Criminalitate Si Trasaturile Criminalitatii

Cap.1 Aspecte introductive

Dezvoltarea normală a unui mediu modern este permanent amenințată de cantitatea și calitatea actelor și faptelor ilicite și criminale care sunt comise, iar instituțiile publice sunt acelea care au răspunderea asigurării ordinii, a transparenței, să asigure eficiența și eficacitatea justiției pentru apărarea drepturilor și rezolvarea conflictelor.

În prezent, evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor publice specializate de control împotriva faptelor de criminalitate, se constată o recrudescență și o multiplicare a faptelor ilicite. Astfel, actele de înaltă criminalitate comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor, fiind asociate de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, ”subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.

Majoritatea specialiștilor și cercetătorilor în criminologie apreciază că sursele recrudescenței și multiplicării actelor de înaltă criminalitate rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

Criminalitatea și lupta pentru prevenirea și combaterea criminalității, prin natura lor, sunt concepte pluridisciplinare și comportă multiple abordări conceptuale și operaționale. Ele pot fi analizate din perspectivă juridică, criminologică, istorică, social-politică, filozofică, logico-sistemică, etică, biologică, etc..

Potrivit lui Emille Durkheim, unul din cei mai mari sociologi ai timpului, „criminalitatea face parte din societate la fel de normal ca nașterea și decesul, iar o societate fără crimă ar fi patologic supra-controlată”, astfel că „teoretic crima ar putea să dispară cu desăvârșire numai dacă toți membrii societății ar avea aceleași valori, dar o asemenea standardizare nu este nici posibilă și nici de dorit”.

Ca fenomen juridic, criminalitatea „cuprinde ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, încriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem) de drept penal, determinat concret geoistoric”.

Infracțiunea este un eveniment, iar criminalitatea constituie un fenomen social de masă care manifestă o anumită regularitate sau stabilitate a frecvențelor. Criminalitatea, fiind astfel legată de societate, a existat și va exista întotdeauna, motiv pentru care „este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a criminalității, tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim”.

Pentru stabilirea măsurilor necesare de reducere și „îmblânzire” a criminalității este foarte importantă examinarea factorilor generatori de criminalitate și a consecințelor sociale, economice, umane, psihologice, etc., care se produc efectiv sau sunt susceptibile a se produce prin comiterea de infracțiuni, și care pot fi măsurate și evaluate prin mijloace științifice și diminuate în raport cu strategiile și resursele alocate.

1.1      Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității

Ca obiect de studiu al criminologiei, prin criminalitate se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate. Astfel, noțiunea de criminalitate capătă două sensuri: 

Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.

Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Prin act criminal înțelegem, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcând haina de criminalitate.

Criminalitatea este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.

Conceptele de criminalitate cu un conținut mai restrîns:

criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;

criminalitatea de gen (criminalitatea de violență, criminalitatea referitoare la viața sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracțiunilor la care se referă;

criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviștilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;

criminalitatea de spațiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din țările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.

Fenomenologia criminalității presupune totalitatea infracțiunilor penale, care sunt comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită societate. Rușii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formațiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît și de cauze și condiții stabilite în mod concret, și anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.

Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Trăsăturile criminalității:

a)      Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracțiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.

b)      Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracționale, avînd în vedere diversitatea modalităților de săvîrșire a infracțiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrșirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c)      Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenței fenomenului infracțional, structura și dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.

d)     Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalității, faptele antisociale provoacă daune destul de mari societății. Crima, în esența sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la ordinea și securitatea publicului.

e)      Caracterul variat al criminalității – care derivă din varietatea infracțiunilor încriminate prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracțiunile săvîrșite. Așa cum nu există doi indivizi identici, tot așa nu există două infracțiuni, chiar de același tip identice.

f)       Caracterul cauzal al criminalității – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.

1.2.      Formele criminalității

Un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară. Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvîrșite sau pretins săvîrșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.

Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).

Criminalitatea deferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.

Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară, criminologia cercetează și alte forme ale criminalității, ca:

Formele criminalității după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.

Formele criminalității după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume:

copilăria (0-12 ani);

adolescența (12-22 ani);

tinerețea (22-35 ani);

vîrsta adultă (35-60/65 ani);

vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

Formele criminalității după gravitate.Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RMunde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

Infracțiuni ușoare;

Infracțiuni mai puțin grave;

Infracțiuni grave;

Infracțiuni deosebit de grave;

Infracțiuni excepțional de grave.

1.3.      Indicele criminalității: starea; structura; nivelul; dinamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura și dinamica.

Nivelul criminalității este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrșite și a persoanelor ce le-au comis, precum și prin coeficienți sau indici relativi ai criminalității.

Menționăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalității se utilizează combinarea a două noțiuni: starea și nivelul criminalității.

Starea criminalității reprezintă numărul infracțiunilor săvîrșite și al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalității reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracțiuni săvîrșite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populație, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalității, o altă metodă este compararea. Compararea în spațiu permite compararea criminalității din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalității, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectînd cursul general al criminalității și tendințele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

Starea criminalității, desemnează situația dimensională (spațial-temporală) a criminalității în societate, se utilizează și conceptul de structură a criminalității. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realității materiale, obiective, precum și organizarea fiecărui element component unul față de altul. Dacă starea criminalității reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

1.4.      Cauzalitatea criminalității

Cauzalitatea constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiții, generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă  a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza și efectul.

Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar generează alt fenomen.

Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele și condițiile acționează împreună dar au contribuții diferite.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a)      Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

Cauzele legate de persoana criminalului;

Cauzele referitoare la mediu.

b)     Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

Sărăcia;

Lipsuri materiale;

c)      Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

Temperamentul;

Caracterul;

d)     Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

e)      Cauzele declanșatoare care provoacă trecerea la act:

O ceartă sau conflict;

f)       Cauzele ereditare care aparțin elementelor dobîndite prin naștere:

Debilitatea mintală;

Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

În literatura ciminologică se utilizează și termenul de „factor”, prin care se înțelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalității sau cauzele criminalității ar avea același sens. Totuși, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înțelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît și o condiție.

În criminologia națională, una dintre cele mai reușite clasificări, este făcută de G. Gladkii:

a)      Factorii economici;

b)      Factorii sociali;

c)      Factorii demografici;

d)     Factorii politici;

e)      Factorii juridici;

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu;

cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);

cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze;

cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;

cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;

cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorința de răzbunare;

cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;

cauze ereditare, care aparțin elementelor dobîndite prin naștere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;

cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului, la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

cauze fizice (anatomice-morfologice);

cauze fiziologice (precum și endocrinologice);

cauze psihice;

cauze sociale.

Cap. 2 – Criminalitatea ca formă de manifestare a devianței

Conformism și nonconformism

“Rostul fundamental al societății este acela de a întreține, reduce și dezvolta viața umană sub toate aspectele ei funcționale – valorice și normale”. Astfel, deducem faptul că în cadrul oricărei societăți există un set de norme și valori ce trebuie respectate și cărora trebuie să ne supunem, adică trebuie să ne conformăm cu acestea.

Omul, pentru a constitui parte integrantă a societății în care trăiește și în care își desfășoară activitatea, are nevoie, pe parcursul întregii sale evoluții, de îmbinarea armonioasă a trei factori ce contribuie în mod echilibrat la dezvoltarea socială a acestuia: mediul, ereditatea și educația. Plecând cu o anumită bază ereditară, crescând într-un mediu pașnic, liniștit și beneficiind de un anumit grad de educație, omul are prilejul să devină în acest fel, o persoană cu rol activ în cadrul societății din care face parte, supunându-se încă de la începutul vieții sale regulilor sociale ce i-au fost făcute cunoscute.

Criteriile de evaluare a comportamentului deviant nu sunt pretutindeni aceleași, ci ele diferă de la o societate la alta în funcție de nivelul cultural specific fiecărei comunități. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, granița dintre ceea ce pare a fi normal și ceea ce este defapt patologic, poate fi extrem de fragilă.

În general, normalitatea este susținută de nivelul de respectare al standardelor culturale specifice unei anumite societăți. Este vorba despre tradițiile, valorile, normele, cultura, simbolurile, etc., cu care oamenii au crescut și au intrat în contact încă de la începutul vieții lor, dar și de modelele culturale specifice grupului de indivizi din care alegem să facem parte.

