Crima Organizata Transfrontaliera Si Implicatiile Asupra Securitatii Nationale. Analiza Reglementarilor Legislative Interne Si Internationale Privind Combaterea Acestui Fenomen

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – CONSIDERAȚII TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND CRIMA ORGANIZATĂ –––––––––––––– pag.6

DEFINIREA UNOR CONCEPTE ȘI SINTAGME––– pag.9

Sensuri și terminologii –––––––––- pag.11

Caracteristici, trăsături și tipologia crimei organizate – ––––––––––––––––––––––––––-pag.14

1.2. REȚELE ȘI DOMENII DE MANIFESTARE ALE CRIMEI ORGANIZATE ––––––––––––––––– pag.24

1.2.1. Principalele rețele ale crimei organizate ––––– pag.25

1.2.2. Domeniile de organizare ale crimei organizate ––- pag.27

CAPITOLUL 2 – MODALITĂȚI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE –––––––pag.45

TIPOLOGII ALE CRIMEI ORGANIZATE ––––––pag.49

Mafia italiană ––––––––––––––––pag.51

Triadele chinezești ––––––––––––––pag.55

Yacuza iaponeză ––––––––––––––-pag.56

Cartelurile columbiene ––––––––––––pag.58

Mafia rusă –––––––––––––––––pag.59

Grupări criminale vietnameze și coreene –––––pag.64

Bandele organizate de stradă (,,street gangs”) și bandele de motocicliști (,,outlaw motocycle gangs”) –––––pag.66

Organizații criminale din România –––––––pag.69

Grupuri, manifestări și tipologii criminale autohtone

Criminalitatea „gulerelor albe”- -pag.70

Contrabanda și evaziunea fiscală-pag.72

Mafia țigănească––––––-pag.74

2.1.8.2.Importul de crimă organizată–––––pag.75

2.1.8.2.1. Rakeții ––––––––––pag.76

2.1.8.2.2. Elementul chinezesc ––––- pag.77

2.1.8.2.3.Grupările internaționale arabe și turcești––––––––––––––––––––––pag.77

2.2. Metodologii de prevenire si combatere a crimei organizate––––––––––––––––––––––––––pag.78

2.2.1. Preocupări ale Organizației Națiunilor Unite–––pag.78

2.2.2. Strategii de luptă împotriva crimei organizate. Obiective. –––––––––––––––––––––––pag.81

2.2.3. Strategii de luptă împotriva crimei organizate. Metode. ––––––––––––––––––––––––pag.81

2.2.4. Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate–––––––––––––pag.84

2.2.4.1. Scopul și aplicațiile instrumentelor ––pag.85

2.2.4.2. Cooperarea internațională și clauzele de asistență –––––––––––––––––––––––––––––pag.86

2.2.4.3. Protecția martorilor și acordarea de asistență și protecție a victimelor ––––––––––––––––––––pag.86

2.4.4.4. Posibile instrumente viitoare ––––-pag.87

2.2.5. Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere ––––––––––––-pag.92

2.2.6. Convenția penală privind corupția –––––––-pag.95

CAPITOLUL 3 – INSTITUȚII ȘI ORGANISME DE DREPT INTERNAȚIONAL CU IMPACT ÎN COMBATEREA FENOMENULUI DE CRIMĂ ORGANIZATĂ TRANSFRONTALIERĂ –––––- pag.97

3.1. Legislația în vigoare privind crima organizată––––––pag.101

3.1.1. Criminalitatea organizată prevazută de Legea nr. 39/2003 privind grupul infracțional organizat ––––––pag.102

3.1.2. Noțiunea de grup infracțional organizat în reglementarea noului Cod penal ––––––––––––––pag.110

3.1.3. Jursiprudență––––––––––––––––pag.113

3.1.4. Elemente de drept comparat privind legislația financiară și penală în materia prevenirii și combaterii infracțiunilor din sfera criminalității organizate –––––––––pag.118

3.1.5. Legislația penală și în alte zone ale lumii ––––-pag.134

3.2. Organizații internaționale angajate în prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere––––––––––––-pag.140

3.2.1. Organizația Națiunilor Unite–––––––––-pag.140

3.2.2. Preocupări ale Consiliului Europei în domeniul criminalității transfrontaliere –––––––––pag.141

3.2.3. Organizația Internațională de Poliție –Interpol ––-pag.142

3.2.4. Europol –––––––––––––––––-pag.145

3.2.5. Centrul sud-est european de aplicare a legii (SELEC) –––––––––––––––––––––––––––pag.146

3.3. Managementul gestionării fenomenului criminalității transfrontaliere în România–––––––––––––––––––-pag.148

CAPITOLUL 4 – LOCUL ȘI ROLUL ROMÂNIEI ÎN COMBATEREA FENOMENULUI DE CRIMĂ ORGANIZATĂ TRANSFRONTALIERĂ ––––––––––––––––- pag.152

4.1. Concepția NATO privind crima organizată transfrontalieră- pag.154

4.2. Concepția UE privind crima organizată transfrontalieră –- pag.159

4.3. Armonizarea legislației românești cu cea internațională –- pag.164

CAPITOLUL 5 – CONCLUZII –––––––––––––- pag. 167

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ––––––––––––– pag.175

CAPITOLUL 1 – CONSIDERAȚII TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND

CRIMA ORGANIZATĂ

În ciuda multitudinii de studii privind crima organizată, există, încă, controverse în ceea ce privește definirea, structura și consecințele sale, precum și modul în care aceasta poate fi cel mai bine controlată în zilele noastre.

Senzațional, miturile și lipsa informației (sau dezinformarea) au constituit-o într-o temă mult folosită (chiar abuziv) în literatură, atât în cea populară, cât și în cea academică. Singura certitudine pare să fie aceea că manifestările crimei organizate constituie o serioasă problemă socială care persistă, în ciuda eforturilor deosebite privind reglementarea și sancționarea acestor fenomene.

Crima organizată a generat dintotdeauna o preocupare serioasă în societatea modernă, datorită formelor în care se manifestă și a modus-ului operandi în funcție de care se schimbă constant condițiile socio-economice și politice, pe care, dealtfel, le reflectă. În ultima vreme a devenit evident și deosebit de îngrijorător faptul că manifestările crimei organizate devin din ce în ce mai mult transnaționale și, ocazional, acestea amenință, chiar, securitatea globală.

În abordarea, crimei organizate s-au subliniat adesea o serie de probleme cu care orice cercetător al acestui fenomen se confruntă. Cea mai evidentă dintre ele o constituie secretul acestor grupuri; este foarte greu de observat felul în care membrii grupurilor criminale interacționează în cadrul grupului, dar și cu cei din afară. În plus, asocierile cu oameni importanți și organizații, tranzacțiile legitime și activitățile filantropice ale multora dintre aceste grupări criminale le asigură un scut protector.

Însă, paradigma confederației criminalilor, priviți ca structură foarte bine organizată, operând ierarhic sub reguli stricte și sub un control centralizat, a fost discreditată. De asemenea, este clar că activitățile criminale sunt deseori angajate în afaceri legale. Relațiile lor cu instituțiile de control și cu organizațiile politice sunt deseori armonioase și au beneficii reciproce. În unele cazuri, grupurile criminale sunt atașate parazitar întreprinderilor legale.

De aceea, precizarea acestei noțiuni trebuie nuanțată, deoarece se impune o analiză constantă a fenomenului crimei organizate, pentru că rapiditatea cu care se dezvoltă, adăugându-și noi mijloace tehnice, informaționale, de penetrare a cât mai multor nivele, impune din partea cercetătorilor fenomenului o adaptare la aceste noi realități.

Folosit deseori cu variate înțelesuri, prin prisma unor cercetări sociologice, economice, criminologice sau chiar încercând a fi definit de către cei implicați în lupta împotriva crimei organizate, termenului de “crimă organizată” i s-au adăugat tot timpul noi elemente datorate noilor forme de manifestare și a noilor tipuri de activități ale crimei organizate. Astfel, s-a definit ca fiind “crimă organizată” un set de relații în jurul organizațiilor ilegale, în timp ce alții folosesc acest termen pentru a indica un grup de activități ilegale desfășurate de un grup de agenți dat.

În 1967, Task Force on Organised Crime a formulat o definiție care stabilește clar o legătură directă între ansamblul activităților crimei organizate și managementul piețelor ilegale. În timp ce crima obișnuită este tipic îndreptată înspre o redistribuire nedreaptă a resurselor, crima organizată are ca punct de plecare ideea de a dezvolta o activitate pentru care există o cerere spontană. În plus, organizațiile criminale pot folosi violența în scopul de a obține rezultatele dorite.

În acord cu acest punct de vedere, organizațiile criminale ar arăta foarte mult ca niște structuri elaborate – firme – ale căror afaceri au ca scop producerea de bunuri și servicii legale pentru consumatori.

Analistul T.C.Schelling argumentează că definirea de mai sus a crimei organizate nu poate fi acceptată, deoarece nu acordă un rol central acelor activități care implică amenințarea și/sau practicarea violenței. După Schelling, diferența dintre activitățile criminale obișnuite – care pot fi foarte bine organizate – și crima organizată este aceea că doar ultima pare să guverneze și să controleze întreaga structură economică interlopă.

Argumentul lui Schelling este construit în două trepte logice distincte. În primul rând, s-a arătat că noțiunea exactă de “crimă organizată” conține în sine o idee de exclusivitate sau, pentru a folosi un termen mai concentrat, de monopol. Într-adevăr, în acord cu Schelling, esențial pentru afacerile organizațiilor criminale este să dobândească un rol de instanță decizională într-o arie dată (care poate fi geografică sau economică), precum și să stabilească reguli privind taxele și impozitele asupra afacerilor legale și/sau ilicite, aceasta permițând evitarea celor mai multe costuri și a riscului existent în managementul direct al afacerilor. S-a considerat că a-ți face propria regulă implică, în mod necesar, folosirea organizată a violenței asupra unei arii date. În această privință, ideea lui Schelling privind organizațiile criminale este mult mai aproape de cea a unui guvernământ, ce și-a stabilit propriile-i reguli în zonele asupra cărora își extinde puterea.

Relativ recent (1983), Reuter stabilește și motivează o altă definiție a crimei organizate care, implicit, respinge ambele abordări deja existente: “crima organizată consistă în organizațiile care au durabilitate, ierarhie și implicare în multiplicitatea activităților criminale”.

S-a constatat că există piețe – atât legale, cât și ilegale – unde organizațiile criminale tind să se integreze vertical, cum ar fi: spălarea banilor, distribuirea pe scară a narcoticelor, mai ales în piețele internaționale, folosirea violenței în scopuri de extorcare ș.a. În aceste piețe există, fără îndoială, o luptă pentru putere, pentru activități competitive; în marea majoritate a celor mai puternice organizații se fac eforturi pentru stabilirea unei coordonări între ele. Această idee a unui control centralizat asupra unor părți largi ale activităților criminale organizate a fost recent relevată de către procurorii italieni, care au început așa-numitul “maxi-trial” împotriva capilor mafiei siciliene.

Tezele procurorilor au fost bazate pe evidența existenței unei comisii a capilor locali și a familiilor mafia, care acționează ca un for de decizie centralizată pentru cele mai multe dintre activitățile lor economice. Avantajele ce rezultă dintr-o asemenea centralizare ar fi următoarele:

stabilirea unei clasificări în funcție de bonitatea unităților economice, ce dezvoltă activități legale;

exercitarea prețurilor de monopol pe unele piețe mai puțin deschise competiției externe;

internaționalizarea unei externalități negative, datorită excesului de violență;

evitarea disipării resurselor printr-un lobby competitiv și prin corupție;

un management mai bun asupra portofoliului activităților riscante;

un acces mai ușor la piețele financiare naționale și internaționale.

Un alt aspect important în aprofundarea fenomenului crimei organizate și a resorturilor sale interioare este legat de înțelegerea rolului jucat de guvernele legale (ca organe creatoare de lege și care dispun și de instrumentele necesare aplicării ei), precum și a relațiilor dintre crima organizată și guvern, în ideea în care ambele funcționează ca niște instanțe care dispun de forța și instrumentele necesare pentru crearea și impunerea unor reguli. Aceste relații nu sunt de obicei investigate de către economiști și suportă mai multe abordări pentru o analiză eficientă a crimei organizate. Acest aspect implică relațiile de conflict, de contrast dintre organizațiile criminale, pe de o parte, și politicieni și birocrați, pe de altă parte. Relațiile de conflict existente între organizațiile criminale și instituțiile guvernamentale sunt cauzate de faptul că amândouă au nevoie să-și dezvolte funcțiunile pentru a-și exercita controlul asupra unui teritoriu dat. În ideea de a înțelege particularitățile organizațiilor criminale, ca tip aparte de organizare care dispune de mijloace de impunere a propriilor reguli prin forță, este nevoie, pe de o parte, să se analizeze circumstanțele în care guvernele legale își însușesc un monopol nedisputat asupra puterii de a constrânge sau, alternativ, organizațiile criminale succed în stabilirea controlului asupra unei zone – fie geografică, fie definitivă funcțional.

1. 1 – Definirea unor concepte și sintagme

În ceea ce privește conceptul de criminalitate internațională, acesta include în conținutul său două aspecte: criminalitatea, având în vedere totalitatea infracțiunilor comise pe teritoriul statelor într-o anumită perioadă de timp (statistică greu de realizat) și criminalitate internațională, care se referă la numărul infracțiunilor comise într-o anumită perioadă de timp, prin care au fost încălcate obligatoriu, legislațiile a cel puțin două state. Sintetizând toate aceste elemente, considerăm că noțiunea de criminalitate internațională cuprinde totalitatea faptelor infracționale săvârșite într-o perioadă de timp, bine determinată pe teritoriul statelor din comunitatea internațională sau pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică, de către persoane fizice și juridice.

Noțiunea de criminalitate comportă mai multe categorii în funcție de diferitele elemente de referință cu care se operează:

în funcție de spațiul de referință există o criminalitate națională;

referindu-ne la perioada de timp putem vorbi de criminalitate anuală, semestrială, lunară;

dacă faptele sunt raportate la diferite categorii de persoane există criminalitatea adultă, juvenilă, masculină, feminină, criminalitatea „gulerelor albe" (persoane ce ocupă poziții importante în sfera relațiilor de afaceri etc);

după gradul de cunoaștere a faptelor penale de către organele de justiție criminalitatea poate fi reală (fapte comise efective), aparentă și legală (sau judecată).

In prezent asistăm la o recrudescență tară precedent a fenomenului criminalității care este amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism și crimă organizată, comise în scopul de a inspira teamă și insecuritate în rândul populației, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna armată și alte fapte care afectează siguranța civică și individuală.

În ceea ce privește conceptul de crimă organizată, putem spune că nu s-a

ajuns încă la un punct de vedere comun al specialiștilor, teoreticienilor și

practicienilor în domeniu, deși preocupări în acest sens au existat încă din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, constituind subiect de interes și în zilele noastre.

Există diferențe esențiale între modul de abordare a acestui concept de la

o epocă istorică la alta, de la un stat la altul, dar și între teoreticienii din același

spațiu geografic.

Deși crima organizată este un fenomen cunoscut, oamenii și-au format o

idee falsă despre aceasta, parțial din cauza definițiilor neclare și unghiurilor

diferite din care s-a încercat abordarea teoretică a acestui fenomen.

Încercări în alcătuirea unei definiții pentru crima organizată aparțin

specialiștilor din domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentanților

mass media și responsabililor cu elaborarea strategiilor de prevenire și

combatere a acestui fenomen.

Necesitatea elaborării unei definiții unitare rezidă din următoarele

aspecte:

– crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce

implică o mai bună cunoaștere a cauzelor, evoluției și tendințelor sale;

– delimitarea clară a conceptului de crimă organizată de celelalte

activități ilegale;

– identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate și

legăturilor ce există între acestea;

– cunoașterea dimensiunilor și implicațiilor sociale și economice ale

fenomenului;

– delimitarea clară între ceea ce reprezintă crima organizată ca activitate

ilegală și cea de grup cu preocupări criminale ;

– încriminarea unitară, atât în dreptul internațional, cât și în cel național,

a activității infracționale specifice crimei organizate ;

– armonizarea acțiunilor practice și strategiei statelor angrenate în lupta

împotriva crimei organizate, inclusiv în ceea ce privește crearea unui cadru

instituțional eficient.

Lipsa unei definiții unitare și nedelimitarea clară a conceptului de crimă

organizată, poate duce uneori la imposibilitatea urmăririi membrilor unor rețele

criminale transnaționale pe teritoriul altui stat, unde anumite activități ilegale nu

sunt incluse în sfera acestui tip de fenomen criminal.

De exemplu, plecând de la definiția americană potrivit căreia „crima

organizată constă în exercitarea sistematică a unei activități criminale pentru

bani și putere”, în urma unui studiu efectuat recent în Rusia, s-a apreciat că din

cele peste 5.000 de grupări criminale cunoscute în această țară, numai 350 corespund definiției de mai sus și că doar 12-20 dintre ele formează mari carteluri. Probabil autorii studiului au considerat că deși toate cele 5.000 de

organizații criminale acționează în scop patrimonial, nu au putut dovedi că foarte multe dintre acestea își propun ca obiectiv obținerea unei poziții dominante,de putere, atât în sfera criminală, cât și în cea social-politică.

Iată cum, pornind de la o anumită definiție, pot scăpa sferei fenomenului

crimei organizate, anumite activități ilegale și structuri criminale, fapt ce poate

avea consecințe directe asupra strategiei privind urmărirea internă și

internațională, precum și a încadrării juridice a faptelor din acest domeniu.

1.1.1 Sensuri și terminologii

Un moment de referință pentru studierea științifică a crimei organizate îl reprezintă anul 1950, când Senatul American a înființat un comitet special de investigare a crimei organizate, supranumit Comitetul Kefauver, după numele președintelui acestuia.

În anul 1993, Grupul ad-hoc pentru Crimă Organizată al Uniunii Europene a adoptat următoarea definiție care a fost prezentată la Consiliul Europei: „crima organizată este prezentă ori de câte ori două persoane sunt implicate într-un proiect infracțional comun, de-a lungul unei perioade de timp, extinse sau nedeterminate, cu scopul de a obține putere și profituri și atunci când micului asociat i se dau sarcini pe care să le îndeplinească în interiorul organizației prin: afaceri sau activități corelate afacerilor; folosirea violenței sau a intimidării, influențarea mediilor politice, a mijloacelor de informare în masă, a economiei, a guvernului sau a organelor judiciare; controlul exercitat asupra unui teritoriu, dacă este necesar, în scopul comiterii în colectiv sau individual, a infracțiunilor plănuite care, din punct de vedere legal, vor putea fi considerate infracțiuni grave”.

În cadrul NATO, crima organizată este considerată amenințare la adresa securității statelor și este definită prin „acțiuni ale organizațiilor de natură criminală, structurate ca o rețea, cu unul sau mai mulți șefi și câteva unități subordonate răspândite pe un teritoriu vast. Scopul lor este de a obține ilegal mijloace și bani cu scopul de a câștiga puterea, fără să se țină cont de existența legilor democrației care guvernează țara unde organizațiile operează” . Ele pot îndeplini operații similare cu cele descrise mai sus. Mai mult, aceste organizații „realizează operații de contrabandă la o scară ce pune în pericol securitatea națională și militară din cadrul unei țări”.

În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o combinație letală între crima organizată corupție și terorism, ce urmărește uzurparea puterii politice, și șubrezirea sistemului statal prin crearea unei economii paralele care deteriorează credibilitatea instituțiilor fundamentale ale statului de drept în fata cetățenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor și libertăților fundamentale dar și cu riscurile provocate de infracționalitatea transfrontalieră și corupție, atât la nivelul securității individuale, cât și ale comunității în general.

Ca și terorismul, conceptul de crimă organizată nu are o singură definiție. Au existat mai multe încercări de a-l defini, însă datorită diferențelor conceptuale, instituționale sau legislative din diferite state, încă nu se poate creiona o definiție unanim acceptată pe plan internațional. Diferențe de abordare, atât teoretică a acestui concept, cât și practică în contracararea acțiunilor ilegale se întâlnesc chiar și la nivelul instituțiilor unui stat, dar de cele mai multe ori acestea sunt la nivel de nuanțe, fiind rezultate din competențele specifice fiecăreia, esența crimei organizate, așa cum am arătat la începutul acestui subcapitol, rămânând neschimbată.

În sens general, crima organizată mai este definită și prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirate, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

În varianta în uz acceptată de Uniunea Europeană, activitățile specifice crimei organizate sunt definite ca fiind „activitățile desfășurate de orice grup constituit din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori corupției, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia legală”.

O altă definiție care suscită interes este cea dată de specialiștii polonezi, în 1996, și inserată în Proiectul Convenției Internaționale Împotriva Criminalității Transnaționale Organizate. Potrivit acesteia, crima organizată reprezintă activitățile desfășurate de orice grup, format din cel puțin trei persoane, care permit celor aflați la conducere să se îmbogățească sau să controleze teritorii ori piețe interne sau străine, prin folosirea violenței, intimidării, corupției, urmărind fie să desfășoare o activitate infracțională, fie să se infiltreze în economia legală.

Fenomenul crimei organizate transfrontaliere a apărut și se extinde odată cu dezvoltarea fenomenului globalizării, influențele din activitățile economice, financiar-bancare, transporturilor și mai ales tehnologiei și comunicațiilor determinând consolidarea acestuia, mai ales că armonizarea legislațiilor naționale în sfera contracarării crimei organizate transfrontaliere este încă un deziderat.

Conform definiției Interpol, „crima organizată reprezintă orice asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărei scop principal este de a realiza profituri, fără a respecta granițele naționale”.

Noțiunea de „terorism” a fost folosită pentru prima dată la cea de-a doua Conferință de Armonizare a Dreptului Penal de la Bruxelles, în 1930, fiind definită astfel: ”Folosirea internațională a unor mijloace, capabile să producă un pericol, reprezintă acte de terorism ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietății private sau de stat”.

