci, se numește pozitiv, pentru că este înscris în norme pozitive recunoscute de toată lumea și care pot fi aduse la îndeplinire prin constrîngere [].
Dreptul subiectiv exprimă un alt aspect al fenomenului juridic: aplicarea re-gulii de drept persoanelor care devin astfel „subiecți de drept”. Dreptul subiectiv indică „puterile”, „facultățile” individuale pe care persoanele sunt îndreptățite să le deducă din corpul de reguli ce alcătuiesc dreptul obiectiv. Aceste prerogative personale sunt exercitate sub protecția puterii publice a statului.
Prin esență, atributul de subiectiv din sintagma drept subiectiv nu vizează accepțiunea filosofică, care trimite la ceva ce aparține conștiinței. În sens juridic, atributul în cauză subliniază diferența specifică a acestei ipostaze a dreptului, dreptul subiectiv, care vizează persoana, prerogativele recunoscute de lege unui subiect sau titular care le exercită. Dreptul subiectiv înseamnă facultatea atribuită unui subiect de a voi și de a pretinde, căreia îi corespunde o obligație din partea altuia [].
În general, dreptul subiectiv consacră juridicește valorile care configurează personalitatea umană, a căror respectare dobîndește, astfel, o importanță socială. Viața, onoarea, demnitatea, numele, domiciliul, proprietatea, învățătura, munca etc. sunt valori care privesc individul, dar în a căror respectare este interesată, datorită importanței lor în relațiile interie autoritatea publică, exprimat în legi și alte acte normative obligatorii, capabil să pună în mișcare forța publică pentru a fi respectat. În viziunea autorului francez J.C. Ricci, se numește pozitiv, pentru că este înscris în norme pozitive recunoscute de toată lumea și care pot fi aduse la îndeplinire prin constrîngere [].
Dreptul subiectiv exprimă un alt aspect al fenomenului juridic: aplicarea re-gulii de drept persoanelor care devin astfel „subiecți de drept”. Dreptul subiectiv indică „puterile”, „facultățile” individuale pe care persoanele sunt îndreptățite să le deducă din corpul de reguli ce alcătuiesc dreptul obiectiv. Aceste prerogative personale sunt exercitate sub protecția puterii publice a statului.
Prin esență, atributul de subiectiv din sintagma drept subiectiv nu vizează accepțiunea filosofică, care trimite la ceva ce aparține conștiinței. În sens juridic, atributul în cauză subliniază diferența specifică a acestei ipostaze a dreptului, dreptul subiectiv, care vizează persoana, prerogativele recunoscute de lege unui subiect sau titular care le exercită. Dreptul subiectiv înseamnă facultatea atribuită unui subiect de a voi și de a pretinde, căreia îi corespunde o obligație din partea altuia [].
În general, dreptul subiectiv consacră juridicește valorile care configurează personalitatea umană, a căror respectare dobîndește, astfel, o importanță socială. Viața, onoarea, demnitatea, numele, domiciliul, proprietatea, învățătura, munca etc. sunt valori care privesc individul, dar în a căror respectare este interesată, datorită importanței lor în relațiile interindividuale și în viața comunității, societatea însăși. Aceste valori odată sancționate prin norme de drept adecvate, devin drepturi ale omului și alcătuiesc statutul juridic al persoanei.
Dreptul în sens subiectiv a cunoscut o dezvoltare deosebită, mai ales în urma ultimei conflagrații mondiale. Adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 10 decembrie Declarației Universale a Drepturilor Omului [] și, apoi, a Pactului internațional privind drepturile civile și politice [] și a Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale [], semnifică momente de referință în structurarea dreptului în sensul subiectiv, oferind ființelor umane de pretutindeni instrumentele necesare spre a-și valorifica, promova și apăra drepturile [].
Deși opuse ca semnificație terminologică, dreptul obiectiv și dreptul subiectiv reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului unic care este dreptul. Dreptul subiectiv nu există și nici nu poate exista în afara dreptului obiectiv: dacă dreptul (obiectiv) ne permite să facem ceva, atunci dispunem de dreptul (subiectiv) de-al face. Rezultă că dreptul obiectiv (pozitiv) constituie fundamentul dreptului subiectiv; numai recunoașterea și ocrotirea, printr-o normă de drept, a unei valori privind persoana îi conferă valorii în cauză calitatea de a deveni un drept subiectiv. La rîndul său, dreptul obiectiv își află sensul și finalitatea socială în măsura în care normele juridice prind viață în procesul nemijlocit al exercitării dreptului omului ca manifestare concretă a dreptului subiectiv [].
În contextul dat, considerăm necesar de a ne referi și la o altă categorie, și anume, cea de drept natural, care presupune într-o accepțiune, un sistem de drept ideal, un drept superior oricărei norme pozitive care decurge din natura lucrurilor și din rațiunea umană ori din voința și rațiunea divină, un drept din care izvorăște dreptul pozitiv și care rămîne neschimbat de-a lungul unei mari perioade de timp. Într-o a doua accepțiune, dreptul natural ar fi un drept nescris al umanității care cuprinde un număr de principii superioare din care se inspiră dreptul pozitiv, principii chemate să garanteze viața, libertatea și demnitatea individului, egalitatea între oameni, ca și drepturile colectivității omenești. În acest sens, dreptul natural este lipsit de constrîngerea socială, fiind doar o călăuză și nicidecum o regulă pentru autoritatea chemată să soluționeze conflictele ivite în cadrul grupului social [].
În perioada contemporană, noțiunea de drepturi ale omului tinde să ia locul noțiunii de drept natural menită să garanteze valorile permanente ale umanității. Respectiv, drepturile fundamentale ale omului cuprind un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații esențiale pentru viața, libertatea, dezvoltarea și demnitatea persoanei umane, un minimum de prerogative necesar pentru autodeterminarea sa, recunoscute ca atare pe plan internațional și a căror respectare efectivă este încurajată și promovată prin cooperare internațională.
Actualmente atestăm o pronunțată creștere a rolului dreptului pozitiv în viața noastră, conduita noastră fiind dominată de prescripții juridice variate. Este prin esență un rezultat al unui proces legislativ amplu și complex, corespunzător într-o anumită măsură evoluției societății noastre. Însă, în același timp, importanța acestuia nu trebuie absolutizată, deoarece, doar abuzul de texte juridice nu este în măsură să contureze rolul și scopul dreptului. Este cu mult mai importantă o amplificare calitativă decît numerică a reglementărilor, o sporire a eficienței acestora în promovarea și apărarea cu succes a valorilor societății noastre []. Astfel, devine evidentă necesitatea asigurării în perioada contemporană a unei maxime corelații și corespunderi între dreptul obiectiv (pozitiv) și dreptul natural pentru ca astfel să se asigure o realizare completă și o protecție eficientă a dreptului subiectiv. În același timp, numai o astfel de corespundere este în măsură să asigure realizarea menirii sociale a dreptului în cadrul societății.
§2. Rolul și funcțiile dreptului
ca fenomen social
Dreptul ca fenomen social normativ are un rol extrem de important în reglementarea raporturilor sociale, orientarea activității oamenilor, în conformitate cu interesele generale, comune ale societății și asigurarea ordinii sociale.
Deosebit de relevante pentru înțelegerea acestui rol considerăm a fi aspectele (caracteristicile) atribuite dreptului în literatura de specialitate, și anume []:
socialitatea – dreptul fiind prin excelență un fenomen social plasează ființa umană în relație cu alta. Un drept pentru Robinson Crusoe nu ar avea sens;
antientropia dreptului – capacitatea sa de a se opune dezagregării, dezordinii și conflictelor sociale, de a fi un factor reglator și ordonator în societate, de a conferi certitudine, siguranță și protecție persoanelor ce îi respectă prescripțiile;
normativitatea – ca trăsătură inerentă, el întruchipînd nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie în societate, sub forma unor reguli specifice, generale și impersonale;
imperativitatea – dreptul cuprinde în propria structură un ordin, o dispoziție, un comandament, nu o simplă doleanță sau o rugăminte, trăsătură ce se definește prin relație cu puterea publică, de la care emană, cu forța coercitivă a statului care o garantează;
dimensiunea valorică a dreptului – acesta fiind generat, structurat și direcționat în indisolubilă legătură cu constelația de valori a timpului istoric în care este elaborat, în care justiția ca principiu de coordonare între ființele umane ce tinde spre armonie, congruență, proporționalitate, apare ca valoare specifică de prim rang, dar nu singura;
represibilitatea și educaționalitatea dreptului – capacitatea acestuia de a antrena o reacție colectivă constrîngătoare față de cel care violează norma de drept și a cărei anticipare este în măsură să inducă respect și conformare din partea membrilor societății, care nu vor să atragă asupra lor sancțiuni juridice;
capacitatea de a fi arhitect al vieții sociale, de a prospecta viitorul prin mijloace specifice și de a fi factor de progres;
istoricitatea, procesualitatea și specificitatea sa pe coordonate spațio-temporale, dreptul înfățișîndu-se, într-o anumită măsură, ca esență, același și totuși de fiecare dată altfel, supus devenirii istorice și prezentînd configurații specifice de la țară la țară, de la o perioadă istorică la alta, prin contribuția interdependentă și cu pondere variabilă a factorilor naturali, socio-economici, politici, naționali, internaționali etc.
Într-o altă accepțiune, dreptului îi sunt recunoscute următoarele trăsături (caracteristici) fundamentale:
Dreptul este un sistem de reglementare normativă, care reflectă interesele diferitor categorii sociale, consensul și compromisul dintre ele. Corespunderea dreptului voinței generale determină realitatea lui și valoarea lui socială. Și viceversa, dacă cerințele normative nu exprimă voința generală, atunci nici un mecanism, inclusiv constrîngerea statului, nu este în stare să asigure executarea, realizarea lor integrală. Exprimarea în drept a compromisului dintre participanții relațiilor reglementate îi conferă obligativitate, universalitate și recunoașterea acestuia ca fiind sistemul normativ de reglementare dominant.
Dreptul este măsura și dimensiunea libertății și a comportamentului omului. Sub acest aspect dreptul reflectă: volumul, accesibilitatea, realitatea drepturilor și libertăților individului; măsura limitelor acceptate ale libertății individului.
Dreptul este asigurat de către puterea de stat. Statul participă la crearea și realizarea dreptului.
Normativitatea este trăsătura fundamentală a dreptului care îi conferă calitatea de regulator specific, coordonator al activității oamenilor. Normativitatea se exprimă prin sistemul mijloacelor regulative de diferit nivel. Cel mai universal regulator se prezintă a fi principiile dreptului care se caracterizează printr-un nivel înalt de normativitate și nu necesită a fi fixate în mod obligatoriu în acte.
Dreptul este un sistem real de reglare normativă. Dreptul există numai dacă el acționează, adică este conștientizat și interiorizat de către indivizi și, respectiv, este realizat în activitatea practică a acestora.
Dreptul nu este identic cu legea. Legislația este o formă de exprimare a dreptului. Legea (sau alt act normativ al statului) ce contravine dreptului, naturii acestuia, valorilor și priorităților individului, poate, printr-o procedură specifică, să fie recunoscută ca nevalabilă și, prin urmare, în cazul dat ea nu constituie dreptul.
În mare parte, valoarea și rolul dreptului în societate pot fi deduse din finalitățile pe care le urmărește. În acest sens, unii autori [] notează că avînd menirea de a asigura coeziunea și solidaritatea grupurilor și instituțiilor, ca și conviețuirea și cooperarea dintre indivizi, dreptul reprezintă un factor important de reglementare normativă și de integrare socială, datorită următoarelor finalități practice pe care le realizează în orice societate:
creează un sistem de drepturi, obligații și interdicții care materializează în forme normative diferitele interese, scopuri, motivații, aspirații, idealuri sociale și individuale;
asigură cadrul social și normativ, materializat în ordinea socială și juridică, în interiorul căruia autoritatea publică, legală și legitimă realizează prin constrîngere și presiune socială condițiile de viață ale membrilor societății;
permite rezolvarea și evitarea conflictelor și tensiunilor sociale (manifeste sau latente), prin limitarea reciprocă a acțiunilor și relațiilor dintre indivizi, grupuri și instituții sociale;
stabilește reguli de conduită și de acțiune pe care trebuie să le adopte indivizii în diferite contexte, stipulînd și mijloacele permise sau interzise pentru realizarea scopurilor dorite și dezirabile social.
La rîndul său, cercetătorul I. Vlăduț [] consemnează că elaborînd sistemul normelor juridice și urmărind conformarea conduitelor individuale și de grup la standardele de comportament instituite oficial, în ciuda disfuncțiilor sale, dreptul nu face altceva decît să-și exercite rolul de instrument al controlului social, în scopul realizării propriilor sale finalități care vizează:
asigurarea coerenței, funcționalității și autoreglării sistemului social;
configurarea, desfășurarea, ordonarea, orientarea relațiilor sociale fundamentale;
soluționarea conflictelor relațiilor interumane și realizarea justiției;
represiunea și prevenirea faptelor antisociale;
apărarea demnității umane, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
apărarea și promovarea valorilor sociale;
realizarea progresului contemporan.
În același timp, e de necontestat faptul că rolul dreptului în societate se concretizează prin funcțiile pe care acesta le îndeplinește.
În științele care se ocupă cu analiza sistemelor ce se autoorganizează în raport cu finalitățile lor (cum este și societatea), funcția reprezintă contribuția pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerințe a sistemului din care face parte, contribuția la menținerea și dezvoltarea acestuia. Referitor la funcțiile dreptului ca element al sistemului social global, acestea sunt privite ca contribuția subsistemului juridic la menținerea și dezvoltarea societății. În acest caz se are în vedere dreptul ca parte integrantă, ca subsistem al societății, în calitatea lui de realitate socială care cuprinde: normele juridice, ideile, teoriile, concepțiile și doctrinele privitoare la drept; elementele afective și voliționale cu conținut juridic; raporturile și situațiile juridice și, nu în ultimul rînd, „agenții” și „actorii” dreptului (atît instanțele care elaborează dreptul, cît și subiectele raporturilor juridice) [].
Cu toate că nu există o opinie unitară asupra definiției funcțiilor dreptului, în literatura de specialitate, în optica multor autori, funcțiile sunt definite ca fiind „acele direcții fundamentale ale acțiunii dreptului” sau acele „orientări ale acțiunii juridice”, care vizează realizarea obiectivelor majore ale reglementării juridice, ale dreptului, în general [].
Într-o manieră asemănătoare se expun și alți autori. Astfel, D. Mazilu [] definește funcțiile dreptului ca fiind orientările fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic pentru realizarea intereselor generale, comune ale societății, în diferitele ei etape de dezvoltare.
La rîndul său, cercetătorul R. P. Vonica [] susține că funcțiile dreptului sunt acele acțiuni, direcții, orientări ale mecanismului juridic la care participă întregul sistem al dreptului și instituțiile sociale abilitate, pe baza normelor juridice, îndreptate spre îndeplinirea rolului dreptului. În drept, ca și în știință, funcția înseamnă exercitarea unei anumite activități determinată de un anumit scop și întotdeauna, în legătură cu rolul de ansamblu al dreptului. Anume aceasta explică de ce unii autori examinează funcțiile concomitent cu rolul și scopul acestuia în societate.
Este relevantă în acest caz, definiția atestată în doctrina juridică rusă, potrivit căreia funcțiile dreptului se prezintă a fi principalele direcții ale influenței juridice asupra relațiilor sociale, determinate de esența și menirea socială a dreptului în viața societății []. Respectiv, funcțiile dreptului se caracterizează prin următoarele particularități:
ele derivă din esența dreptului și sunt determinate de menirea acestuia în cadrul societății;
necesitatea realizării funcțiilor generează necesitatea existenței dreptului ca fenomen social;
funcțiile exprimă cele mai importante trăsături ale dreptului, fiind orientate spre soluționarea principalelor sarcini ce stau în fața acestuia la o anumită etapă de dezvoltare a societății.
Așadar, scopul dreptului reprezintă acea finalitate a normelor sale, urmărită încă din momentul conceperii lor, traversînd, apoi, întregul proces al implementării, pe cînd funcția dreptului desemnează atît scopul, cît și mijlocul de realizare, ceea ce dă dimensiune reală a rolului dreptului în societate [].
În mod concret, dacă rolul și scopul dreptului vizează asemenea finalități, cum sunt: conservarea, apărarea și garantarea valorilor fundamentale ale societății; asigurarea progresului social și a echilibrului în relațiile interumane; promovarea libertății, dreptății și justiției într-o societate bazată pe raporturi de stabilitate, funcțiile dreptului reprezintă acele acțiuni ale mecanismului juridic, care – prin mijloace adecvate – contribuie la realizarea lor, conform intereselor generale ale comunității umane.
În opinia diverșilor autori, funcțiile dreptului sunt diferite. Destul de variate sunt în acest sens viziunile unor remarcabili specialiști în domeniu din străinătate (citați de D. Mazilu).
Astfel, profesorul italian V. Ferrari [], realizînd o analiză funcțională a dreptului, pune în evidență următoarele funcții ale acestuia:
funcția de reglementare socială,
funcția de tratare a conflictelor declarate și
funcția de legitimare a puterii.
Un alt profesor italian N. Babbio, distinge:
o funcție stimulativă și
o funcție represivă a dreptului.
Sociologul american T. Parsons [] consideră că prima funcție a dreptului ca instrument al controlului social este funcția integrativă, acea funcție prin care dreptul realizează aplanarea conflictelor potențiale și asigură condiții pentru buna funcționare a mecanismelor raporturilor sociale.
La rîndul său, profesorul american W. Evan [] atribuie dreptului două funcții:
o funcție pasivă de control social, pe care și-o realizează prin codificarea obiceiurilor, cutumelor și a regulilor morale existente într-o societate și
o funcție activă de control, pe care și-o îndeplinește prin modificarea valorilor și comportamentelor dintr-o societate.
La acestea, autorul american adaugă și o funcție educativă. Pentru ca dreptul să-și exercite cu eficacitate funcțiile ce-i revin, W. Evan consideră că acesta trebuie să utilizeze atît sancțiunile pozitive, cît și cele negative (în cazul în care valorile pe care le promovează noile reglementări juridice nu au fost interiorizate ca valori proprii ale indivizilor) și să realizeze o protecție eficace a drepturilor persoanelor (atunci cînd există pericolul ca acestea să fie încălcate).
Astfel, cei mai mulți autori, care abordează funcțiile dreptului dintr-o perspectivă sociologică, insistă asupra rolului dreptului în calmarea tensiunilor sociale, în aplanarea potențialelor surse de conflict prin „lubrifierea” (ungerea) mecanismelor sociale. În acest sens, sunt enunțate frecvent două funcții ale dreptului:
de statuare a cadrului necesar ordinii publice și de menținere a ordinii publice;
de rezolvare a conflictelor, prin structurarea condițiilor de viață și stabilirea cadrului de funcționare a raporturilor dintre diferite categorii sociale.
În cele mai multe cazuri, conținutului acestor funcții li se dă o semnificație sociologică, susținîndu-se că prin exercitarea lor, rolul dreptului s-ar concentra, în principal, asupra conservări sistemului politic și juridic existent [].
Revenind la doctrina românească, constatăm că și în cadrul acesteia nu există o viziune unică asupra funcțiilor dreptului.
La acest subiect, autorul I. Vlăduț susține că dreptul își exercită rolul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcție normativă și o funcție de transpunere a sistemelor normelor juridice în realitatea socială [].
Funcția normativă a dreptului vizează elaborarea de norme care reglementează juridic cele mai importante raporturi sociale. Normele elaborate prescriu indivizilor și grupurilor sociale modele de comportare. Aceste standarde de conduită sunt asociate unor poziții sau statusuri ce aparțin indivizilor și grupurilor într-un sistem social, caracterizînd rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în diferite contexte sociale.
Funcția de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială. Prin transpunerea în realitatea socială a sistemului normelor juridice, dreptul urmărește derularea conduitelor individuale și de grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin normele instituite; încadrarea acestora în perimetrul legalității și justiției sociale. Acest proces implică acțiunea exercitată de organe ale statului și în limite determinate, de organizații nestatale, în forme special prevăzute de actele normative.
Dreptului îi sunt atribuite și alte funcții. Astfel, cercetătorul D. Banciu menționează că dreptul îndeplinește o serie de funcții sociale, care constau în []:
elaborarea și prescrierea unor reguli de conduită, prin care sunt stabilite diverse roluri sociale pe care trebuie să le îndeplinească indivizii în diferite situații. Aceste reguli includ, deopotrivă, atît „așteptările” individului în raport cu ceilalți, cît și „așteptările” celorlalți indivizi față de comportamentul eventual al individului.
raționalizarea vieții sociale, prin formularea de reguli raționale și eficiente, capabile să ghideze și să controleze acțiunile indivizilor și grupurilor sociale, asigurînd astfel concordanța și corespondența dintre diferitele scopuri dezirabile social și mijloacele legitime de care dispun indivizii în grupurile sociale.
asigurarea sociabilității și predictibilității comportamentelor și conduitelor actorilor sociali, prin instituirea unor modalități și mijloace de presiune și control social, capabile să evalueze prin sancțiuni premiale sau represive diferitele comportamente și acțiuni sociale și individuale.
În viziunea altor cercetători, funcțiile dreptului care înfățișează dreptul în toată complexitatea sa ca sistem juridic, sunt următoarele []:
Funcția de instituționalizare juridică a organizării social-politice.
Funcția de apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
Funcția de conducere a societății.
Funcția normativă.
Astfel, o primă funcție a dreptului este instituționalizarea sau formalizarea juridică a organizării social-politice. Dreptul asigură organizarea și funcționarea legală a întregului sistem social. Organizarea și funcționarea autorităților publice și a instituțiilor politice fundamentale sunt prevăzute de Constituție și de legile organice. În cadrul acestei funcții, dreptul asigură și bazele legale ale guvernării sau guvernarea pe baza legii, denumită Rule of Law, stabilind cadrul necesar al raporturilor dintre guvernanți și guvernați.
Unii cercetători [] determină Rule of Law ca fiind o funcție primordială a dreptului, cît și un principiu fundamental al unei guvernări democratice al cărui temei se aplică în contractul social dintre guvernanți și guvernați cu privire la conducerea statului.
Rule of Law, ca dimensiune necesară a organizării sociale, politice și democratice, presupune că legile, actele normative, în general, sunt acte de conducere socială, deoarece dau expresie nevoilor reale ale societății și asigură realizarea – prin mijloace juridice – a intereselor comune, generale ale comunității. Ele statornicesc modul în care se exercită guvernarea și orientează raporturile sociale în direcții care concordă cu voința și interesele comune ale societății.
La acest subiect, autorul D. Mazilu accentuează pe bună dreptate că în exercitarea acestei funcții importante a dreptului, s-au întîlnit și se întîlnesc piedici, obstacole și dificultăți, cele mai frecvente fiind atestate la nivelul selectării și exprimării în lege a cerințelor generale și a intereselor comunității. Asistăm la o adevărată alterare a voinței generale, în acele cazuri în care mandatul transmis de alegători în campania electorală este uitat sau, pur și simplu, încălcat. În consecință, noțiunea de voință generală devine aproape de nerecunoscut. În normele emise de acești reprezentanți se întîlnesc soluții nu numai inacceptabile, ci chiar contrare mandatului pe care l-au primit de la alegători. Apare, în consecință, o situație conflictuală, care alterează legitimitatea actului de guvernare [].
O altă funcție recunoscută dreptului este conservarea, apărarea și garantarea valorilor fundamentale ale societății, care presupune stabilirea sau recunoașterea valorilor ce necesită a fi protejate prin mecanismul juridic și stipularea consecințelor faptelor, prin care se aduce atingere valorilor fundamentale ale societății.
Această funcție se exprimă mai întîi de toate prin consfințirea valorilor în cuprinsul legilor, în special, la nivel constituțional. În așa mod dreptul ocrotește și garantează ordinea constituțională, suveranitatea, independența statului, proprietatea publică și privată, securitatea persoanei, drepturile și libertățile individului etc. ca valori supreme ale societății. Este un moment deosebit de important, dat fiind faptul că apărarea și garantarea lor fac posibilă conviețuirea în societate, prin asigurarea desfășurării normale a raporturilor sociale. În esență, prin reglementările sale, dreptul oferă un cadru adecvat soluționării conflictelor potențiale și asigurării echilibrului social.
Este relevant în acest sens faptul că Montesquieu, Rousseau, Kant, Hegel practic toți marii filosofi ai dreptului au subliniat rolul normelor juridice în asigurarea progresului social și promovarea echilibrului în relațiile interumane, prin apărarea unor asemenea valori, cum sunt: viața, onoarea și demnitatea ființei umane, bunurile dobîndite în mod legitim, ca și libertatea oamenilor. Scopul și rolul dreptului își găsesc expresia, în modul cel mai elocvent, în garantarea juridică a afirmării personalității umane, în împlinirea dezideratelor și intereselor legitime ale tuturor ființelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigențe firești, dreptul promovează idealurile de dreptate și justiție.
Astfel, pentru exercitarea eficientă a acestei funcții de apărare a valorilor fundamentale ale societății, dreptul stipulează consecințele faptelor antisociale comise, precizînd că acestea sunt acțiunile sau inacțiunile prin care se aduc atingeri acestor valori.
În trecut se aduceau grave atingeri valorilor fundamentale ale societății, prin acte de violență comise împotriva unor persoane sau bunuri, cel mai adesea de către indivizi aflați la nivelul inferior al scării sociale, pe care greutățile existenței și o anumită deficiență intelectuală și morală îi lăsau dezarmați în fața ispitelor. Ca urmare a modificării condițiilor vieții sociale, au apărut forme de nelegiuiri mult mai complexe decît omorul sau furtul. În prezent, membrii clasei înstărite dobîndesc avere și putere manipulînd cu dibăcie diferite angrenaje ale vieții economice și politice moderne. Deci, evitînd comiterea de omoruri și furturi, aceștia s-au lăsat antrenați în acte mai puțin spectaculoase și foarte cinstite în aparență, dar mult mai dăunătoare, deoarece sunt pasibile să provoace efectiv ruina sau moartea unui mare număr de persoane.
Adesea asemenea nelegiuiri se produc în mediile de afaceri, bancare și financiare. Cel mai grav e că cei care aduc grave atingeri valorilor fundamentale ale societății, pe aceste căi, rămîn nepedepsiți, principalele cauze fiind puterea pe care o au unii dintre ei și corupția prezentă în cadrul autorităților care ar fi obligate să reprime îndeletnicirile lor criminale.
Dat fiind faptul că în ultimul timp, corupția, actele de contrabandă, jefuirea averii publice, au luat proporții îngrijorătoare, stipularea cu mai multă claritate și precizie a consecințelor unor asemenea fapte antisociale reprezintă o prioritate.
Totodată, e de la sine înțeles că numai în măsura în care guvernarea se va baza pe lege, iar toate puterile statului vor acționa potrivit exigențelor actelor normative, faptele antisociale vor fi descoperite la timp și vor fi pedepsite cu toată severitatea legii, asigurîndu-se climatul necesar afirmării și dezvoltării personalității umane, protejării vieții, onoarei și demnității oamenilor, bunurilor pe care ei le-au dobîndit prin mijloace legitime.
Dreptul exercită o funcție importantă de conducere a societății. Actul normativ este un act de conducere și decizie socială. În forma sa cea mai generală, legea este acea care exprimă și dă curs dezideratelor sociale majore. Aparținînd domeniului organizării sociale, dreptul organizează raporturile sociale și conduce societatea cel puțin sub două aspecte []:
a) mobilurile puse în mișcare prin lege sunt esențial legate de nevoile reale ale societății, de practica raporturilor interne și internaționale;
b) ca efect al aplicării normei de drept se produce modificarea realității sociale, cu toate consecințele ce derivă din aceasta.
Dreptul are și o funcție normativă (denumită și funcție de reglementare a conduitei umane), deoarece prin regulile juridice obligă indivizii și grupurile sociale la o conduită socialmente utilă, baza realizării ordinii juridice. Este o funcție recunoscută de majoritatea cercetătorilor din domeniu, ea fiind considerată o adevărată funcție de sinteză, implicînd toate celelalte funcții, fiind legată de caracterul normativ al dreptului.
Normativitatea juridică este o parte a normativității sociale. Această funcție are o importanță excepțională în orientarea activității oamenilor, în impunerea unor cerințe care răspund progresului social și uman, în constituirea unui sistem de drepturi, libertăți și obligații, precum și în interzicerea conduitei care contravine bunei conviețuiri în societate. Acționînd în acest mod, dreptul efectuează o operațiune de programare socială, orientînd acțiunile indivizilor și adesea aptitudinile lor la procesele complexe de integrare socială [].
Realizarea acestei funcții depinde însă de corelarea cît mai temeinică a reglementărilor și respectarea dreptului de către toți membrii societății. Funcția normativă are rolul să exprime poziția specifică a dreptului în societate și calitatea de a fi un mijloc eficace de organizare și conducere socială.
Prin conținutul său și prin modul cum se aplică normele sale, dreptul realizează și o funcție educativă asupra comportamentului uman. În special, consecințele pozitive sau negative generate de respectarea sau nerespectarea normelor de drept au un efect educativ atît asupra indivizilor nemijlocit implicați în acțiunile comise, cît și asupra altor persoane, care au posibilitatea de a învăța pe seama greșelilor sau succeselor altora.
Prin simpla incriminare a faptelor periculoase pentru societate dreptul frînează tendințele de nesocotire a normelor juridice, îndeplinind o funcție preventivă. În același timp, prin aplicarea sancțiunilor și pedepsirea celor vinovați de comiterea faptelor ilegale, dreptul exercită și o funcție coercitivă, contribuind astfel la corectarea conduitei lor.
Evident că toate aceste trei funcții ale dreptului se completează una pe alta, toate împreună avînd rolul de a determina comportamentul uman și a-l conforma normelor juridice []. În acest sens, dl D. Mazilu susține că atît funcția preventivă, cît și funcția coercitivă implică dimensiuni și valențe educative, iar funcția educativă are – nu în puține situații – drept finalitate prevenirea unor fapte antisociale sau corectarea celor care au încălcat prescripțiile normelor legale [].
În doctrina rusă, de rînd cu funcțiile sociale ale dreptului (economice, politice, educative) sunt evidențiate două funcții importante ale acestuia, și anume: funcția regulativă și funcția de ocrotire. Acestea sunt indispensabile dreptului, dat fiind faptul că determină necesitatea existenței acestuia ca instituție socială a societății.
Particularitățile funcției regulative rezidă mai întîi de toate în stabilirea regulilor de comportament, în organizarea și coordonarea relațiilor sociale. Funcția regulativă se realizează în principal prin []:
determinarea prin intermediul normelor dreptului a capacității juridice a cetățenilor;
consfințirea statutului juridic al cetățeanului;
determinarea competențelor organelor de stat și a funcționarilor publici;
stabilirea statutului juridic al persoanelor juridice;
determinarea factorilor juridici ce țin de nașterea, modificarea și stingerea raporturilor juridice;
determinarea legăturilor juridice concrete dintre subiecții de drept.
Luînd în considerație cele expuse, funcția regulativă a dreptului este definită ca fiind o direcție a influenței juridice, exprimată în stabilirea regulilor pozitive de conduită, în consfințirea drepturilor subiective și a obligațiilor juridice a subiecților de drept în scopul contribuirii la dezvoltarea relațiilor ce corespund intereselor societății, statului și cetățeanului.
Funcția de ocrotire a dreptului este, de asemenea, o direcție a influenței juridice, orientată spre protecția celor mai importante relații economice, politice, sociale etc. și asigurarea inviolabilității acestora.
Specificul acestei funcții rezidă în faptul că []:
ea caracterizează dreptul ca un mijloc special de influență asupra comportamentului uman, exprimat prin influențarea voinței individului prin amenințarea cu pedeapsa, prin stabilirea interdicțiilor și realizarea răspunderii juridice;
ea servește drept sursă de informare pentru membrii societății, din care aceștia iau cunoștință cu valorile sociale ce sunt protejate de stat prin intermediul dispozițiilor dreptului;
ea se prezintă a fi un indicator al nivelului cultural și politic al societății, principiilor umane conținute de către dreptul acesteia.
În principiu, ambele funcții enunțate denotă esența și menirea socială a dreptului, necesitatea lui pentru ordonarea relațiilor din cadrul comunităților umane.
Generalizînd cele expuse, constatăm că prin esență, practic majoritatea cercetătorilor recunosc dreptului aceleași funcții, doar că unii le generalizează, iar alții, dimpotrivă, tind spre o detaliere a acestora. În ceea ce ne privește suntem de părerea că dreptul exercită trei funcții majore:
normativă – de reglementare a relațiilor sociale cu stabilirea modelelor ce urmează a fi respectate în cadrul raporturilor concrete, prin aceasta exercitîndu-și rolul său de regulator social;
de protecție a valorilor fundamentale ale societății, prin aceasta consolidîndu-și rolul de stabilizator al relațiilor sociale, devenind astfel însuși o valoare socială;
educativă – dreptul are un efect educativ atît asupra indivizilor ce admit abateri de la normele de drept, cît și asupra altor persoane, care au posibilitatea de a învăța pe seama greșelilor sau succeselor altora (asupra particularităților acestei funcții a dreptului vom reveni în unul din compartimentele următoare ale monografiei).
În același timp, ținem să subliniem că dacă funcția normativă a dreptului este o funcție constantă, ce persistă practic în orice societate, indiferent de regimul de guvernare a acesteia, funcția de protecție este o funcție mai flexibilă, în dependență de valorile pe care urmează să le protejeze dreptul. Ea se manifestă cel mai pregnant în societățile democratice în care dreptul constituie factorul primordial de care depinde existența, respectarea și perpetuarea valorilor democratice fundamentale. În schimb, în societățile marcate de regimurile autoritare atestăm o altă situație: dreptul este chemat să protejeze cu totul alte valori, servind adesea ca instrument de asuprire a indivizilor.
Respectiv, ceea ce se impune a fi constatat în acest moment ține de faptul că funcțiile dreptului enumerate anterior, evident că accentuează importanța și valoarea deosebită a acestuia pentru societate și individ. Dar, totodată, trebuie conștientizat faptul că aceasta este doar o construcție teoretică. În practică, putem atesta situații în care acțiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este denaturată sau ineficace, încît se poate vorbi despre adevărate disfuncții ale dreptului.
La acest capitol, unii cercetători [] susțin că printre fenomenele de acest gen se numără: absența dreptului din anumite domenii ale vieții sociale; lipsa de validitate și de eficacitate a dreptului; dreptul nedrept; dreptul represiv.
a) Absența dreptului din anumite domenii ale vieții sociale, fenomen numit de către J. Carbonnier „nondrept” se referă la absența dreptului în cadrul unor raporturi umane în care dreptul trebuie să fie prezent. Principalele forme de manifestare a nondreptului, în opinia aceluiași autor, cuprind: un nondrept prin „autolimitarea dreptului”; un nondrept prin „autoneutralizarea dreptului”; un nondrept prin „rezistența faptului la drept” [].
● Autolimitarea dreptului. Există situații cînd dreptul se limitează el însuși, organizînd, în mod paradoxal, locuri de nondrept (de exemplu, existența dreptului la azil politic, sub multiplele sale forme; inviolabilitatea domiciliului etc.); perioade sau epoci de nondrept (de exemplu, „zilele nefaste” ale calendarului juridic roman în care judecățile erau oprite; duminicile și zilele de sărbători legale, în care nu se desfășoară procese sau acțiuni judiciare; nopțile pe timpul cărora sunt interzise perchezițiile domiciliare etc.). Astfel, în continuitatea controlului social pe care dreptul îl exercită, el însuși își amenajează prin politică spații verzi și timp de repaus.
● Autoneutralizarea dreptului. Aceste situații intervin atunci cînd, datorită propriilor sale exigențe, dreptul ajunge să se anihileze pe sine însuși (spre exemplu, exigența dovezii, care elimină în afara dreptului tot ceea ce nu poate fi dovedit).
● Rezistența faptului la drept. Există în societate suficiente fapte care, deși ar trebui să cadă sub incidența dreptului, acestea scapă de sancțiunile juridice (de exemplu, criminalitatea condamnabilă de jure și nepedepsită de facto).
b) Lipsa de validitate și eficacitate a dreptului. Aceste fenomene sunt determinate de cauze extrinseci (de natură economică, socială, politică, morală etc.), care acționează din afara sistemului juridic. Este cazul legilor, al actelor normative care nu întrunesc condițiile de tehnică legislativă sau al celor care neglijează schimbările parvenite în realitatea socială. De asemenea, lipsa de validitate și eficacitate a dreptului se poate datora și faptului că legea, deși bine realizată din punctul de vedere al construcției juridice, nu ține seama de așteptările opiniei publice, manifestînd o rezistență față de aplicarea ei. Există numeroase cazuri de legi „nepopulare” care, însoțite fiind de sancțiuni severe, s-au lovit de rezistența tacită sau manifestă a opiniei publice, devenind inefective sau caduce.
c) Dreptul nedrept. Istoria dreptului consemnează, din păcate, existența unor legi nedrepte, a unor legi care aduc atingere unor drepturi și interese ale indivizilor sau grupurilor sociale, binelui comun. În cazul unor astfel de legi, indivizii adoptă conduite și comportamente care duc la inefectivitatea, la lipsa de eficacitate a actelor normative respective. Față de legile nedrepte, soluțiile preconizate presupun adoptarea și manifestarea unor forme de rezistență legitime din partea opiniei publice, precum și instituirea unui sistem de garanții preventive (constînd din exercitarea controlului constituționalității legilor) și restitutive (destinate să oprească atît efectele negative ale legilor, cît și recompensarea indivizilor ale căror drepturi și interese au fost lezate).
d) Dreptul represiv (opresiv). Nu o dată în istoria societății umane au existat situații în care dreptul și-a nesocotit rosturile sale fundamentale, a încălcat flagrant cele mai elementare standarde privind protecția drepturilor și libertăților ființei umane. Asemenea situații au fost frecvente în „regimurile totalitare (fasciste) unde dreptul a reprezentat principalul mijloc de impunere a dictaturii și dominației prin forță, abuz și înșelăciune a unei anumite clase, a unor grupuri sau partide politice.
Pe fundalul acestui tablou sumbru, configurat de dreptul represiv, și mai proeminentă devine valoarea dreptului în lumea contemporană.
Astfel, acestuia îi este recunoscută valoarea de a servi ca scop și mijloc pentru satisfacerea necesităților și intereselor social-echitabile și progresive ale cetățenilor și societății în ansamblu, valoare exprimată prin următoarele momente importante []:
Dreptul reprezintă o valoare instrumentală. El conferă activității oamenilor stabilitate, organizare, consens și asigură controlul acesteia. Prin aceasta dreptul ordonează relațiile sociale și realizînd civilizarea acestora. O societate organizată statal nu poate fără drept să-și organizeze producerea valorilor materiale, redistribuirea echitabilă a acestora. Astfel, dreptul se prezintă a fi un instrument important de conducere statală.
Valoarea dreptului constă și în faptul că exprimînd voința generală a participanților la relațiile sociale, contribuie la dezvoltarea acelor relații care prezintă importanță atît pentru indivizi în mod separat, cît și pentru întreaga societate. Valoarea socială supremă a dreptului rezidă în faptul că el influențează comportamentul și activitatea oamenilor prin intermediul coordonării (concilierii) intereselor lor specifice. Dreptul nu nivelează interesul particular, nu-l suprimă, ci îl coordonează cu interesul general.
Valoarea dreptului este văzută și în faptul că el exprimă și determină libertatea individului în societate. Dreptul nu determină libertatea în general, el stabilește doar limitele și măsura acestei libertăți. Prin esență, dreptul și libertatea sunt indispensabile.
Valoarea dreptului rezidă și în faptul că acesta exprimă ideea de dreptate. Dreptul se prezintă a fi un criteriu a redistribuirii juste a valorilor materiale în societate, el consfințește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii indiferent de situația materială, statutul social etc. Semnificația dreptului pentru realizarea dreptății este evidentă, fapt ce a determinat considerarea dreptului ca fiind dreptatea consfințită și realizată normativ.
Valoarea dreptului poate fi exprimată și prin faptul că acesta se prezintă a fi un factor important al progresului social, o sursă de modernizare a societății. Din acest punct de vedere, amplificarea acestui rol al dreptului este destul de evidentă în condițiile ruinării regimurilor totalitare. În asemenea situații dreptul contribuie semnificativ la crearea unei noi orînduiri sociale și de stat.
În condițiile actuale dreptul capătă o semnificație planetară. El se prezintă a fi unicul mijloc civilizat de soluționare a problemelor cu caracter internațional și interetnic. Fiind un regulator social, dreptul se dovedește a fi un instrument eficient de asigurare a consensului social.
Așadar, urmărind orientarea conduitelor și acțiunilor indivizilor și grupurilor sociale într-un sens conform cu scopurile și presiunile modelului cultural și normativ al societății, dreptul reprezintă în orice societate principala modalitate de asigurare a ordinii sociale, instrumentul fundamental de realizare a controlului și justiției sociale, precum și mijlocul cel mai eficient de protejare a drepturilor și libertăților individuale și de apărare socială a acestora față de eventualele încălcări sau violări din partea unor indivizi cu comportamente deviante, delicvente sau criminale [].
O semnificație deosebită pentru exercitarea funcțiilor și realizarea menirii sociale a dreptului, în viziunea noastră au principiile acestuia, care sunt de natură să-i consolideze rolul în viața societății și a individului. Anume asupra acestui subiect ne vom opri în cele ce urmează.
§3. Principiile dreptului –
mijloace de realizare a misiunii dreptului
În studiile de specialitate, principiile dreptului sunt determinate a fi acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept []; prescripțiile fundamentale care canalizează crearea dreptului și aplicarea sa [] etc.
Originea și natura acestora au fost identificate în voința divină, rațiunea umană, conștiința colectivă sau realitatea socială. Temeiul explicativ al acestora, după cum susține prof. N. Popa [], poate fi căutat în rațiunea de a fi a dreptului, în specificul dreptului ca instrument normativ, în valorile care ghidează dreptul, în realitățile sociale, dar și în conștiința juridică sau, în general, în conștiința umanității.
Prin esență, principiile dreptului sunt rezultatul unei experiențe sociale și o reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției societății, ale conviețuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora și obligațiile altora []. În același timp, se consideră că acestea sintetizează experiența evoluției generale a dreptului, experiența civilizației [].
Desigur, în literatura de specialitate nu există o enumerare unică exhaustivă a principiilor dreptului, diverși autori plasîndu-se pe diferite poziții. Cu toate acestea, destul de frecvent atestăm următoarele principii: principiul libertății, egalității, echității, justiției și responsabilității.
Referindu-ne nemijlocit la acestea notăm că libertatea ca principiu fundamental al dreptului presupune: elaborarea unor asemenea norme de drept care să garanteze tuturor oamenilor să se realizeze potrivit opțiunilor proprii în relațiile cu ceilalți membri ai colectivității; aplicarea legii de către organele abilitate ale statului în așa fel încît să dea siguranța necesară fiecărui individ că este ocrotit în manifestările și acțiunile sale libere, în măsura în care respectă libertatea celorlalți [].
E important în acest context faptul că în procesul creator de drept și în acela al realizării normelor juridice să fie corelată libertatea unui individ cu libertatea celorlalți, avînd în vedere că în societatea umană coexistă libertățile, iar această coexistență se realizează pe temeiul „unor legi drepte”, în sensul că prescripțiile lor facilitează și garantează manifestările și acțiunile libere ale fiecăruia, într-o relație firească cu manifestările și acțiunile libere ale celorlalți.
La acest subiect, prof. N. Popa [] susține că principiul general al libertății se difuzează în ramurile dreptului fie sub forma libertăților generale, fie sub forma libertăților individuale. Astfel, dreptul ca sistem normativ specific, se opune dezordinii și a tot ceea ce este arbitrar în viața socială, asigurînd, în același timp, coexistența libertăților.
Egalitatea ca principiu fundamental al dreptului presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal, soluționarea oricărei probleme conflictuale, a oricărei probleme juridice fără nici o discriminare.
Cel mai important document internațional care a consfințit acest principiu este Declarația Universală a Drepturilor Omului, care în art. 1 stipulează: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi”. Deci, toți oamenii au șanse egale și nici o discriminare nu este admisă. Declarația situează principiul egalității alături de cel al libertății, subliniind legătura indisolubilă dintre aceste principii de drept. Și este firesc să fie așa, pentru că „egalitatea se poate întîlni între oameni liberi, iar libertatea își află expresia între oameni egali”.
Un alt principiu general al dreptului este echitatea, care presupune: cumpătare în prescrierea drepturilor și obligațiilor de către legiuitor în procesul elaborării normelor juridice; imparțialitate în distribuirea avantajelor și dezavantajelor în activitatea organelor de aplicare a dreptului.
Experiența demonstrează că în societatea omenească nu există o egalitate absolută, ci una relativă. Între oameni apar unele diferențieri, generate de poziția socială pe care o dobîndesc datorită calificării lor diferite, datorită contribuției mai mari sau mai reduse la obținerea unor rezultate economice, ori ca urmare a modalităților neuniforme de acumulare a veniturilor.
Desigur, într-un stat de drept este evidentă necesitatea cunoașterii și promovării exigențelor, a comandamentelor principiului echității atît în procesul legislativ, cît și în activitatea cotidiană de aplicare a legii. În temeiul acestui principiu eliminate situațiile favorizării prin unele reglementări a anumitor indivizi și defavorizării altora. Imparțialitatea și nepărtinirea trebuie să reprezinte ideile călăuzitoare atît pentru legiuitor, cît și pentru judecător [].
În promovarea acestui principiu fundamental al dreptului trebuie avute în vedere diversitatea și multitudinea problemelor existente în diferite medii și sfere ale vieții sociale. Oamenii chemați „să facă legea” și „să aplice legea” trebuie să cunoască și să ia în considerare nevoile și așteptările oamenilor, ținînd seama de statutul lor real. Aplicarea mecanică a dispozițiilor unor norme la toate categoriile sociale poate genera inechități grave, nepermise într-un stat de drept []. De aceea, după cum susține pe bună dreptate dl D. Mazilu, este absolut necesară garantarea obiectivității, imparțialității și nepărtinirii, printr-o repartizare echitabilă a drepturilor și obligațiilor astfel încît principiul echității să nu rămînă un deziderat abstract, ci să devină o realitate cotidiană în raporturile juridice.
Justiția ca principiu fundamental al dreptului presupune opțiuni și soluții bazate pe exigențele dreptății, moralității și corectitudinii atît în procesul de elaborare a dreptului, cît și în procesul de aplicare a normelor juridice.
Ca principiu de drept, ideea de justiție domină normele pozitive ale dreptului. Justiția ca finalitate și ca valoare socială, este o reluare în conștiința modernă a noțiunii binelui comun, dar cu care nu se confundă. Diferența dintre aceste două categorii este sesizată de către R.P. Vonica, care afirmă că ideea binelui comun ne propune un ideal social și în acest sens, norma de drept este concepută ca un ordin general. Ideea de justiție din contra, propune individului un ideal al atitudinilor sale sociale în relațiile diferite în care se găsește implicat ca membru al comunității [].
Ideea de justiție comportă un dublu aspect: ea constituie o schemă logică a juridicității, o conformitate cu norma juridică și, în același timp, o exigență practică de evaluare a acțiunilor umane. Principiul justiției include, potrivit lui M. Djuvara []: egalitatea părților, natura obiectivă și logică a analizei cauzei, echitatea și echilibrul, proporționalitatea și echivalența, iar ca elemente de fapt presupune stabilitatea legilor și aplicarea lor uniformă.
Enorma semnificație a justiției rezidă în faptul că prin finalitatea sa constituie unul din principalii factori de consolidare a celor mai importante relații sociale, întrucît întruchipează idealul în ordinea socială, fiind menită să asigure armonia și pacea socială.
Un alt principiu general este cel al responsabilității care implică: promovarea valorilor sociale și umane prin normele juridice și o acțiune conștientă de apărare a acestor valori în procesul realizării dreptului.
Ca fenomen social responsabilitatea exprimă un act de angajare a individului care își asumă consecințele acțiunii sale sociale și care este apreciat în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale [].
Multă vreme, s-a dat responsabilității numai o dimensiune morală, considerîndu-se că pe planul dreptului, poate fi vorba numai de răspundere juridică pentru faptele comise cu încălcarea normelor de drept sau ca urmare a neîndeplinirii unor obligații juridice prescrise sau asumate.
Dimensiunea juridică a responsabilității s-a impus treptat, devenind, în zilele noastre, unul din principiile generale ale dreptului. El este deosebit de important pentru procesul elaborării dreptului, susține D. Mazilu [], fapt ce presupune, mai întîi de toate, ca cei care fac legile să cunoască cerințele reale ale societății și să selecteze regulile cele mai potrivite să asigure progresul social și uman.
Totodată, acest principiu se regăsește și în procesul realizării dreptului. Este relevantă în acest sens intervenția dreptului după săvîrșirea faptelor antisociale, prin aplicarea pedepselor prescrise de normele juridice.
Cu toate acestea, în ultimul timp, tot mai mult este accentuată o altă parte a responsabilității, și anume necesitatea fundamentării unei atitudini culturale a individului față de lege, pentru a determina asumarea grijii, a preocupării sale pentru apărarea valorilor materiale și spirituale legitime. În felul acesta individul nu mai privește legea doar ca o modalitate de sancționare, ferindu-se de ea sau, uneori, ocolind-o, ci ca necesitate, ca o dimensiune firească a sistemului social, a desfășurării normale a relațiilor între oameni, ca un factor care apără valorile co-mune ale societății. Responsabilitatea devine astfel o coordonată intrinsecă a com-portamentului uman, avînd un rol hotărîtor în realizarea conștientă, liber con-simțită, a dispozițiilor normelor juridice și în prevenirea încălcărilor de lege [].
Așadar, principiile enunțate sunt considerate de o bună parte de cercetători ca fiind fundamentale pentru drept.
În același timp, abordînd problematica principiilor dreptului, nu putem să nu ne referim și la alte idei originale consemnate în doctrina juridică, care într-o anumită măsură privesc subiectul dat din alt punct de vedere.
Este de remarcat în acest sens, viziunea autorului rus R.Z. Levșiț [], care referindu-se la șirul principiilor dreptului enumerate de obicei în literatura de specialitate susține că acestea au mai mult un caracter general ideologic și nicidecum un caracter juridic (de drept), dat fiind faptul că ele au pătruns în mai multe sfere ale relațiilor sociale nu numai în cea juridică. Acestea dispun de o semnificație ideologică și educativă, nereflectînd esența și specificul dreptului.
În viziunea sa, principiile dreptului trebuie construite reieșind din recunoașterea dreptului ca sistem al ordinii sociale, mijloc al consensului social, cale și mijloc de evitare și soluționare a contradicțiilor. Acestea trebuie să cuprindă întreaga materie a dreptului – ideile, normele și relațiile – și să-i confere o anumită logică, consecutivitate și echilibru.
Din aceste considerente, autorul citat prezintă următoarele judecăți de valoare. Principiile au un rol de orientare în formarea dreptului. Evoluția dreptului merge de la idee la normă, după care prin realizarea normei spre practica socială. Deci, începînd cu apariția ideii, care adesea se formează ca principiu, principiile determină și direcționează dezvoltarea dreptului.
Exemplificînd, domnia sa notează: principiul inviolabilității persoanei, a apărut la început ca o idee de drept. Dată fiind semnificația sa generală, ea poate fi considerată ca principiu. Ulterior acest principiu a fost transpus în norme. Au fost adoptate legi care interziceau privarea ilegală, arbitrară de libertate, care protejau inviolabilitatea domiciliului etc. În baza acestor legi s-a format practica socială.
Astfel, R.Z. Levșiț susține că principiul de drept nu se limitează doar la faza de idee juridică (de drept), deoarece doar la apariția sa principiul reprezintă o idee, dar ulterior, dată fiind natura sa juridică, acesta se transformă în alte forme ale materiei dreptului – norme și relații sociale [].
Referindu-se la tipologia principiilor, cercetătorul atestă două clasificări a acestora. Potrivit domniei sale [] unele principii sunt consfințite direct în norme, fapt ce determină devenirea lor ca principii-norme. Altele nu cunosc o asemenea consfințire concretă fiind dispersate în mai multe norme. Acestea sunt determinate a fi principii deduse din norme.
Principiile-norme se regăsesc în orice ramură a dreptului, fiind direct consfințite în lege (de exemplu, în dreptul constituțional – separația puterilor, drepturile omului etc.; în dreptul civil – libertatea antreprenoriatului, dreptul de proprietate etc.; în dreptul muncii – libertatea muncii etc.). La categoria principiilor deduse din norme nominalizează: „tot ce nu este interzis, este permis”, „tot ce nu este permis, este interzis”, „ascultă și partea adversă într-un proces” etc.
În contextul unei alte clasificări, R.Z. Levșiț atestă trei categorii de principii:
I. Prima categorie caracterizează atitudinea generală față de drept și lege și include următoarele postulate:
fiecare cetățean în parte și societatea în ansamblu supunîndu-se legii trebuie să dispună de posibilitatea de a cere și impune respectarea acesteia de către guvernanți;
legea e ceea ce poporul dorește și stabilește;
legile trebuie respectate;
libertatea constă în respectarea legii și nu în ignorarea ei;
cine se folosește de drept acela nu lezează interesele nimănui;
neretroactivitatea legii.
II. Cea de-a doua categorie de principii caracterizează atitudinea față de ființa umană ca valoare supremă și cuprinde așa postulate ca:
omul nu trebuie să fie un mijloc de atingere a unor scopuri, dimpotrivă, omul este scopul;
toți oamenii se nasc liberi și egali în drepturi;
omul are dreptul la inviolabilitate;
nimeni nu poate fi învinuit și atras la răspundere penală decît numai prin hotărîre judecătorească în corespundere cu legea, pînă la emiterea căreia omul este considerat nevinovat (prezumția nevinovăției).
III. A treia categorie de principii ține de stabilirea dreptății în cadrul soluționării litigiilor, cu examinarea probelor. Aici pot fi atribuite:
nimeni nu poate fi judecător în propriul proces;
nimeni nu se poate justifica prin necunoașterea legii;
într-un proces se ascultă și partea adversă;
orice incertitudine este în folosul învinuitului;
răspunderea survine numai pentru vinovăție etc.
Desigur, autorul atenționează că acesta nu se prezintă a fi un șir exhaustiv al principiilor, el putînd fi completat cu altele. Dar, ideea de bază rezidă în faptul că anume o asemenea abordare a subiectului accentuează conținutul juridic al principiilor enunțate și reduce caracterul lor ideologic []. Astfel, principiile enunțate nu configurează o ordine oarecare în cadrul societății, ci anume ordinea de drept cu pronunțate note de democratism și umanism.
În doctrina juridică românească o viziune similară atestăm la cercetătorul I. Craiovan [] care susține că principiile dreptului au fost caracteristice și societăților antice. Relevante în acest sens fiind următoarele:
Nemo censetur ignorare legem (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea);
Justitia est constanset perpetua voluntas jussuum cuique tribuere (Justiția este voința statornică și neschimbătoare de a da fiecăruia ce i se cuvine);
Nemo judex in causa sua (Nimeni nu este judecător în propriul său proces);
Nemo praesumitur malus nisi prolectur (Nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu i se dovedește vinovăția);
Audiatur et altera pars (Ascultă și partea adversă într-un proces).
Pentru perioada contemporană, domnia sa reține următorul set de principii generale ale dreptului:
Nimeni nu poate invoca necunoașterea sau ignorarea dreptului – principiu impus de rolul dreptului în realizarea ordinii sociale, funcționarea societății și asigurarea progresului social.
Odată consacrate, normele juridice, cît și actele de aplicare a dreptului trebuie respectate de către toți destinatarii prescripțiilor juridice – subiecte individuale sau colective de drept – cerință care conturează principiul legalității.
Încălcarea dispozițiilor normelor juridice antrenează o reacție socială bine organizată după o anumită procedură și prin implicarea forței de constrîngere publică în conformitate cu principiul răspunderii.
Aplicarea principiului răspunderii nu înseamnă – mai ales în statul de drept – o „stigmatizare” juridică anticipată a persoanei, prezumția nevinovăției și reținerea doar a elementelor de fapt probate – fiind ridicate la rangul de principiu.
Soluția juridică corectă, evitarea erorii judiciare, menirea dreptului nu pot fi realizate dacă demersul juridic nu se bazează pe principiul aflării adevărului cu privire la fapte, împrejurări, persoane care cad sub incidența normelor juridice.
Principiul dreptului la apărare este un adevărat garant al ocrotirii persoanei umane în așa fel încît nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere juridică.
Autoritatea lucrului judecat – desemnează situația juridică ce rezultă din soluționarea definitivă și irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecății.
În același timp, dintr-o perspectivă contemporană, mai largă, filosofică, politică, socială și care are în vedere interdependența stat-drept, cercetătorul enunță ca principii ale dreptului: democratismul puterii, pluralismul politic, separația puterilor în stat, independența judecătorilor, drepturile omului, pluralismul formelor de proprietate [].
O altă viziune originală asupra acestui subiect atestăm la autorul R.L. Ivanov [], potrivit căruia în principiile dreptului sunt reflectate două tipuri de legități: legități ce-și extind acțiunea asupra întregii societăți și legități care caracterizează numai dreptul ca regulator social. Primele formează conținutul așa-numitelor principii general-sociale (social-politice). În cuprinsul acestora sunt concentrate trăsăturile esențiale ale relațiilor sociale reglementate juridic. O particularitate specifică a acestora rezidă în faptul că ele nu pot exista și dezvolta în afara formei juridice (de exemplu, relațiile de proprietate, de politică etc.). Din categoria acestora fac parte: principiul separației puterilor, protecția proprietății, democrația, umanismul etc.
Legitățile sociale caracteristice doar dreptului se întrunesc în conținutul unei alte categorii de principii denumite special-juridice. Ele reflectă particularitățile reglementării juridice, determină distincția de alți regulatori sociali și de aceea sunt determinate a fi principii ale reglementării juridice. La categoria acestora sunt atribuite: principiul libertății, egalității juridice, răspunderii pentru vinovăție, unității între drepturile și obligațiile juridice, unității între dreptul obiectiv și dreptul subiectiv, principiul garantării de stat etc.
Deosebit de important în acest caz este că principiile general-sociale și cele special-juridice pot fi eficiente doar fiind aplicate corelativ.
Din cele consemnate, putem constata că în majoritatea cazurilor la categoria principiilor fundamentale ale dreptului sunt atribuite legități ce exced sferei juridicului. În viziunea noastră, acest fapt poate fi explicat atît prin rolul pe care îl are dreptul în reglementarea celor mai importante relații sociale din societate, cît și prin legătura strînsă și interdependența dintre drept și alte fenomene sociale. Cert însă este că aceste legități nu pot exista în afara dreptului, care este unicul în stare să le asigure realizarea, protecția și existența de facto ca valori sociale [].
În încercarea de a surprinde rolul și necesitatea principiilor dreptului în societatea contemporană notăm că acestea sunt determinate a fi un factor de stabilitate, adaptare și integrare în ordinea juridică, iar din punct de vedere al tehnicii juridice ele completează lacuna, corijează excesele și anomaliile în procesul de interpretare și aplicare a dreptului.
Prin esență, principiile sunt niște comandamente ale vieții sociale, ele vizînd garantarea ordinii și securității relațiilor sociale, oferind siguranța necesară fiecărui cetățean, prin ocrotirea vieții sale, a bunurilor dobîndite de el în mod legitim.
Semnificația principiilor generale ale dreptului este văzută de către cercetătorul D. Baltag în următoarele []:
trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul n-ar putea fi conceput. În acest sens, principiile de drept exercită o acțiune constructivă, ele orientează activitatea legiuitorului;
au un rol important și în activitatea justiției. Cei însărcinați cu aplicarea dreptului, trebuie să cunoască nu numai „litera legii”, ci și „spiritul său”, iar principiile de drept alcătuiesc chiar „spiritul” acesteia;
în cazuri determinate, principiile dreptului țin locul normelor juridice, atunci cînd, într-o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul soluționează cauza în temeiul principiilor de drept;
acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea siguranței (corectitudinii []) dreptului – garanția acordată indivizilor contra imprevizibilității normelor coercitive – și a concordanței sistemului legislativ – adică concordanța legilor, caracterul lor social (admisibil), oportunitatea lor.
Așadar, principiile fundamentale ale dreptului călăuzesc activitatea de creare și de aplicare a dreptului [].
Rolul principiilor de drept este subliniat mai întîi în procesul de creație legislativă. Conținînd prescripții esențiale cu privire la construcția normelor juridice și cu privire la procesul realizării dreptului, principiile generale au un rol recunoscut în structurarea și dezvoltarea sistemului de drept.
Principiile orientează activitatea legiuitorului încă din momentul conceperii normei juridice. Avînd permanent în atenție comandamentele implicate în principiile dreptului, legiuitorul selectează acele cerințe ale reglementării relațiilor sociale, care răspund cît mai bine acestor comandamente.
În același timp, principiile dreptului au un rol excepțional și în procesul rea-lizării normelor juridice. În activitatea de aplicare a dreptului, organele statului au obligația să țină seama de prevederile legii, așa încît normele prescrise să fie res-pectate de toți, atît de cetățeni, cît și de organele statului. În acest proces, cel che-mat să aplice un anume text concret de lege trebuie să țină seama și de „spiritul” acelui text, care poate fi descifrat, înțeles numai prin prisma principiilor dreptului.
În acest sens, este deosebit de relevantă activitatea judecătorului, care – poate mai frecvent și în situații, adesea mai dificile, ca alte organe ale statului – urmează să aplice legea atît în litera, cît și în spiritul ei. Este deja un adevăr recunoscut în activitatea judiciară că atunci cînd „legea tace”, judecătorul dă o soluție în baza principiilor dreptului. Desigur, aceasta nu este regula, ci excepția, deoarece tendința generală este aceea de a stabili prin norme juridice precise și clare cadrul în care urmează să acționeze instanțele de judecată [].
Așadar, principiile dau acele garanții necesare indivizilor că normele dreptului sunt aplicate în concordanță cu exigențele fundamentale ale societății.
În perioada contemporană, principiile generale ale dreptului asigură nu numai coerența dreptului intern, ci și compatibilitatea și armonizarea unor ordini juridice diferite, crearea unei ordini juridice noi.
În acest sens este extrem de semnificativă ordinea juridică comunitară. S-a remarcat în acest caz că recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se impune în mod deosebit avînd în vedere noutatea dreptului comunitar – ca ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară – care se află încă în faza consolidării sale spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă de evoluție.
În acest context sunt analizate ca principii generale []:
protecția drepturilor fundamentale ale omului constituie o superlegalitate comunitară al cărei respect îl impune Curtea de Justiție instituțiilor comunitare;
principiul respectării dreptului la apărare;
principiul egalității, care presupune, în primul rînd, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații identice și comparabile;
principiul certitudinii juridice, potrivit căruia aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie previzibilă;
principiul proporționalității în conformitate cu care, mijloacele folosite de autorități trebuie să fie proporționale cu scopul lor;
principiul autorității lucrului judecat – o acțiune nu poate fi judecată decît o singură dată;
principiul loialității (solidarității) – statele membre luînd măsurile corespunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din calitatea de membru al Uniunii Europene.
În lumina celor expuse, putem conchide că în perioada contemporană semnificația principiilor generale ale dreptului este enormă, în special, pentru societatea noastră, deoarece anume acestora le revine un rol primordial în călăuzirea procesului de democratizare și edificare a statului de drept, de armonizare a sistemului juridic intern cu cel comunitar, necesar integrării europene a Republicii Moldova.
§4. Corelația necesară dintre stat și drept
În contextul prezentei cercetări, considerăm binevenită abordarea unui mo-ment de o deosebită importanță și actualitate – corelația dintre stat și drept, subiect ce ne-ar permite să evaluăm rolul dreptului pentru stat și al statului pentru drept.
Pentru început, notăm că analiza din perspectivă istorică, dar și sincronică subliniază diverse aspecte ale conexiunii putere politică-drept, și anume []:
rolul dreptului de conservare a dominației asupra marii majorități a populației din comunitate, născut la răscrucea dintre lumea arhaică și lumea culturii, ca semn de progres și civilizație, atunci cînd vechile modele bazate pe moravuri și obiceiuri nu mai satisfac interesele societății în plină evoluție;
dreptul oferă încredere și protecție grupurilor dominante, pentru contribuția adusă ca instrument de ordine, dar și marii majorități a indivizilor din comunitate care se simt oarecum ocrotiți de principiile lui; se intuia astfel valoarea imensă a dreptului pentru organizarea structurilor sociale și rolul pe care acestea urmează să-l exercite în continuare în evoluția societăților;
în lumea antică, se poate aprecia că existau puține șanse pentru ca o regulă juridică să fie aplicată fără discriminare și, de fapt, pînă tîrziu, aproape de epoca noastră, infracțiunile s-au pedepsit diferențiat, după „rang” nu după vină;
puterea nu a constat, nici chiar la originea ei, în forță brută, ci, dimpotrivă, ea a exprimat atît condiția socială a omului, cît și forța regulilor impuse pentru exercitarea puterii și păstrarea ei;
dreptul se află în slujba obiectivelor politice, dar pe măsura evoluției societății, nu mai acceptă în exclusivitate modelul de ordine necenzurat, bazat pe o voință arbitrar impusă, ci modelul motivațional, bazat pe punerea în valoare a principiilor generalității și alterității regulii de drept;
puterea politică este forța de comandă a unei societăți, generată de relațiile sociale de putere, totuși, aceste relații nu sunt arbitrar instituite ci sunt dirijate din ce în ce mai mult de valorile juridice ce intră în conștiința comunității. Politicul și juridicul se contopesc prin valorile la care se subsumează și pe care urmăresc să se realizeze;
voința socială este marcată de contradicții iremediabile între două procese opuse: unul de manipulare, expresie a dominației grupurilor și altul de supunere. Dacă însă puterea este dominată de elementul juridic, adică de consimțămîntul sau recunoașterea celor îndreptățiți să exercite puterea ca urmare a majorității po-pulare atunci contradicțiile și disputa se acutizează numai în măsura în care pu-terea este astfel exercitată încît provoacă vădite disfuncții în relația ei cu dreptul;
pentru ca dreptul și puterea să depășească perpetuu disfuncționalitățile sociale trebuie ca ordinea socială să fie astfel constituită încît voința prin care se exprimă factorul de putere și dreptatea prin care se exprimă justiția să se controleze reciproc și să funcționeze unit în toate problemele vieții de relație.
Referindu-ne nemijlocit la corelația dintre stat și drept, menționăm că, tradițional, în știința dreptului sunt atestate două abordări a acesteia. Prima abordare (etatistică) susține prioritatea statului față de drept. Din această perspectivă dreptul este privit ca un produs al activității statului, ca totalitate a normelor elaborate de către acesta. Evident, e cazul accepțiunii normative a dreptului care reduce dreptul la norme. Astfel, dat fiind faptul că normele juridice sunt elaborate de către stat, acestea sunt subordonate creatorului [], care le poate modifica după bunul plac.
O altă abordare a corelației date poate fi întîlnită la adepții școlii dreptului natural, care privesc noțiunea de stat ca fiind un rezultat al contractului social. Prin urmare, statul este limitat de drept, fapt determinat de caracterul inviolabil al dreptului natural. De pe pozițiile acestei abordări prioritatea în cadrul corelației date îi aparține dreptului, care anticipează statul, fiind anterior acestuia. În prezent această abordare a devenit cea mai răspîndită, ea servind drept o platformă filosofică pentru implementarea în practică a ideii statului de drept [].
În viziunea autorului R.Z. Levșiț [], în acest caz se are în vedere accepțiunea valorică a dreptului, care presupune că conținutul dreptului este format din valorile general umane. Prioritatea dreptului față de stat este determinată de faptul că statul este totuși limitat în activitatea sa de legiferare, fiind obligat să țină cont de aceste valori, asigurînd astfel realizarea și protecția lor.
În același timp, mai poate fi atestată și o a treia viziune asupra problemei date, care realizează o anumită integrare a tezelor anterioare, evitînd extremele în determinarea corelației dintre stat și drept.
Potrivit acestei abordări, legătura dintre stat și drept este cu mult mai profundă. În special, se susține că statul și dreptul nu pot exista unul în lipsa celuilalt, între ei existînd o legătură funcțională. Aceasta presupune că: statul nu generează dreptul, nu-l produce, dar este pe de o parte, o forță care-i este subordonată, iar pe de altă parte, un mijloc important de menținere și sporire a forței dreptului, potențialul acestuia în sistemul social. Statul folosește dreptul în calitate de mijloc de conducere a proceselor sociale, doar în măsura în care dreptul îi permite acest lucru [].
Așadar, între stat și drept atestăm o influențare reciprocă, practic de semnificație echivalentă. În viziunea noastră, cunoașterea acesteia este de natură să faciliteze înțelegerea dependenței dintre stat și drept, esența și necesitatea acesteia în cadrul unei societăți democratice [].
La acest capitol, este important de menționat că statul și dreptul nu constituie un scop unul pentru celălalt. Statul apare nu pentru a crea normele de drept, iar dreptul – pentru a reglementa activitatea aparatului de stat. Pentru stat dreptul constituie cea mai rațională și eficientă formă de exercitare a funcțiilor sale, de sta-bilire a contactului cu societatea, de reglare a activității mecanismului său. Pentru drept statul se prezintă a fi un „creator” care-i asigură și realizarea practică [].
De asemenea, este semnificativ că dreptul apare și există nu pentru că este statul, sunt organele legislative ale acestuia, dar pentru că anumite relații sociale, necesități, interese nu pot fi exprimate, structurate, realizate normal în lipsa dreptului. Aceasta este cauza obiectivă primară, cauza logico-istorică a apariției, existenței și funcționării dreptului [].
Referindu-ne nemijlocit la influența statului asupra dreptului, notăm că statul se prezintă a fi un factor nemijlocit de creare a dispozițiilor dreptului și principala forță de realizare a lor. Statul tutelează dreptul, utilizează potențialul acestuia pentru atingerea scopurilor politicii sale.
Cea mai proeminentă influență exercitată de către stat asupra dreptului este atestată în sfera de creare și de realizare a dreptului. Însă după cum susțin unii autori statul nu atît formează dreptul, cît finalizează procesul de formare a acestuia conferindu-i anumite forme juridice (act normativ, precedent judiciar etc.). Din acest punct de vedere statul nu este cauza generatoare a dreptului. Statul creează dreptul doar la nivel instituțional. Cauzele apariției dreptului rezidă în caracterul dezvoltării economice a societății, în modul de producere, în cultura societății, în tradițiile istorice ale poporului etc. Subaprecierea acestui moment determină recunoașterea statului și activității acestuia ca unică sursă a dreptului. Anume în aceasta rezidă marea eroare a pozitivismului juridic, care privea statul ca creator absolut al dreptului [].