Deși nu toate societățile sunt la fel, și nu peste tot sunt admise aceleași tipuri de norme, de obiceiuri, nu pretutindeni sunt respectate aceleași tradiții, culturi, totuși, nu putem afirma faptul că o anumită societate este mai bună sau mai puțin bună spre deosebire de o alta. Nu există culturi mai bune și nici culturi mai puțin bune, ori deloc bune, ci doar modele culturale și stiluri de viață cu totul diferite. Singurul aspect care leagă între ele toate tipurile de societăți constă în existența, în cadrul fiecăreia dintre acestea, a unui set de reguli ce se impune și care ar trebui cunoscute și respectate de către toți membrii acelei comunități. Unii indivizi aleg să se conformeze acestor norme și să trăiască în așa fel încât să nu se abată de la respectarea lor, iar alții recurg la încălcarea frecventă a acestora, având un stil de viață mult mai diferit, uneori chiar haotic, ieșit din tipar.

Existența obligațiilor și îndatoririlor ce le revin cetățenilor ca și membrii ai acesteia conduc la formarea unui tip de comportament conformist ce trebuie să se ridice la nivelul așteptărilor de grup, al societății și instituțiilor din care individul face parte. Este indicată respectarea normelor, valorilor, obieciurilor, tradițiilor existente în societate, deoarece îmbinându-le armonios, acestea conduc la dobândirea unor rezultate mult așteptate.

Conformitatea poate fi privita ca o finalitate ce rezultată în urma procesului de socializare prin intermediul căruia se urmărește o constantă și puternică integrare a individului în societatea din care el face parte. T. Hirschi a elaborat o teorie prin care concepe conformitatea ca fiind “mijlocul prin care se realizează legătura puternică și constantă între individ și societate în urma socializării”.

Comportamentul conformist poate determina oamenii să acționeze diferit, chiar dacă situațiile prin care trec sunt indentice, sau nu. Și, deși, membrii unei comunități se ghidează după aceleași norme și trăiesc având cu toții aceleași condiții sociale, nu toți se manifestă la fel și nici nu dețin același tip de comportament. Fiecare individ are propriul său mod de a fi, de a trăi și de a respecta atât societatea, cât și legăturile pe care le stabilește în cadrul acesteia.

Comportamentul nonconformist poate fi privit ca o deviere a individului de la comportamentul conformist, ca o abatere de la normele sociale pe care nu se sfiește să le încalce și pe care nici nu dorește să le respecte. Acest tip de comportament apare atunci când individul aflat în cauză a trecut prin momente grele care poate l-au marcat și l-au determinat să își schimbe atitudinea față de societate, față de semeni sau față de grup, sau pur și simplu individul are o mentalitate diferită, altfel de opinii, convingeri, de trăiri, idei, de scopuri care cu timpul l-au determinat să se raporteze altfel față de ceilalți și să adopte o atitudine mai diferită față de societate.

Devianța și comportamentul deviant. Definiții și delimitări conceptuale

Pretutindeni, în orice societate umană „există și funcționează un ansamblu de norme și prescripții, obiceiuri și practici sociale, prin intermediul cărora se asigură ordinea socială, consistența și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea grupurilor, instituțiilor și comunităților umane” ,fapt pentru care oamenii sunt adesea judecați și catalogați în funcție de gradul de conformare și respectare a normelor și valorilor recunoscute la nivelul întregii societăți.

Normele și valorile sociale sunt incluse în cultura oricărei societăți și sunt transmise din generație în generație pentru a facilita integrarea socială și adaptarea la condițiile de viață. Individului, în calitatea sa de membru al societății respective, îi revine „obligația” de a-și însuși toate aceste norme și valori, care constituie un model cultural și normativ, prin intermediul procesului de socializare. „Personalitatea, așa cum se știe, nu este doar un produs al caracteristicilor sau al experiențelor individuale, ci, în primul rând, o constucție socioculturală, rezultantă a interacțiunilor permanente între individ, mediul social și cultural. De aceea, niciun individ nu reacționează în mod instinctual la situațiile de viață cu care este confruntat, ci rezolvă aceste situații utilizând numai soluții compatibile cu standardele de raționalitate, normalitate sau moralitate ale societății din care face parte, considerate legitime (licite), adică în concordanță cu normele și valorile sociale, cu principiile morale prescripțiile juridice și definițiile culturale existente. În condițiile în care utilizează soluții incompatibile sau contrare acestor standarde, individul respectiv riscă să nu fie înțeles de către ceilalți membri ai societății, care-l pot eticheta ca fiind irațional, anormal, sau cel puțin, imoral, diferit de toți ceilalți”.

Acest tip de comportament „diferit”, neobișnuit, care tinde să provoace reacții negative dintre cele mai diverse și sancțiuni din partea întregii societăți, este cel care face de fapt obiectul devianței. „Orice fenomen de devianță socială – și, în special, devianța criminală – este plasat sub semnul diferenței: deviantul – mai ales deviantul criminal – este, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupului social, în întregime înstrăinat sau străin”.

De-a lungul timpului, noțiunea de devianță a primit numeroase încercări de definire, în sens larg, aceasta, reprezentând „abaterea sau nonconformismul indivizilor față de normele și valorile sociale”, dar privită în ansamblul său, devianța „desemnează o diversitate eterogenă de conduite, acte sau acțiuni care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau nescrise, implicite sau explicite, stări care nu sunt conforme așteptărilor, valorilor și regulilor colectivității, forme de nonconformism, marginalitate, asocialitate, criminalitate, etc., tot ceea ce contrazice imaginea publica asupra a ceea ce semnifică sau ar trebui să semnifice „normalul” și „dezirabilul”.

De exemplu, Maurice Cusson vorbește despre devianță ca fiind “un ansamblu disparat de transgresiuni, conduit dezaprobate și indivizi marginali” care încălcând adesea normele, obiceiurile, valorile, dar și așteptările celor din jur, riscă să fie ectichetați, sancționați și chiar marginalizați de către cei care le-ar putea fi aproape. Dintre aceste conduite fac parte :

a. infracțiunile și delictele contra proprietății sau persoanei, comise individual sau în grup, prin violență, înșelăciune, abuz sau prin orice fel de mijloace ilicite sau proscrise;

b. delincvența juvenilă;

c. sinuciderea;

d. toxicomania (consumul de droguri și alcoolismul);

e. transgresiunile sexuale (devianța cu caracter heteo și homosexual – violurile, relațiile extraconjugale, prostituția, homosexualitatea, nudismul, pornografia, perversiunile sau aberațiile sexuale, etc.);

f. devianța religioasă (vrăjitoria, magia neagră, sectarismul religios);

g. devianța politică (terorismul, extremismul politic);

h. nonconformismul (cu caracter artistic, juvenil, etc.);

i. bolile și deficiențele psihice;

j. handicapul fizic;

k. maltratările (molestările aplicate partenerilor de cuplu, copiilor, etc.);

l. alte forme de violență, conduit sau acte prohibitive ori indezirabile.

Din punct de vedere normativ, citându-l pe Sorin M. Rădulescu , “devianța nu este o proprietate intrinsecă a comportamentului indivizilor, ci este o caracteristică atribuită acestora în funcție de normele sociale. Acestea reprezintă standard de conformare sau de adecvare a conduitei la cerințele pe care le impune o anumită societate sau un anumit grup social, pentru reglarea ordonată a tuturor comportamentelor sau acțiunilor membrilor, și a căror încălcare atrage după sine sancțiuni cu caracter formal sau informal. Postulând imperativul “trebuie”, norma socială solicită indivizilor să realizeze numai acțiuni socialmente dezirabile, să manifeste numai soluții compatibile cu standardele culturale ale societății din care fac parte”

2.3 Delincvența (criminalitatea) – devianța cu caracter penal

Delincvența/criminalitatea reprezintă acea formă a devianței care afectează valorile și relațiile sociale considerate a fi cele mai importante și totodată protejate de normele juridice cu caracter penal.

„Delincvența reprezintă ansamblul actelor și faptelor care violează regulile penale și care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social (poliție,justiție, instituții de recluziune etc.). Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal”.