Terorismul internațional constituie o formă de manifestare a crimei organizate transnaționale, ale cărui consecințe dramatice sunt resimțite de întreaga comunitate mondială.

Terorismul este o amenințare netradițională, care planează asupra Europei Centrale pentru următorii ani. Viitorologii, previzioniștii și specialiștii în terorism au identificat cinci mari stadii în evoluția terorismului pentru următorii 15 ani. Trei noi tendințe mari ale terorismului sunt asociate cu schimbările din sistemul internațional – superterorismul, adică folosirea armelor de distrugere în masă, terorismul etnic, religios și anarhic și, în sfârșit, fenomenul zonei cenușii, în care coexistă terorismul, violența insurgentă și lipsa legii. Europa Centrală se află în apropierea epicentrului formelor majore de terorism. Două forme majore sunt cele familiare, care continuă să existe, și anume terorismul de stat și terorismul politic tradițional.

Superterorismul este folosirea de o manieră brutală a armelor de distrugere în masă (ADM): arme nucleare, biologice și chimice (NBC). Această formă de terorism a preocupat guvernele occidentale încă de la începutul organizării activității lor de combatere a terorismului. De aceea, superterorismul nu este nou. Mulți specialiști consideră că acesta a fost utilizat pe timpul războiului rece și va continua să fie prezent pe durata tranziției către o nouă ordine mondială.

Analizând fenomenul crimei organizate ca un pericol social deosebit de important, specialiștii români, având în vedere formele de manifestare a acestuia în țara noastră și în corelație cu evoluția sa în plan internațional, definesc crima organizată ca fiind constituită din: activitățile desfășurate de orice grup format din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale, interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori corupției, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia legală.

Constituie, de asemenea, acte de crimă organizată, orice alte infracțiuni prevăzute de legislația penală, dacă au fost săvârșite în condițiile și scopurile prevăzute mai sus.

În înțelesul acestei definiții comune, crima organizată include și comiterea oricărei infracțiuni de către un membru al grupului, ca parte componentă a activității ilicite a unei asemenea organizații.

1.1.2.Caracteristici, trăsături și tipologia crimei organizate

Deoarece pentru fenomenul crimei organizate nu există o definiție unanim acceptată, din analiza cazuisticii în domeniu s-au desprins o serie de elemente definitorii ce caracterizează organizarea, funcționarea și trăsăturile rețelelor criminale și care, conturează acest fenomen.

Elementul etnic este un factor fundamental în geneza unei rețele criminale transfrontaliere și care explică puterea unor organizații criminale internaționale formate din asiatici, chinezi, italieni, japonezi, ruși, vietnamezi. Dezvoltarea acestora și conlucrarea lor în diverse domenii de acțiune au făcut ca elementul etnic să fie specific organului de comandă, iar nivelul execuției nemaifiind un criteriu absolut.

Structura retelelor crimei organizate, bine definită și articulată atât pe verticală cât și pe orizontală, conferă unitate de acțiune, coerentă, suplețe și tenacitate în definirea obiectivelor, a mijloacelor și metodelor pentru atingerea țelurilor propuse.

Sunt cel puțin trei nivele ierarhice de comandă și de execuție care respectă ierarhia, specializarea și compartimentarea activității:

nucleul sau cupola comanda;

locotenenții stabiliți prin legături de rudenie, după o verificare draconică a loialității față de cupolă;

coordonatorii activităților ilegale și executanții acestora care sunt dependenți de profitul obținut; alături de aceștia coexistă, deseori fără a se cunoaște reciproc, executanții sarcinilor legale care au veleități de promovare în cadrul structurii.

Cupola este elementul de coeziune și comandă al rețelei, impus prin reguli stricte și deseori prin teroare; cine nu-1 respectă conform normelor interne este aspru pedepsit, deseori eliminat fizic.

Alte trăsături și caracteristici ale crimei organizate sunt:

preponderența mijloacelor ilegale folosite;

caracterul transfrontalier al activităților și frecventa conlucrare cu entități similare străine ori cu organizații teroriste;

nivelul ridicat de recurgere la violență și/sau corupție pentru realizarea scopurilor;

capacitatea de a penetra sau influența mediul politic;

implicarea activă în activități ilegale ale căror profituri sunt reinvestite în economia reală, influențând climatul politic, economic și social de pe un anumit teritoriu;

legături și înțelegeri cu organe ale statului gazdă.

Astfel, din enumerarea trăsăturilor de mai sus, se desprinde pericolul social major la adresa securității statelor al căror teritoriu este folosit pentru acțiune. Sub acest aspect, pot fi enumerate exemple de acțiune ale unui stat împotriva unor interese ale statului prin intermediul rețelelor crimei organizate transfrontaliere sau imaginate scenarii în cadrul cărora, prin aceste rețele și prin legăturile și înțelegerile cu organe dintr-un anumit stat, acestea vor acționa într-un scop contrar intereselor naționale.

Conform Convenției Cadru a Națiunilor Unite împotriva crimei organizate, prin acest concept se înțeleg activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau relații personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii sau piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât prin sprijinirea activității criminale cât și pentru a submina economia legitimă, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost definite în „Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope”

b) trafic de persoane, așa cum a fost definit în „Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituării altor persoane” din 02.12.1949;

c) falsificarea de monedă, așa cum este prezentată în „Convenția internațională pentru suprimarea falsului de monedă”, din 20.07.1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, reglementat de „Convenția UNESCO asupra mijloacelor de interzicere și prevenire a importului ilicit, exportului și transferului drepturilor asupra proprietății culturale”;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea folosirii lor împotriva publicului, așa cum au fost definite de „Convenția. privind protecția fizică a materialelor nucleare”, din 03.03.1980;

f) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de arme și materiale explozive sau de aparatură

auxiliară;

h) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

i) corupere a oficialităților publice.

Este cunoscut faptul că orice fenomen social nociv trebuie combătut și eradicat prin studierea și eliminarea cauzelor care l-au generat sau îl întrețin. Legătura cu flagelul terorismului contemporan, ab initio, impune constatarea că, analizând rezultatele nenumăratelor reuniuni, întâlniri, conferințe și alte manifestări internaționale în domeniu, inclusiv dezbaterile în cadrul Organizației Națiunilor Unite, preocupările pe marginea factorilor care generează terorismul nu au dus la nici un rezultat; același lucru se desprinde și din parcurgerea bogatei literaturi consacrate terorismului.

Profesorul Vojin Dimitrievici, de la Facultatea de drept din Belgrad, afirma că: „Anumite origini ale terorismului pot fi deplorabile în sine, datorită situațiilor penibile (rasism, colonialism, violarea drepturilor omului), în timp ce altele nu sunt astfel, dacă se ține seama de faptul că teroriștii, în ansamblu, provin din minorități frustrate”.

De asemenea, vorbind despre cauzele asasinatelor politice, profesorul american I. Simon arată că: “este certă concluzia că principala cauză a fost și este încă lipsa de dorință și de inițiativă a claselor conducătoare de a rezolva problemele arzătoare cu care se confruntă societatea. Violența generează violență. Actul individual de violență este răspunsul la o situație politică și socială”.

Un alt autor arată că: „Problema eșecului prevenirii și suprimării terorismului decurge din faptul că nu există o înțelegere limpede a cauzelor care conduc la acte ce constituie terorism. Guvernele și comunitatea internațională nu sunt în măsură să ajungă la un punct de vedere comun asupra acestui fenomen și tocmai de aceea au eșuat să-l controleze până în prezent”.

Într-adevăr, studiul cauzalității fenomenului terorist este o încercare pe cât de anevoioasă pe atât de riscantă, având în vedere complexitatea acestuia, diversitatea sa, tendințele de legitimizare din partea unor state, grupări sociale ori grupuri de interese.

O primă categorie de factori care generează acte de terorism sunt cei de natură politică: guvernări nepopulare, represive sau corupte, care provoacă disfuncționalități majore la nivel statal, economic, social, cu deteriorarea continuă a nivelului de trai al populației; politica de expansiune teritorială și economică (colonialismul, neocolonialismul), cu reacții adverse din partea celor frustrați ori uzurpați; amenințarea cu forța ori utilizarea acesteia împotriva propriului popor sau a altora; urmărirea procesului de globalizare în numele democrației dar în interesul unui stat sau al unui grup de state; tendințele de hegemonie și dictat atât în plan intern, cât și extern etc.

Înțelegerea corectă a cauzelor terorismului este esențială atât pentru adoptarea unor strategii de combatere a acestui fenomen, cât și pentru reducerea numărului de victime și a efectelor negative sociale, politice sau economice.

Efortul de analiză și înțelegere corectă și completă a acestor cauze nu trebuie în nici un caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste. Nu poate exista nici un fel de justificare morală pentru actele teroriste, indiferent de legitimitatea cauzelor invocate. De asemenea, înțelegerea cauzelor terorismului nu are nimic de-a face cu atitudinea de capitulare și de satisfacere necondiționată a obiectivelor grupurilor teroriste.

De obicei, mass-media oferă explicații emoționale și simpliste pentru a caracteriza terorismul ca pe un fenomen deviant, prezentând teroriștii ca pe oameni a căror copilărie și tinerețe au fost traumatizante psihic sau care, chiar dacă provin din familii bogate, au suferit din cauza lipsei de afecțiune. Ca exemplu, Giangiacomo Feltrinelli, care se trăgea dintr-o familie extrem de bogată, dar care a crescut în grija unor guvernante germane și a fost întotdeauna tratat cu răceală.

De fapt, majoritatea analiștilor susțin că terorismul are o cauză strict politică. După opinia lor, orice mișcare teroristă ce capătă suficient acces la puterea politică pentru a-și promova obiectivele renunță la terorism din proprie inițiativă. Dar , totusi, motivele specifice ale terorismului pot fi, după cum se va vedea, foarte diverse.

Al doilea factor care generează acte de terorism este obținerea de bani și avantaje. Unul dintre scenariile cele mai temute în țările vestice este obținerea de arme neconvenționale (chimice, biologice, nucleare) de către un grup nestatal, ori de un stat instabil sau care are interesul să câștige din vânzarea lor cu orice preț. Scenariul clasic este în felul următor: entitatea dispune de cel puțin două bombe nucleare. Guvernul (SUA) primește o amenințare privind distrugerea unui oraș, dacă o sumă mare de bani nu este transferată entității.

Americanii nu iau în serios prima amenințare. Entitatea își publică amenințarea și o listă de ținte și detonează prima bombă nucleară. Guvernul american plătește suma și încearcă să dea de urma teroriștilor. Cu o parte din banii primiți entitatea cumpără alte bombe și amenință cu detonarea lor dacă se încearcă în vreun fel capturarea lor. Ei pot găsi ca motive ale giganticei lor operațiuni de extorcare religia, antiglobalizarea, anti-Vestul sau orice altă idee de circulație, pentru a dezorienta opinia publică.

De asemenea, dorința de a răspândi un mesaj este un factor declanșator al actelor de terorism. Actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția asupra unei stări de fapt, pentru a transmite un mesaj sau pentru a aduce niște idei în dezbaterea publică. Teroriștii sunt mai preocupați de cantitatea și calitatea „timpului de antenă”, decât de provocarea unui număr mare de victime.

Cele mai cunoscute cazuri de acest gen sunt:

Theodore Kaczynski – Unabomber, suferind de schizofrenie, a comis un număr de 23 de atentate pe parcursul a 18 ani, numai pentru a obține publicarea propriilor „manifeste” (ce conțineau un program delirant neoludist împotriva tehnologiei moderne);

Weather Underground, grup terorist afiliat (cu mișcarea hippy), care între anii 1969 și 1975 a acționat în SUA pentru a protesta împotriva războiului din Vietnam și a campaniei duse de poliție și de FBI împotriva mișcărilor pentru drepturile civile.

Numit și terorism justițiar, răzbunarea și pedepsirea este un motiv destul de rar, fiind de obicei responsabil pentru asasinatele politice. Cele mai cunoscute cazuri sunt:

asasinarea lui Armand Călinescu de către legionari, ca pedeapsă pentru rolul jucat de acesta în uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu;

asasinarea prim-ministrului indian, Indira Ghandi, de către propriile gărzi de corp (grup terorist izolat sikh), pentru responsabilitatea sa în masacrul comis de armata indiană la asaltul Templului de Aur din Punjab;

asasinarea prim-ministrului israelian, Yitzhak Rabin, de către un extremist sionist (membru al unui grup izolat de trei persoane), pentru semnarea Acordului de la Oslo, care a fost perceput de către extremiștii evrei ca un act de trădare națională;

atentatul împotriva clădirii FBI din Oklahoma, comis de un grup terorist izolat ca pedeapsă pentru operațiunea FBI împotriva Sectei Davidienilor din Waco, Texas.

Contrar percepției generale, fanatismul religios este numai rareori motivul actelor teroriste. Această confuzie este întreținută atât de tendința factorilor politici și ai mass-media de a pune etichete de extremism organizațiilor teroriste, cât și a grupărilor teroriste care își asumă în mod fals motivații religioase pentru dezvoltarea propriei baze de susținere.

De exemplu, există mulți specialiști care consideră că motivul real al terorismului Al Qaida nu este fanatismul islamic, dar propaganda acestui grup se folosește abil de fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare și pentru a amplifica efectele actului terorist.

Cele mai cunoscute cazuri de terorism motivat de fanatism religios sunt:

atentatul cu gaz sarin comis de secta apocaliptică Aum Shinrikyo, în metroul din Tokyo, în anul 1995, soldat cu 12 morți și câteva mii de răniți. Unii specialiști consideră că atacul nu a fost comis pentru a grăbi un final apocaliptic al lumii, ci pentru a distrage atenția poliției de la o anchetă criminală asupra liderului sectei;

atentatele comise de teroriști izolați sau de către grupuri izolate împotriva clinicilor de avorturi din SUA;

asasinarea de către extremiști islamici a traducătorului japonez (în anul 1993) și rănirea gravă a editorului norvegian (în anul 1995) ai cărții „Versetele Satanice”. Această carte a autorului britanic Salman Rushdie este o considerată o blasfemie criminală la adresa Profetului Mahomed.

Deși multe grupări teroriste urmăresc ca obiectiv secundar subminarea puterii de stat, numai pentru mișcarea anarhistă a reprezentat motivul principal al activității teroriste.

Se spune că în timp ce insurgența este strategia săracului, terorismul este strategia săracului disperat. Cele mai multe grupări teroriste sunt motivate de idealuri legitime ce nu pot fi obținute pe căi politice, militare sau economice:

lupta împotriva Apartheidului – UmKhonto we Sizwe (MK), grup terorist afiliat Congresului Național African (Africa de Sud);

lupta pentru independență sau autonomie – Mișcarea Separatistă Bască ETA, Armata Republicană Irlandeză (IRA), Frontul de Eliberare al Quebecului (FLQ), Organizația Tigrii Tamili (ELAM);

lupta pentru emancipare economică și politică: Mișcarea Zapatistă și majoritatea mișcărilor comuniste de insurgență și terorism.

În unele cazuri, idealurile legitime care au fost motivele inițiale se pervertesc și se transformă într-un amestec demagogic pe parcursul alunecării pe spirala violenței, numai pentru a justifica o continuare a acesteia din urmă. Unul dintre exemplele cele mai clare este Manifestul FLQ în care revendicările de autonomie sunt amestecate cu idei de stânga, cu lupta anticorupție, cu protestul antifederalist, cu revendicări sindicale etc.

În alte cazuri, organizațiile teroriste apelează la dezinformare și la manipulare pentru a recruta noi membri sau pentru a-și extinde influența.

Dezinformarea și manipularea pot fi făcute într-un mod foarte profesionist și credibil. De exemplu, Al Qaida, pe lângă propaganda jihadistă, a difuzat pe data de 13 decembrie 2004 un videoclip de propagandă și dezinformare în limba engleză, având ca țintă tineretul musulman moderat din Vest. În acest videoclip, din oportunism tactic, Al Qaida încearcă să se prezinte ca mișcare de rezistență propriu-zisă, promovând jihadul global în numele rezistenței împotriva ocupației Irakului.

În varianta clasică, o organizație criminală are o serie de trăsături specifice: structura; ermetismul și conspirativitatea; flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare; caracterul transnațional al organizațiilor criminale; orientarea spre profit și utilizarea forței, fiecare prezentându-se astfel:

a) structura – membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică a fiecăruia; structura se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate; o organizație criminală implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea și execuția actelor ilegale;

b) ermetismul și conspirativitatea – această trăsătură derivând atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului, cât și din necesități obiective determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege; discreția și respectarea legii tăcerii omerta, sunt calități indispensabile pentru fiecare membru al unor astfel de organizații iar membri lor riscă să fie eliminați fizic în caz de trădare;

c) flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare – aceasta însemnând că, în timp, organizațiile criminale de tip mafiot au dovedit o extraordinară capacitate de adaptare, atât în privința domeniilor preferate de activitate, cât și la condițiile concrete, social-politice și istorice din țările în care s-au constituit;

d) caracterul transnațional al organizațiilor criminale – aceasta rezultând din faptul că deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale;

e) orientarea spre profit – această trăsătură caracterizând activitatea organizațiilor criminale prin menținerea monopolului asupra domeniilor în care își desfășoară activitatea: traficul cu narcotice, jocurile de noroc, pornografia, prostituția, traficul de arme, etc.;

f) utilizarea forței – este esențială în atingerea propriilor obiective și se manifestă prin intimidare, șantaj, corupție și violență. Aceste metode sunt utilizate în două direcții: pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri. Odată pătruns în ”interior”, recrutul învață ”codul onoarei” și legea tăcerii – omerta siciliană, indiscreția sau trădarea fiind pedepsite cu moartea, indiferent dacă structura criminală se numește Mafia, La Cosa Nostra, Yakuza, Triade, etc.; pentru a pedepsi acele persoane care nu se supun cerințelor și intereselor criminale sau acționează împotriva lor.

Matricea trăsăturilor definitorii ale unei entități criminale transfrontaliere organizate include și: identitatea etnică a organului de comandă (cupola); structura rețelei; mărimea rețelei; activități infracționale; caracterul transfrontalier al activităților; nivelul utilizării corupției; nivelul recurgerii la violență; capacitatea de a penetra și influența mediul politic; nivelul implicării profiturilor ilegale în economia reală, legală; gradul cooperării cu alte entități infracționale, inclusiv grupările teroriste; gradul de influențare a climatului economic, social, politic al unui teritoriu; înțelegeri cu autoritățile statului gazdă etc.

Putem afirma despre crima organizată că este un fenomen complex, evoluat de-a lungul istoriei, odată cu omenirea pe care o marchează profund negativ.

Terorismul și crima organizată privite separat reprezintă pericole la adresa societății, la adresa statelor, la securitatea acestora, dar din conjugarea celor două fenomene, datorită numeroșilor factorilor nocivi de care sunt determinate, se profilează ca o amenințare gravă.

Atât terorismul cât și crima organizată au depășit de mult granițele statului, terorismul având un caracter global, iar crima organizată a devenit de mult transnațională.

Înainte de 11 septembrie 2001, problemele crimei organizate și terorismului au fost considerate în multe situații, ca fenomene separate. Serviciile de securitate, structurile militare ale statelor, instituțiile abilitate cu supravegherea aplicării legilor, și-au reconsiderat poziția apreciind că terorismul și crima organizată trebuie privite ca amenințări strategice. Dar septembrie 2001, a schimbat gândirea strategică în acest domeniu. Terorismul și crima organizată sunt analizate acum ca amenințări dominante la adresa securității naționale a statelor dar și a securității internaționale.

Multe aspecte care relevă legătura evidentă dintre cele două fenomene, atât în Europa cât și în Statele Unite au fost prezentate în mass-media. Dar conjugarea celor două fenomene, evidențiază și un alt aspect, forța celor două, luate împreună.

În era contemporană, terorismul a suferit mutații semnificative și surprinzătoare, interesul teroriștilor deplasându-se dinspre atacarea unor obiective militare sau personalități politice spre producerea de victime din rândul civililor, incluzând aici persoane sau obiective comerciale sau simboluri ale puterii financiare.

Deși unii analiști consideră că terorismul nu generează efecte majore asupra activităților economice, deoarece afectează doar în mică măsură activitatea macroeconomică a unui stat, estimările bazate pe studii practice contrazic aceste afirmații. Terorismul poate avea o mare influență asupra distribuției capitalului productiv în rândul statelor lumii, chiar dacă o mică parte a economiei acestora este supusă riscurilor directe generate de un atentat terorist.

Astfel, activitățile teroriste reduc gradul de recuperare al investițiilor de capital, alături de creșterea neîncrederii în economia unui stat, fapt care poate cauza o deplasare semnificativă a intereselor investitorilor străini către alte state, dat fiind faptul că economia mondială se bazează pe libera circulație a capitalului, astfel încât investitorii au posibilitatea să-și dirijeze capitalurile spre regiuni cu un grad de risc terorist mai redus.

Într-o economie mondială integrată, unde investitorii pe piețele internaționale de capital sunt capabili să-și realoce investițiile către alte state, terorismul poate duce la mișcări majore de capital. Evidențele bazate pe regresiunile capitalului investit în unele state indică faptul că riscul terorist scade nivelul investițiilor străine directe, această relație cauzală fiind rezistentă la introducerea factorilor demografici, indicatorilor economici guvernamentali și a altor factori de ordin financiar și macroeconomic.

De asemenea, terorismul are un efect negativ asupra economiei unui stat și prin faptul că procentul alocării capitalurilor prin investiții străine în unele state este mai mic dacă efectul actelor teroriste asupra economiei naționale este unul major. Motivul este acela că, în momentul în care investitorii au posibilitatea să își plaseze fondurile în mai multe state, aceștia sunt capabili să minimizeze riscurile, prin nealocarea de fonduri către state cu risc relativ crescut de atac terorist și deci, cu un nivel scăzut de recuperare a capitalului investit.