În același timp, este eronat de a privi formarea dreptului izolat de activitatea statului. Desigur, în afara activității constructive a statului existența dreptului este imposibilă. Cu toate acestea, rolul statului în procesul de creare și modificare a dreptului este specific. În realitate, statul intervine în aceste procese doar la anumite etape. De aici rolul creativ al statului rezidă în []:
desfășurarea activității de creare a dreptului. Statul în corespundere cu legitățile dezvoltării societății, determină necesitatea reglementării juridice a unor sau altor relații sociale, stabilind cea mai corespunzătoare formă (lege sau act normativ subordonat legii etc.) și elaborează norme generale, înzestrîndu-le prin autoritatea puterii de stat cu caracter universal și obligatoriu;
sancționarea normelor sociale. Pentru unele sisteme juridice o asemenea modalitate de formare a dreptului este predominantă. De exemplu, formarea dreptului musulman se caracterizează prin aceea că statul a sancționat normele elaborate de doctrina și religia musulmană;
recunoașterea comportamentului, a relațiilor și a raporturilor reale ca regulatori obligatorii, ca urmare acestea căpătînd semnificație juridică, astfel formîndu-se dreptul cutumei și al precedentului.
În acest fel, statul asigură dezvoltarea sistemului izvoarelor dreptului. Luînd în considerație necesitățile social-economice, situația politică din societate, statul în mare măsură influențează alegerea tipului și metodelor de reglementare juridică a mijloacelor juridice de asigurare a comportamentului de drept.
În mod special, de voința statului este reglată acțiunea normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor. Prin normele juridice care le adoptă statul dispune asupra intrării lor în vigoare, menținerii lor și modalității de abrogare a acestora []. În acest sens se poate spune că statul conduce sfera juridică a societății, asigură perfecționarea acesteia potrivit progresului social.
Deosebit de important este rolul statului în asigurarea realizării dreptului. Experiența istorică demonstrează că în afara statului, realizarea dispozițiilor dreptului este imposibilă. Menirea statului rezidă anume în faptul că prin activitatea sa să genereze premisele organizațional-juridice necesare pentru utilizarea de către cetățeni a posibilităților prevăzute de lege în scopul satisfacerii celor mai variate interese și necesități. Anemia structurilor de stat, după cum ne mărturisește experiența, blochează acțiunea dreptului. Astfel, statul trebuie să fie activ în acest sens, în caz contrar el nu va corespunde menirii sale și ca rezultat puterea de stat își va pierde legitimitatea.
În principal, statul contribuie la răspîndirea dreptului în societate, el obligînd participanții relațiilor sociale de a se comporta în limitele prescrise de drept.
În același timp, statul asigură protecția dreptului și a celor mai importante raporturi juridice. Constrîngerea de stat în acest sens reprezintă o garanție a consolidării dreptului. În spatele acestuia întotdeauna se află forța și autoritatea statului. Prin însăși existența constrîngerii deja se protejează dreptul. Astfel se consolidează ordinea de drept, se creează un regim benefic pentru realizarea intereselor și necesităților indivizilor și a societății.
Din perspectiva dată, evident că fără garanția forței publice, dreptul și-ar pierde specificitatea și eficacitatea sa, în raport cu alte modalități de reglementare socială [].
Desigur, există și limite ale influenței statului asupra dreptului. Sub acest aspect, este deosebit de important ca statul să nu utilizeze dreptul contrar menirii reale a acestuia, recomandabil fiind o folosire cît mai eficientă a instrumentariului juridic în interesul și beneficiul societății. Așadar, influența statului asupra dreptului nu trebuie absolutizată și privită ca o trăsătură sau un atribut al acestuia.
În același timp, în viziunea noastră, în perioada contemporană statul dispune chiar de o obligație de a influența dreptul, în sensul transpunerii în conținutul dreptului pozitiv a acelor exigențe și condiții de natură să asigure recunoașterea, respectarea și protecția valorilor general umane, fapt de natură să marcheze democratizarea societății noastre.
În ceea ce privește influența dreptului asupra statului notăm că în literatura de specialitate se menționează că statul are nevoie de drept, în egală măsură cum dreptul are nevoie de stat. Dependența statului de drept se manifestă în: organizarea internă a statului și în activitatea acestuia [].
Experiența istorică demonstrează că statul pentru a exista are nevoie de drept. Sub aspect organizațional dreptul conturează structura statului, reglementează relațiile interne din mecanismul statului, relațiile dintre elementele sale componente. Prin intermediul dreptului sunt stabilite forma statului, structura aparatului de stat, competența organelor de stat și a funcționarilor publici. Cu ajutorul dreptului este determinat locul, rolul, funcțiile părților componente ale mecanismului de stat, relațiile acestora cu alte organe și cu populația.
De o semnificație deosebită pentru organizarea internă a statului este rolul dreptului de a oferi garanții împotriva uzurpării puterii de stat (în special, a unei puteri de către altă putere).
Astfel, dreptul reprezintă o trăsătură esențială a organizării statale a societății. Ordonînd raporturile organizaționale ale statului, dreptul permite asigurarea organizării raționale a structurii statului.
În ceea ce privește activitatea statului notăm că în general, sunt cunoscute două metode prin care statul își impune voința sa societății: metoda violenței, caracteristică statelor totalitare și conducerea civilizată a proceselor sociale cu ajutorul instrumentariului juridic. O asemenea metodă este caracteristică statelor cu un regim democratic dezvoltat.
Respectiv, statul democratic contemporan nu poate să-și desfășoare activitatea fără utilizarea dreptului, dreptul reprezintînd un aspect și o trăsătură indispensabilă a activității acestuia. O asemenea calitate este proprie dreptului dat fiind faptul că el este un regulator social de neînlocuit, iar utilizarea lui este determinată de factori obiectivi ce se află în afara statului.
În general, pot fi menționate un șir de momente ce caracterizează rolul organizațional al dreptului în raport cu statul []:
dreptul influențează statul în cadrul relațiilor pe care le stabilește acesta cu populația sau cu individul. Statul influențează cetățeanul prin intermediul dreptului. Lipsa dreptului în relațiile dintre stat și individ, în anumite condiții, se răsfrînge negativ asupra ultimului. De aici valoarea dreptului este evaluată în principal în funcție de măsura în care asigură (și dacă asigură în general) dezvoltarea armonioasă și progresivă a personalității, extinderea libertății acestuia;
dreptul legalizează activitatea statului; aceasta prin intermediul dreptului se încadrează în limitele stricte ale cerințelor juridice și capătă o formă juridică;
prin intermediul dreptului sunt determinate limitele activității statului, limitele intervenției acestuia în viața privată a cetățenilor;
dreptul oferă posibilitatea exercitării unui control asupra aparatului de stat, prin aceasta garantînd o activitate responsabilă a statului față de cetățean și societate;
dreptul în lumea contemporană servește ca mijloc de comunicare nu numai între stat și populația acestuia, dar și între diferite state, între stat și comunitatea internațională;
dreptul (și numai el) este mijlocul de legitimare a constrîngerii de stat, determinîndu-i temeiurile, limitele și formele acesteia.
Deci, dreptul, odată creat, constituie, la rîndul său, un instrument indispensabil pentru realizarea voinței puterii statale. Prin drept, puterea statului dobîndește oficialitate, legitimitate și capacitatea de a-și exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor cetățenilor, de soluționare a conflictelor sociale, de promovare a securității juridice, a justiției sociale și a progresului social [].
Din aceste considerente, statul ca putere suverană nu poate exista și funcționa în lipsa dreptului. Experiența istorică demonstrează că refuzul utilizării dreptului întotdeauna s-a soldat cu consecințe serioase de natură economică, politică, morală etc., care slăbesc puterea statului și creează premise pentru substituirea unei ordini cu alta pe căi revoluționare.
Revenind la cele trei abordări ale corelației stat-drept, notăm că în lumea contemporană tot mai mult se pledează pentru prioritatea dreptului. Respectiv, corelația dată este tot mai mult înțeleasă prin principiile fundamentale ale statului modern, în special, prin principiile statului de drept []. În acest sens este relevantă trăsătura fundamentală a statului de drept care rezidă în legătura funcțională ce există între stat și drept (care presupune că statul nu poate să funcționeze normal în lipsa dreptului, precum dreptul nu poate exista în lipsa statului) și caracterul interacțiunii dintre stat și drept (statul fiind subordonat dreptului și asigurîndu-i protecția).
Prin esență, subordonarea statului față de drept reprezintă sensul practic al concepției statului de drept și presupune că activitatea statului trebuie limitată prin drept pentru a se evita despotismul și eventualele abuzuri []. Evident că în condițiile unui stat de drept este exclusă orice încercare a statului de a edicta dispoziții subiective, autoritare care contravin principiilor fundamentale ale dreptului, drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor.
Așadar, reieșind din valoarea dreptului pentru individ, societate și stat, conchidem că acesta trebuie să fie o forță capabilă de a supune statul. Vorbind la figurat, dreptul trebuie să fie deasupra statului, pentru ca acesta să nu se ridice deasupra societății. Realitatea acestei idei poate fi asigurată doar în condițiile în care ea va fi conștientizată și acceptată de către fiecare membru al societății și în special de fiecare subiect al puterii de stat.
II
CULTURA JURIDICĂ
– FUNDAMENTUL STATULUI DE DREPT
Cultură juridică este un concept fundamental pentru funcționarea normală a unui stat de drept, fapt ce justifică inevitabilitatea cunoașterii acestuia, promovării și valorificării în viața unei societății contemporane.
§1. Conținutul și valoarea culturii juridice
Toate marile legiuiri, începînd cu cele din Orientul Antic (Codul lui Hamurabi – Babilon, Legile lui Manu – India, Codul lui Mu – China), continuînd cu cele din vechea Eladă (Legile lui Lycurg – Sparta, Legile lui Dracon și Solon – Atena) și Roma Antică (Legea celor XII Table) și, mai apoi, cu marile idei și doctrine juridice din Renaștere și Epoca modernă – teoria dreptului natural, teoria contractualistă etc. sunt adevărate monumente juridice ce se înscriu ca atare atît în cultura popoarelor care le-au creat, cît și în cultura umanității [].
În perimetrul culturii unui popor, un loc aparte îl ocupă cultura juridică privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic. Vom anticipa concretizînd că sub aspectul sferei, cultura juridică include concepțiile juridice, creația științifică în domeniul dreptului, reglementările juridice, starea legalității, iar în ceea ce privește conținutul ea vizează buna cunoaștere a celor cuprinse în sferă, ca o condiție indispensabilă respectării prescripțiilor normelor juridice [].
Ca și cultura în general, și cultura juridică oferă oamenilor modele culturale, care include sub formă de standarde, experiența generațiilor anterioare în modul de a gîndi, a trăi și a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumite forme și cerințe caracteristice vieții juridice, dorite și impuse de societate membrilor săi. Modelul cultural juridic evidențiază linia generală după care se orientează membrii societății în cadrul sistemului lor instituțional juridic. Prin translatare, din planul culturii în cel al acțiunii practice modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportament (de conduită) desigur, în domeniul realizării dreptului, avînd în vedere că realizarea dreptului cunoaște două forme, pe de o parte, realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni și, pe de altă parte, realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat cu competențe în acest scop, cultura juridică este cea care determină hotărîtor comportamentul atît al subiectelor de drept, cît și al organelor statului de aplicare a dreptului []. De aici practic decurge și semnificația deosebită și decisivă a culturii juridice pentru organizarea eficientă a societății și progresul acesteia, implicit și interesul științific pe care îl suscită ca fenomen social.
Determinări conceptuale. Expresia „cultură juridică” (legal culture în varianta anglo-saxonă; la culture juridique, în limba franceză) este o combinare a două noțiuni care s-au întîlnit și s-au unit în evoluția istorică a omenirii, respectiv „cultură” și „juridic” [].
Termenul „cultură” (din franceză „culture”, latină „cultura”) are mai multe semnificații. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, „cultura” presupune: „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum și a instituțiilor necesare pentru crearea și comunicarea acestor valori; faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Om de cultură – persoana cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice [].
Unele voci susțin că cultura întrunește în sine ansamblul valorilor materiale și spirituale create și în curs de creare de către omenire în procesul muncii sociale desfășurate de-a lungul istoriei. Cultura exprimă nivelul atins de omenire într-o etapă istorică a dezvoltării societății [].
În interpretarea sa modernă conceptul de cultură se referă la „totalitatea societății și a instituțiilor: logica, limbajul, dreptul, arta, religia. (…) Cultura este un sistem de moștenire care oferă individului genealogie și identitate; ea deține legi tradiționale care prevăd modalități de schimburi economice, instrumente, tehnici și moduri de producție și de consum” []. Din perspectivă sistemică, cultura este văzută ca „un model integrat al cunoașterii umane, credinței și comportamentului. Cultura constă din limbaj, idei, credințe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituții, instrumente, tehnici, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii și alte componente de acest fel. Dezvoltarea culturii depinde de capacitatea omului de a învăța și transmite cunoașterea generațiilor următoare” []. Numai în acest context se poate vorbi și despre civilizație, atunci cînd aceasta este concepută ca actualizare a culturii la un anumit moment istoric dat [].
Respectiv, cultura juridică reprezintă o varietate a culturii generale, constituită din valori spirituale și materiale proprii realității juridice.
În calitatea sa de concept, cultura juridică este definită de diferiți autori în mod diferit, cu toate că deosebiri esențiale de conținut nu există. Majoritatea autorilor, în viziunea profesorului Gh. Avornic [], definesc cultura juridică drept o cunoaștere și înțelegere profundă a dreptului (a fenomenului juridic), executare înalt-conștientă a dispozițiilor lui, cerință internă și necesitatea de a-l înțelege. La rîndul său, domnia sa, propune următoarea definiție: Cultura juridică reprezintă o varietate a culturii generale care constă în faptul de a poseda cunoștințe variate în domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale și spirituale ce se referă la realitatea juridică (fenomenul juridic). Prin aceasta cultura juridică include doar ceea ce este progresiv, valoros și prețios în fenomenele juridice și este înțeleasă ca un model de gîndire și un standard de comportament.
O definiție similară atestăm și în literatura juridică rusă, în care cercetătorul N.L. Granat [] susține că cultura juridică reprezintă cunoașterea și înțelegerea dreptului, respectarea conștientă a prescripțiilor acestuia. Ea cuprinde o educație juridică, o conștiință juridică, aptitudini și deprinderi de folosire a dreptului, supunerea necondiționată a conduitei umane cerințelor normelor juridice.
Într-o altă accepțiune, cultura juridică presupune un sistem de elemente materiale și spirituale care se raportează la sfera de acțiune a dreptului și se exprimă în conștiința și condiția oamenilor, sfera acesteia cuprinzînd: sistemul de norme juridice, raporturile juridice, conștiința juridică, conduita juridică licită sau ilicită [].
Cultura juridică își găsește expresia în cunoașterea de către cetățeni a bazelor reglementării juridice, în necesitatea transpunerii în viață a prevederilor normelor juridice, în înțelegerea de către fiecare om a responsabilității sociale, în intransigența față de infracțiuni și combaterea lor [].
După cum susține T. Popovici, cultura juridică definește totalitatea cunoștințelor juridice, a proceselor, normelor și posibilităților de a folosi legislația și de a le respecta în practica cotidiană social-juridică de către membrii unei societăți [].
Cu mult mai extensiv interpretează acest concept profesorul V.V. Lazarev [], care notează că cultura juridică presupune:
– un anumit nivel de gîndire juridică și de percepere a realității juridice;
– calitatea proceselor de creare a dreptului și de realizare a lui;
– forme specifice de activitate juridică (controlul constituționalității legilor, activitatea organelor de ocrotire a ordinii de drept etc.);
– rezultate ale activității juridice materializate sub forma valorilor materiale și spirituale create de oameni (legile, practica judiciară, sistemul legislativ etc.).
Explicația acestor abordări (restrictivă și extensivă) o regăsim la același autor care atestă existența unei culturi juridice a societății, a culturii juridice a grupului (colectivului) și a culturii juridice a individului [].
Cultura juridică individuală presupune instruirea juridică a individului, care include o înaltă conștiință juridică, posibilitatea și deprinderea de a folosi dreptul, de a-și supune conduita normelor juridice. În mod concret, putem susține că cultura juridică a fiecărui individ include []:
cunoașterea de către acesta a legislației în vigoare;
înțelegerea corectă, respectarea, îndeplinirea, aplicarea și atitudinea intolerantă față de orice încălcare a legalității și legitimității acesteia.
Cultura juridică de grup sau colectivă, presupune cointeresarea membrilor grupului, ai colectivului în rezultatele muncii în comun, în asigurarea unei înalte organizări și a ordinii de drept.
În sfîrșit, putem spune că o societate are cultură juridică dacă raporturile juridice în cadrul ei sunt reglementate și garantate de stat, fiind și respectate de toți subiecții de drept; dacă comportamentul social este subordonat normelor de drept, dacă actele normative în vigoare își realizează scopurile și sarcinile pentru care au fost elaborate și dacă în societate este recunoscută supremația legii [].
Astfel, cultura juridică a societății presupune o anumită calitate a vieții juridice a acesteia, exprimată prin perfecțiunea actelor juridice, a acțiunii juridice, a activității de aplicare a dreptului, a conștiinței juridice și dezvoltării juridice a individului, nivelului libertății acestuia, prezența și eficiența răspunderii reciproce între cetățean și stat, momente ce influențează pozitiv dezvoltarea socială și mențin însăși condițiile de existență a societății [].
Ca nivel de dezvoltare specifică a individului, cultura juridică se exprimă mai întîi de toate în nivelul de pregătire al acestuia de a percepe ideile juridice și legile progresive și civilizate, în capacitatea și abilitatea acestuia de a se folosi de drept, precum și în evaluarea propriilor cunoștințe juridice. În același timp, cultura juridică presupune un anumit nivel de activitate creativă a individului, în procesul căreia sunt căpătate și dezvoltate cunoștințele juridice, sunt formate aptitudini și deprinderi de utilizare a acestora [].
Nu în ultimul rînd, trebuie subliniat că cultura juridică presupune un fenomen multilateral, care poate fi apreciată ca fiind un aspect al culturii generale, materializată în drept și practica juridică, un element indispensabil al societății civile și al statului de drept. Ea cuprinde în sine cultura juridică a populației, cultura juridică a funcționarilor de stat, a autorităților publice și a statului în ansamblu. Cultura juridică constituie o latură spirituală internă a sistemului juridic al societății și penetrează profund conștiința juridică, dreptul, raporturile juridice, legalitatea și ordinea de drept, activitatea de creare a dreptului și de aplicare a acestuia, inclusiv orice altă activitate juridică, reglează conduita oamenilor, manifestîndu-se ca un instrument al stabilității sociale [].
Referindu-ne la conținutul culturii juridice, notăm că în literatura de specialitate sunt atestate trei nivele []:
nivelul empiric (obișnuit, cotidian);
nivelul profesional (special);
nivelul teoretic (științific).
Nivelul obișnuit de cultură juridică este limitat de cadrul cotidian al vieții oamenilor în care aceștia contactează cu fenomenele juridice. Prin esență o asemenea cultură este superficială, întrucît nu-i este caracteristică pătrunderea în esența acestor fenomene. Cu toate acestea, însă, calificarea acestei culturi ca fiind deficientă este o eroare, deoarece specificul ei rezidă în faptul că ea se manifestă la nivel de intuiție și logică, ea este activ utilizată de către oameni în viața cotidiană, în special, la respectarea și executarea obligațiilor juridice și folosirea drepturilor subiective. Prin esență, cultura dată se manifestă în comportamentul cotidian al oamenilor.
Nivelul profesional al culturii juridice este propriu acelor persoane care activează în sfera dreptului, adică juriștilor. În condițiile unui contact nemijlocit și permanent cu fenomenele juridice, la ei se formează un nivel profesional de cultură juridică, exprimată printr-un volum bogat de cunoștințe și o capacitate dezvoltată de înțelegere a realității juridice.
Nivelul teoretic al culturii juridice cuprinde cunoștințe științifice fundamentale despre esența, particularitățile și interacțiunea fenomenelor juridice, despre mecanismul reglementării juridice. Un asemenea nivel al culturii se datorează unor eforturi colective a savanților filosofi, sociologi, juriști și experienței practicienilor profesioniști.
Un asemenea nivel al culturii juridice este indispensabil procesului de creare a dreptului și de realizare practică a acestuia. De aceea, elementele unei asemenea culturi trebuie în mod necesar să fie prezente la persoanele implicate nemijlocit în aceste activități.
Dat fiind faptul că la baza culturii juridice, după cum se atestă în literatura de specialitate se află conștiința juridică, în continuare, ne propunem să studiem această categorie pentru a-i cunoaște esența și rolul ei ca element al culturii juridice.
Conștiința juridică. Înainte de a ne referi nemijlocit la conștiința juridică, considerăm binevenit a menționa că societatea umană se caracterizează prin conștiința socială a membrilor ei privind organizarea vieții în comun. Departe de a fi o sumă aritmetică a concepțiilor individuale, conștiința socială reprezintă o generalizare a acestora, un numitor comun al concepțiilor individuale. Ea se compune din concepții religioase, morale, filosofice, economice, politice sau juridice, care au apărut și se dezvoltă pe parcursul evoluției istorice a fiecărei societăți. Din perspectiva dată, conștiința juridică este percepută ca fiind compusă din concepțiile oricărei societăți privind ceea ce membrii ei trebuie să facă sau să nu facă sub sancțiunea aplicării forței organizate a societății (sau a statului) [].
Cuvîntul conștiință este explicat în dicționare ca fiind:
1) Forma cea mai înaltă de reflectare a realității, proprie omului, produs al creierului uman, apărută pe baza procesului muncii, a vieții în societate și caracterizată prin prezența limbajului și a gîndirii, prin aceea că omul își dă seama de relațiile sale cu lumea înconjurătoare și acționează asupra acesteia în conformitate cu anumite scopuri stabilite;
2) Faptul de a-și da seama; înțelegere. Conștiință socială – ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile obiective de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor;
3) (în opoziție cu existența, materia) Gîndire, spirit;
4) Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. Caz (sau proces) de conștiință – luptă sufletească între îndeplinirea datoriei și realizarea unui interes propriu. Mustrare de conștiință – remușcare, regret.
De obicei, noțiunea de „conștiință juridică” este folosită pentru desemnarea atitudinii omului față de realitatea juridică, față de lege în sens general, adesea în formă negativă: „lipsa conștiinței juridice, neconștientizarea cum să procedeze conform legii” etc. Elementul cheie în acest caz este conștiința, conștientizarea – adică procesele interne, autoregulatorii, stereotipuri sociale de conduită. Conștiința se formează în procesul activității omului și determină un anumit model imaginar de acțiune.
Autorul Gh. Avornic identifică următoarele trăsături și particularități ale conștiinței juridice ca fenomen de sine stătător []:
conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale, parte componentă a ei, de rînd cu conștiința filosofică, politică, religioasă, morală etc., deoarece reflectă viața socială. Totodată, toate formele conștiinței sociale conțin, într-o măsură sau alta, reprezentări despre ceea ce este necesar (nedorit), util (inutil), permis (interzis), stimulat (pedepsit) etc., reieșind din normele morale general acceptate la etapa respectivă de dezvoltare a societății;
conștiința juridică include în sine noțiuni, reprezentări, analize, convingeri, simțuri, emoții etc. Acestea reprezintă mai întîi de toate atitudinea statului față de necesitatea aranjării unor relații sociale care să fie reglementate cu ajutorul normelor juridice; în al doilea rînd, atitudinea statului, a organelor lui, a individului față de acțiunile (inacțiunile) atît licite, cît și ilicite, ale altor persoane fizice și juridice. Ea presupune nu numai cunoașterea legilor, dar și o stimă profundă față de drept, față de cerințele legalității;
ea este parte componentă a suprastructurii societății, care depinde de baza social-economică și se află într-o strînsă legătură cu celelalte forme ale conștiinței sociale și elemente ale suprastructurii. Așa bunăoară, conștiința juridică influențează, direct sau indirect, nivelul de dezvoltare economică a societății, bunăstarea maselor, concepțiile filosofice, religioase, reglementările juridice, orînduirea de stat existentă etc.
conștiința juridică poartă un caracter politic, deoarece întreaga activitate de stat și reglementare juridică prin esența lor poartă același caracter. Mai mult ca atît, de conștiința politică a maselor depinde nemijlocit esența și conținutul conștiinței lor juridice, iar ea, la rîndul său, servește drept călăuză în viața politică a statului;
această categorie atinge nu toate fenomenele existente în societate, dar numai acele care sunt legate, într-un fel sau altul, de latura juridică a societății. Conștiința juridică cuprinde întreg procesul de creare a normelor juridice, procesul de realizare și aplicare a dreptului în viață;
ea este o categorie relativ independentă, fiindcă poate să redea nu numai starea de lucruri existentă, dar și tendința de dezvoltare a relațiilor sociale, poate să contribuie la modificarea și chiar la abrogarea unor reglementări juridice învechite, la apariția unor norme juridice noi, elemente și structuri moderne ale aparatului de stat; spre deosebire de celelalte forme ale conștiinței sociale, poate să contribuie, în felul său, la ridicarea nivelului conștiinței maselor etc.
Astfel, conștiința juridică este un fenomen social și psihologic cu o structură complexă, care cuprinde elemente de natură rațională, afectivă și volitivă. Numai dacă privim în complexitatea lor acestei trei elemente putem înțelege rolul social al conștiinței juridice. În baza acestor momente, dl Gh. Avornic formulează următoarea definiție: prin conștiință juridică se înțelege o parte componentă a conștiinței sociale, apărută în procesul de elaborare și realizare a dreptului în societate, vizînd un ansamblu de reprezentări, idei, concepții, tradiții, emoții, retrăiri, iluzii și, în special, cunoștințe cu privire la drept ca fenomen social [].
În viziunea altor autori, conștiința juridică este privită a fi:
– o sferă a conștiinței care reflectă realitatea juridică sub formă de cunoștințe juridice și atitudine față de drept și practica realizării acestuia, de directive social-juridice și orientări de valoare ce reglează activitatea oamenilor în diferite situații juridice [];
– un sistem de sentimente, emoții, viziuni, aprecieri, reprezentări juridice care exprimă atitudinea cetățenilor față de dreptul în vigoare, de practica juridică, drepturile, libertățile și obligațiile cetățenilor și față de alte fenomene juridice dorite [];
– reflectarea vieții juridice a societății, a relațiilor juridice, a esenței și rolului prescripțiilor normative în conștiința societății, a grupului social, a individului. Conștiința juridică cuprinde o totalitate de reprezentări și sentimente ce exprimă atitudinea oamenilor față de drept și fenomenele juridice din viața socială, ea este cunoașterea dreptului, aprecierea dreptului pozitiv și ideile referitoare la modificarea acestuia [].
– totalitatea unor idei, concepții, reprezentări cu privire la drept și la raporturile juridice [].
Conștiința juridică poate fi exprimată printr-o stare spirituală ce conține viziuni sociale, economice, politice, combinate cu cele de drept, adecvate nivelului de dezvoltare a societății umane privind dezvoltarea dreptului, perfectarea și adoptarea actelor juridice, dezvoltarea umană, protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din diferite grupuri sociale, nivelul de garantare a acestora de către stat și societatea civilă [].
În ceea ce privește tipologia conștiinței juridice, în studiile de specialitate atestăm două clasificări []:
în funcție de subiecți, conștiința poate fi individuală, colectivă (sau de grup) și socială (la nivel de societate).
în funcție de profunzimea reflectării realității juridice, de obicei sunt atestate trei niveluri ale conștiinței juridice: obișnuită (empirică), științifică (teoretică) și profesională.
Conștiința empirică se formează în mod stihiinic, sub influența unor condiții concrete de viață, a experienței personale și a învățării juridice, fiind caracteristică majorității populației. Un rol important în formarea acesteia îl au elementele psihologice (emoțiile, sentimentele).
Conștiința teoretică (științifică), spre deosebire de cea obișnuită, se formează în baza unor generalizări, cunoștințe și legități juridice profunde și complexe și a unor cercetări științifice ale realității social-juridice. Conținutul acesteia este format din ideologia juridică. Prin urmare, anume conștiința științifică trebuie să servească ca sursă primară a activității normative și bază a perfecționării practicii judiciare.
Conștiința profesională este conștiința juridică a juriștilor. Esența și particularitățile conștiinței juridice a acestora se concretizează în conținutul ideologiei juridice și a psihologiei juridice, în sistemul cunoștințelor, reprezentărilor juridice proprii sferei profesionale date.
Nivelul profesional al conștiinței juridice poate fi văzut prin prisma activității pozitive de ridicare a acestuia sub diferite aspecte: științific, educativ (studenți, audienți, postuniversitari etc.), perfecționarea legislației (Parlament, Guvern, Președinte, alte organe publice), publicarea legilor și a altor acte normative, aplicarea legislației (judecători, procurori, polițiști, organele vamale, fiscale, sanitare, ecologice etc.), propaganda cunoștințelor juridice [].
După cum susține prof. Gh. Avornic [] conștiința juridică profesională are o însemnătate deosebită atît teoretică, cît și practică. Tocmai această calitate specifică a conștiinței profesionale a juriștilor face să existe o strînsă legătură între teorie și practică pentru a asigura eficacitatea influenței dreptului în reglementarea relațiilor sociale. Tot în procesul acestei activități profesionale sunt formate anumite deprinderi, obiceiuri, tradiții și chiar o gîndire juridică, care mai apoi contribuie la formarea doctrinei juridice.
Factorii de configurare a conștiinței juridice. Conștiința juridică ca fenomen complex, indispensabil juridicului (și dreptului pozitiv, ca fenomen normativ), ca fenomen ce reflectă starea lăuntrică a individului în materie de cunoștințe, idei, sentimente, opinii, aspirații față de normele de drept și modul în care acestea guvernează raporturile sociale, a apărut și s-a dezvoltat concomitent cu dreptul, a cunoscut aceeași factori de configurare. Conștiința juridică a evoluat în concordanță cu epoca istorică, cu condițiile economice, sociale, culturale, politice, naționale din țară. Ea s-a dezvoltat și modificat alături de normele juridice și prin normele juridice [].
Făcîndu-se analogie cu dreptul, în studiile de specialitate sunt identificați următorii factori de configurare ai conștiinței juridice, valabili și pentru etapa contemporană []:
– cadrul istoric și etnic;
– cadrul politic;
– cadrul social-economic;
– cadrul internațional;
– cadrul cultural.
Cadrul istoric și etnic reprezintă anumiți factori specifici unei epoci și unei populații de pe un anumit areal, care au infleunțat formarea caracterului, a modului de gîndire și percepere a realității, care au determinat formarea anumitor particularități de caracter proprii acestei populații. În cazul în care populația este alcătuită din mai multe segmente etnice, conștiința juridică la nivel de societate este constituită sub influența conglomeratului de fatori etnici. Sub acest aspect, dat fiind că societatea moldovenească are o structură etnică neomogenă, cu elemente etnice diferite – minorități naționale, acestea în mod substanțial au influențat și influențează situația conștiinței juridice generale.
Conștiința juridică a societății moldovenești, la etapa contemporană, este alcătuită preponderent din particularitățile etnice ale poporului moldav, formate sub influența factorilor istorici, și din caracteristicile proprii fiecărei etnii în parte. Reieșind din prezentările istorice, poporul moldav se caracterizează ca un popor care mereu a trebuit să se conformeze regulilor impuse de cotropitori și de marile puteri din regiune, rămînînd de cele mai multe ori fără posibilitatea de instruire, afirmare, dezvoltare și progresare după propriile aspirații [].
Condițiile istorice au împiedicat dezvoltarea unei conștiințe juridice înalte, ea s-a format cu pronunțate elemente de deformare, și o cultură juridică inhibată, componente împrumutate din alte societăți. Aceste caracteristici se resimt, cu regret, destul de proeminent și astăzi.
Cadrul politic presupune influența factorilor politici, a organelor de stat, a administrației publice centrale și locale asupra formării conștiinței juridice a indivizilor, prin normele juridice elaborate, prin activitatea lor, prin mijloacele și metodele de educație juridică aplicate. Astfel, statul, prin intermediul structurilor sale legale, organele ocrotirii normelor de drept etc. exercită o mare influență asupra conștiinței juridice a indivizilor. Influența factorilor politici asupra conștiinței juridice a cetățenilor are loc în primul rînd prin normele juridice elaborate.
Dezvoltarea și consolidarea conștiinței juridice a populației este în dependență directă de acele valori și norme juridice pe care le promovează mandatarii poporului. De asemenea, conștiința juridică a indivizilor este influențată de activitatea organelor de stat și de drept, de modul în care aceste organe respectă valorile sociale, prevederile actelor legislative și normative, drepturile și libertățile persoanelor, de modul în care este asigurat pluralismul politic etc. []
Cadrul social-economic. Conștiința juridică, fiind o călăuză a dreptului, în procesul de elaborare și realizare, este marcată de factorii sociali și economici, factori de care este marcat și dreptul ca fenomen social complex.
Conștiința juridică este influențată de procesele economice ce au loc în societare. Legile elaborate în scopul reglementării anumitor relații economice sunt fie mijlocite de conștiința juridică a societății, a unor grupuri sociale, fie contribuie la dezvoltarea acesteia. Libertățile economice ale cetățenilor pot fi valorificate doar după legiferarea lor, iar acest proces este indiscutabil trecut prin prisma conștiinței juridice cel puțin a celor aflați la guvernare, a persoanelor implicate în procesul normativ.
Sub influența conștiinței juridice a subiecților de drept, care reprezintă o forță socială impresionantă, legislativul și organele de stat interesate elaborează acte legislative și normative capabile să dirijeze economia în direcția necesară [].
Cadrul internațional. Conștiința juridică a societății se dezvoltă sub influența aspirațiilor, ideilor, convingerilor întruchipate în normele juridice și menite să reglementeze raporturile dintre țara noastră și alte state. În elaborarea politicii externe legislativul se ghidează după normele juridice internaționale, și dacă este cazul unele din ele sunt incorporate în sistemul juridic intern al statului. În așa mod anumiți factori externi, internaționali influențează conștiința juridică a cetățenilor. De exemplu, odată cu ratificarea de către Parlament, la 12 septembrie 1997, a Convenției Europene privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului, cetățenii Republicii Moldova beneficiază de dreptul de recurs la Curtea Europeană. În aceste condiții este clar că factorii internaționali influențează pozitiv cursul de dezvoltare al normelor juridice interne și a conștiinței juridice a populației.
Cadrul cultural reprezintă factorii de natură spirituală, ideologică, religioasă care influențează într-un mod specific conștiința juridică a subiecților de drept, iar în condițiile în care normele juridice exprimă năzuințele populației ele devin elemente de cultură. Subiecții de drept prin intermediul conștiinței juridice apreciază (evaluează) normelor de drept din punct de vedere a moralității, spiritualității, a factorilor/educației religioase [].
Referindu-ne la structura conștiinței juridice, notăm că, sub aspect gnoseologic, aceasta este formată din două niveluri de reflectare a realității juridice: ideologia juridică și psihologia juridică.
Psihologia juridică, care apare sub influența nemijlocită a realității juridice se dovedește a fi o primă treaptă empirică a conștiinței juridice. Anume de la acest nivel se inițiază conștientizarea realității juridice, se face cunoștință cu ea.
Este bine știut că omul, ca ființă complexă, în comportamentul și activitatea sa se ghidează nu numai de rațional, de cunoștințe, dar și de emoții, de sentimente, de retrăirile lăuntrice, adică de elemente psihologice.
Ca parte componentă a conștiinței juridice, psihologia juridică îmbină toate retrăirile sufletești, sentimentele individului față de normele juridice existente în societate într-o anumit perioadă de timp. Ea, într-un mod nemijlocit și clar reflectă viața socială a subiecților de drept, din toate categoriile sociale, contribuie la formarea propriei păreri față de propriul comportament, adică a autocriticii [].
Psihologia juridică presupune implicarea la nivel psihologic al indivizilor față de realitatea juridică, față de felul cum sunt reglementate raporturile juridice în societate, ea reprezintă sentimentele, retrăirile interioare ale oamenilor vis-a-vis de legislația în vigoare, de activitatea organelor de drept și de conducere din stat, de ordinea publică.
Așadar, psihologia juridică este formată din totalitatea trăirilor emoționale: sentimente, năzuințe, dorințe etc. Emoțiile influențează comportamentul uman în egală măsură cu elementele raționale, dictînd luarea de atitudini pozitive sau negative referitor la legislația în vigoare și la realitatea juridică [].
Spre deosebire de psihologia juridică, ideologia juridică este un nivel mai înalt al conștiinței juridice, un nivel teoretico-științific, conceptual, care presupune o înțelegere mai profundă de către indivizi a fenomenelor juridice din viața socială. În sfera ideologică a conștiinței juridice, în baza materiei emoțional-sentimentale căpătate are loc formarea definitivă a ideilor și reprezentărilor despre realitatea juridică, care au o importanță covîrșitoare în formarea voinței indivizilor [].
Elementul ideologic este considerat a fi elementul de bază al conștiinței juridice, deoarece cu ajutorul lui are loc cunoașterea realității juridice. Ideologia juridică constituie totalitatea reprezentărilor cu privire la fenomenele juridice, cunoștințele în materie de drept pe care le are persoana. Pentru a estima normele juridice existente, a lua o atitudine față de ele și respectiv pentru a adopta un comportament în conformitate cu aceste norme de drept, este necesară cunoașterea acestora, posedarea unei informații, fie chiar la nivelul minim, despre normele juridice.
Respectiv, esența ideologiei juridice o constituie cunoștințele juridice pe care le are individul, adică cunoașterea de către individ a normelor de drept, menite să le prescrie și să le guverneze comportamentul. Este absolut necesar ca fiecare subiect de drept să își cunoască drepturile și obligațiile sale legale, fapt ce îl va ajuta să conștientizeze statutul juridic și locul său în societate, îi va influența comportamentul, motivîndu-l, totodată, să adopte o atitudine pozitivă față de sistemul legislativ al statului, față de ordinea de drept din societate.
Nivelul de cunoaștere a dreptului pozitiv este foarte diferit de la persoană la persoană. Fiecare subiect de drept posedă acea informație de care dispune reieșind din: experiența pe care o are, studii, interese, sfera de activitate, mediul de trai, accesul la surse de informare etc. Conștiința juridică este diferită, deoarece oamenii în mod diferit înțeleg dreptul și fenomenele juridice din societate [].
Ideologia juridică se formează prin analiza științifică a dezvoltării politico-juridice a societății și conține o caracteristică conceptuală despre necesitatea reglementării juridice, precum și despre principalele fenomene juridice (dreptul, legalitatea, echitatea, drepturi și obligații etc.). Ea se formează sub influența nemijlocită a politicii statului.
Mai mult, merită precizat că ideologia juridică la nivel de stat este influențată de ideologia partidelor politice aflate la guvernare, căci fiind la conducere și, fiind influențate de ideile, închipuirile, convingerile pe care și le-au format și le-au declarat ca ideologie a partidului și pe care le împărtășesc și subiecții de drept, care i-au ales, aceste idei, concepții și aspirații vor fi incorporate inevitabil în normele juridice adoptate de către aceste partide politice pe segmentul aflării lor la putere [].
Ideile științifice și concepțiile ideologice promovate la nivelul întregii societăți influențează asupra procesului de elaborare și de realizare a dreptului. Ca exemple de acte normative cu conținut ideologic pronunțat pot servi Constituția SUA, Declarația franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, care constituie și în prezent un fundament ideologic al democrațiilor și al sistemelor de drept din țările occidentale [].
În general, „formarea ideologiei juridice se realizează ca un proces de conștientizare teoretică a intereselor, scopurilor și sarcinilor societății, statului, individului. Ideologia juridică alcătuiește temelia raporturilor juridice stabilite sau presupuse, a rolului dreptului, legalității și ordinii de drept. La elaborarea ideologiei juridice participă juriști, savanți, practicieni, personalități politice, care sunt ghidați de condițiile realității vieții sociale, de nivelul conștiinței sociale, de interesele membrilor societății etc. În esență este vorba de formarea conștiinței juridice la nivel teoretic, la care participă profesioniști și care presupune atingerea unui compromis social, rezultat din cunoștințele teoretice ale indivizilor și interesele sociale.”[].
Ideologia juridică apare ca proces de descoperire a conștiinței teoretice, de coordonare și punere în concordanță a diferitelor interese sociale prin atingerea compromisului social. Ea dispune de un înalt potențial moral, care presupune prioritatea drepturilor și libertăților persoanei, separația puterilor, pluralismul politic etc.
În procesul de elaborare a ideologiei juridice la nivel de societate, specialiștii se conduc de aceiași factori de care se conduc și indivizii în particular: experiență, cunoștințe, dar totodată iau în considerare și alte aspecte importante pentru societate: influența pe care o vor exercita adoptarea anumitor norme de drept – pozitivă sau mai puțin pozitivă (chiar și provocarea unor revolte, nemulțumiri în masă), eventualele schimbări pe care le vor condiționa în viața politică, economică, socială, culturală a statului.
Privită sub acest aspect, se poate constata că ideologia juridică acordă societății o orientare de drept, o organizare legislativă, ea determină necesitatea elaborării unor norme de drept moderne, perfecte pentru noile raporturi sociale. Pentru o societate democratică ideea privind statul de drept, cu postulatul său – supremația legii – este o idee de bază, în jurul căreia se construiește întreaga ideologie juridică și respectiv, dreptul pozitiv [].
Astfel, ideologia juridică înglobează în sine ideile, concepțiile, principiile, noțiunile sistemului de drept al statului, ea concentrînd totalitatea cunoștințelor juridice, cerințele grupurilor sociale, aprecierile și valorile unei societăți moderne în care știința juridică deține locul prioritar exprimînd interesul de dezvoltare al societății, de asigurare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului [].
Reieșind din aspirațiile Republicii Moldova de consolidare a unui stat de drept, la moment este absolut necesară formarea unei ideologii juridice clare, bine gîndite, care să incorporeze valori democratice, sociale, istorice și culturale. La elaborarea ideologiei juridice urmează a se ghida de realitatea istorică a statului, de necesitățile vieții reale din societate, de aspirațiile subiecților de drept, de nivelul conștiinței juridice a societății, urmează a se accentua importanța consolidării democrației, a valorilor morale, spirituale și culturale, a asigurării independenței justiției, echității legilor.
În prezent, în societatea moldovenească este necesară consolidarea unei ideologii juridice adecvate, corespunzătoare contextului de dezvoltare istorică a țării, care să îmbine interesele societății cu cele ale cetățenilor și să pornească de la ipoteza că cetățeanul este valoare supremă în stat, să definească rolul statului democratic, capabil să asigure apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor săi, să exprime aspirațiile societății moldovenești pentru un stat guvernat de norma juridică, pentru o societate liberă, o societate în care reformele să se înfăptuiască cu succes, iar cetățenii să se simtă în siguranță etc. [].
Elementele psihologice includ sentimentele, emoțiile, atitudinile față de drept ca fenomen juridic atît ale întregii societăți, cît și ale unui anumit grup social. Spre deosebire de elementele ideologice, cele psihologice conțin trăiri emoționale referitoare la fenomenele juridice. Simțul convingerii în justețea legii, în temeinicia ordinii de drept, intoleranța față de faptele ilicite creează o înaltă dispoziție psihologică, o atmosferă de stimă față de drept și formează conținutul principal al psihologiei juridice.
Spre deosebire de ideologia juridică, psihologia juridică are o importanță mai mare la nivelul conștiinței juridice individuale. Pe baza elementelor psihologice se formează cele ideologice, iar ideologia, la rîndul său, influențează asupra formării psihologiei, îi servește drept bază spirituală [].
În același timp, psihologia juridică este mult mai aproape de morală, adică dreptul este perceput, sesizat, apreciat prin prisma noțiunilor reieșite din morală și poate chiar din religie: adevăr, dreptate, echitate, egalitate, corectitudine, nepărtinire, omenie etc. Din acest punct de vedere, norma juridică elaborată este un produs al activității psihologice umane și ea numaidecît va conține și aspecte legate de morală, adică va fi trecută prin prisma valorilor generale, pe care se bazează educația morală și spirituală []. Anume prin intermediul psihologiei juridice se produce sesizarea elementelor de morală în normele juridice, anume prin intermediul acestui fenomen persoana manifestă anumite emoții, sentimente față de dreptul pozitiv.
Psihologia juridică, în mod deosebit de ideologia juridică, nu poartă un caracter de sistematizare a cunoștințelor juridice, ea se formează în mod haotic, spontan, fără implicarea specialiștilor. Emoțiile, stările de spirit caracteristice psihologiei juridice poate chiar să anticipeze apariția ideilor despre drept. Psihologia juridică ca element al conștiinței juridice reflectă stările de spirit la individ, fie de bucurie, fie de mîhnire, fie de revoltă sau chiar de panică, provocate ca rezultat al conștientizării de către persoană a dreptului pozitiv [].
În opinia profesorului V.V. Lazarev prin psihologia juridică se realizează []:
obiceiurile și tradițiile caracteristice culturii juridice și, în general, tot ceea ce a devenit obișnuit, a intrat în uzul cotidian, în cultura personalității;
autoaprecierea, adică posibilitatea aprecierii critice a propriului comportament din punctul de vedere al corespunderii cu normele juridice.
Autoaprecierea poate genera simțul satisfacției de propriul comportament sau, dimpotrivă, o atitudine negativă față de el, dat fiind faptul că au fost încălcate normele juridice. Ea se poate exprima și prin așa categorii morale ca: rușine, mustrare de conștiință.
De nivelul de pregătire ideologică a personalității depinde posibilitatea ei de a-și controla emoțiile și sentimentele []. Anume de aici putem deduce interconexiunea și interdependența dintre aceste două elemente ale unui fenomen unic – conștiința juridică.
În același timp, ele se deosebesc substanțial una de alta. Distincția de bază rezidă nu numai în faptul că ele reflectă viața socială și realitatea juridică cu ajutorul a diferitor instrumente sociale: prima – cu ajutorul ideilor, a doua – cu ajutorul manifestărilor psihice, a emoțiilor și a sentimentelor. Ea rezidă, în principal, în diferitele metode și niveluri de reflectare a realității.
Astfel, dacă reflectarea vieții sociale în ideologia juridică are loc la nivelul conștiinței teoretico-științifice, cunoștințelor și aprecierilor teoretice ale legislației, ale ordinii de drept, ale legalității și ale altor fenomene juridice, atunci o asemenea reflectare în psihologia juridică se realizează mai întîi de toate la nivelul conștiinței obișnuite, cotidiene. De aceea, elementul primar în structura conștiinței juridice este constituit din complexul ideilor juridice.
O analiză sociologică a structurii conștiinței juridice permite de a identifica trei elemente componente: de cunoaștere, de evaluare și conștiința practică [].
Funcțiile conștiinței juridice. În contextul unei asemenea analize, cercetătorii examinează și problema funcțiilor conștiinței juridice, identificîndu-le, de regulă, ca fiind următoarele: gnoseologică, de reglare și de modelare juridică.
Funcția gnoseologică caracterizează cunoașterea fenomenelor juridice din realitatea obiectivă; funcția de reglare – permite ca prin confruntarea comportamentului personal cu cerințele și dispozițiile juridice, corectarea acestuia; funcția de modelare – servește drept cel mai important mijloc de formare a unui model de comportament corect, apreciat ca necesar [].
O serie de cercetători atestă, în dependență de structura conștiinței juridice, următoarele funcții ale acesteia: de cunoaștere, de apreciere și de reglare [].
Cunoașterea constă dintr-un șir de procese psihice consecutive: senzații vizuale și auditive; percepții; memorie, care acumulează cunoștințele juridice prin intermediul memorizării, reproducerii, recunoașterii și le exprimă în diferite tipuri de reprezentări juridice; gîndire – proces superior de cunoaștere, produsul căreia sunt ideile, concepțiile și convingerile juridice [].
Funcției de cunoaștere îi corespund un anumit volum de cunoștințe ca rezultat al procesului de gîndire, exprimate prin noțiunea de „pregătire juridică”.
În contextul dat, precizăm că urmează să diferențiem cunoștințele profesionale de cele obișnuite. Evident, uneori nici juriștii nu cunosc toată materia normativă, cu atît mai mult ceilalți cetățeni. Însă nici nu este necesar să o cunoască. Este suficient ca indivizii să aibă cunoștințe elementare în domeniul jurisprudenței pentru a se putea orienta în relațiile sociale diverse și un comportament conform cu prevederile legii [].
Cunoscînd realitatea juridică, cetățenii își formează și o anumită atitudine față de ea (funcția de apreciere a conștiinței juridice) prin procesele și stările psihice emoționale (sentimente, dispoziții, emoții, efecte, pasiuni).
În conținutul conștiinței juridice sunt atestate patru tipuri de atitudini:
față de drept și legislație (principii, norme și instituții de drept);
față de comportamentul celor din jur (criminalitate, criminali și infracțiuni);
față de organele de ocrotire a dreptului (procuratură, instanțe judecătorești, justiție, avocatură);
față de comportamentul propriu (autoaprecierea) [].
Latura practică a conștiinței care asigură realizarea intențiilor raționale ale individului este voința (funcția de reglare a comportamentului). Ea cuprinde: clarificarea cunoștințelor juridice; coordonarea internă a impulsurilor (inițiativelor) cu convingerile juridice și cu realitatea obiectivă care cuprinde sistemul normelor de drept în vigoare și a valorilor general acceptate; determinarea scopului, luarea hotărîrii și, în sfîrșit, realizarea hotărîrii [].
Pregătirea juridică a indivizilor nu se reduce doar la acumularea unui anumit volum de cunoștințe. Se poate dispune de cunoștințe, dar să nu se poată opera cu ele. De aceea, e important de a cunoaște și cum să fie utilizate acestea.
Așadar, se poate susține că conștiința juridică există „pînă”, „după” și „paralel” cu dreptul, ea este, în primul rînd, izvorul acesteia, care reflectă necesitățile obiective ale dezvoltării societății, în al doilea rînd, unul din mecanismele (instrumentele) necesare de realizare și transpunere în viață, în al treilea rînd, un mijloc de apreciere a corespunderii comportamentului (activității) cu prescripțiile normelor de drept [].
Fiind un izvor nemijlocit al dreptului, conștiința juridică își află expresia în actele normative, influențînd procesul și rezultatul activității normative. Prin intermediul și datorită conștiinței juridice legiuitorul, după cum afirma Hegel, „surprinde spiritul vremii sale” reflectîndu-l în actele normative.
Normele juridice la rîndul lor influențează dezvoltarea conștiinței juridice a indivizilor, formarea unor reprezentări corecte despre principiile și normele de drept, raporturile juridice, răspundere.
Conștiința juridică are un rol de reglementare și în procesul de realizare a dreptului, inclusiv în cel al soluționării litigiilor. Acel fapt că respectarea normelor juridice de cea mai mare parte a cetățenilor se realizează conștient, în baza convingerilor interioare, ne vorbește destul de relevant despre rolul regulativ al conștiinței juridice. Cu cît este mai înalt nivelul conștiinței juridice, cu atît mai pronunțat își manifestă acest rol de conformare a comportamentului uman prescripțiilor dreptului, cu atît mai stabile devin legalitatea și ordinea de drept.
Evaluarea rezultatelor activității și a fiecărei soluții în sfera juridică, de asemenea, se realizează cu ajutorul conștiinței juridice. Rezultatul evaluării (aprecierii) este recunoașterea comportamentului (activității) ca fiind legal sau ilegal. În așa mod, conștiința juridică este o parte componentă a activității normative și de realizare a dreptului, îndeplinind un rol de mecanism sau de instrument.
Conștiința juridică are un rol esențial în viața socială a statului servind ca un factor important pentru dezvoltarea sistemului legislativ, pentru realizarea în practică a drepturilor și libertăților persoanei, pentru punerea în aplicare a normelor juridice. Conștiința juridică contribuie substanțial la procesul de elaborare a normelor juridice. Prin intermediul conștiinței juridice are loc, transpunerea în normele de drept, a intereselor marii majorități a membrilor societății și a valorilor sociale. Întrucît, procesul de formare a normelor juridice are la bază activitatea conștientă și volitivă a persoanelor implicate în procesul dat, anumite interese și necesități sunt trecute cel puțin prin conștiința juridică a acestor persoane. În acest mod, calitatea și corespunderea normelor juridice cu necesitățile societății, nivelul de realizare a acestora, calitatea reformelor petrecute în societate sunt în dependență directă de gradul de dezvoltare a conștiinței juridice a persoanelor.
O conștiință juridică dezvoltată presupune cunoașterea adecvată a normelor juridice și respectarea benevolă a acestora de către subiecții de drept, care sunt și destinatarii finali ai normelor juridice, asigurarea ordini de drept în societate, participarea activă a cetățenilor la viața socială și juridică a statului, consolidarea societății civile, respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor de către organele de stat, încrederea deplină a cetățenilor în organele de drept, în instanțele de judecată, în autoritățile reprezentative ale poporului etc. []
Pe de altă parte merită atenție faptul că fenomenului de conștiință juridică îi este atribuit calificativul de premisă a reformării vieții social-juridice a societății, în contextul faptului că []:
– prin intermediul acesteia se realizează perceperea și aprecierea necesității/a importanței efectuării reformelor în societate, adică adoptarea unor norme juridice noi, necesare reglementării unor raporturi sociale noi sau abordării într-o manieră nouă a unor norme de drept față de unele raporturi sociale existente în societate;
– prin intermediul conștiinței juridice are loc reflectarea realității sociale în normele de drept;
– contribuie la formarea opiniei și luarea de atitudine a publicului față de anumite subiecte/situații din societate, inclusiv față de modul cum se realizează reformele necesare, și este implicată în procesul de elaborare a normelor juridice.
De asemenea, conștiința juridică pe lîngă calitatea de premisă în realizarea reformelor este și fenomen indispensabil al juridicului, izvor permanent de idei cu privire la modul de reglementare a relațiilor sociale prin intermediul normelor de drept, fenomen veridic și perfectabil ce s-a dezvoltat după aceleași premize și factori sociali după care s-a dezvoltat dreptul.
În context, este important de precizat că conștiința juridică are un șir de caracteristici proprii ei, care o definesc ca element socio-juridic important în dezvoltarea societății. Dintre acestea vom menționa următoarele []:
este parte a conștiinței umane, și înglobează cunoștințele juridice și posibilitatea de a aplica aceste cunoștințe în viața cotidiană social-juridică de către subiecții de drept, precum și emoțiile, sentimentele acestora vis-a-vis de normele juridice ce guvernează activitatea membrilor societăți, dar și aspirațiile legate de viitoarele reglementări.
reprezintă premiză pentru crearea noilor norme de drept, pentru efectuarea reformelor. Această caracteristică a rezultat din faptul că prin intermediul ei, indivizii conștientizează ce norme juridice le guvernează viața, le apreciază și își conturează ideile, aspirațiile despre cum ar dori să fie reglementate anumite raporturi sociale. Astfel, prelucrînd informația despre dreptul pozitiv și cel dorit, societatea civilă poate să influențeze semnificativ aprobarea sau abrogarea anumitor norme juridice, să se expună/să intervină la efectuarea reformelor menite să îmbunătățească viața social-juridică a societății.
contribuie la realizarea și consolidarea normelor de drept în societate. Este indiscutabil rolul conștiinței juridice în procesul de realizare și consolidare a dreptului în societate, deoarece anume prin intermediul ei, are loc punerea în aplicare a dreptul pozitiv.
are un rol esențial în dezvoltarea dreptului. Fiind în legătură indispensabilă cu dreptul, conștientizîndu-l, evaluîndu-l și formulînd noi idei despre dreptului năzuit, conștiința juridică a societății evoluează, se dezvoltă, îmbunătățește, iar o dată cu aceasta se dezvoltă și societatea, normele de drept reglementează mai eficace noile raporturi sociale.
este parte a dreptului (ca fenomen normativ, ca totalitate a normelor juridice) și element al juridicului.
poate servi drept criteriu de evaluare al nivelului de dezvoltare al individului, a societății, deoarece ea intervine ca o formă de realizare a unui comportament social corect al persoanei, dar și ca un instrument, exercitat prin intermediul educației juridice, în formarea unui comportament social corect al persoanei.
contribuie la formarea unei societăți civile, capabile să conlucreze cu organele puterii de stat la nivelul reprezentării intereselor societății, să contribuie la formarea și consolidarea statului de drept.
ridică gradul de cultură juridică al persoanelor. O conștiință juridică înaltă presupune și o cultură juridică înaltă. Cunoscînd normele juridice, importanța acestora, se cultivă și motivarea de a le respecta, astfel crește respectul față de sine și față de membrii societății. Se edifică o societate în care subiecții de drept se respectă reciproc, iar legea e apreciată și respectată.
poate să influențeze raporturile sociale legate de buna funcționare a statului. Conștiința juridică presupune și cunoașterea dreptului. Astfel, indivizii ca subiecți de drept, prin exercitarea drepturilor și onorarea obligațiilor participă la viața politică, economică a statului, își explorează pe deplin dreptul de a alege și de a fi ales (art. 38, 39 Constituția Republicii Moldova).
poate influența cursul dezvoltării societății. Conștiința juridică poate accelera dezvoltarea societății, dar poate și încetini dezvoltarea acesteia, aceasta are legătură directă cu politica promovată de stat, adică cu măsurile pe care le întreprinde statul în vederea promovării cunoștințelor despre drept și formarea deprinderilor la indivizi de a respecta benevol normele juridice, de a se implica activ în viața statului.
În baza celor expuse, putem conchide că cultura juridică a societății depinde, în primul rînd, de nivelul de dezvoltare al conștiinței juridice a populației, care la rîndul său are un rol enorm în dezvoltarea statului și a societății.
Deci, cultura juridică a societății depinde de profunzimea însușirii de către membrii societății unor asemenea fenomene ca valoarea drepturilor și libertăților omului, valoarea procedurii juridice la soluționarea litigiilor, căutarea compromisurilor etc., de gradul de informare juridică a populației, de atitudinea emoțională a acesteia față de lege, justiție, diferite organe de ocrotire a normelor de drept, mijloace și proceduri juridice, tendința cetățenilor de a respecta dispozițiile normelor juridice [].
Conștiința juridică reflectă esența și rolul regulilor de drept în conștiința societății, a grupului social, a individului. Ea exprimă nivelul de cunoaștere a dreptului, aptitudinea de a evalua acțiunea acestuia și de a sesiza adecvat momentele ce trebuie modificate în conținutul lui []. Astfel, fiind constituită din ideologia juridică și psihologia juridică, conștiința juridică reflectă, în general, valorile spirituale ale individului și ale societății în ansamblu.
Din aceste considerente, cultura juridică se prezintă a fi cu mult mai complexă, dat fiind faptul că în structura acesteia, de rînd cu elementul ideologic și psihologic, este cuprins și elementul comportamental, adică conduita juridică [].
Corespunzător, în studiile de specialitate atestăm ca elemente interdependente ale conștiinței juridice: reprezentările teoretico-juridice (cunoștințe), atitudinea și sentimentele pozitive față de drept și activitatea creativă a individului în sfera dreptului [], care prin esență coincid cu cele enunțate deja.
În același timp, e de menționat că aceste elemente se află în interacțiune și intercondiționare reciprocă. Numai o conștiință juridică dezvoltată este în măsură să genereze un comportament juridic adecvat și, viceversa, printr-un comportament juridic adecvat se poate stimula și dezvolta conștiința juridică a individului și a societății.
În fine, merită enunțat că prin intermediul conștiinței și culturii juridice, ca fenomene proprii subiecților de drept, se conștientizează și se condiționează schimbările care se produc în societate, în realitatea juridică, se conștientizează și evaluează sistemul legislativ, dreptul pozitiv și importanța participării la procesul de formare a normelor juridice, iar statul, în aceste condiții, urmează să întreprindă toate măsurile în vederea ridicării și dezvoltării conștiinței juridice ale subiecților de drept: să asigure independența și imparțialitatea justiției, să promoveze în toate instituțiile de învățămînt, la locurile de muncă educația juridică, organele de stat și de drept să asigure respectarea drepturilor și libertăților tuturor subiecților de drept, să asigure independență și accesul la informație a mijloacelor mass-media, să creeze un sistem legislativ democratic, să promoveze valorile juridice, sociale și culturale, să asigure cetățenilor accesul la informație, la surse de informare în masă etc. []
Valoarea culturii juridice. În încercarea de a releva valoarea culturii juridice în societate, ținem mai întîi de toate de a ne referi succint la funcțiile pe care le îndeplinește aceasta.
Astfel, în studiile de specialitate atestăm următoarele funcții []:
funcția de cunoaștere și reformare;
funcția de reglare;
funcția normativ-valorică;
funcția comunicativă;
funcția de prognozare.
Potrivit cercetătorului V.P. Salinikov [], cultura juridică, de rînd cu celelalte funcții, mai îndeplinește și funcția de socializare juridică.
Funcția de cunoaștere și reformare ține de activitatea teoretică și practică de edificare a statului de drept și de formare a societății civile. Ea are menirea de a contribui la coordonarea intereselor sociale, de grup și individuale, de a oferi prioritate individului în contextul dezvoltării sociale, de a-i crea condiții decente de viață și muncă, posibilități de dezvoltare multilaterală. Această funcție ține de crearea garanțiilor juridice și morale pentru asemenea valori sociale ca bunătate, mărinimie, onestitate, corectitudine, conștiinciozitate, demnitate și libertatea alegerii.
Funcția de reglare este orientată spre asigurarea funcționării stabile, ordonate, dinamice și eficiente a tuturor elementelor sistemului de drept și, respectiv, a societății în ansamblu. Ea se realizează prin intermediul normelor juridice și a altor norme sociale. Grație acestei funcții cultura juridică asigură o anumită supune a tendințelor și idealurilor sociale, reciprocitatea dintre drepturile și obligațiile cetățenilor, ordonarea acestor relații.
Cultura juridică îndeplinește și o funcție comunicativă. Asigurînd comunicarea cetățenilor în sfera juridică, ea există prin această comunicare și o influențează. În același timp, cultura juridică asigură și comunicarea dintre diferite sisteme de drept sau dintre diferite epoci ale unuia și același sistem. Prin esență datorită acestei comunicări un sistem de drept contemporan cuprinde tot ceea ce a fost progresiv în sistemul precedent.
Deosebit de important din acest punct de vedere este că cultura juridică a unei societăți concrete nu se poate dezvolta fără o comunicare cu alte culturi juridice (a altor societăți). Experiența trecutului istoric al statului nostru, a demonstrat ce consecințe negative pot genera încercările de a limita cultura, de a neglija moștenirea culturală a trecutului și de a interzice contactul cu viața culturală a altor state contemporane. În acest sens, evident că cultura juridică trebuie să acumuleze în sine realizările progresive ale tuturor tipurilor de culturi juridice, atît a celor prezente, cît și a celor din alte perioade istorice.
Ca rezultat, funcția comunicativă a culturii juridice asigură legătura ideologică dintre cetățeni, continuitatea experienței juridice și perfecționarea societății, formarea și perfecționarea culturii juridice a individului.
Funcția comunicativă se realizează nu numai în sfera reglementării juridice prezente. Ea este un element necesar și pentru planificarea și pronosticarea culturii juridice, formării și dezvoltării acesteia.
Funcția valorico-normativă a culturii juridice se exprimă cu ajutorul sistemului de caracteristici axiologice. Ea se manifestă în diferite fapte și fenomene juridice care capătă însemnătate valorică, reflectîndu-se în conștiința indivizilor și în comportamentul acestora, în instituțiile sociale.
Această funcție se manifestă și în cazurile de apreciere a comportamentului individului, a rezultatului și scopului acestuia. În același timp, obiect al aprecierii poate fi dreptul, legalitatea, ordinea de drept, raporturile juridice, mecanismul reglementării juridice, realitatea juridică.
Funcția de prognozare a culturii juridice cuprinde activitatea de creare și realizare a dreptului, problemele consolidării legalității și a ordinii de drept, asigurării conduitei legale a cetățenilor, activismului juridic al acestora etc., presupunînd o analiză a tendințelor întregului sistem de drept.
Desigur, nu totul în sfera juridică poate fi planificat. Dar, dat fiind faptul că toată societatea noastră este orientată spre viitor, e evident că ea își prognozează anumite lucruri, scopuri.
Esența prognozării în sfera culturii juridice rezidă nu numai în determinarea celor mai reușite mijloace de atingere a scopurilor cultural-juridice, dar și în prezicerea posibilelor consecințe, explicarea necesității creării de noi valori juridice.
Funcția de socializare juridică poate fi văzută prin prisma formării calităților juridice ale individului. Desigur, acest proces este influențat în mod considerabil de realitatea juridică. Dar, în același timp, e necesară și o activitate educativă specială, activitate de instruire juridică a populației, de activizare a proceselor de autoeducare a individului [].
Pentru a evidenția valoarea culturii juridice în societate notăm că, în primul rînd, cultura juridică este un criteriu al nivelului de dezvoltare a omului; în al doilea rînd, este un tezaur al valorilor juridice acumulate de omenire pe parcursul istoriei (de aceea atitudinea corespunzătoare față de cultura juridică este o condiție obligatorie pentru progresul social și o garanție a eforturilor de perfecționare a personalității); în al treilea rînd, prin intermediul culturii juridice are loc dezvoltarea statalității, a ordinii, a sistemului de drept și a statului de drept. Respectiv, principala funcție a culturii juridice se reduce la păstrarea valorilor spirituale în domeniul juridic și transmiterea experienței juridice generațiilor viitoare [].
Valoarea deosebită a culturii juridice pentru societate nu se limitează doar la sfera dreptului. Dezvoltarea culturii juridice la cetățeni condiționează și dezvoltarea culturii lor generale, conștientizarea și însușirea unor așa valori ca disciplină, organizare, responsabilitate, ordine și dreptate socială.
Respectiv, cultura juridică se găsește într-o directă corespondență cu nivelul (gradul) culturii generale dobîndită de cetățean. Ea își îmbogățește conținutul cu valori generate de toate celelalte domenii ale culturii generale. Astfel, cu cît este mai mare gradul de cultură intelectuală, în mod necesar, trebuie să fie și cel al culturii juridice [[.
Valoarea culturii juridice poate fi dedusă din indicatori relevanți ai acesteia, și anume []:
– nivelul cunoștințelor juridice, volumul acestor cunoștințe, pregătirea profesională și calificarea cadrelor de juriști, nivelul de dezvoltare a științei juridice;
– starea legislației, adică nivelul de dezvoltare și implementare a standardelor democratice, respectarea recomandărilor științei la perfectarea acesteia, motivarea necesității și cheltuielilor pe care le suportă societatea la implementarea legilor în practică.
În același timp, e important de a menționa că cultura juridică nu numai absoarbe în sine realizările civilizației, dar și contribuie la dezvoltarea și ordonarea acesteia. În cadrul ei un loc deosebit este deținut de valorile morale. În acest sens se susține pe bună dreptate că cultura juridică atît a individului, cît și a societății este de neconceput în afara moralei. Renașterea moralității, a valorilor general-umane în societatea noastră reprezintă un element indispensabil unui nivel ridicat de cultură generală și, desigur, de cultură juridică. Pentru noi cultura juridică este valoroasă nu numai că servește idealurilor statului nostru, dar și pentru că în ea sunt cuprinse în primul rînd idealurile general umane ale umanismului și dreptății. Dacă cultura juridică va fi detașată de aceste idealuri ea va înceta să servească dreptul și civilizația [].
În același context, trebuie precizat că cultura juridică reprezintă forma esențială și conținutul determinat al comportamentului uman civilizat. Cetățeanul civilizat este acela care cunoaște legile statului în care trăiește și le respectă prevederile. Ar fi cazul să invocăm cu această ocazie și distincția care există între sintagmele „om cult” și „om civilizat”, subliniind de la început că ele nu se identifică, nu numai grafic ci și semantic, întrcît desemnează conținuturi diferite. Evocator în acest sens este cercetătorul C. Stroe, care menționează că omul cult în domeniul dreptului (și nu se are în vedere numai specialiștii domeniului) este acel cetățean, indiferent de profesia lui, care cunoaște cît mai temeinic și exhaustiv varietatea elementelor ce configurează structura culturii juridice (concepții și doctrine juridice, științele dreptului, jurisprudența, starea legalității, reglementările dreptului pozitiv etc.). Omul civilizat este cel care chiar dacă nu deține volumul de cunoștințe din domeniul dreptului, ca omul cult, cunoaște atît cît îi este necesar (cît îi trebuie) pentru a respecta legile țării și a fi, astfel, un bun cetățean. Altfel spus, volumul cunoștințelor de drept, oricît de mare ar fi el, care face dintr-un individ un om cult juridicește, nu-i oferă acestuia automat și statutul de om civilizat. Cunoștințele juridice oricît de întinse ar fi ele sunt insuficiente dacă nu sunt susținute de faptele de conduită și comportament conforme legii [].
În zădar un individ, „știe multe” din domeniul dreptului, în zădar spune frumos principii de drept dacă prin conduita și comportamentul lui le încalcă frecvent și cu premeditare. Cu regret, sunt numeroși astfel de oameni. Statisticile judiciare stau mărturie. Nu numai analfabeții și sfertodocții încalcă dispozițiile normative, ci și mulți dintre cei cu multă știință de carte. În cazul acestora cultura nu s-a transformat în fapte de civilizație juridică. Căci dacă cunoașterea legii ține de cultura cetățeanului, respectul față de lege ține de civilizația lui. Drept urmare, cazul ideal este și rămîne acela care în același individ coexistă omul cult cu omul civilizat, se realizează o simbioză perfectă între omul care cunoaște legea și omul ce o respectă [].
Nivelul înalt al culturii juridice presupune că omul nu este un martor pasiv al proceselor din societate, ci manifestă activism social-juridic, utilizează cunoștințele sale juridice pentru consolidarea legalității []. În acest sens, și cercetătorul V.V. Lazarev susține că cel mai înalt nivel al culturii juridice a individului se exprimă prin activismul juridic al acestuia [] (moment la care vom reveni pe parcurs).
În baza celor consemnate, conchidem că cultura juridică are o legătură directă cu democrația, politica, morala, cu edificarea statului de drept, cu formarea societății civile, cu viața cotidiană a omului []. Ea se prezintă a fi un element indispensabil procesului de democratizare și modernizare a societății noastre.