În studiul său intitulat „Sociologia devianței. Devianță și control social” Conf. Univ. Dr. Tudorel Butoi apreciază că „delincvența include acele încălcări și violări ale normelor penale și

de conviețuire socială care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integritatea persoanei în societate.

Un comportament delincvent implică, după opinia lui E. H. Sutherland următoarele:

a) are consecințe negative, prejudiciază interesele întregii societăți;

b) face obiectul unor interdicții, constrângeri formulate de legea penală;

c) prezinta o intenție antisocială deliberantă;

d) cuprinde fuzionarea intenției cu acțiune culpabilă;

e) fapta este probată juridic și sancționată ca atare.

Plecând de la ideea că delincvența presupune o abatere de la normele și valorile universale acceptate de către o societate, o serie de autori disting următoarele trăsături ale delincvenței :

● violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie acțiuni sau sancțuni punitive împotriva celor care o încalcă;

● manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

● săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri.

Dimensiuni ale delincvenței/criminalității

Așa cum am precizat în paragrafele anterioare, fenomenul de delincvență este unul complex, care afectează bunul mers al societății în ansamblul său. Pentru a ilustra modul în care delincvența/criminalitatea își pune amprenta asupra tuturor aspectelor care definesc individul și societatea, sunt identificate șase dimensiuni/forme de manifestare ale acesteia:

a) dimensiunea statistică evidențiază starea și dinamica criminalității în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuții și indici a diferitelor delicte și crime, precum și corelarea acestora cu o serie de variabile și indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice și culturale, grupuri de populație, zone rurale sau urbane, sisteme penale etc.);

b) dimensiunea juridică evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora,gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate, modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea și prevenirea socială a delictelor și crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare și devianță existente în societate și în formele de reacție socială față de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologică evidențiază structura personalității individului delincvent și individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă(răspunderea, discernământul etc.);

e) dimensiunea economicăsau „costul” crimei evidențiază consecințele directe sau indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material și moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparației bunurilor, polițelor de asigurare etc.);

f) dimensiunea prospectivă evidențiază tendințele de evoluție în viitor a delincvenței, precum și „propensiunea” spre delincvență a anumitor indivizi și grupuri sociale.

Deși crima sau comportamentul delincvent este apreciat a fi un fenomen juric, încadrat de normele dreptului penal, ea este în fond un fenomen social, deoarece se produce în societate și are o serie de consecințe negative asupra securității și integrității individului. A înfăptui un act delincvent înseamnă a înfăptui acțiuni sau comportamente în opoziție cu normele de funcționare și conviețuire existente la nivelul grupurilor, instituțiilor și societății.

Cap. 3 – Teorii explicative ale comportamentului criminal

3.1. Teorii etiologice ale crimei și criminalității

Teoriile explicative ale criminalității au evoluat odată cu ani și au încercat să formuleze idei și concepte care să vină în sprijinul unei mai bune înțelegeri a comportamentului criminal. Aceste teorii ne sunt de ajutor pentru a putea să identificăm factori, cauze sau circumstanțe care stau la baza comiterii de acte delincvente.

3.1.1. Teoria criminalului „înnăscut”

De-a lungul timpului cercetători din domenii precum psihologie, psihiatrie, medicină, au acordat o atenție deosebită aspectelor de ordin biologic, fiziologic și ereditar care stau la baza comiterii de acte criminale de către indivizi. Italianul C. Lombroso a fost promoterul acestei teorii (teoria criminalului „înnăscut”) conform căreia „ personalitatea delincventului reprezintă o personalitate distinctă și specială ( denumită „personalitate criminală”), ea datorându-se anumitor structuri anatomofiziologice și biologice, transmise ereditar, și care determină predispoziția spre crimă și violență a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o ființă biologică ce diferă „sensibil” de ființa normală, datorită posedării anumitor trăsături și „stigmate” anatomofiziologice dobândite pe cale ereditară”.

Teoria formulată de C. Lombroso a fost supusă unor îndelungi critici din partea unor sociologi cercetători precum E.H. Sutherland, D. Cressey sau E. Durkheim ori G. Tarde, care au combătut ideea existenței de indivizi născuți criminali, susținând exitența unor indivizi predispuși spre nonconformism sau comportamente violente.

Deși a stârnit o serie de controverse, teoria criminalului „înnăscut” a folosit drept pilon pentru numeroase teorii și cercetări ulterioare.

3.1.2. Teoria dezorganizării sociale

Teoria a apărut pe fondul dezorganizării sociale și comunitare existente la începutul secolului XX, dar și din dorința de a cunoaște și preveni criminalitatea. Cercetătorii și-au concentrat atenția asupra efectelor produse de industrializare, de urbanizare și de creșterea demografică asupra comportamentelor indivizilor.

Promoterii acestei teorii au fost reprezentanții școlii de la Chicago, care „ au încercat să demonstreze influențele dimensiunii și amplasamentului unei metropole, ca și cele ale dezorganizării sociale, economice și urbane asupra fenomenului criminalității. […] Diferențierea internă a metropolei nu împietează asupra mobilității indivizilor, dar mărește distanțele sociale dintre grupuri și subculturi, determinând slăbirea controlului social exercitat de comunitate și vecinătate și perturbarea ordinii sociale tradiționale, prin varietatea normelor de conduită, eterogenitatea și discriminările exercitate în cadrul orașului. Sub acțiunea efectelor combinate ale diferențierii și mobilității, mulți locuitori ai metropolei tind să devină, mai mult sau mai puțin, -desocializați-, învățând să trăiască fără aprobarea, recunoașterea sau reacția celorlalți. Persoanele –descializate- se întâlnesc, adesea, unele cu altele, în anumite zone și sectoare în care există case de închiriat, hoteluri îndoielnice, stăzi lăturalnice, case-rulotă etc., zone în care se constată și o cotă ridicată de malnutriție, sărăcie, sănătate precară, sinucideri și boli psihice”.

Prin urmare, subculturile delincvente apar ca o formă de protest a unor grupuri la tot ceea ce reprezintă valorile și normele grupului dominant, dar și din dorința de a elimina anumite bariere sau interdincții sociale.„În plus, se ignoră faptul că nu atât dezorganizarea socială în sine generează delincvență, cât mai ales o organizare socială inechitabilă și injustă, bazată pe inegalitatea șanselor dintre indivizi. De asemenea, în mod paradoxal, chiar organizarea socială poate genera crimă, mai ales în cazul bandelor sau asociațiilor criminale, care cunosc un grad ridicat de organizare a membrilor săi, și nu de dezorganizare”.

3.1.3. Teoria anomiei sociale

Conceptul de “anomie” a fost utilizat pentru prima dată de către sociologul francez Emile Durkheim în lucrarea sa “Diviziunea muncii sociale”, din anul 1893, atribuindu-i acestuia semnificațiile de “dereglare normative, incapacitate de dirijare adecvată a conduitelor, dislocare a conștiinței colective și a moralității, etc.”

În opinia sociologului Durkheim, moralitatea reprezintă “mai mult decât simplul simț al moralității fiecărui individ în parte”; constituie de fapt “atât o sursă a solidarității sociale, cât și un important factor de reglare, de limitare reciproca a intereselor, inevitabil egoiste ale indivizilor”(…) “Este moral – sublinia Durkheim – tot ceea ce leagă indivizii între ei, tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută, pentru a-I face dependenți unul față de celălalt, în cadrul aceleiași forme de asociere umană. Este moral, deci, tot ceea ce contribuie la asigurarea solidarității sociale, asa cum este cazul religiei sau al dreptului”. De aceea, este important ca fiecare individ să aibă capacitatea de a-și conștientiza apartenența la un grup social, de a-și însuși normele și valorile caracteristice comunității din care face parte, să ne înțelegem unii pe celălalți, să ne comportăm asemenea unui colectiv bazat pe posibilitatea de a ne împărtășii cu toții sentimentele, ideile, opiniile, trăirile fără ca acestea să ne fie judecate ori criticate.