Totodată, în contextul internaționalizării infracționalității, grupările teroriste sunt permanent preocupate pentru a găsi surse de finanțare cât mai stabile, implicându-se în activități economice care să le asigure veniturile necesare și să mascheze proveniența inițială a banilor rezultați din activități ilegale.

Pe de altă parte, conexiunile terorismului cu crima organizată conduc la expansiunea semnificativă a capabilităților financiare, materiale și operaționale ale grupărilor teroriste. Grupările implicate în acțiuni de crimă organizată folosesc intimidarea și violența ca pârghii în exercitarea unor presiuni asupra guvernelor în scopul protejării sferelor de influență, proprietăților și veniturilor obținute din activitățile criminale derulate.

Strădaniile grupărilor de crimă organizată în direcția realizării acestor obiective sunt susținute și de formațiuni politice care primesc ajutor financiar substanțial de la acestea, sub formă de contribuții negre sau „gri” pentru atingerea interesele lor politice.

Infracțiunile în acest domeniu sunt comise la toate nivelurile societății, inclusiv în cadrul comunităților cu un nivel ridicat de bunăstare, educație, a liderilor politici, economici, chiar și a elitelor științifice, președinților sau reprezentanților guvernamentali dar infracțiunile ce țin de putere și bogăție nu cad aproape niciodată sub incidența activităților agențiilor de protejare a legii. Cu toate acestea, exact în această sferă se produc daune materiale, fizice și morale colosale, fiind astfel afectată încrederea în democrație și reformele politice și economice, iar o parte semnificativă a populației este afectată de violență și terorism.

În acest context, este de menționat că liderii grupărilor criminale transnaționale exploatează la maximum avantajele globalizării, care se manifestă în domeniile tehnologiei, finanțelor, comunicațiilor și transporturilor.

Mutațiile survenite în plan socio-economic și politic la nivel global au determinat, în mod evident, o serie de evoluții importante în ceea ce privește criminalitatea organizată de mare anvergură, posibilitatea asocierii cu terorismul internațional fiind de departe cea mai importantă.

În cartea sa Amenințări Primare, (2008), Stan Petrescu susține: „Dacă terorismul este știința asasinilor dusă la cel mai înalt grad al absurdului, crima organizată reprezintă „bucătăria”acesteia.”

Conform aceluiași autor, infracțiuni din sfera crimei organizate ca de exemplu traficul de droguri a dezvoltat legături strânse cu terorismul, utilizând fiecare punctele tari ale celuilalt. Traficanții de droguri se folosesc de abilitățile teroriștilor iar aceștia apelează la tehnica militară, dotarea cu armament și cooperarea cu alte grupuri clandestine.

1.2 – REȚELE ȘI DOMENII DE MANIFESTARE ALE CRIMEI ORGANIZATE

Principalele rețele ale crimei organizate, mai bine cunoscute în lume sunt: mafiiile (italiană, americană, rusă, arabă, ucrainiano-moldovenească, albaneză, țigănească); cartelurile columbiene; triadele chinezești și Yacuza japoneză.Vom face referiri numai la câteva dintre ele.

1.2.1.Principalele rețele ale crimei organizate

Despre mafia italiană se știe că la sfârșitul anului 1990, Cosa Nostra număra aproximativ 5.500 de membri, Camorra Napolitană circa 7.000, iar N'Dragbeta calabreză 5.000 de membri. Apartenența la Mafie se dobândește prin naștere, căsătorie sau prin intermediul rudelor ori prietenilor apropiați.

Sunt inițiați ca frați, indiferent de originea națională, inițial ca ucenic, sub atenta observație a unui membru cu drepturi depline. În această perioadă asimilează regulile, participă la o sumedenie de acțiuni ilegale, graduale ca gravitate, trecerea lor și implicarea lui necondiționată fiind dovada că ucenicul merită primit în organizație. Practic, dobândește profilul girantului său cu care devine partener după primire, dobândind drepturile, privilegiile, obligațiile și protecția familiei mafiote de care se desparte doar prin moarte. Organizația are un cod de legământ („omerta” – tăcere nobilă), care, încălcat, atrage moartea celui în cauză. Familiile mafiote au în frunte un „cap” căruia i se spune „naș”, asistat de un „subcapo” și „consigliere”. Aceștia, în special consilierul, fac legătura cu locotenenții, cărora le transmit ordinele nașului. Locotenenții organizează actul criminal propriu-zis, executat de „soldații” organizați în „regiune”.

Mafia din SUA s-a format în primele decenii ale colonizării, inițial ca o prelungire a Mafiei italiene, penetrând viața politică, economică și socială din noile metropole americane. Activitatea ei a cunoscut unele adoptări, în sensul că s-a renunțat la unele semne simbolice în ritualul de inițiere, iar consilierii, din ce în ce mai instruiți, au devenit principalii avocați ai familiei. Astfel, ei aveau rolul deosebit de a orienta activitățile pentru a se specula la maximum imperfecțiunile legislative. Domeniile de activitate erau diverse, de la traficul de băuturi alcoolice și tutun, până la traficul de droguri, prostituție, jocuri de noroc, taxe de protecție, adică tot ceea ce aducea profituri mari și imediate.

Cartelurile columbiene sunt implicate în special în traficul de cocaină, contribuind la dirijarea producției din Columbia, Peru, Brazilia și Ecuador, unde sunt cultivate circa 40.000 ha, producția exportată situându-se la 500 t (90% din producția mondială). În ultima perioadă, s-au implicat și în traficul de heroină, culturile de opiacee, întinzându-se pe 20.000 ha și asigurând 45% din producția mondială.

Organizarea cartelurilor columbiene este asemănătoare: șeful cartelului; grupul oamenilor de încredere; nivelurile inferioare, toate realizând o structură modulară, compartimentată și verticalizată, cu posibilitatea continuării activității chiar dacă unele componente sunt anihilate de forțele statale sau de grupuri rivale.

Mafia rusă are o structura complexă: pe plan intern similară unei organizații de tip mafiot, iar în străinătate are trăsături specifice rețelei de crimă organizată transfrontalieră specializată pe diverse tipuri de infracțiuni. S-a format după anii '90, în contextul destrămării sistemului socialist de organizare socială, de proprietate și de economie, cu scopul obținerii unor relații speciale cu reprezentanții puterii și cu funcționarii care gestionau întreprinderile și sistemul financiar. S-a ajuns ca, prin diverse „inginerii financiare”, să acumuleze proprietăți importante, să patroneze economia subterană, să maximizeze profitul în detrimentul populației, care a ajuns la o pauperizare continuă și accentuată.

Pe teritoriul Comunității Statelor Independente nu există o structură mafiotă de tip piramidal și centralizată sub o conducere unică (tip Mafia italiană), însă organizarea pe criterii etnice, care controlează absolut un teritoriu, o apropie de aceasta. Astfel, cele mai importante rețele sunt controlate de: armeni – specializați în taxe de protecție în domeniul comercial; daghestani – trafic de arme, droguri, valută; azeri – controlul comerțului cu fructe la Moscova și trafic ilegal de droguri, mai ales droguri sintetice; ceceni – acțiuni violente tip racket, prostituție, trafic de droguri, acte de corupție; ucraineni – trafic de droguri ușoare, de autoturisme de lux furate; ruși – trafic de cocaină, prostituție, trafic de materiale strategice, arme.

Crima organizată chineză reprezintă un fenomen vechi și diversificat. Cele mai cunoscute organizații criminale constituite pe principiul sindicatului crimei sunt: Triadele; Grupul 14 K; Uniunea Bamboo; Born to kill; Dai huen jai; Flying Dragons etc. Triadele (care conferă și titulatura crimei organizate chineze) datează din secolul al XVII-lea și în prezent s-au răspândit și funcționează în toată lumea, activitatea lor fiind înlesnită de masiva migrație chineză și actele de corupție practicate pe scară largă.

Organizarea rețelelor are o ierarhie cu mai multe nivele de conducere, fiecare rang definit de un titlu și un număr, conferite în baza unui ritual. Liderul, „șeful Dragon” are 489; „ofițerii susținători” au numărul 438; „soldații” au numărul 49. Relațiile dintre ei au la bază legătura dintre „fratele mai mic” și „fratele mai mare” în cadrul căreia, primii sunt datori să ofere loialitate, ajutor și bani în schimbul protecției și sfaturilor.

Se apreciază la 80.000 numărul membrilor triadelor, cele mai cunoscute fiind "Wo" si "14K”, implicate în traficul mondial de droguri, cu control total în Hong-Kong, Taiwan și Singapore.

Yacuza japoneză își are originile în secolul al XIV-lea, caracterul secret și activitățile desfășurate îndepărtând-o de la țelul inițial: protecția proscrișilor de pe proprietățile feudale. Numele provine de la jocul de cărți Sammai Kamta, a căror combinație (8-ya, 9-ku, 3-sa) dă 20 de puncte. Aceste rețele au o structură piramidală rigidă: părintele (șeful) – oyaban; câțiva discipoli, succesori, copii (kobun); membrii familiei (gumi). Cea mai importantă familie – yamaguchi – are circa 10.000 de membrii. Se estimează ca Yaccuza este compusă din 150 de familii cu 220.000 de membrii și își exercită influența în multe domenii de activitate, prin acte de violență și/sau acte de corupție. Este prezentă în jocuri de noroc, camătă, taxe de protecție, trafic de droguri. În străinătate acționează pe coasta de vest a SUA, în Hawaii, Hong-Kong, Bankok, Seul, Africa de Sud-Est, Australia, fiind implicată în reciclarea fluxurilor de capital obținut ilegal în economia oficială, utilizarea firmelor fantomă din diverse activități pentru obținerea creditelor care nu vor mai fi niciodată returnate. Acestea sunt posibile prin atragerea unor importanți oficiali prin acte de corupție, prin lacunele legislative oferite.

În România activează în prezent reprezentanțele a cel puțin 15 organizații teroriste din Orientul Mijlociu, Asia, Africa, Turcia și Europa, toate desfășurând activități de crimă organizată. La acestea se adaugă 6 mafii: turcă, arabă, chineză, italiană, ucraineano-moldovenească și țigănească, toate desfășurând activități specifice crimei organizate în strânsă legătură cu elementele autohtone corupte.

1.2.2.Domeniile de organizare ale crimei organizate

Traficul de droguri, armament, muniții, explozibili și tehnologie nucleară (materiale strategice), substanțe chimice, toxice sau agenți biologici, migrația clandestină (ilegală), traficul internațional de ființe umane, criminalitatea economico – financiară, „spălarea” banilor, falsificarea și traficul de valută, cărți de credit, monedă națională și alte instrumente de plată false ori contrafăcute, criminalitatea informatică (ciber crima organizată transfrontalieră), traficul cu autoturisme furate, sunt domeniile cel mai des utilizate de către entitățile criminale.

O bună parte din banii rezultați din astfel de activități sunt destinați terorismului, producătorii lor fiind, de multe ori, chiar organizațiile teroriste sau entitățile conexe. Cealaltă parte este destinată îmbogățirii unor entități prin chiar multiplicarea prin activități specifice crimei organizate. De aici și până la tendința de influențare, dirijare și acaparare a unor sectoare ale vieții economice, sociale, culturale și, de preferință, politice nu este decât un pas. Acest pas este mai ușor sau mai greu de făcut, în funcție de vulnerabilitățile și capacitatea de reacție ale fiecărei societăți în parte.

În acest subcapitol atenția va fi îndreptată către istoricul, actualitatea și viitorul evoluției domeniilor crimei organizate în dinamica acesteia, în conexiune cu mediul internațional actual dar și cu țara noastră, concomitent cu abordarea aspectelor legislative existente sau necesare, precum și a modului de acțiune al entităților responsabile cu prevenirea, descoperirea și combaterea trinomului: terorism-crimă organizată-corupție.

Traficul de droguri. Voi acorda un spațiu mai larg, deși nu aduce la fel de mulți bani vectorilor purtători, traficului și consumului de droguri, ca domeniu al fenomenului crimă organizată, deoarece acesta se manifestă cel mai intens, în sensul negativ asupra întregii vieți internaționale. Implicațiile au devenit cu atât mai dramatice, cu cât rețelele teroriste care se folosesc de crima organizată transfrontalieră și-au consolidat bazele atât în țările dezvoltate, țări care reprezintă principale piețe pentru consumul ilegal de droguri datorită potențialului economic al indivizilor, dar și în cele în curs de dezvoltare unde indivizii cu tot mai multe probleme economice și sociale își găsesc refugiul în mirajul drogurilor. Mai întâi, să facem o incursiune în istorie pentru a vedea cum s-a ajuns la mondializarea traficului de droguri.

Consumul ilicit de droguri, ca fenomen cu dimensiuni sociale, a apărut în anii 50-60, în cursul dramaticelor mutații culturale ale lumii occidentale. Acest flagel a pătruns în toate comunitățile progresând extrem de rapid în rândurile tineretului, fapt ce se datorează mai multor factori. Cei dintâi afectați, adolescenții, sunt lipsiți de o informare corespunzătoare în ceea ce privește pericolul consumului de droguri, dar și de un ajutor psihologic specializat pentru depășirea momentelor de criză existențială. Părinții și educatorii, supuși inevitabil dificultăților de adaptare intergenerațională determinată de criză adolescentină, se confruntă acum cu un nou pericol.

După estimările ONU, cifra de afaceri din traficul de droguri la scara planetară se situează pe locul doi după cea a tranzacțiilor cu arme, depășind nivelul afacerilor de pe piața petrolului; acest trafic reprezintă circa 10% din comerțul mondial cu mărfuri. Băncile elvețiene sub protecția secretului bancar au rulat și reciclat miliarde de dolari proveniți din comerțul cu droguri.

Cei mai mari consumatori ai planetei se dovedesc a fi americanii, care, reprezentând numai 2% din populația globului, consumau la un moment dat circa 60% din producția mondială de droguri. Cifrele date publicității de către Organizația Mondială a Sănătății evidențiază o creștere de 200-300%, de la un an la altul, a mortalității în rândul toxicomanilor.

Impresionat de numărul mare al deceselor produse în rândul toxicomanilor germani și europeni, fostul cancelar Helmut Kohl avea să declare că: „lupta împotriva abuzului de droguri este o sfidare gigantică în fața tuturor societăților democratice”. Să nu uităm că în Germania există o mare comunitate kurdă, în mare parte contribuitoare la sprijinul financiar, și nu numai, al PKK, banii provenind, în principal, din traficul de droguri, dar și de armament pe rute care traversează și România.

Acțiunile teroriste ale mafiei italiene, aliată cu celebrele „Brigăzi Roșii”, subvenționate din drog aveau să-l determine pe importantul om politic italian, Bettino Craxi, cu mai mult timp în urmă, să exclame; „Întreaga Italie este în primejdie, provinciile sale, ca și autoritatea statului par pierdute”.

Amploarea fenomenului avea să-l impună, la sfârșitul anului 1989, pe agenda întâlnirii de la Malta, cei doi mari lideri mondiali, George Bush și Mihail Gorbaciov, acordându-i o mare importanță în cadrul discuțiilor.

Drogul se asociază volens-nolens cu violența. Fiecare dintre marile operațiuni ale traficanților ori ale forțelor de contracarare se soldează aproape de fiecare dată cu înfruntări sângeroase urmate de numeroase victime umane. Pentru a evalua cât de mare este puterea capilor drogului – unii dintre ei transformați în adevărați eroi locali (Escobar, supranumit „Robin Hood al săracilor”) – în răspândirea violenței pe plan internațional merită amintit că, înainte de capturarea sa, personajul în cauză amenințase Germania cu represalii sângeroase pentru că refuzase azilul politic pentru familia sa. Răzbunarea morții acestuia de către grupările de ucigași aflate în solda cartelului (babby killers), organizate în veritabile escadroane ale morții, aveau să îndolieze și să divizeze efectiv Columbia, efectele fiind vizibile și în prezent.

Consumul de droguri este variat de la o țară la alta. Evoluția principalelor piețe ilegale ale drogurilor din ultimii ani reflectă o situație neuniformă, funcție de tipul de drog și de regiune luată în considerare. Pe ansamblu, evoluția pe plan mondial indică unele tendințe pozitive. Nu sunt elemente clare pentru drogurile sintetice, iar în privința canabisului, situația este ușor negativă. Producția de frunză de coca se ridică la 295.000 de tone, iar situația culturilor de mac pentru opium pappy este în creștere.

Drogurile sintetice sunt produse în laboratoare prin metode chimice, eliminând greutățile inerente ale producției de droguri naturale. Cea mai importantă piață de droguri sintetice este Japonia, principalul furnizor și transportator fiind Coreea de Nord.

Consumul de heroină a fost în declin în Asia de Est, Oceania și Europa de Est în 2001, dar a continuat să crească în țările prin care trece ruta heroinei afgane către Rusia și Europa. Numai după anul 2000 au fost descoperite peste 2000 de laboratoare de opiu, din care 15 (284.722 kg.) în Europa de Vest și 1100 (44.114 kg; 868.581 litri) în Europa de Est. Privind producția de ecstasy, s-au descoperit 150 de laboratoare din care 88 (32.600 kg; 10.300.000 lt.) în Europa.

Fondurile implicate în traficul de droguri se pot compara cu oricare dintre cele mai importante afaceri globale din prezent. Profitul traficului de droguri anual este estimat la 400.000-500.000 de milioane USD, ceea ce reprezintă 8-10% din economia mondială.

Se apreciază de către European Monitoring Center for Drugs and Drugs Addiction – EMCDDA (înființat în 1993 la Lisabona) că problema drogurilor este un fenomen relativ recent în majoritatea țărilor est-europene, el apărând mai ales după anul 1990.

Țările care au aderat la U.E., printre care și România reprezintă importante zone de trafic ilicit de droguri, spre deosebire de țările U.E., care, în principal, sunt destinatare a drogurilor tranzitate prin țările candidate. De exemplu: 97% din drogurile confiscate în vămile bulgărești erau destinate piețelor de consumatori din Europa Centrală și de Vest. Pe măsură ce consumul de droguri a crescut, țările est-europene s-au transformat din ce în ce mai mult în piețe de distribuire a drogurilor.

Europa joacă un rol central, ca zonă de tranzit, în traficul internațional cu heroină. Astfel, heroina este adusă în Europa din Afganistan, Iran, Pakistan și Turcia, prin Bulgaria, fostele republici Iugoslave, România și Ungaria, așa-numita rută Balcanică.

O altă rută a heroinei este cunoscutul drum al mătăsii, heroina din statele centrale ale Asiei fiind transportată prin Rusia, Ucraina, Polonia și ajungând în Țările Baltice. Autoritățile europene însărcinate cu combaterea traficului ilicit de droguri, estimează că cel puțin 80% din heroina ce se vinde pe piața din Europa este transportată pe ruta balcanică. Țările est-europene sunt folosite de grupările criminale internaționale ca depozite de droguri de unde apoi, la momentul oportun, drogurile sunt duse în țările U.E. Albania, de exemplu, este folosită din ce în ce mai mult ca țară de depozitare, pentru transporturile ulterioare în Italia și Grecia, fiind cunoscut faptul că mafia albaneză stăpânește traficul pe „ruta verde”.

Potrivit Biroului Națiunilor Unite pentru Controlul Drogurilor și Prevenirea Crimei (BNUCDPC), 80% din heroina consumată în Europa de Vest provine din Afganistan și Pakistan. Jumătate din aceste droguri (echivalentul a aproximativ 120 tone de heroină) vine în Europa prin Asia Centrală și de Est și Europa Centrală. În anul 2000, rolul Germaniei în ruta mătăsii a fost fortificat, această țară reprezentând o poartă de intrare a drogurilor pentru consumatorii din țările U.E.

Drogurile sintetice, în special amfetamina, sunt aduse în țările U.E. prin contrabandă din Polonia, Republica Cehă, Lituania, Letonia și Estonia.

Drogul ecstasy este transportat din țările vest-europene, în special, în Olanda și apoi către țările candidate. La rândul lor, statele baltice și în special, Estonia sunt folosite ca puncte de tranzit pentru drogurile sintetice din Europa Centrală și de Vest, către Țările Scandinave.

Capturile de amfetamină făcute în Bulgaria, Polonia, Federația Rusă, Republica Cehă, Estonia și Ungaria reprezintă 98% din totalul capturilor de amfetamină făcute în Europa de Est.

Cannabisul traversează Uniunea Europeană către țările est-europene, în timp ce iarba de cannabis din Albania este destinată, în special, Greciei și Italiei. Cannabisul din Spania ajunge în țările nordice prin Țările Baltice.

În concluzie, teritoriile țărilor est-europene servesc nu numai ca punct de tranzit pentru drogurile ce ajung în țările din Vestul Europei, dar începe să formeze piața comună a drogurilor cu cea din Vestul Europei.

Depistarea și inculparea unor traficanți se întâmplă mai rar. De aceea, poliția nu reușește să influențeze piața neagră a drogurilor pe termen lung, în cel mai bun caz obținându-se un impact relativ scurt și pe plan local.

Dacă vom considera că traficul de droguri este o afacere globală menită să finanțeze terorismul, atunci vom descoperi iarăși trăsătura dualității procesului de globalizare, globalizarea crimei organizate și corupției ce au drept consecință degradarea condiției umane.

Traficul cu armament, muniții, explozibili, materiale radioactive (strategice), tehnologie nucleară, substanțe chimice, toxice sau agenți biologici. Dat fiind faptul că la nivel mondial nu există o concepție unică asupra a ce este terorismul și cine sunt teroriștii, fabricanții de moarte găsesc oportun să vândă aproape toate tipurile de arme „mișcărilor de rezistență” sau „de eliberare națională și socială”, guvernelor unor țări sponsori ai terorismului sau simpatizante ale acestui fenomen, în funcție de propriile interese. Livrările de armament și muniții se fac prin intermediul traficanților, comercianților, oamenilor de afaceri și chiar al unor servicii secrete care obțin profituri substanțiale din aceste tranzacții.