În primul rînd, ea este absolut necesară personalului aparatului de stat în sarcina căruia este pusă desfășurarea tuturor reformelor necesare pentru edificarea statului de drept. Datorită nivelului înalt de cultură juridică guvernanții vor fi în stare să identifice corect necesitățile și tendințele progresive ale societății noastre, să elaboreze politici coerente în acest sens și să le implementeze eficient în practică.
În al doilea rînd, cultura juridică este necesară și pentru membrii societății, cărora aceasta le va ajuta să conștientizeze semnificația reformelor realizate, necesitatea participării la desfășurarea acestora, oportunitatea însușirii valorilor general umane și a respectării lor intransigente, întru binele și bunăstarea fiecărui individ și a întregii societăți. Numai datorită unei culturi juridice dezvoltate la majoritatea membrilor comunității noastre vom fi în stare, prin manifestarea unui activism social-juridic perseverent să formăm și să dezvoltăm o adevărată societate civilă, fără de care este imposibilă edificarea statului de drept.
§2. Cultura drepturilor omului
În secolul al XXI-lea drepturile omului au devenit o normă a vieții, o valoare universală general recunoscută și acceptată în întreaga lume civilizată. Semnificația deosebită a acestei categorii a determinat conturarea unui nou concept – cultura drepturilor omului (denumită și cultura juridică a drepturilor omului []), văzută fiind ca una din principalele garanții ale respectării drepturilor omului.
Alături de cultura juridică, cultura drepturilor omului este deosebit de actuală în perioada contemporană, perioadă de transformare radicală a relațiilor sociale și de afirmare a unor noi valori juridice în societate. Deja mai mult de două decenii Republica Moldova urmărește noi scopuri – edificarea statului de drept și formarea societății civile, atingerea cărora este imposibilă în lipsa recunoașterii și respectării drepturilor și libertăților omului de către fiecare membru al societății noastre.
Acest deziderat este cu atît mai valoros în condițiile în care realitatea socială se deosebește net de preceptul constituțional: „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sînt garantate” (art. 1 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova []). Incontestabil, în acest caz soluția trebuie să privească dezvoltarea culturii drepturilor omului.
Un prim pas în această direcție constă în conștientizarea esenței și conținutului acestei culturi, precum și identificarea căilor și mijloacelor de promovare a ei în societate [].
În încercarea de a reliefa esența culturii drepturilor omului, precizăm că aceasta este atribuită de către cercetători la categoria culturii spirituale, fiind în același timp strîns legată de cultura juridică [].
Pentru prima dată, însăși noțiunea de „cultură a drepturilor omului” a apărut în materialele informaționale ale Organizației Națiunilor Unite, în anul 1989. Pînă nu demult însă ea nu a constituit obiect de cercetare științifică, în literatura de specialitate nefiind conturată definitiv o definiție a acesteia. Prin urmare, clarificarea conținutului acestei noțiuni, evidențierea principalelelor elemente structurale prezintă un interes științific deosebit.
Cercetătoarea E. Pavlenko propune conturarea esenței culturii drepturilor omului prin raportarea sa la cultura juridică, cu care aceasta se află într-o legătură organică. Astfel, în viziunea sa cultura drepturilor omului exercită o influență decisivă asupra formării culturii juridice. După cum se știe, dreptul prin sine însuși constituie un factor și un mijloc esențial de realizare a drepturilor și libertăților omului, de aceea caracterul umanist al culturii juridice contribuie la o reală și eficientă transpunere a drepturilor omului în realitate. Sub acest aspect, cultura drepturilor omului reprezintă o garanție a drepturilor omului.
Pe de altă parte, la baza conținutului culturii juridice se află un element pur juridic, în timp ce la baza culturii drepturilor omului stă ideea demnității umane, adică o categorie morală, de aceea în caracterizarea acestei noțiuni predomină aspectul etico-moral [].
Formulînd definiția culturii drepturilor omului, cercetătoarea notează că aceasta este o parte componentă a culturii spirituale care reprezintă un sistem de cunoștințe, orientări valorice și convingeri, sentimente, bazate pe recunoașterea și respectarea demnității umane, a drepturilor și libertăților omului, precum și deprinderi și abilități practice de realizare și apărare a acestora [].
Alți cercetători definesc cultura drepturilor omului ca fiind – parte a teoriei generale a drepturilor omului, care cuprinde în sine o totalitate de valori, principii, standarde, norme și mecanisme socio-juridice în sfera recunoașterii, respectării, protecției și apărării drepturilor, libertăților și interselor cetățenilor [].
Unii specialiști consideră că cultura juridică a drepturilor omului este nucleul și cea mai importantă formă a culturii juridice, și reprezintă o valoare de referiță pentru persoană în sfera vieții juridice, fiind cea mai importantă parte componentă a culturii profesionale a fucționarilor statului []. Ea se asociază cu cerințele morale, ce caracterizează atitudinea lor față de drept (sentimentul răspunderii, dreptății, umanismului, respectului, a obligației juridice etc.) și servește ca un indicator de calitate a profesionalismului funcționarilor și demnitarilor de stat [].
În ceea ce privește conținutul culturii drepturilor omului, în literatură, de asemenea, pot fi atestate cîteva păreri.
Potrivit unor cercetători conținutul culturii drepturilor omului cuprinde: în primul rînd, cunoștințele despre drepturile omului și mecanismele de recunoaștere, respectare și protecție a acestora; în al doilea rînd, deprinderi și abilități de apărare a drepturilor omului, atît prorpii, cît și ale altor membri ai societății; în al treilea rînd, cunoștințe și deprinderi de utilizare a instituțiilor juridice naționale și internaționale, statale și nonguvernamentale de apărare a drepturilor omului [].
Într-o altă opinie, elementele de conținut ale culturii drepturilor omului sunt recunoscute: cunoștințele, viziunile, sentimentele, deprinderile și abilitățile, elemente aflate în intercondiționare. Altfel spus, conținutul „culturii drepturilor omului” cuprinde trei specte importante: rațional, psihologic și pragmatic [].
Deci, pentru formarea unui nivel înalt de cultură a drepturilor omului în societate este necesar ca cetățenii însuși să conștientizeze drepturile și libertățile ce le aparțin, să dispună de anumite cunoștințe în această materie, să respecte drepturile și demnitatea altor persoane, să dispună de deprinderi și abilități de a-și apăra drepturile și libertățile. În continuare vom dezvolta aceste elemente.
Cunoștințele. Cunoașterea de către persoană a drepturilor și libertăților sale, incontestabil, reprezintă un element important al culturii drepturilor omului. Cunoașterea presupune rezultatul cunoașterii realității verificată în practică, o reflectare corectă a acesteia în conștiința omului. Cunoștințele sunt obținute în baza comparării informației însușite. De aceea nu este suficient doar a obține anumite date sau a avea acces la informații referitoare la drepturile și libertățile omului, este necesară o experiență practică de cunoaștere și conștientizare a acestora, adeseori de durată.
Unii cercetători consideră că principalul scop al învățării/educării trebuie să constea în formarea culturii generale a drepturilor omului, la baza căreia să stea cunoașterea mai întîi de toate a standardelor internaționale în materia drepturilor omului []. Evident că cunoașterea conținutului documentelor internaționale ce consacră drepturile și libertățile omului nu este suficientă. La fel de necesar este de a înțelege esența noțiunii de „drepturi ale omului”, geneza, evoluția istorică a viziunilor și abordărilor filosofice ale acesteia, structura și clasificarea, mecanismele internaționale de realizare și apărare a drepturilor și libertăților omului.
Cunoștințele au drept scop nu doar să educe oamenii, să formeze o imagine corectă despre drepturile omului ca o cerință necesară a libertății și egalității acestuia, dar și să formeze o societate de drept, în care drepturile omului sunt considerate sacre și inviolabile, iar respectul și protecția drepturilor omului – o trăsătură fundamentală a organizării sociale și statale a vieții societății [].
Viziunile. Un rol important în progresul culturii drepturilor omului în societate îl are dezvoltarea valorilor morale, a convingerilor, precum și formarea viziunilor, a atidunii față de procesele dezvoltării sociale.
Acest mileniu necesită un nou mod de gîndire, o nouă paletă de valori, o schimbare de conștiință. Colaborarea fructuoasă dintre culturile naționale, apropierea lor, unirea popoarelor în fața pericolelor globale este posibilă doar în baza valorilor fundamentale, care sunt proprii tuturor culturilor: a normelor morale, a valorii demnității și vieții umane, egalității și respectului drepturilor omului, înțelegerii și toleranței, recunoașterii caracterului multicolor și multidimensional al lumii, renunțarea la violență etc. De aceea recunoașterea valorii supreme a drepturilor și libertăților omului constituie o mare realizare a civilizației umane.
În acest sens, prof. A.N. Arinina notează: „pînă cînd cultura juridică a cetățenilor nu va crește pînă la nivelul necesar, pînă cînd ideea drepturilor și libertăților omului nu va deveni o necesitate morală, o idee națională de natură să reunească întreaga societate, să o încurajeze spre o nouă edificare juridică, politică, socială, economică și culturală, nu vor fi realizate în practică procedurile și instituțiile menite să asigure drepturile și libertățile omului” [].
Elementul emoțional. Sentimentele ca element al culturii drepturilor omului, de asemenea, au o anumită semnificație. Perceperea, conștientizarea și înțelegerea drepturilor și libertăților influențează substanțial orientarea ideologică și valorică a persoanei și, respectiv, reglarea conduitei acesteia. Altfel spus, procesul cunoașterii și formării viziunilor ideologice și valorice, a convingerilor este imposibil în lipsa momentelor psihologice. Emoțiile negative, sentimentele nedezvoltate pot provoca o atitudine nihilistă față de drepturile și libertățile omului, neîncrederea în ideea drepturilor omului, în toleranță, non-violență, cultura păcii. De aceea, fără a nega semnificația enormă a laturii cognitive a culturii drepturilor omului, nu trebuie redus la aceasta întregul sistem al culturii drepturilor omului. Însuși procesul realizării drepturilor și libertăților omului și cu atît mai mult gradul de activism al persoanei în acest proces, în mare parte depind de măsura în care sunt conștientizate și apreciate de însuși persoană.
Deprinderi și abilități. Despre cultura drepturilor unei persoane distincte se poate vorbi doar în măsura în care aceasta știe, înțelege, conștientizează și apreciază drepturile și libertățile sale, precum și în măsura în care le utilizează în activitatea practică. De aceea în procesul de formare a culturii drepturilor omului un rol important revine elementului pragmatic, experienței, deprinderii și capacității de apărare și restabilire a drepturilor și libertăților lezate.
Evident, doar o persoană instruită poate să-și realizeze drepturile și libertățile sale, precum și să apere și restabilească drepturile lezate ale altor persoane. Dispunînd de un anumit volum de cunoștințe și deprinderi practice, o persoană poate activa întregul potențial al mecanismului de apărare a drepturilor la nivel național, iar în caz de necesitate și de epuizare a tuturor mijloacelor naționale, să apeleze la mecanismele europene sau internaționale.
Raportîndu-ne la realitatea contemporană, trebuie să recunoaștem că în societatea noastră nivelul culturii drepturilor omului este destul de scăzut, atît în ceea ce privește simplii cetățeni, cît și funcționari publici, moment ce se exprimă prin încălcarea flagrantă și în masă a drepturilor și libertăților membrilor societății. De aceea clarificarea factorilor care stagnează dezvoltarea acesteia, elaborarea direcțiilor și formelor de activitate în vederea formării acesteia sunt deosebit de importante din punctul de vedere al standardelor juridice internaționale și a reglementării juridico-constituționale.
Din multitudinea fatorilor care stagnează formarea culturii drepturilor omului în cadrul societății noastre fac parte: diminuarea rolului dreptului și nivelul scăzut al conștiinței juridice a cetățenilor, lipsa unei ordini de drept stabile, a unor garanții sigure pentru drepturile omului, samavolnicia și coruperea funcționarilor publici și în consecință, nihlismul juridic, neîncrederea oamenilor în drept, în lege, în actul de justiție ca modalități de protecție a drepturilor și intereselor persoanelor [].
În context, trebuie precizat că cultura drepturilor omului reprezintă o condiție importantă și indispensabilă pentru dezvoltarea respectului față de demnitatea umană. Realizarea acestuia cu succes depinde de cîteva momente: în primul rînd, de depășirea nihilismului juridic a elitei politice; în al doilea rînd, ideea respectului demnității umane trebuie să devină un principiu fundamental al responsabilității puterii; în al treilea rînd, ideea respectului față de demnitatea umană trebuie să se manifeste ca o garanție morală, spirituală și juridică a grijei față de cetățeni [].
Respectiv, este destul de clar că la moment sunt necesare măsuri concrete și eficiente orientate spre consolidarea încrederii cetățenilor în drepturile și libertățile omului, în rolul și spirjinul statului și a autorităților publice în materie de garantare și protecție a acestor valori sociale. Evident, că în acest sens este absolut necesară o politică statală unică mai ales în sfera educației și a învățămîntului, care să contribuie la formarea culturii drepturilor omului. Paradoxal, însă cea mai slabă verigă în acest proces este anume sfera educației.
În ultimul timp, tot mai mult se vorbește despre educația pentru drepturile omului, văzută fiind ca fundament al formării culturii drepturilor omului (subiect asupra căruia vom reveni în unul din compartimentele de mai jos).
§3. Cultura juridică – o exigență indispensabilă
exercitării puterii în statul de drept
Pentru început vom reitera ideea conform căreia cultura are un rol fundamental în cadrul unei societăți. De nivelul de dezvoltare al culturii politico-juridice și a culturii morale depinde maturitatea democrației și a societății civile. În ce privește cultura juridică, aceasta se impune în atenție prin contribuția sa nemijlocită la elaborarea orientării normativ-valorice a societății în sfera dreptului și a legalității, regulînd conduita indivizilor în vederea asigurării securității lor. Ea exercită o influență considerabilă asupra tuturor sferelor de activitate ale statului [].
Fiind un fenomen deosebit de complex, cultura juridică ca ansamblu de valori spirituale în sfera dreptului este strîns legată de cultura morală, exercitînd o influență colosală asupra celor mai decisive procese politico-sociale din societate, precum: activitatea de creare a dreptului, realizarea legilor, funcționarea mecanismului de stat, principiile și metodele de acțiune a organelor puterii etc. [].
Aceste momente ne permit a constata că nivelul culturii juridice, gradul de dezvoltare al acesteia determină succesul modernizării statului și a societății.
În prezent, a devenit deja destul de clar că edificarea statului de drept și dezvoltarea societății civile în mare parte depinde de nivelul de dezvoltare a relațiilor social-economice, politice și morale din cadrul societății, dar și de nivelul culturii juridice a exponenților puterii publice.
Se poate spune că specificul culturii juridice a societății constă în aceea că nivelul și starea ei depind în mare parte de funcționarea însăși a puterii de stat. Desigur, sub acest aspect nu trebuie ignorat faptul că cultura juridică este atît un sistem, cît și un rezultat al celor mai complexe relații socio-juridice dintre stat și societate. De aceea, calitatea culturii juridice depinde de ambii subiecți (stat și societate), statului revenindu-i rolul principal în ridicarea nivelului acesteia. Prioritatea statului în sfera dată este determinată de însăși istoria sa și mentalitatea poporului. Este destul de relevant în context cercetătorul rus I.A. Iliin, care subliniază că statul se bazează și se menține doar datorită conștiinței juridice a cetățenilor și puterii sale []. Din această perspectivă, pe bună dreptate se consideră că statul care nu se bucură de autoritate în fața cetățenilor nu este în drept să spere la un nivel înalt de cultură juridică din partea poporului său [].
Cu regret, modelul contemporan al societății noastre, influențat în mare parte de istorie și transformările din ultimele două decenii, s-a dovedit a fi imperfect atît sub aspect economic, cît și cultural. Nici statul în ansamblu, nici societatea nu dispun de un nivel suficient și necesar de cultură juridică, corespunzător perioadei contemporane.
Acest fapt se manifestă sub diferite aspecte. Funcționarii publici cu un nivel redus de cultură juridică exercită o influență negativă asupra relațiilor sociale, admit abuzuri și excese de putere, folosesc prerogativele de putere în scopuri personale egoiste, manifestă o lipsă vădită de respect față de lege. Nivelul scăzut al culturii juridice a legiuitorilor are un impact negativ mai ales asupra calității actelor normativ-juridice și, în consecință, a eficienței pratice a acestora. Același nivel de cultură juridică din sistemul justiției generează supraîncărcarea instanțelor, neexecutarea hotărîrilor judiciare, admiterea de erori judiciare. Toate aceste manifestări conturează un tablou destul de sombru al realității societății noastre, care nu doar ne îngrijorează, dar considerăm că pun în pericol însăși viitorul democratic al statului.
Prin urmare, apreciem ca fiind deosebit de actuală și oportună necesitatea dezvoltării cu precădere a culturii juridice la nivelul autorităților statului, al funcționarilor publici și demnitarilor de stat. Un prim pas în această direcție ar consta în abordarea științifică a esenței și particularităților culturii juridice a subiecților/exponenților puterii, cît și înțelegerea rolului decisiv al acesteia pentru progresul societății.
În literatura de specialitate, cultura juridică a subiecților puterii este văzută ca o formă distinctă de cultură juridică profesională. Ea dispune de anumite particularități, determinate de însăși secificul puterii și semnificația deosebită a activității publice etc. [].
Pentru a înțelege mai bine acest raționament este binevenit a preciza că, în realitate, nivelul scăzut al culturii juridice influențează motivația, interesele și conduita subiecților puterii. În goana după diferite privilegii, la putere adeseori acced persoane cu un trecut criminal. Pentru o mare parte din funcționari munca în aparatul de stat este importantă doar din considerentul că permite obținerea anumitor privilegii și satisfacerea anumitor interese personale. Puterea, prin esența sa, este în stare să schimbe omul care este învestit cu ea, iar cu timpul, aceste schimbări pot căpăta și un caracter negativ.
Astfel, învestirea în funcție, de regulă, este legată de obținerea diferitor beneficii materiale și nemateriale. Acest fapt nu poate să nu influențeze calitățile personale ale unor conducători, la care cu timpul se atrofiază „gustul puterii”, și atunci funcția înaltă pe care o deține poate genera un proces invers: voința de stat se transformă în voință personală, puterea de stat este asumată de către funcționar și este folosită pentru realizarea intereselor proprii. În rezultat, funcționarul servește nu societatea, dar se servește pe sine, voința sa personală, devenind voință de stat, dă tonalitate acesteia, orientînd-o în direcții greșite, chiar criminale. În acest sens, unii specialiști precizează că funcția poate fi comparată cu un rol, iar funcționarul – cu un actor, care joacă bine sau rău rolul/scenariul care i-a fost scris [].
Odată constatate asemenea momente în activitatea subiecților puterii este evident că cultura juridică în cazul dat fie lipsește cu desăvîrșire (mai bine zis este deformată în esența sa), fie are un nivel de dezvoltare foarte redus.
Vorbind despre cultura juridică a subiecților puterii trebuie să recunoaștem legătura indisolubilă și interdependența pronunțată dintre aceasta și cultura morală. Fără a intra în detaliile fiecăreia dintre ele, ținem să cităm cîteva afirmații expuse în doctrină, considerate de noi mai mult decît relevante pentru subiectul nostru. Astfel, merită toată aprecierea ideea potrivit căreia politica din ziua de azi și din toate timpurile trebuie înfăptuită de oameni integri din punct de vedere moral, care să așeze deasupra tuturor preocupărilor și priorităților lor, interesul general, binele public. De aici pot fi deduse cel puțin două concluzii []:
cine nu are vocația să facă acest lucru, nu are ce căuta în viața publică;
cei care au demonstrat că nu au o asemenea vocație trebuie obligați să părăsească viața publică.
Relațiile dintre guvernați și guvernanți trebuie astfel concepute și derulate, încît să materializeze principiul că primii sunt în slujba celorlalți, statul e în serviciul cetățanului.
Încă din antichitate s-a susținut că guvernarea trebuie să fie partea omului cinstit [], iar funcțiunile publice, indiferent de rangul lor, nu trebuie să-i îmbogățească niciodată pe cei care le dețin []. Aceste idei rămîn a fi extrem de actuale și în prezent, mai ales că un om de stat întotdeauna trebuie să reprezinte întruchiparea a trei calități: patriotism, virtute și competență.
Consecințele pe care le atrage accederea la putere a unor oameni fără valoare profesională, fără virtute și fără dragoste de țară sunt dezastruoase. Consecințele pot fi urmărite cu ochiul liber. O descriere fidelă a unei asemenea realități este realizată de dna V. Vedinaș, care chiar dacă se referă la patria sa România, este perfect compatibilă și statului nostru – Republica Moldova. În acest sens, domnia sa susține că „În ultimii ani, țara s-a transformat într-un teatru pe scena căruia se preumblă tot felul de personaje dezintegrate din punct de vedere moral și valoric, inapte să-și asume o servitute publică, măcinate de nevoi veroase. Demagogia a fost relansată și, încet dar sigur, redevine politică de stat. Se proclamă și se aclamă practici și angajamente aparent morale, cum ar fi eterna luptă împotriva corupției, respectarea conflictului de interese și altele asemenea, dar care în realitate sunt încălcate pînă la sfidare de chiar cei care le proclamă.” [].
Cu mare regret constatăm că, în prezent, cei care se angrenează într-o activitate politică percep noul lor statut, în majoritatea lor, ca pe o sursă de continue privilegii. Se plasează deasupra celorlalți în ceea ce privește drepturile și sub ei în ceea ce privește obligațiile. Uită că în absența egalității, nu există morală, căci numai între egali acțiunea morală devine reală ca valoare și nu ca simplu act []. Astfel se explică faptul că toate actele internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ca și toate constituțiile lumii, proclamă egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Egalitatea este astfel o premisă și condiție pentru moralitatea unei societăți [].
Potrivit cercetătoarei V. Vedinaș moralitatea în politică poate fi apreciată în funcție de următoarele criterii []:
conformitatea acțiunii politice cu legea, începînd cu legea fundamentală a țării;
conformitatea acțiunii politice cu standardele morale ale dreptății și echității;
capacitatea acțiunii politice de a satisface așteptările a cît mai multor indivizi;
consecvența cu sine însuși a individului și corespondența între două moralități, cea impusă de viața publică și cea specifică vieții sale private.
În continuare domnia sa precizează că problema îndeplinirii acestor criterii trebuie analizată în funcție de depășirea unor stări, între care: starea de anomie (lipsa de norme, atît în viața privată, cît și în cea publică); neîncrederea în instituțiile fundamentale ale statului, cum ar fi justiția, Parlamentul, Guvernul etc.; lipsa deprinderilor, adică a obișnuinței oamenilor de a se raporta la norme [].
Acestor cauze trebuie să li se mai adauge cel puțin două. Mai întîi, modul denaturat în care s-a înțeles semnificația libertății și a democrației existente într-un stat de drept, în curs de a se edifica după un regim totalitar, în care dominante au fost constrîngerile de toate tipurile: economic, politic, moral, afectiv, social și uman, în general. Prin „mod denaturat” se are în vedere dimensiunea exagerată și exacerbată a acestor valori, faptul că s-a sărit dintr-un tărîm al constrîngerilor într-unul al libertății absolute, nelimitate.
Un alt aspect este lipsa unor personalități simbol, care să reprezinte veritabile repere morale, la care să se poată raporta ceilalți, mai ales tinerii. Oamenii politici vizibili sunt, în cea mai mare parte, persoane controversate. Majoritatea celor care au deținut puterea, și-au aservit-o pentru slujirea propriilor interese. Din această perspectivă, politica este o sursă de privilegii, în loc să reprezinte un izvor de servituți []. În viziunea noastră, aspectul invocat de cercetătoare are un impact educativ extrem de negativ asupra societății și a membrilor acesteia. Confirmarea o regăsim cu precădere în amploarea și recrudescența corupției ca fenomen social negativ.
Corupția este considerată a fi principala formă de exprimare a crizei morale pe care o traversează societatea în prezent, iar marea corupție, corupția în rîndul oamenilor politici, a guvernanților constituie forma sa agravată.
Corupția reprezintă una din problemele cele mai discutate din zilele noastre, existentă la alți parametri și cu alte conotații și în alte state, inclusiv la nivelul unor structuri europene și internaționale. Indiferent cu este numită (rușii o numesc – na levo; arabii și africanii îi spun bacșiș, în America – grease, iar britanicii îi spun bribery), plaga corupției și a mitei afectează negativ milioane de oameni. Practicile imorale reprezintă astăzi costuri reale de timp, bani și bunăstare socială, suportate nu doar de guverne sau de întreprinderi, ci și de către indivizi. Prin esența sa corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și justiției, ale cărei efecte negative constau în principal în faptul că erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pun în pericol stabilitatea instituțiilor statale [].
Efectele negative ale corupției sunt grupate după cum urmează []:
irosirea fondurilor publice, prin deturnarea resurselor și umflarea prețurilor în sectorul public;
subminarea competiției pe piață;
efecte devastatoare asupra investițiilor, creșterii și dezvoltării economice;
crearea unui mediu de afaceri nesigur, care atrage neîncrederea investitorilor strategici și competitivi, diminuarea intervenției acestora în economia unei țări, corespunzător cu pătrunderea unor firme fără putere economică;
este afectat accesul păturilor sărace la bunurile și serviciile de bază;
scade în mod periculos calitatea bunurilor și serviciilor publice, punînd în pericol chiar viața oamenilor;
mărește în mod nejustificat costul diferitelor proiecte, multe dintre ele realizae cu finanțare internațională, ceea ce face să crească datoria externă a unei țări;
alocarea discreționară a fondurilor publice care atrge reducerea cheltuielilor publice pentru sănătate, învățămînt și alte servicii strict necesare;
în unele state, corupția poate atrage și degradarea rapidă a mediului.
Este destul de relevantă definirea corupției ca fiind o modalitate de aservire în scopuri private a unei funcții sau demnități publice [] sau altfel spus deturnarea funcției publice în scopuri private [].
Esența fenomenului constă practic în faptul că aceia care sunt învestiți cu diferite funcții de stat, în virtutea cărora exercită prerogative de putere publică, abdică de la valorile morale, pe care ar trebui să le slujească, încetează de a se preocupa de problemele cetății, ale statului și se consacră propriilor interese pe care le așează deasupra celor publice [].
În prezent, cei care exercită diferite funcții sau demnități publice au reprezentarea că totul le este permis, că funcția pe care o dețin le atrage o poziție privilegată de care trebuie să beneficieze în interes propriu. Are loc, în realitate, o pervertire a rolului și locului pe care ei îl ocupă în societate. În loc să înțeleagă faptul că ei sunt cei care trebuie să-i slujească pe ceilalți, că ei depind de cetățean, inversează rolurile și aservesc funcția propriilor nevoi. Beneficiarii serviciilor prestate de funcționari trăiesc același sentiment de pervertire, denaturare a statutului funcționarului și misiunii funcției îndeplinite de aceștia. Apreciază această funcție ca un favor, pentru care trebuie să plătească, în bani sau alte avantaje. Se dovedesc incapabili să înțeleagă că în binomul administrați – administrație, administrații sunt cei care au dreptul să pretindă, iar administrația are obligația să le satisfacă, în limitele legii, evident, pretențiile [].
Omul politic în orice stat și în orice democrație trebuie să înțeleagă că, deși el este un cetățean ca toți ceilalți cetățeni, el nu este orice fel de cetățean. El este un cetățean învestit cu un anumit statut, care îi conferă atît prerogative specifice față de cele ale altor cetățeni, dar și datorii suplimentare, altele decît ale celorlalți. Cu atît mai pronunțată și riguroasă trebuie să fie și răspunderea acestuia.
Legile trebuie respectate de către toată lumea, dar, cu precădere, cei care sunt implicați în exercitarea a diferitor funcții și demnități în stat au obligații suplimentare în raport cu respectarea legii. Este adevărat că toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, dar de la titularii de funcții și demnități se așteaptă un plus de legalitate și moralitate. Dacă un cetățean obișnuit poate să comită un furt, nu același lucru se întîmplă atunci cînd autorul furtului este un funcționar al statului. Ca să nu mai vorbim de situația cînd furtul are ca obiect banul public. De aceea se pune mai stringent ca niciodată problema ca în viața publică să pătrundă și să rămînă oameni care sunt nu numai profund profesioniști, ci și fundamental morali [].
În prezent, nevoia de purificare morală se manifestă atît la nivelul insului, cît și la nivelul diferitelor organe statale. Un studiu efectuat în 1985 în Franța, evidenția o atitudine de respingere a fenomenului politic, generată de dezamăgire, de neîncredere, de percepția că oamenii politici se preocupă în prea mică măsură de nevoile oamenilor obișnuiți, nevoi a căror realizare reprezintă, de fapt, misiunea cu care au fost învestiți []. Între timp, putem constata că situația nu s-a schimbat prea mult de atunci, nici în Franța și nici în alt parte. Concluzia aceasta rezultă din lipsa de interes pentru fenomenul electoral, din prezența redusă la urne, din faptul că, de multe ori se votează nu pentru că se crede într-o anumită formulă, ci pentru că se speră că ea va fi mai bună decît precedenta etc.
Democrația autentică, profundă, reală nu se învață peste noapte. Democrația autentică presupune stadiul de evoluție dintr-o societate în care legitățile statului de drept acționează în consonanță cu cele proprii fiecărui individ, armonizate cu acestea prin acceptare și responsabilizare. Un aspect esențial pentru orice societate democratică este respectul față de lege. Este posibil ca legea să devină la un moment dat anacronică, dar ea trebuie schimbată prin mijloace constituționale, și pînă se întîmplă acest lucru trebuie să fie respectată [].
Democrația autentică impune exigențe atît de la cei care constituie societatea civilă, cît și de la cei care compun instituțiile statului. În ceea ce privește așteptările din partea societății civile, elementul determinant îl reprezintă un nivel înalt al moralității. Aceeași așteptare se regăsește și din partea celor care sunt învestiți în diferite funcții și demnităi în stat.
Este important să remarcăm faptul că noi trăim într-o „societate de supraviețuire” și avem o democrație în mare măsură „de fațadă”, de „vitrină, de ochii lumii”, or, această societate de supraviețuire a inventat și o „morală a supraviețuirii” []. Prin urmare, fiecare dintre noi, în limita atribuțiilor pe care le avem, avem datoria de a schimba starea de lucruri, de a contribui la reîntoarcerea la normalitate și moralitate [].
Cultura juridică a subiecților puterii și drepturile omului. Suplimentar la cele enunțate deja trebuie să precizăm că exponenții puterii, în virtutea obligațiilor lor de serviciu, trebuie să se evidențieze printr-o atitudine pozitivă față de demnitatea, drepturile și libertățile omului și cetățeanului. Activitatea practică a acestor subiecți însă demonstrează că drepturile și libertățile omului nu prezintă pentru ei o mare valoare. Mai mult, încălcarea flagrantă și destul de frecventă a drepturilor omului duce la înstrăinarea cetățenilor față de funcționari, de aparatul statului, evitarea contactării acestora [].
Incontestabil, crearea mecanismului de protecție a demnității persoanei necesită din partea puterii publice un anumit nivel de cultură juridică și de reponsabilitate față de persoană. Respectarea omului, recunoașterea demnității acestuia în cea mai mare parte depinde de cultura juridică a societății. În acest sens se consideră că cultura juridică constituie un element indispensabil garantării realizării demnității umane [].
Este important de subliniat că cultura juridică are misiunea de a armoniza interesele generale cu cele individuale, de a plasa omul în centrul dezvoltării societății, de a-i crea condițiile decente de activitate, trai și dezvoltare, să asigure echitatea, libertatea și posibilitatea realizării sale multilaterale. Toate aceste momente corespund intereselor statului de drept, în care există o putere publică responsabilă, garanții juridice și morale eficiente precum: valori generale, corectitudine, onoare, bunătate și toleranță, autocontrol moral, demnitate umană și libertatea alegerii, ordinea de drept și legalitatea se asigură în principal prin nivelul înalt de conștiință juridică și cultură juridică. Sarcina educării juridico-morale ce stă în fața societății, constă în atingerea unui asemenea nivel de cultură juridică în care fiecare membru al societății respectă normele de drept exclusiv în baza necesității interne, a convingerilor morale proprii, dar nu din frică de constrîngere. Sub aspect ideal, conduita legală nu trebuie motivată altfel decît din necesități morale [].
În prezent, nedezvoltarea demnității civice, incapacitatea de a-și apăra într-un mod civilizat generează situații în care cetățeni cu demnitate, văzînd lipsa în majoritatea cazurilor a răspunderii din partea puterii publice pentru încălcarea drepturilor și libertăților omului, nivelul scăzut al culturii juridice, eficiența scăzută a mecanismelor de protecție statală, își soluționează problemele vitale dincolo de cadrul legal, adesea cu structurile criminale.
Realizarea pasivă de către unii a drepturilor lor legale crează condiții prielnice pentru o posibilă neîndeplinire a obligațiilor de către alți subiecți, paralizează acțiunea întregului mecanism de răspundere juridică. Pe de o parte, omul întotdeauna a fost timid în fața puterii publice, pentru aceasta fiind pregătit secole la rînd, pe de altă parte, de organele statului omul își leagă speranțele sale, așteptînd milă și ajutor, dreptatea legii. Ei presupun că reprezentanții puterii le cunosc nevoile, își fac griji de bunăstarea cetățenilor, poartă răspundere pentru calitatea vieții umane. Doar o persoană cinstită, corectă, sinceră, care își respectă demnitatea umană, predispus spre autolimitare în limitele celor mai înalte valori ale unei vieți demne. Doar un om care poate să-și păstreze demnitatea, este în stare să respecte demnitatea altuia [].
Cu toate acestea, însă cu regret, funcționarii care trebuie să urmeze doar litera legii, principiul neadmiterii înjosirii demnității umane, să fie fidel idealurilor cinstei și demnității, adeseori interpretează normele dreptului în favoarea intereselor personale. Neprotejarea populației față de acțunile ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere constituie un pericol real pentru dezvoltarea culturii juridice în societate, formarea unei noi atitudini față de putere și stat în ansamblu.
Specificul culturii juridice constă în aceea că nivelul și starea acesteia depinde în mare parte de funcționarea însăși a puterii de stat. Fiind o realizare a civilizației umane, cultura influențează asupra modalităților de exercitare a puterii. Specificul activității funcționarilor publici determină trăsăturile culturii juridice a acestora. Ea se distinge de cultura juridică a altor cetățeni, mai întîi de toate, prin conținutul său. Reprezentanții puterii trebuie să fie adevărate etaloane ale dreptății, să dispună de un sentiment dezvoltat al responsabilității, cunoștințe juridice mai profunde și complete, pregătiți a respecta și implimenta aceste cerințe în viață în procesul realizării cotidiene a competențelor sale, să-și dezvolte convingerea în necesitatea de a însuși și respecta principiile morale și de drept [].
Principul respectării demnității persoanei trebuie să pătrundă în funcționarea tuturor ramurilor puterii. Legiuitorul nu poate să adopte legi prin care să fie înjosită demnitatea umană, sau diminuate drepturile și libertățile omului; puterea executivă trebuie să creeze toate condițiile pentru realizarea acestora, iar cea judiciară – să garanteze drepturile și demnitatea persoanei, inclusiv de posibilele atentate din partea puterii legislative și executive [].
Experiența demonstrează că în condițiile unui nivel scăzut al culturii juridice și a conștiinței juridice a funcționarilor de stat, a lipsei răspunderii din partea puterii nu poate exista o protecție eficientă a drepturilor și libertăților omului, a unei domnii reale a dreptului în societate.
În prezent, pot fi atestate asemenea momente precum: lipsa unui mecanism de realizare eficientă a competențelor autorităților de protecție a drepturilor și libertăților omului. De regulă, cetățenii sunt prost informați despre drepturile lor, în ceea ce privește adresarea la autoritățile statului, precum și obligațiile corelative ale funcționarilor de stat. Problemele raporturilor dintre putere și cetățeni sunt legate nu doar de necunoașterea de către ultimii a drepturilor lor, dar și de nedorința autorităților de a informa populația despre căile și posibilitățile realizării lor. funcționarul adeseori intenționat ascunde o asemenea informație.
Nihilismul juridic departamental, corupția, abuzul de putere – iată doar unele deformări ale culturii juridice a funcționarilor statului.
De aici, devine clar că statul trebuie să se preocupe în primul rînd de educația juridică a funcționarilor săi, începînd cu nivelele superioare, întrucît nihilismul juridic nu are doar un impact negativ local, ci afectează întregul sistem de drept.
Conștiința juridică a funcționarilor publici în cazul persistenței nihilismului juridic poate fi caracterizată ca insuficient dezvoltată, dar deja complet formată, fiind fragmentară și contradictorie. Nihilismul juridic departamental presupune o consecință a neconcordanței dintre necesități și interese, orientări valorice, norme și tradiții în sfera juridică, politică și morală. Pericolul acestui nihilism juridic, constă în capacitatea acestuia de a se reproduce, a se acomoda la circumstanțe, moment la care contribuie practic și mediul administrației [].
Manifestarea extremă a nihilismului juridic este nivelul ridicat al corupției în rîndul structurilor statale, care a devenit deja o normă de conduită pentru funcționari. De rînd cu nihilismul juridic și corupția un impact desoebit asupra eficienței autorităților statului o are incompetența funcționarilor, de care suferă practic toată societatea.
Nivelul scăzut al culturii juridice a subiecților puterii nu poate să nu se răsfrîngă negativ și asupra stării legalității în cadrul statului.
În condițiile actuale, este oportun a demara un monitoring juridic asupra actvității autorităților publice ceea ce ar permite evaluarea reală a stării legalității în sfera dată, analiza permanentă a problemei respectării de către funcționari a drepturilor omului, elucidarea cazurilor de încălcare a acestora și dispunerea atragerii la răspunderii funcționarilor.
Din păcate, normele constituționale care stipulează că „respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului” (art. 16 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova []) nu este întotdeauna luată în serios de către funcționari ca un imperativ, ce dispunde forță juridică superioară, avînd acțiune directă pe întreg teritoriul statului.
Concluzii:
Cultura juridică presupune starea conștiinței obștești și a practicii sociale, formată în baza repetării multiple a unei activități, funcționării sistemice și a interacțiunii dintre diferite norme sociale (juridice, morale, tradiționale etc.).
Cultura juridică, fiind o condiție necesară pentru respectarea libertății și securității individului, a drepturilor omului, a protecției sale juridice, impune puterea de a conferi statutului juridic al persoanei unei anumite semnificații juridice. În societatea contemporană, în care se fundamentează edificarea statului de drept și dezvoltarea unei democrații adevărate, principalul principi al existenței puterii trebuie să devină ideea care confirmă valoarea ființei umane – ideea demnității umane. Demnitatea umană, dacă este protejată corespunzător constituie un sprijin enorm pentru democrație și statalitatea de drept, un început originar al oricărei ordini de drept. Dacă statul nu recunoaște și nu protejează demnitatea fiecărei persoane, atunci nici un fel de măsuri nu va garanta temeiul solid al acestuia [].
Cultura juridică în sfera administrării publice
Este important de ținut cont că funcționarul public nu este doar persoana care trebuie să dispună de o cultură juridică dezvoltată, dar și persoana care singură influențează formarea culturii juridice la cetățeni []. Nu trebuie confundant nivelul culturii juridice cu volumul cunoștințelor juridice de care dispune funcționarul, cultura juridică fiind o noțiune mai largă, ce cuprinde totalitatea valorilor juridice și morale de care se orientează acesta []. Cultura juridică consacră legătura dintre juridic și moral, moralitatea servind ca punct de plecare pentru formarea aprecierilor juridice. Modelarea culturii juridice detașat de valorile morale este lipsită de sens.
Principala funcție de formare a culturii juridice a funcționarilor publici trebuie să revină statului. Anume statul este chemat să stabilească statutul juridic al funcționarilor în așa mod încît activitatea acestora, pe de o parte să fie maximal utilă societății și statului, iar pe de altă parte, să fie respectată de către cetățeni.
Este imposibil de apreciat nivelul culturii juridice a funcționarilor publici fără a lua în considerare situația generală din societate. Atitudinea tradițională a diferitor grupuri sociale față de justiție, lege, alte manifestări ale dreptului se deosebește esențial, de aceea cultura juridică a funcționarilor publici contribuie la integrarea diferitor grupuri sociale într-o societate civilă unică. Cultura juridică a funcționarilor reflectă identitatea națională și specificul unei perioade juridice concrete. Opiniile, hotărîrile și acțiunile funcționarilor sunt percepute de conștiința publică ca o caracteristică a statului. Funcționarul în toate cazurile acționează ca reprezentant al puterii de stat, purtător al voinței de stat a funcțiilor de stat.
Activitatea funcționarului public se deosebește de activitatea multor altor persoane prin aceea că el trebuie să acorde prioritate acelor lucruri care corespund intereselor societății, protecției drepturilor omului, scopurilor statului. În același timp, funcționarul public nu este în stare să-și ignoreze și propriile interese, de aceea el ca nimeni altul trebuie să și le armonizeze cu interesele statului. Iar statul trebuie să îl susțină în acest sens: cerînd executarea unui cerc larg de obligații, suprimarea într-o anumită măsură a egoismului personal, el trebuie să compenseze înalta răspundere a funcționarului d estat față de cetățeni printr-un sistem de condiții speciale și privilegii pentru activitatea de stat, în așa fel încît societatea să accepte oportunitatea și necesitatea acestor privilegii și facilități.
Cultura juridică a funcționarului public este strîns legată cu cultura politică și morală a acestuia. Deosebit de important pentru înțelegerea particularităților interacțiunii dintre cultura juridică și cea politică a funcționarilor este analiza raportului dintre interesele grupurilor sociale aflate la putere, cu interesele societății în ansamblu. Funcționarii de stat u trebuie să fie influențați de conjunctura politică și doar în acest caz ei ar fi în stare să îndeplinească voința societății, dar nu a unei grupări politice distincte [].
Experiența istorică demonstrează că cultura juridică a funcționarilor publici constituie un factor important pentru succesul reformării societății. Reformele reușesc doar atunci cînd se reușește formarea unei pături de funcționari publici, care sunt în stare să conducăr și să desfășoare aceste reforme, să garanteze eficiența acestora și neretroactivitatea lor.
Este de menționat că în noile condiții de dezvoltare a societății marcate de valorile democratice se atestă o reconceptualizare a rolului funcționarului public în societate. Tot mai mult se vorbește despre o „birocrație rațională”. Esența acesteia constă în dezvoltarea la nivelul fiecărui funcționar a sentimentului civic, a cetățeniei active. Cetățenia activă a funcționarilor publici este parte componentă a culturii juridice a acestuia. Ea constă în aceea că funcționarul își dedică întreaga sa activitatea protecției intereselor statului și avalorilor morale, împărtășite de majoritatea societății.
În prezent, tot mai simțită a devenit necesitatea unui nou tip de funcționar public, capabil în limitele legii să manifeste independență și o abordare creativă, care să-și asume responsabilități pentru acțiunile și activitatea sa, să manifeste disciplină și să fie pregătit a-și asuma riscuri în numele statului; obligat să respecte și să protejeze drepturile și libertățile omului și cetățeanului [].
Cultura juridică a funcționarilor publici este o parte componentă a culturii juridice a întregii societăți. Formarea culturii juridic a funcționarilor publici este o sarcină primară a statului la etapa actuală, întrucît nivelul înalt al acesteia constituie una din garanțiile dezvoltării democratice a statului.
Cultura juridică a funcționarilor publici se formează în procesul exercitării de către aceștia a atribuțiilor prevăzute de lege și cuprinde următoarele elemente: 1) cunoașterea profundă a normelor de drept, a principiilor și instituțiilor de drept, a sistemului dreptului, un nivel corespunzător de gîndire juridică și pregătire profesională; 2) înțelegerea principiilor și legităților fundamentale economice și poltice, care determină nivelul culturii generale; 3) calitățile etice, impecabilitate profesională, bună-credință, conștiinciozitate [].
Aspectele enunțate denotă actualitatea educației juridice a funcționarilor statului. sarcina educației juridice constă în aceea ca conștiința juridică și cultura juridică a funcționarilor să atingă asemenea nivele la care dreptul va fi perceput ca una din cele mai importante valori, poziționată la același nivel cu morala și religia.
La baza culturii juridice a funcționarului public trebuie să stea sentimentul de respect profund față de de drept.
Nivelul ridicat de cultură juridică asigură o conduită legală din partea acestuia, motivul căreia constă în convingerea în caracterul echitabil al normelor de drept, de aceea cultura juridică poate fi apreciată ca un fenomen uman viu. Ea trăiește doar în conștiința juridică și conduita legală a tuturor subiecților de drept [].
Cultura juridică a funcționarilor publici exercită o influență directă asupra sistemului de drept, întrucît ea poate să capete o exprimare materială în anumite obiecte. Astfel, cultura juridică a funcționarilor ce participă la elaborarea anumitor proiecte de acte legislative se materializează în actele juridice publicate și intrate în vigoare. Cultura juridică a funcționarului public preocupat de activitatea științifică și didactică se poate exprima în diferite publicații științifice: articole, eseuri, rapoarte, monografii, proiecte de legi etc. Funcționarii antrenați în activitatea de control și supraveghere eși materializează cultura juridică în actele de aplicare a normelor de drept, sau alte acte individuale. Obiectele culturii juridice apărute devin parte a realizării juridice și intră în contact cu alte elemente ale realității juridice [].
În literatura de specialitate se precizează că procesul dezvoltării culturii juridice practic este la fel de dificil precum este și procesul edificării statului de drept. Ridicarea nivelului de cultură juridică la fel necesită determinarea celor mai optime și eficiente modalități de realizare a acestei sarcini [].
Dezvoltarea culturii juridice a societății este determinată prin prisma nivelului de apreciere a eficienței activității statului, în persoana autorităților și funcționarilor săi.
Nivelul scăzut al culturii juridice a funcționarilor publici influențează negativ asupra stării legalității consituționale și a ordinii de drept din societate, alimentează încălcarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, reduce activismul pozitiv al cetățeanului și distruge sfera spirituală a societății [].
Cele mai importante elemente ale culturii juridice a funcționarului public sunt considerate a fi: cunoștințele juridice, atitudinea de respect față de drept și activismul juridic în cadrul exercitării obligațiilor de serviciu [].
Legislația Republicii Moldova stabilește că în exercitarea funcției publice, funcționarul public se călăuzește de principiul profesionalismului (inclusiv principiile legalității, imparțialității și independenței), care presupune că „funcționarul are obligația să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, promptitudine și corectitudine”[]. Cu toate că din aceste prevederi legale nu este clar totuși ce presupune profesionalismul funcționarului public, trebuie să precizăm că fundamentul acestuia este constituit din cunoștințele juridice de care trebuie să dispună funcționarul public în mod obligatoriu. Aceasta deoarece funcționarul în cea mai mare parte este atrenat în asigurarea executării competențelor autorităților statului, activitatea cărora trebuie să se bazeze pe drept. Mai mult, legislația în materie stabilește că „în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, funcționarul public este obligat să respecte Constituția Republicii Moldova, legislația în vigoare și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte” (art. 3 alin. (1) din Codul de conduită al funcționarului public []). Evident, nu se cere ca acesta să cunoască la perfecție întreaga legislație, dar un minimum necesar este totuși obligatoriu, precum, bazele regimului constituțional, drepturile și libertățile omului și cetățeanului, principiile de organizare și funcționare a ramurilor puterii în stat, cele mai importante norme juridice din sfera activității profesionale. Mai mult, dezvoltarea permanentă a sistemului dreptului determină și obligativitatea perfecționării cunoștințelor funcționarilor.
Sursele d obținere a cunoștințelor juridice la moment sunt destul de diversificate, cuprinzînd diferite publicații oficiale și neoficiale, comentarii ale specialiștilor, televiziunea, radioul, internetul etc.
În pofida rolului deosebit al cunoștințelor juridice în dezvoltarea culturii juridice, totuși, acesta nu trebuie absolutizat. Sunt destul de relevante exemplele cînd cunoștințele juridice ample nu împiedică indivizii a evita și încălca flagrant normele de drept. Prin urmare, doar cunoștințele nu sunt suficiente pentru dezvoltarea culturii juridice.
O importanță deosebită în formarea culturii juridice o are atitudinea față de drept, exprimată în diferite orientări valorice. Nihilismul juridic ca negare a valorii dreptului, răspîndit printre funcționarii publici, duce la alegerea și folosirea mijloacelor ilegale de reglare a relațiilor sociale, folosirea situației de serviciu în interese personale.
Funcționarul public trebuie să dispună de o atitudine pozitivă consolidată față de drept, fapt ce-i va permite să folosească atît cunoștințele posedate, cît și cele nou însușite pentru consolidarea legalității și a ordinii de drept, pentru perfecționarea sistemului administrării publice [].
Prin urmare una din direcțiile reformării sistemului administrării publice trebuie să constea în sporirea eficienței administrației publice și rezultativității activității profesionale a funcționarilor publici.
Printre măsurile politicii statului orientate spre asigurarea nivelului necesar decunoștințe juridice, ridicarea nivelului culturii juridice și implicării în informarea juridică a populației de către funcționari trebuie incluse:
contribuția la obținerea și perfecționarea cunoștințelor în sfera dreptului în cadrul obținerii studiilor superioare profesionale (a doua facultate), instruirea în cadrul programelor de pregătire profesională;
perfecționarea sistemelor de pregătire și recalificare a funcționarilor, ridicarea calificării și instruirea suplimentară orientată spre consolidarea culturii juridice;
înlăturarea factorilor ce contribuie la manifestarea iresponsabilității și a nihilismului juriidc în activitatea funcționarilor publici, implementarea unui complex de măsuri de stimulare materială și morală a fundționarilor;
elaborarea și realizarea programelor de participare a funcționarilor ce cumulează funcții cu aplicarea cunoștințelor în sfera jurisprudenței în activitatea consultativă legată de proaganda cunoștințelor juridice și a atitudinii de respect fațăd e lege;
elaborarea și perfecționarea mijloacelor de informare a populației despre activitatea autorităților statului, depsre tipurile și formele de oferire cetățenilor a serviciilor juridice; acordarea de consultații juridice în formă scrisă și orală pentru cetățenii pe marginea problemelor ce intră în competența autorităților date.
Cultura juridică a funcționarilor publici este în dependență directă de caracterul obligațiilor sale funcționale, nivelul activismului juridic. Însă, este mai important a dezvolta atitudinea față de drept. Sistemul măsurilor orientate spre formarea culturii juridice a funcționarilor publici trebuie în primul rînd orientată spre dezvoltarea mecanismelor de formare a unei solide poziții interioare a omului față de valoarea dreptului.
În contextul dezvoltării culturii juridice a funcționarilor publici este important a ține cont de faptul că cultura juridică a acestora nu este detașată de cultura juridică a societății. Acestea se află într-o interdependență. Persoana ce este investită în funcția publică deja deține un anumit nivel de cultură juridică pe care a obținut-o în cadrul societății. Elementele deformate ale culturii juridice sunt o reflectare a problemelor de la nivelul culturii juridice a societății. Prin urmare, ridicarea nivelului culturii juridice a funcționarilor trebuie să se producă în contextul dezvoltării culturii juridice a întregii societăți [].
Cultura juridică caracterizează un anumit nivel de instruire juridică și educație juridică a societății și a fiecărui cetățean. Principalii indicatori – calitatea actelor juridice și a legislației în ansamblu; eficiența activității legislative și de aplicare practică a legilor; calitatea conștiinței juridice și morale ale indivizilor; nivelul de conștientizare a drepturilor, obligațiilor și responsabilităților de către putere și societate, stat și cetățean, de către cetățeni reciproc; eficiența sistemului judiciar și a organelor de drept [].
Cultura juridică, presupune un sistem de idei juridice, convingeri, deprinderi și stereotipuri de conduită, tradiții juridice, acceptate de către membrii unei societăți (statale, religioase, etnice etc. ), folosite pentru reglarea / ordonarea activității lor.
Cultura juridică a persoanei se exprimă prin abilitatea și deprinderea acesteia de a se folosi de drept, de a-și orienta propria activitate conform dreptului, precum și de aprecierea propriilor cunoștințe referitoare la drepturi [].
În calitate de principii ale instruirii juridice sunt recunoscute a fi: continuitatea, caracterul interdisciplinar, legătura dintre teorie și practică [].
Conștiința juridică a preocupat omenirea încă din cele mai vechi timpuri. Locul important al legii în viața cotidiană și administrarea statului a fost recunoscut de către cele mai luminate minți ale Chinei Antice, Indiei Antice și filosofii Evului Mediu. Investirea unui funcționar, considerau ei este doar jumătate din ceea ce trebuie făcut, principalul e ca el să asigure executarea strictă a legii. Anume în aceasta era văzut sensul administrației statului. Dacă puterea nu poseda arta administrării/conducerii în baza dreptului, atunci aceasta duce la abuzuri și excese de putere la nivele superioare ale puterii și confuzii la cele inferioare [].
Cultura juridică contemporană este o cultură a statului de drept și democratic, a societății civile dezvoltate [].
Cultura juridică a funcționarului de stat este apreciată în funcție de: – nivelul conștiinței lui politice și juridice; rigurozitatea executării obligațiilor de serviciu în formele prevăzute de lege; legalitatea implicării sale în soluționarea problemelor de importantă generală fie particulară; respectul față de drepturile și libertățile omului și cetățeanului. De calitatea culturii juridice depinde în mare măsură caracterul activității și acțiunilor funcționarului – legale, social utile, morale sau invers, ilegale, dăunătoare sau social periculoase și amorale [].
De aici devine evident că funcționarii statului trebuie să dispună de un nivel mai înalt de cunoștințe juridice, de o înțelegere mai profundă a mecanismelor de luare a deciziilor și de realizare a acestora, de cît simplii cetățeni.
Cultura juridică a funcționarilor este apreciată ca fiind măsura însușirii și folosirii practice a valorilor juridice, transmise prin intermediul educației juridice și a instruirii profesionale, inclusiv juridice. Totalitatea valorilor juridice, a convingerilor, principiilor și viziunilor, materializate în conduita funcționarilor în procesul de exercitare a competențelor .
Este important de precizat că una din trăsăturile culturii juridice de la noi constă în aceea că nivelul și starea sa în mare măsură depinde de funcționarea puterii de stat []. Cultura juridică a funcționarului public se deosebește substanțial de cultura juridică a societății sau a simplului cetățean. A priori este recunoscut că reprezentanții puterii trebuie să fie exponenți ai echității, să dispună de un pronunțat sentiment al responsabilității, de cunoștințe juridice profunde, să fie pregătiți a realiza aceste cerințe în practica cotidiană de exercitare a atribuțiilor sale, a-și forma încrederea în necesitatea însușirii și respectării principiilor și valorilor juridice și morale []. Cu regret însă, funcționarii din ziua de astăzi nu întotdeauna își amintesc despre acest lucru. Starea culturii lor juridice îngrijorează nu doar reprezentanții societății civile, dar și înalții demnitari de stat.
Depășirea nihilismului juridic, ridicarea nivelului culturii juridice a clasei „persoanelor privilegiate” (care dispun mai ales de imunitate juridică), necesită în mod deosebit consolidarea rolului celor mai importante categorii juridico-morale, precum: libertate, echitate, demnnitate umană, precum și a principiilor fundamentale – egalității și inevitabilității răspunderii juridice [].
Neajunsurile sistemului de drept, neconcordanța dintre actele normativ-juridice în mare parte pot fi explicate de nivelul culturii juridice a persoanelor ce participă la procesul normativ. Actele normative adeseori sunt marcate de incertitudini și caracter declarativ, le lipsește exactitatea și mecanismul concret de executare.
Cultura juridică a activității normative (de creare a dreptului) este caracterizată de asemenea indici precum: obiectivitatea normativă; accesibilitatea și exactitatea legilor adoptate; nivelul înalt de profesionalism al corpului de legiuitori; caracterul sistemic și calitatea actelor; interacțiunea juridică corectă cu organul puterii executive [].
Luînd în considerație faptul că asupra calității actelor normative influențează substanțial nivelul culturii juridice a funcționarilor ce participă la procesul normativ, o condiție obligatorie pentru perfecționarea, optimizarea acestuia constă în supunerea unei expertize științifice a proiectelor de acte normative, defășurarea unor sondaje sociologice, elaborarea de proiecte alternative.
Anume în procesul de elaborare a legilor este necesară aprecierea concepției viitorului act, determinarea obiectului de reglementare, a structurii actului, forma de expunere a materialului, integrarea lui în sistemul existent al legislației. Ridicarea nivelului de cultură juridică a procesului normativ este nu doar o condiție necesară pentru îmbunătățirea calității proiectelor de acte adoptate, dar totodată și contribuie la dezvoltarea conștiinței juridice, perceperea adecvată a materiei normative [].
La fel de importantă este și activitatea funcționarilor orientată spre realizarea dreptului. Deoarece anume aceste persoane sunt chemate să execute legea, nivelul culturii lor juridice are o importanță deosebită.
Asupra formării culturii lor juridice influențează cîțiva factori: în primul rînd, politica statului, a cărei prioritate trebuie să fie protecția și susținerea persoanei din partea statului; în al doilea rînd, pentru atingerea unui nivel înalt de cultură juridică este absolut necesară educarea juridică a acestei categorii de funcționari; în al treilea rînd, în activitatea lor trebuie depășite și excluse orice interese politice, naționale, regionale sau individuale [].
O semnificație distinctă în acest context revine activității jurisdicționale a puterii executive, care constă în aplicarea sancțiunilor disciplinare, financiare, administrative și materiale față de funcționarii ce au comis abateri. Aplicarea acestor măsuri față de persoanele vinovate asigură pedepsirea eficientă și oportună a acestora. În același timp, activitatea jurisdicțională a organelor puterii executive contribuie și la protecția drepturilor și libertăților omului și cetățeanului. Statul este cointeresat de realizarea acestei funcții atît de către puterea judecătorească, cît și de către organele corespunzătoare ale puterii executive în forma procesuală prevăzută de lege [].
Cultura juridică a funcționarilor de stat constituie o temelie pentru formarea unui nou mod de gîndire juridică , reorientarea structurilor puterii către prioritatea persoanei, dezvoltarea gîndirii juridice. Dezvoltarea și perfecționarea culturii juridice a activității procesuale a funcționarilor publici va servi ca un factor de dezvoltare a tendințelor pozitive în sfera dreptului. Ea va permite atingerea unui nou nivel a relaiilor sociale, asigurarea juridică a procesului modernizării. Neajunsurile culturii juridice facilitează în schimb abuzurile și excesele de putere, lipsa răspunderii pentru activitatea desfășurată. Prin urmare, în lipsa unei culturi juridice a funcționarilor de stat este imposibilă desfășurarea normală a reformelor în societate, cît și funcționarea normală a mecanismului de stat [].
Prin esența sa, cultura juridică este un fenomen unical ce dispune de o structură internă specifică aflîndu-se în legături strînse cu alte fenomene sociale. Ca totalitate de valori spirituale, cultura juridică este strîns legată de cultura morală. Împreună aceste fenomene influențează substanțial procesele sociale și politice din cadrul societății, în special: elaborarea dreptului, realizarea legilor, funcționarea mecanismului de stat, principiile și metodele de activitate a organelor puterii publice, formarea conștiinței juridice [].
În prezent, constatăm cu regret că evoluția instituției funcționarului public a luat-o pe calea regresului, reproducînd birocrația care dispune după bunul plac de resursele societății în lipsa vreunui control și responsabilitate, cu legături strînse cu lumea criminală.
Reforma administrativă care la moment a devenit o necesitate stringentă trebuie în mare parte să pună accentul pe latura morală a funcționarului public. Aceasta este cu atît mai necesar, cu cît în condițiile actuale pratic înflorește nihilismul „departamental”, alimentat de lipsa răspunderii funcționarilor pentru abaterile comise. Situația este și mai mult agravată de practica exercitării arbitrare a puterii discreționare, moment ce determină practic înstrăinarea cetățenilor de putere.
Prin urmare, nivelul înalt de cultură juridico-morală a funcționarilor publici este un atribut indispensabil unui stat democratic și civilizat.
Calitățile morale ale funcționarilor sunt absolut necesare mai ales în situațiile de exercitare a puterii discreționare, întrucît anume în aceste momente, cînd funcționarul soluționează anumite întrebări legate de interesele și drepturile oamenilor, de sine stătător, potrivit propriei sale convingeri, sunt create condiții prielnice pentru abuzuri și folosirea ilegală a situației de serviciu [].
Cultura juridică dictează fiecărei persoane principii de conduită corectă și legală, iar societății – sistemul valorilor juridice, idealurilor, normelor de drept, care asigură unitatea instituțiilor juridice. Ea este de neconceput în afara coordonatelor morale. Renașterea valorilor morale și culturale în societatea noastră este de natură să influențeze nu doar cultura generală, dar și cultura juridică a societății în ansamblu și a ficărui individ în parte [].
Față de anumite activități profesionale societatea înaintează cerințe sporite de natură morală. Aceasta este legat, în primul rînd, de luarea unor hotărîri importante urmate de anumite consecințe juridice. De regulă, asemenea cerințe sunt consacrate la nivel legislativ. Am putea exemplifica în acest sens Codul de conduită a funcționarului public [], care are drept scop stabilirea unor norme de conduită în serviciul public și informarea cetățenilor cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte funcționarul public în vederea oferirii unor servicii publice de calitate; asigurarea unei administrări mai bune întru realizarea interesului public; contribuirea la prevenirea și eliminarea corupției din administrația publică și crearea unui climat de încredere între cetățeni și autoritățile publice.
Este important că normele de conduită prevăzute de Cod sînt obligatorii pentru toți funcționarii publici, iar încălcarea acestuia constituie, după caz, abatere disciplinară, contravenție sau infracțiune, căreia i se aplică, respectiv, prevederile legislației privind funcția publică și statutul funcționarului public, ale Codului contravențional sau ale Codului penal.
Principiile care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici []:
supremația Constituției și a legii, care obligă funcționarul să respecte Constituția și legile țării. Nu poate exista stat de drept acolo unde semnificația Constituției, ca lege supremă în stat, este negată.
Prioritatea interesului public, este de esența activității administrației în general, implicit a funcționarilor săi. De aici derivă îndatorirea funcționarilor publici de a considera, în exercitarea funcției publice, interesul public mai presus decît interesul personal. Aici se regăsește, întreaga filosofie a aptitudinii administrației și a funcționarilor săi de a face față misiunii cu care sunt învestiți. Este esențial de înțeles că acela care nu are o asemenea aptitudine, nu are vocația de a desfășura activitate publică. Este revoltător cît de departe suntem de existența unei asemenea abordări, cu fatale consecințe pentru realitatea noastră publică, din ce în ce mai erodată moral, mai îndepărtată de așteptările reale și legitime ale oamenilor.
Profesionalismul, care impune funcționarilor publici să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate. Este un obiectiv pe care trebuie să și-l asume orice stat responsabil, acela de a profesionaliza munca din administrație. În lume, de-a lungul timpului, au existat două tipuri de sisteme de recrutare și implicit, de concepere a corpului funcționăresc. Spoils-system, care presupune o administrație profund atașată clasei politice care guvernează, ceea ce înseamnă că schimbarea acestei clase politice atrage obligatoriu și schimbarea corpului funcționăresc și merit-system, care înseamnă că indiferent cine conduce, corpul funcționăresc își păstrează pozițiile pe care le-a ocupat pe criterii de competență și valoare profesională. Există în lume Constituții care promovează în mod expres sistemul meritului (cum ar fi de exemplu Constituția Spaniei).
Imparțialitatea și independența, principii care obligă funcționarii publici să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice. Funcționarea administrației publice are la bază principiul egalității tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, iar din acest principiu derivă conduita egală, impațială și nediscriminatorie, pe nici un criteriu, pe care trebuie să o manifeste funcționarii publici în raporturile lor cu beneficiarii serviciilor publice.
Integritatea morală, este un principiu care interzice funcționarilor publici să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avanataj sau beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin sau să abuzeze de vreun fel de această funcție. Este important de subliniat că moralitatea și profesionalismul sunt cei doi piloni pe care trebuie să se construiască sau, mai bine zis, să se reconstruiască funcția publică în țara noastră.
Libertatea gîndirii și a exprimării are semnificația recunoașterii pentru funcționarii publici a dreptului de a-și fundamenta opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri. Legat de acest aspect, trebuie precizat că libertatea funcționarilor publici de a-și exprima gînduri și opinii cunoaște anumite limitări, în doctrină vorbindu-se chiar de o obligație de rezervă de care aceștia trebuie să dea dovadă în exercițiul acestei libertăți fundamentale. De exemplu, funcționarului public îi este interzis să-și critice instituția din care face parte, chiar dacă sunt anumite aspecte care îl pot nemulțumi. Obligația lui este să contribuie la diminuarea acestor aspecte negative, care provoacă o percepție nefavorabilă din partea lui sau a altora. Limitele pe care trebuie să le respecte deci sunt: ordinea de drept, adică legea juridică și bunele moravuri, adică legea morală.
Cinstea și corectitudinea formează împreună un principiu care obligă funcționarul public ca în exercitarea funcției să fie de totală bună-credință.
Deschiderea și transparența semnifică faptul că activitățile desfășurate de funcționarii publici trebuie să aibă caracter public și să fie supuse monitorizării cetățenilor. Există, evident, o dimensiune a activității funcționarilor publici care este supusă confidențialității, dar, dincolo de aceste aspecte, publicul trebuie să aibă capacitatea de a cunoaște, monitoriza activitatea funcționarilor, ceea ce impune asigurarea caracterului ei public.
Informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptățit să se aștepte din partea funcționarilor publici în exercitarea funcției publice.
Publicul, în general, beneficiarii serviciilor prestate de funcționari, în special, trebuie să cunoască așteptările pe care trebuie să le aibă în raporturile cu funcționarii publici. Cunoscînd așteptările, ei își construiesc reacțiile în raporturile cu funcționarii, sunt în măsură să solicite sancționarea unor încălcări comise de funcționari sau, dimpotrivă, să aprecieze și să popularizeze chiar aspecte pozitive. Peste tot în lume administrația suferă de o anumită percepție negativă din partea oamenilor, uneori îndreptățită, alteori nu. Pentru a schimba o asemenea stare de lucruri, este necesar ca publicul să fie educat nu numai în a marca aspectele negative, ci și pe cele pozitive, pentru a schimba imaginea despre administrație și funcționarii ei.
Crearea unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni și funcționari publici, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației publice,pe de altă parte. Aceasta reprezintă un scop final către care tinde fiecare stat civilizat și la care trebuie să se ajungă și în țara noastră. Faptul că în statul nostru sunt atîtea litigii între administrație și cei administrați, este o dovadă a nevoii de a se construi un asemenea climat, de natură să protejeze atît cetățeanul împtriva abuzurilor, a incompetenței fudule și inconștiente, cît și autoritatea însăși care oricînd poate să răspundă pentru ilegalitățile comise [].
Dacă fiecare subiect de drept trebuie să manifeste, în ceea ce face, responsabilitate, funcționarii publici, demnitarii, oamenii politici trebuie să fie fundamental responsabili în îndeplinirea prerogativelor lor. Responsabilitatea precede răspunderii și o poate elimina. Ea presupune respectarea de către individ a sistemului de valori instituit de „cetate” la nivel global sau la nivel microsocial. Dacă acest sistem de valori este respectat, omul trăiește în armonie cu sine însuși și cu ceilalți, cu societatea în ansamblul său. Cînd sistemul de valori este negat, omul încetează să mai fie responsabil, el devine răspunzător pentru comportamentul său ilicit []. Funcționarul public, demnitarul, omul politic, trebuie să facă să primeze, în comportamentul lor, responsabilitatea []. Pentru ei nu există o valoare mai importantă decît „îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor” []. Ei trebuie să-și ducă la bun sfîrșit atribuțiile, nu pentru că așa li se impune, ci fiindcă sunt convinși că acesta este rostul lor profesional.
Este important că omul politic și funcționarul public nu mai trebuie să fie într-un stat democratic un instrument orb al unor comenzi, indiferent de la cine ar veni aceste comenzi. De aceea, în statutul juridic al funcționarului public regăsim reglementat regimul ordinului superiorului ierarhic, care, ca regulă, este obligatoriu pentru funcționarii din subordine, cu excepția situației în care ordinul este vădit ilegal. Într-o atare situație, funcționarul nu mai este obligat să-l execute, decît dacă titularul ordinului insistă în executarea lui. În acest caz, funcționarul public este însă obligat să-l anunțe pe șeful ierarhic celui de la care emană ordinul despre situația intervenită.
Cultura juridică în sfera legislativă
Principiile conduitei parlamentare [].
Primul principiu care guvernează conduita parlamentarului este principiul interesului național, care obligă pe deputați să acționeze în interesul întregului popor.
Un alt principiu este cel al legalității și bunei credințe, în baza căruia deputații, în calitate de reprezentanți aleși ai poporului, își îndeplinesc îndatoririle și își exercită drepturile în conformitate cu Constituția, legile țării și Regulamentului Parlamentului, pe durata mandatului pe care îl dețin. Respectarea legii este un principiu fundamental al unui stat de drept, guvernînd viața publică în ansamblul său.
Buna-credință, care este un principiu constituțional, interzice deputaților să își asume față de persoanele fizice sau juridice obligații financiare sau de alt tip, menite să influențeze exercitarea mandatului cu bună credință, potrivit proriei conștiințe.
Principiul transparenței este un alt principiu așezat la baza exercitării mandatului parlamentar, din care rezultă și obligația menținerii unui dialog permanent cu cetățenii pe problemele care îi interesează și care rezultă din asumarea și exercitarea mandatului de parlamentar.
Principiul fidelității impune deputaților datoria de a manifesta, pe durata exercitării mandatului, fidelitate față de țară și popor și respect față de oameni. Fidelitatea față de țară are un caracter sacru (potrivit Constituției) și la respectarea ei se angajează, prin jurămînt, toți cei cărora le sunt încredințate funcții și demnități de stat.
––––––––––
Cultura juridică a deputaților constituie un important factor și o exigență indispensabilă asigurării calității legislației, stabilității orînduirii sociale și de stat, a ordinii de drept, a progresului relațiilor sociale, a implicării cetățenilor în procesul de conducere a statului, a consolidării rolului autorităților reprezentative ale statului. Nivelul înalt al culturii juridice a reprezentanților poporului servește ca o garanție pentru desfășurarea civilizată și cu succes a transformărilor sociale și politice în interesul majorității cetățenilor statului.