„Anomia reprezintă, deci, starea de dereglare care afectează un grup social supus unor transformări puternice și bruște. Ea apare în caz de dezastu economic sau, din contră, în caz de creștere rapidă a bunăstării, producând o ruptură în echilibrul ordinii sociale, astfel încât membrii grupului se găsesc dezorientați în raport cu noile situații cu care sunt confruntați”.

Anomia nu presupune lipsa normelor, ci lipsa eficienței și a funcționalității normelor, care atrag după sine dezorientare în rândul indivizilor. În acest sens Durkheim susține că „orice schimbare rapidă în structura socială, care dislocă rețelele de solidaritate stabilite și unde stilurile de viață erau bine precizate, poartă în sine o ocazie de anomie”. Teoria anomiei sociale capătă noi dimeniuni odată cu ideile și viziunile lui R.K. Merton, care susține că nonconformismul este „normal” și că ajută la evoluția și organizarea societății. R.K. Merton a explicat cum modul de organizare a diferitelor structuri sociale îi determină pe indivizi să adopte comportamente deviante, construind cinci modele de adaptare a individului la contextul și activitățile la care ia parte:

●conformitatea este modul cel mai frecvent întâlnit în societate, fiind specific majorității indivizilor, care preferă să se subordoneze necondiționat normelor și legilor existente, chiar dacă idealurile, aspirațiile și scopurile lor sociale și individuale nu sunt atinse niciodată. Deși conformitatea nu este un mod de adaptare deviant, cercetările criminologice au evidențiat că cel puțin în cazul tipului criminal ocazional sau a celui pasional avem de-a face cu indivizi conformiști, socializați și aparent morali, dar care în fața unor ocazii „criminogene” comit diverse crime și delicte. Situația lor ridică în fața cercetătorilor întrebarea: Dacă ocazia îl face criminal pe un individ conformist sau dacă ocazia îl relevă ca fiind criminal?”;

● inovația, în care individul acceptă și valorizează scopurile culturale, însă pentru realizarea acestora utilizează o serie de mijloace care, de cele mai multe ori, sunt imorale, ilicite sau ilegale, dar pline de succes și eficiență pentru „inovator” (este cazul unor escroci, înșelători, falși vindecători, prezicători, prostituate etc.);

● ritualismul, mod de adaptare în care indivizii ignoră sau chiar resping scopurile culturale, concentându-se excesiv asupra mijloacelor legitime, care devin pentru ei un „fetiș” și din care fac u ritual în activitatea lor, blocând, de fapt, fluența acțiunilor sociale. De regulă, ei sunt indivizi cu un nivel scăzut de aspirații și idealuri, temători de anu greși sau de a nu avea eșecuri, motiv pentru care se simt „protejați” dacă adoptă procedee ritualiste, de rutină (cazul unor birocrați, administratori, funcționari etc.);

● evaziunea sau retragerea reprezintă un mod de adaptare deviant, dar destul de rar întâlnit în societate, fiind specific indivizilor care resping atât scopurile culturale, cât și mijloacele instituționalizate. Este cel adoptat de către acei indivizi despre care Merton spune că „sunt în societate fără să fie totuși”, adică „bolnavi mentali, lunatici, paria, rătăcitori, vagabonzi, cerșători, bețivi cronici, drogați; ei au abandonat scopurile precise și nu mai funcționează conform normelor”;

● răzvrătirea sau revolta, caracterizată prin respingerea totală a scopurilor culturale și a mijloacelor instituționalizate și sustituirea lor cu altele noi. Este un mode de adaptare specific indivizilor care încearcă să modifice sau să înlocuiască stuctura socială și să schimbe ordinea socială existentă (cazul unor disidenți politici, revoluționari, lideri politici sau religioși), acțiunile și transgresările lor de la normele sistemului în care trăiesc putând fi considerate ca fiind forme de „devianță pozitivă”.

„Ulterior, pornind de la paradigma lui Merton, o serie de teoreticieni (Robert Dubin, Richard A. Cloward, John G. Gagnon etc.) au elaborat noi interpretări asupra anomiei, care au încercat să dovedească că devianța nu are numai efecte nocive și disfuncționale, ci și efecte constructive și chiar benefice pentru societate”

3.1.4. Teoria „asocierilor diferențiale”

E.A. Sutherland și D. Cressey au elaborat teoria prin care au explica că un comportament criminal se învață prin intermediul interacțiunii cu alți indivizi, ca și comportament conformist.

„Preocupat de instituționalizarea delincvenței în zonele urbane, E. H. Sutherland consideră comportamentul criminal condiționat nu de caracteristicile biofiziologicesau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul absoarbe cultura și se conformeazd regulilorși normelor sociale și legale”.

Sutherland consideră că atunci când dorim să explicăm un comportament criminal din punct de vedere științific trebuie să luăm în calcul urătoarele:

Elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului, ceea ce reprezintă o explicație situațională sau dinamică;

Elemente care au influențat anterior situația și viața delincventului, ceea ce constiuie o explicație istorică sau genetică.

Astfel, putem spune că un comportament criminal este învățat prin interacțiunea directe dintre indivizi ce aparțin acelorași grupuri sociale, prin idermediul cuvintelor sau al gesturilor.

Teoria lui Sutherland include nouă postulate, dintre care mai semnificative sunt cele care se referă la:

– învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendinșelor impulsive și atitudinilor agresive;

– această orientare se face în funcție de interpretarea favorabilă, sau dimpotrivă, defavorabilă a dispozițiilor legale;

– în consecință, un individ devine delincvent atunci când „interpretările”defavorabile respectării legii devin preponderente față de cele favorabile, ceea ce reprezintă principiul „asocierii diferențiale” observabil atât în cazul asocierilor criminale, cât și a celor noncriminale.

3.1.5. Teoria subculturilor delincvente

Pornind de la ideea că socializarea negativă poate duce către delincvență, A.K. Cohen și-a concentrat atenția asupra modului de funcționare a mecanismelor generatoare de delincvență în anumite grupuri sociale. Aceste subculturi funcționează printr-un mecanism ce presupune transmiterea, învățarea și experimentarea în grup a unor tehnici și comportamente delincvente.

„Subculturile delincvente, arăta Cohen, s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința anihilării frustrărilor de status marginal și al anxietăților. Întrucât indivizii care fac parte din asemenea subculturi au convingerea că le sunt blocate căile sau mijloacele legale de acces spre bunurile și valorile sociale, recurg, de cele mai multe ori, la mijloace indezirabile și ilicite, devenind astfe, surse potențiale de devianță și infracționalitate”.

În dicționarul de sociologie ne este prezentată opinia lui W. Miller asupra subculturilor delincvente, mai exact că „ își au rădăcinile în aspecte ale culturii clasei muncitoare și, mai mult decât doar o reacție față de societatea clasei mijlocii, ele sunt o accentuare a „intereselor centrale, ale culturii mamă”. Autorii feminiști A. McRobbie și J.Garber, „au explicat absența fetelor din cultura de stradă a tinerilor făcând referire la o „subcultură de dormitor”, feminină”.

3.2. Teorii criminologice elaborate pentru explicarea criminalității feminine

3.2.1. Teoria lui Cesare Beccaria – în tratatul „Despre infracțiuni și pedepse” autorul a făcut câteva referiri la statutul de subordonare economică, socială și politică a femeii. În capitolul XXI unde vorbește despre infracțiunile greu de probat, este prezentat și adulterul despre care spune că poate fi comis doar de către femei. Referitor la răspunderea femeii, reprezentatul criminologiei clasice nu face o trimitere exactă la pedeapsă, menționând că femeia care a comis această faptă a cedat din slăbiciune sau din cauza violenței a cărei victimă a fost. De reținut este actualitatea ideilor lui Beccaria în contextul criminalității feminine de astăzi.