În perioada post-comunistă, în multe din statele fostei URSS sau chiar în unele state balcanice sau est-europene sustragerile de armament muniții și explozibili din depozitele militare au luat o amploare deosebită, pe fondul haosului sau dezordinii create. Mai periculos decât primele două forme de trafic este traficul cu materiale radioactive (strategice), tehnologie nucleară, substanțe chimice, toxice sau agenți biologici fiind favorizat de existența pe piața neagră a acestor materiale.

Proliferarea armelor de distrugere în masă și scăparea de sub control a comerțului cu acestea reprezintă un alt important factor de risc conex crimei organizate din mediul internațional de securitate. Puterea explozivă totală a celor câteva zeci de mii de încărcături atomice existente este estimată a fi de 1-2 milioane de ori mai mare decât cea a bombei aruncate asupra Hiroshimei. Dacă s-ar raporta puterea totală a arsenalelor nucleare la numărul locuitorilor planetei, fiecărui om i-ar reveni, în medie, echivalentul a 15 tone de trotil.

Cu toate eforturile internaționale pentru neproliferarea armelor atomice, se înregistrează, totuși, un proces periculos de difuzie a acestora spre tot mai multe țări, proces care, probabil, se va amplifica în următorii ani. Un factor de creștere a acestei difuzii este costul relativ redus al noilor tehnologii nucleare. Un motiv serios de îngrijorare este acumularea periculoasă de material fisionabil utilizabil în scopuri militare. Cantitatea de uraniu, produsă în lume după cel de-al doilea război mondial, care poate fi întrebuințată în sens distructiv, este de câteva mii de tone, iar cea de plutoniu este de ordinul sutelor de tone, în condițiile în care un proiectil nuclear de artilerie, cu puterea de o kilotonă de trotil (TNT), necesită doar 75 de grame de material fisionabil. Această acumulare, asociată cu gravele deficiențe în depozitarea, mânuirea și evidența materialelor fisionabile, manifestate îndeosebi în fosta Uniune Sovietică, dar nu numai, a alimentat o serie de fluxuri ilegale de astfel de materiale, un trafic „subteran”, practicat pe scară tot mai largă.

Contaminarea radioactivă se poate produce și în urma sabotajelor teroriste cu exploziv convențional la reactoarele centralelor atomo-electrice sau reactoare de cercetare. De asemenea, spitalele și instalațiile industriale folosesc și au stocuri cu materiale radioactive și transformate în arme. Explozivii convenționali pot pulveriza astfel izotopi radioactivi în mediu.

Astfel de situații determină o contaminare radioactivă ce constituie o problemă majoră și serioasă. Un astfel de atac este mai ușor de realizat, exemplu fiind „plantarea” unei astfel de încărcături cu cesiu Cs-137 în Parcul Central din Moscova în noiembrie 1995.

Riscul sabotajelor radiologice este o grijă suplimentară pentru statele în curs de dezvoltare, cu politică instabilă, cu condiții socio-economice precare, în care existența contrabandei și a pieței negre a dus la o creștere a incidentelor nucleare, mai ales după 1990. Astfel, în 1994, în Republica Cehă a fost confiscată cea mai mare cantitate de material radioactiv – 3 kg de uraniu îmbogățit; în 1993, în Germania 360 g de uraniu îmbogățit au dus la descoperirea unei rețele care se ocupa cu contrabandă de materiale nucleare; în 1994 la St. Petersburg a fost confiscată o cantitate mare de plutoniu; în 1992 cantități importante de material radioactiv au fost capturate la Moscova și în Lituania.

Principalele forme de terorism nuclear se remarcă prin:

a) utilizarea armelor nucleare de mici dimensiuni. După descoperirea reacției de fisiune în lanț, în anul 1939 și realizarea și testarea celor două bombe atomice lansate de aviația militară a S.U.A. asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki în 1945, proliferarea armei nucleare a luat un avânt deosebit. La ora actuală, peste 150 de state posedă tehnologii de creare a armelor nucleare de diferite calibre și chiar arme nucleare de diverse forme amplasate în zone strategice. Pericolul mare constă în faptul că cele mai multe țări posibile producătoare de arme nucleare au un nivel scăzut de asigurare a securității instalațiilor și materialelor nucleare, au o situație politică instabilă și sunt medii propice de desfășurare a activităților teroriste de sustragere și trafic de materiale radioactive. De asemenea, contrabanda cu materiale radioactive și racolarea specialiștilor în realizarea armelor nucleare sunt destul de frecvente mai ales în țările fostei Uniuni Sovietice, precum și în țări cu o situație politică instabilă.

b) atacurile teroriste asupra unor obiective nucleare. Considerăm puțin probabilă folosirea unor muniții nucleare în acțiuni teroriste. Aceasta nu este posibilă decât cu sprijinul direct al unor state care încurajează terorismul internațional.

Mai probabile sunt atacurile teroriste asupra unor obiective nucleare de tipul: centrale atomo-electrice, reactoare nucleare de cercetare, depozite de surse și de deșeuri radioactive. Aceasta presupune organizarea unor comando-uri care, cu mijloace explozive clasice, pot provoca distrugerea instalațiilor ce procesează materiale radioactive, ducând la accidente nucleare de proporții.

c) contaminarea radioactivă voită a surselor de apă, a terenului sau alimentelor. Aceasta este una din formele posibile de manifestare a terorismului nuclear, care se poate realiza în mai multe feluri:

contaminarea cu radionuclizi a zonelor de protecție sanitară (stații de tratare a apei din marile orașe);

contaminarea apelor freatice din zonele rurale;

contaminarea radioactivă a terenurilor, culturilor agricole, apelor, depozitelor de alimente prin folosirea substanțelor radioactive cu ajutorul minelor, fugaselor, proiectilelor de artilerie sau bombelor de aviație.

Aceste date dau o semnificație aparte atenționării făcute de către directorul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, care preciza în ianuarie 2004 că pericolul unui război nuclear nu a fost niciodată atât de mare. Este tot mai probabil ca, în viitor, să ne confruntăm cu o formă „superioară” de terorism – șantajul nuclear, exercitat de către grupări sau state teroriste. Aceasta în condițiile în care politica și diplomația par a avea rezultate nu tocmai bune în lupta împotriva proliferării armelor de distrugere în masă.

Prezentăm mai jos o situație a țărilor deținătoare de plutoniu, după cum urmează: Rusia – 125 t plutoniu militar și 40 t plutoniu civil; S.U.A. – 110 t plutoniu militar și 8 t plutoniu civil; Regatul Unit – 10 t plutoniu militar și 50 t plutoniu civil; Franța – 6 t plutoniu militar și 80 t plutoniu civil; China – 2 t plutoniu militar; Israel – 950 kg plutoniu militar. Ca principale amenințări pentru industria nucleară sunt considerate: terorismul; sabotajele; proliferarea necontrolată; furturile; presiunile unor grupuri extremiste; persoanele corupte care acționează din interior.

Că mânuirea acestor cantități de substanțe radioactive nu se face în condiții depline de securitate, putând cădea oricând in mâinile teroriștilor o dovedesc accidentele în urma cărora au rezultat scăpări de radioactivitate, după cum urmează: Khystym – 1957; Windscale (Anglia) – 1957; Snap 9-A – 1964; Palomares – 1966; Lake Karachay – 1967; Thule – 1968; Cosmos 954 – 1978; Three Miles Island (SUA) – 1979; Chernobil (URSS) – 1986; Goiania (Brazilia) – 1987; Tokai-mura (Japonia) – 1999.

Situația este cu atât mai gravă cu cât un număr de 8 țări au efectuat, până în prezent, 2.045 de teste explozive care au cauzat zeci de mii de morți prin căderile radioactive. Numai în Nevada au rezultat 49.000 decese prin căderile radioactive rezultate în urma testelor. Testele din Pacificul de Sud au lăsat insulele nelocuibile și au ruinat agricultura in zonă, locuitori fiind nevoiți să-și părăsească locuințele.

O serie de factori avantajează traficul de materiale radioactive sau toxice, făcând posibilă intrarea lor în posesia teroriștilor, după cum urmează:

legislații naționale și internaționale incomplete și sisteme de control reduse;

existența unor capacități productive insuficient supravegheate, vechile structuri de supraveghere și control fiind desființate și neînlocuite complet cu altele noi.

Dacă luăm în calcul numai faptul că în Moscova există 47 de locații nucleare de unde s-au înregistrat mai multe furturi de materiale radioactive, existând posibilitatea ca acestea să fi ajuns deja în mâinile teroriștilor, realizăm cu ușurință pericolul ce-l reprezintă pentru omenire această formă de crimă organizată. Și pentru a avea o imagine mai completă a riscului unui atac cu mijloace nucleare menționăm faptul că în SUA intră, anual, în procesul comerțului, șase milioane de containere, aproape imposibil de controlat în totalitate, în fiecare dintre acestea putând fi ascunsă o bombă nucleară de mică putere sau „murdară”.

Deși substanțele toxice și agenții biologici nu au fost folosiți decât în câteva cazuri (Irak, SUA, Japonia), riscul producerii unor atacuri generatoare de tifos, holeră, antrax sau alte boli în masă trebuie să rămână în atenția comunității internaționale ca unul major.

S-a crezut, la un moment dat, că, în această epocă a supertehnologiilor, armele chimice și cele biologice nu mai prezintă o amenințare majoră. S-a încheiat, în acest sens, un tratat de neproliferare a armelor chimice, semnat de 143 de state (Statele Unite n-au semnat acest document), iar arma biologică a fost considerată ca nesemnificativă în cazul unei confruntări, fie chiar și ca ripostă asimetrică, datorită, pe de o parte, lipsei de precizie în actul întrebuințării și, pe de altă parte, datorită efectelor ei colaterale (unele chiar asupra forțelor proprii) greu de controlat și de prevenit.

Realitățile conflictelor din ultimele decenii au reliefat însă o cu totul altă perspectivă și au repus în operă un principiu care începuse să fie uitat și anume acela că nici o forță din lume nu renunță la mijloacele de luptă pe care le are decât dacă apar altele mai performante și, în consecință, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre au înțeles că armamentul de înaltă precizie nu înlocuiește armele de distrugere în masă și că, în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către anumite forțe, îndeosebi teroriste, nu numai ca riposte asimetrice, ci și ca modalități extreme de implementare sau de impunere a unor precepte religioase fundamentaliste, de reacție la globalizare, de „pedepsire” a unor populații, etnii, (folosirea de către Sadam Husein a substanțelor chimice împotriva kurzilor).

Scopurile terorismului chimic și biologic nu sunt prea numeroase. Ele se pot grupa în câteva categorii distincte, după filozofia organizațiilor teroriste care fac apel la astfel de mijloace, dar care nu influențează în mod substanțial procedeele de acțiune. Aceste categorii sunt următoarele:

cele care grupează scopurile ce vizează „pedepsirea necredincioșilor” și eliminarea lor fizică de pe pământul pe care teroriștii consideră că îl pângăresc;

cele care vizează răzbunarea persoanelor (pierderilor) suferite de membrii organizației respective sau de comunitatea pe care susțin că o reprezintă;

cele care se constituie într-o ripostă asimetrică dată „agresorului" superior în ceea ce privește accesul la resurse, puterea economică și financiară, influența internațională, tehnologia civilă și militară, sistemele de arme;

cele politice extremiste, fanatice.

Scopul nemijlocit este acela de a ucide cât mai mulți oameni, într-un timp cât mai scurt, pentru a crea panică și derută, a înfricoșa, a induce și menține o stare de teroare în rândul populației vizate și a atrage atenția mass-mediei.

Migrația clandestină (ilegală). Menținerea subdezvoltării în lume și accentuarea unor dezechilibre economice este, de asemenea, un factor de risc la adresa securității oricărei națiuni. În ciuda unor mari realizări economice ale omenirii din ultimele decenii, creșterea producției mondiale de bunuri și servicii, a venitului mediu pe locuitor, scăderea ponderii populației sărace, numărul celor săraci, în cifre absolute, a crescut. Subdezvoltarea rămâne, deci, un flagel caracteristic pentru numeroase țări și popoare, iar contradicția dintre statele bogate și cele sărace (nord-sud), ori între cele sărace (sud-sud), devine una din dominantele registrului marilor tensiuni internaționale. Cincimea cea mai bogată a populației se bucură de 83% din venitul mondial, în timp ce cincimea cea mai săracă utilizează doar 1,5% din acesta. Cele mai bogate 225 de familii din lume dispun de o avere egală cu venitul anual al celei mai sărace jumătăți a populației globului, iar averea deținută de primii trei din cei mai bogați oameni din lume depășește produsul economic anual însumat realizat de cele mai sărace 48 de țări. Aceasta în timp ce un miliard de persoane subzistă cu mai puțin de un dolar pe zi, 1,2 miliarde nu au acces la apă potabilă, 1,6 miliarde sunt analfabeți, iar 2 miliarde nu beneficiază de electricitate.

O sursă majoră de insecuritate o reprezintă explozia demografică. Statisticile în legătură cu acest domeniu sunt îngrijorătoare. Conform datelor furnizate de Fondul Națiunilor Unite pentru Populație, numărul locuitorilor Pământului, de 6 miliarde, s-a dublat din 1960 și continua să crească cu 78 de milioane (aproape cât populația Germaniei) anual. Țările în curs de dezvoltare contribuie cu 95 la sută la creșterea populației, în timp ce aceasta s-a încetinit sau s-a oprit în Europa, America de Nord și Japonia.

O altă consecință a exploziei demografice și a subdezvoltării/sărăciei este și criza alimentară mondială, care se adâncește în continuare.

Cercetători de la institute prestigioase de profil din SUA atrag atenția că insuficiența surselor de apă și distribuția inegală a acesteia are șansele să devină o sursă majoră de conflict, poate la fel ca cea a petrolului sau mai gravă.

O consecință a subdezvoltării, exploziei demografice, crizei alimentare și sărăciei este și migrația clandestină (ilegală). Numărul actual al emigranților internaționali este estimat în prezent la 175 de milioane, însemnând 3 procente din populația lumii. În viitor, dinamica demografică va duce la catastrofe sau conflicte necunoscute în trecut ca amploare; explozia demografică și viitoarele migrații constituind elemente fundamentale ale noii ordini mondiale, indiferent cum va arata ea în viitorul nu prea îndepărtat.

Explozia demografică, mai ales în zonele asiatice, care în ultimul deceniu a înregistrat progrese economice fără precedent, demonstrează că ne aflăm în fața unui fenomen ce poate produce disfuncții actualului sistem de securitate.

Migrația ilegală de persoane este generată și de următoarele cauze:

starea de război din unele zone cum ar fi Orientul Mijlociu;

sărăcia provocată de război, dar și de proasta gestionare de către guverne a problemelor economice din unele țări asiatice sau africane;

presiunea demografică aflată în totală contradicție cu nivelul de trai existent în țările de origine;

politica de islamizare a Occidentului dusă de unele țări, grupuri sau organizații teroriste fundamentalist-islamice.

Aceste cauze au fost speculate și exploatate prompt de către grupările teroriste și cele ale crimei organizate care acționează pe rutele mari (Asia-Europa și Africa-Europa), creându-și adevărate „coridoare” pentru fluxul imigraționist clandestin. Să nu uităm că, de foarte multe ori emigranții constituie resurse materiale și umane pentru teroriști.

Traficul internațional de ființe umane. Deschiderea granițelor, eliminarea vizelor și respectarea principiului prevăzut în Carta ONU, care stipulează dreptul la liberă circulație a persoanelor, au generat și aspecte negative, între care o adevărată expansiune a infracționalității.

Actualmente, migrația ilegală se îmbină perfect cu traficul internațional de ființe umane și este alimentată mai ales din țări africane și asiatice subdezvoltate, care se află, în majoritatea lor, în drum spre statele dezvoltate din Europa Occidentală sau chiar de dincolo de ocean.

Participanții la filierele de trafic ilegal de persoane pe relația Est-Vest încasează sume de bani, care, nu în puține cazuri, sunt spălate prin intermediul unor firme și agenții particulare din țările est-europene, inclusiv România. Acestea sunt preocupate în a se organiza în mod clandestin și cât mai riguros posibil, stabilind puncte de sprijin în țările aflate pe traseul de tranzit, care să le asigure cât mai multă flexibilitate în activitatea lor ilicită. De cele mai multe ori banii ajung pe căi întortochiate în mâinile organizațiilor teroriste.

În paralel cu fenomenul migrației ilegale, o conotație aparte o are emigrația deghizată, reprezentată de prostituate, proxeneți și traficanți de ființe umane (foarte frecvent, de copii), care aduce după sine pericole nebănuite, precum răspândirea virusului HIV (SIDA), boli venerice, tuberculoză și chiar folosirea copiilor vânduți drept bancă de organe.

Exploatând specificul unor agenții și societăți comerciale din sfera serviciilor, multe rețele de proxeneți și prostituate și-au mutat, la anumite perioade, teritoriul de acțiune în alte țări, cum ar fi: Turcia; Grecia; Cipru; Austria; Ungaria; Italia; Germania etc.

Încă din 1990, una din afacerile cele mai profitabile pentru o parte din cetățenii străini a fost, așa cum s-a subliniat anterior, traficul ilegal de copii. Realizat cu concursul unor cetățeni români, atrași de veniturile rezultate din acest tip de „comerț”, traficul cu copii s-a extins până la nivelul instituțiilor și organismelor guvernamentale, sau nonguvernamentale care ar trebui de fapt să vegheze la protejarea minorilor și persoanelor defavorizate.

Din cauzele soluționate până la această dată se poate remarca activitatea ilegală a unor persoane cu funcții de răspundere în instituții de ocrotire a copilului și prezența unor rețele transnaționale de trafic din Grecia, Italia, Anglia, Germania Israel dar și România implicate în acest degradant comerț.

Au fost semnalați o serie de cetățeni turci de origine kurdă, cu preocupări privind organizarea traficului de persoane (de origine kurdă) dinspre Turcia spre Europa de Vest (în special Germania) și a obținerii de fonduri bănești pentru sprijinirea elementelor teroriste kurde ce acționează în România sau alte țări europene.

Se întrepătrunde foarte bine cu migrația ilegală și traficul de carne vie, un fenomen exploziv, manifestat cu pregnanță după 1990 și care a căpătat un caracter tot mai organizat și mai profitabil, îndeosebi sub formele proxenetism și prostituție. Prostituția tinde să devină alarmantă în primul rând datorită sărăciei, a modurilor diabolice de operare ale traficanților, dar și a lipsei unor sisteme juridice adecvate în țările de origine și de tranzit, acest flagel tinzând să contamineze un segment tot mai mare de populație.

Pe lângă proxenetism și prostituție, traficul de copii, sub paravanul adopțiilor caritabile, s-a amplificat îngrijorător, toate aceste trei forme de crimă organizată transformându-se tot mai des în surse de trafic de organe.

Criminalitatea economico-financiară. Supranumită și criminalitatea „gulerelor albe”, criminalitatea economico-financiară include, cu precădere, faptele prin care se produc fraude în dauna societăților cu capital de stat, privat ori mixt, precum și cele de corupție. Este de remarcat periculozitatea socială deosebită a acestor infracțiuni, care, spre deosebire de criminalitatea „tradițională”, sunt mult mai grave și mai ales costisitoare din punct de vedere al consecințelor lor economice și sociale.

În asocieri complexe, cu roluri bine stabilite și obligații asumate stricte, „gulerele albe” creează scenarii diabolice, în urma cărora obțin câștiguri substanțiale, având predilecție pentru următoarele infracțiuni: escrocheria și abuzul de încredere; delapidarea și gestiunea frauduloasă; abuzul în serviciu; luarea și darea de mită; traficul de influență; falsificarea instrumentelor oficiale și folosirea instrumentelor oficiale false; falsul material în înscrisuri oficiale și falsul intelectual; înșelăciunea cu privire la calitatea produselor prin falsificarea sau substituirea lor; punerea în circulație a produselor contrafăcute; divulgarea secretului economic; concurența neloială; nerespectarea dispozițiilor privind operațiunile de import-export; deturnarea de fonduri; bancruta frauduloasă etc.

Potrivit experților în domeniu, criminalitatea gulerelor albe în afaceri este exprimată cel mai frecvent în forma falsificării bilanțurilor financiare ale corporațiilor, manipularea bursei de valori, mita comercială, mituirea oficialilor publici, direct sau indirect, asigurări fictive, vânzarea de produse contrafăcute, frauda și folosirea ilegală a fondurilor, fraude în domeniul impozitelor etc. Meandrele circulației banilor mai mult sau mai puțin murdari fac posibilă, de multe ori, ajungerea acestora în mâinile organizațiilor teroriste.

„Spălarea” banilor, falsificarea și traficul de valută, cărți de credit, monedă națională și alte instrumente de plată false ori contrafăcute. „Spălarea” banilor sau „reciclarea” banilor reprezintă un complex de operațiuni economico-financiare frauduloase, desfășurate pe etape, având drept principal obiectiv crearea condițiilor pentru folosirea si sporirea, pe căi ilegale, a profiturilor bănești rezultate în urma activității marilor grupări teroriste sau ale crimei organizate.

Recrudescența acestui fenomen și redirijarea atenției către Europa de Est sunt determinate de o serie de condiții favorizante cum sunt:

legislația fiscală incompletă si neadaptată, cel puțin in primii ani post-revoluționari, la economia de piață;

lipsa informațiilor și a mijloacelor de verificare și informare privind bonitatea și corectitudinea persoanelor care aduc capital si proveniența acestuia;

nevoia reală de capital și investitori pentru relansarea economică.

În acțiunile ilegale ale rețelelor criminale, spălarea banilor asigură aparența obținerii unor profituri legale și dobândirii unor proprietăți în condițiile legii. Reciclarea banilor crimei organizate constă în reînvestirea profitului, atât în acțiuni ilegale, cât și în afaceri legale, care să genereze noi fonduri pentru reluarea ciclului de spălare și reciclare a profiturilor ilegale.