Cu regret, nivelul actual al culturii juridice a unei bune părți din deputați adeseori devine o cauză a generării și acutizării instabilităților politice, economice și juridice, împiedicînd desfășurarea normală a reformelor inițiate, prin aceasta condiționînd și o reducere a încrederii cetățenilor în organele democratice ale puterii. În ultimul timp, este tot mai accentuat nivelul scăzut al profesionalismului reprezentanților poporului în adoptarea legilor, incapacitatea lor de a prevedea consecințele hotărîrilor adoptate, nedorința de a promova și realiza interesele majorității cetățenilor etc. [].
În literatura de specialitate, cultura juridică a reprezentanților poporului a fost definită ca fiind măsurile și mijloacele de însușire și utilizare de către aceștia a valorilor juridice, manifestate în caracterul și nivelul cunoștințelor juridice, a aprecierilor, convingerilor, intereselor civice, orientărilor valorice și alte elemente ale conștiinței juridice în unitatea lor organică, precum și în activitatea social-activă a acestora, determinată de statutul lor juridic []. Astfel, în acest caz, cultura juridică este privită în calitate de competență juridică și profesionalism în activitatea practică a reprezetanților poporului [].
În prezent, amplificarea rolului legislației în viața persoanei, a societății și a statului implică necesitatea înțelegerii modului cum aceasta este creată, formată și dezvoltată, în ce constă esența acesteia. Fără a înțelege aceste momente este imposibil succesul activității de elaborare și adoptare a legilor și a altor acte normative, chemate să asigure libertatea persoanei și progresul societății.
Succesul activității de creare a legilor (și a altor acte normative) depinde în primul rînd de cultura juridică a legiuitorului, de atitudinea creativă a acestuia față de misiunea sa, de nivelul cunoștințelor juridice pe care le posedă și a procedeelor de tehnică legislativă. Esența culturii juridice a legiuitorului, ca parte componentă a culturii generale constă în modul de gîndire și acțiune a acestuia, bazat pe recunoașterea și cunoașterea valorilor fundamentale ale dreptului, cerințelor legalității și a regimului ordinii de drept, în corespundere cu care se realizează activitatea de legiferare și practica aplicării legilor [].
Cultura juridică a legiuitorului se află într-o strînsă interdependență cu cultura generală. Influența puternică a culturii generale asupra conștiinței juridice, gîndirii și viziunilor legiuitorilor, asupra orientărilor lor valorice determină nemijlocit (sau mijlocit) caracterul legislației, corespunderea acesteia cu spiritul național și istoric al poporului, cu aspirațiile, dorințele și interesele acestuia. Totodată, cultura juridică a legiuitorului, ca răspuns, influențează cultura generală, protejează și crează condițiile necesare pentru dezvoltarea liberă a acesteia prin elaborarea unor legi performante, prin stabilirea regimului stabilității juridice, implementarea consecvetă în viață a cerințelor legalității și a ordinii de drept.
În pofida acestui fapt, totuși calitatea legilor lasă mult de dorit, atît sub aspect formal, cît și de conținut. Mai ales sunt defecte actele normative și legislative adoptate în ultimii 10-15 ani. O cauză serioasă în acest sens este însăși calitatea regulilor de tehnică normativă/legislativă.
Cultura legiferării înglobează în sine cunoașterea complexă a realității, a istoriei și a perspetivelor de dezvoltare a societății, cunoștințe speciale în materie de drept, legislație și tehnică legislativă, folosirea iscusită a acestora în activitatea practică de creare a legilor și realizare a lor. Posedarea acestor cunoștințe și folosirea lor în procesul legislativ/normativ permite elaborarea unor acte legislative fundamentate și perfecte sub aspect tehnic, care fac față în cerințelor progresului social. astfel, legiuitorul trebuie să dispună de cunoțtințe profunde și complexe, permanent să le actualizeze și din dialogul permanent cu poporul să consolideze înțelepciunea. Pentru a transpune toate acestea în limbajul legii, el trebuie să dispună și de măiestria (arta) legiferării, folosirea profesională a procedeelor de tehnică legislativă [].
Cultura tehnicii juridice are o semnificație deosebită mai ales în condițiile formării legislației ce servește intereselor și necesităților persoanei, ale societății civile și ale statului de drept. Fiind o parte componentă a culturii generale, cultura tehnicii juridice (mai ales a celei legislative) se manifestă ca un factor de care depinde calitatea legilor și a actelor subordonate acestora.
Dreptul în calitatea sa de fenomen social deosebit, exprimat printr-un sistem de legi constituie acel potențial de valoare, care se manifestă ca un mijloc eficient de asigurare a legalității și a ordinii de drept, fundamentul realizării drepturilor și libertăților omului și cetățeanului. Oamenii percepînd fenomenele juridice de valoare și folosind conștient, activ conținutul și posibilitățile dreptului în scopul satisfacerii diferitor necesități și interese, de regulă, sunt considerați ca avînd un înalt nivel de conștiință juridică și o cultură juridică dezvoltată [].
Atractivitatea valorică a dreptului în cea mai mare parte este determinată de perfecțiunea și calitatea actelor normative adresate subiecților de drept.
În contextul elaborării și adoptării actelor juridice de calitae un rol determinant îi revine culturii tehnicii juriidce, care înglobează în sine toată bogăția culturii juridice a societății, acumulează experiența în materie de creare a dreptului și de realizare a acestuia, și permite reducerea la minimum a erorilor care pot deforma calitatea actelor juridice [].
Cultura tehnicii juridice (în special legislativă) presupune și un nivel înalt de conștiință juridică și cultură juridică a participanților la procesul legiferării și aplicării practice a legilor. În lipsa influenței culturii juridice a societății, a culturii juridice a exponenților puterii, cultura tehnicii juridice (legislative) nu poate să-și manifeste potențialul său practic [].
În literatura de specialitate poate fi atestate o categorie distinctă – psihologia legiferării care presupune o latură importantă a activității legislative a statului, o formă a activității acestuia, care are ca scop nemijlocit formarea normelor juridice, modificarea, completarea sau abrogarea acestora. Din punct de vedere juridic legiferarea este un proces de creare a normelor legii. Sub aspect psiho-social însă, aceasta presupune un proces de armonizare a voinței subiecților de drept, căutarea compromisului dintre diferite interese sociale. În această sferă, ca nicăieri în altă parte, se concentrează cultura juridică, politică, psihologică și morală; normele juridice și cele morale; conștiința juridică, politică și etică [].
Specificul activității de legiferare necesită din partea deputaților nu doar un nivel înalt de cultură generală, dar și un volum suficient de cunoștințe, anumite deprinderi și abilități de formare și elaborare a actelor legislative. Doar deputații calificați sunt în stare să expună materia juridică în limbajul juridic necesar, orientat spre transmiterea informației juridice, în așa mod încît să fie ușoară aplicarea legii fără explicații și interpretări suplimentare. De aceea, o condiție importante pentru asigurarea calității legii constă în implicarea în elaborarea proiectelor de lege a juriștilor care dispun de cunoștințele și experiența necesară în materie, a savanților și specialiștilor înalt calificați cu cunoștințe profunde și experiență practică în sferele reglementate [].
Cultura juridică și justiția
De activitatea profesională a judecătorului depinde eficiența justiției în ansamblu, ca una din cele mai importante mijloace de asigurare și protecție a drepturilor și intereselor legale ale persoanei. De aceea, înfăptuirea justiției necesită un nivel înalt de cultură juridică de la persoana care ocupă funcția de judecător. Conduita judecătorului se reflectă nu doar asupra conduitei participanților la proces, dar și asupra convingerilor acestora referitoare la esența justiției și eficiența protecției judiciare. Calitățile morale ale judecătorului manifestate în procesul înfăptuirii justiției și nivelul culturii sale juridice influențează substanțial formarea încrederii față de instanța judecătorească la persoanelor care s-au adresat pentru protecția drepturilor lor, precum și dorința acestora de a-și realiza dreptul la apărare, garantat de Constituție [].
În contextul subiectului studiat, cercetătorii identifică o astfel de categorie precum este cultura juridică profesională, care este definită ca fiind una din formele de cultură juridică, purtătoarea căreia este un grup de persoane, implicate profesional în practica juridică, altfel spus care desfășoară activitate juridică pe principii profesionale. Cultura juridică profesională se distinge printr-un nivel ridicat de cunoștințe juridice, înțelegerea și aprecierea profundă a a fenomenelor juridice, atitudine de respect față de drept, a profesiei juridice, convingerea utilității și valorii instrumentariului juridic, capacitatea folosirii eficiente a mijloacelor juridice pentru realizarea sarcinilor și atingerea scopurilor activității profesionale. Fiecare profesie juridică determină și specificul culturii juridice a judecătorilor, procurorilor, polițiștilor, avocaților etc. Cu toate acestea nivelul culturii juridice este diferit chiar printre reprezentanții aceleiași profesii.
În literatura de specialitate, justiția este caracterizată prin două trăsături de bază: – nivelul încrederii cetățenilor față de organele justiției și; – nivelul culturii juridice a organelor justiției și influența acesteia asupra conștiinței juridice a cetățenilor [].
După cum este general acceptat, justiția este unul dintre pilonii care susține orice societate democratică. În același timp, ea este și un serviciu public a cărui principală misiune este satisfacerea intereselor membrilor societății. Din această perspectivă, cetățenii așteaptă ca judecătorii să-și desfășoare activitatea în mod cinstit, corect și imparțial. Independența, imparțialitatea și profesionalismul judecătorilor sînt elementele de bază ce inspiră siguranță și încredere celor care caută o protecție a drepturilor ce le-au fost încălcate, dar și celorlalți membri ai societății [].
Potrivit aprecierilor specialiștilor, încrederea este crucială în administrarea justiției. Cetățenii trebuie să fie conștienți de independența și de imparțialitatea justiției, să aibă convingerea că judecătorii nu urmăresc vreun interes, că nu vor favoriza vreo parte, ci că vor depune efortul pentru a soluționa cauza potrivit legii și conștiinței lor, care nu poate fi decît conformă legii [].
Trebuie să recunoaștem că starea puterii judecătorești este una din cele mai importante caracteristici ale societății în ansamblu. Ea reflectă nivelul de dezvoltare al constituționalismului, gradul de protecție a drepturilor și libertăților persoanei, maturitatea structurilor societății civile ca fundament al democrației. Principalele criterii de evaluare a stării puterii judecătorești, de rînd cu rolul și locul în sistemul „frînelor și contrabalanțelor”, sînt accesibilitatea protecției judiciare a drepturilor și libertăților persoanelor fizice și juridice, echitatea procedurilor folosite și imparțialitatea judecătorilor. Funcționarea reală și eficientă a acestor criterii determină încrederea pe care societatea o poate avea în sistemul său judiciar. În acest sens, cercetătorii subliniază că o societate care are încredere în sistemul său judiciar, în eficacitatea normei și în aplicarea principiului conform căruia toți sînt egali în fața legii este o societate puternică și prosperă [].
În același timp, este evident că puterea judecătorească poate să-și realizeze misiunea sa doar în condițiile în care se va bucura de încrederea cetățeanului și a societății. Aceasta deoarece neîncrederea față de capacitatea instanțelor judecătorești de a soluționa conflictele în baza legii, răspîndită în societate, determină cetățenii să caute mijloace ilegale de influențare asupra judecătorilor, fie să recurgă la căi extrajudiciare de soluționare a conflictelor. Doar încrederea în justiție poate stimula cetățenii să apeleze la serviciile acesteia în toate cazurile de conflict. Este o cale indispensabilă edificării statului de drept, în care conflictele trebuie soluționate, în principal, prin mijloace juridice, dar nu prin violență și linșare [].
Încrederea în justiție se formează treptat pe parcursul anilor, în baza opiniei publice referitoare la caracterul echitabil și corect al hotărîrilor luate de instanțele judecătorești, protecția și apărarea reală a drepturilor și libertăților cetățenilor, libertatea și independența justiției față de influența organelor de drept sau a funcționarilor puterii executive.
În prezent însă, încrederea cetățenilor în justiție este grav afectată de imaginea acesteia conturată de mijloacele de informare în masă. Practic zilnic, buletinele informative conțin noutăți referitoare la judecători și instanțe judecătorești, fiind elucidate fie proprietăți enorme ale unor judecători ce nu pot fi justificate, fie conduite ilegale și amorale rămase nesancționate, fie cauze și dosare examinate cu încălcarea legii, fie cetățeni rămași dezamăgiți de funcționarea justiției, fie infractori periculoși eliberați ilegal din arest etc. Toate aceste momente în ansamblul lor denotă grave carențe în organizarea și funcționarea sistemului judiciar din țara noastră, fapt ce ne îndepărtează considerabil de valorile europene și de visul edificării unui stat de drept.
Cultura juridică în asigurarea ordinii de drept
Nivelul înalt de cutură juridică și morală constituie o condiție indispensabilă a administrării eficiente a statului și societății, a profesionalismului înalt al activității administrative [].
Eficiența modernizării societății noastre depinde, pe de o parte, de perfecționarea legislației și a administrației publice, iar pe de altă parte, de asigurarea unui nivel înalt de cultură juridică a cetățenilor.
III
DEZVOLTAREA CULTURII JURIDICE:
OBSTACOLE, FACTORI ȘI SOLUȚII
§1. Nihilismul juridic –
principalul obstacol în calea dezvoltării culturii juridice
În momentul în care societatea a refuzat metodele autoritare de conducere a statului totalitar, iar oamenilor li s-au oferit, mai mult sau mai puțin, posibilități de a-și folosi drepturile și libertățile, s-a simțit destul de pregnant nivelul scăzut al culturii juridice a societății în ansamblu, indiferența față de drept și subevaluarea acestuia, momente ce au persistat decenii la rîndul.
Astfel, proclamarea valorilor supreme la nivel constituțional și crearea cadrului normativ-juridic corespunzător, considerate a fi ca pași concreți în edificarea unei societății civile și a statului de drept, au impus necesitatea apropierii de aceste exigențe a mentalității clasei guvernante, a funcționarilor publici și a populației în ansamblu, adică necesitatea dezvoltării culturii juridice [].
În viziunea noastră, acest moment a fost insuficient conștientizat și valorificat la momentul oportun. Respectiv, sub influența transformărilor de la acea oră, s-a dezvoltat, cu regret, nihilismul juridic ca varietate a nihilismului social (răspîndit pe larg în perioada „restructurării”), fenomen ce, în general, exprimă atitudinea negativă a subiectului (grup, clasă, pătură) față de anumite valori, norme, viziuni, idealuri. Astfel, în baza negativismului general, cînd multe s-au reevaluat, reconsiderat, judecat și respins a apărut și nihilismul față de drept, legi și ordine normativă. Acesta a înregistrat dimensiuni semnificative de la sfera relațiilor cotidiene la activitatea demnitarilor de stat și a funcționarilor publici. Fiind orientat spre distrugerea a tot ce a existat anterior, nihilismul juridic a influențat destul de negativ și asupra dezvoltării culturii juridice a populației, a realizării normelor de drept [].
În cadrul filosofiei se consideră că „nihilismul” provine de la latinescul „nihil” (nimic) – poziția absolutei negări [].
În viziunea cercetătorului N.I. Matuzov în general „nihilismul” (în traducere din latină – „negare”) exprimă atitudinea negativă a subiectului (grupului, clasei) față de anumite valori, norme, viziuni, idealuri, față de toate aspectele existenței umane, fie doar a unora dintre ele. Aceasta este una din formele de percepere a lumii și de conduită socială [].
În calitate de curent al gîndirii sociale, nihilismul a apărut demult, dar cea mai mare răspîndire l-a căpătat în secolul trecut, în principal în Europa Occidentală, grație unor așa filosofi ca Iacobi, Prudon, Nitzze, Bakunin, Kropotkin etc. Cercetătorii susțin că prin esența sa nihilismul are mai multe fațete, el poate fi moral, juridic, politic, ideologic, religios etc., în dependență de valorile ce sunt negate, fie de sfera cunoașterii sau a practicii sociale în care se manifestă – cultură, știință, artă, etică, politică, economie etc. Între acestea extistă multiple nuanțe și tangențe. Fiecare din aceste variante își are istoria sa și particularitățile sale [].
În calitate de fenomen social, nihilismul se caracterizează prin următoarele momente []:
o atitudine critică și extrem de negativă față de valorile absolute (general recunoscute);
o abordare maximalistă, o negare fără compromisuri;
un caracter distructiv.
Nihilismul juridic reprezintă o variantă a nihilismului social. Esența acestuia constă în atitudinea generală de negare, lipsa de respect față de drept, legi, ordinea normativă, iar sub aspectul sursei sale, acesta presupune o ignoranță juridică, lipsă de educație juridică. Este vorba în principiu de nevalorificarea practică a dreptului de către societate[].
Sub aspectul structurii sale subiective, nihilismul juridic nu este doar o simplă negare. În acest sens, V.G. Safonov evidențiază o combinare a trei elemente constitutive []:
înțelegerea sau recunoașterea internă (intuitivă sau confirmată practic) a inconsistenței dreptului (a normelor, instituțiilor sau a ramurilor acestuia) ca valoare obiectivă;
atitudinea personală față de drept (aprecierea acestuia) care depinde de nivelul de dezvoltare și calitățile persoanei, fiind în același timp și un stimulent pentru conduita acesteia;
conduita motivată (licită sau ilicită) a subiectului, orientată spre atingerea scopului prin mijloacele cele mai avantajoase.
Problema nihilismului juridic a devenit obiect de cercetare pentru mai multe ramuri ale științei, fiecare dintre ele cercetînd diferite aspecte ale acesteia, completează înțelegerea acestui fenomen social. Respectiv, se poate atesta o abordare multiaspectuală a nihilismului juridic. În literatură multiplele abordări au fost grupate în cîteva categorii sub aspectul: filosofiei, teoriei generale a dreptului, istoriei, culturologiei, sociologiei [].
O abordare științifică valoroasă a nihilismului juridic propun savanții juriști, care studiază problematica teoriei statului și dreptului. De exemplu, prof. N.I. Matuzov definește nihilismul juridic ca fiind „nerecunoașterea dreptului ca valoare socială, exprimată prin atitudinea negativă față de drept, legi, ordinea de drept, prin nerecunoașterea necesității dreptului, a posibilităților acestuia, a utilității sale sociale” []. Într-o altă viziune, nihilismul juridic reprezintă o patologie a conștiinței, generată de o anumită stare a societății []. În prezent, acestea sunt cele mai răspîndite aprecieri ale nihilismului juridic în literatura de specialitate.
Este important de precizat în context că fenomenul nihilismului juridic se formează la nivelul elementelor psihologice și ideologice ale conștiinței juridice a individului și poate apărea la orice etapă a vieții acestuia sub influența mai multor factori externi. Mai mult, nihilismul juridic poate apărea la toate categoriile conștiinței juridice: la nivel individual, de grup, pe categorii profesionale, la nivel de societate.
Tot mai mult în ultimul timp se atrage atenția la o asemenea categorie ca nihilismul juridic departamental, consemnat de cercetătorul V.A. Tumanov [] și menționat de către cercetătorul I. Frunză [] drept specific și societății moldovenești contemporane. Specialiștii precizează că nihilismul juridic departamental este strîns legat de nihilismul juridic la nivel de societate, întrucît persoanele cu funcții de răspundere din organele de stat provin din aceeași societate.
În concret, V.A. Tumanov subliniază că o trăsătură caracteristică nihilismului juridic departamental, pe lîngă lipsa de respect pentru drepturile omului, o constituie lipsa de respect pentru lege ca izvor suprem de drept. În această ordine de idei, nihilismul juridic departamental se caracterizează prin aceea că legea este privită ca un act de natură generală, care poate fi aplicată doar după o „interpretare”, „precizare” departamentală, precum și convingerea funcționarilor din organele de stat că dispun de dreptul de a „ajusta” legea, de a neglija normele juridice, dar și „experiența” de a urma, respecta instrucțiunile, indicațiile primite în detrimentul aplicării prevederilor legale.
Vorbind despre formele nihilismului juridic, precizăm că în doctrină nu poate fi atestată o viziune unică [].
Bunăoară, prof. N.I. Matuzov identifică cîteva forme ale nihilismului juridic []:
încălcarea intenționată a legilor și a altor acte juridico-normative (criminalitatea – cea mai periculoasă formă a nihilismului juridic, care cauzează cele mai grave prejudicii societății – fizice, materiale și morale);
nerespectarea și neexecutarea în masă a dispozițiilor normative, cînd subiecții (cetățenii, funcționarii publici, autoritățile publice, organizațiile obștești) nu-și conformează conduita sau activitatea cu normele juridice, dar tind să activeze după „propriile lor reguli”;
emiterea și adoptarea actelor juridice paralele, contradictorii sau care se contrazic, se neutralizează reciproc. Adeseori actele subordonate legii devin superioare legii. Actele normative adoptate în număr mare nu se integrează corespunzător în sistemul legislativ, generîndu-se colizii complexe;
substituirea legalității cu oportunitatea politică, ideologică și pragmatică, intrarea diferitor demnitari și autorități publice, grupuri sociale sau forțe în sfera ilegalității, tendința atingerii scopurilor și intereselor particulare prin eludarea cadrului constituțional și legal;
confruntarea structurilor legislativă și executivă a puterii. Acesta este un nihilism „de nomenclatură” sau „elitar”, legat de paralizia puterii, iar orice paraliezie a puterii semnifică și paralizia legii și a dreptului.
o sursă și o formă importantă de exprimare a nihilismului politico-juridic este încălcarea drepturilor și libertăților omului, în special a unor asemenea drepturi precum: dreptul la viață, la demnitate, la locuință, la proprietate, la securitate. Protecția juridică scăzută a persoanei subminează credința în lege și în drept, în posibilitatea statului de a asigura ordinea și liniștea în cadrul societății, de a apăra cetățenii față de atentatele criminale. În consecință, ineficiența dreptului nu poate să genereze o atitudine pozitivă față de acesta, condiționînd doar nemulțămiri și proteste;
forma teoretică a nihilismului juridic (în sfera științei, în activitatea juriștilor, a filosofilor etc.).
La rîndul său, cercetătorul V.A. Tumanov menționează două forme: „pasivă” și „activă”, explicînd că pentru forma „pasivă” este caracteristic o atitudine indiferentă față de drept, subaprecierea rolului și semnificației acestuia, iar pentru forma „activă” – o atitudine conștient ostilă față de drept [].
În alte surse se susține că nihilismul juridic poate îmbrăca două forme: teoretică (ideologică) și practică. În primul caz, are loc o fundamentare teoretico-conceptuală a nihilismului, cînd savanții, filosofii, politologii demonstrează și argumentează că există valori cu mult mai importante ca dreptul în general, și cu atît mai mult ca dreptul unui om în parte (cum ar fi revoluția etc.). În cel de-al doilea caz, are loc realizarea acestor viziuni teoretice în practică, fapt ce adeseori se transformă într-un regim de teroare impus de putere față de populația țării, în transformarea elitei de la guvernare într-un grup criminal [].
Prin urmare, se poate conchide că formele de manifestare a acestui fenomen sunt diverse și multiple: de la postulate teoretice, doctrinare pînă la acțiuni și activități ilegale [].
Cu regret, la ora actuală nihilismul juridic a căpătat un caracter de masă, răspîndindu-se pe larg nu doar în rîndurile cetățenilor, dar și la nivelul funcționarilor și demnitarilor publici. Acest fapt accentuează necesitatea conștientizării cauzelor nihilismului juridic și elaborării mecanismelor sau a mijloacelor de contracarare a acestui fenomen [].
Cauzele nihilismului juridic sunt prezente în societate permanent și pentru fiecare perioadă de dezvoltare a acesteia le sunt proprii caracteristici specifice. Nihilismul juridic dispune de multiple temeiuri. El apare, de regulă, în rezultatul imperfecțiunii normelor juridice și a practicii de aplicare a acestora de către organele statului. Aceasta presupune că pentru un subiect concret, norma de drept nu-și realizează sarcina care i-a fost prestabilită. Nihilismul juridic pătrunde în conștiința persoanelor, a cetățenilor sau a grupurilor sociale. Prejudiciul cauzat de către acesta are un caracter multilateral, fiind practic un catalizator pentru toate încălcările de lege. Pe lîngă aceasta, se formează un complex de orientări negative în conștiința și practica organelor de drept și a cetățenilor (mecanismul victimizării, indiferența sau justificarea morală a anumitor tipuri de ilicite etc.) [].
În literatura de specialitate, nu poate fi atestată o singură viziune asupra cauzelor nihilismului juridic. Bunăoară, dl profesor Gh. Avornic este de părerea că în cea mai mare parte, cauzele apariției și dezvoltării nihilismului juridic în țara noastră țin de trecutul nostru, accentuînd cu precădere următoarele momente []:
rădăcinile istorice, prin care o bună parte din membrii societății erau lipsiți, total sau parțial, de drepturi și obligații; neparticiparea lor la viața politică și juridică, caracterul represiv al legislației, imperfecțiunea exercitării justiției;
consecințele perioadei sovietice, cînd teoria și practica dictaturii proletariatului era înțeleasă ca putere, care nu era legată de legi, dar nici limitată de ele;
sistemul de drept în care au dominat metodele administrative de comandă, actele normative secrete și semisecrete și alte acte cu caracter democratic care purtau un caracter doar declarativ și nu real; rolul inferior al instanțelor judecătorești și al dreptului în general;
neconcordanța dintre noile și vechile reglementări juridice, criza legislativă și mecanismul imperfect de punere în aplicare a legilor adoptate, procesul îndelungat al reformelor, inclusiv a celei judiciare etc.
Potrivit altor cercetători, în prezent, atît ca un rezultat al nihilismului juridic, cît și ca surse ce alimentează persistența acestuia la nivelul societății servesc asemenea momente ca []:
starea de criză (cu diferită intensitate în majoritatea sferelor) din cadrul societății;
radicalismul politic, opțiunea forței și a interesului personal în soluționarea problemelor politice;
defectele practicii judiciare și de anchetă penală;
încălcarea flagrantă a drepturilor omului, în special, a dreptului la viață, la domiciliu, la proprietate, atentarea la demnitatea și cinstea individului;
insecuritatea juridică a individului, care, în totalitatea lor, generează ruinarea credinței în lege, în capacitatea statului de a asigura ordinea și stabilitatea din cadrul societății.
Studiind problema cauzelor și surselor nihilismului juridic, cercetătorul L.A. Petruceak subliniază cîteva dintre cele mai principale []:
criza societății contemporane,
neconturarea ideologiei statului în sfera dreptului,
repartizarea criminală a proprietății (a bunurilor materiale),
apariția unor capitaluri enorme (a persoanelor extrem de bogate),
imperfecțiunea sistemului de drept,
instabilitatea și caracterul contradictoriu al legislației în vigoare,
transferarea unor competențe legislative puterii executive,
corupția la nivelul structurilor de stat,
degradarea valorii justiției în conștiința societății,
nerespectarea și încălcarea în masă a dispozițiilor normative.
În continuare, le vom expune în detalii.
Prima dintre cauze, potrivit mai multor cercetători, este legată de criza în care se află societatea contemporană. Un asemenea fenomen este caracteristic oricărei societăți marcată de perioade de tranziție de la totalitarism la democrație. Criza profundă și multilaterală este demonstrată de așa momente cum sunt: scăderea nivelului de viață la majoritatea populației; creșterea tensiunii sociale; nivelul înalt al corupției și al criminalității. Tensunea socială, crizele economice, ruinarea și destrămarea spațiului unic de existență, separatismul regional, dezintegrarea, confruntarea ramurilor puterii, instabilitatea moral-psihologică a societății și multe alte aspecte nu doar condiționează apariția nihilismului juridic, dar și permanent îl reproduc și îl consolidează [].
În asemenea circumstanțe sunt create condiții ideale pentru cei care sunt certați cu legea, pentru care interesul personal și egoist se află pe primul plan. Samavolnicia, ignorarea normelor juridice și sociale a atins limita critică, după care începe stihia și haosul. Ieșirea situației de sub control marchează tentația unei „mîini puternice”, cînd dreptul este dat cu totul la o parte. Oamenii sunt cuprinși de frică, disperare, fiind dezorientați. Anume din această cauză țara are nevoie nu doar de o stabilizare social-economică și politică, dar și juridică. Mai mult, stabilizarea juridică poate în mare măsură să contribuie la consolidarea situației și din alte sfere ale vieții sociale [].
În legătură cu acest fapt, trebuie precizat că o barieră serioaă în calea edificării statului de drept constă în neconturarea ideologiei de stat în sfera dreptului. Sistemul ideologic distrus nu a lăsat după sine nici principii, nici scopuri, nici stimulenți pentru dezvoltarea în continuare a societății. În prezent, complexul ideologic funcționează fără rezultat, este perceput în mare parte ca fiind unul declarativ, ce nu are nici o legătură cu viața reală. De aceea se poate spune că în condițiile actualei reforme de drept nu este o ideologie de stat eficientă, chemată să asigure dinamica reformei și a dezvoltării statului în ansamblu.
Mai grav este că în timp ce se conturează ideologia statului, locul acesteia în conștiința cetățenilor poate fi luat de alte idei, impuse de alte state sau grupuri de persoane. Adică în această situație, statul trebuie să acorde o deosebită atenție protecției cetățenilor săi de influența informațională distructivă [].
O altă cauză la fel de importantă a nihilismului juridic constă în caracterul criminal al repartizării proprietății, apariția capitalurilor enorme (a unor persoane foarte bogate). Repartizarea inechitabilă a proprietății comune (în trecut) este foarte periculoasă, deoarece implică consecințe distructive de lungă durată, una dintre care – înstrăinarea cetățenilor față de sistemul de drept. Privind sub un alt aspect, trebuie să precizăm că principalul motiv sau scop al oamenilor a devenit îmbogățirea materială, altfel spus populației i s-a impus „cultul banului”, care inevitabil duce la criminalizarea conștiinței juridice.
Din acest punct de vedere, societatea practic a fost divizată în două părți o parte foarte bogată și una foarte săracă, ambele au ca unic scop obținerea banilor, doar că pentru primii – pentru a duce o viață cît mai luxoasă, pentru ceilalți – pentru a supraviețui.
Rezultatele diferitor studii sociologice atestă faptul că puterea și societatea trec printr-o criză profundă a încrederii reciproce, și ce e și mai periculos – criza „indiferenței reciproce”. Numeroși cetățeni evită a participa la scrutinele electorale, principala cauză fiind – neîncrederea în puterea lor de a influența guvernarea sau nedorința de a fi un instrument în jocul politic. Conștiința generală a societății nu percepe alegerile ca fiind o formă de exprimare a suveranității naționale, cu toate că la nivel teoretic, acest fapt este argumentat mai mult decît suficient [].
La numărul factorilor ce condiționează nihilismul juridic poate fi atribuit și dreptul pozitiv în combinație cu iluziile legislative, adică ideile potrivit cărora este sufcient de a adopta legi bune pentru ca imediat să fie ordonate relațiile dintr-o anumită sferă a vieții sociale. Desigur, în viața reală situația e deosebit de complicată, iar legea nu poate cuprinde întregul spectru de relații sociale. Respectiv, la nivelul conștiinței sociale iluzia legislativă este substituită de o decepționare profundă în sistemul de drept în general, fapt ce generează și neîncrederea în nici un act normativ [].
Imperfecțiunea sistemului de drept continuă să rămînă una dintre principalele cauze, surse ale nihilismului juridic. În conștiința societății s-a înrădăcinat profund ideea că „infractor nu este cel ce a comis infracțiunea, ci cel care a fost prins și nu a reușit să se dezvinovățească”. Evident, sunt reținuți și atrași la răspundere în primul rînd persoanele ce comit infracțiuni evidente, dar care nu sunt în stare să se apere calitativ, care nu se află sub protecția imunității parlamentare sau de serviciu, care nu dispune de mijloace pentru a apela la serviciile avocaților talentați și cinici etc. O asemenea practică subminează principiul „egalității în fața legii și a justiției” și determină formarea la cetățeni a unei conduite ilegale [].
În același timp, nu contribuie la formarea unei conduite legale nici caracterul contradictoriu și instabilitatea legislației în vigoare, care duce în eroare și derutează în procesul aplicării chiar și juriștii, nemaivorbind de simplii cetățeni. În context este destul de accentuată neîncrederea poporului în legiuitor din cauza calității joase a legilor. Inflația legislativă din ultimul timp a condiționat nu o reglementare mai detaliată a relațiilor sociale (care probabil s-a urmărit), dar o stare de confuzie atît pentru specialiști, cît și pentru cetățenii simpli.
Cu toate acestea, însă, cu mult mai grav este că cetățenii s-au dezamăgit de faptul că ceea ce e scris în lege nu se execută și nu se realizează în practică. În consecință, atitudinea lor față de procesul legislativ este aproape de indifența totală, cu excepția cazurilor în care prin lege este afectată starea lor materială [].
Desigur, într-o societate democratică o asemenea atitudine este inacceptabilă. Trebuie ținut cont în acest sens că respectul față de drept, de Constituție, de instituțiile de drept, ca element al conștiinței juridice a cetățenilor cu conduită legală, constituie temelia unei ordini de drept rezistente, a stabilității orînduirii constituționale și a regimului legalității.
Starea legalității se află în dependență directă de faptul cît de bine cetățenii și funcționarii de stat cunosc legile și pot să le respecte. Cu cît este mai dezvoltată conștiința juridică a oamenilor, mai pronunțată conștientizarea de către aceștia a sensului și esenței prescripțiilor legale, cu atît este mai puternic și eficient dreptul în cadrul societății, influența acestuia asupra situațiile concrete din viața cetățenilor [].
Impune reflectare și pericolul transferării unor prerogative legislative în competența puterii executive, fapt ce alimentează nihilismul juridic. La cetățeni se formează un anumit stereotip de neîncredere în drept și lege, deoarece în viața cotidiană la orice pas se ciocnesc fie cu lipsa reglementării juridice, fie cu substituirea acesteia prin acte normative subordonate legii.
Nu mai puțin acută este și problema corupției la nivelul structurilor de stat. Nu pot fi luate în serios discuțiile referitoare la edificarea statului de drept, dezvoltarea societății civile, în timp ce crește samavolnicia funcționarilor publici, iar mita rămîne a fi un mijloc sigur de soluționare a oricărei probleme. Situația se agravează și prin aceea că societatea nu crede în posibilitatea contracarării definitive a corupției, iar lupta contra acesteia ca fiind fără nici o perspectivă [].
Consolidarea tendințelor nihiliste este susținută și de activitatea judecătorilor. Prin esența activității sale, puterea judecătorească este cea mai apropiată populației, și de aceea, anume de actul justiției depinde formarea unei sau altei atitudini față de drept și lege. În societatea contemporană sporește vizibil degradarea valorii justiției în conștiința societății. Cauzele acestui fenomen constau în încălcarea normelor dreptului procesual, tergiversarea și complicarea proceselor, coruperea judecătorior, controlul instanțelor de către structurile executive. Pericolul se ascunde și în neîncrederea cetățenilor în capacitatea reală a sistemului judecătoresc de a mai fi un apărător real al drepturilor și libertăților omului.
Protecția juridică redusă a persoanei subminează credința în lege, în capacitatea statului de a asigura ordinea și liniștea/siguranța în societate. În acest sens, se susține că „Slăbiciunea dreptului nu poate genera o atitudine pozitivă față de el, fiind în măsură să provoace doar iritare, nemulțumire și proteste.” []. Persoana încetează a mai respecta statul dacă nu vede în acesta un garant și un sprijin sigur. În asemenea condiții, chiar și cetățenii cu o conduită legală își formează stereotipuri de neîncredere față de stat, de organele de drept, sistemul de drept, față de instituțiile sociale și de drept [].
O altă cauză a nihilismului juridic rezidă în nerespectarea și neexecutarea în masă a dispozițiilor juridice. Încălcarea legii devine un obicei, un lucru obișnuit, ce nu atrage nici o critică sau o condamnare socială. Individul adeseori își compară conduita sa cu conduita altor persoane și foarte rar tinde să o supună și normelor de drept. Pentru o bună parte din cetățeni nu există nici o limită între conduita legală și cea ilegală.
În același timp, destul de negativ se reflectă în conștiința persoanelor lipsa de răspundere a celor ce comit fapte ilegale. Lipsa răspunderii inspiră încredere sau pur și simplu generează noi mijloace și căi de evitare a dreptului. De aici derivă și dezorientarea socială și juridică a cetățenilor. În asemenea condiții, nihilismul juridic avaluează ca un factor motivațional, o justificare a situației criminogene [].
Luînd în considerație cauzele nihilismului juridic contemporan, enunțate mai sus, vom accede la poziția cercetătorilor care susțin că lupta cu nihilismul juridic nu poate fi dusă doar prin influențarea conduitei oamenilor prin interzicere, permisiune sau ordonare. Este necesară o reformă a întregului mecanism de aplicare și realizare a dreptului, pentru ca legile adoptate să acționeze real în volum deplin. În acest sens, s-a făcut puțin, nefiind deci întîmplător faptul că numărul de acte de corupție sau de abateri, abuzuri admise în exerctarea funcțiilor publice nu se reduce, iar volumul coliziunilor juridice crește. De ceea realizarea legii trebuie să fie una dintre sarcinile principale ale tuturor cetățenilor, ale tuturor autorităților publice, organizații statale și obștești. Pentru realizarea acestor sarcini, în primul rînd, ar fi necesară soluționarea problemelor ce țin de personificarea răspunderii autorităților și reprezentanților puterii de stat pentru asigurarea legislativă insuficientă sau necalitativă a politicii de stat, neexecutarea legilor, executarea cu rea-credință sau necorespunzătoare a acestora [].
Mai mult ca atît, pentru depășirea nihilismului juridic al cetățenilor este necesar un întreg complex de măsuri juridice de monitorizare, control și de supraveghere, mijloace statale, eforturi ale societății, printre care []:
o politică juridică de stat unică și consecventă, necesară pentru conturarea unei anumite tonalități juridice pentru cetățeni și funcționarii de stat,
consolidarea autorității legii, care trebuie să dispună de o asigurare organizațională și materială corespunzătoare, să fispună de stabilitate și să fie ajustată standardelor internaționale;
crearea unui sistem de asistență juridică de calitate;
asigurarea supremației dreptului, în special, a acțiunii tuturor mecanismelor de protecție a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
formarea unui sistem stabil și continuu de educare și instruire juridică în sfera drepturilor omului.
Pe de altă parte, considerăm că au dreptate și cercetătorii care recunosc ca fiind cauze principale și condiții ale răspîndirii nihilismului juridic (mai ales în mediul tinerei generații): nivelul scăzut și insuficient al învățămîntului juridic și educației juridice în cadrul familiei, în instituțiile de învățămînt, criza familiei, situația economică instabilă, nivelul de trai scăzut la cea mai mare parte a populației, lipsa unei propagande juridice calitative prin intermediul mass-media, nedorința cetățenilor de a se autoeduca (în lipsa încrederii în forța general obligatorie a legii, lipsa motivării) etc.
Toate acestea evident contribuie la dezvoltarea și menținerea unui nivel redus de cultură juridică, lipsa de respect față de drept în societate, a nihilismului juridic. Lipsa unei educații juridice corespunzătoare și necesare este considerată ca fiind una dintre cauzele principale ale răspîndirii nihilismului juridic [].
Respectiv, trebuie să recunoaștem că necesitatea contracarării eficiente a tendințelor nihiliste actualizează problema educației juridice, care trebuie să constea în dezvoltarea și ridicarea nivelului de conștiință juridică la cetățeni. În primul rînd, activitatea de educare juridică este chemată să contribuie la formarea unui fundament spiritual în conștiința oamenilor, care ar predetermina necesitatea respectării exacte a normelor juridice în societate, ar asigura baza unei realizări conștiente a dreptului.
Educația juridică trebuie orientată și spre formarea în societate a unei atmosfere de moralitate și umanism. Răspunderea morală pentru formarea unei noi mentalități revine savanților, politicienilor, pedagogilor, care trebuie să se preocupe de studierea conceptuală a problemelor formării unei noi mentalități, determinarea paradigmelor de conținut ale acesteia, elaborarea principalelor direcții ale politicii statului în sfera conștiinței și conduitei sociale, educarea și formarea identității civice corespunzătoare.
Generalizînd, subliniem că nihilismul juridic este o moștenire a trecutului, depășirea căreia în prezent este posibilă doar prin ridicarea nivelului de cultură generală și juridică a populației, formarea la fiecare membru al societății a respectului față de lege. În mare parte, la aceste momente pot contribui mijloacele de informare în masă, activismul cetățenilor și poziția acestora față de contracararea samavolniciei, ilegalității și iresponsabilității, raționalitatea politicii interne a statului, orientarea acesteia spre protecția juridică eficientă a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, profilaxia faptelor ilegale, perfecționara legislației, pregătirea cadrelor de juriști de înaltă calificare [].
În context, este binevenit a preciza că nihilismul juridic constituie cea mai răspîndită formă de deformare a conștiinței juridice individuale.
În concret, elementele de deformare ale conștiinței juridice reprezintă ipotezele, ideile (frustrările), convingerile individului, vădit greșite, distorsionate referitor la normele juridice, la modul în care acestea reglementează raporturile sociale, la felul în care este aplicat/realizat dreptul. Ele își au originea inclusiv în evoluția istorică a poporului respectiv, în logica tradițională, formată de veacuri de abordare a lucrurilor, fenomenelor sociale, ele sunt provocate de legislația imperfectă, de lipsa educației juridice, de necunoașterea și neînțelegerea normelor juridice de către subiecții de drept.
Elementele de deformare ale conștiinței juridice reprezintă o platformă pentru comportamentul social periculos al indivizilor, iar acest fapt indică rolul educației juridice în societate, precum și necesitatea instruirii juridice obligatorii a populației, sporirea transparenței în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept, ca măsuri legale de prevenire (inhibare) a delincvenței juvenile, dar și a criminalității în general [].
Elementele de deformare ale conștiinței juridice nu dispar de la sine, pentru a le înlătura este nevoie ca statul, în primul rînd, prin structurile sale să fie exemplu în respectarea dreptului, în desfășurarea activității în limitele legii și a competențelor, în respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor săi, în intoleranța infracțiunilor și a indiferenței.
Astfel, ca măsuri de înlăturare a elementelor de deformare ale conștiinței juridice se înscriu []:
conlucrarea statului cu societatea civilă în vederea ridicării conștiinței juridice și a culturii juridice a cetățenilor;
elaborarea un program de stat cu privire la educația juridică obligatorie a cetățenilor, accentul fiind pus pe generația în creștere;
desfășurarea unor acțiuni de profilaxie a infracțiunilor;
petrecerea regulată pe la locurile de muncă a cetățenilor a unor seminare de informare a populației asupra noii legislații, modului de soluționare a unor litigii ce pot apărea, felul cum își desfășoară activitatea instanțele de judecată etc.;
petrecerea de către organele competente a unor seminare de instruire a reprezentanților mass-media despre modul în care trebuie de relatat despre un eveniment cu caracter juridic, care este specificul acestora;
asigurarea libertății și independenței mass-media;
asigurarea cetățenilor a dreptului de a accesa diferite surse de informație în vederea formării unor viziuni sociale, politice, juridice corecte.
În totalitatea lor, aceste momente indică stringenta necesitate de a acționa conștient și eficient în direcția eliminării nihilismului juridic și a dezvoltării culturii juridice la nivel de cetățean și societate. În special, e necesară promovarea: educației juridice a cetățenilor; ridicării nivelului de cultură juridică și, prin urmare, al conștiinței juridice; pregătirii juriștilor de înaltă calificare; perfecționării legislației; asigurării legalității și a ordinii de drept; protejării eficiente a drepturilor și libertăților omului; profilaxiei abaterilor comise de reprezentanții puterii publice.
Astfel, o soluție eficientă pentru depășirea nihilismului juridic și a apatiei sociale este văzută în educarea juridică a cetățenilor, adică dezvoltarea conștiinței lor juridice.
§2. Socializarea juridică –
premisă a dezvoltării culturii juridice
Chiar din momentul nașterii sale ființa umană începe să-și pună în valoare potențialul social de care dispune, angajîndu-se într-un proces continuu de interacțiune cu semenii, învățînd, lărgindu-și experiența cognitivă și socială, folosind o gamă diversificată de deprinderi, care îi permit să participe activ la viața societății. Acest proces important de însușire de către indivizi a unor roluri sociale noi, prin care acesta își dezvoltă propria identitate și se manifestă ca membru activ al societății, este numit socializare [].
Socializarea este definită ca fiind procesul de însușire de către personalitate a valorilor sociale create de omenire, de generațiile precedente, un proces de adaptare la viața în societate, între oameni [].
În opinia savantului D. Banciu, socializarea reprezintă „procesul de transmitere, învățare și interiorizare a valorilor și normelor sociale specifice unui grup social sau unei societăți” [].
Socializarea reprezintă procesul prin care individul deprinde treptat prin interacțiunea cu alții și participînd la viata socială, normele, valorile, gîndirea, cunoștințele unei anumite culturi în care s-a născut.
„Omul nu se naște uman, ci devine uman în procesul educației”. (R. E. Park) Din aceasta maximă reiese că socializarea formează personalitatea omului și îl adaptează la viața în colectiv, îl orientează în alegerea și realizarea unor acțiuni necesare atingerii scopurilor propuse.
Scopul socializării îl reprezintă obținerea conformismului, a unui comportament omogen din partea indivizilor în toate categoriile de situații sociale cu care vor fi confruntați.
Integrarea indivizilor în grupurile, colectivitățile sociale este rezultatul acțiunii a trei factori:
însușirea, interiorizarea normelor juridice și morale, a modelelor de comportament și a valorilor;
conștientizarea de către individ a faptului că posibilitățile sale de opțiune referitoare la rolurile asumabile sunt limitate;
dobîndirea de către individ a conștiinței responsabilității referitoare la modul în care el respectă normele etico-juridice, în virtutea căreia evită sancțiunile punitive ce succed în mod firesc încălcarea normelor, și el dorește, concomitent, să obțină mai mult prestigiu, aprecieri pozitive în urma conformării la modelul etico-juridic oferit de societate.
Socializarea unui om decurge pe parcursul întregii sale vieți, dar cele mai semnificative procese pentru formarea personalității au loc în perioada copilăriei și a adolescenței. Desigur, atît în această perioadă, cît și în cele ce urmează sunt posibile deformări, care în totalitatea lor se numesc asocializare, înlăturarea cărora cu succes denumindu-se resocializare.
Luînd în considerație cele consemnate notăm că formarea personalității apte să respecte, să fortifice și să dezvolte valorile societății, create de generațiile trecute, să respecte drepturile și libertățile celorlalți cetățeni reprezintă o sarcină importantă a societății, soluționarea căreia este strîns legată de procesul de socializare a personalității. Omul, născîndu-se prin esență ca animal, care dispune, potrivit ilustrului A.N. Leontiev [], de unica capacitate – de a deveni om, se formează ca personalitate pe parcursul dezvoltării sale (ontogeneză).
Din aceste considerente, în studiile de specialitate se accentuează rolul enorm al pedagogiei în procesul socializării. La timpul său, ilustrul Im. Kant (1747-1804) scria: „Dacă există o știință cu adevărat necesară omului, atunci aceasta va fi știința din care se poate învăța cum trebuie să fim pentru ca să fim oameni” [].
O parte importantă a procesului de socializare a personalității constituie socializarea juridică, esența căreia constă în însușirea de către aceasta a valorilor juridice, transformarea acestora în norme de viață și comportament, în calități individuale și particularități psihologice. Pentru a trăi conform dreptului – scria A.S. Alexeev (citat de A. M. Stolearenko []) – e necesar mai întîi de toate ca dreptul să trăiască în noi. Omul educat nu este cel care se comportă educat, dar cel care altfel nu poate să se comporte.
Rezultatele socializării generale se răsfrîng și asupra sferei juridice. Personalitatea cu o înaltă erudiție, cu o educație morală, socială, culturală și intelectuală dispune de calități ce formează baza comportamentului legal. Ea este în stare, practic în orice situație, intuitiv, din considerente raționale să aleagă modul legal de comportament. În același timp, o socializare juridică reușită exclude complet posibilitatea unui comportament deviant [].
Socializarea juridică reprezintă, astfel, procesele de integrare a individului în sistemul relațiilor juridice proprii unei societăți, în baza asimilării culturii juridice a acesteia, însușirii active a realității juridice, formării consecvente a conștiinței juridice []. Cu alte cuvinte, socializarea juridică presupune substituirea obligativității externe a dreptului, întemeiată pe constrîngere, prin obligativitatea internă a dreptului, la temelia căreia se află constatările social-normative. Aceste constatări sunt o importantă sursă internă de alimentare a activismului juridic al individului și se exprimă în orientarea spirituală principală la valorile culturii juridice a societății [].
Sarcina asigurării socializării juridice, după cum susține cercetătorul A.M. Stolearenko [], este deosebit de importantă mai ales în condițiile edificării societății democratice și de drept. Ea nu este o sarcină complementară, ci o sarcină ce contribuie la socializarea generală și formarea personalității, dat fiind faptul că: viziunile juridice sunt în același timp și viziuni asupra concepției despre lume; relațiile juridice sunt totodată și relații morale; deprinderile juridice – deprinderi ale unui comportament civilizat; poziția juridică – o poziție generală în viață; comportamentul legal – o condiție a succesului în viață.
Prin urmare, unul din instrumentele, care pot confirma și asigura consolidarea societății civile și edificarea statului de drept, este socializarea juridică a individului, în special, încadrarea lui activă în diversitatea relațiilor sociale [].
Inspirîndu-ne și în continuare de cercetările autorului citat anterior [], notăm că în viziunea sa, rezultatul socializării juridice se materializează în formarea juridică a personalității cu o psihologie juridică. Sub aspect pedagogic aceasta presupune prezența: erudiției juridice (ca rezultat al învățării juridice), a educației juridice, instruirii juridice și dezvoltării juridice. Totalitatea acestor momente, într-o manifestare superioară, configurează cultura juridică a personalității.
Erudiția juridică – presupune deținerea de către cetățeni a anumitor cunoștințe, viziuni și convingeri, ce permit înțelegerea sferei juridice a vieții societății, rolul dreptului și a ordinii de drept, aprecierea lor ca valori, condiții necesare unei vieți și dezvoltări normale a societății și protecției eficiente a cetățenilor. Cetățeanul erudit conștientizează profund propriile drepturi și libertăți, limitele lor. Viziunile, convingerile și atitudinile lui se caracterizează prin formula: „Libertatea și drepturile mele se termină acolo unde se încep drepturile și libertatea altui om”.
O asemenea personalitate este conștientă că drepturile sunt indivizibile de obligații, cel care are mai multe drepturi are și mai multe obligații și viceversa, cel care are mai puține obligații are și mai puține drepturi. Nu poate fi nici democrație, nici umanism pînă cînd oamenii nu vor înțelege și nu se vor comporta civilizat în ceea ce privește dreptul, drepturile, libertățile și obligațiile. Erudiția juridică este astfel un element important al unei conștiințe juridice mature.
Educația juridică a cetățenilor se distinge printr-un set de elemente, dintre care notăm:
respectul față de lege și legalitate, perceperea acestora ca valori supreme, ca norme ale vieții care confirmă și protejează valorile morale ale societății; ca valori fără de care este imposibilă realizarea individului pe cale civilizată; ca un mijloc eficient de soluționare a problemelor; ca o forță sigură menită să protejeze drepturile și libertățile omului;
prezența scopurilor, planurilor, intențiilor, acțiunilor, faptelor și activităților conforme dreptului și respingerea completă a celor care nu corespund acestuia;
necesitatea, dorința, deprinderea de a se comporta permanent în limitele prescrise de drept și motive juridice stabile în acest sens;
tendința permanentă de a alege doar metode și mijloace legale de satisfacere și realizare a intereselor și necesităților, de atingere a scopurilor, de soluționare a problemelor;
rezistența fermă față de ademenirile criminogene;
tendința de a acorda ajutor organelor de ocrotire a ordinii de drept în acțiunile de înlăturare a cauzelor și condițiilor de comitere a infracțiunilor, în realizarea principiului inevitabilității răspunderii juridice;
tendința de a-i opri pe alții de la comiterea faptelor ilegale (manifestări deviante) și de stimulare a comportamentului lor legal;
manifestarea activă în menținerea ordinii de drept la locul de muncă, de trai etc.
Instruirea juridică a cetățenilor se manifestă (caracterizează) prin:
cunoașterea unui volum minim de acte normative necesare pentru viață și activitate, pentru comportamentul în viața cotidiană;
deprinderi și priceperi de comportament legal în diferite situații juridice și în soluționarea problemelor ce pot surveni în activitatea sau viața individului;
cunoașterea posibilităților, procedurii și regulilor de protecție juridică a drepturilor și intereselor în instituțiile corespunzătoare;
cunoștințe și deprinderi de comportament și acțiuni cu utilizarea mijloacelor de autoprotecție în situații criminale periculoase;
cunoașterea limitelor legitimei apărări.
Dezvoltarea juridică a cetățeanului ce dispune de o cultură juridică se exprimă prin:
dezvoltarea conștiinței, care pe parcursul vieții și a activității, să permită realizarea unor evaluări și alegeri, adoptarea unor hotărîri în corespundere cu cerințele comportamentului legal;
dezvoltarea calităților care nu ar admite un comportament de victimă, adică riscant, ușuratic, desfrînat, provocator, neatent;
apariția interesului, motivelor și necesității de autoperfecționare.
Luînd în considerație momentele enunțate, putem constata că un rol deosebit de important în procesul de socializare juridică le revine autorităților și instituțiilor specializate (justiție, administrație centrală și locală). Totodată, evident că problema educației juridice ține de datoria profesională, în primul rînd, a juriștilor, deoarece anume juriștii, savanții, profesorii și studenții facultăților de drept, colaboratorii organelor de drept sunt datori, în virtutea menirii lor sociale, să contribuie în mod direct, prin educația juridică, instruirea juridică, la propagarea cunoștințelor juridice, la ridicarea nivelului de cultură juridică. În acest proces, un rol important le revine și unor asemenea forme de organizare socială cum sunt familia, școala, biserica, comunitatea locală.
§3. Mijloace de dezvoltare
a culturii juridice
În prezent, drept factori ce influențează nivelul culturii juridice sunt considerați a fi []:
instruirea juridică;
agitația juridică;
practica judiciară;
autoeducația.
Astfel, după cum susține dl profesor Gh. Avornic [], în ultimul timp instruirii juridice i se acordă o atenție deosebită. Toate instituțiile de învățămînt mediu general, mediu special și superior prevăd în programele lor de învățămînt diferite discipline cu caracter juridic pentru ca începînd de pe băncile școlii cetățenii să obțină minimul necesar de cunoștințe în domeniul dreptului. Ei trebuie să cunoască drepturile și obligațiile lor, organele de stat, structura, competența, procedura de adresare în cazul lezării drepturilor lor etc.
În ceea ce ne privește, dat fiind faptul că se acționează asupra personalității aflate în proces de formare și dezvoltare, considerăm că aceasta este o direcție de dezvoltare a culturii juridice deosebit de importantă, și de aceea se prezintă a fi semnificativ numărul de ore rezervate acestor cursuri, pregătirea fundamentală și experiența profesorilor și învățătorilor, precum și susținerea eficientă din partea statului cu o politică clară și concretă.
Referitor la agitația juridică, în viziunea cercetătorului A. M. Stolearenko, aceasta presupune răspîndirea organizată a ideilor de drept și pedagogice pentru activarea participării cetățenilor, organelor de stat, organizațiilor obștești în asigurarea socializării juridice și ridicării nivelului culturii juridice a cetățenilor. Agitația este un instrument al educării, o metodă eficientă contra nihilismului juridic, pasivității, îndepărtării și înstrăinării de ajutorul ce trebuie acordat organelor de ocrotire a ordinii de drept, de participare la procesele judiciare, de ascundere a informației de natură să permită descoperirea infractorilor și pedepsirea lor.
Agitația juridică poate fi adresată întregii populații, unor grupuri sociale distincte, colectivelor și poate fi chiar individuală.
În prezent, agitația juridică, chiar din partea organelor de corotire a ordinii de drept s-a redus considerabil, fapt ce determină că ele în singurătate luptă cu fenomenul criminalității, reducîndu-și astfel șansele obținerii de succese. Din aceste considerente se impune cu stringență activizarea agitației juridice asigurîndu-i-se o forță psihologică cu o orientare fermă educativă. Ea este în măsură să activeze toate forțele și mijloacele societății spre socializarea juridică cu succes și ridicarea nivelului culturii juridice a cetățenilor, să contribuie la interacțiunea acestor momente.
Practica judiciară are menirea de a traduce în viață prevederile legale prin intermediul organelor competente ale statului. În cazul violării normelor juridice, față de persoanele care le-au încălcat sunt aplicate sancțiuni concrete în dependență de gravitatea încălcării. Aplicarea sancțiunii urmărește nu numai pedepsirea persoanelor, ci și corectarea, reeducarea lor în spiritul respectării legilor.
În ultimul timp în Republica Moldova o importanță deosebită o au hotărîrile Plenului Curții Supreme de Justiție care, considerăm formează sau cel puțin pune începutul creării unei practici judiciare în țară. Cu toate acestea practica judiciară este necesară și utilă pentru toate categoriile de juriști și chiar pentru toată populația. Mai mult, urmînd exemplul altor state din lume, ar fi bine ca această practică cu cazuri concrete din viață să fie adusă la cunoștință populației atît în scopuri de profilaxie, cît și în scopuri de educație, de ridicare a nivelului de cultură juridică a cetățenilor, conchide dl profesor Gh. Avornic.
Autoeducația reprezintă instruirea de sine stătătoare a fiecărui individ în parte pentru a căpăta cunoștințe elementare în domeniul dreptului, necesare în orice domeniu de activitate, în formarea culturii generale a individului.
La formarea culturii juridice contribuie în mod considerabil și propaganda juridică. Aceasta presupune o formă a activității juridice destinată răspîndirii ideilor statului de drept și a comportamentului legal. Ea se desfășoară prin intermediul mijloacelor de informare în masă, presa periodică etc.
Are perfectă dreptate cercetătorul A. M. Stolearenco cînd susține că propaganda e eficientă dacă contribuie la însușirea profundă a ideilor de drept, dacă consolidează convingerea în necesitatea acceptării și respectării lor, fortifică credința în existența echității și dreptății în societate, credința în organele de ocrotire a ordinii de drept, în inevitabilitatea răspunderii juridice.
Spre regret, actualmente, nu dispunem de o propagandă juridică bine concepută și organizată, desfășurată de către stat, coordonată cu organele de ocrotire a ordinii de drept.
Televiziunea abundă în informație nu atît juridică, cît criminală, care se transmite fără a fi conștientizat efectul pedagogic pe care îl generează. O mare parte din această informație este o propagandă antijuridică. Volumul mare de informație despre infracțiuni și crime creează impresia că trăim într-o societate criminală, suntem înconjurați de criminali, iar organele de ocrotire a ordinii de drept sunt ineficiente și lipsite de protecție. De aceea, e necesar, în proporție de 50 la 50 de demonstrat și succesele acestor organe.
Un efect distrugător pentru socializarea juridică și educarea juridică a tinerei generații o are informația despre bunăstarea și luxul în care trăiesc oamenii ce nu și-au făcut avere din muncă cinstită, informația despre evitarea de către infractori a răspunderii și pedepsei juridice. Adesea transmiterea informației date are loc cu utilizarea limbajului lumii criminale, jargoanele căruia (de exemplu, „baron”, „killer” etc.) se prezintă a fi atractive pentru tînăra generație. Informațiile despre infractori adesea nu sunt însoțite de comentarii care să-i caracterizeze negativ, iar informația despre activitatea organelor de ocrotire a ordinii de drept uneori este însoțită de aprecieri negative și comentarii ironice.
Într-o formă camuflată, propaganda juridică se conține și în filmele video, seriale, cîntece și literatura detectivă. Printre ele sunt multe care propagă cultul forței, amoralității, cruzimii, justificarea utilizării oricăror mijloace pentru pedepsirea persoanelor vinovate și restabilirea dreptății fără ajutorul organelor competente etc.
În multe filme, în special, americane, poliția creează dezordini în masă, utilizînd variate mijloace pentru atingerea scopurilor, adeseori nejustificate, fapt ce se reflectă în opinia cetățenilor noștri despre colaboratorii organelor de drept din țara noastră, influiențîndu-i negativ pe aceștia spre a consideră poliția din America ca model.
În filme se conțin multe momente care ar putea servi ca informație utilă pentru comiterea infracțiunilor chiar pentru cei care nu s-au gîndit niciodată la asemenea fapte.
Predominarea pe micile ecrane a filmelor detective, a unor subiecte neobișnuite, cu efecte speciale care prezintă infractorii ca persoane ce dispun de calități pozitive, cu trăsături atractive sunt utilizate nu doar pentru atragerea spectatorilor. Totalitatea acestor momente formează o imagine eronată despre lumea înconjurătoare, caracterizînd-o ca fiind criminală, fapt ce presupune necesitatea acceptării ei fără nici o ripostă. Pe de altă parte, este sugerată ideea că numai lumea criminală este interesantă (captivantă), iar infractorii sunt în principiu oameni normali, care pur și simplu tind spre o viață frumoasă. O asemenea practică este camuflată de demagogia despre libertate, democrație, dreptul cetățeanului de a alege, fiind totuși destul de clar faptul că, în principiu, cei ce aleg sunt tinerii, mulți dintre care nu sunt în stare să realizeze rațional alegerea făcută cu conștientizarea clară a eventualelor consecințe.
Astfel, întreaga activitate a surselor de informare în masă necesită a fi orientată spre sporirea caracterului pedagogic al informației juridice, spre previziunea și înțelegerea faptului ce consecințe juridice și psiho-pedagogice pot fi generate. Este necesară astfel învățarea psiho-pedagogică a redactorilor, corespondenților, includerea în colectivul redactorilor a pedagogilor și psihologilor. Este important ca colaboratorii redacțiilor să-și pună întrebarea ce învață tînăra generație din rezultatul muncii lor, în ce măsură ei contribuie la socializarea juridică și educarea juridică cu succes a cetățenilor; pe cine susțin – pe cetățeni sau lumea criminală.
Astfel, putem constata, că pe cît propaganda juridică poate fi de folos contribuind la educarea juridică a cetățenilor, pe atît ea poate dăuna dacă nu este bine gîndită, conștientizată și organizată.
O altă direcție importantă a procesului de ridicare a nivelului de cultură juridică ține de participarea populației la asigurarea ordinii de drept. Valoarea acestei activități este deosebită, deoarece marchează trecerea de la cuvinte la fapte. Participarea practică a cetățenilor la menținerea ordinii de drept se răsfrînge pozitiv asupra acestora, consolidînd poziția de drept a acestora și contribuind la sporirea nivelului culturii juridice. Merită subliniat că efectul pedagogic poate fi atins nu doar prin simpla participare, dar în special sunt semnificative motivele participării, scopurile urmărite, conținutul sarcinilor asumate, formele și metodele de acționare, condițiile în care se desfășoară participarea. De aceea, sunt importante în contextul dat instruirea adecvată a cetățenilor, clarificarea metodelor și procedeelor de lucru, crearea unei atmosfere educative în grupuri etc.
Atragerea populației pentru a participa la activitatea de menținere a ordinii de drept s-a practicat în mod deosebit în perioada regimului totalitar. Însă, după transformările de la sfîrșitul anilor 90-ci această practică a fost desconsiderată și neglijată. Dispunînd de experiență în acest domeniu, considerăm a fi necesară reactivarea acestei practici și extinderea ei la scara întregii țări.
Reieșind din cele consemnate putem deduce că criminalitatea ca fenomen social, este generată și de factori pedagogici – ineficiența sistemului de învățămînt și educare a cetățenilor, a sistemului de propagare juridică, ineficiența funcției pedagogice exercitate de sursele de informare în masă etc. Cauzele individuale ale genezei și dezvoltării comportamentului deviant, ce culminează cu comiterea infracțiunii, aproape întotdeauna presupune o ineficientă educare, instruire juridică, o deformare a conștiinței juridice.
În acest sens, evident că ignorarea sau subevaluarea factorilor și a condițiilor pedagogice în procesul de consolidare a legalității și a ordinii de drept, în profilaxia criminalității la scara societății, la nivel regional, local și individual inevitabil determină vitalitatea și creșterea nivelului criminalității.
Totodată merită atenție și faptul că pe măsura democratizării societății constrîngerea violentă a individului de a respecta legea trebuie substituită cu formarea comportamentului legal prin educare, instruire, învățare și dezvoltare a individului.
Lupta pentru legalitate și ordine de drept trebuie să devină o luptă pentru mintea oamenilor, pentru atitudinea lor față de alți oameni, față de valorile socio-umane. Victoria în acest caz va presupune triumful rațiunii și a moralității, a educației și a civilizației, a culturii și spiritului cetățenesc. Victorie materializată în crearea și dezvoltarea culturii juridice. Astfel, e necesară o luptă nu cu omul, dar pentru om.
Istoria demonstrează pregnant insuccesul încercărilor de a soluționa problema ordinii de drept doar cu forța legii (rigorismul juridic). Este imposibil de a adapta psihologic indivizii la legile pe care aceștia nu le-au acceptat. În același timp, este ineficientă și periculoasă și elaborarea legilor progresive ce nu corespund realității psiho-sociale, care nu țin cont de experiența democratică și juridică a populației, de nivelul competenței, educației și dezvoltării juridice. Asemenea acte normativ-juridice nu numai că sunt sortite de a rămîne „doar pe hîrtie”, dar sunt și de natură să genereze lipsa respectului față de lege, datorie și obligație. Prin urmare, numai echilibrul între nivelul real al dezvoltării populației, al culturii juridice și experienței, pe de o parte, și legislația ce promovează dezvoltarea, dar care nu se distanțează de realitate – pe de altă parte, poate asigura succesul. Legea este puternică și acționează dacă este executată, este înțeleasă de către indivizi, este acceptată și interiorizată.
E bine să notăm că implementarea idealurilor legalității în dreptul scris, în edificarea mecanismului de stat depinde în mare măsură de subiecții care elaborează actele normative, de nivelul lor de educație, de instruire, de dezvoltare juridică. Numai în asemenea condiții, după cum susținea Platon, legea elaborată va putea nu numai să conducă, dar și să convingă.
Desigur, nu trebuie neglijată nici activitatea colaboratorilor organelor de ocrotire a ordinii de drept, a persoanelor cu funcții de răspundere, a specialiștilor, care de rînd cu îndeplinirea (realizarea) funcțiilor directe de ocrotire a ordinii de drept, dispune și de o latură pedagogică, care adesea nu este conștientizată și nu este luată în considerație. Aceasta presupune că activitatea dată exercită o influență nemijlocită asupra educației juridice a cetățenilor, asupra faptului cum și ce conștiință juridică se formează la ei, dacă sporește autoritatea normelor de drept, credința în necesitatea respectării lor, stima față de juriști, dorința de a acorda sprijin acestora, dacă sporește credința în forța legii și în protecția juridică a lor.
În societatea democratică, spre care tindem, semnificația soluționării problemelor pedagogice ale consolidării legalității și a ordinii de drept cu folosirea posibilităților pedagogiei juridice, a devenit extrem de actuală. Însăși esența statului de drept, menirea umanitară și democratică a acestuia determină necesitatea perfecționării activității organelor de ocrotire a ordinii de drept. Aceasta presupune, în special, pedagogizarea, adică îmbogățirea cu procedee și metode pedagogice de lucru, utilizarea datelor și recomandărilor pedagogiei juridice []. Natura democratică a vieții societății presupune inadmisibilitatea utilizării mijloacelor și metodelor violente de către colaboratorii organelor de ocrotire a ordinii de drept. Aceasta implică obligația de a acționa mai profesional, utilizarea mai activă a celor mai eficiente și civilizate mijloace la care se referă și cele pedagogice, în activitatea practică a acestora.
În final, generalizînd, notăm că soluționarea problemelor ce țin de edificarea statului de drept fără a ține cont de pregătirea reală a societății pentru acest proces, mizînd pe desfășurarea stihiinică a evenimentelor, limitîndu-ne doar la lozinci sau la adoptarea unui număr enorm de legi denotă o incompetență și stîngăcie vădită cu efect chiar regresiv, de natură să agraveze situația generală din cadrul statului și a societății.
Tranziția Republicii Moldova la statul de drept demonstrează că autoritățile publice, precum și Constituția și alte acte legislative, oricît de bine ar fi concepute ele, prin sine, nu sunt suficiente pentru ca statul de drept să devină realitate. Dacă actul legislativ, activitatea guvernamentală și a autorităților create se află în afara vieții practice a majorității cetățenilor, aceștia vor rămîne indiferenți, apatici față de reforme, iar performanțele regimului politic nu vor fi cele așteptate de societatea civilă [].
De aceea, este extrem de necesar de a crea în societate o atmosferă moral-psihologică adecvată și de a reda oamenilor încrederea în ziua de mîine, pe care ei au pierdut-o în primii ani ai tranziției. Atunci cînd majoritatea indivizilor vor fi satisfăcuți de starea lor materială, de protecția juridică, de relațiile cu autoritățile publice, de activitatea profesională, de starea familială, de sănătatea personală, se va putea vorbi despre „optimismul civil al poporului și înaltul său activism social-juridic”.
Numai în asemenea condiții se va putea obține interdependența și plenitudinea necesară între cunoașterea dreptului, înțelegerea dreptului, stima față de drept, respectarea dreptului și protecția activă a acestuia de către majoritatea cetățenilor. Anume un asemenea conținut al culturii juridice ne este absolut necesar pentru ca să reușim edificarea unui stat de drept și formarea unei societăți civile reale și viabile.
IV
EDUCAȚIA JURIDICĂ – FACTORUL PRINCIPAL
DE FORMARE A CULTURII JURIDICE
§1. Valoarea și dimensiunile educației
în societatea contemporană
„Fără educație este de neconceput viața unei societății umane. Educația este mijlocul principal cu ajutorul căruia se modelează sufletul omului”.
Înțelegerea profundă a conceptului „educație juridică” și a valorii acesteia pentru societatea contemporană, ne îndeamnă să accedem, chiar și printr-o sumară trecere în revistă, la esența educației în general, la semnificația acesteia pentru individ și societate.
Educația pentru toate timpurile și pentru toate popoarele constituie cel mai important fenomen al vieții spirituale a societății. Fără educație este de neconceput viața societății umane, or semnificația ei este transmiterea cunoștințelor acumulate și a experienței de viață.