3.2.2. Teoria lui Cesare Lombroso – publicat în 1893 în colaborare cu G.Ferrero, tratatul „La donna delinguente, la prostutituata e la donna normale”, descrie femei criminale și prostituate înnăscute, asasine pasionale, epileptice, delincvente. Influențat de ideile evoluționiste ale lui C.Darwin. și de teoria recapitulației a lui E.Haeckel, C. Lombrosso consideră că “tipul criminal este mult mai frecvent la prostituate, pentru că ele oferă și cele mai multe semne degenerative. Cercetările acestor stigmate din punct de vedere anatomic și fiziologic l-au făcut să apropie femeia criminal de prostituată și să stabilească pentru amândouă aceeași origine: atavismul”. Autorii tratatului explică numărul redus de crime comise de femei prin trăsăturile fiziologice dar și prin instinctul lor matern, devianța sexuală fiind văzută ca o manifestare a structurii criminale, similară nevoii de a ucide a bărbatului. Deși femeile sunt controlate de trăsături biologice ca pasivitatea, atunci când ucid, sunt mult mai rele decât bărbații: „simțul lor moral este deficient, ele sunt răzbunătoare, înclinate spre răzbunare printr-o cruzime rafinată. În mod obișnuit, aceste defecte sunt neutralizate de evlavie, maternitate, lipsă de pasiune, răceală sexuală, de slăbiciune și inteligență nedezvoltată”. Tratatul face referire și la dimensiunea craniului, care este diferită la femeile criminale, dar și la leziunile anatomo-patologice, la anomaliile fizionomice și cefalice; caracterizând astfel femeile criminale din naștere, criminalele de ocazie și criminalele din pasiune.

3.2.3. Teoria lui S. Freud – în ceea ce privește criminalitatea, S. Freud considera că toți indivizii au instincte imorale și antisociale. O parte centrală a operei sale face referire la tendințele sexuale conform cărora motivația celor mai multe dintre infractoare este de natură sexuală. S. Freud consideră ca femeile deviante sunt cele care își propun să devină superioare bărbaților, să câștige în domenii specifice acestora sau cele care nu își acceptă pasivitatea naturală. Dacă C. Lombroso se axează pe trăsăturile fizice, S. Freud pune accent pe bolile psihice pentru a explica criminalitatea feminină.

3.2.4. Teoria „criminalității feminine ascunse”- Teoria lui D.Pollak se bazează tot pe explicații raportate la sex (în sensul de act sexual), îndoindu-se că femeile comit atât de puține infracțiuni pe cât sunt reflectate în statisticile oficiale. Avansând teoria criminalității feminine „ascunse”, D.Pollak îi urmează lui Freud în explicarea criminalității feminine prin referire la nevroza sexuală, spunând despre femei că sunt timide, pasive, lipsite de pasiune dar că ceea ce privește viața sexuală învață să disimuleze, să manipuleze, formându-se ca instigatoare la infracțiunile pe care le comit bărbații.

3.2.5. Teoria „rolului de gen” – conform acestei teorii femeile sunt mai puțin implicate în criminalitate prin prisma procesului de socializare care este diferit, printre altele și în funcție de sex. Astfel, diferențele biologice sau psihologice dintre bărbați și femei nu sunt înnăscute, ele fiind însușite în urma unui proces de învățare. Criminalitatea feminină se explică prin socializarea rolului de gen, după opinia adepților acestei teorii.

„Femeile sunt învățate să se conformeze unor standarde mult mai rigide și sunt recompensate pentru acest comportament; bărbaților, deși li se spune să se conformeze, de multe ori sunt recompensați atunci când nu țin cont de ele sau le tratează cu dispreț, susține Hoffman-Bustamante. Autoarea a stabilit un număr de elemente care participă la diferitele rate de criminalitate: modele de socializare și așteptări de rol diferite; diferențe de gen în aplicarea controlului social; oportunități diferite pentru a comite infracțiuni; diferențe de gen în termenii accesului la subculturile criminale”.

3.2.6. Teoria „masculinizării forțate” – conform unei teorii a lui T. Parsons, rolul de gen este principalul motiv pentru care există diferențe între crimele săvârșite de către bărbați și cele comise de către femei. Astfel, criminalitatea este mai redusă în rândul femeilor, deoarece acestea sunt atașate de o prezență feminină al cărei model îl urmează, iar bărbații reacționează prin delincvență, ca răspuns al deranjării față de persoana feminină autoritară din viața lor. Potrivit lui T. Parsons bărbații pot prezenta propensiuni înspre criminalitate dacă mama va fi capul familiei lor, iar fetele vor fi mai înclinate înspre delincvență dacă familia din care provin este destrămată sau dacă mama nu reprezintă un model pozitiv.

3.2.7. Teoria „liberalizării” – F.Adler concepe criminalitatea feminină ca fiind o urmare a „liberalizării” femeilor din anii 1960-1970, comparând infracționalitatea cu un indicator al gradului de eliberare al femeilor. Mișcările feministe sunt privite ca fiind „deschizătoare pentru femei în zonele legale dar și în cele ilegale. Argumentează că dacă bărbatul a fost anterior activ într-o zonă specifică, femeia vrea să îi devină egală, inclusiv în criminalitate”. Din perspectiva lui F. Adler, noua femeie vede criminalitatea ca fiind incitantă, fascinantă și distractivă.

3.2.8. Teoria „controlului puterii” – conform teoriei lui J. Hagal, „structura clasei familiale constă din configurațiile puterii între soți, care derivă din pozițiile pe care aceștia le ocupă în cadrul activităților desfășurate în interiorul și exteriorul căminului. Aceste activități includ printre altele și implicarea părinților în protejarea și socializarea copiilor pentru rolurile pe care le vor ocupa în viitor, ca adulți”. Criminalitatea feminină este explicată prin diferențele dintre fete și băieți, prezente în controlul exercitat de către părinți în procesul de socializare și educare.

Cap. 4- Evoluția criminalității în societatea românească

4.1. Criminalitatea în perioada de tranziție

Pentru România, revoluția din anul 1989 a însemnat începutul instaurării unui regim democratic, care a atras după sine o serie de schimbări greu de asimilat pentru populație.

„Exigențele impuse de noile realități (economie de piață, reforme sociale, care s-au vrut radicale, câștig potrivit prestației sociale, respectarea opiniei celorlalți) au însemnat tot atâtea eforturi în planul mentalităților și concepțiilor. Neadaptarea comportamentului unora dintre membrii societății românești la cerințele unei societăți cu adevărat civilizate și libere, care nu au reușit să înțeleagă faptul că funcționarea democrației autentice trebuie să se bazeze pe respectul legii, pe respectul unor norme prestabilite, obligatorii și impersonale, este o altă realitate dură a societății românești actuale”.

Așadar, putem spune că reformarea societății românești reprezintă un proces anevoios, reprezintă un proces care a produs o serie de efecte negative și care a declanșat o serie de probleme sociale, cum ar fi șomajul, sărăcia, corupția etc.

„Schimbarea mentalității existente anterior a dus, paradoxal, la înțelegerea greșită a noțiunii de libertate, mulți indivizi și chiar categorii de persoane imaginându-și și chiar conturându-și ideea că au dreptul să săvârșească acte ilegale, inclusiv infracțiuni – unele cu un înalt grad de violențăși cu moduri de operare deosebite, altele mai puțin violente, dar având ca unic țel înavuțirea rapidă cu orice preț– de natura speculei, contrabandei, traficului de valută falsă, obiecte de patrimoniu și droguri, furtului de autoturisme,corupției și șantajului”.

Privind în urmă, putem spune că trecerea de la communism la democrație a fost înțeleasă diferit de indivizi. Dacă unii oameni au perceput-o ca pe o eliberare, alții au considerat că această schimbare a reprezentat un prilej de comitere a unor acte violente și de recurgere la fapte ilegale.

“Dacă adăugăm, la toate acestea, neimplicarea fermă a tuturor organelor chemate săprevinăși săreprime fenomenele infracționale, tergiversarea nejustificatăori intenționatăa soluționării unordosare penale sau soluțiile cel puțin curioase în altele, prin care au fost favorizați marii infractori, avem explicația creșterii numărului de infracțiuni în țara noastrăde la 97.828 în 1990, la 280.812 fapte penale în care s-a început urmărirea penalăîn anul 2005, fiind înregistrate în evidențăși 137.117 fapte cu autori necunoscuți”.