Operațiunile de reciclare a banilor se manifestă sub următoarele forme:

reciclarea fondurilor obținute din operațiuni comerciale ilicite;

scoaterea din țară a unor sume de bani, cu titlul de plată în avans pentru viitoarele importuri, sub acoperirea unor false contracte de comerț exterior;

transferul fondurilor prin intermediul sistemului bancar autohton și internațional;

rularea banilor prin numeroase bănci, în scopul disimulării provenienței lor;

transferuri valutare de ordinul sutelor de mii de dolari, efectuate de cetățeni italieni, arabi, asiatici, ca aport la capitalul social al firmelor constituite în țări est europene;

firme cu o bonitate îndoielnică, care oferă credite de ordinul sutelor de milioane de euro sau dolari, în condiții extrem de avantajoase, fără precizarea sursei reale de proveniență a fondurilor; înființarea de societăți comerciale care au ca obiect de activitate jocurile de noroc etc.

Nu există o singură metodă de spălare a banilor. Metodele pot varia de la cumpărarea și vinderea unui obiect de lux (de exemplu o mașină sau o bijuterie), până la trecerea banilor printr-o rețea complexă internațională, de afaceri legale și prin companii „scoică” (companii care există numai ca persoane juridice legale, fără a deține activități comerciale sau a desfășura afaceri).

Sunt considerate paradisuri fiscale* și necooperante în lupta împotriva spălării banilor următoarele țări: Cook Islands, Indonezia, Myanmar, Nauru, Nigeria, Niue și Filipine datorită:

caracteristicilor de reglementare (existența unor tipuri de societăți, care oferă anonimatul partenerilor și directorilor);

sistemului bancar și financiar (anonimatul conturilor si depozitelor);

secretului bancar inaccesibil;

sistemului de control (deficitar sau chiar absent);

refuzului schimbului de informații.

Este de menționat faptul că, din punctul de vedere al spălării banilor, tranzacțiile bancare sau financiare care implică aceste țări pot fi considerate de risc înalt.

Spălarea banilor a fost definită ca un proces în care fondurile obținute prin intermediul sau generate de activitatea infracțională sunt transferate sau deghizate în vederea ascunderii legăturii dintre infracțiunea comisă și fondurile obținute.

Spre exemplu, scopul final al terorismului nu este obținerea de profit din strângerea de fonduri. Finanțarea terorismului este diferită față de clasica spălare a banilor. În cazul spălării banilor, veniturile activității ilicite sunt spălate sau stratificate în mijloace care le fac să pară legale, iar scopul final este, de obicei, câștigarea unor cantități mai mari de bani. Prin finanțarea terorismului, sursa de fonduri sau de finanțare este adesea „legitimă”, iar scopul final nu este în mod obligatoriu atragerea de mai multe fonduri. Principalele surse de finanțare a terorismului sunt:

– sprijinul financiar acordat de către state sau organizații cu o infrastructură suficient de mare încât să colecteze și sa facă disponibile fondurile către organizația teroristă. Așa numitele state-sponsori ai terorismului au ajuns in declin in ultimii ani, si conform experților, au fost in mod treptat înlocuite cu alt tip de susținere;

– câștigul indirect din activități care generează venituri. Ca și în cazul organizațiilor criminale, venitul unei grupări teroriste poate fi obținut din infracțiuni sau alte activități ilegale.

Un alt domeniu al crimei organizate este cel al combaterii falsificării cărților de credit, infracțiuni îndreptate împotriva proprietății, dar și cu reale influențe asupra economiei naționale.

Lipsa unor cunoștințe în domeniul recunoașterii falsurilor, corelată cu dorința unor persoane de a-și investi economiile într-o monedă puternică au condus și în România la apariția unui segment al crimei organizate specializat în astfel de falsuri.

Pe de altă parte, falsificarea de monedă sau alte instrumente financiar-bancare reprezintă un domeniu în care progresul tehnicii de calcul și copiere a condus la o recrudescență ce tinde să afecteze grav stabilitatea financiară a oricărei societăți.

Criminalitatea informatică (ciber crima organizată transfrontalieră). Un factor de risc relativ nou la adresa securității globale îl constituie acțiunile care afectează securitatea sistemelor informatice din diverse locuri de concentrare a datelor cu caracter secret de stat sau confidențial de interes național sau internațional. În acest sens, pot fi amintite: accesul neautorizat al unor grupuri de interese străine la bazele de date din calculatoarele diverselor instituții, decriptarea acestora și analizarea traficului de mesaje; penetrarea băncilor de date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor ce lucrează în astfel de sisteme; accesarea sistemelor informatice, care vizează derularea unor operațiuni comerciale ori financiar-bancare; inducerea unor disfuncții serioase în rețelele de calculatoare ale instituțiilor publice, inclusiv prin realizarea și difuzarea unor „viruși informatici” etc.

Economiile moderne se bazează foarte mult pe infrastructura critică, inclusiv transportul, comunicațiile și aprovizionarea cu energie, dar și pe internet. Strategia UE pentru o societate informațională sigură, adoptată în 2006, abordează criminalitatea bazată pe internet. Cu toate acestea, atacurile împotriva sistemelor IT private sau guvernamentale din statele membre ale UE i-au conferit acesteia o nouă dimensiune, aceea de posibilă armă economică, politică și militară. Sunt necesare mai multe eforturi în acest domeniu, pentru a explora

abordări cuprinzătoare la nivelul UE, pentru a crește gradul de sensibilizare

și a spori colaborarea internațională.

Criminalitatea informatică cuprinde patru tipuri de infracțiuni:

afectarea drepturilor de autor în domeniul informaticii, când informatica este ținta;

utilizarea computerului ca unealtă a infractorului;

infracțiunile care au doar o legătură indirectă cu informatica;

infracțiunile favorizate direct de difuzarea informaticii.

În evoluția infracționalității în mediul virtual sunt cunoscute patru etape:

anii 80, generalizarea internetului, generalizarea informaticii în cele mai diverse domenii iar în plan infracțional prin piratarea programelor software și a furturilor din conturi, prin falsificarea cărților de credit;

sfârșitul decadei este marcat de cea de-a doua etapă, în care hakerii penetrau cele mai diverse și mai protejate baze de date, în scopul aflării unor secrete sau pentru a deturna fonduri importante;

anii 90 au adus cu ei autostrăzile informatice, fapt ce a condus la dezvoltarea fenomenului infracțional;

a patra etapă, mai dură în consecințe: terorismul informatic (ciberterorismul).

Încercând să definim conceptul de ciberterorism (CT), putem spune, în câteva cuvinte, că acesta reprezintă utilizarea premeditată a unor activități criminale, diversioniste, ori amenințarea transmisă, în interiorul spațiului cibernetic, cu intenția de a se promova anumite obiective sociale, ideologice, religioase, politice sau de altă natură, ori de a intimida orice persoană pentru a promova astfel de obiective.

Prin spațiu cibernetic înțelegem întreaga lume virtuală, de exemplu internetul, în care trebuie să includem și calculatoarele independente (neconectate cu altele), dar și fiecare bit de informație stocat pe diverse tipuri de medii de stocare: fixe sau detașabile, fizice sau virtuale.

Concluzionând, putem afirma faptul că cerințele de protecție a rețelelor de calculatoare necesită o muncă susținută, pe plan intern și internațional, cu specialiști în domeniu, coroborată și cu alocarea resurselor financiare corespunzătoare, pentru ca toate aceste deziderate să devină efective și eficiente.

Traficul cu autoturisme furate. Această formă de crimă organiză a căpătat o creștere îngrijorătoare în aproape toate statele europene. Furtul devine rentabil de multe ori și pentru cel ce achiziționează un asemenea autoturism deoarece, în unele țări, legislația protejează proprietatea celui care a cumpărat un autoturism furat.

În general principalele moduri de operare sunt: furtul direct din locul de parcare sau garare; furtul comis în înțelegere cu proprietarul, care este asigurat; furtul din magazinele specializate în vânzarea de autoturisme; furtul mașinilor închiriate.

Mașinile sunt transportate în țările de vânzare, unde li se schimbă documentele (de cele mai multe ori prin coruperea unor funcționari publici) și se încasează pe ele prețul negociat. Predilecția pentru acest gen de acțiuni o reprezintă mașinile de lux, furate din occident și revândute îmbogățiților lumii interlope din est. De menționat că România, este profund implicată în traficul de acest gen.

Aspectele prezentate în acest subcapitol evidențiază faptul că, între domeniile crimei organizate există o strânsă interdependență și determinare, fiecare domeniu în parte putând să le influențeze pe toate celelalte. De cele mai multe ori, ca în cazul unei biocenoze, funcționează așa-zisele mecanisme de autoreglare a domeniilor criminalității organizate, consecința fiind aceea că răul triumfă în detrimentul societății. Cu atât mai periculoasă este pentru o societate crima organizată, cu cât respectiva societate nu are un „sistem imunitar” dezvoltat reprezentat de o democrație consolidată, economie solidă, forță financiară, legislație puternică, cultură, educație și forțe competente de contracarare și coerciție.

În lumea de astăzi, mai mult ca oricând, a luat amploare fără precedent crima organizată care, de multe ori, se întrepătrunde și cu terorismul și conține un nucleu dur, criminalitatea economico-financiară, precum și corupția, fenomene ce tind să erodeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.

Tot mai mult, organizațiile criminale profită de contradicțiile generate de permisivitatea sau chiar lipsa unor legi, de neaplicarea legilor existente, de aplicarea unor modele teoretice din alte state care nu se integrează cu condițiile concrete ale statului ce le împrumută, de relațiile neadecvate dintre sferele politice, economice și administrative, precum și de ineficiența ori slaba colaborare dintre structurile interne sau internaționale abilitate în combaterea fenomenului infracțional.

Mai mult decât atât, organizațiile mafiote reușesc să se adapteze imediat pentru a scăpa de măsurile întreprinse împotriva lor de către poliție și instituțiile justiției, ceea ce denotă faptul că există un anumit „model” mafiot care cuprinde elemente de tactică, „căi și mijloace de acțiune”, foarte sofisticate și periculoase.

Infiltrarea structurilor crimei organizate în cadrul sistemelor economice îngrădește libertatea de acces la investiții, afectează forța de muncă, consumul, piețele de desfacere, proprietatea, capitalul, activitatea productivă, ceea ce are consecințe negative asupra bunăstării populației, dezvoltării economice și chiar, în unele situații, asupra stabilității anumitor regiuni.

Pe acest fond, strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul includerea de noi vectori în ecuația de siguranță națională a fiecarui stat. În contextul în care forurile continentale și mondiale își canalizează eforturile pe direcția identificării soluțiilor adecvate pentru eradicarea fenomenului, România și-a amplificat eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internațional cât și în plan intern. Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliția internațională, prin punerea la dispoziție a întregului potențial național și intensificarea măsurilor de actualizare a cadrului legislativ și implementare a acquis – ului comunitar.

Dacă vrem să dobândim cunoștințe cuprinzătoare cu privire la cauzele și manifestările noilor fenomene ale criminalității, în special în străinătate, trebuie să-i acordăm o importanță mai mare activității din domeniul intelligence. Și ea trebuie să aibă loc – pentru o mai mare putere de expresie și rază de acțiune – în cooperare cu diferiți factori precum Poliția sau Armata. La nivel european lipsește însă o comparație a planurilor situațiilor naționale în domeniul crimei organizate. Astfel, la nivel european s-a pus în practică scopul formulat în „Programul de la Haga", respectiv schimbarea „Organized Crime Report" – OCR (Raportului privind Crima Organizată) al Uniunii Europene cu „Organized Crime Threat Assessment" – OCTA (Evaluarea Amenințărilor Crimei Organizate).

Globalizarea, chiar dacă se prezintă ca o acțiune ce tinde spre unitate prin integrare, are foarte multe aspecte, foarte multe dimensiuni. Toate acestea se derulează, deopotrivă, într-o strânsă corelare, dar și cu foarte multe particularități. Una dintre constantele acestei dinamici este aceea că procesul de globalizare, ca orice proces dinamic și complex de pe lumea aceasta, se sere puternic și continuu securizat.

Prin securizarea globalizării înțelegem un sistem de acțiuni, pe toate palierele și în toate etapele, prin care se asigură funcționarea normală a sistemului și procesului, păstrarea structurilor eficiente, contracararea provocărilor, pericolelor și amenințărilor, atât prin reacții și acțiuni preemptive și preventive adecvate, cât și prin acoperirea și diminuarea vulnerabilităților.

Aproape totul trece dincolo de frontiere, dar prin frontiere sau peste frontiere. Rețeaua estompează granițele, chiar dacă nu le desființează, ci dimpotrivă, pe unele dintre ele, chiar le accentuează, iar pe altele le recreează sau le metamorfozează. Nu putem spune că ne aflăm în epoca dispariției frontierelor. În opinia unor analiști, o astfel de epocă nu va veni niciodată.

Civilizația planetei, compusă din mii de culturi, din valori nenumărate, grupate în patrimonii deosebite, nu poate exista în afara frontierelor. Nici omul nu poate exista în afara frontierelor. Omul are nevoie de limite și delimitări, are nevoie de frontiere.

În aceste condiții, tot ce aparține de ființa umană, de civilizația umană, de condiția umană, bun sau rău, urmează noile căi, noile coordonate. Infracționalitatea nu rămâne în „sapă de lemn”, iar criminalitatea nu devine marginală, ci, dimpotrivă, se metamorfozează odată cu societatea, se adaptează rapid – chiar mai rapid decât normalitatea – noilor condiții.

Criminalitatea se dezvoltă și se extinde mai ales în perioadele de haos, constituindu-și piloni de sprijin, structuri dinamice și rețele, modelate pe cele normale, dar în subteran și cu desfășurări mult mai complexe și mai diversificate, cu încrengături greu de identificat și de urmărit. Criminalitatea se globalizează în același ritm cu informația și economia, poate chiar mai repede. Rețelele criminale și mafiote sunt transfrontaliere și funcționează de mulți ani, ca un fel de sisteme complexe, cu geometrie variabilă, interconectate și autoreglabil

CAPITOLUL 2 – MODALITĂȚI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE

Evoluțiile mediului internațional de securitate, la început de secol și de mileniu, au modificat radical percepția asupra amenințărilor la adresa securității continentale și globale, fapt concretizat prin reexaminarea unei largi liste de preocupări, determinând factorii de decizie politică și analiștii avizați să afirme că „lumea s-a schimbat”, că este necesară o temeinică cooperare, prin care să se mobilizeze, într-o concepție unitară, resursele necesare combaterii amenințărilor neconvenționale.

Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de criminalitate organizată, în multe țări se constată o multiplicare a acestora, reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control în domeniu, precum poliția, justiția și administrația, cât și opinia publică.

Amenințările care în urmă cu un deceniu erau considerate, cvasiunanim, speculații deplasate sau ipoteze analitice cu probabilitate redusă de materializare au devenit realități în prezent. Deși cauzele recrudescenței crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta, majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestui fenomen rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice. Proliferarea „violenței raționale”, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste, este amplificată în prezent de acte de terorism, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat amploare mai ales în țările slab dezvoltate sau în cele aflate în tranziție la economia de piață. O grupare criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economicului, prin corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale. În varianta clasică a unei organizații criminale pot fi o serie de trăsături specifice precum: structura, ermetism și conspirativitate, flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare, caracterul transnațional al organizaților criminale, orientarea spre profit și utilizarea forței. Astfel, organizațiile criminale au ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniții, materiale strategice, traficul de persoane și cu autoturisme de lux furate, să fie proprietare ale unor bănci și societăți de holding, să dețină hoteluri, cazinouri și terenuri petrolifere, să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi spălarea banilor și criminalitatea informatică.

Deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale. În prezent criminalitatea transnațională este un fenomen complex de o gravitate extremă, atât prin valoarea materială a prejudiciilor pe care le cauzează societății în ansamblul său, cât și prin forța cu care este capabilă să penetreze și să altereze climatul economic, social și chiar politic, poate afecta nu numai ordinea de drept, ci in extremis, chiar siguranța națională. Totodată, globalizarea infracțională evidențiază tendința de diversificare și extindere a activităților ilegale, deplasarea nestingherită a persoanelor, bunurilor și informațiilor, procesul liberalizării rapide a piețelor financiare, eliminarea barierelor comerciale. Toate acestea, coroborate cu globalizarea piețelor valutare, exodul masiv de imigranți și acutizarea tendinței de obținere imediată a prosperității, au reprezentat oportunități pe care criminalitatea le-a exploatat rapid. Astfel, comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economii ”subterane” de mare anvergură, de natură să descurajeze orice încercare de control statal și creează condițiile propice de marcare a banilor proveniți din afaceri ilicite precum traficul de droguri, arme, carne vie, autoturisme de lux furate etc. Ceea ce este îngrijorător este faptul că acest “virus” a atins cote maxime atât în lume cât și în țara noastră considerată până nu de mult un “pionier”, în ceea ce privește criminalitatea organizată.

Ne confruntăm cu forme de manifestare noi, în mare parte la nivel internațional, a criminalității și violenței. Delicte tradiționale devin o nouă provocare prin schimbarea modurilor de operare. Prin potențialul iminent de amenințare și producere de pagube aceste delicte pot fi privite ca atentate asupra societății civile europene. Această apreciere se potrivește în mare măsură și terorismului internațional. Astfel, scopul recunoscut al atentatorilor de la Londra și Madrid a fost acela de a induce o stare de frică și teroare prin omorârea unui număr cât mai mare de oameni. De asemenea și eforturile grupărilor de crimă organizată de a folosi în interesul lor părți ale circuitului economic în scopuri criminale pentru a le putea astfel și controla poate fi privit ca un atac asupra societății noastre. Dacă aceste grupări ar fi avut succes, un fundament esențial al sistemelor noastre politice în Europa – libertatea economică – ar fi fost pus în pericol. În același timp o expresie a lipsei simultaneității menționate anterior o reprezintă comiterea tot mai frecventă, în paralel, din partea unor infractori sau grupări infracționale din state conducătoare a unor delicte în dezavantajul altor state și societăți mai puțin dezvoltate. Abuzurile sexuale asupra copiilor din țări

mai puțin dezvoltate, corupția și infracțiuni asupra mediului precum și înlăturarea ilegală a deșeurilor reprezintă doar câteva exemple în acest sens.

Cea mai importantă provocare a ultimilor ani este reprezentată de terorismul internațional și de formele de criminalitate ce derivă de aici. Terorismul nu este, într-adevăr, un fenomen de dată recentă. Dar în mâinile unor făptuitori motivați religios, el capătă o nouă dimensiune de periculozitate ce depășește toate așteptările și închipuirile de până acum. În acest context autoritățile statale din

întreaga lume caută în permanență soluții pentru a putea cunoaște fenomenele, dar și pentru a identifica cele mai eficiente strategii și instrumente de luptă la nivel național, regional și internațional, într-un singur scop: asigurarea securității. Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare. Un sistem mobil și eficient de securitate internațională, și implicit europeană, va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare are drept scop prevenirea conflictelor,

reducerea pericolului confruntării armate, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii și a transparenței.

Lumea civilizată a declarat război terorismului și celorlalte amenințări, încercând, totodată, să identifice răspunsuri la întrebări de genul: „Cum definim inamicul?”, „Care este scopul războiului și strategia adecvată ce trebuie adoptată?”. După șocul produs de tragedia din 11. IX.2001, imaginile încă neclare începeau să prindă contur: civilizația se confruntă cu amenințări neconvenționale, asimetrice, total diferite de cele tradiționale. Practic, toate continentele și regiunile se confruntă cu astfel de amenințări, ele devenind, cu adevărat, o problemă globală. Una dintre cele mai virulente amenințări privește crima organizată transfrontalieră. Ea se află tot mai mult în atenția opiniei publice, a guvernelor naționale și a organizațiilor internaționale. Reprezentând, fără îndoială, o provocare fără precedent, la început de mileniu și în primă eră a globalizării și avansului tehnologic, există o tendință în creștere de a considera acest fenomen ca pe o amenințare la adresa securității și ordinii generale, naționale și internaționale. În aceste condiții, tot mai multe state și organizații internaționale fac publică dorința eficientizării managementului cooperării internaționale pentru combaterea acestui tip de amenințări.

1. 1 – Tipologii ale crimei organizate

În concepția INTERPOL-ului, organizațiile criminale ar putea fi împărțite in patru mari grupe distincte:

familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite (familiile italiene, americane, columbiene);

organizațiile profesionale ai căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activități criminale (furtul si traficul de mașini furate, răpiri de persoane);

organizații criminale constituite pe criterii etnice, care sunt rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea geografică (triadele, yakuza, jamaicanii);

organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc., sub diferite motivații politice, militare, religioase, sau rasiale;

reciclarea banilor – fenomen internațional cu o clientelă variată: vânzători stânjeniți de milioane de dolari lichizi obținuți din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de impozite, deținătorii de fonduri obscure destinate corupției și mituirii, dar și oameni obișnuiți care încearcă să-și ascundă capitalurile.

În studiile dedicate organizațiilor criminale au fost emise mai multe variante de clasificare, fiecare având un alt reper de analiză.

Astfel, dacă ne raportăm la structura grupului de crimă organizată, se constată existența a cinci tipuri de grupuri criminale. La nivelul cel mai de bază sunt grupuri mai mici, cu ierarhii rigide, având până la 20 de membrii și un șef – ierarhie standard; acestea se angajează într-o activitate criminală principală și își limitează operațiunile sale la o anumită regiune restrânsă (local și una sau maxim două țări). Urmează grupurile cu până la 50 de membri și cu o structură ierarhică de comandă – ierarhie regională. Ele sunt adesea implicate în două sau mai multe tipuri de activități criminale în trei-patru țări și au o oarecare influență politică la nivelul cel mai mic de guvernare; de asemenea pot avea și unele investiții în afaceri legale. Al treilea tip, îl reprezintă grupurile cu ierarhiede ,,roi de albine” sau conglomerate ierarhice. Grupurile de la acest nivel au 50-100 de membrii, funcționează la un nivel internațional larg, au o influență politică mai mare și își desfășoară activitatea împreună cu alte sindicate ale crimei din alte țări. Pe același nivel de complexitate sunt așa-numitele grupări criminale de tip ,,inimă” care pot avea mai mult de 100 de membri și au aceleași caracteristici identice cu conglomeratul criminal ierarhic. Diferența dintre acestea și conglomeratele ierarhice constă în implicarea mai mare în geopolitica internațională și capacitatea de a influența politicieni din țări străine. Cea mai înaltă formă de structură este denumită ,,rețeaua de crimă organizată”. Structura acesteia este mult mai sofisticată, apărând ca o ,,asociație a grupurilor de crimă organizată”, adesea sub conducerea unor ierarhii centrale.