Educația este o categorie general-umană, o categorie veșnică. Ea este unul dintre fenomenele care au apărut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluției sale, modificări esențiale (și-a modificat scopurile, conținutul și mijloacele, metodele și procedeele pedagogice []). „Omul nu poate deveni om decît prin educație”, spune Kant, la modul imperativ. Tot ce ține de umanitate: limbaj, rațiune, sentimente, artă, morală se realizează numai prin educație [].
Omul în procesul educației dobîndește un sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi complexe, își formează o concepție materialistă despre lume și viață, își dezvoltă facultățile mentale (intelectuale), sentimente superioare, își structurează conștiința și conduita în viață. Educația are un caracter social și istoric, ea servește societatea în evoluția și dezvoltarea ei, răspunde adecvat prin conținuturile și scopurile ei, obiectivelor și idealurilor sociale prezente în societate în anumite momente (etape) ale evoluției ei.
Etimologia cuvîntului „educație” este de origine latină și are următoarele sensuri: educatio – creștere, hrănire, formare; educo-educare – a crește, a hrăni, a forma, a instrui; educo-educere – a scoate din, a ridica, a înălța.
Există diverse definiții ale educației. Educația – proces creativ, bine orientat de interacțiune a pedagogilor și educatului(-ților) în vederea creării condițiilor optimale pentru organizarea asimilării valorilor social-culturale ale societății, și ca urmare dezvoltarea individualității, autoactualizarea personalității lui (-lor).
O altă definiție interpretează educația ca „acțiuni încercate de oameni pentru a favoriza într-un anumit sens personalitatea altor oameni” [].
Educația este definită de G. Mialaret ca fiind: o activitate organizată instituțional conform unor finalități pedagogice; un produs al activității, determinabil și adaptabil la cerințele societății; un proces, angajat între mai multe ființe umane, aflate în diferite relații de comunicare și de „modificare reciprocă” [].
Potrivit lui Kant educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil. Herbart consideră că educația este acțiunea de formare a individului pentru el însuși, dezvoltându-i-se o multitudine de interese [].
Într-o altă viziune, educația cuprinde ansamblul influențelor, acțiunilor, activităților desfășurate pentru formarea, dezvoltarea, modelarea personalității umane, pentru integrarea sa optimă în societate. Educația reprezintă activitatea socială complexă constituită din ansamblul acțiunilor conștiente, sistematice și organizate, desfășurate cu scopul formării și dezvoltării personalității umane în concordanță cu nivelul de dezvoltare al societății [].
Din cîte se poate observa, conceptul „educație” este înțeles de către specialiști în mod diferit. Noțiunea de educație în definițiile prezentate acoperă multiple conținuturi, accentuîndu-se fie scopul educației, fie natura procesului educativ, fie conținutul educației, fie laturile sau funcțiile actului educativ.
Cu toate acestea, trebuie precizat că în literatura de specialitate educația ca noțiune pedagogică se examinează în sens larg și îngust.
Lato sensu, educația reprezintă totalitatea de influențe formative ale tuturor institutelor obștești care asigură transmiterea din generație în generație a experienței social-culturale, normelor și valorilor. În acest sens noțiunea „educație” este mai aproape de noțiunea „socializare”.
Stricto sensu, pedagogic educația reprezintă activitatea special organizată, orientată spre formarea anumitor calități ale omului, realizată prin interacțiunea pedagogilor și celor educați în cadrul sistemei educative. Activitatea pedagogilor în acest caz este definită drept muncă educativă [].
În același timp, specialiștii evidențiază trei repere metodologice ale educației, care demonstrează extinderea conținutului acestei noțiuni []:
– educația ca activitate organizată instituțional conform unor finalități pedagogice, orientări valorice;
– educația ca proces angajat între mai multe ființe umane, aflate în diferite relații de comunicare și de modificare reciprocă, marcînd drumul psihologic al personalității spre umanizare, spre (auto)dezvoltarea sa continuă;
– educația ca produs al activității de formare a personalității, determinat și adaptat la cerințele societății; „producție” a omului ca om, creație continuă a omului de către om, producție a omului social prin societate (I. Cerghit).
O atenție deosebită merită faptul că succesul educației depinde de participarea educatului în formarea personalității sale. Activitatea conștientă a personalității umane în direcția formării la sine a anumitor calități se numește autoeducație.
Nu mai puțin important este că educația se află în strînsă interdependență cu celelalte sectoare sociale, contribuind la dezvoltarea acestora. Dacă educația de bază, inițială a unei persoane este temeinică și eficientă aceasta conduce cu siguranță la auotoeducația continuă a acelei persoane.
O altă idee asupra căreia vom stărui în continuare constă în necesitatea de a recunoaște că calitatea de educator o are orice om prezent și activ în toate sferele vieții sociale. Toți oamenii educă și se educă în același timp.
Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți de faptul că educația reprezintă prin sine o totalitate de influențe care acționează asupra omului de la naștere pe tot parcursul vieții sale. Aceste influențe pot fi pozitive sau negative, conștiente sau spontane, productive sau neproductive. Prin urmare, trebuie să fim conștienți de ceea ce preluăm de la alții și ceea ce educăm în semenii noștri.
Diferite abordări ale esenței educației subliniază complexitatea practică și multilateralitatea acestui fenomen. Totuși, în baza sintezei unei serii de ipostaze ale educației pot fi evidențiate următoarele trăsături caracteristice []:
Educația este un fenomen specific uman; acțiunea educativă nu se poate extinde asupra lumii animalelor sau a plantelor, intrucît ele nu posedă conștiință fără de care nu există educație.
Esența educației constă într-un sistem de acțiuni prin care educatorul în mod intenționat tinde să influențeze asupra educatului.
Educația poate fi concepută ca o acțiune socială încercată de oameni spre a îmbunătăți durabil într-un anumit sens (îmbunătățire, păstrare sau înlăturare) constituția predispozițiilor psihice ale altor oameni. Indicația „a încerca” permite să admitem că acțiunile educaționale pot avea nu numai succes dar și insucces.
Educația constituie una din formele de activitate orientate spre schimbarea omului sau a grupei de oameni. Această activitate practico-transformatoare este îndreptată spre schimbarea stării psihice, concepției și conștiinței, cunoașterii și modului de activitate a personalității și orientărilor valorice ale educatului.
Formele educației. Influențele educative acționează permanent asupra fiecărei persoane. În funcție de caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, specialiștii identifică următoarele forme ale educației (modalități în care se realizează acțiunea educațională): educație formală, nonformală și informală.
Educația formală se realizează în cadrul instituțiilor specializate (grădinițe, școli, universități, centre de perfecționare etc.), cu scopul formării și dezvoltării personalității umane în plan intelectual, moral, estetic, fizic și tehnologic, pe baza unor documente oficiale (planuri de învățămînt, programe școlare, manuale școlare, cursuri etc.).
„Educația formală valorifică activitatea de educație/instruire organizată în cadrul sistemului de învățămînt sub îndrumarea unor cadre didactice specializate” [].
Educația nonformală reprezintă ansamblul acțiunilor instructiv-educative realizate într-un cadru instituționalizat extrașcolar. Educația nonformală include: activități situate în afara clasei (cercuri pe discipline de învățămînt, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice-transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale; întreceri, competiții, concursuri, olimpiade școlare) și activități situate în afara școlii (activități perișcolare: excursii, vizite, tabere, cluburi, vizionări de spectacole, expoziții, mediatecă, videotecă, discotecă, instruire asistată de calculator etc. și activități parașcolare: cursuri de perfecționare, reciclare – cu programe speciale de educație permanentă).
Participarea la activitățile educative nonformale este la libera alegere a elevilor. Ei pot participa în funcție de dorința de a-și petrece timpul liber la diverse activități desfășurate la cluburile copiilor, în tabere școlare etc.
Educația informală cuprinde ansamblul influențelor cu efecte educative pedagogice exercitate în mod spontan și continuu asupra personalității umane. Aceste influențe care se răsfrîng asupra individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localității, grupurilor sociale, comunității și al mass-mediei, acționează neintenționat și adeseori sunt infuzate inconștient în gîndirea și comportamentele indivizilor.
Considerăm că educația corespunzătoare din familie reprezintă baza dezvoltării ulterioare a fiecărui individ. Climatul familial adecvat, modelele de comportament ale părinților, regimul vieții în familie în general sunt determinante pentru copilul în formare.
Dimensiunile educației. Scopul educației întotdeauna generează un anumit conținut. Conținutul educației este format din totalitatea cunoștințelor, normelor de conduită, valorilor, idealurilor, elementelor culturii materiale și spirituale a societății, care urmează să fie asimilate, transformate în lumea interioară a personalității [].
Educația reprezintă un fenomen complex de formare și dezvoltare continuă a personalității individului în concordanță cu cerințele societății respective. Acțiunea educațională este orientată spre toate componentele personalității individului: intelectuală, morală, estetică, fizică, tehnologică, profesională etc. Sub acest aspect, specialiștii operează cu așa categorii ca:
– educație morală,
– educație estetică,
– educație intelectuală,
– educație tehnologică,
– educație profesională etc.
Fără a diminua nici într-un fel semnificația celorlalte dimensiuni ale educației, în cele ce urmează ne vom, axa în special, pe reliefarea valorii și importanței deosebite a educației morale, considerînd-o ca fiind temelia educației în societate (pentru aceasta ne vom baza pe literatura de specialitate – în materie de pedagogie).
Educația morală. Specificul educației morale este determinat, pe de o parte, de particularitățile moralei, ca fenomen social, prin care i se conferă conținutul, iar pe de altă parte, de condițiile psihosociale implicate în realizarea ei.
Morala în sensul direct al acestui cuvînt se înțelege ca obicei, morav, regulă. Deseori în calitate de sinonim al cuvîntului morală este folosită noțiunea de etică – știința filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei ca o formă a spiritualității. Morala – totalitatea de reguli, norme, principii care determină comportamentul omului față de societate, alți oameni și față de sine însuși [].
Morala ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, ca subiecți reali, într-un context social delimitat în spațiu și timp. Ea este o formă a conștiinței sociale care include într-un tot unitar idealul moral, valorile, normele și regulile morale, prin care se reglementează raporturile omului cu ceilalți oameni, cu societatea și cu sine însuși. Morala reflectă atît manifestăriale relațiilor concrete dintre oameni, cît și sensul lor ideal, deducem de aici că funcția socială a moralei este cea de reglementare a relațiilor interumane, a relațiilor individului cu societatea din care face parte. „Morala reflectă întotdeauna acea latură a acțiunii umane în care se întruchipează relațiile omului față de alți oameni și față de sine însuși, în care se rezolvă contradicțiile dintre oameni, dintre om și societate.” [].
Conținutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile morale și regulile morale. În centrul său se află idealul moral considerat ca o imagine a perfecțiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesența morală a personalității umane. „Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. El reflectă ceea ce este caracteristic și definitoriu tendinței și opțiunilor comportamentale ale membrilor unei comunități sau ale societății în ansamblul său. Este axa în jurul căreia gravitează toate celelalte elemente ale sistemului moral.” [].
Esența acestui ideal se manifestă prin valorile morale și regulile morale. Valorile morale reflectă anumite cerințe și exigențe generale ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Acestea sunt apreciate ca reprezintînd însușiri pozitive sau virtuți morale (precum: înțelepciunea, curajul, dreptatea, iubirea, cinstea, echitatea, libertate, onestitate, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie etc.). Virtuțile se dobîndesc în procesul vieții sociale ca urmare a însușirii conștiente și aplicării practice a principiilor și normelor morale. În societatea modernă virtuțile caracteristice sînt toleranța, libertatea alegerii, autonomia voinței. Pentru definirea calităților morale cu sens negativ se folosește termenul viciu [].
Spre deosebire de acestea, normele și regulile morale se referă la o situație concretă, și generează nemijlocit cerințele de comportare în conformitate cu idealul și valorile morale.
Orice faptă a omului, dacă ea influențează asupra altor oameni și nu este indiferentă pentru interesele societății, generează aprecierea morală din partea celor din jur. Noi o apreciem ca bună sau rea, corectă sau incorectă, echitabilă sau inechitabilă.
Comportamentul omului se apreciază după măsura corespunderii anumitor reguli. Dacă astfel de reguli nu ar exista atunci una și aceeași faptă ar fi apreciată de pe diferite poziții și oamenii nu ar putea ajunge la o opinie unică – bine sau rău a procedat omul. Regula, avînd caracter general și fiind extinsă asupra unei mulțimi de fapte similare, poartă denumirea de normă morală. Norma – este regula, cerința care determină cum omul trebuie să procedeze într-o situație concretă sau alta. Norma morală poate stimula individul spre anumite fapte și acțiuni, dar poate interzice sau avertiza de la ele. Normele determină ordinea relațiilor reciproce a omului cu societatea, comunitatea, cu alți oameni [].
„Normele, preceptele și regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrînsă și aplicabile unei situații date. Exprimînd exigențele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul își exteriorizează atitudinea sa morală în fapte și acțiuni concrete.” []
Normele se unesc în grupe în dependență de acele domenii (profesional, relații internaționale și altele) în care ele funcționează. Pentru fiecare din aceste domenii există repere de orientare cărora li se subordonează normele de conduită – principiile morale.
Astfel, în cadrul mediului profesional, relațiilor interetnice normele de relații sînt reglate de principiile respectului reciproc, toleranței etc. Noțiunile morale, care au caracter universal, cuprinzînd toate domeniile de relații, îndemnînd omul pretutindeni să se conducă de ele, se numesc categorii morale. Ele include așa categorii ca binele și dreptatea, datoria și cinstea, demnitatea și fericirea etc.
În dependență de faptul, cum este asimilată și acceptată de către om morala, în ce măsură își coraportează el convingerile și conduita cu normele și principiile morale în vigoare se poate judeca despre nivelul moralității acestuia. Moralitatea este o caracteristică a personalității care unește așa calități și însușiri, ca, bunătatea, cumsecădenia, cinstea, veridicitatea, dreptatea, dragostea de muncă, spiritul de disciplină, regulînd conduita individuală a omului.
Procesul de acceptare a normelor morale și comportare a omului în conformitate cu ele creează moralitatea individuală. Pentru omul moral normele morale constituie propriile lui convingeri și forme obișnuite de comportament.
Din perspectiva celor menționate, educația morală este definită ca fiind dimensiunea activității de formare-dezvoltare a personalității bazată pe valorile fundamentale ale moralei [].
Într-o altă accepțiune, educația morală este activitatea pedagogică de formare la cei educați a unui sistem de cunoștințe morale, sentimente și aprecieri a conduitei sub aspect moral. In literatura specială pot fi evidențiate citeva modele de abordare, paradigme ale educației morale [].
Prin urmare, esența educației morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalității morale a individului, elaborarea și stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre, iar scopul fundamental al educației în spiritul moralei vizează formarea individului ca subiect moral, respectiv ca subiect care gîndește, simte, acționează în spiritul cerințelor și existențelor moralei sociale al idealului, valorilor, normelor și regulilor pe ea le incumbă. În sens pedagogic acest profil ne apare ca realitate în continuă transformare, cu o construcție ce se desăvîrșește la infinit și ca proiect sau obiectiv pe care tindem să-l atingem în cadrul acțiunii educaționale.
Din scopul educației morale pot fi desprinse două deziderate: formarea conștiinței morale și formarea conduitei morale.
I. Formarea conștiinței morale include din punct de vedere psihologic două componente: componenta cognitivă și cea afectivă. Prima se referă la informarea individului/copilului despre conținutul și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale și se realizează prin instruire morală. Elementele cheie ale conștiinței morale sunt: reprezentarea morală și noțiunea morală. Reprezentările morale se nasc numai în situații concrete în care individul este angajat ca subiect moral, în familie, în școală, cu prilejul diferitelor activități la care participă [].
Reprezentările și noțiunile morale sunt cele referitoare la atitudinea față de sine (cum ar fi modestia, demnitatea personală, spiritul autocritic opuse îngâmfării, aroganței, timidității), la atitudinea față de ceilalți oameni (colectivismul și sociabilitatea opuse individualismului și egoismului), precum și o serie de reprezentări și noțiuni privind atitudinea față de instituțiile sociale și față de muncă (precum sârguința, exigența, spiritual de inițiativă etc.)
Nu trebuie uitată nici componenta teoretică, instruirea verbală, ansamblul de cunoștințe morale ce-i sunt explicate copilului. Aceste cunoștințe îl introduc pe copil în universul valorilor morale, îl determină să înțeleagă semnificația acestora pentru conduita sa, îi dezvoltă, totodată, capacitatea de a discerne între valorile pozitive și cele negative. Fiecărei noțiuni morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare.
Componenta afectivă însoțește orice cunoștință din acest domeniu ajutînd la fixarea cunoștinței în structura morală a personalității, acționînd din interior asupra conduitei și impregnîndu-i în același timp energia interioară necesară.
Astfel, convingerile morale se constituie într-un proces mai lent și mai sinuos, ele reprezentînd un element stimulator al sentimentelor morale; pe de altă parte, tenta afectivă a acestora, devine element structurant al convingerilor morale.
Sentimentele morale reprezintă trăiri apreciative rezultate din raportarea la normele morale, la ceilalți oameni, la activitatea acestora, la cea proprie, la instituții. Acestea nu sunt înăscute, dar nici nu se învață prin explicatții, ci se formează prin relațiile dintre oameni, prin activitate socială.
În același timp, însă nici adeziunea afectivă, nici cunoașterea nu sunt suficiente pentru declanșarea actului moral datorită nenumăratelor obstacole interne și externe pentru înlăturarea cărora e necesar un efort de voință. „Voința se distinge ca fiind capacitatea conștiinței de a impune motivul cu valoare superioară.” [].
Din fuziunea celor trei componente – cognitivă, afectivă și volițională – rezultă convingerile morale, ele sunt considerate ca fiind nucleul conștiinței morale a individului, nu întîmplător o convingere obiectivată în fapte și acțiuni de natură morală este considerată conduită morală.
II. Formarea conduitei morale. Conduita morală este o obiectivare a conștiinței morale în fapte și acțiuni, dar și o suită de răspunsuri și manifestări, neîntreruptă. Ea se referă la rezultatele comportării, mai precis „cum trebuie” să se comporte individul. Prin urmare, conștiința morală posedă capacitatea de anticipare a realității și de orientare a conduitei pe un anumit făgaș, iar conduita morală reprezintă o manifestare a conștiinței în relațiile morale practice ale individului.
Conduita morală completează ca o parte inseparabilă conștiința morală. De fapt, marca personalității morale se evidențiază prin conduită morală.
Formarea conduitei morale presupune educarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală, precum și trăsături volitiv-caracteriale.
Deprinderile morale reprezintă componente automatizate ale acțiunii morale, formate în urma unor condiții identice repetate. Asemenea deprinderi formate în familie și școală sunt: politețea, punctualitatea, spiritul de ordine, folosirea cu grijă a obiectelor din jur, îndeplinirea atribuțiilor etc.
Obișniunțele morale implică, față de deprinderi, particularitatea că acțiunea în spiritul normelor morale a devenit o trebuință internă, ancorată adînc în structura personalității (obișnuința de a te spăla, de a fi îmbrăcat curat, de a fuma etc.).
Trăsăturile volitiv-caracteriale sunt implicate în activitatea morală prin faptul că un comportament moral presupune efort de voință, uneori foarte mare. A te comporta în consens cu normele morale înseamnă, nu de puține ori, un efort susținut, renunțarea chiar la unele plăceri, efectuarea de activități neplăcute. Voința trebuie exersată în cadrul unor activități pozitive care să ducă la formarea și consolidarea unor calități de caracter.
Generalizînd asupra educației morale, precizăm că scopul principal al acesteia este de a forma la individ o conștiință morală și, respectiv, o conduită morală, pentru a-i facilita socializarea și integrarea sa în societate.
În continuare însă, pentru subiectul investigat considerăm important și un alt aspect – cel al „noilor educații” propii societății contemporane.
„Noile educații”. Odată cu evoluția societății apar noi domenii de activitate, iar din perspectivă educațională se așteaptă răspunsuri pertinente pentru întîmpinarea acestora. Educația, ca fenomen social fundamental, trebuie să răspundă continuu, prin structură, obiective și conținut, schimbărilor, exigențelor și problemelor societății.
Astfel, problematica lumii contemporane a pus în fața educației un număr de imperative din ce în ce mai bine precizate: pacea și securitatea, drepturile omului și libertățile fundamentale, populația, sărăcia și progresul economic, mediul, alimentația și subnutriția (foametea), protejarea copilăriei și adolescenței etc. Răspunsurile specifice ale educației la aceste imperative conduc spre cristalizarea unor noi tipuri de conținuturi – noile educații []:
educația pentru pace,
educația ecologică,
educația pentru participare și democrație,
educația demografică,
educația pentru schimbare și dezvoltare,
educația pentru comunicare și pentru mass-media,
educația nutrițională,
educația economică și casnică modernă,
educația pentru timpul liber,
educația pentru o nouă ordine internațională,
educația interculturală etc.
Succint, aceste noi dimensiuni ale educației contemporane implică următoarele elemente de conținut []:
Educația pentru democrație poate fi înțeleasă ca reacție la atacurile împotriva democrației din partea extremismului politic caracterizat prin xenofobie, rasism, antisemitism, violență dar și ca o cale pentru dezvoltarea societății democratice prin încurajarea reflecției critice și admiterea punctelor de vedere diferite și învățarea unor strategii non-violente de rezolvare a conflictelor. Democrația reală presupune instituții nu doar specific, ci și o cultură politică specifică și atitudini democratice. Obiectivele educației pentru democrație sunt formarea deprinderilor de participare și implicare a cetățenilor, de luare a deciziilor civice în scopul prezervării societății deschise și democratice.
Educația pentru drepturile omului are ca scop încurajarea atitudinilor de toleranță, respect pentru diversitate și solidaritate, acumularea de cunoștințe despre drepturile omului, la nivel național și internațional și despre instituțiile abilitate pentru punerea lor în practică. Premisa esențială a educației pentru drepturile omului este aceea că există anumite valori importante pentru umanitate în ansamblul său (egalitate, nediscriminare, libertate, respectul vieții, a opiniilor și a credințelor religioase) fără de care ideea de demnitate umană rămîne fără conținut. Sarcina educației este atît de a reliefa diversitatea rasei umane, cît și de a facilita conștientizarea similitudinilor dintre indivizi și interdependența acestora.
Educația pentru pace se bazează pe promovarea valorilor fundamentale ale vieții, libertății, toleranței, solidarității, drepturilor omului și egalității între sexe, etnii și religii. Educația pentru pace presupune formarea de atitudini pozitive reflectate în relații pozitive între indivizi, comunități, state prin acțiunea convergentă a tuturor factorilor educativi. Obiectivele educației pentru pace sunt educarea copiilor în sensul sensibilizării față de valorile pozitive și debarasării de atitudini ostile și comportamente agresive și formarea tinerilor în spiritul înțelegerii, cooperării și toleranței.
Educația ecologică își propune dezvoltarea conștiinței, a simțului responsabilității ființei umane în raport cu mediul și problemele sale. Educația relativă la mediu își propune să-l conducă pe viitorul cetățean spre formarea unui punct de vedere obiectiv asupra realității, să-l incite la participare, să devină conștient de faptul că evoluția mediului înconjurător și viața generațiilor viitoare depinde de opțiunile sale. Obiectivele educației ecologice vizează asimilarea de cunoștințe, formarea de atitudini și valori ecologice (de ex. omul este inseparabil de mediu, efectele negative ale acțiunii sale se repercutează asupra lui însuși), dezvoltarea de instrumente, analiză și acțiune pentru a preveni și corecta neajunsurile provocate mediului, de exemplu, eliminarea poluării de toate tipurile, dar și a stresului. Lumea nu poate fi înțeleasă dacă nu se înțelege relația cu mediul înconjurător. În acest scop pot fi reorganizate materiile deja existente în scopul de a oferi o perspectivă cuprinzătoare asupra legăturilor dintre oameni și mediul înconjurător, ceea ce implică atît științele naturii cît și cele sociale reunite sub corolarul educației permanente.
Educația pentru sănătate constă într-un ansamblu de acțiuni sistematice, explicite, direcționate valoric și finalist, desfășurate într-un cadru organizat, în scopul înlăturării carențelor informativ-educative, prin dobîndirea unor cunoștințe corecte și cu aplicabilitate practică, referitoare la conștiința de stare de sănătate și boală, reguli de igienă și măsuri profilactice. Obiectivele fundamentale ale educației pentru igienă și sănătate sunt: ridicarea nivelului de cunoștințe medicale al populației școlare, formarea și dezvoltarea de comportamente corecte, care să promoveze sănătatea, formarea unei atitudini pozitive și crearea unei poziții active față de sănătatea individuală și față de problemele sănătății publice.
Educația interculturală reprezintă acea formă a educației care are ca scop sensibilizarea elevilor la respectarea diversității, la toleranță și solidaritate, vizînd pregătirea cetățeanului pentru a trăi într-o societate multiculturală. Perspectiva interculturală de concepere a educației poate să ducă la atenuarea conflictelor și la atenuarea violenței în școală prin formarea competențelor de comunicare și de cooperare, a toleranței față de opinii diferite, a aptitudinii de stăpînire a emoțiilor primare și de evitare a altercațiilor și prin luarea deciziilor în comun în chip democratic. Educația trebuie să-i facă pe indivizi conștienți de propriile rădăcini pentru a avea puncte de referință și pentru a nu-și pierde identitatea dar trebuie să-i învețe și respectul pentru alte culturi. Diversitatea lingvistică și culturală trebuie văzută ca o sursă de îmbogățire și de lărgire a orizonturilor, care corespunde cerințelor societății globale.
Educația timpului liber include componente culturale, artistice, turistice, sociale, sportive. Modalitățile de utilizarea ale timpului liber pot duce fie la bunăstare și progres pentru societate, fie la degradare și regres social. Educația pentru petrecerea timpului liber are ca obiectiv utilizarea eficientă a timpului liber, lărgirea orizonturilor din diverse domenii și ameliorarea competențelor sociale. Acestui tip de educație îi revine sarcina de a forma capacitatea de selecție, de discernămînt, de a orienta oamenii spre valorile culturale autentice, în contextul în care mass-media, societatea în ansamblu este invadată de non-valoare și dezinformare.
Educația pentru comunicare și mass-media are ca obiectiv formarea unei atitudini selective și responsabile față de informație, utilizarea modalităților optime de informare și comunicare, facilitarea circulației informațiilor și valorilor la nivel național și internațional.
Prin formula specifică a noilor educații, cu conținuturi, finalități și metodologie specifică, educația de azi propune un demers prin care încearcă să răspundă exigențelor lumii în care trăim și să producă o schimbare paradigmatică a actului educativ în favoarea educației bazată pe învățare inovatoare, societală și adaptativă [].
Incontestabil, fiecare dintre aceste tipuri de educații își au un scop bine determinat și o valoare de netăgăduit pentru dezvoltarea și progresul omului contemporan și a societății moderne. Noi însă, în prezenta lucrare ne vom reține atenția, în special, asupra educației pentru drepturile omului, educației pentru democrație și educației civice, acestea fiind cele mai apropiate prin natura lor de educația juridică și cultura juridică.
La finele acestui compartiment însă, considerăm necesar a mai reliefa un concept important legat de educație, menit să accentueze și mai mult semnificația acestei valori în lumea contemporană. Este vorba de educația permanentă.
Educația permanentă. Societatea actuală, responsabilitățile, individul însuși se mișcă mai repede, mai profund decît sfîrșitul de secol trecut. Problematica lumii contemporane, provocările acesteia și consecințele din domeniul educației au dus la impunerea și operaționalizarea în plan teoretic-explicativ, dar și practic-aplicativ, a unor sintagme cum ar fi: învățare de-a lungul întregii vieți (lifelong learning), educație de-a lungul întregii vieți (lefolong education), educație permanentă, educația adulților, educația părinților, autoînvățare (self learning), autoinstruire, autoeducație (self education), autoinformare și autoformare educativă, autonomie educativă, educație globală.
Valul schimbărilor și al noutăților care asaltează viața umanității și a fiecărei colectivități umane a făcut necesară extinderea actului educativ de-a lungul întregii vieți. Educația dată de școală nu mai este suficientă pentru întreaga viață a omului. În încercarea de a face față provocărilor lumii contemporane, una din direcțiile de restructurare a realității educaționale este: extinderea actului educativ la nivelul întregii vieți a individului [].
A învăța să înveți și a te perfecționa continuu sunt condițiile educației permanente. Ideea educației permanente nu este nouă, necesitatea permanenței educației în plan individual și istoric fiind intuită de mult timp, în primul rînd de la clasicii pedagogiei tradiționale. Încă din secolul al XVII-lea, Jan Amos Comenius (1592-1670) afirma în lucrările sale că „tota vita schola est” – reflecție teoretică, pe care realitatea obiectivă, practica, specialiștii și știința, aveau să o valideze ulterior. S-a afirmat că „pentru fiecare om, viața sa este o școală, de la leagăn pînă la mormînt” (J. A. Comenius).
După cum afirmă R.H. Dave, educația permanentă este „un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor în scopul îmbunătățirii calității vieții atît a indivizilor, cît și a colectivității lor.” Aceasta este o idee comprehensivă și unificatoare care include învățarea formală, nonformală și informală pentru dobîndirea și îmbogățirea unui orizont de cunoaștere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil și diferite stadii și domenii ale vieții [].
În ansamblul său, educația vizează nu doar pregătirea viitorilor specialiști, ci și a indivizilor cu orizont deschis spre cîmpul valorilor, astfel încît nevoia de educație și perfecționare devine permanentă, pentru toată viața [].
Pregătirea omului pentru educația permanentă înseamnă, în primul rînd, pregătirea lor pentru mobilitate, pentru schimbare și pentru calitate. De fapt, educația nu constă în „acumularea unui bagaj de cunoștințe, ci în dezvoltarea armonioasă a ființei umane, care începe să devină din ce în ce mai mult ea însăși, în decursul diferitelor experiențe de viață” [].
Trasînd o paralelă între educație, care după cum am văzut se vrea a fi permanentă și educația juridică, ca dimensiune distinctă a acesteia, putem din start să afirmăm că permanența sau continuitatea este o trăsătură inerentă ultimei, întrucît doar astfel omul ar putea face față dinamismului și mobilității accentuate a realității juridice din societatea și statul în care trăiește. Argumentarea acestei ipoteze considerăm va putea fi urmărită în reflecțiile din următorul compartiment al monografiei.
În fine, pentru a realiza o conexiune dintre cele expuse și realitatea juridică de la noi, considerăm necesar a cita unele dispoziții din Legea învățămîntului [], care se referă nemijlocit la obiectivele învățămîntului din Republica Moldova. Astfel, potrivit art. 5 din legea menționată:
„(1) Obiectivul educațional major al școlii constă în dezvoltarea liberă, armonioasă a omului și formarea personalității creative, care se poate adopta la condițiile în schimbare ale vieții.
(2) Învățămîntul urmărește:
a) dezvoltarea personalității copilului, a capacităților și a aptitudinilor lui spirituale și fizice la nivelul potențialului său maxim;
b) cultivarea respectului pentru drepturile și libertățile omului, indiferent de apartenența lui etnică, de proveniența socială și atitudinea față de religie – principii consemnate în Cartea Națiunilor Unite;
c) pregătirea copilului pentru a-și asuma responsabilitățile vieții într-o societate liberă, în spiritul înțelegerii, păcii, toleranței, egalități între sexe și prieteniei între toate popoarele și grupurile etnice, naționale și religioase;
d) cultivarea simțului necesității de a munci pentru binele propriu și cel al societății, a stimei față de cei care produc bunuri materiale și spirituale;
e) educarea stimei față de părinți, față de identitatea, limba și valorile culturale ale poporului, precum și față de valorile naționale ale țării în care trăiește, ale țării din care poate fi originar și ale civilizațiilor diferite de a sa;
f) cultivarea simțului responsabilității față de mediul înconjurător formarea conștiinței ecologice;
g) asigurarea unei pregătiri fizice multilaterale, cu caracter profesional aplicativ pentru tineretul studios, formarea simțului necesității de practicare a culturii fizice și sportului pe parcursul întregii vieți.
(3) Elevii și studenții vor fi educați în spiritul îndatoririlor civice fundamentale, consfințite de Constituția Republicii Moldova, dintre acestea primind devotamentul față de țară, grija pentru consolidarea statalității moldovenești, îndeplinirea conștiincioasă a obligațiilor ce le revin.”
§2. Funcția educativă a dreptului
Dreptul, de regulă, se exprimă printr-un sistem de norme general obligatorii determinate formal. În același timp, fiind un fenomen al vieții spirituale a societății, dreptul conține criterii de conduită a indivizilor, raționamente asupra valorilor sociale, și din acest punct de vedere el poate fi caracterizat ca fiind un indicator intelectual-spiritual al societății.
De aici decurge o concluzie cu caracter conceptual: esența dreptului nu se reduce doar la trăsăturile și particularitățile acestuia de drept scris (pozitiv), trăsăturile imanente ale dreptului sunt cuprinse în o altă dimensiune a acestuia – ca factor spiritual. Anume din acest punct de vedere, dreptul cumulează valorile și realizările culturii, idealurile umaniste, valorile morale []. Sub acest aspect dreptul este văzut ca un regulator social eficient.
În cadrul unei societăți civilizate, în afară de drept nu mai există un alt sistem de norme sociale care să asigure reglementarea relațiilor economice, politico-statale, organizaționale și de altă natură, realizînd concomitent valorile democratice, spirituale și morale. Dreptul dispune de asemenea calități, datorită cărora este posibilă implemenetarea în viața socială a unui sistem stabil și strict determinat de modele de conduită garantate de către stat, care să funcționeze permanent și continuu în timp. De aceea într-o societate dezvoltată anume dreptul este unul din principalele instrumente prin care se reușește asigurarea organizării vieții sociale, disciplinarea membrilor societății, funcționarea normală a întregului organism social și eficiența conducerii sociale [].
Revenind în acest compartiment al lucrării la problema funcțiilor dreptului, considerăm necesar a reaminti că la moment, nu poate fi atestată o viziune unică asupra „funcțiilor dreptului”, prin această noțiune înțelegîndu-se fie menirea socială a dreptului, fie direcția influenței acestuia asupra relațiilor sociale, fie și una și alta [].
În doctrina juridică o atenție distinctă se acordă funcțiilor sociale ale dreptului, identificate în baza factorilor sociali ce determină menirea dreptului. În acest sens, se vorbește despre funcția economică, politică și educativă. Aceste funcții indică faptul că dreptul nu numai reglează relațiile sociale, dar și reprezintă un etalon, un exemplu de conduită, educînd la oameni deprinderea de a face anumite acțiuni și de a se abține de la altele [].
În general, funcțiile sociale ale dreptului sunt privite ca direcții de influență juridică asupra sferelor corespunzătoare ale vieții sociale. Astfel, funcția economică a dreptului presupune o influență asupra sferei economice; politică – asupra sferei politice; educativă – asupra sferei spirituale [].
După cum am menționat și în primul capitol al monografiei, specialiștii recunosc că prin conținutul său și prin modul cum se aplică normele sale, dreptul realizează o funcție educativă asupra comportamentului uman. În special, consecințele pozitive sau negative generate de respectarea sau nerespectarea normelor de drept au un efect educativ atît asupra indivizilor nemijlocit implicați în acțiunile comise, cît și asupra altor persoane, care au posibilitatea de a învăța pe seama greșelilor sau succeselor altora.
Prin simpla incriminare a faptelor periculoase pentru societate dreptul frînează tendințele de nesocotire a normelor juridice, îndeplinind o funcție preventivă. În același timp, prin aplicarea sancțiunilor și pedepsirea celor vinovați de comiterea faptelor ilegale, dreptul exercită și o funcție coercitivă, contribuind astfel la corectarea conduitei lor.
Toate aceste trei funcții ale dreptului se completează una pe alta, toate împreună avînd rolul de a determina comportamentul uman și a-l conforma normelor juridice []. În acest sens, cercetătorul D. Mazilu susține că atît funcția preventivă, cît și funcția coercitivă implică dimensiuni și valențe educative, iar funcția educativă are – nu în puține situații – drept finalitate prevenirea unor fapte antisociale sau corectarea celor care au încălcat prescripțiile normelor legale [].
Cu toate că în literatura de specialitate pot fi atestate asemenea raționamente, trebuie totuși să recunoaștem că pînă în prezent, știința juridică nu s-a preocupat de funcția educativă a dreptului, de conținutul, formele și mijloacele realizării acesteia. Respectiv, nu poate fi atestată o definiție concretă a acesteia, funcția fiind considerată de unii ca fiind de sine stătătoare, în timp ce alții nu o recunosc ca o funcție distinctă [].
Potrivit cercetătorului rus V.V. Lazarev funcția educativă este o funcție externă a dreptului, care se realizează atunci cînd normele dreptului sugerează ce este permis și ce este interzis și cum trebuie să acționăm în diferite situații. În această situație dreptul se sprijină pe metoda convingerii, iar în caz de necesitate recurge și la metoda constrîngerii și a sancționării [].
În afară de aceasta, funcția dată presupune o influență exercitată de către drept asupra conștiinței și voinței oamenilor, educînd astfel respectul față de drept [], mai întîi, prin descrierea în dispozițiile normelor juridice a modelelor de conduită necesare și permise pentru indivizi [].
Unii cercetători susțin că funcția educativă a dreptului reprezintă un rezultat al capacității dreptului de a exprima ideologia anumitor clase sau forțe sociale și a exercita o influență asupra gîndurilor și sentimentelor indivizilor [].
Exercitînd această funcție, dreptul se manifestă ca un regulator social și astfel exercită o influență educativă asupra conduitei subiecților prin intermediul normelor, instituțiilor și mecanismelor sociale (justiție, interdicții, permisiuni, sancțiuni), cît și în ansamblu, ca un factor de sine stătător al vieții spirituale a societății [].
Una din sarcinile principale ale funcției educative a dreptului rezidă în educarea unui nivel înalt de conștiință juridică, formarea stimulenților conduitei legale a cetățenilor. Trebuie ținut cont în acest sens că în drept sunt acumulate reguli fundamentale, umaniste ce corespund intereselor persoanei, ceea ce presupune că persoana primește susținere psihologică chiar din momentul adoptării normei juridice. Respectiv, dispozițiile juridice ce nu reflectă așteptările oamenilor, sunt apreciate negativ și nu sunt susținute și acceptate de conștiința acestora. În asemenea cazuri funcția educativă a dreptului nu-și atinge scopul său [].
În viziunea cercetătorului S.V. Levin conținutul acestei funcții cuprinde acea parte a acțiunii dreptului, care se realizează nu prin mijloace speciale juridice, ci prin procedeie și mijloace general-sociale (educația juridică, conștiința juridică, cultura juridică, principiile general-morale ale dreptului, neconsacrate în normele de drept pozitiv, profilaxia încălcărilor de lege etc.) [].
Conținutul concret al funcției educative a dreptului este considerată a fi educația juridică, care se formează sub influența nemijlocită a specificului dreptului în legătură organică cu conținutul funcțiilor sale regulative. Respectiv, această funcție este orientată spre formarea conștiinței juridice și a culturii juridice la cetățeni, educarea acestora în spiritul respectului față de muncă și lege, intoleranță față de încălcările de lege. Prin aceasta ea activ contribuie la ridicarea autorității dreptului și a legii, la asigurarea inviolabilității drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, depășirea contradicțiior și apropierea dreptului de morală, consolidarea legalității și a ordinii de drept, edificarea și consolidarea statului de drept.
Iată de ce, chiar dacă funcția educativă a dreptului nu este o funcție principală, ea pe bună dreptate are un rol fundamental în sistemul funcțiilor dreptului, cît și în mecanismul general al influenței juridice [].
Acțiunea organizatorică a dreptului asupra activității oamenilor și a relațiilor sociale se realizează cu ajutorul diferitor mijloace politico-juridice și de ordin social-psihologic. Mecanismul influenței educative a dreptului se caracterizează prin particularitățile obiectului, direcției funcționale, specificul legăturii dintre elementele sale. Principalele elemente ale acestui mecanism sunt considerate a fi următoarele[]:
conștiința juridică a societății;
sistemul normelor de drept;
formele și mijloacele educației juridice.
Totalitatea acestor elemente îi conferă mecanismului juridico-educativ un caracter stabil și rezistibil, și totodată un caracter flexibil și dinamic.
Conștiința juridică ca element al mecanismului de realizare a funcției educative a dreptului, după cum a fost menționat ceva mai sus, presupune o totalitate de teorii, sentimente, deprinderi, prin care se exprimă atitudinea față de drept în general și acele mijloace juridice cu ajutorul cărora se menține legalitatea, ordinea de drept și disciplina în aceste sfere, precum și se asigură răspunderea participanților la raporturile juridice – normele juridice și educația juridică [].
În ceea ce privește normele deptului, este cunoscut că ele se exprimă prin actele normativ-juridice. Și acestea dispun de anumite posibilități educative care constau în stilul expunerii, exactitatea, claritatea, organizarea internă, logica și coerența, prin aceasta fiind mult mai accesibile și înțelese pentru majoritatea populației.
Astfel, dreptul se manifestă ca un îndrumar socio-juridic și dispune de posibilitatea de a influența conștiința și a orienta voința subiecților dreptului. Semnificația motivațională rezidă în formarea convingerilor juridice, a orientărilor valorice spre o conduită legală și social-activă.
Acțiunea motivațională este exercitată nu de către însăși normele de drept sau principiile dreptului, de diferite contracte sau acte de aplicare a dreptului, ci de informația prescriptivă conținută în acestea și măsurile concrete de influență informațional-psihologică pe care le cuprinde aceasta. Se are în vedere în acest sens drepturile subiective și obligațiile juridice, privilegii, stimulări și sancțiuni care la rîndul lor se divid în stimulenți juridici și restricții juridice.
Un loc special în acest sens le revine normelor stimulative. Acestea, pe de o parte, au o încărcătură morală, iar, pe de altă parte – prevăd măsuri de stimulare pentru îndeplinirea cu bună-credință a obligației. În același timp, din punct de vedere juridic acestea au o legătură directă cu influența educativă. Normele stimulative, neobligînd indivizii la anumite conduite, îi stimulează pentru atingerea anumitor rezultate, conduită legală, îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor. Astfel, ele constituie și un mijloc de transmitere a informației educative [].
Restricția juridică ca una din elementele influenței educative asupra conștiinței juridice presupune o abținere de la încălcarea legii, ce crează condiții pentru satisfacerea intereselor altor subiecți, protecția și apărarea intereselor lor sociale. Acestea sunt limitele stabilite în drept, în cadrul cărora indivizii pot să acționeze și excluderea anumitor posibilități din acțiunile acestora. Dacă stimulenții juridici sunt chemați să genereze conduita legală, social-utilă în avantajul atît al societății, cît și al persoanei, atunci restricțiile juridice au misiunea de a abține indivizii de la încălcarea legii, de la satisfacerea în mod ilegal a intereselor, care pot fi avantajoase pentru persoană, dar în detrimentul societății, sau chiar prejudiciabile pentru ceilalți cetățeni (abținerea de la conduita social-negativă) [].
Un loc special în sistemul mijloacelor educative revine sancțiunei normei juridice. Cercetătorul O.Ă. Leist menționează în acest sens, că rolul educativ al sancțiunii se manifestă în trei direcții principale []:
În primul rînd, protejînd un anumit cerc de norme sociale prin măsuri de prevenire, statul accentuează semnificația acestor norme, care în marea lor parte consacră drepturile și obligațiile cetățenilor, a organizațiilor sociale și a organelor de stat, educînd la cetățeni sentimentul de respect față de drepturi și obligații, regulile de conduită existente în societate.
În al doilea rînd, amenințarea conținută în sancțiunea normei juridice exercită o anumită influență educativă asupra membrilor instabili ai societății, care în lipsa unei asemenea amenințări ar putea încălca normele juridice, atenta la interesele legale ale cetățenilor, ale organizațiilor obștești și ale statului însuși.
În al treilea rînd, însăși aplicarea sancțiunii față de persoanele ce au încălcat legea exercită o influență educativă asupra acestora, altfel spus îi reeducă, eradicînd deprinderile și viziunile negative, disciplinează și cultivă deprinderi de muncă, inspiră respectul față de ordinea de drept.
Un alt element al mecanismului funcției educative a dreptului este însăși educația juridică. Aceasta presupune o totalitate de diverse forme, mijloace și metode juridico-educative din arsenalul activității juridice contemporane, scopul căreia constă în formarea în conștiința juridică a persoanei a ideilor juridice profunde și rezistibile, conștientizarea importanței și necesității valorilor juridice și a deprinderilor de conduită legală.
Ea constă în transmiterea, acumularea și însușirea cunoștințelor, principiilor și normelor de drept, precum și în formarea unei anumite atitudini față de drept și practica aplicării acestuia, a abilităților de folosire a drepturilor și libertăților, de respectare a interdicțiilor și executare a obligațiilor. De aici decurge necesitatea de a însuși conștient legislația în vigoare, a cultiva un sentiment profund de respect față de drept. Cunoștințele primite astfel trebuie să se transforme în convingeri personale, obiectiv stabil de a acționa doar în conformitate cu legea, iar ulterior într-o necesitate interioară de a respecta legea.
Realizarea funcției educative a dreptului începe prin însușirea valorilor morale ale societății, a normelor în familie, școală, prin comunicarea spirituală, inclusiv prin jocurile cu semenii, amicii și colegii. Din copilărie se pune fundamentul moral pe care ulterior se formează elementele conștiinței juridice. Prin observarea și reflectarea asupra vieții și a evenimentelor cotidiene ce au loc în condiții normale sau de conflict social, legate de normele de drept sau aprecieri juridice, se fortifică reprezentările și viziunile juridice la tînăra generație.
Prin esența sa educația juridică este un proces sarcina căruia constă în formarea la indivizi a unor reprezentări asupra dreptului, dezvoltarea atitudinii subiective față de esența dreptului, valorile acestuia prin intermediul psihologiei juridice luîndu-se în considerație reacția individuală sau colectivă față de drept.
Funcția educativă a dreptului este strîns legată de cultura generală, în dezvoltarea căreia un rol principal revine literaturii artistice, mijloacelor de informare în masă (radioul, televizea, presa), constituind o parte componentă a întregii vieți culturale a societății, manifestînd grijă pentru educarea conștiinței colective a societății.
Din categoria mijloacelor de realizare a funcției educative a dreptului fac parte: propaganda dreptului, suscintarea interesului cetățenilor de a acumula cunoștințe juridice, a consolida în practică legalitatea, fapt ce determină dezvoltarea conștiinței juridice a cetățeanului, a societății, contribuie la depășirea viziunilor perimate, a conduitei ilegale a oamenilor, prevenirea cazurilor de samavolnicie și violență asupra individului. Înfiltrarea în conștiința cetățenilor a unor reprezentări, idei juridice fundamentate, echilibrate, cum ar fi de exemplu, lupta cu criminalitatea, constituie premise ale consolidării legalității și a ordinii de drept, fără de care este imposibilă edificarea statului de drept și a societății civile [].
Educația în spiritul dreptului și a legalității nu se limitează doar la informare și formarea atitudinii pozitive față de drept și lege, dar își are finalitatea în activismul juridic al persoanei, în cultura juridică a acesteia, legată de posedarea unor cunoștințe juridice profunde, a respectului față de lege, drept, de respectarea conștientă a normelor dreptului, înțelegerea răspunderii sociale și a celei juridice, netolerarea încălcărilor de lege, lupta fermă cu orice abatere. Cunoașterea de către cetățeni a drepturilor și libertăților lor, precum și a obligațiilor față de stat și societate – de asemenea sunt obiective ale funcției în discuție [].
Desigur, pregătirea juridică a persoanei nu se limitează la cunoștințe și deprinderi juridice formale. „Poți să dispui de cunoștințe, dar să nu poți să le folosești. În acest sens, cercetările în domeniu au demonstrat că elementul central al conștiinței juridice care determină corespunderea conduitei (activității) normelor de drept este atitudinea față de lege” [].
Funcția educativă a dreptului este orientată spre formarea unui cetățean dezvoltat armonios în cadrul unei societăți democratice. Cu toate acestea, merită precizat că influența educativă asupra conștiinței și conduitei persoanei este posibilă în anumite condiții. Respectarea, executarea conștientă și benevolă a dispozițiilor normelor de drept de către majoritatea membrilor societății are loc doar în măsura în care cetățenii înțeleg că dreptul exprimă și consacră cele mai importante interese ale persoanei și ale societății. Anume datorită acestui fapt cetățenii își conformează voința lor cu cea a statului în vederea realizării normelor de drept, fiind convinși de echitatea cerințelor juridice. Deci, se poate spune că funcția educativă a dreptului urmărește un scop bine determinat. Voința statului, exprimată în normele de drept, exercită o influență educativă asupra conduitei volitive a individului, orientînd acțiunile volitive ale acestuia.
Normele dreptului ca modele de conduită posibilă, permisivă și intezisă pemit subiectului de drept să-și ajusteze conduita sa reală la acestea în interesul său propriu, cît și al societății [].
Influențînd asupra societății, dreptul formează în conștiința individuală a fiecăruia acele calități pe care legiuitorul tinde să le cultive la orice membru al societății. Dreptul reglează conduita omului, influențează gîndurile și sentimentele acestuia. Această capacitate a dreptului este determinată de principiile dreptății și echității pe care le cuprinde acesta. Fiecare individ dacă nu este deformat, tinde spre dreptate și libertate, dorind să vadă aceleași lucruri și în conduita celorlalți indivizi, iar statul să fie un garant al dreptății. Văzînd în drept reflectarea acestor idei, individul conștientizează necesitatea de a se supune normelor juridice[].
În final, subliniem că în condițiile contemporane de dezvoltare a statului nostru un rol major în realizarea funcției educative a dreptului revine în primul rînd legiuitorului, de care depinde caracterul democratic al dreptului pozitiv, cît și organelor executive și de drept care sunt responsabile de eficiența transpunerii normelor juridice în viața societății [].
Злoбин Cepгeй Пpавoвoe вocпитаниe и вocпитатeльная фyнкция пpава
Funcția educativă a dreptului.
„Educația juridică” nu se deosebește esențial de „funcția educativă a dreptului”, dar totuși are anumite particularități. În procesul reglementării relațiilor sociale funcția educativă a dreptului și educația juridică se află într-o legătură reciprocă și se influențează reciproc.
Funcția educativă a dreptului și educația juridică se aseamănă după mijloacele de stabilire și coordonare. După cum se știe, dreptul este creat sau sancționat de către stat, care îl completează și modifică constant. În acest sens, statul este un creator al dreptului și al educației juridice ca element derivat al dreptului. Dreptul exprimă nu doar voința poporului, dar voința statală a acestuia și nu este doar un simplu regulator, dar un regulator de stat prin realizarea funcțiilor sale, inclusiv și sociale. Astfel, se poate susține că fiind derivată funcția educativă se realizează cu ajutorul mecanismului statal.
Funcția educativă a dreptului și educația juridică se aseamănă și prin aceea că au unul și același obiect – relațiile sociale, moment ce presupune că ambele se adresează unora și acelorași persoane (clase, grupuri, colective), urmărind într-un final unele și aceleași scopuri și sarcini – ordonarea și optimizarea vieții sociale, dezvoltarea persoanei, confirmarea idealurilor umanismului și dreptății. Cerințele acestora în multe privințe coincid, deoarece ele au aceleași scopuri: conduita legală a cetățenilor și atitudinea psihologică internă adecvată față de realitatea juridică [].
Din perspectivă filosofică, aceste categorii sunt determinate de factori sociali, politici, culturali și de altă natură. Fiind generate în procesul de dezvoltare a conștiinței juridice și a activității cotidiene a indivizilor, ele constituie un produs al politicii juridice speciale a statului.
Fiind de natură socială, categoriile în cauză determină limitele faptelor posibile și necesare ale subieților, servesc ca mijloace de exprimare a intereselor personale ale indivizilor și generale ale societății; manifestîndu-se și în calitate de indicatori ai progresului social și cultural al societății.
Funcția educativă a dreptului și educația juridică se aseamănă și după modalitățile formării lor: ele își au izvorul în popor, în tradiții și obiceiuri. Ele au o singură sursă – dreptul. Abordînd conduita umană de pe pozițiile binelui și a răului, a onestității și a rușinei, a nobilului și a josnicului, a conștiinței și a datoriei, ele au aceleași criterii estimative, în baza cărora sunt stabilite cerințele față de conduita umană. De exemplu, condamnarea oricăror forme de minciună, calomnie, înșelare, trădare etc. [].
Pe lîngă drept, un alt instrument de realizare a categoriilor în discuție este morala, care apreciază conduita indivizilor prin prisma conștiinței, cere respectarea nu doar a legii, dar și a datoriei, conformarea cu opinia celor din jur.
Morala e cu mult mai exigentă față de conduita individului. Dreptul nu este în stare să impună individul să fie întotdeauna și în toate cinstit, corect, nobil, receptiv, să manifeste sacrificiu și eroism. Aceste lucruri prin lege nu se impun. Morala însă solicită și asemenea momente, ea orientează individul nu spre nivelul mediu, ci spre un ideal.
Spre deosebire de drept, morala pătrunde în toate celulele societății, aprecierii sale sunt supuse practic toate tipurile și formele de relații sociale. Ea constituie un catalizator al procesului de educare și totodată un aliat al dreptului.
Morala publică ține de cele mai importante valori sociale, alături de viață și sănătate. Statul cu ajutorul dreptului, a funcțiilor sale și a mijloacelor juridice stabilește măsurile de protecție a acesteia.
Conștientizarea emoțională a propriilor drepturi, are asupra individului și o importantă influență educativă, care îl face „cetățean” după caracter, îi comunică imaginea propriei demnități și îl protejează de dezvoltarea diferitor neajunsuri ale caracterului și conduitei, legate de lipsa conștiinței corespunzătoare, a propriei demnități și a respectului de sine. În continuare, anume aceasta devine o bază pentru dezvoltarea unei societăți în care se respectă legea, fiind și o sarcină generală a statului, deoarece indicii și calitatea educației juridice a cetățenilor influențează direct dezvoltarea țării, a statului de drept și formarea societății civile.
Astfel, funcția educativă a dreptului este una dintre principalele funcții ale statului contemporan. Ea devine un mijloc de conciliere a intereselor din cadrul societății și a practicii de realizare a acestora, eliminării violenței în orice formă de manifestare și la orice nivel – de la interpersonale, la internaționale și supranaționale .
§3. Educația juridică:
principalul factor de democratizare a societății
După cum clar reiese din reflecțiile consemnate în compartimentele anterioare, un mijloc eficient și, practic, cel mai important de dezvoltare a conștiinței juridice și a culturii juridice la nivelul fiecărui individ și al societății în ansamblu, este educația juridică. Mai mult, aceasta este unicul mijloc de eradicare a diferitor forme de deformare a conștiinței și culturii juridice, precum este în special, nihilismul juridic.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut chiar de la bun început că educația juridică are un rol enorm în democratizarea societății, în ajustarea mentalității poporului la noile valori democratice, fiind astfel un important factor de progres pentru societate.
Întru dezvoltarea acestei idei, vom preciza că democratizarea în continuare a vieții sociale și crearea statului de drept presupune inevitabilitatea folosirii conștiinței juridice în calitate de mijloc de reglare a conduitei cetățeanului. Sub acest aspect, în prezent, a devenit deosebit de importantă și actuală problema educației juridice a cetățeanului și a societății în ansamblu.
Referitor la definirea conceptului de „educație juridică” în literatura de specialitate nu există o viziune unică, putînd fi atestate diferite abordări. Tradițional, educația juridică este percepută ca:
o influență organizată, direcționată și sistematică asupra persoanei prin care se formează conștiința juridică, deprinderile și abilitățile juridice de conduită legală activă, cultura juridică [];
un proces planificat, organizat, sistematizat și dirijat de influență asupra conștiinței, psihologiei cetățenilor prin totalitatea formelor, mijloacelor și metodelor juridico-educative cu scopul formării în conștiința acestora a cunoștințelor profunde și stabile, a convingerilor, necesităților și valorilor conduitei legale [];
un proces de instruire, în cadrul căruia se influențează asupra culturii generale și juridice a cetățenilor, asigurîndu-se dezvoltarea acestora, se accentuează responsabilitățile acestora în raporturile sociale, se cultivă sentimentele de demnitate și responsabilitate civică a acestora [].
sistemul măsurilor orientate spre formarea ideilor, normelor, principiilor juridice ce reprezintă valorile culturii juridice naționale și mondiale [].
Cercetătorul A.A. Kvașa definește educația juridică prin prisma elementelor componente ale acesteia: „… educația juridică constă în transmiterea, acumularea și însușirea cunoștințelor despre principiile și normele de drept, precum și formarea atitudinii față de drept și practica realizării acestuia, abilitatea de a folosi drepturile subiective, a respecta interdincțiile și a executa obligațiile. De aici, continuă cercetătorul, este evidentă necesitatea însușirii principalelor dispoziții ale legislației, formarea unui profund sentiment de respect față de drept. Cunoștințele obținute trebuie să se transforme în convingeri personale, într-un obiectiv concret de a urma modelul de conduită prescris în normele de drept, iar ulterior – într-o necesitate interioară de a respecta legea” [].
Respectiv, educația juridică presupune prin esență formarea unei atitudini de respect față de drept, perceperea acestuia ca fiind o importantă valoare socială pentru fiecare individ în parte; dezvoltarea sentimentului responsabilității, netoleranței față de abuzuri și excese, față de corupție și criminalitate [].
După conținutul său, educația juridică este un proces multilateral și destul de complex. Dintr-o perspectivă mai largă, educația juridică are drept scop de a contribui la dezvoltarea social-politică și culturală a oamenilor, sporirea activismului social, consolidarea în conștiința și conduita cetățenilor a normelor și principiilor fundamentale ale societății democratice. În calitate de scopuri speciale, educația juridică urmărește să asigure o informare sistemică și corectă a cetățenilor asupra legislației în vigoare, convingerea fiecărui individ de oportunitatea și justețea legilor, de necesitatea respectării conștiente a acestora ca o premisă importantă de prevenire a încălcărilor de lege, de consolidare a legalității și a ordinii de drept în societate [].
Educația juridică reprezintă astfel un canal social important ce permite transmiterea cunoștințelor juridice cetățenilor. În același timp, trebuie precizat că transmiterea acestor cunoștințe nu întotdeauna se produce în cadrul unui proces special organizat de activitate educativă conștientă, ci și sub impactul diferitor factori obiectivi ai realității sociale. Din acest punct de vedere cercetătorul P.P. Baranov [] menționează că este necesar a distinge „educația juridică” a persoanei de „formarea juridică” acesteia.
Prima noțiune presupune un proces pedagogic intenționat, bine determinat, organizat, dirijat de influență asupra conștiinței juridice a indivizilor, grupurilor sociale, realizat cu ajutorul unui sistem de forme și mijloace de educație special concepute.
Cea de-a doua noțiune este una mai largă, cuprinzînd pe lîngă însăși procesul de educație juridică și procesul, adesea în masă, nedirijat, neorganizat, neintenționat, de influențare asupra conștiinței indivizilor din partea unei totalități de factori sociali, prezenți practic în orice sferă a vieții sociale [].
Respectiv, este important a preciza – Cine totuși educă indivizii? Răspunsul este evident – însăși individul, populația, societatea. Mai mult, educația juridică – parte integrantă a educației în general, se realizează concomitent cu celelalte dimensiuni ale acesteia, de la frageda vîrstă pe tot parcursul vieții.
Primele date despre drept individul (mai bine zis copilul) le primește în familie, după care în educarea sa juridică se implică și alți subiecți, precum: statul, asociațiile obștești, alți indivizi [].
Cetățeanul simplu, de regulă, face cunoștință cu dreptul începînd cu nivelul său cel mai de jos, cotidian. Părinții și rudele apropiate contribuie la formarea fundamentului moral al copilului, pe care ulterior se formează elementele conștiinței juridice. O bună parte din părinți atrag o atenție deosebită cultivării elementelor etice, intelectuale, culturale, morale, ignorînd practic educarea patriotismului și a dreptului. În viziunea noastră însă aceasta este o abordare incorectă, întrucît dezvoltarea la copii a unei psihologii juridice puternice este foarte importantă, mai ales în condițiile actuale.
Din această perspectivă, părinții trebuie să fie preocupați să-și educe copiii atît sub aspect moral, cît și juridic. Este necesar ca copiii să fie familiarizați, în special, cu drepturile pe care le dispun cei din jurul lor, să li se explice caracterul sacru al acestora și, respectiv, necesitatea de a le respecta. Dezvoltarea capacității de a conștientiza și a sentimentului de a respecta drepturile semenilor servește ca un sprijin important pentru cultivarea respectului față de semeni și conduita cuviincioasă cu cei din jur (inclusiv, respectul demnității persoanei). În schimb, dezvoltarea capacității de a conștiintiza propriile drepturi contribuie la formarea propriei personalități, a demnității personale.
Prin urmare, educarea copiilor „fără drept” se soldează în rezultat cu lipsa unui substrat moral stabil și a garanțiilor de rezistență împotriva ispitelor vieții, iar în ceea ce privește atitudinea specială față de personalitatea omului (proprie sau străină), produsul unei asemenea educații este – „un suflet aservit” și, totodată, lipsa respectului față de persoană, materializată adeseori în despotizm.
Dacă educația juridică va lipsi din cadrul învățămîntului primar (la etapele sale timpurii), atunci omul va rămîne doar un subiect al educației cotidiene, categoriile principale ale căreia sunt cuprinse de „înțelepciunea poporului”, transmisă din generație în generație. Sub acest aspect, este evident că părinții cu o conștiință juridică slab dezvoltată nu pot să-și educe copiii în spiritul dreptului. Adeseori, în cadrul unor asemenea familii, copiii sunt martori ai unor relații sociale amorale și ilegale. Practic, peste tot, în relațiile din familie, din stradă, din comunitate, copiii urmăresc cum adeseori problemele survenite sunt rezolvate prin forță (iar după cum sună o zicală – „unde este dreptul forței nu este loc de forța dreptului”). În rezultat, în conștiința cetățenilor se acumulează anume acea „experiență” care este materializată în folclorul popular prin zicători și proverbe, precum:
„Legea e ca pînza de păianjen: tăunul o sparge, iar musca se prinde”,
„Ușor te-ncurci într-o judecată, dar greu scapi de ea”,
„Judecătorul e ca osia carului: cum o ungi, nu mai scîrțîie”,
„Judecătorii mănîncă miezul și împricinații coaja nucii”,
„Adevărul e la fundul mării”,
„Din judecată-n judecată, a rămas fără o postată” etc.
Și dacă astfel spune poporul înseamnă că așa și este. Asemenea „înțelepciuni”, evident nu pot fi eradicate din uzul popular, ceea ce nici nu este necesar, ele trebuie scoase din conștiința poporului prin demonstrarea caracterului lor eronat, ceea ce este și mai dificil.
Cu toate acestea, înțelepciunea poporului nu poate negată și ignorată, întrucît el a conturat nu doar imaginea negativă a dreptului, dar și cea pozitivă, exprimată prin asemenea citate, cum ar fi:
„Intărește adevărul și dreptatea în copiii tăi”,
„Dreptatea fără forță este neputincioasă, forța fără dreptate este tiranică”,
„Dreptatea nu se teme de judecată”,
„Supune-te legii dacă vrei să te ocrotească” etc.
Cu regret, în condițiile actuale aceste adevăruri inspiră tot mai puțină încredere.
După cum s-a precizat supra, de la o anumită vîrstă a copilului în educarea acestuia intervin și alți subiecți: statul prin instituțiile sale și societatea. Un rol important în acest caz îi revine școlii. Anume în anii de școală o atenție deosebită trebuie acordată educației juridice, nu doar studierii disciplinelor de cultură generală. Lipsa preocupării pentru educația juridică la această etapă este destul de bine demonstrată de nivelul redus al cunoștințelor juridice de care dispun abiturienții instituțiilor superioare de învățămînt cu profil juridic. Este mai mult decît evident că, școala trebuie să contribuie nu doar la dezvoltarea culturii generale a elevilor, dar și a culturii lor juridice.
Este un moment deosebit de important, deoarece educația, instruirea juridică este un proces ce poate fi realizat eficient doar la o anumită etapă a vieții omului. În cazul în care către o anumită vîrstă omul nu a primit educația necesară, obținerea ulterioară a acesteia este deja mai dificilă, moment determinat de particularitățile vîrstei, cînd toate procesele psihice devin mai puțin sensibile la influența educativă din exterior [].
Astfel, dacă pînă la vîrsta de 30 de ani individul nu a primit educația necesară, inclusiv juridică, atunci e puțin probabil ca el să devină susceptibil pentru o reeducare în direcția cerută de societate. După această vîrstă totul e deja mai complicat, întrucît convingerile și deprinderile sunt consolidate, iar individul nu tinde și, ce e mai important, nu consideră necesară o autoeducare juridică.
În pofida acestui fapt, după cum se știe dreptul pătrunde practic în toate sferele vieții sociale, pe parcursul întregii existențe a omului, de la naștere pînă la moarte. În fiecare secundă noi suntem legați de drept printr-o multitudine de „fire” invizibile. Necunoașterea (neobservarea) acestora poate duce la o stare de confuzie a omului, sau chiar la ruperea acestor „fire” de conexiune. Necunoașterea dreptului este asemenea unei rătăciri prin labirintul vieții, în timp ce cunoașterea și conștientizarea acestuia poate contribui la neadmiterea și prevenirea unor erori, la protejarea bunurilor, la restabilirea dreptății în relațiile dintre individ și autoritățile statului etc.
Prin urmare, suntem de părerea că studierea dreptului (evident, fiind vorba în acest caz de noțiunile generale, esențiale despre drept) trebuie inițiată la o vîrstă foarte fragedă, chiar preșcolară, astfel încît chiar din primi pași ai tînărului cetățean să fie formate calitățile, emoțiile și conduita juridico-morale ale acestuia. De mici, toți cetățenii trebuie să ia cunoștință de legile statului, să-și imagineze clar și exact drepturile, libertățile și obligațiile de care dispun, să învețe să le realizeze și protejeze. În consecință, cetățeanul va dispune de cultură juridică, pe care o va manifesta în societate prin toleranță, demnitate personală, poziție civică activă. Un asemenea cetățean, întotdeauna va fi la curent cu problemele din societatea și statul său și în măsura posibilităților va contribui la soluționarea lor [].
Reflectînd astăzi asupra societății noastre, nu putem afirma că populația țării este total analfabetă în materie de drept, nu se poate spune că nihilismul juridic a cuprins în întregime conștiința cetățenilor, dar totuși trebuie să recunoaștem că cunoașterea bazelor jurisprudenței de către majoritatea cetățenilor este insuficientă.
Cunoștințele despre drept ale unui cetățean simplu se reduc la ceea ce un jurist numește „drept obișnuit” – adică acele norme, care au fost respectate în trecut, întotdeauna și care sunt actuale și corecte anume pentru că sunt respectate necondiționat de către toți membrii societății, indiferent de forma lor de materializare. Acestea sunt, de exemplu, încrederea fermă și cunoașterea faptului că: – ieșirea la serviciu într-o zi de odihnă este plătită într-un mod special; – confirmarea cumpărăturii se face prin eliberarea unui cec de către vînzător; – în caz de inundare a apartamentului vecinii de sus vor acoperi cheltuielile pentru reparație; – în caz de un atentat trebuie anunțată imediat poliția. Acestea sunt cunoștințe care se însușesc din generație în generație, fiind considerate deja obișnuite.
În același timp, cunoștințele juridice trebuie să fie corespunzătoare și activității profesionale desfășurate de individ. Prin urmare, dacă individul desfășoară activitate de antreprenor, în interesul său este de a cunoaște esența și specificul afacerilor, procedurile și particularitățile încheierii și rezilierii contractelor etc. În cazul în care individul este profesor sau un asistent social, el întotdeauna trebuie să știe cum să-și apere interesele proprii cît și a celor aflați în subordinea sau custodia sa, acest moment fiind actual și necesar practic pentru oricare profesie și activitate desfășurată [].
Din cele menționate devine destul de clar de ce avem nevoie de educație juridică, la nivelul fiecărui individ și a întregii societăți. În același timp însă, nu trebuie ignorate condițiile în care desfășurarea procesului educației juridice poate fi eficientă.
În acest sens, este relevant cercetătorul P.P. Baranov, care susține că funcționarea procesului de educație juridică este determinată în mare parte de condițiile în care acesta se desfășoară, prin care se înțeleg circumstanțele care contribuie sau din contra împiedică desfășurarea activității educative [].
Din categoria condițiilor ce fac dificilă activitatea educativă (condiții negative) fac parte atît circumstanțe cu caracter social (imperfecțiunea unor forme și mijloace de educație juridică; subaprecierea activității de educare juridică și cazurile de nepregătire a educatorilor, erorile în activitatea de aplicare a dreptului etc.), cît și cu caracter individual (nihilismul juridic răspîndit în societate, toleranța față de încălcările de lege etc.).
La categoria circumstanțelor ce facilitează desfășurarea educației juridice (cerințe pozitive) sunt atribuite de asemenea cerințe de ordin social (succesele în sfera democratizării și asigurării transparenței, în sfera de creare a dreptului și de aplicare a acestuia etc.) și cerințe de ordin individual (maturitatea civică a individului, activitatea politică și activismul juridic al acestuia etc.) [].
În context, cercetătorul A.V. Mițkevici susține că: „În conștiința juridică a populației reprezentările despre ceea ce este drept, necesar, obligatoriu, legal se formează nu doar sub influența directă a teoriei juridice sau a ideologiei juridice. Despre justețea sau nejustețea normelor de drept oamenii se conving, mai întîi de toate, reieșind din rezultatele practice ale acțiunii acestor norme, din aceea dacă ele corespund intereselor vitale și necesităților grupurilor sociale sau societății în ansamblu” [].
Din acest punct de vedere suntem convinși că principalul în educația juridică a cetățenilor este calitatea legilor, aplicarea și executarea eficientă a acestora, cultura juridică și disciplina funcționarilor aparatului de stat și, nu în ultimul rînd, justiția obiectivă și imparțială înfăptuită de judecători [].
Particularitățile procesuale ale educației juridice.
La moment, principala direcție sau sarcina strategică a educației juridice trebuie să constea în formarea unui nivel înalt de conștiință juridică la cetățeni (implicit fiind orientată și spre sporirea activismului social-juridic).
Formarea conștiinței juridice sub influența eforturilor educative reprezintă un proces dublu:
în primul rînd, are loc o acumulare de cunoștințe juridice;
în al doilea rînd, transformarea informației acumulate în convingeri personale.