4.2. Criminalitatea azi

În paragrafele anterioare am evidențiat modul în care trecerea de la communism la democrație și-a pus amprenta asupra societății românești și a factorilor care au determinat o creștere vizibilă a criminalității. Neînțelegerea implicațiilor pe care un nou regim le-a adus în țara noastră, a atras după sine o serie de nereguli la nivelul întregii societăți, nereguli care s-au tradus prin acte infracționale, prin lipsa unor reacții ale instituțiilor publie sau a unor lacune de funcționare și organizare a acestora.

În ultimii cinci ani fenomenul infracțional a fost influențat în mare parte de criza economico-financiară care a pus stăpânire pe țara noastră și de reorganizarea Poliției Române.

Conform studiului Ministerului Afacerilor Interne și al Inspectoratului General al Poliției Române intitulat Evaluarea activității desfășurate de poliția Română în anul 2012, sunt prezentate evoluțiile tuturor actelor infracșionale după cum urmează:

– Criminalitatea de natură judiciară în România se menține pe un trend crescător (+4,3%), datorat în principal evoluției infracțiunilor contra patrimoniului, în special al celor din sfera micii criminalități. Infracțiunile de natură judiciară reprezintă 61,8% din totalul infracțiunilor sesizate.

-Infracțiunile contra patrimoniului reprezintă 52,6% din totalul infracțiunilor sesizate și prezintă o creștere de 3,2%.Creșterea infracțiunilor contra patrimoniului este datorată, în principal, evoluției infracțiunilor de furt (+6,8%). Furtul rămâne principala problemă în România, reprezentând 35,3% din totalul infracțiunilor sesizate. Se înregistrează creșteri în principal la faptele de furt din societăți comerciale (+8,3%) și din locuințe (+9%).Infracțiunile de furt de autovehicule au înregistrat o scădere semnificativă (-18%), procentul de recuperare fiind de 63,5%.

-Infracțiunile de tâlhărie reprezintă 0,9% din totalul infracțiunilor sesizate și înregistrează un trend crescător. Creșterea înregistrată, de 22,3%, se datorează faptelor produse prin smulgere de obiecte (telefon mobil, poșete, bijuterii etc.).

– Infracțiunile comise contra persoanei reprezintă 22,8% din totalul infracțiunilor sesizate și înregistreză un trend descrescător (-3,5%). Infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății se mențin aproximativ la nivelul anului trecut.

– Criminalitatea gravă, comisă cu violență(în această categorie sunt incluse omorul, tentativa la omor, pruncuciderea, lovirile cauzatoare de moarte, tâlhăria și violul urmate de moartea victimei) sunt pe un trend crescător (+11%).De menționat este faptul că, 53,4% din totalul infracțiunilor grave comise cu violență au fost comise în mediul rural.

Din totalul infracțiunilor de omor, doar o mică parte (13,5%) au fost produse în mediul stradal. Procentul de identificare al autorilor în dosarele penale de omor a fost de 96,8%.

– Regimul armelor. Infracțiunile de mare violență comise cu arme de foc continuă să înregistreze valori reduse. La nivel național au fost înregistrate 8 omoruri și 10 tâlhării comise cu arme de foc, comparativ cu 9 omoruri și 26 tâlhării înregistrate în 2011.

Numărul evenimentelor produse prin folosirea, fără respectarea prevederilor legale, a armelor letale și neletale, a înregistrat o creștere de la 210 la 221. Infracționalitatea din domeniul armelor și munițiilor se menține la același nivel cu anul 2011, numărul de evenimente produse cu arme de foc deținute ilegal în anul 2012 fiind de 48.

– În domeniul materiilor explozive, au fost constatate 130 de infracțiuni conform art. 280 Cod penal, privind nerespectarea regimului materiilor explozive și 810 de infracțiuni la Legea 126/1995 privind regimul materiilor explozive.Astfel, în urma activităților desfășurate, au fost indisponibilizate în vederea confiscării, 81.659 kg. explozivi, dintre care 74.943 kg. articole pirotehnice, 250 metri liniari fitil detonant și 3.811 bucăți capse de inițiere.

– În domeniul substanțelor toxice, au fost constatate 34 de infracțiuni conform art. 312 Cod penal, privind traficul de substanțe toxice,72 de infracțiuni la Legea nr. 360/2003 privind regimul substanțelor chimice periculoase și 142 de infracțiuni la O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului.În urma activităților desfășurate, au fost indisponibilizate în vederea confiscării 186.497 kg. substanțe toxice și deșeuri periculoase, 47.913 kg. produse de protecție a plantelor și 335 kg. mercur.

– În domeniul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale, datele statistice relevă faptul că în aceasta perioadă au fost constatate 18.550 infracțiuni, cu 13,50% mai multe decât în anul 2011. Pentru săvârșirea acestora, au fost cercetate 14.589 persoane, cu 11,6% mai multe ca în 2011.

– Abordarea infracționalității din sfera corupției s-a focalizat pe investigarea ilegalităților apărute în sfera achizițiilor publice, învățământ, sănătate, derularea unor acțiuni de privatizare frauduloasă a societăților comerciale la care statul este acționar etc..

Au fost declinate, în favoarea parchetelor, 1.031 de dosare penale, față de 1.049 în anul 2011, fiind constatate 5.257 de infracțiuni (+12% față de anul 2011), pentru care au fost deferite parchetelor 3.352 de persoane (+0,7 față de anul 2011), dintre acestea 166 în stare de reținere/arest, față de 40 persoane în anul 2011.

Conform datelor furnizate de Poliția Română se poate observa o ușoară creștere a criminalității în anul 2012 comparativ cu anul 2011, și o creștere majoră față de perioada de tranziție.

4.3. Criminalitatea feminină

Conform unui studiu aprofundat în intervalul de timp 1997 – 2001, bazat pe o analiză statistică la nivel național s-a constatat o creștere cu fiecare an a ponderii femeilor în totalul participanților la comiterea actelor criminale.

4.3.1. Participarea femeii la actul infracțional

„Sunt câteva diferențe substanțiale între infracționalitatea bărbaților și a femeilor care trebuiesc serios interpretate, nefiind nevoie de cunoștințe criminologice avansate pentru recunoașterea diferențelor dintre infracționalitatea bărbaților și a femeilor; femeile comit mai puține infracțiuni decât bărbații”.

Pornind de la această realitate este necesar să menționăm faptul că, de foarte mule ori se poate întâmpla ca un individ care comite un act de criminalitate să nu fie în mod direct implicat, acesta poate fi forțat, șantajat sau în necunoștință de cauză. Nu puține sunt cazurile când victimele devin fără să vrea infractori, iar acest lucru este foarte posibil în cazul femeilor care sunt mai vulnerabile, pot fi mai ușor „folosite” în special prin raporturi de forță fizică, pot fi intimidate, sunt mult mai expuse la riscul de manipulare emoțională și psihică. Acest fapt nu înseamnă că femeia care comite anumite infracțiuni nu își dorește în mod deliberat, doar că este inevitabil să nu ne gândim la relația complexă dintre victimizarea femeilor și infracționalitatea feminină.

De multe ori, femeile, comit infracțiuni de teama de a nu fi victimizate, fetele sunt mult mai des decât băieții victime ale abuzului sexual din copilărie, fapt ce este menținut de mărturiile deținutelor. Femeile care-și omoară abuzatorii au îndurat ani de constrângeri mentale și psihice, fiind frecvent ignorate de sistemul penal de justiție când au fost rănite de soții lor. Acesta nu este singurul argument că „femeile care-și omoară partenerii au ajuns la un punct în care consideră că viața lor sau a copiilor a fost pusă în pericol”.

„În ultimii ani, ponderea femeilor infractor a crescut ca rezultat al schimbărilor politicii sistemului de justiție penal. De multe ori, schimbările politicii guvernamentale referitoare la infracțiunile legate de drog au afectat disproporțional femeile, în termenii creșterii acuzărilor și încarcerărilor. Deși participarea femeilor la infracțiunile legate de traficul de droguri este minoră, pedepsele pe care le primesc sunt aspre datorită creșterii numărului de infracțiuni per ansamblu și amplorii fenomenului. Multe jurisdicții au implementat sentințe cu închisoarea pentru anumite infracțiuni legate de droguri, reducând posibilitatea judecătorilor să stabilească sancțiuni alternative la închisoare. Numărul femeilor din închisori s-a triplat în ultimii 10 ani, în primul rând ca rezultat al creșterii condamnărilor pentru infracțiunile legate de droguri. Într-adevăr, războiul împotriva drogurilor pare să fi devenit un război al femeilor”.