Așa cum s-a menționat mai sus, dacă organizațiile criminale sunt privite din perspectiva structurii, acestea se prezintă sub forma a două tipuri principale: organizațiile birocratice și rețelele patrimoniale.

Primele se caracterizează prin ierarhie complicată, diviziunea rolurilor bine definită, poziții atribuite în funcție de calificarea membrilor, atribuirea responsabilităților în mod impersonal, reguli și regulamente scrise, comunicare scrisă de la vârful ierarhiei la nivelurile de bază.

Modelul rețelei patrimoniale se caracterizează prin legături de tip familial, ritualuri tradiționale, ceea ce creează relații emoționale puternice între membri; structura este una descentralizată și, spre deosebire de modelul birocratic, unde comunicarea se face în special în formă scrisă, în cazul tipului patrimonial comunicarea este verbală, în special directă, ,,față în față”.

Privind din punctul de vedere al identității organizațiilor criminale, se disting trei tipuri:

organizații fără identitate puternică socială sau etnică;

organizații cu identitate socială – cu membri care provin din același mediu social sau cu interese sociale comune;

organizație cu identitate etnică sau de familie – cu membri strict din același grup etnic/regiune/țară.

Referitor la acestea din urmă, cunoaștem cele mai cunoscute tipuri de organizații criminale.

Mafia italiană

Diversele tipuri de grupări criminale care s-au succedat pe teritoriul Italiei sunt incluse in termenul generic, de „organizații de tip mafiot”.

Exista multe pagini albe si zone de umbra in istoria criminalității organizate din Peninsula Italiei. Însă, in ceea ce privește etimologia cuvântului „mafie” au fost avansate mai multe teorii.

In opinia unor cercetători, termenul „Mafia” – deriva din limba arabă și înseamnă „loc de refugii”, concept ce se pare ca ar fi fost adoptat in Sicilia în timpul stăpânirii arabe.

Potrivit unei alte opinii, Mafia ar reprezenta o organizație secretă constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de „viespiile siciliene”, îndreptată împotriva ocupanților francezi, iar termenul de Mafia ar corespunde prescurtării unei lozinci frecvent utilizate – „Morte alla Frencia, Italia anelo” ( Moarte Frantei, striga Italia ).

După unificarea Italiei, statul nu a putut exercita un deplin control economic în sudul Peninsulei. În situația în care condițiile de viată ale populației rurale s-au inrăutățit, în Sicilia s-au dezvoltat asociații criminale cu care statul a încercat sa ajungă la ințelegeri. Treptat, liberă de orice privilegiu și legătură, industria violenței dobânziște o existentă și o organizare independentă. La Palermo, în anul 1862, Mafia era considerată un fel de partid politic atotputernic, care reunea pe toți nemultumiții din insulă, indiferent că aceștia erau țărani care se sustrăgeau recrutării, funcționari ai serviciilor publice – concediați în urma reorganizării produse de unificare, clerici afectați de privatizarea bunurilor ecleziastice, opozanți ai guvernelor moderne. Prin încheierea unor acorduri cu mafioții, securitatea statului a fost scoasă la mezat. Forța distructivă a acestora s-a infiltrat chiar în inima organizării statale, în vreme ce statul, pierzând monopolul asupra folosirii aparatului represiv, a fost definitiv discreditat.

În mod eronat, s-a opinat, la vremea respectivă, că există o Mafie benignă, caracterizată ca o stare de spirit, o mișcare sufleteasca, o predispoziție tinând de caracterul sicilienilor. Aceasta teorie a fost combătută de informațiiobținute de la spioni, agenți infiltrați, ,,pocăiți”, care au susținut existenta unor rețele de cosche ăn care erau prinse, în special, provinciile Palermo și Agrigento. Era vorba de adevărate asociații secrete permanente, ai căror membrii erau recrutați prin cooptare și care trebuiau sa depună un jurământ valabil toata viata. Cine călca strâmb prin nerespectarea ordinelor sau, mai rău, cine trăda colaborând cu autoritățile era pedepsit uneori chiar cu moartea, pentru ca eluda acea lege a tăcerii, a umilinței – „omerta”.

Legislația represivă a fascismului a lovit fără sa dezrădăcineze însă Mafia Siciliană.

După ce a susținut separatismul insulei, Mafia a înregistrat un salt calitativ, s-a infiltrat în administrația publică și a obținut avantaje enorme din dezvoltarea economică promovată de stat, bucurându-se de un regim de favoare sub guvernarea militară aliată.

In anii `70 ai secolului trecut, „Cosa Nostra” își consolidează puterea printr-o serie de crime si monopolizează controlul traficului de stupefiante. Se pune astfel in mișcare o „strategie a terorii”, care însângerează Sicilia și va constitui, pentru mult timp, o amenințare serioasa la adresa echilibrelor in Italia. S-au reconstituit „familiile” și s-a reinstaurat Comisia Provinciala de la Palermo [principalul organ de conducere a Mafiei, în care predomina personaje precum Stefano Bontate, Gaetano Badelamonti (probabil figura cea mai puternică în acel moment) și clanul corleonerilor condus de Liggio ].

Mafia se transformase, treptat, dintr-o organizație de tip rural inițial, într-una industrială și de afaceri, de la o forța locală și națională într-o redutabilă rețea transnațională.

In mod tradițional, când se vorbește despre Mafie se are in vedere Cosa Nostra ( mafia siciliana ), Camorra Napolitana, `Ndrangheta calabreza în Italia și Cosa Nostra din Statele Unite ale Americii, precum și unele filiale ale acestora, cum ar fi, spre exemplu – Sacra Corona Unita, din Apreia – Italia, filiala a Mafiei siciliene. Înrudite prin scopurile urmărite și prin mijloacele care le folosesc (utilizarea forței fără reținere în atingerea scopului, dar și prin existența codului comportamental, în care principiul tăcerii și supunerea absolută în fața ordinelor primite sunt reguli dirigiuitoare), având aceleași caracteristici (structura, conspirativitate, ermetism, urmărirea realizării de profituri uriașe ca scop ultim al asociațiilor), organizațiile mafiote se deosebesc prin aria geografică națională sau transnațională unde își desfăsoară activitatea, tradiții și tipurile de infracțiuni comise. Delimitarea sferei zonei de acțiune se realizează pe baza de înțelegere. Nerespectarea acestora a dus de mai multe ori, la lupte sângeroase între organizații ca și între familiile acestora.

În interiorul cartelurilor criminalității transcontinentale organizate, violența reprezintă principalul factor de promovare, asigurând soldatului mobilitatea socială verticală. Spre exemplu, Giovanni Brusca, zis „Porcul”, succesorul lui Toto Riina la conducerea organizației Cosa Nostra, își datorează rapida accesiune în vârf câtorva acte de violentă reușite: o explozie formidabilă care, la 23 mai 1992, proiectează în aer convoiul care îl transporta pe judecătorul Giovani Falcone, soția și gărzile de corp ale acestuia pe autostrada Messina – Palermo; apoi uciderea colegului, prietenului, și succesorului lui Falcone în funcția de procuror general – adjunct al Italiei;

Paolo Borsellino; urmează uciderea fiului de 11 ani a lui Santino di Matteo, un „pocăit” ( pentitti ) care a decis sa colaboreze cu autoritățile – după ce este sugrumat de însuși Brusca, băiatul este aruncat într-o baie de acid; în cele din urmă, ordonă atentatul cu bombă asupra unuia dintre monumentele creștine

cele mai vechi ale lumii occidentale – bazilica Saint – Jean de Latran, ca ripostă la demersul papei Ioan – Paul al II-lea acesta condamnase, în mai 1993, fără echivoc, la Agrigento, criminalitatea organizată, crimele sale, Cosa Nostra.

Astăzi, se poate afirma că hegemonia Mafiei înregistrează o criză evidentă, o parte semnificativă a societății italiene distanțându-se de puterea mafiotă.

Parafrazându-l pe Giovanni Falcone, conchidem prin a evidenția ca Mafia este un fenomen uman si are, ca toate fenomenele umane un început, o evoluție și va avea și un sfârșit.

1.1.2. – Triadele chinezești

Triadele chinezești sunt considerate cele mai vechi societati criminale asiatice, formate la origine din grupuri de rezistenta împotriva dinastiei chineze Manchu, ce a condus China de la începutul secolului al XVII – lea, având inițial scopul răsturnării acesteia. Cuvântul „triada” este un termen englezesc, folosit inca de la începutul dominației engleze asupra unor porturi si teritorii chineze, reprezentând emblema sacra a organizațiilor criminale autohtone, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de baza: cerul (paradisul ), pamantul si omul.

După formarea Republicii Chineze, in 1912, dezvoltarea acestor organizații s-a accentuat in Taiwan si Hong Kong – teritorii ramase inca sub tutela Britanica, având ca principal obiect de activitate traficul de opiu si heroina.

Originile, evoluția, ritualurile trecute sau prezente ale triadelor sunt, in mod surprinzător, foarte apropiate de cele ale Mafiei siciliene, datorita condițiilor in care au apărut. Principiul tăcerii este transpus in vechea zicala chinezeasca „când ești viu nu te duce la autoritati, când ești mort nu te duce in Iad”. Triadele sunt formațiuni rezervate si închise, ceremonia de inițiere si primire având si astăzi un ritual care prevede 36 de jurăminte care sa-i inspire noului membru sensul profund al legăturii secrete, precum si gradul de fidelitate fata de viitorii confrați. Daca, in Hong Kong, activitatile principale ale Triadelor sunt legate de importul si gestionarea tinerelor din alte tari asiatice, de bordeluri,centre de masaj si apartamente private unde se comercializează prestații sexuale si jocuri de noroc si extorcarea de fonduri in Thailanda, Australia, Olanda, Statele Unite ale Americii, o atenție aparte este acordata traficului de stupefiante.

Criminalitatea de origine chineza a fost exportata si in Statele Unite ale Americii, unde intretine relații cu bandele de gangsteri autohtone si desfasoara o multitudine de activitati ilicite care variază de trafic de stupefiante, taxe de protecție, gestionarea imigrației clandestine, spălarea banilor murdari, executări de răpiri si asasinate.

O alta forma de organizare a emigranților chinezi in S.U.A. este reprezentata de așa zisele tong – uri ( in traducere, locuri de reuniune), care sunt organizații de afaceri, cu sucursale in marile orașe americane si care, prin modul de constituire au tradiții si ceremonii identice.

Deși, in principiu, nu sunt organizații criminale, in ultima perioada sunt implicate si acestea in jocuri de noroc, șantaje si prostituție, comunicând tot mai adesea cu triadele.

1.1.3. – Yacuza iaponeză

Yacuza sau Boryokudan ( mafia cu ochi migdalați ) este o organizație criminala in sfera crimei organizate specifica Japoniei. Intr-o opinie, originea Yacuzei este plasata in epoca feudala, organizațiile având o imagine pozitiva la nivelul oamenilor simpli, acordând sprijin celor care au suferit opresiunile autoritatii. Yacuza pretinde ca membrii săi sunt samurai (războinici ) moderni care păstrează valorile tradiționale japoneze. Intr-o alta opinie, originea Yacuza se păstrează cu peste 300 de ani in urma, când Japonia a fost invadata de navigatori europeni, îndeosebi portughezi, spanioli, englezi si olandezi dar si de misionarii bisericii catolice. O parte din japonezi, hotarati sa păstreze tradițiile si obiceiurile Japoniei, s-au constituit si grupuri de rezistenta.

Sistemul de organizare este piramidal si are la baza familia. Exista un „pater familias” ( seful sau tatăl – oyabur, copii – kabun, frații tineri – shatei, frații in vârsta – aniki, unchii – oyi ). Membrii familiei ( ikka ) executa fara sovaire ordinele sefului, juste sau nu, bune sau rele. Yacuza cunoaște trei ramuri majore: yamagichi – gumi ( se estimează ca dispune de 26.000 de membri afiliați si 944 de bande mai mici ), ina gawa – kai ( cu peste 6.800 membri ) si sumiyoshi – kai ( peste 7.000 de membri ). După unele date mai recente, bazate pe statisticile Agenției Naționale a Politiei Japoneze, exista peste 46.000 membri si aproximativ 32.700 de asociați, in 1995, iar membrii celor trei familii Yacuza reprezintă 66,5 % din toți membrii organizației.

Yacuza isi desfasoara activitatile specifice, șantaj, corupție, trafic ilegal de droguri si armament, crime sub o aparenta perfect legala.

„Yacuza” este organizata in bande, care au sedii publice, cu firma la intrare, iar membrii lor poarta ecusoane, asemănătoare celor purtate de către salariații marilor întreprinderi, in care se mentioneaza apartenența la o anumita banda. In prezent, Yacuza promovează noi metode de acțiune, care se refera, in principal, la speculații financiare, intimidarea proprietarilor reticenți in vânzarea unor bunuri care interesează organizația, delictele de bursa etc. Cele mai importante surse de venit sunt jocurile de noroc si comercializarea amfetaminelor, care asigura peste 40 % din venituri.

In scopul dezvoltării acestor activitati, familiile Yacuza au creat sucursale in exterior, vizate, de preferința, fiind Taiwan si Coreea. Cele doua tari sunt, in principal, producătoare de droguri sintetice. La sursele de venituri clasice activitatilor de criminalitate organizata ( trafic de narcotice, jocuri si pariuri clandestine, fonduri provenind din taxe de protecție, intervenții in afaceri clandestine, acțiuni de tip racket, alte activitati ilegale ), se adaugă faptul ca organizațiile criminale japoneze controlează industria naționala a filmului si publicațiile, in special cele de tip porno si sunt implicate direct in operațiuni de spălare a banilor murdari. . Este criticabil faptul ca legislația japoneza nu incriminează participarea la un grup criminal organizat ca infracțiune de sine stătătoare, pentru a nu se încalcă principiul constituțional al liberei asocieri. Legea anti – Boryokudanilor, adoptata in 1991, la solicitarea Politiei, are un caracter administrativ. Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile boryokudanilor trebuie sa obtina autorizarea de funcționare de la o instanata judecătoreasca, care va stabili daca sunt întrunite, cumulativ, cele 3 condiții pentru autorizare: 1. scopul asociației sa nu fie comiterea de infracțiuni; 2. „raportul” in grup intre membrii cu proasta reputație sa nu depășească „raportul” general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind de 4,11 % pentru organizații care au mai mult de 1.000 de membrii si de66,67 % pentru organizația care are 3 sau 4 membri sa nu aibă o structura ierarhica. Pe de alta parte, pentru a satisface cererea legala de aprobare, politia are nevoie sa știe identitatea membrilor grupului, astfel incat sa cunoască mai ușor cine sunt aceștia si ce trecut infracțional au. Neindeplinirea acestor criterii califica grupul ca fiind in sfera crimei organizate si este sancționat cu amenda de 1 milion de yeni si închisoare de 1 an.

1.1.4. – Cartelurile columbiene

Cartelurile columbiene au apărut pe scena crimei organizate începând cu anii 1960, lucrând in serviciul mafiei cubaneze care gestiona traficul de droguri către Statele unite ale Americii, droguri fabricate in Bolivia si Peru. După revoluția lui Fidel Castro, columbienii au devenit întreprinzători pe cont propriu, reușind sa elimine mafia cubaneza si sa impună propriul control asupra proceselor de rafinare si a exportării cocainei, creând canale sigure pentru distribuția pe piața nord – americana a produselor finite. Astăzi, organizațiile criminale columbiene controlează 70 – 80 % din producția de cocaina rafinata care satisface mai mult de 2/3 din cererea anuala mondiala a acestei substanțe.

Spre deosebire de alte organizații criminale transnaționale, care realizează o paleta larga de activitati ilegale, activitatea predilecta a Mafiei columbiene este traficul de stupefiante îndeosebi cocaina. Columbia nu numai ca produce coca 9 pe aproape 40.000 hectare ), dar o si importa din Peru, Bolivia, Ecuador, exportând-o ( potrivit estimărilor intre 200 si 600 tone anual ) in S.U.A., Europa, Africa centrala si meridionala ( in ultima vreme chiar si in tarile din fosta U.R.S.S).

Aproape 90 % din cocaina din lume este prelucrata de columbieni. In plus, circa 15.000 – 20.000 hectare din Columbia sunt astăzi destinate producției de mac pentru opiu, din care se produce heroina.

Cartelurile columbiene sunt un model de organizare mafiota deosebita: -au o structura in forma de „plasa”, in care fiecare grup este relativ autonom, fata de celelalte.

Cartelurile cele mai cunoscute sunt, cel de la Medellin, compus din circa 200 de grupuri de traficanți, predominant pana in 1993, când seful lui, Pablo Escobar, a fost omorât intr-o acțiune organizata de Politie si acela din Cali, orașul – capitala pentru partea de nord a tarii, specializat in reciclarea de bani murdari ai cărui șefi, frații Orejuela au fost arestați in 1995; cartelul din Canca la sud de Cali, acela din Guajira. Totuși, ar fi un gest superficial sa consideram Columbia o tara pe de-a întregul aflata in mana traficanților de droguri, lupta dusa de autoritati împotriva acestora a produs victime ilustre, printre acestea aflându-se patru candidați la presedintie, doi foști miniștri ai justiției, un procuror general, 12 inalti magistrați, sute de judecători si 2.000 de politisti. In octombrie 1998, Pino Arlacchi, subsecretar al O.N.U. si director executiv al Programului pentru controlul drogurilor, a semnat cu noul președinte columbian, Andres Pastrana, un acord pentru distrugerea plantațiilor de droguri, pentru ca națiunea columbiana sa nu mai fie considerata drept o „narcodemocratie”.

1.1.5. – Mafia rusă

După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, autoritățile din fostul lagăr comunist au fost nevoite să se confrunte cu o escaladare a infracțiunilor fără precedent. În această parte a Europei au apărut grupări criminale organizate în stil mafiot, care vor deveni în scurt timp organizațiile care vor domina Europa și S.U.A. sau Canada. Majoritatea țărilor au pe teritoriul lor organizații mafiote autohtone sau străine.

În Rusia organizațiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate țările est-europene. Conform informațiilor date de autoritățile ruse, pe teritoriul Rusiei există aproximativ 5700 de bande criminale având circa 250000 de membri, dintre acre 3500 fiind organizate în stil mafiot.

Poliția definește organizația criminală ca fiind un grup stabil ierarhizat ș organizat într-o structură cu cel puțin două nivele (conducerea și execuția).

În timp ce în Europa de Vest și în America se poate vorbii de familiile mafiote, în Rusia, grupurile mafiote nu sunt așa de bine organizate ca și în străinătate, ele se constituie mai ales pe criterii etnice: ruși, cazaci, ucraineni, georgieni, armeni și alții. Mafioții sunt numiți de către populație „ciurki”. Sunt în general tineri care au practicat sportul de performanță sau au fost căliți în lagăre de muncă, iar cei mai mulți provin din armată. Există o ură imensă între bande în special între cele cecene și georgiene.

Crima organizată din Rusia este structurată pe cinci mari categorii de asociații criminale:

„pseudo-antreprenorii” care au apărut în anul 1988 și se acupă cu afacerile financiare, inclusiv cu pomparea fondurilor guvernamentale în conturile

societăților comerciale și impunerea profiturilor ilicite din vânzarea resurselor naturale, prin folosirea licențelor eliberate de funcționari corupți.

„gangsterii”- scot profit prin comiterea actelor de „ racketing” (racketii) , furturi prin efracție, jafuri, șantaje, controlul traficului de droguri, jocuri de noroc și prostituție.

„jefuitorii” sunt grupări devenite foarte active după 1991 acționând în domeniul sectorului public sau privat al statului prin devalizarea sau însușirea unor bunuri a acestuia, mai ales în comerțul cu amănuntul, privatizarea proprietății statului, vânzarea de materii prime, metale rare, lemn, mobilă etc.

„corupții” reprezintă grupuri de persoane oficiale, angajate în organele puterii de stat, ale administrației și justiției, care acordă organizațiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind la rândul lor de sume mari de bani.

„coordonarea” reprezintă elita lumii interlope respectiv „nașii” care asigură conducerea activităților ilegale.

O sursă principală de venit sunt drogurile. Datorită războiului din Yugoslavia, celebra „rută balcanică” trece prin Rusia și Ucraina și organizații ruse se ocupă acum de introducerea drogurilor în occident.

Există zone întinse în Rusia și unele state din C.S.I. unde culturile de canabis și de mac sunt păzite de adevărate armate de mercenari, majoritatea foști soldați în Europa de Est sau Afganistan.

Cert și trist este că drogul este deja fixat în aceste regiuni, iar lumea interlopă autohtonă este considerată aptă, oricând din punct de vedere financiar, să participe intens la traficul de droguri.

Furturile și Tâlhăriile reprezintă împreună aproximativ 60% din infracțiunile înregistrate în Rusia, majoritatea bunurilor sustrase sunt vândute apoi unor organizații mafiote care la vând apoi în statele C.S.I.