Dezvoltînd aceste momente, subliniem că educația juridică își propune mai întîi de toate informarea cetățenilor asupra conținutului legilor; a necesității înțelegerii și respectării legii în dorința de a acționa în conformitate cu litera și spiritul ei. Este excelent, dar nu suficient. Ca orice alt domeniu, al educației generale, actul informației reprezintă o etapă – poate inițială, dar nicidecum finală – de formare a noțiunilor, convingerilor, deprinderilor, priceperilor în domeniul juridic.
Din această perspectivă este binevenit a face deosebire între actul informării și cel al formării. Actul informării în educație poate fi acceptat sau respins, interpretat sau completat; informarea poate genera reprezentări intelectuale și afective, determina hotărîri și adeziuni, rezistențe sau nonadeziuni, dorință de integrare sau eschivare; actul informării poate adăuga valențe educative care să sensibilizeze conștiința juridică sau, dimpotrivă, poate genera fenomene contradictorii de neacceptare și nonconformism deschis sau tacit.
Cel puțin sub acest aspect se justifică necesitatea ca educația juridică să realizeze de facto acțiunea de formare, de transformare, de schimbare a omului pentru a deveni om și a-l ridica la cotele și parametrii exigențelor formării omului modern.
Actul formativ nu este în detrimentul necesității de informare, întrucît fără informare în domeniu nu este posibil actul formării. În esență, formarea presupune modelarea unei personalități umane cu convingeri juridice pronunțate, cu un echipament intelectual elevat, o gîndire flexibilă, creativă, fluidă și divergentă.
În structura convingerii juridice formate, cercetătorii atestă nu numai o cunoaștere a normelor juridice, nu numai convingerea în corectitudinea acestora, dar și o stare permanentă de pregătire pentru a acționa în conformitate cu acestea. Prin urmare, formarea convingerilor juridice este strîns legată de problema transformării cunoștințelor juridice în valori spirituale.
Este importantă nu doar transformarea cunoștințelor în materie de drept în convingeri juridice și valori spirituale ale omului, dar și cultivarea unui obicei persistent de acționa în conformitate cu acestea, altfel spus deprinderea de a acționa în limitele legii. Prin urmare, sarcina procesului de educație juridică va fi realizată doar în cazul în care în conștiința juridică a individului vor fi cuprinse cunoștințe și convingeri juridice, necesități juridice, valori juridice și în fine, deprinderi de conduită legală [].
Avem convingerea că atît judecătorii, cît și avocații, procurorii și polițiștii, funcționarii publici și demnitarii de stat au menirea și înalta misiune de educatori activiti și conștienți, participativi și anticipativi, toate aceste categorii de educatori reprezintă forțe incomensurabile în opera de construcție și cizelare a ființei umane, a personalității lumii contemporane.
În concluzie, trebuie precizat că problema educației juridice preocupă foarte puțin statul și autoritățile administrației publice locale. Cauza nu constă doar în subaprecierea valorii acesteia, ci și în tergiversarea elaborării și adoptării actelor normative corespunzătoare și crearea mecanismelor eficiente de realizare a educației juridice. În același timp, măsurile concrete de educație juridică trebuie orientate practic asupra tuturor cetățenilor – de toate vîrstele și profesiile, nu doar asupra copiilor (tinerei generații), în caz contrar, nici nu poate fi vorba despre o educație juridică reală și eficientă.
La rîndul său, educația juridică trebuie să se sprijine pe învățarea juridică, adică pe un proces pedagogic de transmitere și însușire a cunoștințelor juridice, precum și a deprinderilor de utilizare corectă a acestor cunoștințe.
Învățarea juridică constituie o condiție necesară pentru cultivarea la cetățeni a respectului față de lege, a convingerii juridice. Desigur, nu e necesar ca învățarea juridică să asigure cunoașterea și însușirea de către fiecare cetățean a tuturor legilor în vigoare. Cu toate acestea însă principalele legi ce reglementează cele mai importante relații sociale trebuie știute. În acest sens, evident, se actualizează întrebarea referitoare la rolul mijloacelor de informare în masă în formarea conștiinței juridice, a culturii juridice, a respectului față de lege și profilaxia ilicitelor. Astfel, fiind preocupate de activitatea de informare în masă referitor la drepturile omului, colectînd, selectînd și analizînd diferită informație, referitoare la statutul juridic al cetățeanului, instituțiile mass-media pot contribui substanțial la reducerea nivelului criminalității și cultivarea conduitei licite în cadrul societății [].
Prin intermediul educației juridice trebuie să se urmărească formarea unui sentiment de respect față de drept, față de Constituție și legi, de instituțiile juridice ale statului. Este un moment deosebit de semnificativ, dat fiind faptul că anume acest sentiment constituie temelia stabilității ordinii de drept, a regimului constituțional și a regimului legalității. Respectiv, sensul și scopul de bază al educării juridice rezidă în transformarea cunoștințelor în convingeri ca temelie a activității juridice. La rîndul lor, aceste convingeri trebuie să determine formarea unor deprinderi de a respecta legile, drepturile și interesele legitime ale altor cetățeni.
În acest sens, e deosebit de importantă elaborarea unei concepții clare de dezvoltare a societății, o strategie și tactici fundamentate științific și, respectiv, implementarea eficientă de către stat prin intermediul politicilor sociale.
În contextul dat, merită atenție și opinia dlui doctor în drept S. Zlobin, care susține necesitatea conștientizării faptului că educarea juridică a cetățenilor trebuie să constituie o activitate a statului la fel de importantă ca activitatea de creare a dreptului și de realizare a acestuia [], o activitate ce în viziunea noastră trebuie bine planificată, structurată și eficient realizată.
În același timp, trebuie să fim conștienți că de rezultatul activității de educare juridică a cetățenilor depinde eficiența reglementării juridice a relațiilor sociale, succesul soluționării tuturor sarcinilor ce țin de edificarea unui nou stat – statul de drept, de formare a unei noi societăți – societatea civilă.
Astfel, educația juridică trebuie inițiată cu însușirea valorilor și a normelor morale în sînul familiei, pe băncile școlii, în instituțiile ce simbolizează credința societății noastre, urmărindu-se scopul general ca respectul față de lege și drept să devină o convingere interioară fermă a fiecăruia din noi. Este important, de asemenea, că pentru a atinge un nivel înalt de cultură juridică nu este suficient doar de a acumula cunoștințe în domeniul dreptului. Înalta cultură juridică este rezultatul unei munci educative permanente și sub diferite aspecte în domeniul dreptului.
Într-o anumită măsură, prin educația juridică și dezvoltarea conștiinței juridice la cetățeni, la nivelul întregii societăți, e posibilă depășirea viziunilor perimate, prevenirea abuzului față de individ, a devianței din conduita oamenilor, dezvoltarea deprinderilor de comportament legal și activ la cetățeni în sfera dreptului, conștiinței și sentimentului răspunderii.
În același timp, educarea în spiritul dreptului și a legalității nu se limitează doar la formarea unei atitudini pozitive față drept și lege, dar își află finalitatea în activismul juridic al cetățeanului. Acesta presupune o activitate intens desfășurată în sfera dreptului și se caracterizează prin participare activă a cetățenilor, individual sau organizați, în toate sferele activității sociale, inclusiv în procesul de formare a legislației statului, în realizarea politicilor sociale, în protecția drepturilor, libertăților și intereselor cetățenilor consacrate constituțional. În acest sens, deosebit de importantă se prezintă a fi stimularea activismului juridic în direcția netolerării corupției, samovolniciei și criminalității și desfășurării unei lupte acerbe cu aceste fenomene negative pentru eradicarea lor din cadrul societății.
În viziunea noastră, activismul juridic al cetățenilor și, în general, cultura juridică a acestora, în mod considerabil pot fi dezvoltate de ordinea care domină în structurile sistemului de stat, disciplina, profesionalismul, cultura demnitarilor și a funcționarilor publici, de receptivitatea acestora la apelurile și solicitările cetățenilor, de eficiența și principiile respectate în realizarea justiției, de executarea necondiționată a hotărîrilor judecătorești definitive, de calitatea actelor normativ-juridice, de protecția eficientă a drepturilor și libertăților omului, de asigurarea asistenței juridice calificate în cazul litigiilor, în fine, de modul cum este asigurată supremația dreptului în cadrul statului. Prin urmare, nivelul culturii juridice poate fi ridicat considerabil dacă se va perfecționa cadrul legislativ, activitatea organelor jurisdicționale și a altor organe de ocrotire a dreptului [].
Educația juridică este conexă cu principiile moralei, a democrației și reprezintă
Formarea conștiinței juridice se începe prin însușirea valorilor morale, promovate în cadrul familiei, la școală, chiar și prin jocurile cu semenii în stradă etc. Pe măsură ce individul cunoaște viața, participă la diferite evenimente sociale, culturale, se implică în diferite raporturi sociale, observă cum acestea sunt reglementate de normele de drept, își formează propria părere despre realitatea juridică, începe să evalueze normele juridice și capacitatea, modul acestora de a reglementa anumite raporturi sociale, să le dea o apreciere și să adopte un comportament social (fie de respect, fie de ostilitate față de normele și reglementările juridice). Astfel apar opiniile și sentimentele tinerilor subiecți de drept față de dreptul pozitiv [].
Un rol aparte în educarea juridică a persoanei îi aparține literaturii, fie artistice, fie juridice, fie științifice, de documentare, precum și activității mass-media. De astfel de surse de informare, de modul în care în acestea este expusă informația cu privire la norma juridică, la realitatea și fenomenele juridice din societate, la activitatea judiciară, la comportamentul respectabil și onorabil al indivizilor față de normele juridice, subiecții de drept își vor forma și consolida propria atitudine și conduită față de drept, de realitatea juridică, de concetățeni [].
Educația juridică presupune o educație în spiritul respectării și aprecierii legii, legalității, o implicare activă a individului în activitatea de formare a sistemului legislativ al statului, formarea unei înalte culturi juridice, dezvoltarea deprinderilor de a se simiți și de a fi liber în limitele normelor juridice [].
„Conștiința juridică dezvoltată a maselor, conștiința juridică matură și activismul juridic al unor cetățeni constituie temelia supremației dreptului într-o societate civilizată, temelia statului de drept.
Educarea conștiinței juridice a cetățenilor – este o parte componentă necesară de profilaxie a infracțiunilor, a luptei cu infracționalitatea” []. Din acest punct de vedere, statul trebuie să fie interesat de faptul ca cetățenii săi să posede o conștiință juridică bine dezvoltată, el trebuie să consolideze dreptul ca factor prin care se realizează drepturile și libertățile cetățenilor și prin intermediul căruia se asigură legalitatea, ordinea publică în societate.
O dată cu proclamarea Republicii Moldova ca stat de drept, democratic, necesitatea educației juridice a societății a devenit ca o prerogativă a statului, ca un scop și ca o ambiție care trebuie realizată în mod preferențial, căci conștiința juridică este unul dintre indicatorii nivelului de dezvoltare al statului, la general, și reprezintă o condiție esențială în dezvoltarea ulterioară al statului moldovenesc [].
„Educația juridică reprezintă activitatea bine determinată a statului, a organizațiilor obștești, a unor cetățeni, de transmitere a experienței juridice; influență sistematică asupra conștiinței și conduitei omului, în scopul formării unor închipuiri pozitive determinate, a opiniilor, orientărilor valorice, deprinderilor care vor asigura respectarea, realizarea și utilizarea normelor juridice.”[]
Funcția directă a educației juridice este de a informa corect persoanele cu privire la normele de drept elaborate, de a contribui la asimilarea și realizarea acestor norme, la formarea atitudinii pozitive față de dreptul pozitiv, față de societate. Or, cunoașterea normelor juridice presupune asigurarea ordinii sociale și de drept în stat și posibilitatea indivizilor de a-și soluționa conflictele în modul prevăzut de legislație.
Unii cercetători consideră că este important ca procesul de educație juridică a populației să se petreacă preponderent în faza cînd are loc formarea omului ca personalitate, adică în perioada de adolescență. Această perioadă este mai importantă deoarece este timpul cînd are loc conștientizarea mai amplă a realității juridice de către individ, perceperea mai vastă a actelor legislative și normative. De aceea, de nivelul și volumul materialului cu caracter juridic și educativ prevăzut în programele școlare, universitare în mare parte va depinde nivelul de dezvoltare a societății contemporane [].
Educația juridică se realizează pe toată perioada vieții persoanei. Tactica, conținutul, metodele, formele educației juridice și influența acesteia asupra conștiinței juridice a indivizilor se pot schimba pe parcursul anilor, dar esența rămîne aceeași: informarea indivizilor despre normele juridice și importanța acestora, crearea convingerilor de respectare și executare benevolă a normelor juridice [].
Educația juridică a indivizilor se realizează prin intermediul actelor legislative și normative, a ziarelor, revistelor, a literaturii juridice și științifice, a emisiunilor televizate, filmelor artistice și documentare, dar și prin organizarea lecțiilor informative și educative, meselor rotunde, seminarelor etc. Educația juridică a cetățenilor este pretutindeni în societate: presa periodică, televiziune, radio, literatură artistică, biserică etc. Adică, ea nu se poate reduce numai la anumite programe de instruire special prevăzute de stat, ea se realizează și prin alți factori prezenți în societate, căci ea nu poate fi separată de viața socială. Ba chiar mai mult, acumulînd informația din mediul social, persoana singură se instruiește, se informează cu privire la o normă sau alta, la o situație sau alta [].
Astfel, autoeducația este o altă latură a educației juridice, care se realizează atît în baza unor cunoștințe și influențe primite din partea programelor promovate de stat în domeniul educării juridice,adică urmare a ghidării din partea instituțiilor de stat abilitate, cît și în baza informației obținute de către individ din realitatea socială, literatură, televiziune, radio, ba chiar și în baza propriei experiențe. Autoeducația se caracterizează prin acțiuni conștiente, întreprinse de individ cu scopul de a se instrui pe sine însuși, de a cunoaște într-o anumită măsură dreptul pozitiv, de a-și forma respectul față de lege și conduita legală. „Autoeducația reprezintă instruirea de sine stătătoare a fiecărui individ pentru a căpăta cunoștințe elementare în domeniul dreptului, necesare în orice domeniu de activitate, în formarea culturii generale a individului.”[] Autoeducația, în special, este caracteristică juriștilor. Aceștia, în virtutea meseriei practicate, au tendința, dar și necesitatea de a-și dezvolta continuu propria personalitate.
Socializarea juridică este un proces de lungă durată (pe parcursul întregii vieți) și drept scop are structurarea conștiinței juridice a individului, formarea atitudinii pozitive în raport cu realitatea juridică, cu normele de drept, elaborate în vederea reglementării raporturilor sociale.
Esența socializării juridice a persoanei constă în faptul că individul este educat de mediul ce îl înconjoară. Astfel, socializarea juridică a persoanei este înregistrată atunci cînd indivizii își formează propria conduită ca urmarea a influenței ce o primesc din realitatea socială și juridică, din partea comportamentului membrilor societății. În acest caz indivizii preiau ca exemplu în adoptarea propriei conduite comportamentul demnitarilor de stat, reprezentanților organelor de drept (chiar în pofida faptului că de competența acestor persoane nu ține educarea juridică a populației), alte modele de comportamente întîlnite în viața socială și juridică ce îi înconjoară și pe care oamenii consideră ar fi bine să le adopte [].
Socializarea juridică a persoanei este considerată ca fiind o educație juridică în sensul larg al noțiunii, iar procesul de educație juridică efectuat în temeiul unei programe de stat, de către specialiști reprezintă sensul îngust al noțiunii de educație juridică. „Asimilarea conduitelor care vin în acord cu normele de drept decurge în procesul socializării juridice a individului. Socializarea juridică prevede înglobarea valorilor și normelor apărate prin lege. Pe parcursul acestui proces are loc formarea conștiinței de drept a individului uman – a unui sistem de cunoștințe, atitudini, reprezentări și evaluări ale normativității juridice care îi reglementează viața în cadrul social și juridic concret în care el este inclus.”[]
Persoana se formează juridic ca rezultat al procesului de educație juridică, ca rezultat al obținerii anumitor cunoștințe juridice și luarea, în urma acestora, a unei atitudini de conduită.
126
Educația juridică se efectuează prin procesul de instruire a individului, ceea ce implică transmiterea informațiilor, cunoștințelor cu caracter juridic indivizilor, învățarea acestora să cunoască legile și să le aplice în practică.
Aici urmează să evidențiem părerile unor teoreticieni ruși (Mатyзoв H.И., Mалькo A.Б. [177],
Пepeвалoв B.Д. [181] etc.), confort cărora educația juridică este strîns legată de instruirea juridică, adică educația nu poate decurge fără instruire, iar instruirea este însoțită și de efecte educative. După cum prezintă autorii, deosebirea care este între aceste două procese se înregistrează la capitolul influență, înrîurire. Or, după cum a remarcat încă J. Locke ”Cînd se vorbește despre educație, aproape întotdeauna ne gîndim la instrucție. … Instrucția este necesară, dar numai în al doilea rînd și numai slujind celorlalte calități mai mari.”[100, p.106]
Astfel, educația are menirea de a influența acea parte a conștiinței care este responsabilă de starea volitivă, emoțională, care este mărginită de realitatea juridică, deoarece se poate educa numai în baza acelor valori sociale și juridice care există în societare, iar instruirea influențează partea conștiinței responsabilă de starea rațională, cognitivă și are scopul de a influența individul prin cunoștințe, prin informația oferită.
Educația juridică se întemeiază pe fapta de acțiune asupra proceselor interioare ale conștiinței omului, pe procesele de autocoordonare, autoreglare a comportamentului, procese care se realizează prin acțiunile (activitatea) omului urmare a prelucrării informației primite.
Totodată, prin intermediul educației juridice se promovează valorilor sociale și juridice în societate, or „Valoarea exprimă umanizarea progresivă a omului, distanțarea de natura saneumanizată, în procesul vieții sociale… pentru individ valoarea este o modalitate specifică de descifrare și cunoaștere a necesității.”[130, p.288-289] Rolul valorilor în viața individului este extrem de mare, prin intermediul acestora individual își determină necesitățile: scopul existenței sale și cerințele acesteia, iar valoarea “…cenzurează și măsoară gradul de aplecare a individului la comandamentele constituie.”[130, p.288]
Așa cum orice proces ce implică transmiterea unor cunoștințe, educarea unor deprinderi implică participarea a două părți, a celor ce predau și a celor ce recepționează, și procesul de educație juridică a cetățenilor presupune implicarea a două părți: a celor ce educă și a celor educați, iar conlucrarea activă între ei asigură o mai mare eficiență a acestui proces (Poenaru G.[113, p.140).
Astfel, prin procesul de educație, persoanele sunt convinse de necesitatea și importanța
contribuției personale la acumularea cunoștințelor în domeniul dreptului, a legislației în vigoare, la înțelegerea corectă a sensului normelor de drept, la formarea, în temeiul acestor cunoștințe, a unor convingeri proprii cu privire la normele juridice și a comportamentului lor.
În vederea desfășurării cu succes a procesului de educație juridică și a ridicării conștiinței și culturii juridice a societății este necesară elaborarea și monitorizarea la nivel național a programelor de instruire juridică obligatorie (începînd cu instituțiile de învățămînt preuniversitar), prin intermediul căruia persoanele să obțină cunoștințe minime în domeniul dreptului, al legislației în vigoare, să își formeze deprinderi firești de respectare a normei de drept, să știe cum și cînd să-și apere drepturile și libertățile, să-și expună propria viziune, să învețe să fie cetățeni buni etc.
Un rol aparte în educația juridică a populației îl constituie practica judiciară și activitatea instanțelor judecătorești, ca surse veridice de informare și educare a cetățenilor, de inspirare a comportamentului legal, după cum am relatat într-un paragraf aparte. În acest context, menționăm că există suficient „spațiu de explorat” în vederea eliminării problemelor legate de educarea cetățenilor în spiritul perceperii instanțelor de judecată ca organe special create pentru a le apăra drepturile și libertățile lor fundamentale, în eliminarea atitudinii de neîncredere a indivizilor în aceste instanțe.
Reacție pozitivă la procesul de educație juridică a cetățenilor devine participarea activă a acestora la viața socială și juridică a societății, fapt ce conduce la acumularea cunoștințelor juridice, la realizarea drepturilor, la priceperea de a aplica norma juridică în practică și nu în ultimul rînd la formarea deprinderilor legale.
Educarea corectă a fiecărei persoane contribuie la crearea unei societăți culte, social-active și закoнoпocлyшнoгo. În societatea noastră la moment educația juridică trebuie să devină un obiectiv major deoarece calitatea educației juridice a cetățenilor influențează și de ea depinde dezvoltarea statului, mai ales acest moment este important pentru dezvoltarea statului de drept [].
Una din sarcinile strategice ale statului nostru la etapa contemporană este edificarea statului de drept, dezvoltarea democrației și formarea societății civile. Cel mai important aspect ale acestei orientări strategice constă în ridicarea nivelului de conștiință juridică atît la nivelul societății în ansamblu, cît și a fiecărui membru al acesteia în particular.
Aceasta înseamnă că trebuie să tindem nu doar spre o situație politică și economică stabilă în țară, dar și spre menținerea unui nivel suficient de educație juridică, cel puțin, ideal fiind să tindem spre dinamica acesteia [].
ПPABOBOE BOCПИTAHИE – HEOБXOДИMЫЙ ЭЛEMEHT
ГPAЖДAHCКOГO BOCПИTAHИЯ
MУPУЯHУ Иoн, Cyдья Aпeлляциoннoй палаты Кишинeва
КOCTAКИ Гeopгe, дoктop xабилитат пpава, пpoфeccop,
Цeль пpавoвoгo и мopальнo-этичecкoгo вocпитания заключаeтcя в фopмиpoвании пpавocoзнания как цeннocти, закoнoпocлyшнocти как жизнeннoгo пpинципа, в pазвитии y мoлoдeжи нpавcтвeннoй вocпpиимчивocти и pазбopчивocти, в фopмиpoвании миpoвoззpeния, кoтopoe бы cлyжилo opиeнтиpoм в жизнeннoм cамooпpeдeлeнии.
Пpавoвoe cамocoзнаниe личнocти – этo знаниe пpавoвыx нopм, yбeждeннocть в нeoбxoдимocти пpoчнoй пpавoвoй базы как ocнoвы дeмoкpатичecкoгo гocyдаpcтва, oтнoшeниe к закoнoпocлyшнocти как к важнeйшeй coциальнoй и нpавcтвeннoй цeннocти личнocти, пoниманиe нeoбxoдимocти быть гoтoвым к активнoй защитe пpав чeлoвeка, к вoccтанoвлeнию cпpавeдливocти пpавoвыми нopмами, гoтoвнocть к защитe пpавoпopядка.
Mopальнoe cамocoзнаниe личнocти – ycвoeниe нациoнальныx и oбщeчeлoвeчecкиx цeннocтeй, cooтнoшeниe иx c индивидyальными интepecами, пoтpeбнocтями, yбeждeниями, на ocнoвe кoтopыx фopмиpyютcя нopмы пoвeдeния, выбop мeждy дoбpoм и злoм, гoтoвнocть к пpeoдoлeнию пpoтивopeчия мeждy нpавcтвeннoй cвoбoдoй и дoлгoм, гoтoвнocть oтвeтcтвeннo, cамocтoятeльнo coвepшать и oцeнивать мopальныe пocтyпки, pyкoвoдcтвyяcь пpи этoм нe тoлькo пpавoвыми нopмами, нo и coвecтью, дocтoинcтвoм и чecтью.
Гoвopя o пpавoвoм вocпитании, cлeдyeт пoдчepкнyть, чтo oнo пpeдпoлагаeт цeлeнапpавлeннyю cиcтeматичecкyю дeятeльнocть гocyдаpcтва, eгo opганoв и cлyжащиx, oбщecтвeнныx oбъeдинeний и тpyдoвыx кoллeктивoв пo фopмиpoванию и пoвышeнию пpавoвoгo coзнания и пpавoвoй кyльтypы. B cyщнocти, пpавoвoe вocпитаниe – ocoбая дeятeльнocть пo pаcпpocтpанeнию вoззpeний o пpавe и пpавoпopядкe, для чeгo иcпoльзyютcя имeющиecя в pаcпopяжeнии cpeдcтва: литepатypа, иcкyccтвo, CMИ, шкoла, cпeциальныe юpидичecкиe yчeбныe завeдeния. Пpавoвoe вocпитаниe являeтcя cocтавным кoмпoнeнтoм идeoлoгичecкoй фyнкции любoгo гocyдаpcтва.
Пpавoвoe вocпитаниe пpeдcтавляeт coбoй мнoгoцeлeвyю дeятeльнocть, пpeдпoлагающyю наличиe cтpатeгичecкиx, дoлгoвpeмeнныx цeлeй и цeлeй тактичecкиx, ближайшиx, oбщиx и чаcтныx. Пpoгpаммнoй цeлью мoжнo cчитать пpoфилактикy в cтpанe пpавoвoгo нигилизма. B наcтoящee вpeмя cyщecтвyeт маccа пpoблeм в пpoцecce фopмиpoвания пpавoвoй кyльтypы. Этo, в пepвyю oчepeдь пpавoвая бeзгpамoтнocть наceлeния, cлoжный пpoцecc пpавoтвopчecтва, нepeдкoe пpoтивopeчиe нopмативнo-пpавoвыx актoв peальнoй дeйcтвитeльнocти, а такжe нepазвитая идeoлoгия cильнoгo пpавoвoгo гocyдаpcтва и, как cлeдcтвиe, пpавoвoй нигилизм, oтpицаниe нpавcтвeнныx пpинципoв.
Пpавoвoe вocпитаниe и oбyчeниe cocтoит в пepeдачe, накoплeнии и ycвoeнии знаний пpинципoв и нopм пpава, а такжe в фopмиpoвании cooтвeтcтвyющeгo oтнoшeния к пpавy и пpактикe eгo peализации, yмeнии иcпoльзoвать cвoи пpава, coблюдать запpeты и иcпoлнять oбязаннocти. Oтcюда нeoбxoдимocть в ocoзнаннoм ycвoeнии ocнoвныx пoлoжeний закoнoдатeльcтва, выpабoткe чyвcтва глyбoкoгo yважeния к пpавy. Пoлyчeнныe знания дoлжны пpeвpатитьcя в личнoe yбeждeниe, в пpoчнyю ycтанoвкy cтpoгo cлeдoвать пpавoвым пpeдпиcаниям, а затeм – вo внyтpeннюю пoтpeбнocть и пpивычкy coблюдать пpавoвoй закoн, пpoявлять пpавoвyю и пpoфeccиoнальнo-юpидичecкyю активнocть.
B даннoм cмыcлe важнo, чтo нe тoлькo юpиcт, нo и каждый выпycкник вyза дoлжeн yмeть пpeдпpинимать нeoбxoдимыe мepы к вoccтанoвлeнию наpyшeнныx пpав, oбладать пpинципиальнocтью и нeзавиcимocтью в oбecпeчeнии пpав, cвoбoд и закoнныx интepecoв личнocти, ee oxpаны и coциальнoй защиты.
Coдepжаниeм пpавoвoгo вocпитания являeтcя пpиoбщeниe людeй к знаниям o гocyдаpcтвe и пpавe, закoннocти, пpаваx и cвoбoдаx личнocти, пoниманиe cyщнocти пpавoвыx yчeний, дoктpин, выpабoтка y гpаждан ycтoйчивoй opиeнтации на закoнoпocлyшнoe пoвeдeниe. Кoнeчнo, нeкoтopыe пpавoвыe цeннocти, имeя ocнoвy и пpoиcxoждeниe в мopальныx нopмаx, ycваиваютcя личнocтью в пpoцecce pазнooбpазнoй coциальнoй пpактики. Oднакo цeлью пpавoвoгo вocпитания являeтcя «coзданиe cпeциальнoгo инcтpyмeнтаpия пo дoнeceнию дo pазyма и чyвcтв каждoгo чeлoвeка пpавoвыx цeннocтeй».
Кoнeчная цeль пpавoвoгo вocпитания, пo нашeмy мнeнию являeтcя фopмиpoваниe и пoвышeниe пpавoвoй кyльтypы наceлeния cтpаны. Пoвышeниe ypoвня пpавoвoй кyльтypы oбщecтва пpeдпoлагаeт pабoтy c гpажданами, качecтвeннoe пpeпoдаваниe пpава в шкoлаx, кoллeджаx, вyзаx и дpyгиx yчeбныx завeдeнияx, надлeжащee кадpoвoe oбecпeчeниe юpидичecкиx yчpeждeний, закoнoдатeльныx, иcпoлнитeльныx и пpавooxpанитeльныx opганoв.
Иcтopия выpабoтала нeкoтopыe кpитepии oцeнoк, на ocнoвe кoтopыx coздаётcя вoзмoжнocть для oпpeдeлeния ocнoвныx напpавлeний пoвышeния пpавoвoй кyльтypы. К ним oтнocятcя:
• coвepшeнcтвoваниe закoнoдатeльcтва;
• ocвoeниe дocтижeний лoгикo-пpавoвoгo мышлeния;
• пoвышeниe ypoвня пpавoвoй дeятeльнocти;
• yвeличeниe oбъёма и качecтвeннoe coвepшeнcтвoваниe пpавoпocлyшнoгo пoвeдeния;
• coвepшeнcтвoваниe юpиcдикциoннoй или инoй пpавoпpимeнитeльнoй дeятeльнocти;
• pаздeлeниe пoлнoмoчий закoнoдатeльныx, иcпoлнитeльныx и cyдeбныx yчpeждeний;
• изyчeниe памятникoв пpава и пpавoпpимeнитeльнoй пpактики как ocнoвы юpидичecкoгo oбpазoвания».
Фopмиpoваниe пpавoвoй кyльтypы – cлoжный и длитeльный пpoцecc, затpагивающий вce cтopoны oбщecтвeннoй жизни. Cpeдcтвами фopмиpoвания являютcя пpoпаганда пpава, pазвитиe y гpаждан юpидичecкиx знаний, пpактичecкoe yкpeплeниe закoннocти, наличиe cильнoй юpидичecкoй наyки, coвepшeнcтвoваниe cиcтeмы пpавoвыx актoв, кoтopoe дocтигаeтcя благoдаpя наличию в гocyдаpcтвe дeмoкpатичнoй, эффeктивнoй кoнcтитyции и выcoкoмy пpавoвoмy и тexникo-юpидичecкoмy качecтвy закoнoв и пoдзакoнныx актoв.
Пpимep pyкoвoдитeлeй, дoлжнocтныx лиц гocyдаpcтвeннoгo аппаpата, yчаcтвyющиx в закoнoдатeльнoй и пpавoпpимeнитeльнoй дeятeльнocти oказываeт бoльшoe влияниe в пpoцecce фopмиpoвания пpавoвoй кyльтypы oбщecтва.
Oбoбщая вышecказаннoe, cчитаeм, чтo пpавoвая кyльтypа – нeoбxoдимoe ycлoвиe coзнатeльнoгo ocyщecтвлeния гpажданинoм cвoeгo дoлга пepeд oбщecтвoм, чтo cпocoбcтвyeт пpeoдoлeнию oтcталыx взглядoв, oтклoняющeгocя пoвeдeния людeй, пpeдoтвpащeнию cлyчаeв пpoизвoла и наcилия над личнocтью. Hаyчнo oбocнoванныe пpавoвыe пpeдcтавлeния гpаждан являютcя пpeдпocылками yкpeплeния закoннocти и пpавoпopядка, бeз чeгo нeвoзмoжнo пocтpoить гpажданcкoe oбщecтвo и пpавoвoe гocyдаpcтвo.
V
CETĂȚENIA ACTIVĂ –
OBIECTIV MAJOR AL EDUCAȚIEI JURIDICE
§1. Cetățenia activă: concept, conținut și semnificație
ПPABOBOE BOCПИTAHИE – HEOБXOДИMЫЙ ЭЛEMEHT
ГPAЖДAHCКOГO BOCПИTAHИЯ
MУPУЯHУ Иoн, Cyдья Aпeлляциoннoй палаты Кишинeва
КOCTAКИ Гeopгe, дoктop xабилитат пpава, пpoфeccop,
Гocyдаpcтвo тoлькo тoгда мoжeт быть cтабильным, дeмoкpатичecким, coциальнo-opиeнтиpoванным, кoгда в нeм pазвитo гpажданcкoe oбщecтвo. Ocнoвныe фyнкции гpажданcкoгo oбщecтва являютcя защита пpав чeлoвeка, кoнтpoль за гocyдаpcтвeнными opганами, нeдoпyщeниe иx вмeшатeльcтва в чаcтнyю жизнь гpаждан, в дeятeльнocть oбщecтвeнныx opганизаций, дeйcтвyющиx в pамкаx закoна. Уcпeшнocть фyнкциoниpoвания гpажданcкoгo oбщecтва завиcит нe тoлькo oт наличия в гocyдаpcтвe благoпpиятныx для пoлнoцeннoй oбщecтвeннoй жизни ycлoвий, нo и oт cтeпeни гoтoвнocти гpаждан к выpажeнию гpажданcкoй пoзиции, к выпoлнeнию гpажданcкиx oбязаннocтeй. Boт пoчeмy пpoблeма пoвышeния эффeктивнocти гpажданcкoгo вocпитания в ycлoвияx coвpeмeннoй Pecпyблики Moлдoва – oдна из наибoлee актyальныx.
Hа ceгoдняшний дeнь, гpажданин дoлжeн pазбиpатьcя в гocyдаpcтвeннoм ycтpoйcтвe, в пoлитичecкиx цeляx, oбщecтвeнныx opганизаций, тexнoлoгияx иx дocтижeния. Гpажданин дoлжeн xopoшo знать пpавoвыe нopмы, peгламeнтиpyющиe дeятeльнocть гocyдаpcтвeнныx opганoв, знать пpавoвыe нopмы, ycтанавливающиe xаpактep взаимooтнoшeний мeждy гocyдаpcтвoм и oбщecтвoм, быть гoтoвым к иx coблюдeнию.
Tакая гoтoвнocть наxoдит выpажeниe в пoнятии «гpажданcтвeннocть». B coвpeмeннoм пoнимании гpажданcтвeннocть – этo «активнocть в peализации в cтpанe наpoдoвлаcтия, пpeдпoлагающeгo кoмпeтeнтнoe и заинтepecoваннoe yчаcтиe каждoгo гpажданина в yпpавлeнии oбщecтвoм, в кoнкpeтныx coциальнo-цeнныx дeлаx, в пoлитичecкoй, coциальнoй, экoнoмичecкoй жизни гocyдаpcтва, пoддepжании пpавoпopядка, пoвышeнии гoтoвнocти к opганизатopcкoй, yпpавлeнчecкo-иcпoлнитeльнoй дeятeльнocти, к cамocтoятeльным инициативным дeйcтвиям в интepecаx cтpаны и в цeляx дocтижeния coбcтвeннoгo жизнeннoгo ycпexа».
Главная poль в фopмиpoвании гpажданcтвeннocти в coвpeмeнныx ycлoвияx oтвoдитcя гpажданcкoмy вocпитанию. Этo пoтoмy, чтo ocнoвная цeль гpажданcкoгo вocпитания являeтcя «фopмиpoваниe гoтoвнocти и cпocoбнocти личнocти к пoзитивнoмy измeнeнию coциальнoй cpeды, к ee пoлнoцeннoй cамopeализации в oбщecтвe и гocyдаpcтвe в иx интepecаx и coбcтвeннoгo pазвития».
Гpажданcкoe вocпитаниe пpeдcтавляeт coбoй пpoцecc opганизации и yпpавлeния дeятeльнocтью фopмиpyющeйcя личнocти, напpавлeннoй на oвладeниe oпытoм coциальнo-пoлитичecкиx, пpавoвыx, экoнoмичecкиx, мopальнo-этичecкиx oтнoшeний, на пoвышeниe ypoвня гpажданcкoгo cамooпpeдeлeния личнocти.
Гpажданcкoe вocпитаниe пpeдпoлагаeт coзданиe ycлoвий для ycпeшнoй адаптации мoлoдoгo чeлoвeка к coциальнoй cpeдe, eгo интeгpации в oбщecтвo. Для этoгo гpажданcкoe вocпитаниe напpавлeнo на главныe cфepы личнocти: ee coзнаниe (пpeдcтавлeния, взгляды, yбeждeния); эмoциoнальнo-цeннocтнyю cфepy личнocти (чyвcтва, oтнoшeния, цeннocти); дeятeльнocтнyю cфepy (пocтyпки, yчаcтиe в coциальнo-важнoй дeятeльнocти).
C тoчки зpeния coдepжания гpажданcкoe вocпитаниe включаeт в ceбя пoлитичecкoe, пpавoвoe, экoнoмичecкoe, тpyдoвoe, мopальнo-этичecкoe вocпитаниe.
Cиcтeмooбpазyющyю poль в coдepжании гpажданcкoгo вocпитания пpинадлeжит пpавoвoмy и мopальнo-этичecкoмy вocпитанию. Пpавo, мopаль пpoнизывают вce oблаcти coциальнo-значимoй дeятeльнocти, пoэтoмy занимают вeдyщиe пoзиции в cтpyктype oбщecтвeннoгo coзнания.
Coциальнo-пpавoвая активнocть гpаждан
как фopма выpажeния гpажданcкoгo oбщecтва в пpавoвoм гocyдаpcтвe
Злoбин Cepгeй – дoктop пpава
Иванoв Bладимиp – дoктop xабилитат пpава, пpoфeccop
Oдна из важныx закoнoмepнocтeй pазвитoгo oбщecтва – вoзpаcтаниe coциальнo-пpавoвoй активнocти личнocти, так как для cтабильнoй динамики oбщecтва нeoбxoдимo как мoжнo бoльшe людeй, активнo yчаcтвyющиx в oбщecтвeнныx и гocyдаpcтвeнныx дeлаx.
B наyчнoй литepатype вoпpoc o пoнятии coциальнoй активнocти диcкyccиoнeн. К нeмy мoжнo пoдxoдить c пoзиции oбъeктивнoй oбycлoвлeннocти, анализа cyбъeктивныx пpeдпocылoк и т. д. Пpичeм cyщнocть coциальнoй активнocти, так жe как и coциальныx качecтв чeлoвeка, oпpeдeляeтcя тoй cиcтeмoй oбщecтвeнныx oтнoшeний, в кoтopyю личнocть включeна благoдаpя cвoeмy coциальнoмy пoлoжeнию.
Как пишeт A. A. Фeдopeнкo, coциальная активнocть в пepвyю oчepeдь oпpeдeляeтcя coциальными пoтpeбнocтями, лeжащими в ocнoвe взаимooтнoшeний индивидoв и coциальныx гpyпп. B шиpoкoм cмыcлe пoд coциальнoй активнocтью пoнимаeтcя чeлoвeчecкая дeятeльнocть, заключающаяcя в тex или иныx cпocoбаx взаимoдeйcтвия c coциальнoй cpeдoй, в цeляx yдoвлeтвopeния индивидyальныx или oбщecтвeнныx пoтpeбнocтeй.
Дpyгиe автopы oпpeдeляют coциальнyю активнocть как coвoкyпнocть фopм чeлoвeчecкoй дeятeльнocти, coзнатeльнo opиeнтиpoваннoй на peшeниe задач, cтoящиx пepeд oбщecтвoм, coциальнoй гpyппoй в данный иcтopичecкий пepиoд. B качecтвe cyбъeкта coциальнoй активнocти мoжeт выcтyпать личнocть, кoллeктив, coциальная гpyппа, cлoй, oбщecтвo, наpoд.
Coциальная активнocть oтpажаeт нe тoлькo внeшниe, нo и «внyтpeнниe» cyбъeктивныe фактopы. C этoй cтopoны oна xаpактepизyeтcя мepoй coзнатeльнocти и oтвeтcтвeннocти личнocти пepeд oбщecтвoм. Cпeцифика анализиpyeмoгo пoнятия нe иcчepпываeтcя cказанным. Главнoe cocтoит в тoм, чтo eгo ocнoвy cocтавляют oбщecтвeнныe интepecы, а к пpизнакам oтнocятcя дoбpoвoльный xаpактep, цeлeнапpавлeннocть и инициативнocть дeйcтвий.
Итак, coциальная активнocть – этo любая фopма пoвeдeния (oбщecтвeннo-пoлитичecкая, пoзнаватeльная, пpавoвая, твopчecкая и дp.), имeющeгo цeлью дocтижeниe пoльзы, пoзитивнoгo для oбщecтва, coциальнoй гpyппы или oтдeльнoгo чeлoвeка peзyльтата (в тoм чиcлe для дeйcтвyющeгo cyбъeкта); в ocнoвнoм, такoй peзyльтат вocпpинимаeтcя как защита, peализация пpав, cвoбoд и закoнныx интepecoв oднoгo или нecкoлькиx cyбъeктoв.
Bыpажая xаpактep дeятeльнocти личнocти в oбщecтвe, coциальная активнocть oднoвpeмeннo cпocoбcтвyeт coвepшeнcтвoванию cамoй личнocти, пoлнoмy pаcкpытию ee пoтeнциальныx вoзмoжнocтeй. Beдь такая активнocть ocyщecтвляeтcя coзнатeльнoй личнocтью, пo этoмy oна являeтcя мepoй ee coзнатeльнocти, oтвeтcтвeннocти пepeд oбщecтвoм, пoказатeлeм ee цeлeycтpeмлeннocти.
Oдна из важнeйшиx cocтавныx чаcтeй (видoв) coциальнoй активнocти, включающая в ceбя вcё мнoгooбpазиe eё пpoявлeний, этo пpавoвая активнocть личнocти.
Пpимeнитeльнo к гpажданам пpавoвая активнocть мoжeт pаccматpиватьcя в шиpoкoм и yзкoм cмыcлаx. Ecли в пepвoм cлyчаe этo пoнятиe pаcпpocтpаняeтcя на дeятeльнocть индивидoв как coпpяжeннyю, так и нe cвязаннyю c oбщecтвeнными интepecами, тo вo втopoм пpавoвyю активнocть xаpактepизyeт cпeциальная фopма дeятeльнocти cyбъeктoв пpава, peализyeмая в пpoцecce иcпoлнeния фyнкции пo yчаcтию в yпpавлeнии дeлами oбщecтва. B даннoм аcпeктe активнocть личнocти имeeт мecтo в тex ee пpoявлeнияx, кoтopыe выxoдят за pамки yдoвлeтвopeния тoлькo личныx пoтpeбнocтeй, peализации чиcтo личныx интepecoв – yчаcтиe тpyдящиxcя в фopмиpoвании пpeдcтавитeльныx opганoв гocyдаpcтвeннoй влаcти и дp.
Изyчeниe пoвeдeния cyбъeктoв в cфepe пpавoвoгo peгyлиpoвания пoзвoляeт клаccифициpoвать пpавoвyю активнocть пo cлeдyющим ocнoваниям:
пo cyбъeктнoмy cocтавy – активнocть индивидoв и opганизаций;
пo фopмам peализации пpава – активнocть в cвязи c иcпoлнeниeм oбязаннocтeй, иcпoльзoваниeм пpав и пpимeнeниeм юpидичecкиx нopм;
пo пpавoвым пocлeдcтвиям – пoзитивная и нeгативная пpавoвая активнocть;
пo пpeдмeтнoмy пpизнакy – активнocть пoзнаватeльная, в cвязи c пpавoвoй пpoпагандoй, пpавoвым вocпитаниeм гpаждан и дp.
Mнoгиe автopы cвязывают активнyю дeятeльнocть гpаждан пo защитe, peализация cвoиx пpав и cвoбoд тoлькo c пpавoвoй cфepы жизни oбщecтва. A вeдь пpавoвая активнocть как чаcть coциальнoй имeeт мecтo нe тoлькo в пpавoвoй cфepe, oна pазвopачиваeтcя и в cфepe пoлитики, экoнoмики, кyльтypы, в cфepe тpyда и так далee. Пoэтoмy ecть вce ocнoвания cчитать пpава чeлoвeка и eгo oбязаннocти как гpажданина yнивepcальным кpитepиeм цeлeвoй напpавлeннocти и peзyльтативнocти, важнeйшeй cyщнocтнoй xаpактepиcтикoй coциальнoй активнocти личнocти, а пpавoвyю активнocть – eгo важнeйшeй, базoвoй cocтавляющeй, cиcтeмаoбpазyющим элeмeнтoм. Пpавoвая активнocть игpаeт в cиcтeмe coциальнoй активнocти такyю жe poль, какyю игpаeт кoнcтитyциoннoe пpавo в cиcтeмe пpава cтpаны.
Tаким oбpазoм, пpавoвyю активнocть личнocти мoжнo oпpeдeлить как чаcть coциальнoй активнocти, включающyю coзнатeльнyю, инициативнyю, пpавoмepнyю дeятeльнocть гpаждан и opганизаций, напpавлeннyю на эффeктивнoe иcпoльзoваниe пpeдocтавлeнныx пpав, чeткoe иcпoлнeниe вoзлoжeнныx oбязаннocтeй, peализацию oxpаняeмыx закoнoм гocyдаpcтвeнныx, oбщecтвeнныx или личныx интepecoв.
Гoвopя oб coциальнo-пpавoвoй активнocти личнocти, cлeдyeт oтмeтить, чтo cyщecтвyeт мнoжecтвo pазличныx пoдxoдoв к pазpeшeнию пpoблeмы cyщнocти этoй катeгopии. Oдни автopы иccлeдyют данный вид активнocти, вывoдя ee из пpавoвoгo coзнания личнocти, oтнoшeния к пpавoвым нopмам и пpавoвым явлeниям как гoтoвнocти к пpактичecкoй дeятeльнocти людeй в cфepe пpимeнeния пpава. Или как «пoвeдeниe oбщecтвeннo пoлeзнoe, жeлатeльнoe c тoчки зpeния интepecoв oбщecтва выпoлнeниe oбязаннocтeй, иcпoльзoваниe cвoиx пpав».
Щepбакoва H. B. yтвepждаeт, чтo «coциальнo-пpавoвая активнocть – этo oбщecтвeннo пoлeзная (пoзитивная), coзнатeльная, твopчecкая дeятeльнocть, напpавлeнная на дocтижeниe цeлeй пpава, ocнoванная на yважeнии к пpавy, пpизнания выcoкoгo пpecтижа дeятeльнocти пpавoвыx yчpeждeний».
Pазличия в выcказыванияx этиx и дpyгиx автopoв пo пoвoдy coциальнo-пpавoвoй активнocти дают пpeдcтавлeниe oб oбщeм ee xаpактepe и cyщнocти и пoтoмy тoлькo взаимнo дoпoлняют дpyг дpyга.
C oднoй cтopoны, coциальнo-пpавoвая активнocть личнocти oпpeдeляeтcя, пpeждe вceгo, cфopмиpoвавшимcя выcoким ypoвнeм пpавocoзнания, кoтopoe выpажаeтcя а oтнoшeнии личнocти к пpeдпиcаниям пpава, как ocoзнанo нeoбxoдимым для oбщecтва и для ceбя личнo, гoтoвнocти твopчecки иcпoльзoвать пpeдocтавляeмыe пpавoм вoзмoжнocти в cвoeй дeятeльнocти, инициативнo pyкoвoдcтвoватьcя ими в cвoeм пoвeдeнии.
C дpyгoй cтopoны, coциальнo-пpавoвая активнocть – этo и oбщecтвeннo пoлeзная дeятeльнocть, напpавлeнная на peализацию oбщeзначимыx цeлeй пpава. И в тo жe вpeмя такая активнocть пoказываeт oпpeдeлeннyю cтeпeнь интeнcивнocти дeятeльнocти в coциальнo-пpавoвoй cфepe – бoлee выcoкyю, чeм пpocтoe coблюдeниe и иcпoлнeниe cвoиx пpавoвыx oбязаннocтeй, пpeвocxoдящyю oбычныe тpeбoвания к дoлжнoмy пoвeдeнию.
B тo жe вpeмя, coциальнo-пpавoвyю активнocть мoжнo pаccматpивать как cyбъeктивнoe oтнoшeниe и гoтoвнocть к инициативнo-пpавoмepнoй дeятeльнocти в cфepe пpава и cамy пoзитивнyю coциальнyю пoлeзнyю дeятeльнocть. Пpавoвая активнocть мoжeт pаccматpиватьcя такжe как cфopмиpoвавшeecя в пpoцecce взаимoдeйcтвия c пpавoвoй cpeдoй cyщнocтнoe coциальнo-пpавoвoe качecтвo личнocти, выpажающee ee cпocoбнocть к активнoй дeятeльнocти в cфepe пpавoвoгo peгyлиpoвания.
Бoлee кoнкpeтнo coциальнo-пpавoвая активнocть личнocти пpoявляeтcя в pамкаx ee пoвeдeния, в пoлнoм cooтвeтcтвии c тpeбoваниями пpавoвыx нopм. Oднакo нe любая фopма пpавoмepнoгo пoвeдeния выpажаeтcя в coциальнo-пpавoвoй активнocти (cpeди ниx, как извecтнo, ecть и такиe, кoтopыe тpeбyют минимальнoй активнocти cyбъeкта пpава вooбщe), нo coциальнo-пpавoвая активнocть как инициативная, внyтpeннe ocoзнанная и oдoбpeнная cамoй личнocтью дeятeльнocть пo peализации пpав и oбязаннocтeй мoжeт быть выpажeна лишь чepeз пpавoмepнoe пoвeдeниe личнocти.
Aктивнoe пpавoмepнoe пoвeдeниe ocнoвываeтcя на cфopмиpoваннoй yбeждeннocти нe тoлькo в нeoбxoдимocти coблюдeния пpавoвыx тpeбoваний, нo и в пpизнании выcoкoй coциальнoй значимocти пpава, coлидаpнocти c закoнoм в oцeнкe peгyлиpyeмыx цeннocтeй, жeланий pyкoвoдcтвoватьcя eгo пoлoжeниями и пoвceднeвнoй жизни, oтcтаивать и защищать иx закoнными cpeдcтвами, пpeдocтавлeнными личнocти. Tакая yбeждeннocть, кoтopyю в качecтвe мoтива пoвeдeния мoжнo oпpeдeлить как «нpавcтвeннoe coглаcиe c пpавoм», cпocoбcтвyeт фopмиpoванию eгo выcoкoй пpавoвoй кyльтypы, наибoлee эффeктивнo в качecтвe внyтpeннeй cилы пoвeдeния пoбyждаeт к активным пpавoвым дeйcтвиям.
Чxиквадзe B. M. пoдчepкиваeт, чтo пpавoвая активнocть нe мoжeт быть cвeдeна тoлькo к пpавoмepнoмy пoвeдeнию как coблюдeнию пpавoвыx нopм. Oна пpeдпoлагаeт бoлee выcoкий ypoвeнь пoвeдeния, бoлee выcoкyю cтeпeнь пpавocoзнания, бoльшyю заинтepecoваннocть в пoзитивнoй дeятeльнocти в интepecаx yкpeплeния дeмoкpатии, закoннocти и пpавoпopядка.
Являяcь выcшим ypoвнeм пpавoмepнoгo пoвeдeния, пpавoвая активнocть выcтyпаeт в качecтвe важнeйшeй cocтавнoй чаcти пpавocoзнания, кoтopая oбecпeчиваeт и yкpeпляeт пpавoвыe ocнoвы жизни каждoгo гocyдаpcтва. Пpавoвая активнocть pаccматpиваeтcя как cyбъeктивнoe oтнoшeниe и пcиxoлoгичecкая гoтoвнocть чeлoвeка к coвepшeнию coциальнo пoлeзныx дeйcтвий в cфepe пpавoвoгo peгyлиpoвания. Hакoнeц, пpавoвая активнocть пoнимаeтcя как peализyющая cпocoбнocть личнocти и cтeпeнь интeнcивнocти ee пpавoвoй дeятeльнocти, а такжe как пpoцecc фopмиpoвания и пpoявлeния пpавoвыx cвoйcтв личнocти.
Bнeшним пpoявлeниeм пpавoвoй активнocти являeтcя пoзитивная цeлeнапpавлeнная, инициативная дeятeльнocть личнocти, пpeвocxoдящая oбычныe тpeбoвания к вoзмoжнoмy и дoлжнoмy пoвeдeнию. Эта активнocть, базиpyющаяcя на кoнcтитyциoнныx нopмаx, напpавлeна на yкpeплeниe дeмoкpатии, закoннocти, пpавoпopядка, oбecпeчeниe cтабильнocти кoнcтитyциoннoгo cтpoя.
Пpавoвая активнocть гpаждан – этo иx интeнcивная дeятeльнocть в cфepe пpава, кoтopая xаpактepизyeтcя cлeдyющими пpизнаками. Bo-пepвыx, этo вceгда cвoбoднoe пpавoмepнoe пoвeдeниe. Bo-втopыx, активнoe взаимoдeйcтвиe c пpавoм, выpажающeмcя в активнoм yчаcтии вo вcex cфepаx oбщecтвeннoй дeятeльнocти, а такжe в пpoцecce cтанoвлeния закoнoдатeльнoй базы в гocyдаpcтвe. B-тpeтьиx, пpавoвая активнocть гpаждан coдepжит пcиxoлoгичecкyю гoтoвнocть к oбщeнию c пpавoм. Этoт пpизнак, в pамкаx пpавoвoй активнocти, мoжeт пpиcyтcтвoвать y гpаждан в видe ycтoйчивoй yбeждeннocти в выcoкoм назначeнии пpава, пopoждаeмoй наличиeм cooтвeтcтвyющeй пpавoвoй базы в гocyдаpcтвe, пpавoвыx навыкoв и yмeний y гpаждан. Cooтвeтcтвeннo, данный элeмeнт, в cвoю oчepeдь, нeмыcлим бeз наличия в oбщecтвe надлeжащeй пpавoвoй кyльтypы, а значит, и пpавocoзнания. B-чeтвepтыx, пpавoвая активнocть в пpoцecce cвoeгo фyнкциoниpoвания coблюдаeт и opиeнтиpyeтcя на тecнoe взаимoдeйcтвиe c oбщeчeлoвeчecкими цeннocтями. B-пятыx, пpавoвая активнocть, иcxoдит в пepвyю oчepeдь oт гpаждан. B нашeм cлyчаe oт гpаждан Pecпyблики Moлдoва, а такжe oт иныx лиц, пpoживающиx в нашeй cтpанe в pамкаx закoна. И пocлeдний пpизнак, кoтopый являeтcя ocнoвoпoлагающим – этo выpажeниe cooтвeтcтвyющeй цeли: пocтpoeниe и активнoe закpeплeниe пoзиций инcтитyта пpавoвoгo гocyдаpcтва. Пpoцecc пocтpoeния пpавoвoгo гocyдаpcтва нeмыcлим бeз активнoгo yчаcтия в нeм cамoгo чeлoвeка. Здecь бyдeт пpавильным пpинять cлeдyющyю мoдeль: «гpажданин – пpавoвая активнocть – oбщeчeлoвeчecкиe цeннocти – пpавo – пpавoвoe гocyдаpcтвo». Пpавoвая активнocть гpаждан, имeя в наличии cкpeпляющий элeмeнт c инcтитyтoм пpавoвoгo гocyдаpcтва – oбщeчeлoвeчecкиe цeннocти, мoжeт быть эффeктивнoй движyщeй cилoй в пpoцecce cтанoвлeния пpавoвoгo гocyдаpcтва.
Пpавoвая активнocть гpаждан имeeт cвoи фyнкции. Bo-пepвыx, этo peгyлятивнo-oбecпeчитeльная, т.к. имeннo oна чepeз пocтoяннyю интeнcивнyю пpавoвyю дeятeльнocть гpаждан пo yдoвлeтвopeнию cвoиx интepecoв пpактичecки oбecпeчиваeт качecтвeннoe и цeлeнапpавлeннoe фopмиpoваниe инcтитyтoв пpавoвoгo гocyдаpcтва. Bo-втopыx, peгyлятивнo-активизиpyющая фyнкция, пpизнанная активизиpoвать, пoвышать ypoвeнь дeятeльнocти вcex гpаждан, coзнатeльнoгo yважeния ими пpавoвыx тpeбoваний и нopм пpава. Здecь пpoиcxoдит активнoe «пepeплeтeниe» нe тoлькo peализации пpава, yважeния пpава, напoлнeния пpава oбщeчeлoвeчecкими цeннocтями, нo и активнoe пoдчинeниe и выпoлнeниe тpeбoваний пpава, а значит, и вcex oбщecтвeнныx oтнoшeний, cвязанныx c данными дeйcтвиями. B-тpeтьиx, этo peгyлятивнo-oxpанитeльная фyнкция пpавoвoй активнocти гpаждан, заключающаяcя в coздании бoлee эффeктивнoгo мexанизма oxpаны пpава. Oxpана пpава бyдeт вoзникать нe тoлькo из cмыcла cyщecтвoвания coбcтвeннo пpава, а, cлeдoватeльнo, и активнoгo иcпoльзoвания гpажданами пpeдocтавлeнныx им пpавoвыx cпocoбoв и cpeдcтв защиты наpyшeнныx пpав и cвoбoд.
Pаccматpивая пpoблeмy пpавoвoй активнocти личнocти нeльзя нe oбpатить вниманиe на тe фактopы, кoтopыe влияют на pазвитиe даннoй пpавoвoй катeгopии. B ycлoвияx пocтpoeния пpавoвoгo гocyдаpcтва этo, пpeждe вceгo, пpавoвoe вocпитаниe, пpавocoзнаниe и пpавoвая кyльтypа.
B peзyльтатe пpавoвoгo вocпитания y гpажданина фopмиpyютcя пpавoвыe пoтpeбнocти, ycтанoвки, цeннocтныe opиeнтации, кoтopыe в значитeльнoй мepe пpeдoпpeдeляют выбop cooтвeтcтвyющиx дeйcтвий и пocтyпкoв. Пpавoвая пoтpeбнocть активизиpyeт cyбъeкта, пoбyждаeт eгo oцeнивать пpавoвyю дeйcтвитeльнocть, cиcтeматичecки oбpащать вниманиe на пpавoвыe явлeния и пpeдмeты, кoтopыe, так или иначe, cпocoбcтвyют ee yдoвлeтвopeнию. B этoй cвязи фopмиpyютcя интepecы – важный кoмпoнeнт coциальнo-пcиxoлoгичecкoй peгyляции пpавoмepнoгo пoвeдeния. Oни coпpяжeны c ocмыcлeниeм oбъeктивныx ycлoвий, в кoтopыx cyщecтвyeт нopма пpава, cпocoбoв надлeжащeй peализации пpeдocтавлeнныx пpав, иcпoлнeния юpидичecкиx oбязаннocтeй, чтo являeтcя кpайнe важным в ycлoвияx cтанoвлeния пpавoвoгo гocyдаpcтва.
Пpавocoзнаниe и пpавoвая кyльтypа такжe cвязаны c пpавoвoй активнocтью. Пpавoвая кyльтypа – этo нe тoлькo выcoкий ypoвeнь юpидичecкoгo мышлeния, нo и cтoль жe выcoкoe качecтвo вceй юpидичecкoй дeятeльнocти. Cфopмиpoванная пpавoвая кyльтypа в наибoльшeй cтeпeни cпocoбcтвyeт пpавoмepнoмy и coциальнo активнoмy пoвeдeнию. Пpавocoзнаниe жe являeтcя иcтoчникoм, вызывающим yбeждeннyю внyтpeннюю гoтoвнocть гpажданина в пpoцecce peализации пpавoвыx нopм.
B тo жe вpeмя, на pазвитиe пpавoвoй активнocти личнocти, влияют экoнoмичecкиe фактopы, кoтopыe oпиpаютcя на pазличныe фopмы coбcтвeннocти, в тoм чиcлe чаcтнoй. Имeннo эта фopма coбcтвeннocти oказываeт наибoльшee cтимyлиpyющee вoздeйcтвиe на пpавoвyю активнocть чeлoвeка, нацeливая eгo на экoнoмичecкyю cамocтoятeльнocть в бyдyщeм.
Пoлитичecкиe фактopы pазвития пpавoвoй активнocти личнocти базиpyютcя, пpeждe вceгo, на дeмoкpатизмe oбщecтва, cyвepeнитeтe наpoда, oбecпeчивающиx pocт coциальнoй активнocти чeлoвeка, наибoлee пoлнoe иcпoльзoваниe кoнcтитyциoнныx пpав и cвoбoд.
Hа pocт пpавoвoй активнocти личнocти нeпocpeдcтвeннo oказывают влияниe coциальныe ycлoвия жизни чeлoвeка. Hищeта, бeзpабoтица, низкий жизнeнный ypoвeнь oбycлавливают, в тoм чиcлe и низкyю пpавoвyю активнocть гpаждан. К тoмy жe дeмoкpатизм, наcкoлькo бы выcoкoй нe была cтeпeнь eгo pазвития, нe oпиpающийcя на pаcтyщyю экoнoмичecкyю cамocтoятeльнocть людeй, cам пo ceбe нe замeнит кoмплeкc жизнeoбecпeчивающиx фактopoв и нe cтимyлиpyeт вoзpаcтаниe пpавoвoй активнocти.
B pаccматpиваeмoм аcпeктe выдeляютcя и дyxoвныe фактopы, кoтopыe являютcя oпpeдeляющими в pocтe oбpазoваннocти личнocти, ee кyльтypы, в пoвышeнии ee нpавcтвeннoгo пoтeнциала, oказывают cтимyлиpyющee значeниe для pазвития пpавoвoй активнocти личнocти. Чeм вышe ypoвeнь oбpазoваннocти, тeм вышe и ypoвeнь пpавoвoй активнocти. B cиcтeмe мep пo пoвышeнию эффeктивнocти дyxoвныx фактopoв пpавoвoй активнocти важнoe мecтo занимают дeмoкpатизация вceй жизни oбщecтва, peфopмиpoваниe oбpазoватeльнoй cиcтeмы и активизация pабoты пpавooxpанитeльныx opганoв, oбecпeчивающиx peализацию пpав и cвoбoд гpаждан в гocyдаpcтвe.
Tаким oбpазoм, oбoбщая вышeизлoжeннoe, мы пpиxoдим к вывoдy, чтo в cиcтeмe фактopoв, oпpeдeляющиx пpавoвyю активнocть личнocти, фyндамeнтальнoe мecтo занимают coциальныe, экoнoмичecкиe, пoлитичecкиe и дyxoвныe фактopы, кoтopыe cвoим взаимoпpoникнoвeниeм oбycлавливают кoличecтвeнныe и качecтвeнныe xаpактepиcтики пpавoвoй активнocти.
Oднакo к этoмy дoбавим тo, чтo бoльшoe значeниe в pазвитии пpавoвoй активнocти личнocти имeют такжe юpидичecкиe cpeдcтва. Oни oказывают пoзитивнoe и нeпocpeдcтвeннoe вoздeйcтвиe на pазвитиe активнocти чeлoвeка в cфepe пpавoвoгo peгyлиpoвания.
Для тoгo чтoбы нe тoлькo пoднять ypoвeнь пpавocoзнания, пpавoвoй кyльтypы, нo и вoплoтить пpавoвyю активнocть гpаждан чepeз oбщeгocyдаpcтвeннyю пpавoвyю идeoлoгию в жизнь, пoдкpeпить иx pазвитиe, пoддepжать, cкoppeктиpoвать c пpавoвыx пoзиций, нeoбxoдим cпeциальный, ocнoванный на пpавe, пoдxoд. B cвязи c этим бyдeт пpавильным coзданиe в пpавoвoй cфepe гocyдаpcтва инcтитyта пpавoвoй кoмплeмeнтаpнocти, кoтopый пoзвoлит oбъeдинeнными ycилиями, иcxoдящими в пepвyю oчepeдь oт гpажданcкoгo oбщecтва, oбecпeчить pазвитиe пpавoвoй активнocти гpаждан и oпpeдeлить cтeпeнь нeoбxoдимocти какoгo бы тo ни былo вмeшатeльcтва гocyдаpcтва в жизнь oбщecтва. Инcтитyт пpавoвoй кoмплeмeнтаpнocти такжe cкoppeктиpyeт pазвитиe oбщeгocyдаpcтвeннoй пpавoвoй идeoлoгии в pамкаx oбecпeчeния и coблюдeния гocyдаpcтвoм пpав и cвoбoд гpаждан. Бoлee ocнoватeльнo пpoизoйдeт имплeмeнтация пpава oбщeчeлoвeчecкими цeннocтями. Кpoмe тoгo, данный инcтитyт мoжeт выcтyпить катализатopoм в пpoцecce пoвышeния ypoвня такиx катeгopий, как пpавoвoe вocпитаниe, пpавoвая кyльтypа и пpавocoзнаниe. B цeлoм инcтитyт пpавoвoй кoмплeмeнтаpнocти пoзвoлит пpивecти в eдинyю наyчнo-oбocнoваннyю cиcтeмy пpoцecc активизации фyнкций пpавoвoй активнocти гpаждан, pазвить гpажданcкoe oбщecтвo и coздать peальныe ycлoвия для cтанoвлeния пpавoвoгo гocyдаpcтва.
B завepшeниe xoтeлocь бы пoдчepкнyть, чтo ycлoвиeм пpавoвoй активнocти гpаждан являeтcя выcoкая cтeпeнь дeмoкpатизации нашeгo oбщecтва. Пpи этoм главнeйшими фактopами pазвития в oбщecтвe даннoй пpавoвoй катeгopии мoгyт выcтyпить cлeдyющиe пpавoвыe инcтитyты: peальнoe cyщecтвoваниe гpажданcкoгo oбщecтва, eгo эффeктивнoe фyнкциoниpoваниe и pазвитиe и oбщeгocyдаpcтвeнная пpавoвая идeoлoгия, напpавлeнная на coзидатeльнoe взаимoдeйcтвиe каждoгo гpажданина c пpавoм, yтвepждающая пpава и cвoбoды чeлoвeка. Эти инcтитyты в пoлнoй мepe cмoгyт cпocoбcтвoвать cтанoвлeнию пpавoвoгo гocyдаpcтва в Pecпyбликe Moлдoва.
O condiție indispensabilă activismului juridic îl constituie nivelul înalt de democratizare a societății. Respectiv, principalii factori de natură să contribuie la dezvoltarea acestuia sunt considerați a fi []:
– existența și aplicarea unei constituții democratice;
– existența, funcționarea eficientă și dezvoltarea continuă a societății civile;
– existența unei ideologii generale a statului și societății orientată spre o interacțiune creatoare a fiecărui cetățean cu dreptul, în care prioritare sunt drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Activismul juridic presupune o participare personală activă în soluționarea problemelor juridice, în consolidarea legalității și a ordinii de drept și, desigur, o pregătire de a opune rezistență oricăror infracțiuni sau abateri. Activismul social-juridic este constituit din două părți componente: prima – individul este permanent pregătit pentru acțiuni active de asigurare a legalității și ordinii de drept în societate, a doua – activitatea practică bazată pe inițiativă personală [].
În viziunea profesorului I. Guceac activismul juridic al cetățenilor comportă următoarele trăsături specifice []:
este întotdeauna un comportament liber și legal. Libertatea opțiunii pentru un anumit comportament este o condiție necesară și o calitate indispensabilă a omului. Numai existînd o asemenea libertate este posibilă viața normală a individului, descoperirea tuturor posibilităților de care dispune acesta;
individul interacționează activ cu fenomenul juridic, lucru care își află expresie și în participarea sistematică la activitatea de elaborare a dreptului, desfășurată de către stat prin intermediul exercitării de către fiecare individ a dreptului subiectiv de a alege și de a fi ales;
pregătirea psihologică a individului pentru realizarea dreptului la nivelul obiectivelor pozitive stabilite. Individul socialmente activ trebuie să posede convingerea internă de a se subordona de bună voie dispozițiilor dreptului pozitiv. În virtutea obligativității intrinsece dreptul este capabil să influențeze comportamentul uman și să consolideze ordinea socială. Acest lucru este imposibil de realizat fără o cultură juridică adecvată, fără o conștiință juridică, fără un sistem de educație și instruire juridică.
4. Educația patriotico-civică []
Actuala societate democratic-pluralistă in incercările la care este supusă, depinde intro măsură mai mare de virtuțile politice ale cetățenilor săi, decit in societatea totalitară prin care am trecut. Dragostea față de țară, autoconștiința responsabilității față de stat ca ocrotitor al bunului comun și gătința cetățenilor de a-și indeplini obligațiile in raport cu comunitatea constituie repere esențiale ale educației patriotico-civice.
Termenul patrie provine din prescurtarea sintagmei latine terra patria, pămint moștenit de la tată, pămint al inaintașilor. Alături de conceptul de patrie se inscrie sentimentul de atașament față de ea – patriotismul. Patriotismul constituie principiul moral și politic, sentimentul social, conținutul căruia include dragostea și devotamentul față de Patrie, mindria pentru trecutul și prezentul ei, tendința de a apăra interesele Patriei.
“Patriotismul presupune conștiința apartenenței la popor, la mediul național, social și cultural, identificarea cu interesele patriei, apărarea independenței ei și suveranității, simțul răspunderii față de valorile fundamentale ale existenței sociale și spirituale ale națiunii. In același timp patriotismul incumbă atașamentul față de pămintul natal, aprecierea și respectarea tradițiilor istorice progresiste, a limbii și culturii, lupta și spiritul de sacrificiu pentru libertatea patriei, increderea in prosperitatea ei” [].
Din perspectiva psihologică patriotismul este considerat o trăsătură a personalității fiecărui om. Ea se cristalizează de la cea mai fragedă virstă și se imbogățește cu noi dimensiuni pe tot parcursul existenței umane, ca urmare a dinamicii relaționale dintre individ și patria sa.
Obiectivul strategic al educației patriotice vizează interiorizarea conținutului sugerat de contextul conceptual al noțiunilor menționate mai sus, transformarea lui in mobiluri interne și manifestări comportamentale relevante ale discipolului in relațiile sale cu patria, din care face parte, cu trecutul și prezentul ei.
Prima componentă a acestui obiectiv general, conștiința patriotică, presupune cunoaștere, trăiri afective, convingeri in legătură cu conținutul acestor valori moral-politice. A doua componentă a obiectivului general – formarea conduitei patriotice – include atit deprinderi și obișnuințe de comportare in spiritul cerințelor patriotismului cit și anumite trăsături de caracter implicate in plan comportamental.
Formarea spiritului civic apare ca o componentă a educației patriotice.
Termenul civic provine din latinescul civis (cetățean), astfel această componentă de educație este cunoscută sub trei denumiri: educația civică, cetățenească sau politică [Ștefan Barsănescu].
Educația civică reprezintă sistema muncii educative orientată spre formarea calităților necesare omului ca cetățean – membru cu drepturi și responsabilități al comunității teritorial-politice, al statului.