4.3.2. Infracțiuni „feminine” – reglementări juridice

Analiza unor infracțiuni care pot fi comise doar de femei sau cu implicare preponderentă a femeilor au scopul de a evidenția anumite aspecte specifice ale femeilor care comit infracțiuni și totodată sunt prielnice în ceea ce privește răspunderea în fața legii.

Avortul – Prima lege privind avortul datează din anul 1803 iar înainte de acest an avortul era considerat o infracțiune de drept comun și se pedepsea doar dacă se producea după ce a prins viață fătul. În dreptul civil prima prevedere a apărut în Codul lui Napoleon în 1910 iar reformele din 1920 și 1923 au schimbat avortul din crimă în delict. Astăzi în România această faptă este stipulată în Codul Penal (art. 185) -„ provocarea ilegală a avortului: (1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna dintre împrejurări: a) în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop; b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămânii și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani” (a se vedea Codul Penal, art. 185, alineatele 1- 6).

Pruncuciderea reprezintă o formă de omor calificat care din punct de vedere moral nu își găsește o motivație suficient de bună deoarece, copilul are dreptul la viață, el trebuie respectat ca fiind o persoană distinctă și liberă indiferent de caracteristicile particulare (etnie, sex, probleme fizice sau medicale). Conform Codului Penal, (art. 177), „pruncuciderea reprezintă uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată în stare de tulburare pricinuită de naștere și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

Legătura dintre prostituție și traficul de femei: prostituția, deși nu este specifică în exclusivitate femeii, este săvârșită cu preponderență de către femei. Codul Penal al României definește prostituția ca fiind „fapta persoanei care își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane” și „este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani”.

Traficul de femei este o formă a criminalității împotriva femeii care a căpătat proporții foarte mari în ultimii ani: „în perioada 01.2000–06.2003 România ocupa locul trei în statisticile OIM, cu privire la victimele traficului de persoane asistate, în Europa Centrală și de Est, după țări ca Albania și Moldova. Conform unei cercetări”, în perioada 01. 2000–06. 2003 au fost identificate și asistate 778 femei victime ale traficului.

Prostituția și traficul de femei pot fi foarte des confundate prin prisma asemănărilor cauzelor și a factorilor de risc: „nivelul scăzut de trai, șomajul, educația, dorința de realizare și independență, expunerea la povești de migrațiune cu succes, legislație lacunară, locuire într-un mediu instituționalizat iar în plan regional foarte importantă este criza din Balcani, prin care România a devenit țară generatoare dar și de tranzit a marilor rețele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia, dar și din țările vecine (Ucraina, Moldova sau Belarus)” .„Traficul femeilor și fetelor a devenit una dintre cele mai rapide activități infracționale în creștere din lume, și aceasta ridică probleme serioase privind impactul asupra tuturor națiunilor. Statisticile referitoare la trafic sunt dificil de evaluat deoarece mult din această activitate este subterană și victimele sunt ținute ascunse. În plus, victimele au mult de pierdut dacă vin în față. Acești factori fac ca acuzarea și investigarea traficului să fie dificilă. Aplicarea eficientă a legilor traficului cere atenție națională. În plus, coordonarea aplicării la nivel internațional este de asemenea esențială pentru prevenirea, investigarea și acuzarea traficului” .

Justiția cât și societatea civilă trebuie să acorde un interes maxim procesului de încadrare a femeii în calitate de învinuit într-unul dintre cele două tipuri de infracțiuni, deoarece acestea pot fi foarte ușor confundate.

4.3.3 Considerații generale asupra diferențelor de sex-rol

Existența ființei umane se află într-o relație de interdependență cu formele de organizare societală, cu relațiile dintre sexe, cu procesul de reproducere sub toate aspectele ei (funcționale, valorice, morale) iar această realitate este prezentă pretutindeni, indiferent dacă vorbim despre societatea tradițională ori de cea modernă – este o tendință firească a societății de a se structura în funcție de vârstă și sex, de a urma un sistem de reglementare a relațiilor dintre femei și bărbați în ceea ce privește familia, ocupația, rolul ori statutul în societate.

„Identitatea sexuala a fiecărui individ nu este o problemă de opțiune proprie. După maximum 14 zile de la naștere, în conformitatea cu apariția și configurația organelor genitale se declară sexul (băiat/fată), scris în certificatul de naștere. Societatea, prin microgrupul familial, îl recunoaște pe individ ca aparținând unuia dintre cele 2 sexe. Sexul legal și sexul social sunt impuse de societate pe baza aspectului exterior, aparent normal, al organelor genitale”.

Identitatea sexuală și conștiința asupra ei se construiesc treptat, printr-un proces de socializare sexuală, specific fiecărui individ, în funcție de mediul social, de experiența dobândită în mediul educațional și cultural în care trăiește. „Conștiința identității sexuale se bazează pe integrarea succesivă și simultană a șapte componente: sex genetic, sex gonadic, sex fenotipic, sex legal, sex hormonal, atestat de hormonii androgeni, pentru bărbați și de cei ovarieni pentru femei, sex ca status social, sex psihologic”. Acestea au rolul de a ce ne dezvolta identitatea de sine (fizică, psihosexuală, socială, vocațională, moral-spirituală) prin care ne exprimăm imaginea completă despre noi, despre caracteristicile și expectanțele de sex-rol, despre opțiuni sociale, profesionale, culturale. Astăzi, fetele resimt într-o măsură mult mai mare criza de identitate prin conflictul de rol ce se află în strânsă legătură cu feminitatea și masculinitatea deoarece femeia încă este reprezentată în multe culturi ca fiind strâns legată de casă, de creșterea copiilor, iar modelele feminine care fac excepție intră inevitabil în conflict cu imaginea „tradițională”.

Diferențele de sex-rol provin în mare măsură din caracteristicile biologice dar sunt modelate de evoluția psihosocială a fiecărui individ, după cum spuneau Ph. Mussen și J.J. Conger: „identitatea psihosexuală se dezvoltă discret, influențată intens de modelele parentale, fiind la început difuz integrată în subidentitatea familiei”. Schimbările ce au loc în familie, schimbări ce au rolul de a exprima dinamica și prefacerile acesteia sunt prezentate în teoria structurală. Definim rolul ca fiind „statusul obiectivat prin activare din partea disponibilităților subiecților sociali”.

Modelul realizat de H. Touzard în anul 1965 prezintă conduitele de rol din cadrul familiei: „autonomia soțului (bărbatul acționează și decide); autonomia soției (femeia acționează și decide); autocrația soțului (bărbatul decide, femeia acționează); autocrația soției (femeia decide, bărbatul acționează); conducerea soțului (bărbatul decide, acționează împreună); conducerea soției (femeia decide, acționează împreună); diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acționează, decid împreună); diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acționează, decid împreună); cooperarea sincretică (acționează împreună, decid împreună)”. Tinerii care au model parental cu masculinitate redusă, au dificultăți de identificare iar cei cu model parental puternic conturat cu masculinitate sunt mai siguri pe ei, mai încrezători, protectivi, mai relaxați, calmi și chiar fericiți.

Manifestarea masculinității și a feminității prin sex – roluri este determinată și de diferențele în privința concepției despre masculinitate și feminitate, deoarece, așa cum spune M. Mead, elemente dintr-o cultură pot fi specifice feminității dar în altă cultură pot fi specifice masculinității. De asemenea, factorii hormonali joacă un rol foarte mare în diferențele de sex-rol dar și dominația emisferelor cerebrale, diferite la femei și bărbați.

În privința percepțiilor sociale ce au susținut și orientat diferențele privind modelele de sex-rol, putem spune că astăzi ele nu mai sunt atât de accentuate, femeilor fiindu-le din acest punct de vedere mult mai ușor să își dobândească identitatea de sine, bineînțeles, cu restricțiile specifice fiecărei culturi – această schimbare a fost evidentă începând cu mișcările din preajma anilor 1960-1970. Pe de o altă parte, în încercarea de a ajunge la o egalitate, femeile și-au pierdut valori autentice specifice, și-au accentuat complexul de „sex-rol”, au luat naștere situații dihotomice, nefavorabile în toată puterea cuvântului, pentru ambele sexe.