O activitate specifică mafiei ruse vizează locuințele aflate în sectorul particular, constând în faptul că pensionarii bătrâni sau singuri sau persoanele sărace lipsite de apărare sunt amenințate, tracasate, lovite, forțate să-și vândă apartamentele sau casele la prețuri derizorii, unor mafioți, în special cazaci și armeni.În unele cazuri în care victimele au opus rezistență, acestea au fost ucise. O astfel de practică este întâlnită și în Italia unde un „naș” are obligația ca în perioada în care este la conducera organizației să aducă la averea familiei noi terenuri. Dar în Italia este vorba de terenuri și nu de casele oamenilor, aceste fapt arată cruzismul și cinismul mafiei ruse.

Cea mai extinsă activitate mafiotă din Rusia este perceperea taxei de protecție în sectorul privat al economiei. Rackeții forțează patronii sau antreprenorii să plătească o anumită sumă pentru a se „asigura” împotriva atacurilor altor bandemafiote. Suma percepută este un procent din încasări, aceste încasări ale societăților, altele decât cele din domeniul public, ar trebui să fie confidențiale, dar prin mituirea unor funcționari, mafia află cifra de afaceri a societăților. Este unul din motivele pentru care societățile țin o evidență contabilă dublă. Dacă nu plătești riști ca localul să îți ia foc de la o sticlă incendiară sau un membru al familiei să îți fie schilodit sau omorât. Mafia controlează prostituția și traficul de carne vie din Rusia și din C.S.I. Organizațiile mafiote vând prostituate prin adevărate filiale care se întind pe aproape toată Europa, Turcia, Cipru, Grecia, Italia, Franța, Germania și mai nou în Ucraina și România, sunt piețe de desfacere pentru proxeneții ruși și ceceni.

Proxeneții ruși se remarcă prin cruzime și bestialitatea de care dau dovadă: o prostituată de 16 ani a fost torturată și apoi înecată într-o găleată cu apă pentru că a nesocotit ordinele unui proxenet. Se remarcă creșterea alarmantă a prostituatelor de lux, conform unor date recente dintr-o statistică se pare că prostituția de lux se află printre primele locuri în topul meseriilor preferate de adolescentele din C.S.I.

Traficul de mașini furate este foarte rentabil pentru mafie, doar la retragerea militarilor din fosta R.D.G. au fost introduse cu ajutorul acestora și al vameșilor corupți peste 10000 de autoturisme. Organizațiile mafiote ruse furnizează și autoturisme la comandă în cooperare cu mafia ucraineană și cea bulgară.

Mafia rusă se ocupă și cu asasinatele la comandă. O parte dintre foștii combatanți din Afganistan au devenit gărzi de corp, dar mai mulți au început să lucreze pentru mafie și să facă ceea ce știu ei mai bine, să ucidă. Au devenit victime ale acestor ucigași plătiți mai mulți oameni de afaceri, bancheri sau capi ai crimei organizate.

Pentru a scăpa de această amenințare, mai mulți bancheri și directori au emigrat în occident și își conduc afacerile de acolo. În St. Petersburg de exemplu, costul unui „contract” este de cel puțin 50000 de ruble.

Datorită reformei bancare din 1987 au apărut cel puțin 2300 de bănci comerciale. Conform datelor furnizate de Ministerul de Interne rus, se pare că 35% dintre bănci aparțin mafiei care se folosește de acestea pentru spălarea banilor murdari și investirea lor în afaceri bancare sau economice din alte țări.

Dintre toate grupurile se evidențiază mafia rusă, georgiană și cea cecenă. Mafia rusă este sigur cea mai puternică organizație din C.S.I., ea este implicată în toate activitățile ilegale și are avantajul că are puternice legături în străinătate, spre deosebire de celelalte mafii care nu dispun de relații internaționale

“Mafia georgiană s-a constituit în jurul anilor ’70 și avea în componență mai ales foști condamnați care s-au implicat foarte activ în piața neagră a matilor orașe din U.R.S.S”

După destrămarea U.R.S.S. o mare parte din membrii mafiei georgiene sunt foști militari, milițieni sau angajați ai K.G.B.-ului georgian. Au o mare influență în aproape toate orașele din Rusia și C.S.I., dar mai ales în Moscova și în St. Petersburg. Se ocupă cu toate activitățile ilicite din Rusia mai puțin cu traficul de materiale radioactive, care este monopolul mafiei rusești.

Bandele cecene sunt cunoscute ca fiind foarte agresive și periculoase. Membri lor sunt recunoscuți ca fiind cei mai buni traficanți de droguri și de arme.

Grupurile de armeni și de cazaci sunt foarte active în domeniul construcțiilor și a industriei de prelucrare a petrolului, cele formate din tadjici au o influență mare pe piața neagră a produselor alimentare alături de georgieni, azerbaidjeni domină în traficul de droguri, jocuri de noroc și prostituție alături de georgieni și cazaci.

Cazacii și cecenii sunt puternic implicați în șantaj și în perceperea taxei de protecție. În fiecare oraș există mai multe organizații și de aceea este foarte greu să spunem un domeniu care să fie dominat de o singură bandă.

Doar în Moscova acționează 34 de grupări criminale constituite pe criterii etnice: georgiene controlează bănci, restaurante, proprietăți imobiliare, piețele, fiind specializați în sechestrări de persoane; azerii sunt implicați în traficul de droguri și controlează jocurile de noroc; armenii fac contrabandă cu materii prime și cu arme; ceceni sunt implicați în excrocheri economice, controlează prostituția și traficul de arme.

Mafia din cartierul Solutsevo, cea rusă este infiltrată în anturajul poliției și al magistraturii. Datorită veniturilor mari care se realizează și faptului că mafia rusă nu are o „Cupolă” care să coordoneze acțiunile ilicite, ori să reglementeze conflictele pe cale amiabilă, între bandele rivale izbucnesc adevărate războaie. “Orașele Moscova și St. Petersburg, ural Ekaterinburg, orașele din Estul îndepărtat ca Vladivostok și chiar orașele din îndepărtata Siberie sunt încontinuu teatrele unor confruntări armate între bande care se soldează cu zeci și sute de morți.”

Organizațiile criminale ruso-fono au puternice legături în Germania, S.U.A., Canada și mai nou în America de Sud și Australia. În Germania mafia rusă are o puternică influență iar manifestările ei au îngrozit prin violență și cruzime populația orașelor germane. Se ocupă cu extorcare de fonduri, prostituție, trafic de droguri și de mașini. Berlinul este deja capitala crimei organizate europene, pe teritoriul său acționează puternic mafia rusească în colaborare cu grupările poloneze, române, turce și vietnameze, din unele surse se vehiculează că în Berlin această mafie mixtă cu componență preponderent est europeană ar dispune de un capital de câteva miliarde de mărci.

“Duritatea luptei împotriva mafiei ruse este arătată și de numărul mare de polițiști uciși, în anul 1996 au fost peste 176; o altă categorie puternic implicată în lupta contra ciurkilor este cea a ziariștilor. Au fost uciși în 1996 peste 14 ziariști, pentru că obținuseră materiale compromițătoare despre unele grupări mafiote.”

Un handicap pentru poliție este și faptul că mafia rusă deține un impresionant arsenal, mare parte provine din depozitele Armatei Roși, dar și din S.U.A. și Canada. Împotriva unor mafioți periculoși se recurge de cele mai multe ori la folosirea forțelor O.M.O.N. o unitate specială a poliției.

Aceste unități sunt formate din foști sportivi de performanță sau ofițeri care au luptat în Afganistan, soarta a făcut ca unii dintre ei să fie în slujba mafiei și alții în slujba poliție.

1.1.6. – Grupări criminale vietnameze și coreene

Sunt cele mai tinere grupări criminale asiatice. Ele s-au dezvoltat în două mari etape, înainte de 1975 odată cu căderea Saigon-ului când mulți vietnamezi au emigrat în S.U.A. Mafioții vietnamezi sun organizați în mai multe grupuri, până acum nu s-a reușit o unire a tuturor într-o mare organizație.

Un grup are între 4-10 persoane și nu are stabilitate din cauză că membrii nu sunt foarte loiali, mulți vietnamezi fiind soldați în triade și luptând pentru acestea, sunt cei mai cunoscuți mercenari asiatici. Sunt conduși întotdeauna de un infractor mai în vârstă numit „doică” sau frate mai mare, nu de puține ori doicile fiind foști ofițeri sud vietnamezi.

”Cea mai cunoscută grupare vietnameză este BORN TO KILL (BTK) și ea acționează pe coasta de est a S.U.A. dar în ultimul timp s-a extins și pe coasta de vest. Se remarcă printr-o bună organizare și o strictă respectare a secretelor organizației.”

Se încearcă atragerea în BTK a ameriasiaticilor care sunt buni luptători și executanți în cadrul unor activități mafiote. Vietnamezii se ocupă de droguri, prostituție, jafuri și jocuri de noroc.

Nu se poate vorbi de organizațiile vietnameze fără a face o asociere cu triadele chineze. Dacă se vrea combaterea organizaților vietnameze trebuie făcută în paralel cu combaterea celor chineze.

Organizațiile coreene sunt foarte tinere în comparație cu triadele sau Yakuza, dar ele sunt într-o continuă creștere mai ales că în ultimii ani acționează

împreună cu mafia japoneză. Principalele venituri sunt realizate din traficul de droguri, prostituție, șantaj, camătă, fraudă prin cărți de credit sau contrafăcute.

În traficul de droguri organizațiile coreene cooperează cu Yakuza și împreună dominăm piața americană a „ice-ului”, un nou drog foarte tare.

Coreenii și japonezii produc în Corea de Sud mari cantități de metaanfetamină care este exportată în toată Asia dar în special în Japonia.

În S.U.A. organizațiile coreene sunt active în Los Angeles, New York, Seattle, Baltimore, Washington, Chicago etc. Cele mai cunoscute organizații sunt: „Korean Power” din New York, „Korean Killer” (ucigași coreeni) și „Magui” (Maestrul), dar mai există câteva organizații mai mici aservite direct Yakuzei. Ele se ocupă cu traficu;lde droguri, șantaj, controlul restituirii împrumuturilor și prostituția.

Deoarece Yakuza cunoaște o expansiune rapidă în S.U.A., ea va folosi ca forță armată care să-i protejeze unele teritorii și bande formate din coreeni.

La fel ca și în cazul organizaților vietnameze, nici cele coerene nu pot fi distruse ușor fiindcă sunt substituite de giganți ai crimei mondiale, în cazul nostru Yakuza.

Crima organizată asiatică are potențialul ca într-un viitor nu prea îndepărtat să devină numărul 1 în cadrul acesteia și totodată marea problemă pentru autoritățile americane dar și pentru cele europene.

1.1.7.– Bandele organizate de stradă (,,street gangs”) și bandele de motocicliști (,,outlaw motocycle gangs)

Bandele variază în dimensiune, compoziție etnică, apartenență și structură organizatorică; cu toate acestea, cele mai multe pot fi clasificate ca bande de stradă, bande din închisoare sau bande de motocicliști proscriși (OMGs). Bandele de stradă sunt de obicei asociate cu un anumit cartier, oraș, și pot include numele localității în propriul lor nume.

Bandele de închisoare sunt organizații criminale care operează în cadrul sistemelor de închisoare federală și de stat, ca auto-perpetuare a entității penale; acestea, de asemenea, funcționează și în afara închisorilor, de obicei, prin intermediul membrilor care au fost eliberați.

OMGs (outlaw motocycle gangs) sunt organizații criminale ale căror membrii folosesc afilierea lor la un club de motocicliști, ca un canal pentru o activitate criminală.

Bandele de stradă sunt, probabil cele mai vechi tipuri de crimă organizată si cele mai răspândite, fiind cunoscute în multe state. FBI consideră bandele de stradă ca fiind una dintre formele crimei organizate, constituind ținte prioritare pentru agenți. Celebre în Statele Unite ale Americii – formate în cartierele de la periferia marilor orașe – bandele de stradă sunt cunoscute și în alte state dezvoltate: Germania, Olanda, Marea Britanie etc.

În general, bandele de stradă au un mic număr de membri (10 – 50) și o conducere unicefală: există un singur șef, care, doar uneori, este ajutat de ,,locotenenți”. Activitățile criminale ale bandelor de stradă sunt limitate teritorial la o zonă din cartierul periferic; încercările de extindere a teritoriului se soldează deseori cu confruntări între bande rivaler.

În privința noțiunii de ,,gangs” (,,bande”) nu există o definiție care să satisfacă pe deplin. De cele mai multe ori, se face referire la definiția ,,Criminal street gangs” din Codul penal al Statului California, cunoscut și sub numele de ,,Street Terrorism Prevention and Enforcement Act”. Sintetizat, art.186.22 definește bandele de stradă ca fiind ,,un grup de trei sau mai multe persoane care se recunosc co o identitate comună, un nume, un simbol sau un semn în care membrii, individuali sau colectiv, se angajează într-o voință criminală și creează o atmosferă de teamă și intimidare în carier.”

În Statele Unite ale Americii există în special bande formate pe criterii etnice sau rasiale. În California sunt renumite bandele hispanice, cunoscute și sub denumirea de bande latine. Acestea sunt caracterizate prin existența a patru nivele de membri: nivelul periferic (membri acre se identifică cu banda, dar nu participă în mod activ la,,operațiunile” găștii), nivelul general (membri care se identifică mai ușor cu banda, care încă lucrează la identificarea statutului, la câștigarea respectului), nivelul activ (format din membri recunoscuți de către ceilalți membri ca aparținând grupului) și nucleul dur (membri care participă la operațiunile bandei, având un rol de conducere și o putere de decizie în ceea ce privește activitățile desfășurate).

În California cele mai active bande hispanice sunt ,, Norteños” și ,,Sureños” – denumiri date după aria geografică unde își desfășoară activitatea : nord sau sud. Departamentul de Justiție al Statelor Unite consideră ca fiind o amenințare națională și alte bande de stardă hispanice: ,,18th Street”, ,,Almighty Latin King and Queen Nation”, ambele înființate în California.

Alte bande organizate pe criterii rasiale sunt cele afro-americane; acestea s-au format în zonele periferice ale metropolelor, cu populație majoritar de culoare; foarte cunoscute sunt bandele care poartă numele ,,Bloods” și ,,Crips” – bande rivale înființate în Los Angeles -, precum și ,,Black Stone Nation Pace” – cu activitate desfășurată preponderent în Chicago. Alt gen de bande formate pecriterii etnice sunt cele asiatice; acestea sunt formate din imigranți chinezi, vietnamezi, japonezi etc. Mai renumite sunt ,,Asian Boys” (formată în California), ,,Tiny Rascal Gangsters” (cu activitate în cel puțin 16 state, în special în zona Pacificului de Vest și New England) acestea fiind,de asemenea, considerate ca fiind o amenințare națională de către Departamentul de Justiție al Statelor Unite.

Cu o istorie aparte sunt găștile de albi, care s-au format din imigranți europeni; în special acestea au o ideologie nazistă, membrii lor fiind adepții regimului fascist al lui Hitler. Activitățile acestora sunt îndreptate împotriva afro-americanilor, hispanicilor, evreilor și homosexualilor.

Există și bande de stradă care nu sunt formate pe criterii etnice – găștile mixte. Acestea s-au format și iși desfășoară activitatea mai ales în comunitățile în care nu existau bande etnice sau nu exista nicio bandă organizată.

Activitățile criminale ale bandelor de stradă sunt diverse, preponderente fiind traficul de droguri, șantajul (taxele de protecție), proxenetismul, furturi și tâlhării, dar și crime de violență – omucideri, răpiri etc.

Asemănătoare cu aceste forme de crimă organizată sunt bandelede motocicliști (,,proscriși”) – (outlaw motocycle gangs). Formate în marea lor majoritate în Statele Unite ale Americii, bandele de motocicliști proscriși și-au extins activitățile în multe alte state din Europa, America Centrală și america de Sud.

Cele mai cunoscute bande de motocicliști sunt:

Bandidos – grupare formată în S.U.A., cu activitate prezentă și in alte 13 state – activitatea principală este traficul de droguri: transportul și distribuirea cocainei și a marijuanei, dar și producția și distribuția amfetaminelor;

Black Pistons Motorcycle Club – grupare formată în anul 2002, în prezent are activități criminale în peste alte 20 de state: Belgia, canada, Germania, Marea Britanie, Norvegia Statele Unite ale Americii și Polonia – activități criminale principale sunt traficul de droguri, dar se angajează și în comiterea altor crime, precum fraude, șantaj, furturi;

Hells Angels Motorcycle Club – grupare înființată în Los Angeles, s-a extins în alte peste 23 de state; în principal, se ocupă de traficul de droguri, dar si de comiterea altor genuri de crime, precum omucideri, furturi, spălare de bani.

1.1.8. – Organizații criminale din România

Instaurarea regimului democratic în 1989 a făcut ca, pe lângă dobândirea tuturor drepturilor democratice de către cetățenii români, cât și cei străini, veniți în România, să se sfărâme și barierele existente ce împiedicau dezvoltarea crimei organizate. Astfel, o societate fragil democratică, cu instituții în formare sau reconstrucție din temelii, cu legislație în contratimp cu fenomenul social și infracțional, cu frământări electorale exasperant de lungi, nu a putut face față ritmului extrem de rapid al evoluției crimei organizate. Totodată au survenit schimbările în comportamentul oamenilor. Așa se face că pentru mulți indivizi și chiar categorii de persoane, autentica libertate câștigată a însemnat, în fapt, conturarea unor posibilități facile de săvârșire a unor infracțiuni, cu înalt grad de violență și cu moduri de operare deosebit de grave, și de îmbogățire rapidă prin comiterea de infracțiuni. Apar și se consolidează astfel caracteristicile crimei organizate: organizarea ierarhică a grupurilor, caracterul transfrontalier și racordarea la grupările criminale transnaționale, folosirea violenței, îndeosebi pentru reglarea unor conturi, practicarea corupției și a intimidării s.a. Ca urmare, în România există în prezent crimă organizată, opinie formulată si acceptată atât în mediile politice și juridice, precum și în cele științifice și de specialitate.

În perioada 1990-1999, prin particularitățile faptelor infracționale comise și a fenomenelor ce au avut loc în societatea românească, se poate aprecia că evoluția crimei organizate s-a produs prin conturarea următoarelor direcții:

grupuri, manifestări și tipologii criminale cu specific autohton sau care s-au dezvoltat fără influențe exterioare;

grupuri, manifestări și tipologii criminale de origine externă ce s-au implantat și își desfășoară activitatea în spațiul național românesc;

grupuri criminale autohtone ce s-au racordat la activitatea unor vaste rețele criminale transnaționale.

1.1.8.1 – Grupuri, manifestări și tipologii criminale autohtone

Aceste structuri s-au putut forma ca urmare a existenței unor condiții economico-sociale interne, fără a fi fost necesar împrumutul ori racordarea la alte structuri criminale. Timide la început, oarecum favorizate de lipsa de cunoaștere dar și de reacție a autorităților, ele au evoluat treptat, creând serioase probleme atât în planul ordinii de drept intern, cât și imaginii țării în exterior. Grupurile acționează de sine stătător, nefiind necesară dezvoltarea unor rețele vaste, fără o colaborare deosebită pe plan intern sau internațional. Aceste tipologii ale crimei organizate sunt cunoscute cel mai frecvent sub forma: criminalității „gulerelor albe”, contrabanda și evaziunea fiscală, camăta, mafia „țigănească” și „recuperatorii”.

1.1.8.1.1 – Criminalitatea „gulerelor albe”

Dificultatea stabilirii barierei dintre infracțiunile comise în sistemul crimei organizate și cele cunoscute sub denumirea de criminalitatea “gulerelor albe” influențează în mod considerabil reacția socială împotriva acestor fenomene antisociale.

Cert este că dominanta comportamentală a infractorilor români ce fac parte din categoria “gulerelor albe” este atitudinea de dispreț și de indiferență față de societatea civilă, față de proprietatea publică, față de lege, acțiunile lor

constituind un “jaf” de mari proporții, cu consecințe nefaste asupra nivelului de trai al majorității populației. Manifestarea acestei forme de criminalitate are loc în cele mai multe situații sub “protecția” autorităților publice, (administrație centrală și locală, justiție, organisme de control și constatare, poliție, gardă financiară, curtea și camera de conturi, protecția consumatorului, inspecția sanitară s.a.), precum și a factorilor politici sau de decizie, inclusiv a parlamentarilor. Asemenea activități se produc în majoritatea sferelor economico-sociale, cum ar fi:

comerțul desfășurat prin vânzarea de produse contrafăcute infestate, depreciate, expirate, cu prejudicii mari sub aspectul protecției sănătății populației, dar și a evaziunii fiscale, societății comerciale ilegal constituite, titluri de credit fără acoperire, contrabandă etc.;

mediul prin traficul reziduurilor, amplasamente imobiliare și edilitare cu nerespectarea legii, defrișări, escavări etc.;

domeniul învățământului, sănătății, asigurărilor sociale, precum și majorările iraționale ale prețului produselor de bază, instituirile de impozite și taxe pentru menținerea unor sectoare nerentabile sau pentru acoperirea “găurilor negre” din sectorul industrial și financiar, jocuri piramidale tip Caritas, autorizări și avizări contrare legii, licitații contrafăcute, mită în instituțiile publice, justiție etc.

în industrie prin activitatea societăților “căpușă”, direcționarea fluxului de produse spre societăți private “recunoscătoare” de la firmele de stat ori achiziții de produse ce nu sunt necesare, ori slabe calitativ de la firme private, diminuarea artificială a valorii patrimoniului în vederea privatizării, creditarea cu produse și valori a firmelor particulare în condiții nelegale, facilități salariale, bonificații, diurne, premieri în scopul unor profituri uriașe, privatizări ilegale etc;

In domeniul financiar – bancar prin acordarea de credite fără acoperire, cu facilități nelegale, dobânzi preferențiale, reeșalonări repetate, nerecuperarea debitelor, acceptarea de garanții supraevaluate, cheltuieli costisitoare în imobile și mobile, sponsorizări costisitoare etc.

1.1.8.1.2. – Contrabanda și evaziunea fiscală

Contrabanda și evaziunea fiscală sunt tipologii ale crimei organizate, cel mai bine dezvoltată în România. S-au identificat bande cu activități programate în timp, bine documentate și pregătite logistic, în care autorii își au roluri prestabilite, urmărind profituri uriașe și putere prin violență, fraudă și corupție.