Cultura civică a personalității include cunoștințe din domeniul politicii și dreptului, viziuni și convingeri, atitudinea conștientă față de viața socială și politică a țării, tendința de a participa in viața politică, a ocupa o poziție civică activă, a respecta legile țării. Elevii asimilează cunoștințe despre orinduirea statală, despre sistema puterii, despre posibilitățile cetățenilor de a participa in alegerea structurilor puterii, a influența asupra conducerii și a participa in ea, intrunindu-se in partide și mișcări. In calitate de mijloace educative vor fi folosite lecțiile de discipline sociale (istorie, științe sociale), excursiile etc.
In literatura pedagogică contemporană educația civică prevede formarea atitudinii față de ordinea de stat stabilită prin legi și opțiunea pentru o anumită formă de stat dezirabilă pentru cetățeni. In sensul restrins al acestei educații se subințelege adeziunea la o anumită formație politică.
Educația civică presupune formarea pozițiilor constituționale, de drept a personalității. Ideile, normele, opiniile și idealurile elaborate in societate determină conștiința civică a personalității in formare, insă pentru a ajunge la armonia lor este necesară munca educativă special orientată in această direcție.
Conștiința civică formată oferă omului posibilitatea de a aprecia fenomenele și procesele sociale, faptele și acțiunile proprii in raport cu interesele societății.
Obiectivele și conținutul educației civice. Rezumind cele menționate mai sus, vom preconiza următoarele obiective ale educației civice:
dezvoltarea simțirii civice a copiilor și a tineretului, simțirii care să se materializeze in conștiința responsabilității in indeplinirea indatoririlor și in exercitarea drepturilor. Aceasta presupune informarea despre rolul statului democratic, organizarea și instituțiile lui, justificarea obligației cetățeanului de a apăra aceste instituții, despre necesitatea supunerii in fața legilor, care traduc in fapt aspirația poporului de a fi stăpin pe destinul său;
pregătirea omului in sensul activismului politic. Prin educația civică oamenii să fie formați pentru participarea efectivă la schimbările statului in mai bine, fără să rămină doar la nivelul criticii;
formarea independenței gindirii politice a individului și grupului pe calea informării corecte și a libertății de acțiune in plan civic.
In condițiile unui stat democratic, educația civică trebuie să formeze indivizilor conștiința că aparțin unei comunități ordonate, bazate pe legi acceptate de toți, pe care trebuie să le servească, la nevoie jertfindu-se pentru promovarea lor.
In condițiile unui stat dictatorial, totalitar, această educație trebuie să formeze cu orice risc, conștiința necesității luptei impotriva legilor impuse prin violență și a statului care le-a promovat.
4. Educația pentru democrație și drepturile omului
Potrivit documentelor internaționale, a deciziilor statelor membre ale Consiliului Europei educația pentru democrație ar putea fi ințeleasă ca:
O reacție la atacurile impotriva valorilor democrației din partea extremismului politic caracterizat prin xenofobie, rasism, antisemitism, violență.
O cale pentru dezvoltarea societății democratice prin incurajarea reflexiei critice și admiterea punctelor de vedere diferite, invățarea unor strategii de rezolvare non-violentă a conflictelor, etc.
In contextul reperelor menționate educația pentru democrație vizează formarea și cultivarea capacităților de ințelegere și de aplicare a democrației la nivelul principiilor sale valorice. Rostul educației este de a favoriza invățarea comportamentului democratic. Dar școala democrației trebuie să fie ea insăși democratică, să favorizeze egalitatea socială, oferind un invățămint “pentru toți”, să ofere șanse cu adevărat egale tuturor elevilor fără a-I defavoriza nici pe cei foarte dotați și talentați, nici pe cei cu aptitudini mai joase, luindu-se o atitudine față de ei cit se poate de individualizată.
Oportunitatea educației pentru drepturile omului in societățile actuale are la bază ideea că există anumite valori importante pentru umanitate in ansamblul ei (egalitate, nediscriminare, respectul vieții, libertate, respectul opiniilor, al credințelor religioase, etc.), fără de care o viață demnă de om, demnitatea umană e de neconceput.
Educația pentru drepturile omului implică valori și atitudini care trebuie formate incepind cu perioada copilăriei. Curiozitatea și receptivitatea specifice primelor etape din educația copilului (educația preșcolară și educația școlară elementară) constituie factori favorizanți in asumarea acestor valori și atitudini. Educația pentru drepturile omului incepe cu recunoașterea și respectarea drepturilor discipolilor atit in familie cit și in contextul școlar și extrașcolar. Cu regret, Convenția cu privire la drepturile copilului este incă puțin cunoscută atit părinților, cit și pedagogilor. Maturilor le vine greu să ințeleagă și să accepte faptul, că copilul este om egal in drepturi cu ei, avind demnitatea sa, drepturile la propriile opinii și fapte. Prin urmare, educația pentru drepturile omului/copilului solicită o pregătire specială a profesorilor (părinților) in vederea punerii in practică a unor valori și atitudini specifice.
Sensul educației pentru drepturile omului, ca componentă a educației civice este de a-l invăța pe copil să conștientizeze: “Pentru ce și de ce trăim impreună?”, acordind fiecărui individ șansa de a juca un rol activ in modelarea viitoarei societăți. Aceasta presupune interpretarea educației pentru drepturile omului ca o “alfabetizare politică elementară”, fără de care societatea democratică rămine un simplu deziderat. Educația pentru drepturile omului nu se reduce la predarea/insușirea unor reguli rigide sau la impunerea unor valori. Ea insăși trebuie să constituie un exercițiu de democrație, de dezvoltare a responsabilității și a spiritului critic. Educația pentru drepturile omului presupune oferirea unui model de practică democratică, astfel incit copilul să ințeleagă in baza unor probleme practice, care ii sunt drepturile și datoriile, sensul și limitele libertății in raport cu exercitarea drepturilor și datoriilor altor oameni.
Obiective ale educației pentru drepturile omului.
cultivarea sensibilității și a receptivității față de problematica drepturilor omului/copilului prin insușirea unui ansamblu de reprezentări din acest domeniu: libertate, egalitate, demnitate, solidaritate, conflict, discriminare etc.
formarea capacității de a dezvolta comportamente conforme principiilor drepturilor omului prin exersarea capacității de gindire critică și de luare a deciziilor in diverse situații ale vieții;
formarea atitudinii de respect și de toleranță față de drepturile celorlalți și de solidaritate bazată pe empatie și percepere a lumii din perspectiva celuilalt.
Școala poate educa copiii nu numai prin intermediul programei analitice, ci și prin modul său de funcționare ca instituție. Preocuparea de bază in acest sens trebuie să fie punerea in aplicare a mesajului esențial al Convenției Națiunilor Unite privind drepturile Copilului anume in domeniul educației. Principiile respective la care urmează a se orienta in educația modernă sunt formulate, in special, in articolele 2, 3, 6, 12.
Non-discriminarea este fundamentală: nici un copil nu ar trebui să fie obiectul discriminării, toți copiii trebuie să se bucure de drepturile lor, fără a ține cont de rasă, limbă sau handicap.
Cel mai bun interes al copilului ar trebui să fie luat in considerare in primul rind atunci cind autoritățile iau decizii care afectează copiii.
Dreptul la viață, la supraviețuire și la dezvoltare. Termenul “dezvoltare” va fi ințeles intr-un sens larg, incluzind dezvoltarea mintală, emoțională, socială, etc. Opinia copilului, ideile sale vor fi luate in serios: copiii vor fi ascultați, dindu-li-se posibilitatea de a se exprima. Aceste patru principii care reflectă conceptul de respect pentru copil, relevă, evidențiază chestiunile cruciale care vor fi puse in baza discuțiilor asupra programelor educative.
Accesul universal și egalitatea șanselor. Oare toți copiii au acces la educație? Pe parcursul multor ani UNESCO a avut ca obiectiv accesul universal la educația fundamentală. Totuși, se intimplă că părinții nu-și trimit copiii la școală pentru că nu pot plăti (invățămintul numit “gratuit” nu este in intregime gratuit); este de asemenea uneori mai rentabil pentru părinți, familie ca copilul să infăptuiască o muncă oarecare sau să ajute pe lingă casă. Acești factori tind să creeze o discriminare; ei afectează copiii săraci mai mult decit pe cei bogați, fetele mai mult decit băieții, copiii handicapați sau dezavantajați mai mult decit cei obișnuiți.
Școala s-ar cuveni să promoveze totuși toleranța și ingăduința față de copiii care sunt oarecum diferiți de ceilalți. Educația trebuie să fie organizată astfel ca copilul “să infăptuiască integrarea mai completă posibilă și o dezvoltare individuală maximală” (Art. 23). Este important de a conștientiza că non-discriminarea nu e doar o chestiune privind accesul la invățătură, dar și calitatea educației.
Noi metode de invățare, respectul reciproc. In numeroase școli, pretutindeni in lume, copiii sunt așezați in rinduri, cu fața spre tablă, invățind pe de rost niște lucruri care nu prea au sens pentru dinșii in viața cotidiană. Acest sistem nu e prea agreabil pentru copil, este incorect, ingust și nu servește la nimic.
Articolele Convenției ce abordează educația nu menționează, in mod special, stiluri de invățare, nici anumite metode de predare. Totodată e de la sine ințeles că educația autoritară nu e nicidecum dorită. Educația trebuie să contribuie la maximum la dezvoltarea personalității copilului și demnitatea sa trebuie să fie respectată. Aceasta este confirmat de articolele ce subliniază dreptul copilului la libertatea de exprimare și la respectarea opiniilor sale. Această abordare educativă democratică și interactivă necesită o relație bazată pe respectarea școlii și oferă pedagogilor un rol oarecum diferit de rolul tradițional din trecut.
§2. Educația pentru drepturile omului
– premisă a cetățeniei active
În studiile de specialitate, prin educația pentru drepturile omului se înțelege procesul și rezultatul transmiterii și însușirii cunoștințelor, deprinderilor și abilităților, conturării orientărilor valorice și a calităților personalității în scopul formării culturii generale a drepturilor omului [].
În general însă, educația pentru drepturile omului nu are o definiție universal acceptată, dată fiind și diversitatea de situații, destinatari, metode și finalități care pot intra sub „umbrela” acestei denumiri. De la educația pentru cetățenie, la educația de gen, de la educația pentru pace la educația pentru participare, de la educația pentru dezvoltare durabilă la educația sexuală – toate acestea sunt exemple de diferite tipologii ale educației pentru drepturile omului. În orice caz, o caracteristică importantă a acestui tip de educație este că ea este strîns legată de realitatea cotidiană a participanților, de viața de zi cu zi a acestora; nu întîmplător cineva spunea „Drepturile omului încep cu micul dejun” – și educația pentru drepturile omului este la rîndul ei un mod de a influența și promova schimbarea în viața destinatarilor ei [].
Educația pentru drepturile omului constituie în viziunea multor oameni de știință, pedagogi, sociologi, psihologi, oameni ai școlii, al patrulea element de bază în învățământ după: citit, scris și socotit. Aceasta deoarece educația pentru drepturile omului poate preveni violarea drepturilor omului oferind indivizilor cunoștințele pentru a se apăra și, în același timp, dezvoltînd responsabilitățile ce-i revin. Ea pune bazele respectului pentru libertate, pace și justiție favorizînd crearea unei atmosfere de înțelegere, toleranță și veritabilă egalitate în demnitate și în fața legilor. Mai mult, educația pentru drepturile omului are misiunea de a pregăti cetățeanul activ, participant la acțiunea democratică și atașat valorilor și principiilor democratice [].
Problema educației pentru drepturile omului preocupă în mod constant în ultimele decenii și comunitatea internațională. La 10 decembrie 2004 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a proclamat Programul Mondial privind educația în domeniul drepturilor omului (WPHRE) pentru a promova implementarea în toate sectoarele a programelor de instruire în domeniul drepturilor omului. Conform WPHRE, educația pentru drepturile omului poate fi definită ca educația, instruire și informarea orientată spre dezvoltarea unei culturi universale a drepturilor omului. O educație cuprinzătoare pentru drepturile omului oferă nu doar cunoștințe despre drepturile omului și mecanismele de protejare a acestora, dar conferă abilități necesare pentru promovarea, apărarea și aplicarea drepturilor omului în viața cotidiană. Educația pentru drepturile omului nutrește atitudini și comportamente necesare pentru a ocroti drepturile omului ale tuturor membrilor societății [].
În textul Cartei Consiliului Europei privind educația pentru cetățenie democratică și educația pentru drepturile omului [], este precizat că „ducația pentru drepturile omului” se referă la educație, formare, creșterea gradului de conștientizare, informare, practici și activități care au ca scop, prin formarea la elevi/studenți a cunoștințelor, capacităților, atitudinilor și comportamentelor, să îi pregătească și să îi încurajeze să contribuie la construirea și apărarea unei culturi universale a drepturilor omului în societate, în vederea promovării și protejării drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În general, se poate afirma că educația pentru drepturile omului, în diferitele ei forme, are ca punct fundamental promovarea și dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului. Iată cîteva dintre obiectivele posibile ale educației pentru drepturile omului []:
A dezvolta respectul pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale;
A valorifica demnitatea umană și a dezvolta respectul pentru sine și pentru ceilalți;
A dezvolta atitudini și comportamente care poartă către respectul pentru drepturile celorlalți;
A asigura egalitatea între bărbați și femei și oportunități egale în toate sferele de activitate;
A promova respectul, înțelegerea și aprecierea diferențelor, în special față de minorități și comunități naționale, etnice, religioase și lingvistice;
A încuraja persoanele să devină cetățeni activi;
A promova democrația, dezvoltarea, justiția socială, solidaritatea și prietenia între popoare și națiuni;
A contribui la programele organismelor internaționale care urmăresc să creeze o cultură a păcii, bazată pe recunoașterea valorilor universale ale drepturilor omului, ale toleranței și non-violenței.
Este clar din aceast list de posibile obiective că educația pentru drepturile omului implică procese, schimbări și competențe de lungă durată. Și din acest motiv atunci cînd vorbim de educația pentru drepturile omului vorbim de educație pentru viață și pe tot parcursul vieții – a dezvolta competențe în indivizi pentru drepturile omului și deci a promova o cultură a drepturilor omului nu pot fi tratate doar ca materii școlare, este vorba de mult mai mult de atît.
În fine, generalizînd notăm că educația pentru drepturile omului nu este o modă, ci o necesitate stringentă ce reiese din trecutul nostru totalitar, prezentul incert și aspirațiile de integrare în lumea democrațiilor pluraliste. Oportunitatea educației pentru drepturile omului în societățile actuale are la bază ideea că există anumite valori importante pentru umanitate în ansamblul ei (egalitate, nediscriminare, respectul vieții, libertate, respectul opiniilor, al credințelor religioase etc.), fără de care o viață demnă de om, demnitatea umană e de neconceput. Prin urmare, doar educația pentru drepturilor omului ar putea sta la baza unei înalte culturi juridice a drepurilor omului în calitatea sa de factor principal în edificarea și consolidarea statului de drept [].
§3. Educația cetățeniei active – calea democratizării socității
VI
SOCIETATEA CIVILĂ –
INDICATOR Al CULTURII JURIDICE ÎNTR-UN STAT DE DREPT
§1. Societatea civilă: geneză, evoluție și accepțiune modernă
În prezent, expresia „societate civilă” este tot mai des întîlnită în discursul multor politicieni, în dezbaterile care au ca subiect diverse probleme stringente ale societății, în aprecierile multor analiști și mai ales în mass-media. În societățile democratice moderne societatea civilă se presupune ca are un rol important și foarte activ, contribuind din plin la păstrarea și la promovarea valorilor democrației. Însa, toate acestea și multe alte lucruri legate de societatea civilă, nu sunt pe deplin cunoscute de o mare parte a cetățenilor; rolul și funcțiile societății civile sunt adeseori la fel de ambigue pentru populație ca și întregul și complicatul proces de tranziție spre democrație, ca și activitatea desfășurată de reprezentanții aleși, ca și multitudinea de reforme adoptate avînd ca scop transformarea completă a statului și rezultatul acestora, ca și drepturile și beneficiile oferite de statul democratic.
Prin urmare, este evidentă necesitatea abordării teoretico-științifice a acestui subiect, precum și propagarea cunoștințelor despre acest fenomen, nu numai la nivelul populației, dar și la cel al elitei politice.
Retrospectivă istorică. Din punct de vedere istoric, ideea societății civile, de largă circulație în vestul european, la noi își face apariția relativ tîrziu. Studiile efectuate asupra societății românești din sec. XVIII-XIX oferă puține date care ar certifica o tradiție pregnantă în dezvoltarea societății civile. Unii autori explică faptul consemnat prin lipsa „burgheziei cu vederi liberale, asociată în general cu înflorirea societății civile în Europa occidentală”.
Cu toate acestea, sub influența modelului raționalismului iluminist occidental, problematica respectivă și-a găsit reflectare în lucrările unor reprezentanți notorii ai iluminismului românesc. Astfel, C. Negruzzi (în „Elemente de drept politic”), Al. Hîjdeu (în „Problema timpului nostru”), A. Russo (în „Cîntarea României”) etc., deși își exprimau simpatia pentru societatea patriarhală, conștientizau evoluția socială și oportunitatea edificării societății moderne. Pornind de la teoriile dreptului natural și a contractului social, ei au evidențiat caracterul laic al societății și statului.
Un anumit interes pentru edificarea societății civile au demonstrat și gînditorii pașoptiști. Deși Revoluția de la 1848-1849 nu a generat schimbări radicale, ea a prilejuit numeroase scrieri care, alături de alte deziderate sociale, conțin și probe elocvente ale pătrunderii în gîndirea politică românească a concepțiilor liberale.
Istoria politică a Basarabiei ca parte a Rusiei țariste demonstrează că problematica societății civile a fost aici la periferia atît a gîndirii teoretice, cît și a opțiunilor practice. Tentative în acest sens sunt întreprinse abia la sfîrșitul sec. al XIX-lea și în primele două decenii ale sec. al XX-lea, cînd un șir de gînditori liberali revendică libertățile democratice: votul universal, libertatea cuvîntului, tiparului, întrunirilor, asociațiilor. Deși remarcabile pentru spațiul politic basarabean, aceste tentative nu denotă o preocupare constantă față de idealurile societății civile în formula occidentală de la acea oră.
Nici perioada 1918-1940, privită în ansamblu, nu prezintă pentru Basarabia exemple probatoare a unei opțiuni certe în favoarea societății civile. Deși, în această parte a Europei nu s-a cristalizat o tradiție pregnantă în dezvoltarea societății civile, ea totuși a fost receptivă ideilor respective și, posibil, în altă conjunctură, ar fi putut să se realizeze.
În următoarea etapă istorică, marcată de dominația totalitară din cadrul Imperiului sovietic, de asemenea, nu a fost loc pentru societatea civilă din motiv că această doctrină și practică liberală i-ar fi pus în pericol existența. Faptul că societatea civilă pe parcursul evoluției sale istorice a promovat constant frustrarea puterii în favoarea cetățeanului, nu se înscria în tiparele ideologice totalitare. În general, motivele care au stat la baza inexistenței societății civile în statul sovietic se regăsesc în gîndirea lui K. Marx, care considera societatea civilă de nedorit, afirmînd că reprezintă în exclusiv interesele clasei dominante și prin acest mod burghezia și-ar fi putut exercita în continuare controlul, păstrîndu-și poziția de clasă privilegiată.
Prin urmare, retrospectiva istoriei politice a societății totalitare din spațiul geoistoric al Republicii Moldova demonstrează că populația ei, supuse unei masive dezrădăcinări sociale, politice, economice și spirituale de către regimul totalitarist, a fost privată de libertatea de asociere și exprimare, de posibilitatea de a avea un pluralism al intereselor și de exprimare a voinței cetățenilor, fapt ce a exclus totalmente posibilitatea de a se constitui într-o societate cu adevărat civilă.
Căderea regimului totalitar, destrămarea Imperiului sovietic și crearea unui șir de state independente, între care și Republica Moldova, au revendicat instituirea unei stări societale calitativ noi, adverse totalitarismului. Aceasta s-a dovedit a fi o reacție la statul totalitar, o opunere față de vechiul regim și practicile acestuia realizate fără scrupule și prin cele mai dure metode.
Conștiința de sine și propriul potențial de creație socială populația Republicii Moldova începe s-o dobîndească abia în ultimul deceniu al secolului trecut cînd s-a declanșat procesul de democratizare a vieții sociale. Acest proces a constituit rezultatul unui efort ambivalent: al mișcării de renaștere națională și al mișcării de emancipare socială. În asemenea circumstanțe, societate civilă ca o nouă filozofie de organizare a vieții sociale pătrunde lent și în spațiul politic moldav.
Așadar, ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de o erupție spectaculoasă a interesului față de societatea civilă ca doctrină și practică socială. În primul rînd, ea a fost atestată în lumea cu democrații avansate. După revoluțiile din Europa comunistă, după destrămarea URSS și a sistemului socialist, ideea societății civile a cuprins tot spațiul ex-socialist.
Cu toate că ambele lumi au fost cuprinse de aceeași idee și proces, totuși există o deosebire substanțială, care în viziunea cercetătorului C. Marin, rezidă în faptul că în timp ce în țările cu democrație avansată se produce redescoperirea societății civile, în cea est-europeană postcomunistă, din care face parte și Republica Moldova, se impune abia descoperirea societății civile, fapt ce marchează modalități particulare de conștientizare și de valorizare a societății civile. Diferența în cauză este determinată în mare parte de trecutul totalitar, dar și de itinerarul parcurs de țările europene răsăritene într-o retrospectivă istorică mai extinsă.
Prin esență, istoria societății civile este una foarte diversă fiind însă în strînsă legătură cu tradiția democratică a statelor. Nu se poate vorbi totuși de un exemplu de societate civilă, de un model anume care s-a impus și s-a dorit a fi preluat de către alte state, însă, în mod evident statele occidentale cu democrație consolidată au avut privilegiul de a se bucura de avantajele unei societăți civile „sănătoase”, iar acestea într-o oarecare măsură au constituit o sursă de inspirație.
Societate civilă: determinări conceptuale. În general, categoria de „societate civilă” marchează un moment important în dezvoltarea omenirii, caracterizat prin tendința marilor gînditori din toate timpurile de a crea un model ideal de organizare socială în care să domine rațiunea, libertatea, bunăstarea și dreptatea.
Societatea civilă reprezintă, astfel, expresia teoretică și practică pregnantă a pledoariei umanității spre punerea în valoare a cetățeanului în calitatea lui de autor al creației sociale. Din această perspectivă ea a constituit și constituie în lumea civilizată terenul multiplelor și necontenitelor dezbateri teoretice, convergente și divergente.
În general, societatea civilă, fetișizată în repetate rînduri, contestată de nu mai puține ori, a cunoscut atît avînturi, cît și eclipsări spectaculoase de conceptualizare. Ea avut și are părtași ardenți care i-au evidențiat virtuțile, vitalitatea și viabilitatea. Alții, dimpotrivă, au tratat societatea civilă cu scepticism sau au fost adversarii ei intransigenți, prezicîndu-i decesul din motivul că ea reprezintă un pericol constant de dezordine.
În pofida interpretărilor contradictorii, ideea societății civile, lansată încă de gînditorii antici, a fost reeditată și dezvoltată în mod constant în conformitate cu realitățile sociale concret-istorice. Recrudescența problematicii respective s-a produs în epoca modernă, cînd, mai mult decît în perioadele precedente, au fost revendicate scoaterea efectivă a ființei umane din anonimatul societal, articularea virtuților firești și a drepturilor naturale ale omului în condițiile instituționalizării vieții sociale.
Rolul principal în acest sens i-a revenit Revoluției Franceze din secolul al XVIII-lea, pentru care societatea civilă a fost un principiu fundamental. Revoluția a proclamat apariția „cetățenilor”, aceștia fiind definiți ca membri ai societății cu drepturi egale, care sunt conștienți de interesele personale, integrate cu interesele societății și ale statului.
Un moment important ce se impune a fi menționat ține de faptul că societatea civilă, marcînd un grad anume de civilizare umană, inițial a fost identificată cu statul, apoi a fost distinsă de el. Ulterior ea a fost contrapusă statului, localizată fiind în spațiul public, ca în cele din urmă să se insiste asupra armonizării lor în calitate de vase comunicante sociale, interdependente.
Identificarea societății civile cu statul a fost proprie, în special, doctrinei totalitare, potrivit căreia statul în evoluția sa pe calea socialismului devine garantul intereselor tuturor și odată cu eliminarea diferențelor de clasă sunt eliminate și diferențele ce există între stat și societate civilă. Practic, deci, statul a supus și a absorbit societatea, permițîndu-și ingerința în viața socială și personală a individului.
Desigur, actualmente, e de necontestat faptul că societatea civilă nu se contopește cu statul. Mai mult ca atît, societatea civilă este interpretată ca fiind un corp social în care statul este o construcție derivată de la ea, autonomă și armonios relaționată cu ea.
La acest subiect, în studiile de specialitate se susține că detașarea statului de societate și separarea societății de stat se exprimă prin diferența dintre structurile acestora și principiile lor de organizare și formare. Orice stat se organizează sub forma unui sistem vertical condus de un singur centru, ierarhia organelor de stat și a funcționarilor acestora, relații de subordonare și disciplină de stat. Scopul general și permanent al statului, justificarea și legitimarea acestuia se exprimă prin protecția societății și conducerea ei. Spre deosebire de stat, societatea civilă reprezintă un sistem orizontal de diferite relații și legături între cetățeni, asociațiile, colectivele, uniunile acestora bazate pe egalitate și inițiativă personală.
Referindu-ne la definirea societății civile, notăm că adesea aceasta este văzută ca: un sistem de instituții și relații sociale de sine stătătoare și independente față de stat, ce asigură condițiile necesare pentru realizarea intereselor și necesităților particulare ale indivizilor și ale colectivelor acestora, pentru funcționarea normală a sferelor sociale, culturale și spirituale, valorificarea și transmiterea lor din generație în generație; totalitatea instituțiilor și relațiilor sociale care funcționînd de rînd cu alte elemente ale sistemului social, asigură prioritatea omului (cu drepturile, libertățile și obligațiile acestuia) etc.
În același timp, societatea civilă este definită restrictiv ca fiind spațiul de asociere liberă, neîngrădită, a oamenilor și setul de legături relaționale – apărute din motive de credință, interes și ideologie – care umple acest spațiu.
Ea este înțeleasă, astfel, ca o societate formată din cetățeni, asociați sub diferite forme, care au aceleași interese și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a-și promova și apăra drepturile și interesele, or un sistem de structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală etc., care fiind actori ai societății civile, intervin pe lîngă factorii de decizie, pe lîngă instituțiile statului pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor cetățenilor pe care îi reprezintă. Respectiv, în limbajul curent, societatea civilă este utilizată ca o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.
În ceea ce ne privește, considerăm că asemenea determinări ale conceptului de societate civilă sunt insuficient de relevante, dat fiind faptul că ea este o categorie cu mult mai complexă, avînd un sens cu mult mai profund.
Respectiv, reieșind din faptul că concepția contemporană a societății civile presupune un set de caracteristici și trăsături inerente acesteia, susținem necesitatea cunoașterii acestora, deoarece numai astfel e posibilă pătrunderea în esența fenomenului dat. Mai mult ca atît, lipsa sau gradul scăzut de dezvoltare al unora din ele permit a determina starea „sănătății” organismului social și direcțiile în care trebuie orientată autoperfecționarea societății.
Astfel, în teoria juridică, sunt accentuate, în special, următoarele trăsături fundamentale ale societății civile, care-i exprimă esența:
Societatea civilă este o societate a indivizilor liberi. Sub aspect economic aceasta presupune că fiecare individ este proprietar. El dispune real de mijloacele necesare pentru o existență normală și o viață decentă. El este liber în alegerea formelor de proprietate, a profesiei și a tipului de muncă, liber să dispună de rezultatele muncii sale.
Sub aspect social, apartenența individului la o anume categorie socială (familie, clan, clasă, națiune etc.) nu este absolută. El poate să existe de sine stătător și are dreptul să se organizeze autonom pentru satisfacerea necesităților și intereselor sale.
Aspectul politic al libertății individului ca cetățean rezidă în independența sa față de stat, adică în posibilitatea, de exemplu, de a fi membru al unui partid sau asociații, de a participa sau nu la alegerea reprezentanților în organele de stat etc. Libertatea se consideră asigurată atunci cînd individul, prin intermediul anumitor mecanisme (de exemplu, instanțele judecătorești etc.) poate să limiteze samovolnicia structurilor de stat față de sine.
Societatea civilă este o formațiune socială deschisă. În cadrul ei este asigurată libertatea cuvîntului, inclusiv a criticii, transparența, accesul la informație de diferită natură, libertatea circulației și a deplasării, schimbul permanent de informații și tehnologii informaționale cu alte state, colaborarea științifică și culturală cu alte state și organizații internaționale, dezvoltarea relațiilor în plan extern potrivit principiilor și normelor dreptului internațional. Societatea civilă este o societate fidelă principiilor general umane și este deschisă pentru interacțiune cu alte formațiuni similare la scară planetară.
Societatea civilă este un sistem pluralist cu o structură complexă. Prezența multiplelor forme și instituții sociale (sindicate, partide, asociații ale antreprenorilor, ale consumatorilor, cluburi etc.) permite exprimarea și realizarea variatelor interese și necesități ale indivizilor. Pluralismul ca trăsătură caracterizează structura și funcționarea sistemului social și se manifestă în toate sferele: în cea economică – prin diversitatea formelor de proprietate (privată, cooperativă, de stat, publică etc.); în cea socială și politică – prin existența unei rețele dezvoltate de formațiuni sociale în cadrul cărora individul se poate manifesta și își poate proteja interesul; în cea spirituală – prin asigurarea libertății credinței, excluderea discriminării ideologice etc.
Societatea civilă este un sistem ce se autodezvoltă și autoguvernează. Indivizii, asociindu-se în diferite organizații, stabilind diferite relații între ei, realizîndu-și interesele (uneori contrare), asigură prin aceasta dezvoltarea armonioasă a societății fără intervenția statului ca putere politică dominantă. Societatea civilă dispune de surse interne proprii de autodezvoltare, independente față de stat. Mai mult ca atît, grație acestui fapt, ea are posibilitatea de a limita activitatea și puterea statului. Un factor important al dinamicii societății este inițiativa cetățenilor, ca manifestare conștientă și activă a acestora în beneficiul întregii societăți. Combinată cu asemenea categorii morale ca datorie civică și conștiință civică, ea servește ca un catalizator în dezvoltarea continuă a societății civile.
Societatea civilă este o societate democratică și de drept, în care sunt recunoscute și asigurată protecția drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului. În societatea civilă puterea politică rațională și echitabilă, libertatea și bunăstarea individului sunt corelate cu prioritatea dreptului, universalitatea dreptului și a legii, separația și colaborarea ramurilor puterii de stat. Din aceste considerente, statul de drept este statul ce se află în serviciul societății civile, menirea căruia este de a asigura libertatea și bunăstarea cetățenilor. Prin esență, acesta reprezintă rezultatul dezvoltării societății civile și o condiție importantă a perfecționării sale continue.
Respectiv, viziunea contemporană asupra acestei probleme accentuează ideea că statul de drept nu se opune societății civile, dar creează condițiile necesare pentru funcționarea și dezvoltarea acesteia. În interdependența și interconexiunea dată se conțin garanțiile necesare pentru soluționarea civilizată și echitabilă a eventualelor contradicții din societate, excluderea cataclismelor sociale, dezvoltarea non-violentă, treptată a societății. Deci, se poate conchide că conceptul statului de drept este inseparabil de conceptul societății civile ca parte componentă a acestuia.
Reieșind din cele consemnate, societatea civilă este definită ca fiind o societate liberă, democratică și de drept, orientată spre individ, în care sunt respectate legile, tradițiile dreptului și idealurile general-umane, în care este garantată libertatea activității creative și economice, sunt create condițiile necesare pentru asigurarea bunăstării generale, respectării drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, societate cu mecanisme eficiente de limitare și control asupra activității statului.
Prin esență, societatea civilă, reprezentînd o stare complexă și multiformă a corpului social, este orientată eminamente spre articularea libertății, egalității și independenței omului-cetățean și, în acest temei, a coeziunii, solidarității și integrității țesutului social aflat sub o guvernare emanată în mod democratic. Din această perspectivă societatea civilă este incompatibilă cu organizarea socială autoritară sau totalitară, care desconsideră virtuțile firești ale ființei umane.
Așadar, societatea civilă reprezintă o orînduire socială, în care omului i se garantează alegerea benevolă a formelor vieții economice și politice, se afirmă drepturile și libertățile fundamentale, se asigură pluralismul ideologic, ea urmînd să dețină controlul direct și deplin asupra statului, care servește intereselor acestei societăți. În cadrul unei asemenea societăți, ocrotită de mecanismele statului de drept, cetățenii, în mod individual sau în grupuri, asociați în baza diferitor principii (ideologice, politice, sociale, teritoriale, profesionale etc.) și consolidați organizatoric printr-un anumit tip de disciplină, se manifestă ca entități autonome față de stat, a cărui poziție este respectată. În formațiunea statală, cu o societate civilă dezvoltată este interzis, abuzul de putere asupra cetățenilor din partea autorităților publice, fie ele centrale sau locale.
Marcînd un grad avansat de maturitate a organizării democratice a corpului social și de implicare a cetățeanului în afacerile publice, societatea civilă semnifică disponibilitatea societății, a puterii și a cetățeanului de a conlucra în beneficiul comun și al fiecărei părți constitutive a societății. De aici se poate deduce că rolul societății civile este de a conlucra cu structurile implicate în administrarea publică pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru îmbunătățirea continuă a calității vieții.
Respectiv, o trăsătură fundamentală a societății civile privește coraportul acesteia cu statul. În acest sens, evident că statul influențează societatea. Dar în același timp, și el suportă o anumită influență din partea societății civile. Structurile acesteia pot influența mai întîi de toate activitatea normativă a statului, prin cenzurarea proiectelor de legi, prin propunerea de a modifica, a completa ori elabora alte acte normative.
În sfera executivă, măsurile economice întreprinse de guvern sunt evaluate de către partide și uniuni ale producătorilor, ale consumatorilor care, respectiv, aduc la cunoștință interesele grupurilor pe care le reprezintă, determinînd astfel executivul să acționeze în interesele cetățenilor.
Referitor la activitatea de ocrotire a ordinii de drept, din cauza transparenței reduse, ea este mai puțin influențată de societatea civilă. Dar, cu toate acestea, evident în cazurile în care procesele judiciare sunt difuzate în sursele de informare în masă, magistrații deja cu o mai mare prudență soluționează cazurile. În același timp, merită accentuată semnificația conlucrării cetățenilor cu poliția întru menținerea eficientă a ordinii publice, fapt ce presupune posibilitatea exercitării diferitor forme de control asupra activității poliției.
Așadar, societatea civilă, ca parte componentă a statului de drept, controlează guvernanții, adică pe cei aflați la putere, pentru a se asigura o echitate socială deplină. În principal, ea impune statul să se supună legilor pe care le adoptă și să servească interesele tuturor cetățenilor.
Din acest punct de vedere, organizațiile societății civile reprezentă o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor nonstatale. Aceste forme de asociere, realizate pe plan național sau local, avînd obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale, reprezintă nu numai un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităților, ci și o contrapondere în raport cu forța statului sau diversele combinații de interese ale instituțiilor politice oficiale.
Într-un anumit sens, societatea civilă pare a se susține pe sine însăși și a nu avea nevoie de stat. În realitate, însă, numeroase fenomene nedorite în societate (de exemplu, criminalitatea etc.) și nu numai, impun existența statului. Astfel, că societatea civilă are nevoie de stat pentru a funcționa normal, fiindu-i absolut necesară și protecția acestuia. Deci, atît societatea civilă, cît și statul au fiecare rațiunea lor de a fi și propria realitate autonomă, ceea ce nu exclude, ba chiar implică existenta interacțiunilor.
În mod special, interconexiunea dintre societatea civilă și stat se exprimă prin faptul că cu cît este mai puternică societatea civilă, cu atît este mai puțin observabil rolul statului. Și viceversa – o societate civilă slab dezvoltată condiționează fortificarea exagerată a statului și absorbirea societății de către acesta.
Prin esență, societatea civilă este însoțitorul statului de drept, adică statul de drept este prezent în acea țară în care există nu pur și simplu o comunitate de oameni, ci o societate civilă.
Așadar, statul de drept autentic se poate dezvolta în măsura în care se afirmă societatea civilă și vicevresa. Relația dată de reciprocitate este și de simultanietate. În același timp, instalarea statului de drept în parametrii lui tradiționali nu oferă din oficiu garanția dimensionării juridice adecvate a societății civile. De aici, derivă sarcina monitorizării acestui proces și necesitatea intervențiilor de rigoare ale cetățenilor ori de cîte ori drepturile și libertățile lor sunt sacrificate în numele fortificării puterii.
În fine, putem conchide că valoarea societății civile rezidă în faptul că ea întărește legitimitatea democrației, multiplică mijloacele de exprimare a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri și reprezentanți competenți. Respectiv, cu cît e mai dezvoltată societatea civilă, cu atît mai multe temeiuri sunt pentru formarea unui stat democratic.
De aceea, considerăm că doar prin formarea și dezvoltarea societății civile poate fi edificat statul democratic de drept în Republica Moldova. Iar, în prezent, anume aceasta trebuie să constituie un obiectiv major al procesului de modernizare a vieții din Moldova și o condiție indispensabilă pentru integrarea ei europeană.
§2. Formarea și dezvoltarea societății civile în Republica Moldova
După cum am menționat ceva mai înainte, experiența istorică totalitară ne-a marcat destul de profund societatea, fapt soldat cu atomizarea corpului social, alienarea politică, economică și spirituală a cetățenilor. Valorile societății civile în perioada de referință au fost nu numai nerevendicate, dar și nimicite de către regimul totalitar.
Acest fapt a generat o recrudescență spectaculoasă a problematicii societății civile în perioada post-totalitară. Spre regret însă, lipsa tradițiilor istorice de edificare a societății civile, precum și a opțiunii certe în favoarea valorilor ei majore, au condus la conceperea ambiguă și reducționistă a societății civile în plan teoretic și la „creșterea” ei practică inadecvată circumstanțelor particulare ale realității noastre. De aceea, rămînem și în continuare, după aproape 20 de ani de independență și democrație, doar să vorbim despre edificarea societății civile în Republica Moldova.
În mare parte, cauza rezidă mai întîi de toate în faptul că nu am realizat o descoperire a societății civile, o conceptualizare a esenței acesteia, moment ce ne-a determinat să calificăm nejustificat sectorul asociativ apărut în Republica Moldova ca fiind societate civilă. În al doilea rînd, nu s-a produs o transformare propriu-zisă a societății prin detașarea completă față de trecut, îndepărtînd regimul totalitar și rămășițele sale noi nu am eliminat consecințele acesteia, de aceea, rămînem și astăzi în așteptare ca cineva (de obicei, politicienii) să ne soluționeze problemele, fără a ne implica activ în procesul decizional.
Respectiv, susținînd necesitatea descoperii societății civile în contextul social al Republicii Moldova, considerăm semnificative în acest sens următoarele obiective: – conștientizarea ei ca „expresie și cadru de existență ale societății moderne”; – extragerea din experiența țărilor democratice a proprietăților ei deja probate și eficiente pentru elaborarea unui model de edificare a societății civile; – demersul cert al actorilor sociali și politici în implementarea valorilor societății civile.
Așadar, abolirea vechiului regim și recunoașterea valorilor general-umane sunt deosebit de importante, însă insuficiente pentru a edifica o societate civilă în Republica Moldova. Aceasta deoarece noul regim, conceput a fi democratic, implică un alt rol al cetățeanului în cadrul societății și al statului, rol care mai întîi de toate trebuie cunoscut și bine conștientizat de toți. În același timp, într-un context mai larg, este absolut necesară și crearea unor premise politice, economice, culturale etc. adecvate, care ar condiționa formarea unei societăți civile autentice.
În acest sens, semnificativă se prezintă viziunea cercetătorului C. Marin, care propune un model hexagonal de edificare a societății civile în Republica Moldova, axat pe dimensionarea: politică, economică, juridică, instituțională, culturală și comunicațională a societății. Respectiv, pe bună dreptate domnia sa susține că fără o dimensionare sistemică a societății civile, edificarea acesteia riscă să cadă în degenerare și să fie compromisă în fața beneficiarilor ei: cetățeanul, societatea în întregime.
Astfel, dimensionarea politică a societății civile presupune scoaterea ființei umane din anonimatul social, afirmarea cetățeanului în calitate de autor al creației sociale și, prin urmare, dezvoltarea existenței lui politice. Prin esență, este vorba de stimularea participării politice a cetățenilor în gestiunea afacerilor publice prin exercițiul direct al puterii publice sau influențarea acesteia.
În general, deseori poate fi atestată ideea prin care se recunoaște natura apolitică a societății civile. În ceea ce ne privește, suntem de părerea că anume politicul este cel mai important segment al acesteia, mai ales în condițiile actuale cînd este necesară contribuția ei la constituirea puterii, precum și la dezvoltarea democrației participative, unica în măsură să asigure limitarea puterii guvernului într-un stat de drept. Deci, absolvirea societății civile de substanța politică contravine, în fond, nu numai esenței istorice, dar și contribuției ei actuale în dezvoltarea democratică a vieții sociale, susține pe bună dreptate dl C. Marin. Prin urmare, valoarea dimensiunii politice a societății civile rezidă în faptul că are drept finalitate înlăturarea monopolului politic și punerea în valoare a potențialului deliberativ al cetățeanului.
În prezent, rolul societății civile cel mai pregnant se manifestă în țările care au adoptat sistemul de guvernare democratic și economia de piață de puțină vreme, țări în care există pericolul instaurării unei societăți administrate de politicieni corupți și incompetenți și în care sistemul economic să se apropie de "capitalismul sălbatic". În aceste țări este extrem de importantă influența organizațiilor societății civile asupra politicienilor și afaceriștilor pentru ca populația să nu sufere de pe urma deciziilor incompetente sau interesate ale acestora sau de pe urma abuzurilor marilor corporații economice sau a instituțiilor financiare.
Dimensionarea economică a societății civile revendică afirmarea proprietății private în calitate de fundament al economiei de piață. Impactul ei asupra întronării valorilor societății civile este multiplu. Este vorba, întîi de toate, de anularea alienării economice la care a fost supus omul în perioada totalitarismului. În al doilea rînd, doar omul înzestrat cu proprietate poate deveni adevăratul actor al societății civile, căci în această stare el își poate dobîndi autonomia necesară pentru statuarea lui în calitate de cetățean. Respectiv, în condițiile în care o parte considerabilă a populației se află la limita sărăciei e imposibil de a crea o asemenea societate.
Este semnificativ în acest caz faptul că substanța economică a societății civile marchează liantul de interese și necesități care relaționează oamenii în corpul social, dezvoltîndu-le inițiativa economică particulară, individualismul înțeles ca autonomie individuală, capacitatea de a corela cu interesele comune. În acest caz, e primordial rolul statului care poate crea condiții favorabile pentru dezvoltarea structurilor societății civile, dar și poate frîna acest proces prin intermediul mecanismului juridic, în special al legislației.
Așadar, în afara unei matrice economice adecvate edificarea societății civile devine cu neputință.
Dimensionarea juridică a societății civile revendică, în temei, racordarea ambianței juridice la dezideratele statului de drept, promovarea energică a drepturilor și libertăților omului. Aceste momente actualizează înfăptuirea unei reforme profunde judiciare a cărei esență ar consta în edificarea și exercitarea unei justiții echitabile, prin aplicarea egalitară a legislației, adică prin respectarea egalității civile, politice și sociale a cetățenilor în fața legii. Prin esență, particularitatea dimensionării juridice a societății civile în cazul Republicii Moldova rezidă în faptul că vectorul dezvoltării statului de drept trebuie axat pe beneficiile cetățeanului, dar nu ale puterii.
Un rol fundamental în realizarea acestor deziderate îi revine Constituției Republicii Moldova, care recunoscînd „demnitatea omului, drepturile și libertățile sale, dezvoltarea liberă a personalității, dreptatea și pluralismul politic ca valori supreme și garantate” a schimbat în mod radical paradigma relațiilor dintre om și stat – nu cetățeanul pentru stat, ci statul pentru cetățean. Prin esență, aceste momente sunt considerate ca fiind pași concreți în direcția formării societății civile.
În general, Constituția se prezintă a fi o valoare socială nu numai pentru stat, în virtutea faptului că stabilește sistemul și structura organelor de stat, dar și pentru societate. Normele constituționale prin instituția justiției, alte forme de asigurare a drepturilor omului constituie instrumente importante puse la dispoziția cetățenilor spre a-și apăra drepturile și libertățile. În același timp, Constituția consacră bazele reglementării juridice nu numai a statului, dar și a altor elemente ale sistemului politic, fapt ce are o importanță deosebită pentru dezvoltarea structurilor societății civile.
Astfel, Constituția fiind act normativ cu forță juridică supremă, poate activ să influențeze și influențează formarea în Republica Moldova a societății civile, a structurilor acesteia, în special, prin:
consfințirea celor mai importante principii politico-juridice, ce trebuie respectate de către toate instituțiile societății civile (drepturile omului, supremația dreptului, pluralismul politic, ideologic și economic etc.);
contribuția la restructurarea societății într-o societate dezvoltată, ordonată și cultă, deoarece societatea civilă nu trebuie să fie haotică, dar ordonată structural și să funcționeze în baza principiilor democratice;
instituirea unui sistem de drept integru în Republica Moldova, orientat spre drepturile omului;
interzicerea intervenției nejustificate a statului în viața societății și a cetățeanului;
stabilirea concretă a competențelor organelor puterii de stat, a organelor administrației publice locale;
stabilirea bazelor juridice de organizare și funcționare a celor mai importante structuri ale societății civile, mai întîi de toate ale partidelor politice și alte asociații ale cetățenilor.
Societatea civilă începe de la cetățean, de la libertatea, bunăstarea lui, poziția activă a acestuia în sfera politico-juridică. Corespunzător, sarcina reglementării constituționale constă în asigurarea cu ajutorul mijloacelor juridice a condițiilor necesare pentru realizarea drepturilor și libertăților omului, egalității, respectarea onoarei și demnității persoanei, libertății conștiinței și de exprimare a opiniilor.
Dimensiunea instituțională a societății civile presupune existența asociațiilor civile ca expresie a solidarității sociale și a inițiativei civile. Prin esență, ea implică extinderea egalității sociale, restructurarea și democratizarea statului.
Societatea civilă instituționalizată pune în valoare potențialul creativ și libertatea cetățeanului preocupat nu doar de interesele private, ci și de afacerile publice. „O asociație politică, industrială, comercială sau chiar științifică și literară, observă Alexis De Toqueville, reprezintă un cetățean luminat și puternic care nu poate fi supus după voie, nici primat pe ascuns și care, apărîndu-și drepturile împotriva puterii, salvează libertatea tuturor”.
Respectiv, societățile civile din țările occidentale încorporează o gamă variată de instituții, unele înscriindu-se nemijlocit în spațiile ei publice (politice, economice, profesionale, culturale, ecologice, sportive), altele formînd sectorul privat (întreprinderile economice), dar cu anumite funcții publice.
Prin urmare, și pentru Republica Moldova se impune a fi necesar ca societatea civilă să fie constituită dintr-un număr cît mai mare de organizații "specializate" în cît mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Ea trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de probleme, cum ar fi aspecte legate de guvernarea statului, de relații internaționale cu alte țări, de dezvoltarea economică, de protejarea mediului înconjurător etc. Pentru a-și desfășura eficient activitatea, societatea civilă trebuie să înțeleagă problemele cărora dorește să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorității populației. Respectiv, aceste organizații "specializate" trebuie să fie la curent cu politicile existente și cele preconizate pentru domeniile lor de activitate în așa fel încît sa supravegheze continuu modul în care politicienii respectă interesele majorității populației în domeniile respective.
Dimensiunea comunicațională a societății civile este concepută, pe de o parte, ca o imperativitate, dictată de potențialul integrator al comunicării la general, iar, pe de altă parte, ca o oportunitate amplificată de dispozitivele comunicaționale oferite de era informațională în care societatea umană încorporează valențele comunicării.
Edificarea societății civile în spațiile sociale post-totalitare, revendicînd depășirea atomizării societale moștenite din trecut, alienării politice și sociale a cetățenilor, este puțin probabilă în afara acțiunilor comunicative, polivalente și cuprinzătoare. A comunica, înseamnă a integra progresiv cetățenii într-o rețea de schimburi libere, a explica și asculta, a stabili un raport atent care e lipsit de pasivitate și indiferență și, deci, permite progresul relației. Dacă asemenea comunicare dispare, atare integrare este imposibilă, conchide C. Marin.
Dimensiunea culturală consemnează coerența conștiinței și modelelor comportamentale interactive, dar și tolerante ale individului în ipostaza sa de cetățean în raportul cu mediul social. Ansamblul lor formează cultura civilă sau cultura societății civile. O societate civilă, scrie Ralh Dahrendorf, este cumpătată, chiar civilizată, lucru ce presupune oameni ce se respectă unii pe alții, dar, și mai important, care sunt capabili și dornici să meargă și să acționeze ei înșiși, încurajîndu-i pe alții și creînd mijloacele necesare acțiunii.
Referindu-ne la cultura societății noastre, considerăm necesar de a porni de la trecutul nostru și moștenirea acestuia. Astfel, după cum susține cercetătorul C. Marin, o circumstanță importantă care vulnerează încetățenirea societății civile autentice în Republica Moldova rezidă în anemia socială a oamenilor. Intoxicați nu doar ideologic, dar și alienați din punct de vedere politic și economic în perioada totalitarismului, aceștia, după cum observă pe bună dreptate, politologul V. Beniuc, continuă să fie „purtători genetici ai valorilor sovietice”. În context, el remarcă: „De-a lungul existenței de jumătate de secol a puterii sovietice pe teritoriul Moldovei, în procesele politice și ideologice, în realizarea puterii au fost activate de către regimul totalitar trei generații de localnici. Și dacă prima generație a acceptat circumspect regimul, fiind supusă terorii, impunîndu-i-se o cotitură bruscă în concepția ei despre lume, atunci următoarele două au devenit de la bun început obiect al formării „homo sovieticus”. Anume aceste două generații reprezintă suportul uman al edificării societății democratice”. Respectiv, putem deduce că formarea societății civile nu este atît de ușor de realizat, după cum se pare, ba mai mult, aceasta presupune un proces complex și de durată, implicînd chiar generații.
La acest subiect, au perfectă dreptate politologii P. Fruntași și Gh. Rusnac, care susțin că „este o eroare să presupunem că simpla declarare a netemeiniciei valorilor sovietice și a idealurilor culturii politice de tip sovietic ar fi putut să asigure formarea rapidă la cetățeni a unei culturi politice democratice, a culturii civile”. Autorii citați constată, în urma studierii materialului factologic, asincronismul transformărilor economico-sociale și valorizarea culturii civile, fragmentarismul acesteia din urmă, natura ei eclectică exprimată prin conviețuirea însemnelor ei perimate și noi, distonia dintre exigențele sociale și reacțiile de mentalitate și acțiune politică a cetățenilor.
Prin esență, cultura societății civile reprezintă rezultanta multor subculturi interconectate. Nucleul acesteia, după cum susține C. Marin, îl constituie cultura politică. În ceea ce ne privește, nu contestăm rolul culturii politice în cadrul societății civile, dar, totuși, considerăm că nucleul culturii unei asemenea societăți este cultura juridică, pe fundalul căreia s-ar putea dezvolta și o veritabilă cultură politică. Valoarea deosebită a culturii juridice rezidă în contribuția acesteia nu doar la formarea și dezvoltarea societății civile, dar și la edificarea și consolidarea statului de drept.
Aceasta deoarece, prin esență, cultura juridică presupune: – un anumit nivel de gîndire juridică și de percepere a realității juridice; – calitatea proceselor de creare a dreptului și de realizare a lui; – forme specifice de activitate juridică (controlul constituționalității legilor, activitatea organelor de ocrotire a ordinii de drept etc.); – rezultate ale activității juridice materializate sub forma valorilor materiale și spirituale create de oameni (legile, practica judiciară, sistemul legislativ etc.).
Cultura juridică a societății presupune o anumită calitate a vieții juridice a acesteia, exprimată prin perfecțiunea actelor juridice, a acțiunii juridice, a activității de aplicare a dreptului, a conștiinței juridice și dezvoltării juridice a individului, nivelului libertății acestuia, prezența și eficiența răspunderii reciproce între cetățean și stat, momente ce influențează pozitiv dezvoltarea socială și mențin însăși condițiile de existență a societății.
Vorbind despre cultura juridică a individului, menționăm că aceasta reprezintă cunoașterea și înțelegerea dreptului, respectarea conștientă a prescripțiilor acestuia. Ea cuprinde o educație juridică, o conștiință juridică, aptitudini și deprinderi de folosire a dreptului, supunerea necondiționată a comportamentului cerințelor normelor juridice.
Astfel, cultura juridică a societății depinde, în primul rînd, de nivelul de dezvoltare a conștiinței juridice a populației, adică de profunzimea însușirii unor asemenea fenomene ca valoarea drepturilor și libertăților omului, valoarea procedurii juridice la soluționarea litigiilor, căutarea compromisurilor etc., de gradul de informare juridică a populației, de atitudinea emoțională a acesteia față de lege, justiție, diferite organe de ocrotire a normelor de drept, mijloace și proceduri juridice, tendința cetățenilor de a respecta dispozițiile normelor juridice. Conștiința juridică reflectă esența și rolul regulilor de drept în conștiința societății, grupului social, a individului. Ea exprimă nivelul de cunoaștere a dreptului, aptitudinea de a evalua acțiunea acestuia și de a sesiza adecvat momentele ce trebuie modificate în conținutul dreptului. Astfel, fiind constituită din ideologia juridică și psihologia juridică, conștiința juridică reflectă, în general, valorile spirituale ale individului și societății.
Din aceste considerente, cultura juridică se prezintă a fi cu mult mai complexă, dat fiind faptul că în structura acesteia, de rînd cu elementul ideologic și psihologic, este cuprins și elementul comportamental, adică comportamentul juridic. În același timp, e de menționat că aceste elemente se află în interacțiune și intercondiționare reciprocă. Numai o conștiință juridică dezvoltată este în măsură să genereze un comportament juridic adecvat și, viceversa, printr-un comportament juridic adecvat se poate stimula și dezvolta conștiința juridică a individului și societății.
Deci, cultura juridică a societății mai presupune și un pronunțat activism juridic al cetățenilor, caracterul progresiv al normelor juridice (gradul de dezvoltare al dreptului, cultura textelor juridice etc.) și al activității juridice (cultura activității de creare, de aplicare și de ocrotire a dreptului).
Valoarea deosebită a culturii juridice pentru societate nu se limitează doar la sfera dreptului. Dezvoltarea culturii juridice la cetățeni condiționează și dezvoltarea culturii lor generale, conștientizarea și însușirea unor așa valori ca disciplină, organizare, responsabilitate, ordine și dreptate socială.
Luînd în considerație cele expuse, constatăm că în momentul în care societatea a refuzat metodele autoritare de conducere a statului totalitar, iar oamenilor li s-au oferit, mai mult sau mai puțin, posibilități de a-și folosi drepturile și libertățile, s-a simțit destul de pregnant nivelul scăzut al culturii juridice a societății în ansamblu, indiferența față de drept și subevaluarea acestuia, momente ce au persistat decenii la rîndul.
Astfel, proclamarea valorilor supreme la nivel constituțional și crearea cadrului normativ-juridic corespunzător, considerate a fi ca pași concreți în edificarea unei societății civile și a statului de drept, a impus necesitatea apropierii de aceste exigențe a mentalității clasei guvernante, a funcționarilor publici și a populației în ansamblu, adică necesitatea dezvoltării culturii juridice.
În viziunea noastră, acest moment a fost insuficient conștientizat și valorificat la momentul oportun. Respectiv, sub influența transformărilor de la acea oră, s-a dezvoltat, spre regret, nihilismul juridic ca varietate a nihilismului social (răspîndit pe larg în perioada „restructurării”), fenomen ce, în general, exprimă atitudinea negativă a subiectului (grup, clasă, pătură) față de anumite valori, norme, viziuni, idealuri. Astfel, în baza negativismului general, cînd multe s-au reevaluat, reconsiderat, judecat și respins a apărut și nihilismul față de drept, legi și ordine normativă. Acesta a înregistrat dimensiuni semnificative de la sfera relațiilor cotidiene la activitatea demnitarilor de stat și a funcționarilor publici.
Fiind orientat spre distrugerea a tot ce a existat anterior, nihilismul juridic a influențat destul de negativ și asupra dezvoltării culturii juridice a populației, a realizării normelor de drept.
Respectiv, în prezent, atît ca un rezultat al nihilismului juridic, cît și ca surse de persistență a acestuia la nivelul societății servesc asemenea momente ca: starea de criză (cu diferită intensitate în majoritatea sferelor) din cadrul societății; radicalismul politic, opțiunea forței și a interesului personal în soluționarea problemelor politice; defectele practicii judiciare și de anchetă penală; încălcarea flagrantă a drepturilor omului, în special, a dreptului la viață, la domiciliu, la proprietate, atentarea la demnitatea și cinstea individului; insecuritatea juridică a individului, care, în totalitatea lor, generează ruinarea credinței în lege, în capacitatea statului de a asigura ordinea și stabilitatea din cadrul societății.
În totalitatea lor, aceste momente indică stringenta necesitate de a acționa conștient și eficient în direcția eliminării nihilismului juridic și a dezvoltării culturii juridice la nivel de cetățean și societate. În special, e necesară promovarea: educației juridice a cetățenilor; ridicării nivelului de cultură juridică și, prin urmare, al conștiinței juridice; pregătirii juriștilor de înaltă calificare; perfecționării legislației; asigurării legalității și a ordinii de drept; protejării eficiente a drepturilor și libertăților omului; profilaxiei abaterilor comise de reprezentanții puterii publice.
Astfel, o soluție eficientă pentru depășirea nihilismului juridic și a apatiei sociale este văzută în educarea juridică a cetățenilor, adică dezvoltarea conștiinței lor juridice. Aceasta trebuie inițiată cu însușirea valorilor și a normelor morale în sînul familiei, pe băncile școlii, în instituțiile ce simbolizează credința societății noastre, urmărindu-se scopul general ca respectul față de lege și drept să devină o convingere interioară fermă a fiecăruia din noi.
Este un moment deosebit de semnificativ, dat fiind faptul că sentimentul respectului față de drept, față de Constituție și legi, de instituțiile juridice ale statului constituie temelia stabilității ordinii de drept, a regimului constituțional și a regimului legalității. Respectiv, sensul și scopul de bază al educării juridice rezidă în transformarea cunoștințelor în convingeri ca temelie a activității juridice. În acest sens, e deosebit de importantă elaborarea unei concepții clare de dezvoltare a societății, o strategie și tactici fundamentate științific și, respectiv, implementarea eficientă de către stat prin intermediul politicilor sociale.
Deci, prin dezvoltarea conștiinței juridice la cetățeni, la nivelul întregii societăți, vom contribui la depășirea viziunilor perimate, la prevenirea abuzului față de individ, a devianței din comportamentul oamenilor, la dezvoltarea deprinderilor de comportament legal și activ la cetățeni în sfera dreptului, conștiinței și sentimentului răspunderii.
În același timp, educarea în spiritul dreptului și a legalității nu se limitează doar la formarea unei atitudini pozitive față drept și lege, dar își află finalitatea în activismul juridic al cetățeanului. Acesta presupune o activitate intens desfășurată în sfera dreptului și se caracterizează prin participare activă a cetățenilor, individual sau organizați, în toate sferele activității sociale, inclusiv în procesul de formare a legislației statului, în realizarea politicilor sociale, în protecția drepturilor, libertăților și intereselor cetățenilor consacrate constituțional. În acest sens, deosebit de important se prezintă a fi stimularea activismului juridic în direcția netolerării corupției, samovolniciei și criminalității și desfășurării unei lupte acerbe cu aceste fenomene negative pentru eradicarea lor din cadrul societății.
O condiție indispensabilă activismului juridic îl constituie nivelul înalt de democratizare a societății. Respectiv, principalii factori de natură să contribuie la dezvoltarea acestuia sunt considerați a fi: – existența și aplicarea unei constituții democratice; – existența, funcționarea eficientă și dezvoltarea continuă a societății civile; – existența unei ideologii generale a statului și societății orientată spre o interacțiune creatoare a fiecărui cetățean cu dreptul, în care prioritare sunt drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
În viziunea noastră, activismul juridic al cetățenilor și, în general, cultura juridică a acestora, în mod considerabil pot fi dezvoltate de ordinea care domină în structurile sistemului de stat, disciplina, profesionalismul, cultura demnitarilor și a funcționarilor publici, de receptivitatea acestora la apelurile și solicitările cetățenilor, de eficiența și principiile respectate în realizarea justiției, de executarea necondiționată a hotărîrilor judecătorești definitive, de calitatea actelor normativ-juridice, de protecția eficientă a drepturilor și libertăților omului, de asigurarea asistenței juridice calificate în cazul litigiilor, în fine, de modul cum este asigurată supremația dreptului în cadrul statului. Prin urmare, nivelul culturii juridice poate fi ridicat considerabil dacă se va perfecționa cadrul legislativ, activitatea organelor jurisdicționale și altor organe de ocrotire a dreptului.
Acestea sunt prin esență momentele-cheie ale procesului de formare a societăți civile și, respectiv, de edificare a statului de drept în Republica Moldova. Desigur, pentru obținerea succesului, a rezultatelor scontate de strictă necesitate se prezintă a fi elaborarea unei concepții cu viziune europeană care să cuprindă strategii, măsuri și activități a căror promovare și implementare sunt necesare pentru ridicarea nivelului culturii juridice. În acest sens, în arealul științific autohton adesea sunt propuse soluții de valoare, dar care rămîn a fi nevalorificate în lipsa unei voințe politice certe de transpunere în practica vieții sociale.
În același timp, ținem să accentuăm că în cadrul acestui proces un rol deosebit de important îi revine și fiecărui cetățean în parte. Deosebit de relevant în acest sens ne vorbește autorul român P. Miculescu, care susține că nu trebuie să uităm niciodată, că statul de drept nu se cerșește, ci se cucerește cu credința în om, prin muncă, prin efort, cu prudență și demnitate, prin propria perfecționare individuală și colectivă. Societatea civilă și statul de drept este autocreație interioară și exterioară, este o realizare „prin sine însuși” și „prin noi înșine”. În ultimă instanță, „prin noi înșine”, reprezintă nu numai o politică, ci și un principiu, o filozofie, o credință de urmat în viață, căci orice ființă individuală sau colectivă, ce nu promovează acest principiu își pierde identitatea, independența și propriul mod de a fi, își pierde posibilitatea de a dispune de sine însuși. Cine nu dovedește nimic „prin sine însuși”, nu poate avea nici pretenții. În același timp, orice ființă, individuală sau colectivă ce are conștiința principiului „prin noi înșine”, îl posedă și îl aplică, are un instrument de manifestare, dezvoltare, evoluție și de apărare proprie.
Așadar, fiecărui cetățean îi revine sarcina în conștiința sa să edifice statul de drept și societatea civilă, să conștientizeze valoarea dreptului natural, a drepturilor și libertăților omului, să completeze cu insistență golurile și albiturile din cultura sa juridică, care, la rîndul său, nu trebuie să fie numai un rezultat, ci și o metodă constantă de acțiune.
Prin esență, formarea societății civile în statul nostru e unica cale spre edificarea statului democratic și de drept. În această direcție trebuie să fie orientat întregul potențial al legislației, în primul rînd al Constituției. Societatea civilă și statul de drept se condiționează reciproc. Interdependența se manifestă astfel: Moldova va deveni stat de drept numai atunci cînd va fi formată o adevărată societate civilă. Deci, obiectivul major al timpului este dezvoltarea societății civile care presupune un proces continuu în care concomitent se civilizează cetățeanul, statul și societatea în general.
–––––––––––-
3. Societatea civilă
– element fundamental al statului de drept
3.1. Esența și valoarea societății civile într-un stat de drept
În prezent, expresia „societate civilă” este tot mai des întîlnită în discursul multor politicieni, în dezbaterile care au ca subiect diverse probleme stringente ale societății, în aprecierile multor analiști și mai ales în mass-media. În societățile democratice moderne societatea civilă se presupune ca are un rol important și foarte activ, contribuind din plin la păstrarea și promovarea valorilor democrației. Însă, toate acestea și multe alte lucruri legate de societatea civilă, nu sunt pe deplin cunoscute de o mare parte a cetățenilor; rolul și funcțiile societății civile sunt adeseori la fel de ambigue pentru populație ca și întregul și complicatul proces de tranziție spre democrație, ca și activitatea desfășurată de reprezentanții aleși, ca și multitudinea de reforme adoptate avînd ca scop transformarea completă a statului și rezultatul acestora, ca și drepturile și beneficiile oferite de statul democratic.
Din aceste considerente, este evidentă necesitatea abordării teoretico-științifice a acestui subiect, precum și propagarea cunoștințelor despre fenomenul dat, nu numai la nivelul populației, dar și la cel al elitei politice.
Retrospectivă istorică. Din punct de vedere istoric, ideea societății civile, de largă circulație în vestul european, la noi își face apariția relativ tîrziu. Studiile efectuate asupra societății românești din sec. XVIII-XIX oferă puține date care ar certifica o tradiție pregnantă în dezvoltarea societății civile. Unii autori explică faptul consemnat prin lipsa „burgheziei cu vederi liberale, asociată în general cu înflorirea societății civile în Europa occidentală”.
Cu toate acestea, sub influența modelului raționalismului iluminist occidental, problematica respectivă și-a găsit reflectare în lucrările unor reprezentanți notorii ai iluminismului românesc. Astfel, C. Negruzzi (în „Elemente de drept politic”), Al. Hîjdeu (în „Problema timpului nostru”), A. Russo (în „Cîntarea României”) etc., deși își exprimau simpatia pentru societatea patriarhală, conștientizau evoluția socială și oportunitatea edificării societății moderne. Pornind de la teoriile dreptului natural și a contractului social, ei au evidențiat caracterul laic al societății și statului.
Un anumit interes pentru edificarea societății civile au demonstrat și gînditorii pașoptiști. Deși Revoluția de la 1848-1849 nu a generat schimbări radicale, ea a prilejuit numeroase scrieri care, alături de alte deziderate sociale, conțin și probe elocvente ale pătrunderii în gîndirea politică românească a concepțiilor liberale.
Istoria politică a Basarabiei ca parte a Rusiei țariste demonstrează că problematica societății civile a fost aici la periferia atît a gîndirii teoretice, cît și a opțiunilor practice. Tentative în acest sens sunt întreprinse abia la sfîrșitul sec. al XIX-lea și în primele două decenii ale sec. al XX-lea, cînd un șir de gînditori liberali revendică libertățile democratice: votul universal, libertatea cuvîntului, tiparului, întrunirilor, asociațiilor. Deși remarcabile pentru spațiul politic basarabean, aceste tentative nu denotă o preocupare constantă față de idealurile societății civile în formula occidentală de la acea oră.
Nici perioada 1918-1940, privită în ansamblu, nu prezintă pentru Basarabia exemple probatoare a unei opțiuni certe în favoarea societății civile. Deși, în această parte a Europei nu s-a cristalizat o tradiție pregnantă în dezvoltarea societății civile, ea totuși a fost receptivă ideilor respective și, posibil, în altă conjunctură, ar fi putut să se realizeze.
În următoarea etapă istorică, marcată de dominația totalitară din cadrul Imperiului sovietic, de asemenea, nu a fost loc pentru societatea civilă din motiv că această doctrină și practică liberală i-ar fi pus în pericol existența. Faptul că societatea civilă pe parcursul evoluției sale istorice a promovat constant frustrarea puterii în favoarea cetățeanului, nu se înscria în tiparele ideologice totalitare. În general, motivele care au stat la baza inexistenței societății civile în statul sovietic se regăsesc în gîndirea lui K. Marx, care considera societatea civilă de nedorit, afirmînd că reprezintă în exclusiv interesele clasei dominante și prin acest mod burghezia și-ar fi putut exercita în continuare controlul, păstrîndu-și poziția de clasă privilegiată.
Prin urmare, retrospectiva istoriei politice a societății totalitare din spațiul geoistoric al Republicii Moldova demonstrează că populația ei, supuse unei masive dezrădăcinări sociale, politice, economice și spirituale de către regimul totalitarist, a fost privată de libertatea de asociere și exprimare, de posibilitatea de a avea un pluralism al intereselor și de exprimare a voinței cetățenilor, fapt ce a exclus totalmente posibilitatea de a se constitui într-o societate cu adevărat civilă.
Căderea regimului totalitar, destrămarea Imperiului sovietic și crearea unui șir de state independente, între care și Republica Moldova, au revendicat instituirea unei stări societale calitativ noi, adverse totalitarismului. Aceasta s-a dovedit a fi o reacție la statul totalitar, o opunere față de vechiul regim și practicile acestuia realizate fără scrupule și prin cele mai dure metode.
Conștiința de sine și propriul potențial de creație socială populația Republicii Moldova începe s-o dobîndească abia în ultimul deceniu al secolului trecut cînd s-a declanșat procesul de democratizare a vieții sociale. Acest proces a constituit rezultatul unui efort ambivalent: al mișcării de renaștere națională și al mișcării de emancipare socială. În asemenea circumstanțe, societate civilă ca o nouă filozofie de organizare a vieții sociale pătrunde lent și în spațiul politic moldav.
Așadar, ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de o erupție spectaculoasă a interesului față de societatea civilă ca doctrină și practică socială. În primul rînd, ea a fost atestată în lumea cu democrații avansate. După revoluțiile din Europa comunistă, după destrămarea URSS și a sistemului socialist, ideea societății civile a cuprins tot spațiul ex-socialist.
Cu toate că ambele lumi au fost cuprinse de aceeași idee și proces, totuși există o deosebire substanțială, care în viziunea cercetătorului C. Marin, rezidă în faptul că în timp ce în țările cu democrație avansată se produce redescoperirea societății civile, în cea est-europeană postcomunistă, din care face parte și Republica Moldova, se impune abia descoperirea societății civile, fapt ce marchează modalități particulare de conștientizare și de valorizare a societății civile. Diferența în cauză este determinată în mare parte de trecutul totalitar, dar și de itinerarul parcurs de țările europene răsăritene într-o retrospectivă istorică mai extinsă.