În prezent atât femeile cât și bărbații primesc mesaje contradictorii din partea societății: femeia a fost încurajată să devină chiar mai mult decât bărbatul și totuși dacă obține un nivel crescut de carieră poate fi considerată „nefeminină” iar bărbatul a fost stimulat să fie grijuliu, emoțional, sensibil dar dacă merge prea departe riscă să fie considerat „îmbrobodit”. Ca o concluzie generală putem spune că „femeile nu trebuie să fie competitive cu bărbații, ci complementare, sexele ființând împreună în echilibru numai păstrându-și specificul psihologic”.

4.4. Reglementări juridice la nivel internațional

„ Promovarea constantă și sistematică a principiului egalității de șanse între femei și bărbați, în accepțiunea actuală a noțiunii, constituie o preocupare de dată relativ recentă pentru comunitatea internațională, deși diferite aspecte ale egalității între femei și bărbați au fost evocate prin mai multe declarații sau tratate internaționale”. Amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului, (art2.alin.1), Convenția Internațională referitoare la Drepturile Civile și Politice (art.2,alin.2) interzic din anul 1979 discriminarea pe bază de sex. Față de Convenția Internațională Referitoare la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, care se referă numai la discriminarea în “domeniul vieții publice”, Convenția Referitoare la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor are o mai mare arie de aplicare și, de asemenea, acoperă acte care cad în sfera privată. Convenția pune în discuție și egalitatea dintre bărbați și femei în fața legii, capacitatea legală în probleme civile (art.15. alin.1 și 2) și cere să se asigure “pe bază de egalitate” drepturi legate de căsătorie și familie (art.16).

Alte documente legislative ce reglementează statutul socio-juridic al femeii: Convenția Drepturilor Legale și Civile (art.4), Convenția Americană a Drepturilor Omului (art.16), Carta Organizației Națiunilor Unite (art.1), Carta Africană a Drepturilor Omului (art.2), Declarația și Platforma de la Beijing (p.1), Convenția Inter-Americană referitoare la Prevenirea, Pedepsirea și Eradicarea Violenței împotriva femeilor (art.7). Aceste documente de lege prevăd că toate drepturile și libertățile stabilite în aceste tratate vor fi disponibile fără discriminare de sex, dreptul femeilor de a se căsători libere și de a fonda o familie, egalitatea de drepturi în legislațiile naționale, dreptul egal la un nume, dreptul egal la capacitate juridică, dreptul femeilor la respect pentru viața lor, pentru integritatea lor fizică și mentală, dreptul femeilor de a nu fi torturate și a suferi tratamente și pedepse inumane sau degradante.

4.5. Reglementări juridice la nivel european

„Preocuparea Consiliului Europei de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, cu scopul de a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun și de a favoriza progresul lor economic și social, în special prin apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a materializat de-a lungul timpului în numeroase instrumente juridice europene, esențiale pentru promovarea egalității între femei și bărbați”.Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950, art.14 și partea a V-a), și Protocoalele Adiționale; Carta Socială Europeană (1961), Carta Socială Europeană revizuită (1996,art.14), Tratatul de la Maastricht al U.E. (1993), Tratatul de la Amsterdam (1999, Partea I- art. 3.2. și 13) sunt printre documentele legislative fundamentale la nivelul Europei. Acestea reglementează egalitatea economică, socială, legală, civilă între femei și bărbați, și prin strategii specifice urmăresc participarea egală la procesul decizional, schimbarea rolurilor tradiționale și depășirea stereotipiilor de gen.

4.6 . Reglementări juridice la nivel național

„Legislația națională, în primul rând Constituția României, afirmă egalitatea între cetățenii săi, fără deosebire de sex, și în principiu nu conține norme discriminatorii după acest criteriu. Deși societatea civilă și în special asociațiile care militează pentru drepturile femeilor au semnalat de mai multă vreme inegalitățile existente în fapt între femeile și bărbații din România, instituțiile publice au abordat problematica egalității de gen doar în cadrul procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană, îndeplinirea standardelor în acest domeniu constituind unul dintre criteriile de aderare”.

„În vederea transpunerii acquisu-lui comunitar au fost luate măsuri instituționale: în cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale a fost înființat Departamentul pentru coordonarea strategiilor privind drepturile femeii și de elaborare a politicilor familiale pentru ca ulterior să fie reorganizat în Direcția pentru egalitatea de șanse din cadrul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Direcția a dispărut odată cu reorganizarea ministerului. Atribuțiile privind aplicarea Planului național de acțiune pentru egalitatea de șanse au fost transferate către Comisia Consultativă interministerială în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați CODES (legea 285/2004), o structură creată pentru evaluarea progreselor referitoare la măsurile de realizare a obiectivelor Planului. Structura a reprezentat până la desființare mecanismul guvernamental responsabil cu elaborarea strategiilor și politicilor în domeniul promovării egalității de șanse între femei și bărbații și eliminării oricăror forme de discriminare pe criterii de gen, colaborând în permanență cu structuri internaționale cu atribuții în domeniu: O.N.U., U.E., Organizații internaționale în domeniul educației, muncii și familiei”.

În anul 2005 a fost înființată Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse (ANES) ca o structură guvernamentală aflată în subordinea M.M.S.S.F.. Această structură are ca obiectiv principal „introducerea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați în toate domeniile societății românești, prin elaborarea și implementarea de politici și programe axate pe problemele diverselor categorii de femei din România”. Dintre proiectele și programele ANES amintim: Strategia Națională pentru Egalitatea de Șanse între femei și bărbați pentru perioada 2010 – 2012, Rețeaua de Centre Pilot pentru femei ESTHIA, Femei și bărbați – aceleași șanse pe piața muncii.

Un rol foarte important îl au asociațiile și organizațiile non-guvernamentale de gen și care înregistrează rezultate notabile în acțiunile întreprinse. Printre acestea se numără: Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Asociația Femeilor din România, Asociația pentru Șanse Egale, Fundația Pro Women, Fundația Șanse Egale pentru Femei, Asociația pentru Promovarea Femeii din România, Societatea de analize feministe ANA, Asociația pentru libertatea și Egalitatea de gen.

Printre principalele acte normative consacrate reglementării egalității de șanse între femei și bărbați mai sunt: Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, H.G. 759/2002 privind aprobarea Planului Național pentru Ocuparea Forței de Muncă, O.U. 96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă, Legea 53/2003 (Codul Muncii), Legea 25/2004 privind drepturile gravidelor la locurile de muncă, Legea 62/2009 privind implementarea principiului egalității de tratament între femei și bărbați în ceea ce privește accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii, Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.În acest context amintim câteva dintre structurile statului ce au atribuții în domeniu: Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, Agenția Națională pentru Protecția Familiei, Comisia pentru Egalitatea de Șanse între Femei și bărbați, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, Guvernul României, Organizația Internațională a Muncii.

Criticile actuale ale organismelor europene se alătură celor ale societății civile din România deoarece, deși legiferată de câteva decenii, egalitatea cetățenilor în funcție de sex este departe de a fi respectată în toate aspectele vieții publice și private (în special în mediul rural), iar datele oficiale ce provin din cercetări de specialitate evidențiază existența unor diferențe majore între normele legale și punerea lor în practică.

În pofida măsurilor luate la nivel instituțional, legislativ și comunitar, femeia din România întâmpină foarte multe probleme, în special în privința raporturilor de forță și violență din familie, stigmatizarea asupra unor comportamente sexuale, implicarea în criminalitate, accesul limitat în politică. Printre schimbările pozitive ce merită a fi menționate sunt: participarea într-un număr mai mare a femeilor pe piața muncii, accesul la educație, participarea bărbatului la munca în casă, la creșterea și educarea copiilor, respectarea dreptului și dorinței femeii de a evolua din punct de vedere profesional, social și economic, sporirea modalităților de educare sexuală, eliberarea femeii de maternitățile nedorite.

CRIMINALITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