Prin esență, istoria societății civile este una foarte diversă fiind însă în strînsă legătură cu tradiția democratică a statelor. Nu se poate vorbi totuși de un exemplu de societate civilă, de un model anume care s-a impus și s-a dorit a fi preluat de către alte state, însă, în mod evident statele occidentale cu democrație consolidată au avut privilegiul de a se bucura de avantajele unei societăți civile „sănătoase”, iar acestea într-o oarecare măsură au constituit o sursă de inspirație.
Societatea civilă – esență și trăsături fundamentale. În general, categoria de „societate civilă” marchează un moment important în dezvoltarea omenirii, caracterizat prin tendința marilor gînditori din toate timpurile de a crea un model ideal de organizare socială în care să domine rațiunea, libertatea, bunăstarea și dreptatea.
Societatea civilă reprezintă, astfel, expresia teoretică și practică pregnantă a pledoariei umanității spre punerea în valoare a cetățeanului în calitatea lui de autor al creației sociale. Din această perspectivă ea a constituit și constituie în lumea civilizată terenul multiplelor și necontenitelor dezbateri teoretice, convergente și divergente.
În general, societatea civilă, fetișizată în repetate rînduri, contestată de nu mai puține ori, a cunoscut atît avînturi, cît și eclipsări spectaculoase de conceptualizare. Ea avut și are părtași ardenți care i-au evidențiat virtuțile, vitalitatea și viabilitatea. Alții, dimpotrivă, au tratat societatea civilă cu scepticism sau au fost adversarii ei intransigenți, prezicîndu-i decesul din motivul că ea reprezintă un pericol constant de dezordine.
În pofida interpretărilor contradictorii, ideea societății civile, lansată încă de gînditorii antici, a fost reeditată și dezvoltată în mod constant în conformitate cu realitățile sociale concret-istorice. Recrudescența problematicii respective s-a produs în epoca modernă, cînd, mai mult decît în perioadele precedente, au fost revendicate scoaterea efectivă a ființei umane din anonimatul societal, articularea virtuților firești și a drepturilor naturale ale omului în condițiile instituționalizării vieții sociale.
Rolul principal în acest sens i-a revenit Revoluției Franceze din secolul al XVIII-lea, pentru care societatea civilă a fost un principiu fundamental. Revoluția a proclamat apariția „cetățenilor”, aceștia fiind definiți ca membri ai societății cu drepturi egale, care sunt conștienți de interesele personale, integrate cu interesele societății și ale statului.
Un moment important ce se impune a fi menționat ține de faptul că societatea civilă, marcînd un grad anume de civilizare umană, inițial a fost identificată cu statul, apoi a fost distinsă de el. Ulterior ea a fost contrapusă statului, localizată fiind în spațiul public, ca în cele din urmă să se insiste asupra armonizării lor în calitate de vase comunicante sociale, interdependente.
Identificarea societății civile cu statul a fost proprie, în special, doctrinei totalitare, potrivit căreia statul în evoluția sa pe calea socialismului devine garantul intereselor tuturor și odată cu eliminarea diferențelor de clasă sunt eliminate și diferențele ce există între stat și societate civilă. Practic, deci, statul a supus și a absorbit societatea, permițîndu-și ingerința în viața socială și personală a individului.
Desigur, actualmente, e de necontestat faptul că societatea civilă nu se contopește cu statul. Mai mult ca atît, societatea civilă este interpretată ca fiind un corp social în care statul este o construcție derivată de la ea, autonomă și armonios relaționată cu ea.
La acest subiect, în studiile de specialitate se susține că detașarea statului de societate și separarea societății de stat se exprimă prin diferența dintre structurile acestora și principiile lor de organizare și formare. Orice stat se organizează sub forma unui sistem vertical condus de un singur centru, ierarhia organelor de stat și a funcționarilor acestora, relații de subordonare și disciplină de stat. Scopul general și permanent al statului, justificarea și legitimarea acestuia se exprimă prin protecția societății și conducerea ei. Spre deosebire de stat, societatea civilă reprezintă un sistem orizontal de diferite relații și legături între cetățeni, asociațiile, colectivele, uniunile acestora bazate pe egalitate și inițiativă personală.
Referindu-ne la definirea societății civile, notăm că adesea aceasta este văzută ca: un sistem de instituții și relații sociale de sine stătătoare și independente față de stat, ce asigură condițiile necesare pentru realizarea intereselor și necesităților particulare ale indivizilor și ale colectivelor acestora, pentru funcționarea normală a sferelor sociale, culturale și spirituale, valorificarea și transmiterea lor din generație în generație; totalitatea instituțiilor și relațiilor sociale care funcționînd de rînd cu alte elemente ale sistemului social, asigură prioritatea omului (cu drepturile, libertățile și obligațiile acestuia) etc.
Într-o accepțiune restrictivă, societatea civilă este definită ca fiind spațiul de asociere liberă, neîngrădită, a oamenilor și setul de legături relaționale – apărute din motive de credință, interes și ideologie – care umple acest spațiu.
Ea este înțeleasă, astfel, ca o societate formată din cetățeni, asociați sub diferite forme, care au aceleași interese și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a-și promova și apăra drepturile și interesele, or un sistem de structuri, care implică cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală etc., care fiind actori ai societății civile, intervin pe lîngă factorii de decizie, pe lîngă instituțiile statului pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor cetățenilor pe care îi reprezintă. Respectiv, în limbajul curent, societatea civilă este utilizată ca o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.
În ceea ce ne privește, considerăm că asemenea determinări ale conceptului de societate civilă sunt insuficient de relevante, dat fiind faptul că ea este o categorie cu mult mai complexă, avînd un sens cu mult mai profund.
Respectiv, reieșind din faptul că concepția contemporană a societății civile presupune un set de caracteristici și trăsături inerente acesteia, susținem necesitatea cunoașterii acestora, deoarece numai astfel e posibilă pătrunderea în esența fenomenului dat. Mai mult ca atît, lipsa sau gradul scăzut de dezvoltare al unora din ele permit a determina starea „sănătății” organismului social și direcțiile în care trebuie orientată autoperfecționarea societății.
Astfel, în teoria juridică, sunt accentuate, în special, următoarele trăsături fundamentale ale societății civile, care-i exprimă esența:
Societatea civilă este o societate a indivizilor liberi. Sub aspect economic aceasta presupune că fiecare individ este proprietar. El dispune real de mijloacele necesare pentru o existență normală și o viață decentă. El este liber în alegerea formelor de proprietate, a profesiei și a tipului de muncă, liber să dispună de rezultatele muncii sale.
Sub aspect social, apartenența individului la o anume categorie socială (familie, clan, clasă, națiune etc.) nu este absolută. El poate să existe de sine stătător și are dreptul să se organizeze autonom pentru satisfacerea necesităților și intereselor sale.
Aspectul politic al libertății individului ca cetățean rezidă în independența sa față de stat, adică în posibilitatea, de exemplu, de a fi membru al unui partid sau asociații, de a participa sau nu la alegerea reprezentanților în organele de stat etc. Libertatea se consideră asigurată atunci cînd individul, prin intermediul anumitor mecanisme (de exemplu, instanțele judecătorești etc.) poate să limiteze samovolnicia structurilor de stat față de sine.
Societatea civilă este o formațiune socială deschisă. În cadrul ei este asigurată libertatea cuvîntului, inclusiv a criticii, transparența, accesul la informație de diferită natură, libertatea circulației și a deplasării, schimbul permanent de informații și tehnologii informaționale cu alte state, colaborarea științifică și culturală cu alte state și organizații internaționale, dezvoltarea relațiilor în plan extern potrivit principiilor și normelor dreptului internațional. Societatea civilă este o societate fidelă principiilor general umane și este deschisă pentru interacțiune cu alte formațiuni similare la scară planetară.
Societatea civilă este un sistem pluralist cu o structură complexă. Prezența multiplelor forme și instituții sociale (sindicate, partide, asociații ale antreprenorilor, ale consumatorilor, cluburi etc.) permite exprimarea și realizarea variatelor interese și necesități ale indivizilor. Pluralismul ca trăsătură caracterizează structura și funcționarea sistemului social și se manifestă în toate sferele: în cea economică – prin diversitatea formelor de proprietate (privată, cooperativă, de stat, publică etc.); în cea socială și politică – prin existența unei rețele dezvoltate de formațiuni sociale în cadrul cărora individul se poate manifesta și își poate proteja interesul; în cea spirituală – prin asigurarea libertății credinței, excluderea discriminării ideologice etc.
Societatea civilă este un sistem ce se autodezvoltă și autoguvernează. Indivizii, asociindu-se în diferite organizații, stabilind diferite relații între ei, realizîndu-și interesele (uneori contrare), asigură prin aceasta dezvoltarea armonioasă a societății fără intervenția statului ca putere politică dominantă. Societatea civilă dispune de surse interne proprii de autodezvoltare, independente față de stat. Mai mult ca atît, grație acestui fapt, ea are posibilitatea de a limita activitatea și puterea statului. Un factor important al dinamicii societății este inițiativa cetățenilor, ca manifestare conștientă și activă a acestora în beneficiul întregii societăți. Combinată cu asemenea categorii morale ca datorie civică și conștiință civică, ea servește ca un catalizator în dezvoltarea continuă a societății civile.
Societatea civilă este o societate democratică și de drept, în care sunt recunoscute și asigurată protecția drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului. În societatea civilă puterea politică rațională și echitabilă, libertatea și bunăstarea individului sunt corelate cu prioritatea dreptului, universalitatea dreptului și a legii, separația și colaborarea ramurilor puterii de stat. Din aceste considerente, statul de drept este statul ce se află în serviciul societății civile, menirea căruia este de a asigura libertatea și bunăstarea cetățenilor. Prin esență, acesta reprezintă rezultatul dezvoltării societății civile și o condiție importantă a perfecționării sale continue.
Respectiv, viziunea contemporană asupra acestei probleme accentuează ideea că statul de drept nu se opune societății civile, dar creează condițiile necesare pentru funcționarea și dezvoltarea acesteia. În interdependența și interconexiunea dată se conțin garanțiile necesare pentru soluționarea civilizată și echitabilă a eventualelor contradicții din societate, excluderea cataclismelor sociale, dezvoltarea non-violentă, treptată a societății. Deci, se poate conchide că conceptul statului de drept este inseparabil de conceptul societății civile ca parte componentă a acestuia.
Reieșind din cele consemnate, societatea civilă este definită ca fiind o societate liberă, democratică și de drept, orientată spre individ, în care sunt respectate legile, tradițiile dreptului și idealurile general-umane, în care este garantată libertatea activității creative și economice, sunt create condițiile necesare pentru asigurarea bunăstării generale, respectării drepturilor și libertăților omului și cetățeanului, societate cu mecanisme eficiente de limitare și control asupra activității statului.
Prin esență, societatea civilă, reprezentînd o stare complexă și multiformă a corpului social, este orientată eminamente spre articularea libertății, egalității și independenței omului-cetățean și, în acest temei, a coeziunii, solidarității și integrității țesutului social aflat sub o guvernare emanată în mod democratic. Din această perspectivă societatea civilă este incompatibilă cu organizarea socială autoritară sau totalitară, care desconsideră virtuțile firești ale ființei umane.
Așadar, societatea civilă reprezintă o orînduire socială, în care omului i se garantează alegerea benevolă a formelor vieții economice și politice, se afirmă drepturile și libertățile fundamentale, se asigură pluralismul ideologic, ea urmînd să dețină controlul direct și deplin asupra statului, care servește intereselor acestei societăți. În cadrul unei asemenea societăți, ocrotită de mecanismele statului de drept, cetățenii, în mod individual sau în grupuri, asociați în baza diferitor principii (ideologice, politice, sociale, teritoriale, profesionale etc.) și consolidați organizatoric printr-un anumit tip de disciplină, se manifestă ca entități autonome față de stat, a cărui poziție este respectată. În formațiunea statală, cu o societate civilă dezvoltată este interzis abuzul de putere asupra cetățenilor din partea autorităților publice, fie ele centrale sau locale.
Un moment important ce ține de esența societății civile este enunțat de către cercetătorul D. Cenușa, potrivit căruia la baza acesteia se află „angajamentul civic”, care constă în participarea actorilor privați în sfera publică. Se realizează prin interacțiunea organizațiilor societății civile și a cetățenilor în general, cu autoritățile publice, diverse instituții și reprezentanți ai business-ului, în procesul de luare a deciziilor care afectează bunăstarea publică. Angajamentul civic presupune participarea societății civile în procesele de dezbatere a politicilor, prestarea de servicii publice, administrarea bunurilor publice și, nu în ultimul rînd, monitorizarea acțiunilor întreprinse de stat.
În viziunea autorului citat, un mediu corespunzător pentru buna funcționare a angajamentului civic trebuie să includă două dimensiuni fundamentale. Prima este cadrul regulator care include toate prevederile, politicile și angajamentele legale, care reflectă dreptul cetățenilor la asociere, abilitățile lor de a mobiliza sursele financiare, accesul lor la informație și regulile ce prevăd participarea lor la negocierile și dezbaterile publice. Respectarea acestui cadru trebuie să fie exclusivă și obligatorie. Cea de-a doua dimensiune include cultura politică, la baza căreia stau valorile ce țin de natura autorităților publice, rolul indivizilor și al grupurilor de indivizi în viața publică.
Prima dimensiune poate fi supusă unor schimbări în urma unor reforme de politici și ale altor intervenții din partea autorităților publice, în timp ce cultura politică necesită transformări sociale substanțiale și profunde pe termen lung.
Angajarea civilă în formularea și implementarea de politici publice conferă transparență procesului de luare a deciziilor, de alocare a resurselor, măsurînd gradul de responsabilitate al instituțiilor publice. Pentru a garanta un angajament civil și, respectiv, o societate civilă activă este nevoie de un sector public robust, capabil să condiționeze respectarea supremației legii de către toți actorii publici.
Astfel, marcînd un grad avansat de maturitate a organizării democratice a corpului social și de implicare a cetățeanului în afacerile publice, societatea civilă semnifică disponibilitatea societății, a puterii și a cetățeanului de a conlucra în beneficiul comun și al fiecărei părți constitutive a societății. De aici se poate deduce că rolul societății civile este de a conlucra cu structurile implicate în administrarea publică pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală pentru îmbunătățirea continuă a calității vieții.
Respectiv, o trăsătură fundamentală a societății civile privește coraportul acesteia cu statul. În acest sens, evident că statul influențează societatea. Dar în același timp, și el suportă o anumită influență din partea societății civile. Structurile acesteia pot influența mai întîi de toate activitatea normativă a statului, prin cenzurarea proiectelor de legi, prin propunerea de a modifica, a completa ori a elabora alte acte normative.
În sfera executivă, măsurile economice întreprinse de guvern sunt evaluate de către partide și uniuni ale producătorilor, ale consumatorilor care, respectiv, aduc la cunoștință interesele grupurilor pe care le reprezintă, determinînd astfel executivul să acționeze în interesele cetățenilor.
Referitor la activitatea de ocrotire a ordinii de drept, din cauza transparenței reduse, ea este mai puțin influențată de societatea civilă. Dar, cu toate acestea, evident în cazurile în care procesele judiciare sunt difuzate în sursele de informare în masă, magistrații deja cu o mai mare prudență soluționează cazurile. În același timp, merită accentuată semnificația conlucrării cetățenilor cu poliția întru menținerea eficientă a ordinii publice, fapt ce presupune posibilitatea exercitării diferitor forme de control asupra activității poliției.
Așadar, societatea civilă, ca parte componentă a statului de drept, controlează guvernanții, adică pe cei aflați la putere, pentru a se asigura o echitate socială deplină. În principal, ea impune statul să se supună legilor pe care le adoptă și să servească interesele tuturor cetățenilor.
Din acest punct de vedere, organizațiile societății civile reprezentă o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor nonstatale. Aceste forme de asociere, realizate pe plan național sau local, avînd obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale, reprezintă nu numai un cadru de manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităților, ci și o contrapondere în raport cu forța statului sau diversele combinații de interese ale instituțiilor politice oficiale.
Într-un anumit sens, societatea civilă pare a se susține pe sine însăși și a nu avea nevoie de stat. În realitate, însă, numeroase fenomene nedorite în societate (de exemplu, criminalitatea etc.) și nu numai, impun existența statului. Astfel, că societatea civilă are nevoie de stat pentru a funcționa normal, fiindu-i absolut necesară și protecția acestuia. Deci, atît societatea civilă, cît și statul au fiecare rațiunea lor de a fi și propria realitate autonomă, ceea ce nu exclude, ba chiar implică existenta interacțiunilor.
În mod special, interconexiunea dintre societatea civilă și stat se exprimă prin faptul că cu cît este mai puternică societatea civilă, cu atît este mai puțin observabil rolul statului. Și viceversa – o societate civilă slab dezvoltată condiționează fortificarea exagerată a statului și absorbirea societății de către acesta.
Prin esență, societatea civilă este însoțitorul statului de drept, adică statul de drept este prezent în acea țară în care există nu pur și simplu o comunitate de oameni, ci o societate civilă.
Respectiv, statul de drept autentic se poate dezvolta în măsura în care se afirmă societatea civilă și viceversa. Relația dată de reciprocitate este și de simultanietate. Totodată, instalarea statului de drept în parametrii lui tradiționali nu oferă din oficiu garanția dimensionării juridice adecvate a societății civile. De aici, derivă sarcina monitorizării acestui proces și necesitatea intervențiilor de rigoare ale cetățenilor ori de cîte ori drepturile și libertățile lor sunt sacrificate în numele fortificării puterii.
Este important în acest context de menționat că edificarea statului de drept nu este un scop în sine. Menirea lui este formarea societății civile, membrii căreia (inclusiv structurile de stat) trăiesc și activează în corespundere cu normele juridice ale societății, se poate spune societate civilă de drept, societate bazată pe lege. Statul de drept este puternic nu atît datorită faptului că dreptul scris, sistemul normelor juridice și aparatul de stat corespund criteriilor formale ale statului de drept, dar datorită faptului că societatea, relațiile sociale, viața și activitatea tuturor cetățenilor permanent și pretutindeni corespunde drepturilor și libertăților fundamentale, că ei – participanți activi la realizarea și protecția lor, la rîndul lor, sunt protejați de către stat.
În fine, putem conchide că valoarea societății civile rezidă în faptul că ea întărește legitimitatea democrației, multiplică mijloacele de exprimare a intereselor, întărește conștiința și încrederea cetățenilor în puterea lor, permite recrutarea și formarea de noi lideri și reprezentanți competenți. Respectiv, cu cît e mai dezvoltată societatea civilă, cu atît mai multe temeiuri sunt pentru formarea unui stat democratic. De aceea, considerăm că doar prin formarea și dezvoltarea societății civile poate fi edificat statul democratic de drept în Republica Moldova. Iar, în prezent, anume aceasta trebuie să constituie un obiectiv major al procesului de modernizare a vieții din Moldova și o condiție indispensabilă pentru integrarea ei europeană.
Aspecte ale formării societății civile. După cum am menționat ceva mai înainte, experiența istorică totalitară ne-a marcat destul de profund societatea, fapt soldat cu atomizarea corpului social, alienarea politică, economică și spirituală a cetățenilor. Valorile societății civile în perioada de referință au fost nu numai nerevendicate, dar și nimicite de către regimul totalitar.
Acest fapt a generat o recrudescență spectaculoasă a problematicii societății civile în perioada post-totalitară. Spre regret însă, lipsa tradițiilor istorice de edificare a societății civile, precum și a opțiunii certe în favoarea valorilor ei majore, au condus la conceperea ambiguă și reducționistă a societății civile în plan teoretic și la „creșterea” ei practică inadecvată circumstanțelor particulare ale realității noastre. De aceea, rămânem și în continuare, după aproape 20 de ani de independență și democrație, să vorbim despre edificarea societății civile în Republica Moldova.
În mare parte, cauza rezidă mai întîi de toate în faptul că nu am realizat o descoperire a societății civile, o conceptualizare a esenței acesteia, moment ce ne-a determinat să calificăm nejustificat sectorul asociativ apărut în Republica Moldova ca fiind societate civilă. În al doilea rînd, nu s-a produs o transformare propriu-zisă a societății prin detașarea completă față de trecut. Îndepărtînd regimul totalitar și rămășițele sale noi nu am eliminat consecințele acesteia, de aceea, rămînem și astăzi în așteptare ca cineva (de obicei, statul) să ne soluționeze problemele, fără a ne implica activ în procesul decizional.
Respectiv, susținînd necesitatea descoperirii societății civile în contextul social al Republicii Moldova, considerăm semnificative în acest sens următoarele obiective: – conștientizarea ei ca „expresie și cadru de existență ale societății moderne”; – extragerea din experiența țărilor democratice a proprietăților ei deja probate și eficiente pentru elaborarea unui model de edificare a societății civile; – demersul cert al actorilor sociali și politici în implementarea valorilor societății civile.
Așadar, abolirea vechiului regim și recunoașterea valorilor general-umane sunt deosebit de importante, însă insuficiente pentru a edifica o societate civilă în Republica Moldova. Aceasta deoarece noul regim, conceput a fi democratic, implică un alt rol al cetățeanului în cadrul societății și al statului, rol care mai întîi de toate trebuie cunoscut și bine conștientizat de toți. În același timp, într-un context mai larg, este absolut necesară și crearea unor premise politice, economice, culturale etc. adecvate, care ar condiționa formarea unei societăți civile autentice.
În acest sens, semnificativă se prezintă viziunea cercetătorului C. Marin, care propune un model hexagonal de edificare a societății civile în Republica Moldova, axat pe dimensionarea: politică, economică, juridică, instituțională, culturală și comunicațională a societății. Respectiv, pe bună dreptate domnia sa susține că fără o dimensionare sistemică a societății civile, edificarea acesteia riscă să cadă în degenerare și să fie compromisă în fața beneficiarilor ei: cetățeanul, societatea în întregime.
Astfel, dimensionarea politică a societății civile presupune scoaterea ființei umane din anonimatul social, afirmarea cetățeanului în calitate de autor al creației sociale și, prin urmare, dezvoltarea existenței lui politice. Prin esență, este vorba de stimularea participării politice a cetățenilor în gestiunea afacerilor publice prin exercițiul direct al puterii publice sau influențarea acesteia.
În general, deseori poate fi atestată ideea prin care se recunoaște natura apolitică a societății civile. În ceea ce ne privește, suntem de părerea că anume politicul este cel mai important segment al acesteia, mai ales în condițiile actuale cînd este necesară contribuția ei la constituirea puterii, precum și la dezvoltarea democrației participative, unica în măsură să asigure limitarea puterii guvernului într-un stat de drept. Deci, absolvirea societății civile de substanța politică contravine, în fond, nu numai esenței istorice, dar și contribuției ei actuale în dezvoltarea democratică a vieții sociale, susține pe bună dreptate dl C. Marin. Prin urmare, valoarea dimensiunii politice a societății civile rezidă în faptul că are drept finalitate înlăturarea monopolului politic și punerea în valoare a potențialului deliberativ al cetățeanului.
În prezent, rolul societății civile cel mai pregnant se manifestă în țările care au adoptat sistemul de guvernare democratic și economia de piață de puțină vreme, țări în care există pericolul instaurării unei societăți administrate de politicieni corupți și incompetenți și în care sistemul economic să se apropie de "capitalismul sălbatic". În aceste țări este extrem de importantă influența organizațiilor societății civile asupra politicienilor și afaceriștilor pentru ca populația să nu sufere de pe urma deciziilor incompetente sau interesate ale acestora sau de pe urma abuzurilor marilor corporații economice sau a instituțiilor financiare.
Dimensionarea economică a societății civile revendică afirmarea proprietății private în calitate de fundament al economiei de piață. Impactul ei asupra întronării valorilor societății civile este multiplu. Este vorba, întîi de toate, de anularea alienării economice la care a fost supus omul în perioada totalitarismului. În al doilea rînd, doar omul înzestrat cu proprietate poate deveni adevăratul actor al societății civile, căci în această stare el își poate dobîndi autonomia necesară pentru statuarea lui în calitate de cetățean. Respectiv, în condițiile în care o parte considerabilă a populației se află la limita sărăciei e imposibil de a crea o asemenea societate.
Este semnificativ în acest caz faptul că substanța economică a societății civile marchează liantul de interese și necesități care relaționează oamenii în corpul social, dezvoltîndu-le inițiativa economică particulară, individualismul înțeles ca autonomie individuală, capacitatea de a corela cu interesele comune. În acest caz, e primordial rolul statului care poate crea condiții favorabile pentru dezvoltarea structurilor societății civile, dar și poate frîna acest proces prin intermediul mecanismului juridic, în special al legislației.
În context, potrivit raportului „Common Country Assessment” (PNUD – Moldova, 2000), după aproape zece ani de democratizare a Moldovei se poate ajunge la concluzia că o societate civilă puternică este imposibilă într-o națiune în care nu există clasa de mijloc, în care bogații nu au simțul de „obligațiuni nobile”, iar săracii sunt prea obosiți, deziluzionați și lipsiți de puterea de a acționa. Țara post-totalitară sărăcită nu poate avea o cultură voluntară robustă pe durata tranziției economice dificile inerente procesului de definire a unei societăți democratice.
Așadar, în afara unei matrice economice adecvate edificarea societății civile devine cu neputință.
Dimensionarea juridică a societății civile revendică, în temei, racordarea ambianței juridice la dezideratele statului de drept, promovarea energică a drepturilor și libertăților omului. Aceste momente actualizează înfăptuirea unei reforme profunde judiciare a cărei esență ar consta în edificarea și exercitarea unei justiții echitabile, prin aplicarea egalitară a legislației, adică prin respectarea egalității civile, politice și sociale a cetățenilor în fața legii. Prin esență, particularitatea dimensionării juridice a societății civile în cazul Republicii Moldova rezidă în faptul că vectorul dezvoltării statului de drept trebuie axat pe beneficiile cetățeanului, dar nu ale puterii.
Un rol fundamental în realizarea acestor deziderate îi revine Constituției Republicii Moldova, care recunoscînd „demnitatea omului, drepturile și libertățile sale, dezvoltarea liberă a personalității, dreptatea și pluralismul politic ca valori supreme și garantate” a schimbat în mod radical paradigma relațiilor dintre om și stat – nu cetățeanul pentru stat, ci statul pentru cetățean. Prin esență, aceste momente sunt considerate ca fiind pași concreți în direcția formării societății civile.
În general, Constituția se prezintă a fi o valoare socială nu numai pentru stat, în virtutea faptului că stabilește sistemul și structura organelor de stat, dar și pentru societate. Normele constituționale prin instituția justiției, alte forme de asigurare a drepturilor omului constituie instrumente importante puse la dispoziția cetățenilor spre a-și apăra drepturile și libertățile. În același timp, Constituția consacră bazele reglementării juridice nu numai a statului, dar și a altor elemente ale sistemului politic, fapt ce are o importanță deosebită pentru dezvoltarea structurilor societății civile.
Astfel, Constituția fiind act normativ cu forță juridică supremă, poate activ să influențeze și influențează formarea în Republica Moldova a societății civile, a structurilor acesteia, în special, prin:
consfințirea celor mai importante principii politico-juridice, ce trebuie respectate de către toate instituțiile societății civile (drepturile omului, supremația dreptului, pluralismul politic, ideologic și economic etc.);
contribuția la restructurarea societății într-o societate dezvoltată, ordonată și cultă, deoarece societatea civilă nu trebuie să fie haotică, dar ordonată structural și să funcționeze în baza principiilor democratice;
instituirea unui sistem de drept integru, orientat spre drepturile omului;
interzicerea intervenției nejustificate a statului în viața societății și a cetățeanului;
stabilirea concretă a competențelor organelor puterii de stat, a organelor administrației publice locale;
stabilirea bazelor juridice de organizare și funcționare a celor mai importante structuri ale societății civile, mai întîi de toate ale partidelor politice și alte asociații ale cetățenilor.
Societatea civilă începe de la cetățean, de la libertatea, bunăstarea lui, poziția activă a acestuia în sfera politico-juridică. Corespunzător, sarcina reglementării constituționale constă în asigurarea cu ajutorul mijloacelor juridice a condițiilor necesare pentru realizarea drepturilor și libertăților omului, egalității, respectarea onoarei și demnității persoanei, libertății conștiinței și de exprimare a opiniilor.
Dimensiunea instituțională a societății civile presupune existența asociațiilor civile ca expresie a solidarității sociale și a inițiativei civile. Prin esență, ea implică extinderea egalității sociale, restructurarea și democratizarea statului.
Societatea civilă instituționalizată pune în valoare potențialul creativ și libertatea cetățeanului preocupat nu doar de interesele private, ci și de afacerile publice. „O asociație politică, industrială, comercială sau chiar științifică și literară, observă Alexis De Toqueville, reprezintă un cetățean luminat și puternic care nu poate fi supus după voie, nici primat pe ascuns și care, apărîndu-și drepturile împotriva puterii, salvează libertatea tuturor”.
Respectiv, societățile civile din țările occidentale încorporează o gamă variată de instituții, unele înscriindu-se nemijlocit în spațiile ei publice (politice, economice, profesionale, culturale, ecologice, sportive), altele formînd sectorul privat (întreprinderile economice), dar cu anumite funcții publice.
Prin urmare, și pentru Republica Moldova se impune a fi necesar ca societatea civilă să fie constituită dintr-un număr cît mai mare de organizații "specializate" în cît mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane. Ea trebuie să fie capabilă să ia atitudine într-un spectru larg de probleme, cum ar fi aspecte legate de guvernarea statului, de relații internaționale cu alte țări, de dezvoltarea economică, de protejarea mediului înconjurător etc. Pentru a-și desfășura eficient activitatea, societatea civilă trebuie să înțeleagă problemele cărora dorește să le găsească o rezolvare conformă cu interesele majorității populației. Respectiv, aceste organizații "specializate" trebuie să fie la curent cu politicile existente și cele preconizate pentru domeniile lor de activitate în așa fel încît sa supravegheze continuu modul în care politicienii respectă interesele majorității populației în domeniile respective.
Prin esență, dimensiunea instituțională presupune sectorul asociativ, esența și importanța căruia le vom dezvolta într-o secțiune separată.
Dimensiunea comunicațională a societății civile este concepută, pe de o parte, ca o imperativitate, dictată de potențialul integrator al comunicării la general, iar, pe de altă parte, ca o oportunitate amplificată de dispozitivele comunicaționale oferite de era informațională în care societatea umană încorporează valențele comunicării.
Edificarea societății civile în spațiile sociale post-totalitare, revendicînd depășirea atomizării societale moștenite din trecut, alienării politice și sociale a cetățenilor, este puțin probabilă în afara acțiunilor comunicative, polivalente și cuprinzătoare. A comunica, înseamnă a integra progresiv cetățenii într-o rețea de schimburi libere, a explica și asculta, a stabili un raport atent care e lipsit de pasivitate și indiferență și, deci, permite progresul relației. Dacă asemenea comunicare dispare, atare integrare este imposibilă, conchide C. Marin.
Din aceste considerente, este evidentă necesitatea deschiderii autorităților publice spre comunicare cu reprezentanții sectorului asociativ, cu cetățenii simpli. Aceasta implică sporirea transparenței și facilitarea accesului cetățenilor la informațiile cu caracter public, reducerea pasivității și indiferenței funcționarilor și implicarea lor activă în cazurile în care le este solicitată intervenția și ajutorul.
Dimensiunea culturală consemnează coerența conștiinței și comportamentului individului în ipostaza sa de cetățean în raportul cu mediul social. Ansamblul lor formează cultura civilă sau cultura societății civile.
Este deosebit de relevant în acest sens Ralh Dahrendorf, care scrie: „O societate civilă este cumpătată, chiar civilizată, lucru ce presupune oameni ce se respectă unii pe alții, dar, și mai important, care sunt capabili și dornici să meargă și să acționeze ei înșiși, încurajîndu-i pe alții și creînd mijloacele necesare acțiunii”.
Referindu-ne la cultura societății noastre, considerăm necesar de a porni de la trecutul nostru și moștenirea acestuia. Astfel, după cum susține cercetătorul C. Marin, o circumstanță importantă care vulnerează încetățenirea societății civile autentice în Republica Moldova rezidă în anemia socială a oamenilor. Intoxicați nu doar ideologic, dar și alienați din punct de vedere politic și economic în perioada totalitarismului, aceștia, după cum observă pe bună dreptate, politologul V. Beniuc, continuă să fie „purtători genetici ai valorilor sovietice”. În context, el remarcă: „De-a lungul existenței de jumătate de secol a puterii sovietice pe teritoriul Moldovei, în procesele politice și ideologice, în realizarea puterii au fost activate de către regimul totalitar trei generații de localnici. Și dacă prima generație a acceptat circumspect regimul, fiind supusă terorii, impunîndu-i-se o cotitură bruscă în concepția ei despre lume, atunci următoarele două au devenit de la bun început obiect al formării „homo sovieticus”. Anume aceste două generații reprezintă suportul uman al edificării societății democratice”. Respectiv, putem deduce că formarea societății civile nu este atît de ușor de realizat, după cum se pare, ba mai mult, aceasta presupune un proces complex și de durată, implicînd chiar generații (în dependență de efortul depus).
La acest subiect, au perfectă dreptate politologii P. Fruntași și Gh. Rusnac, care susțin că „este o eroare să presupunem că simpla declarare a netemeiniciei valorilor sovietice și a idealurilor culturii politice de tip sovietic ar fi putut să asigure formarea rapidă la cetățeni a unei culturi politice democratice, a culturii civile”. Autorii citați constată, în urma studierii materialului factologic, asincronismul transformărilor economico-sociale și valorizarea culturii civile, fragmentarismul acesteia din urmă, natura ei eclectică exprimată prin conviețuirea însemnelor ei perimate și noi, distonia dintre exigențele sociale și reacțiile de mentalitate și acțiune politică a cetățenilor.
Prin esență, cultura societății civile reprezintă rezultanta multor subculturi interconectate. Nucleul acesteia, după cum susține C. Marin, îl constituie cultura politică. În ceea ce ne privește, nu contestăm rolul culturii politice în cadrul societății civile, dar, totuși, considerăm că nucleul culturii unei asemenea societăți este cultura juridică, pe fundalul căreia s-ar putea dezvolta și o veritabilă cultură politică. Valoarea deosebită a culturii juridice rezidă în contribuția acesteia nu doar la formarea și dezvoltarea societății civile, dar și la edificarea și consolidarea statului de drept.
Așadar, procesul de tranziție la o societate democratică, bazată pe o piață liberă necesită o schimbare radicală și rapidă a mentalității și comportamentului din partea majorității populației. Din păcate, o bună parte a societății nu realizează că participarea ei nemijlocită și propriile eforturi sunt necesare pentru asigurarea funcționării normale a comunității și a statului.
Acestea sunt prin esență momentele-cheie ale procesului de formare a societăți civile și, respectiv, de edificare a statului de drept în Republica Moldova. Desigur, pentru obținerea succesului, a rezultatelor scontate de strictă necesitate se prezintă a fi elaborarea unei concepții cu viziune europeană care să cuprindă strategii, măsuri și activități a căror promovare și implementare sunt necesare pentru ridicarea nivelului culturii juridice. În acest sens, în arealul științific autohton adesea sunt propuse soluții de valoare, dar care rămîn a fi nevalorificate în lipsa unei voințe politice certe de transpunere în practica vieții sociale.
În același timp, ținem să accentuăm că în cadrul acestui proces un rol deosebit de important îi revine și fiecărui cetățean în parte. Deosebit de relevant în acest sens ne vorbește autorul român P. Miculescu, care susține că nu trebuie să uităm niciodată, că statul de drept nu se cerșește, ci se cucerește cu credința în om, prin muncă, prin efort, cu prudență și demnitate, prin propria perfecționare individuală și colectivă. Societatea civilă și statul de drept este autocreație interioară și exterioară, este o realizare „prin sine însuși” și „prin noi înșine”. În ultimă instanță, „prin noi înșine”, reprezintă nu numai o politică, ci și un principiu, o filozofie, o credință de urmat în viață, căci orice ființă individuală sau colectivă, ce nu promovează acest principiu își pierde identitatea, independența și propriul mod de a fi, își pierde posibilitatea de a dispune de sine însuși. Cine nu dovedește nimic „prin sine însuși”, nu poate avea nici pretenții. În același timp, orice ființă, individuală sau colectivă ce are conștiința principiului „prin noi înșine”, îl posedă și îl aplică, are un instrument de manifestare, dezvoltare, evoluție și de apărare proprie.
Respectiv, fiecărui cetățean îi revine sarcina în conștiința sa să edifice statul de drept și societatea civilă, să conștientizeze valoarea dreptului natural, a drepturilor și libertăților omului, să completeze cu insistență golurile și albiturile din cultura sa juridică, care, la rîndul său, nu trebuie să fie numai un rezultat, ci și o metodă constantă de acțiune.
Așadar, formarea societății civile în cadrul statului nostru e unica cale spre edificarea statului democratic și de drept. În această direcție trebuie să fie orientat întregul potențial al legislației, în primul rînd al Constituției. În acest sens, este deosebit de important faptul că societatea civilă și statul de drept se condiționează reciproc. Interdependența se manifestă astfel: Moldova va deveni stat de drept numai atunci cînd va fi formată o adevărată societate civilă. Deci, obiectivul major al timpului este dezvoltarea societății civile care presupune un proces continuu în care concomitent se civilizează cetățeanul, statul și societatea în ansamblu.
§3. ONG-urile
INSTITUȚIONALIZAREA ȘI ACTIVISMUL SOCIETĂȚII CIVILE – MANIFESTARE A CULTURII JURIDICE ÎN STATUL DE DREPT
După cum am menționat ceva mai înainte, adeseori societatea civilă este redusă doar la dimensiunea instituțională a acesteia, fiind identificată cu sectorul asociativ or organizațiile nonguvernamentale / neguvernamentale (ONG-urile). În acest sens, dl A. Cenușă susține că noțiunea de societate civilă se referă la un șir de organizații alcătuite din cetățeni, subliniind și viziunea Băncii Mondiale, potrivit căreia societatea civilă include organizațiile nonguvernamentale și organizațiile comunitare, care se caracterizează printr-o autonomie relativă față de stat și o rațiune diferită de cea a reprezentanților mediului de afaceri .
În ceea ce ne privește susținem viziunea dlui doctor A. Bantuș, care determină ONG-urile ca fiind elemente active ale societății civile. Respectiv, în continuare ne propunem să elucidăm esența acestor organizații și importanța lor pentru dezvoltarea și democratizarea societății noastre.
Pentru început notăm că apartenența noastră la o organizație sau alta de-a lungul vieții este inevitabilă, practic, fiecare dintre noi fiind integrat, într-un fel sau altul, în diferite tipuri de organizații, chiar dacă este conștientizat acest fapt sau nu. Integrarea într-o organizație, susține C. Jura, provine chiar de la naștere, cînd omul devine membru al unei familii, care, în esență, reprezintă o organizație primară, urmînd ca, în cursul vieții, să intrăm în relații cu noi tipuri de organizații.
În lumea contemporană organizarea, asocierea indivizilor în diferite organizații a devenit o trăsătură fundamentală a societăților democratice, fiind cel mai eficient mijloc de participare activă a lor la viața socială din cadrul comunității.
În general, drept sectoare ale vieții sociale sunt considerate a fi sectorul public și sectorul privat.
În a doua jumătate a sec. al XX-lea, însă, s-a produs fenomenul denumit „revoluția globală a asociativității”, care a generat dezvoltarea unui al treilea sector – sectorul nonprofit, avînd implicații profunde în domeniul organizării sociale și în proiectarea și funcționarea unor noi strategii de guvernare.
În fapt, sectorul nonprofit nu reprezintă o noutate absolută în sistemul de organizare a vieții sociale, existența sa fiind cunoscută, de cel puțin patru secole, sub forma activităților desfășurate de biserică, instituțiile filantropice sau de caritate, asociațiile de ajutor reciproc, școlile private etc. Noutatea se referă la afirmarea din ce în ce mai puternică și chiar la impunerea acestui sector, nu numai ca o entitate distinctă a vieții organizaționale, dar chiar și ca o alternativă de schimbare și perfecționare a vieții sociale.
Astfel, într-o societate democratică, guvernarea este doar unul dintre elementele care coexistă în țesătura societății, care include instituții diverse, partide politice, organizații și asociații ale societății civile. Această diversitate este denumită pluralism, și presupune existența unor grupuri organizate și instituții, independente de guvernare, care au legitimitate și autoritate proprie.
Premise și condiții importante pentru existența acestora servesc dreptul la libera exprimare și libertatea de asociere. Evident că dacă nu au dreptul de asociere și mijloacele de a forma grupuri organizate, cetățenii sunt izolați și vulnerabili, putînd deveni victime ale tiraniei autorității sau a sectorului privat.
Respectiv, instituția caracteristică societății civile este considerată a fi organizația neguvernamentală (ONG).
Indiferent de cum se numesc ONG-urile – „organizații necomerciale”, „organizații nonprofit”, „organizații neguvernamentale”, „sectorul asociativ necomercial”, „societate civilă”, „sectorul trei”, „sectorul nonprofit”, „asociații fără scop lucrativ”, „organizații fără scop patrimonial” etc. – în viziunea dlui dr. A. Bantuș – toate au o singură definiție. Ele sunt formațiuni benevole, de sine stătătoare, constituite prin libera manifestare a voinței cetățenilor asociați pe baza comunității de interese profesionale și/sau de altă natură, în vederea realizării în comun a drepturilor civile, economice, sociale și culturale, care nu au drept scop obținerea profitului.
Într-o altă accepțiune, ONG-urile sunt determinate a fi organizații profesionale sau de voluntariat, care promovează sau prestează servicii în favoarea membrilor săi sau a comunității, bazîndu-se pe un sistem nonprofit.
Dat fiind faptul că sectorul organizațiilor neguvernamentale este foarte variat și eterogen nu este destul de simplu de a stabili o noțiune comună pentru termenul de „organizație neguvernamentală”. Dar, acest termen, potrivit lui D. Cenușă, poate fi folosit pentru a caracteriza o serie de organizații care în mod normal dispun de următoarele trăsături:
nu sunt constituite pentru a obține profit în interes personal;
au caracter voluntar; sunt create în mod voluntar, iar activitățile întreprinse au un spirit de voluntariat;
se deosebesc de grupurile de interes sau de cele ad-hoc prin deținerea unui nivel de existență formală sau instituțională. De obicei, ONG-urile au un regulament sau alt document în baza căruia activează. Sunt instituții responsabile față de proprii membri și față de donatori;
sunt independente în raport cu autoritățile publice, partidele politice și organizațiile comerciale;
nu au drept scop deservirea propriilor interese și a valorilor care relevă din acestea. Își propun să acționeze în scopul bunăstării indivizilor, a unor grupuri specifice de indivizi și a comunității în ansamblu. Acestea nu activează pentru atingerea intereselor profesionale și comerciale ale membrilor săi;
se bucură de dreptul la libertatea exprimării.
În viziunea autorului C. Jura caracteristicile comune tuturor organizațiilor nonprofit sunt:
au personalitate juridică;
sunt private, funcționînd separat de instituțiile guvernamentale, dar pot primi sprijin guvernamental sau include în consiliile lor de administrație și membri sau reprezentanți ai guvernului;
nu aduc profit membrilor, ci, dacă acestea se realizează, este reinvestit în beneficiul organizației;
au un regim de autodeterminare, ceea ce înseamnă că își controlează propriile acțiuni prin procedee de conducere internă și se bucură, deci, de un mare grad de autonomie;
implică un nivel însemnat de participare voluntară.
Astfel, organizațiile nonprofit, potrivit autorului citat, sunt acele entități neguvernamentale, constituite din punct de vedere structural-legal într-o formă caritabilă sau nu pentru profit, al căror scop principal este acela de furnizare a unor servicii publice sau de apărare a unor cauze. Ele sunt deci, organizații private desemnate a servi obiective publice sau cvasipublice.
Dată fiind varietatea activităților desfășurate de către aceste organizații, în studiile de specialitate s-a realizat o clasificare a acestora, fiind identificate trei tipuri de organizații:
Cele filantropice sau organizate pe „beneficiul public” (organizații religioase, de învățămînt și cercetare, de ocrotire a sănătății, de artă și cultură, serviciile sociale, programe de asistență și servicii juridice). Această categorie este considerată cea mai interesantă din punct de vedere teoretic, cît timp oferta privată de „bunuri publice” se constituie ca o alternativă în raport cu sectorul guvernamental, iar în unele țări, acest tip reprezintă majoritatea organizațiilor nonprofit.
Cele organizate pe principiul „beneficiul reciproc” al membrilor săi (cluburi sociale, organizații profesionale, ligi, societăți comerciale, sindicate și, de regulă, toate societățile, asociațiile și fundațiile organizate astfel încît să ofere membrilor săi avantaje reciproce). Deci, scopul principal al acestora este furnizarea de servicii propriilor membri.
Cele centrate nu pe furnizarea unor servicii în sine, ci pe acțiuni politice, menite a convinge guvernul (partide politice, grupuri de presiune, organizații ale mișcărilor sociale, respectiv, acele organizații politice, care sunt constituite pe bază voluntară și nonprofit și care urmăresc „interesul public” în sfera politicii) să le ofere un asemenea tip de servicii.
În lumea contemporană atestăm o accentuare a importanței și o activizare, în special, a organizațiilor centrate pe beneficiul public și a celor implicate în acțiuni politice.
În cazul statelor foste totalitare, marcate de probleme sociale și economice aduse de tranziție acutizate și de comportamentul nesatisfăcător al clasei politice, s-a observat o creștere a interesului organizațiilor societății civile pentru participare și implicare, în special, în procesele de rezolvare a problemelor cu care se confruntă grupul, comunitatea sau societatea, cum ar fi inegalitatea socială, șomajul, încălcarea drepturilor omului, creșterea ratei criminalității, corupția, distrugerea patrimoniului cultural, poluarea mediului etc. În același timp, evoluția și activitatea ONG-urilor în aceste țări a condus la creșterea rolului pe care acestea îl joacă în consolidarea democrației și construirea unei societăți civile active, sănătoase și responsabile.
Prin esență, oricare ar fi rațiunea asocierii și modul de formare a grupurilor și organizațiilor neguvernamentale, faptul că sunt create prin asocierea indivizilor cu probleme, interese și obiective comune, le conferă acestora rolul de intermediar între cetățean și instituțiile publice sau private, pentru a reprezenta și a servi aceste interese comune.
ONG-urile în calitatea lor de elemente ale societății civile au de jucat un rol extrem de important. Rolul de excepție constă în deținerea apriorică de către ONG-uri a unui șir de avantaje în fața altor structuri private sau statale. Faptul că ONG-urile nu pot avea interese economice și politice proprii ar trebui să le facă din start credibile atît în ochii cetățenilor, cît și ai autorităților publice.
În acest context, concretizăm că organizațiile neguvernamentale (nonprofit) există pentru a furniza anumite servicii sau pentru a apăra o anumită cauză, în timp ce organizațiile de afaceri, pentru profit, au ca obiectiv declarat obținerea de profituri din producerea de bunuri și prestarea de servicii, iar organizațiile guvernamentale de a asigura și controla, prin mecanisme speciale, menținerea ordinii și a bunăstării sociale.
Experiența demonstrează că rolul ONG-urilor constă în a promova valorile și inițiativele civice în favoarea beneficiului public general. Nici un alt gen de organizații nestatale (partide politice, sindicate, culte religioase etc.), deși au de jucat roluri importante în dezvoltarea societății civile, nu pot pretinde la acoperirea spectrului de probleme diverse și a intereselor specifice după cum o pot face ONG-urile. Din acest punct de vedere rolul ONG-urilor în societate capătă dimensiuni polivalente, susține cercetătorul A. Bantuș, acestea fiind cele mai receptive la asimilarea celor mai avansate experiențe, ele producînd evenimente de rezonanță, lansînd idei noi, oferind servicii și transferuri de abilități.
Contribuția cea mai importantă a acestui sector vizează, în fapt, reconstrucția sensului de cetățenie, înțeleasă ca o angajare activă și responsabilă pentru schimbarea comunității și a societății și, în fond, ieșirea din starea de dependență creată de implicarea statului în furnizarea tuturor serviciilor sociale.
Din aceste considerente, pe bună dreptate în studiile de specialitate se accentuează necesitatea schimbării de paradigmă și părăsirea conceptului de „stat-dădacă”, ceea ce înseamnă opțiunea pentru concentrarea acestuia pe guvernare, adică pe definirea politicilor majore, a direcțiilor fundamentale de constituire și dezvoltare a unei comunități naționale, integrate în multiple interdependențe transnaționale. Într-un asemenea cadru al guvernării, unde se dezvoltă toate cele trei sectoare, ONG-urile se constituie într-o societate civilă eliberată de constrîngerile statului, care controlează toate instituțiile statale, oferind servicii sociale. Astfel, „criza statului” sau „criza participării cetățenilor la guvernare” poate fi depășită prin implicarea ONG-urilor, care oferă multiple posibilități de identificare a noi direcții și strategii de dezvoltare, bazate pe participarea efectivă și autonomă a cetățenilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, compensează ineficiența distribuției publice a unor servicii, propunînd noi abordări, noi reguli instituționale și noi forme alternative de organizare.
Este deosebit de important că într-o anumită măsură societatea civilă, prin intermediul ONG-urilor, are rolul de a atrage atenția statului asupra neglijării unora dintre îndatoririle sale, asupra încălcării cu sau fără intenție a unor drepturi legitime ale cetățenilor săi, mai ales ale celor aparținînd grupurilor dezavantajate.
Organizațiile societății civile sunt cele care pot contribui la creșterea nivelului de notorietate a problemelor, colectînd date, informații, mobilizînd resursele necesare, propunînd soluții de rezolvare a acestor probleme și influențînd autoritățile publice în formularea politicilor publice și selectarea soluțiilor adecvate.
Pornind de la una dintre cele mai importante funcții ale sectorului al treilea, de promovare și susținere a noilor idei sau inovații sociale, se poate afirma că rolul acesteia este de fapt, de avangardă adică de inițiere, inovare, experimentare, anumite idei putînd fi preluate de instituțiile guvernamentale.
ONG-urile – factor de dezvoltare a democrației. Pornind de la faptul că democrația este o formă de organizare și de conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținînd cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării, ONG-urilor le este atribuit rolul de a contribui la dezvoltarea, realizarea și menținerea funcționării societății democratice. Acest lucru se realizează mai cu seamă prin intermediul informării mai active a societății, stimulării participării mai dinamice a cetățenilor la viața socială, contribuind în același timp, la dezvoltarea culturală și la bunăstarea societății. Aportul ONG-urilor se face observat printr-un complex de activități, începînd cu îndeplinirea rolului de agent informator de legătură dintre diferite segmente societale și organele puterii de stat și terminînd cu promovarea unor modificări în legislație și în politicile statului. De asemenea, ONG-urile monitorizează realizarea angajamentelor luate de stat față de legislația națională și internațională.
Peste tot în lume participarea individuală la procesul de elaborare a politicilor publice ar fi extrem de limitată dacă nu ar exista organizații neguvernamentale care să faciliteze reprezentarea intereselor și să asigure promovarea acestor interese prin influențarea deciziilor publice.
În societățile democratice, organizațiile neguvernamentale constituie mecanismele eficiente prin care cetățenii sunt reprezentați și participă la guvernare. ONG-urile reprezintă de fapt multitudinea de profiluri, interese și aspirații prezente într-o societate, care devin coerente, reprezentate și vizibile în viața publică doar prin activitatea acestor organizații.
Datorită dreptului la asociere cetățenii grupați în ONG-uri obțin noi mijloace de a participa activ la procesul de luare a deciziilor publice, fără a adera la partide politice sau sindicate. Tocmai datorită acestui fapt, ONG-urile sunt recunoscute drept elemente reprezentative ale societății civile, care oferă un sprijin consistent sistemului democratic de guvernare. Din aceste motive autoritățile publice europene și organizațiile internaționale le acordă considerația corespunzătoare și le invită să ia parte la procesul de luare a deciziilor.
ONG-urile au un rol primordial de a menține stabilitatea și de a asigura credibilitatea unei societăți democratice, prin crearea unei legături permanente între cetățeni și guvern. Menținerea stabilității se face printr-un transfer de informații de la cetățeni către guvernanți, iar asigurarea credibilității – prin girarea deciziilor luate de către guvern în fața cetățenilor. Deoarece nu sunt motivate de profit sau voturi, organizațiile din sectorul nonprofit dețin un important capital public de loialitate și încredere.
Recunoașterea rolului organizațiilor neguvernamentale de către instituțiile internaționale reprezintă un argument suficient de puternic pentru a susține afirmația că odată create cadrul instituțional și formele de parteneriat adecvate cu administrația publică și cu sectorul privat, sectorul neguvernamental va avea un impact pozitiv decisiv, în ceea ce privește reforma și dezvoltarea socio-economică în fiecare țară.
În calitatea lor de elemente active ale societății civile, ONG-urile sunt direct implicate în implementarea standardelor democratice general acceptate, revenindu-le sarcina monitorizării funcționării instituțiilor democratice.
Datorită spectrului divers de interese, ONG-urile posedă un imens potențial de monitorizare a politicilor publice ale guvernanților în diferite domenii. În acest sens ele sunt cei mai buni agenți pentru a da în vileag incoerența promovării politicilor publice de către guvernanți. Acest lucru face ca ONG-urile să fie extrem de utile în calitate de parteneri ai autorităților, contribuind la promovarea unor politici publice coerente și ajustate reciproc. În plus, parteneriatul ONG-urilor cu autoritățile publice alese periodic de către cetățeni poate servi drept cea mai sigură garanție a continuității promovării politicilor publice în interesul cetățenilor, indiferent de culoarea politică a forțelor care se succed la guvernare.
Rolul ONG-urilor în dezvoltarea democrației poate fi desprins, în special, din activitatea de advocacy realizată de către acestea. Astfel, advocacy presupune activitatea de formare a opiniei publice și influențare a factorilor decizionali cu referire la opțiunile de politici și decizii drept răspuns la provocările societale (advocacy nu se referă la activități de promovare a intereselor personale, ci a intereselor sau în favoarea grupurilor constituiente. În sensul strict al cuvîntului, cu referire la promovarea intereselor personale se utilizează noțiunea de lobby).
În viziunea cercetătorului N. Rață, conceptul de advocacy presupune următoarele momente:
advocacy este un proces, include un set de activități care vizează influențarea responsabililor politici și a activității autorităților publice;
advocacy înseamnă implicarea sectorului neguvernamental în activitatea guvernanților și a instituțiilor publice, pentru a influența deciziile și comportamentul, adică în esență este o formă de participare a cetățenilor la guvernare, prin care aceștia negociază controlul asupra deciziilor care le afectează viața;
advocacy înseamnă activități vizibile, desfășurate în arena publică de către reprezentanții societății civile – grupuri informale sau organizații – ca reacție la decizii (sau lipsa de decizii) și comportamente ale autorității – decidenți și instituții publice;
advocacy presupune un grup de beneficiari în numele cărora se desfășoară, fie că aceștia reprezintă cetățenii unui stat sau a unei comunități sau o parte semnificativă a acestora (o categorie socială, o minoritate sau diverse categorii de grupuri defavorizate, a căror drepturi și nevoi sunt ignorate, neglijate sau încălcate cu bună știință de către cei care dețin puterea);
advocacy are ca motivație de acțiune o situație negativă / conflictuală creată de autoritatea publică prin ignorare, neglijare sau încălcare cu bună știință / abuz a drepturilor, nevoilor cetățenilor în general sau a unei anumite părți din societate – a unui grup defavorizat;
activitățile de advocacy influențează echilibrul dintre putere existent, fiind menite să aducă mai multă putere cetățenilor, pentru a-i influența pe cei ce dețin puterea;
advocacy presupune o viziune clară asupra schimbării dorite, care să conducă la eliminarea situației negative / conflictuale care a declanșat reacția cetățenilor sau a structurilor neguvernamentale.
Advocacy este definită astfel ca fiind un proces politic care implică efortul coordonat al structurilor societății civile de a schimba politicile, practicile existente, distribuția puterii și a resurselor, ideile și valorile care aduc prejudicii, defavorizează, sau ignoră problemele cetățenilor în general sau a unei anumite categorii sociale.
Așadar, procesul de advocacy poate viza schimbări la toate nivelele (central sau local) și în toate sectoarele societății: în mediul social, economic și politic. Schimbările se pot referi la îmbunătățirea vieții pentru cetățenii unei țări sau membrii unei comunități (interes general sau interesul unei părți semnificative a societății).
Este semnificativ de accentuat că procesul advocacy, ca efort de influențare a guvernării, contribuie la maturizarea societății și consolidarea democrației.
În abordarea propusă, acest proces înglobează și combină o gamă complexă de activități care să vizeze simultan mai multe obiective:
promovarea egalității de șanse, toleranței și incluziunii sociale;
redistribuția puterii în favoarea celor care nu o dețin;
responsabilizarea decidenților și a instituțiilor publice;
creșterea nivelului de participare publică în luarea deciziilor;
întărirea capacității societății civile de a influența deciziile publice.
Reieșind din cele menționate, merită atenție faptul că acțiunile de advocacy trebuie valorificate în condițiile în care funcționează democrația, atunci cînd instituțiile democratice oferă oportunitatea manifestării intereselor și opțiunilor din societate. Campaniile de advocacy sunt posibile dacă există media cu un anumit grad de independență pentru a informa publicul despre evenimente, dacă sunt garantate condițiile pentru exercitarea libertății de exprimare și organizarea adunărilor pașnice. Un lobby legislativ și decizional este posibil în condițiile deschiderii Guvernului și Parlamentului pentru interacțiune cu reprezentanții diferitelor interese. Totodată, exercitarea acțiunilor de advocacy au rolul de a pune în aplicare funcționarea instituțiilor democratice și a le fortifica funcționalitatea.
De rînd cu rolul major în „monitorizarea” și influențarea procesului decizional, ONG-urilor le este recunoscută și o contribuție importantă la procesul de integrare europeană. În acest sens, autorul citat susține că pe lîngă fortificarea democrației participative, ONG-urile joacă un rol de reprezentare a intereselor unor grupuri de indivizi și a unor subiecte specifice în cadrul instituțiilor europene. Datorită implicării acestora în formarea și implementarea politicilor Uniunii Europene, ONG-urile se bucură de o recunoaștere largă în rîndul publicului european.
Prin intermediul expertizelor specifice, ONG-urile contribuie la discuțiile asupra politicilor. Prin legăturile pe care le posedă la nivel local, regional, național și european ele oferă un sprijin de expertiză în procesul de elaborare a politicilor. De asemenea, îndeplinesc rolul de evaluator al rezultatului politicilor implementate de instituțiile europene, oferind posibilitatea de a lua în considerație responsabilitatea publică pe care o au față de politicile respective.
Respectiv, rețelele europene de ONG-uri încurajează ONG-urile naționale să acționeze împreună pentru atingerea unor scopuri comune, astfel contribuind la formarea unei opinii publice europene. Or, aceasta reprezintă, de obicei, o premisă necesară pentru constituirea unei adevărate entități politice europene. De asemenea, pentru instituțiile europene sunt extrem de utile capacitățile deosebite ale ONG-urilor europene de a canaliza și de a influența viziunile ONG-urilor naționale.
Astfel, ONG-urile sunt indispensabile procesului de extindere a Uniunii Europene. Conform Criteriilor de , cerințele față de potențialul membru al UE cuprind stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, supremația legii, respectarea drepturilor omului și a minorităților. De aceea, ONG-urile sunt cele mai recomandate pentru consolidarea democrației și a societății civile din țările candidate la aderare
Referindu-ne nemijlocit la situația ONG-urilor din Republica Moldova, considerăm necesar ca inițial să amintim că la fel ca și alte state în tranziție, Moldova a moștenit o societate cu un sector asociativ completamente distrus, o societate fără mecanisme sociale neguvernamentale, fără experiență în autodezvoltare și autoorganizare. Această situație parțial a fost cauzată de faptul că în perioada sovietică sectorul asociativ era reprezentat în mare parte doar de sindicate, asociații profesionale și ecologice, iar apariția și activitatea lor era controlată de către stat.
Primele organizații neguvernamentale din Republica Moldova au apărut după declararea independenței la începutul anilor 90-ci și reprezentau o premieră pentru contextul post-sovietic. Sectorul nonprofit a apărut în cadrul unui stat în care lipsea o cultură a societății civile, a voluntariatului, a actului de donație și a inițiativei. Acest fapt a marcat considerabil dezvoltarea sectorului dat.
În pofida contextului istoric menționat, în scurt timp, totuși, numărul organizațiilor neguvernamentale s-a majorat într-un ritm alert, în prezent fiind înregistrate aproximativ 7000 de ONG-uri. Deși coeficientul cantitativ înregistrează o continuă creștere, aceasta nu semnifică totuși un indicator al creșterii calitative a societății civice. Dimpotrivă, ar putea fi în detrimentul imaginii sectorului neguvernamental. Astfel, din cele circa 7000 de ONG-uri înregistrate, doar o mică parte desfășoară o activitate continuă.
Formarea și consolidarea sectorului neguvernamental din Republica Moldova a fost influențată de diverși factori sociali-economici, precum șomajul, veniturile mici ale cetățenilor și protecția socială insuficientă. În condițiile de criză și în lipsa unor oportunități de a munci în sectorul de stat, persoanele active pe plan social fie și-au înființat propria afacere, fie au creat organizații neguvernamentale sau au părăsit țara. Această stare de lucruri presupune că ONG-urile din Moldova sunt constituite în mare parte din oameni cu inițiativă, cu un nivel înalt de instruire, inclusiv în știință sau cu experiență de funcționar public, precum și din tineri cu studii superioare. Cu toate acestea însă, încă de la începutul constituirii sectorului neguvernamental, statul nu a apreciat corespunzător potențialul organizațiilor neguvernamentale în ce privește contribuția deosebită la soluționarea sarcinilor social-economice ale țării. În virtutea acestui fapt, organizațiile neguvernamentale sunt privite ca un segment suplimentar și secundar față de cel de stat și cel al sectorului de afaceri. Respectiv, sursa principală de mijloace ale ONG-urilor necesare desfășurării activităților rămîn granturile externe, iar mecanismele de finanțare a programelor de utilitate publică, realizate de organizațiile neguvernamentale din contul resurselor din interiorul țării, nu au fost create sau sunt imperfecte.
Astfel, printre problemele principale care subminează dezvoltarea unui „al treilea sector” autoorganizat (primul și al doilea fiind, respectiv, guvernul și antreprenorii) cercetătorii atestă: resursele interne limitate, cadrul legal neadecvat, rămășițele ideologice și atitudinea sceptică față de eforturile caritabile și activitatea voluntară.
Cu toate acestea, organizațiile neguvernamentale se afirmă tot mai vizibil în afacerile publice atît la nivel local, cît și pe plan național. Numărul mare înregistrat (7000) totuși constituie un indice important al gradului de participare a cetățenilor și al nivelului de structurare a societății.
O îmbunătățire a situației date s-a realizat în anul 2005, după alegerile parlamentare, cînd ONG-urile au început să-și intensifice prezența în procesul de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice. Treptat sectorul neguvernamental din Republica Moldova începe să fie recunoscut ca partener plenipotențiar în colaborarea cu structurile publice și cu mediul de afaceri.
În anii 2006-2007 s-au produs mai multe schimbări pozitive, autoritățile creînd condiții mai favorabile de interacțiune cu societatea civilă. La finele anului 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Concepția de cooperare cu societatea civilă și ulterior mecanismul de realizare a concepției. Acestea includ comunicarea și consultarea instituțională la nivelul comisiilor parlamentare și biroului permanent al Parlamentului. La finele anului 2006, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene lansează mecanismul de cooperare instituțională cu societatea civilă, acest mecanism fiind instrumental pentru promovarea cooperării cu diverse autorități centrale specializate în vederea implementării Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană. În vara anului 2007, Guvernul Republicii Moldova, prin intermediul Ministerului Justiției, a propus crearea mecanismului permanent și legal de cooperare cu societatea civilă.
Evoluțiile menționate evidențiază necesitatea unei implicări mai puternice a reprezentanților societății civile în vederea influențării politicilor și deciziilor guvernamentale, existînd cererea de advocacy. Comisiile parlamentare și autoritățile executive centrale au început să practice implicarea și consultarea publică a proiectelor de decizii și politici, plasînd pe paginile Web documentele pentru o consultare cu societatea civilă.
Din perspectiva provocărilor și necesităților din societate, cererea pentru acțiuni de advocacy se amplifică datorită mai multor angajamente internaționale asumate de către Moldova: Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană; Planul Individual de Acțiuni Republica Moldova – NATO, Strategiile sectoriale de dezvoltare care prevăd obligațiuni pentru implementarea și realizarea obiectivelor concrete în care organizațiile neguvernamentale și grupurile de interes se implică activ prin acțiuni de lobby, analize de politici, conștientizare prin mass-media. Totodată, poate fi remarcat un grad mai mare de activism civic prin diverse manifestări și proteste publice.
Cu toate acestea, un impediment important în desfășurarea acțiunilor de advocacy reprezintă constrîngerile legislative și instituționale. Deși există o Lege cu privire la accesul la informație și au fost adoptate reglementări ce favorizează implicarea și consultarea părților interesate, totuși, principalele constrîngeri legislative se referă la netransparența proceselor decizionale executive în cadrul autorităților centrale (reuniunile publice, anunțarea agendelor, rezultatelor discuțiilor, înaintarea propunerilor etc.), nepublicarea proiectelor de legi și a proiectelor de politici pe tot parcursul elaborării documentelor, lipsa notelor informative și informațiilor cu privire la contribuțiile părților interesate și pozițiile acestora.
În afară de dorința declarată și de mecanismele generale, condițiile de desfășurare a acțiunilor de advocacy mai depind și de prezența culturii și mentalității de cooperare în cadrul instituțiilor publice. La acest capitol, în urma unor sondaje sa stabilit o insuficientă antrenare a organizațiilor neguvernamentale în procesul decizional. Una din cauzele acestei situații este văzută în necunoașterea de către autoritățile publice despre activitatea organizațiilor. O altă posibilă cauză este văzută în lipsa modelelor pozitive de cooperare dintre sectoare și înțelegerea insuficientă a caracterului util al organizațiilor neguvernamentale. Prin urmare, se impune acordarea unei atenții sporite pentru instruirea autorităților publice privind mijloacele de interacțiune cu societatea civilă.
Toate cele menționate au determinat ca acțiunile de advocacy din Moldova să rămînă deocamdată activități accesibile unui segment redus de organizații guvernamentale, numărul lor fiind limitat la aproximativ 30 de ONG-uri.
Dat fiind faptul că după circa două decenii de dezvoltare a sectorului asociativ în Republica Moldova mai multe ONG-uri au acumulat o largă și valoroasă experiență în diverse domenii ale vieții sociale, în studiile de specialitate se susține necesitatea participării lor la procesul de integrare europeană a Moldovei, și anume la: – elaborarea și dezbaterea politicilor guvernamentale referitoare la integrarea europeană; – planificarea și aplicarea acestor politici; – armonizarea legislativă; – dezvoltarea instituțională; – monitorizarea și evaluarea procesului integrării Republicii Moldova în UE.
Pentru ca ONG-urile să facă față acestor sarcini, este necesară o conlucrare continuă și deschisă a acestora cu guvernul, dar și cu mass-media, partidele politice, autoritățile locale etc. În acest sens ar fi oportună elaborarea în comun și adoptarea de către autorități a unei Strategii de comunicare cu societatea civilă în procesul de integrare europeană.
Sarcina prioritară a ONG-urilor este promovarea valorilor europene în societate, și mai ales a ideii că integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană este unica șansă de a asigura cetățenilor ei o viață decentă. Acest obiectiv trebuie atins prin toate mijloacele posibile, inclusiv printr-o cooperare strînsă cu mijloacele mass-media locale și centrale independente și guvernamentale, organizarea unor dezbateri și conferințe.
Participarea societății civile și a ONG-urilor în mod special, la procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, este considerată imperioasă și indispensabilă pornind de la următoarele premise:
rolul primar al ONG-urilor de promovare a participării cetățenilor la toate aspectele vieții publice;
rolul deosebit pe care l-au avut ONG-urile în procesul de integrare europeană în țările candidate la integrare în Uniunea Europeană;
rolul important al ONG-urilor în promovarea democrației și concordiei sociale în procesul construcției europene.
Așadar, pentru ca sectorul neguvernamental să-și păstreze caracteristicile de bază, care îl fac atît de util dezvoltării sociale, sectorul de stat trebuie să se implice în activitatea societății civile, dovedind mai mult interes. Statul trebuie să conștientizeze contribuția pe care o pot aduce ONG-urile la îmbunătățirea politicilor elaborate, la aflarea celor mai eficiente căi de soluționare a unor probleme majore din societate, la dezvoltarea pe această cale a societății civile și la edificarea statului de drept. Respectiv, el trebuie să asigure un grad înalt de transparență a activității sale, să fie pregătit mereu de a iniția și desfășura dialogul cu ONG-urile, de a ceda uneori din pozițiile sale în luarea anumitor decizii, de a primi critici din partea acestora și de ce nu de a se perfecționa datorită acestora, pentru ca astfel să-și asigure eficiența activității sale întru asigurarea bunăstării fiecărui cetățean și a societății în ansamblu. Nu în ultimul rînd, e necesar ca statul să susțină organizarea acestora, să le ofere subsidiile și resursele necesare pentru o activitate eficientă.
La rîndul lor, ONG-urile trebuie să fie convinse de necesitatea creșterii profesionalismului intervenției lor, pentru a asigura servicii de calitate beneficiarilor, dar și pentru a-și întări propria poziție în domeniul social. Este vorba despre acel tip de profesionalism, care să se reflecte în modul de realizare a proiectelor, în seriozitatea respectării legislației și a clauzelor contractuale, în disponibilitatea de a comunica, în dorința permanentă de autoperfecționare, de cunoaștere, de dezvoltare.
ONG-urile trebuie să intensifice dialogul și cooperarea cu structurile statale – doar prin insistență, perseverență, coerență în activități, lucru intensiv cu beneficiarii, viziune strategică, argumentare clară, bazată pe indicatori specifici, ONG-urile pot să-și afirme poziția în calitate de actori indispensabili unei societăți civile democratice și parteneri strategici ai autorităților publice în complicatul proces de edificare a statului de drept.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura Si Educatia Juridica Elemente Fundamentale ale Edificarii Statului (ID: 127240)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.