Prin contrabandă și evaziune fiscală se întrețin și se dezvoltă economia subterană, fiind atrase în asemenea activități ilicite personalități politice, guvernanți, funcționari publici cu putere de decizie.

Din practica organelor vamale și ale poliției rezultă că infracțiunile de contrabandă se săvârșesc în forma clasică, respectiv prin trecerea unor bunuri peste frontieră, prin alte locuri decât cele stabilite prin lege. Cazuistica în acest domeniu scoate în evidență faptul că zonele cele mai afectate ale țării au fost Portul Constanța, Dunărea inferioară, Portul Giurgiu, frontiera de vest cu Iugoslavia și Ungaria. În aceste zone, grupurile de contrabandiști autohtoni și străini au stabilit legături infracționale cu filiere internaționale bine organizate ce sunt în complicitate cu lucrătorii vamali și căpităniile porturilor, dispun de mijloace financiare și materiale deosebite, de relații în rândul autorităților, astfel încât descoperirea și documentarea activității lor infracționale este deosebit de dificilă.

Modalitățile de comitere cel mai des întâlnite sunt:

prezentarea de documente de proveniență a mărfii din Republica Moldova, deși au altă origine, pentru a beneficia de scutirea de taxe import, ca urmare a acordului economic existent între cele două țări;

ambalaje false, pentru mărfuri de valoare scăzută (șervețele, produse alimentare etc.) ce ascund mărfuri cu taxă de import ridicată (cafea, alcool etc.);

prezentarea de documente ce atestă că mărfurile au fost în tranzit și au ieșit din țară, deși au fost comercializate în interior;

practicarea introducerii sau scoaterii din țară de mărfuri, pe cale maritimă sau fluvială, prin andosarea în fals a canosamentelor nominative și mai recent pe cale aeriană.

1.1.8.1.3. – Mafia țigănească

Etnia țigănească din România numără, după unii autori, peste 800.000 de persoane ce ar reprezenta 3,5% din populația țării în familii compuse din 7-8 persoane (45,8%), cifră pe care o considerăm foarte aproape de realitate. Liderii acestei etnii prezintă o cifra superioara de aproximativ 2 milioane de persoane, aceasta pentru a solicita unele drepturi sociale și pentru a-și evidenția poziția lor în societatea românească.

Cert este că, într-un studiu făcut în 1994 – 1995, rezultă că din numărul învinuiților și inculpaților cercetați pentru diverse infracțiuni, aproximativ 10%, provin din rândul țiganilor. De asemenea, dacă rata generală a criminalității era de 766 la suta de mii de locuitori, în mediul etniei țigănești aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii.

Rata criminalității în rândul etniei țigănești este ridicată și în alte state europene, însă organizarea fenomenului infracțional la nivelul crimei organizate în rândul țiganilor români s-a desfășurat cu mult mai mare rapiditate față de alte medii. Astfel, imediat după deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de țigani români organizați în sistem mafia ce au surprins autoritățile statale respective prin explozia infracțională a acestor categorii deautori.

Astfel de grupuri au început cu cerșetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării și furturi, fapte de tradiție în mediul lor, adaptându-se ori specializându-se în tâlhărirea conaționalilor (racket), prostituție, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate.

Organizarea acestor categorii de infractori s-a produs și în interiorul țării, cu comiterea, în mod organizat, a acelorași genuri de fapte la care se adaugă într-un mod mult perfecționat “camăta”, “recuperatorii” și “reglările de conturi”.

Modul de organizare este de tip mafiot. Familia, destul de numeroasă, reprezintă primul pas în organizare. În principal, aceasta are la bază principiul rudeniei (prolificitatea rasei permițând acest lucru) și legea tăcerii. În capul familiei se află șeful, ce conduce totul și are drepturi depline asupra celorlalți. Specificul relațiilor dintre șeful bandei și executanți nu este bazat numai pe profit ori teamă, ci și solidaritate de neam și o admirație față de șef. Acesta este de obicei cel mai puternic, fălos și șiret. În relațiile infracționale se folosește violența fără reținere, îndeosebi împotriva autorităților când sunt surprinși în flagrant.

De asemenea, șantajul și corupția sunt folosite cu mare măiestrie și cu mult succes, fiind arma de bază împotriva reacției autorităților.

Structura unui grup mafiot țigănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanții (pe zone și tipologii infracționale), coordonatorii, șeful, protectorii (1-2 din instituțiile de bază – poliție, magistratură, control finanțe ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului, administrație, foarte bine protejați și sprijiniți sub diverse forme – bani, case etc.). Din grup mai fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protecție și reglări conturi și tăinuitorii (cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet).

Între grupuri au loc frecvent răfuieli deosebit de violente în care se folosesc arme albe și arme de foc, generate îndeosebi de nerespectarea teritoriului de influență. De asemenea, aceste grupuri au legături transfrontaliere, îndeosebi în comiterea infracțiunilor de proxenetism și prostituție, trafic cu autoturisme furate, contrabandă.

În afară de cauzele sociale ce au favorizat dezvoltarea crimei organizate, în general, la formarea grupurilor țigănești se adaugă lipsa de cultură, refulările etniei generate de agresiunea socială din timpul regimului totalitar, înclinarea spre activități facile generatoare de profituri mari și spre violență.

O reușită în activitatea acestora o reprezintă coruperea autorităților și a factorilor de decizie, îndeosebi din poliție și justiție, fiecare grup plătindu-și protectorii din rândul acestora.

Formele crimei organizate cele mai larg răspândite și practicate de mafia țigănească în România sunt taxe de protecție, camătă, escrocheriile de masă (ghicitul sub diverse forme), cerșetoria, “recuperatorii”, furturile din buzunare, traficul de autoturisme furate, jocurile de noroc, trafic valutar.

Profitul obținut este investit în imobile și autoturisme de lux, banii sunt spălați prin sistemul financiar bancar, ca urmare a legislației actuale permisive.

2.1.8.2. Importul de crimă organizată

După 1990 România, ca și alte țări din fostul bloc comunist, nu a fost ocolită de extinderea formelor de crimă organizată provenită din exterior. Aceste

forme infracționale de import, ce nu urmăresc aderență la mediile infracționale autohtone, sunt rakeții și organizațiile infracționale ale imigranților.

2.1.8.2.1 – Rakeții

Rackeții în accepțiunea inițială, sunt grupări criminale specializate în obligarea patronilor prosperi, prin mijloace deosebit de violente ori amenințări grave, să accepte “protecția” împotriva altor bande de răufăcători sau infractori izolați, pretinzând în schimb, periodic, sume importante de bani. Acest mod de criminalitate a apărut în America în perioada în care lumea interlopă era dominată de celebrul Al Capone.

În contextul criminalității din România anilor ’90, primele manifestări ale crimei organizate străine, pe teritoriul țării, au aparținut acestor grupuri originare din fostele state C.S.I.. Aceștia, înarmați cu arme de foc, au acționat împotriva conaționalilor aflați în România în interes de afaceri sau ca turiști.

Structura rețelei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri, culegătorii de informații (cei ce culeg informațiile și le transmit, privind traseul și locul unde urmează a se acționa), complicii (existenți în societățile de transport, șoferii autocarelor). Un grup este format din 2-10 indivizi, conduși de foști luptători din fostele structuri militare ale statelor C.S.I., bine antrenați și gata oricând să folosească orice fel de arme.

Acțiunile sunt puse la punct în țara de origine, în cele mai mici detalii și urmăresc jefuirea autoturismelor sau turiștilor din autocare în situația când nu plătesc taxa de protecție solicitată. Refuzul duce la violență, îndeosebi la revenirea în țara de origine. Fenomenul Racket s-a manifestat mai pregnant în 1992-1993, după care a scăzut din intensitate, ca urmare a eforturilor polițiilor naționale din România, Moldova, Ucraina și Ungaria.

2.1.8.2.2. – Elementul chinezesc

După 1990, România a devenit un veritabil cap de pod pentru grupările criminale chineze, specializate în organizarea și desfășurarea de activități infracționale specifice crimei organizate, aspect rezultat din investigarea celor peste 150 de cauze penale, în care acestea au fost implicate. Din analizadosarelor rezultă că marea majoritate a chinezilor vin în România nu direct din China, ci din alte state europene (Rusia, Portugalia, Ungaria, Spania etc.) încercând să articuleze rețele infracționale chinezești. Aceștia declară oficial, la venire, scopuri licite, comerciale. Pentru a-și masca adevăratele preocupări și scopuri urmărite, înființează firme comerciale, iar după obținerea dreptului de ședere își retrag capitalurile depuse în bănci (minim 100 dolari).

Profitând de lacunele legislației în vigoare, o dată ajunși în România se preocupă de aducerea altor concetățeni, o parte din ei fiind complici și membrii ai grupurilor infracționale constituite, acțiune ce se realizează sub masca chemărilor oficiale, ca rude sau viitori angajați, la societăți reale sau fictive din diferite localități ale țării.

Instrumentarea faptelor penale în care sunt implicați cetățenii chinezi ridică probleme deosebite, ce izvorăsc din particularitățile modurilor de comitere folosite în săvârșirea faptelor, duritatea și ermetismul grupurilor, lipsa de cooperare a martorilor sau rudelor celor implicați. Totodată, aceștia își schimbă formal reședința ori actele de identitate, fizionomia lor asiatică favorizându-i, fiind dificilă identificarea ori stabilirea prezenței într-un loc sau altul.

Din datele obținute de oficialități, rezultă că se urmărește constituirea la București a unei comunități chinezești puternice, care să controleze activitățile ilicite din lumea interlopă, mai ales a tranzacțiilor desfășurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenția acestora aflându-se și marile municipii: Constanța, Timișoara, Cluj-Napoca și Iași.

2.1.8.2.3 Grupările internaționale arabe și turcești

Se remarcă prezența activă în sfera marii criminalități a unor cetățeni arabi și turci, implantați în România cu scopul de a comite infracțiuni și a domina comunitățile arabe și turcești stabilite în diferite localități din țară. Între cei care se stabilesc în România se poate face următoarea departajare:

categoria oamenilor de afaceri dispuși să desfășoare o activitate legală

grup de infractori specializat specializați și structurați după principe mafiote și chiar organizații extremiste-teroriste.

așa ziși disidenți și persecutați politic care desfășoară de cele mai multe ori activități care contravin intereselor statului român.

Ultimele două categorii devin tot mai periculoase fiind implicați în rețele complexe de droguri, autoturisme furate, tâlhării, șantaje. Astfel, numai formațiunile de combatere a crimei organizate au trimis în judecată mai mulți traficanți de droguri.

Se proliferează tot mai mult perceperea taxei de protecție, infracțiune specifică organizației de tip mafiot, practicată în bande și pe zone de acțiune asupra agenților economici privați autohtoni și străini.

2.2 – Metodologii de prevenire si combatere a crimei organizate

2.2.1- Preocupări ale Organizației Națiunilor Unite

Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental și regional au căutat diverse formule de combatere. Dacă, inițial, sfera acestor acțiuni s-a regăsit în principal în mijloacele naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale și neguvernamentale să își dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea, în primul rând, a fenomenului și apoi în găsirea căilor și mijloacelor de contracarare. Dacă la început au existat rețineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal național, acestea prin voință politică au fost înlăturate, pe rând, pentru găsirea unor soluții optime privind conceptul general de combatere și pentru crearea de organisme internaționale, continentale și regionale, apte să pună în practică măsurile adoptate.

Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., președinții de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel și să-și exprime poziția față de pericolul social al fenomenului ce amenință siguranța națională.

Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfășurat, un loc aparte îl reprezintă Reuniunea Ministerială a Președinților de state de la Neapoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de acțiune contra criminalității transnaționale organizate, ce cuprinde printre altele, următoarele puncte:

Comunitatea internațională trebuie să se pună de acord asupra unei definiții comune a conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la nivel național și mai eficace cooperarea internațională.

Pentru combaterea efectivă a criminalității organizate, comunitatea internațională trebuie să țină cont de caracteristicile sale structurale și metodele specifice pentru a elabora strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deși nu se constituie într-o definiție juridică sau exhaustivă a fenomenului, elementele

următoare permit a caracteriza crima organizată: organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale; legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul; recurgerea la violență; intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a obține sechestru pe teritorii sau piețe; spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activități criminale cât și pentru infiltrarea economiei legale; potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de frontierele naționale; cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.

Pentru a detecta, preveni și combate într-o manieră judicioasă activitățile criminale transnaționale organizate, comunitatea internațională trebuie să întărească cunoașterea organizațiilor criminale și a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, analizeze și să difuzeze statistici și informații fiabile asupra acestui fenomen.

Fiecare stat trebuie să studieze experiența statelor care au fost obligate să facă față criminalității organizate și să interpreteze informațiile reieșite din studiul și analiza structurii și activităților criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penal și procedură penală, dispoziții regulamentare și structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni și combate acest fenomen.

Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative care să califice ca infracțiune participarea la o organizație criminală sau o asociație de răufăcători și instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalității organizate în interiorul frontierelor lor și pentru a îmbunătăți cooperarea internațională.

Statele trebuie să asigure condițiile ca justiția penală să dispună de structuri și mijloace suficiente pentru a face față activităților complexe ale criminalității organizate, în primul rând garanții contra corupției, intimidării și violenței.

Pentru combaterea eficace a criminalității organizate, statele trebuie să depășească codul de tăcere și intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică, operațiunile clandestine și livrările supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislația națională și cu respectarea deplină a drepturilor individuale și, în special, a dreptului la respectul vieții private și sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt și măsurile vizate să încurajeze membrii organizațiilor criminale să coopereze și să depună mărturie, în special, programele de protecție a martorilor și familiilor lor iar în limitele impuse de legislația națională de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor și judecății.

Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de cercetare și să le doteze pentru cunoașterea aprofundată a caracteristicilor structurale și a metodelor de funcționare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să asigure membrilor acestor celule formarea și resursele necesare, în scopul ca aceștia să-și poată concentra eforturile asupra strângerii și analizei informațiilor asupra criminalității transnaționale organizate.

Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate și legalitate și să elaboreze și să aplice măsuri destinate să

aducă la cunoștința publicului efectele nefaste ale criminalității organizate și să obțină atașamentul comunității în sprijinirea eforturilor naționale și internaționale de luptă contra criminalității organizate.

Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de indemnizație adecvate în favoarea victimelor criminalității organizate, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin rezoluția sa 40/34 din 29 noiembrie 1985.

O.N.U. și organizațiile mondiale și regionale competente trebuie, dacă este necesar, să pună la punct modele și directive practice în materie de drept material și de drept procesual bazându-se pe experiența și cunoștințele specializate ale statelor și pe contribuțiile organizațiilor interesate. O.N.U. și aceste organizații trebuie de asemenea să ajute statele, la cererea lor, să examineze și să evalueze legislația lor, să planifice și să întreprindă reforme, ținând cont de practicile existente și tradițiile culturale, juridice și sociale.

2.2.2. – Strategii de luptă împotriva crimei organizate. Obiective.

Obiectivele specifice ce se au în vedere în elaborarea strategiilor de prevenire și combatere a crimei organizate sunt:

reducerea vulnerabilității societății la infiltrarea organizațiilor criminale;

reducerea posibilităților de acumulare și folosire a profiturilor obținute din activități ilicite;

stabilirea, dezmembrarea și lichidarea organizațiilor criminale prin urmărirea și condamnarea acestora, confiscarea bunurilor obținute din infracțiuni și a celor folosite în astfel de scopuri.

Elemente obiective și subiective. O importanță deosebită în elaborarea strategiilor de combatere a fenomenului crimei organizate o au elementele obiective care, neluate în calcul, pot influența în mod negativ rezultatele ce se scontează a fi obținute.

Ca elemente obiective se pot menționa:

nivelul resurselor disponibile;

calificarea și competența cadrelor, în special a celor care își desfășoară activitatea în sistemul justiției penale și în serviciile de reprimare a crimei organizate.

Ca elemente subiective se au în vedere:

nivelul corupției și vulnerabilitatea față de acest fenomen;

legăturile de complicitate existente între grupările criminale organizate și anumite elemente ale sistemului politic, economic și administrativ.

2.2.3. – Strategii de luptă împotriva crimei organizate. Metode.

Un rol primordial în elaborarea strategiilor de combatere a crimei organizate îl are identificarea celor mai eficiente metode ce vor fi folosite în scop preventiv și de reprimare a acestui fenomen. Deși interdependente din punct de vedere al efectelor produse, metodele de prevenire și cele de reprimare a crimei organizate diferă între ele, în special ca mod de acțiune.

Metodele preventive presupun acțiuni defensive care vizează, în principal, îngustarea ariei de operare a organizațiilor criminale, în timp ce metodele de reprimare implică măsuri ofensive, având drept scop slăbirea, dezmembrarea și lichidarea structurilor criminale.

Strategiile preventive. Strategiile preventive pun accent pe următoarele obiective:

reducerea posibilității organizațiilor criminale de a desfășura activități infracționale;

reducerea vulnerabilității sectoarelor economice legale.

Strategiile care vizează reducerea posibilităților organizațiilor criminale de a desfășura activități compatibile cu crima organizată, integrează ca metode:

diminuarea cererii de bunuri și servicii ilicite;

recuperarea bunurilor și serviciilor monopolizate de către organizațiile criminale;

consolidarea valorilor moralității și ale legalității;

conștientizarea populației asupra pericolului pe care crima organizată îl reprezintă pentru societate.

Strategiile care urmăresc reducerea vulnerabilității economiei legale pun un accent deosebit pe transparența cât mai mare a sectoarelor economico-financiare, întrucât organizațiile criminale sunt interesate să penetreze în economia legală pentru:

spălarea și investirea veniturilor ilicite;

asigurarea unei poziții respectabile în societate pentru membrii acestora;

exercitarea unui control mai riguros asupra ariei de acțiune în scopul obținerii de profituri maxime;

diminuarea, pe cât posibil, a riscurilor acțiunilor represive din partea autorităților statale.

Prin accentuarea transparenței în sectoarele economiei legale, se poate realiza o mai bună monitorizare a activităților ce se desfășoară în cadrul acestora, sporind posibilitățile de depistare a acțiunilor de penetrare din partea organizațiilor criminale, respectiv de prevenire a acestora.

Reducerea vulnerabilității economiei legale trebuie să se facă în mod echilibrat, prin mecanisme economico-financiare de reglare care să favorizeze concurența și să evite riscul ca organizațiile criminale să recurgă la violență ori la acte de corupție pentru a obține monopolul în anumite domenii.

Strategiile de prevenire a crimei organizate diferă, în anumite privințe, de cele de prevenire a criminalității.

Potrivit raportului întocmit de Secretariatul General al Națiunilor Unite și prezentat la cel de-al VIII-lea Congres ținut la Havana în 1990, strategiile de prevenire a criminalității sunt categorisite în strategii directe și strategii indirecte.

Strategiile directe cumulează, în special, categoria măsurilor preventive cu un pronunțat caracter practic-aplicativ ce urmăresc restrângerea posibilităților de comitere a faptelor infracționale.

În categoria strategiilor și măsurilor preventive directe, se includ cele vizând:

reducerea potențialului de comitere a infracțiunilor;

protecția fizică împotriva furturilor;

marcarea obiectivelor de valoare pentru o identificare individuală;

patrularea preventivă stradală și zonală;

supravegherea transportului public;

înființarea de asociații cetățenești cu atribuții pe linia prevenirii criminalității;

asigurarea de către organele de poliție a unor servicii de consultanță antiinfracțională;

desfășurarea de campanii publicitare antiinfracționale, cu implicarea mass-media etc.

Strategiile indirecte au ca finalitate, pe de-o parte, identificarea, structurarea și influențarea posibilităților societății pentru îmbunătățirea calității generale a vieții, iar, pe de altă parte, restrângerea câmpului de acțiune a criminalității.

În categoria măsurilor ce pot face obiectul strategiilor indirecte intră:

promovarea de programe de măsuri pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ și al protecției sociale;

elaborarea unor programe de măsuri specifice, bine concepute și susținute material de stat sau organizate de poliție, împreună cu alte structuri din justiție, administrație sau de natură obștească, pentru ocuparea timpului liber al adolescenților într-un mod cât mai plăcut și util;

ridicarea standardului de viață al comunităților, pornindu-se de la premisa că sărăcia este o componentă esențială a cauzalității creșterii ratei infracționalității.

Desigur, paleta măsurilor ce fac obiectul strategiilor de prevenire a fenomenului infracțional este mult mai largă, aceasta variind de la o țară la alta, în funcție de nivelul de dezvoltare, gradul de educare a populației, rata criminalității ș.a.

2.2.4.- Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate

La sfârșitul secolului XX și începutul noului mileniu, inițiativele și demersurile organizațiilor internaționale pentru perfecționarea cooperării interstatale în combaterea crimei organizate și a corupției constituie oportunități esențiale pentru România și structurile Ministerului Internelor și Reformei Administrative. De departe, cel mai important document pentru comunitatea internațională, și implicit pentru România ca țară semnatară, este Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate. Indubitabil, elaborarea și semnarea acestui document este consecința eforturilor depuse de-a lungul activității sale de către Organizația Națiunilor Unite, care s-a implicat în găsirea celor mai eficace modalități de prevenire și combatere a crimei organizate. Demersurile realizate de O.N.U. în această direcție au fost determinate de o realitate gravă, care nu mai putea fi tolerată și interpretată în moduri diferite. Noile dezvoltări ale infrastructurilor în transporturi și comunicații, tehnologiile moderne, corelate cu interdependența crescută, și globalizarea sistemelor economice, politice și sociale au condus la dezvoltări corespunzătoare ale crimei organizate. Abilitatea grupărilor criminale naționale de a-și extinde aria de acțiune în afara granițelor statului și de a lucra în comun cu infractori din alte jurisdicții a fost pe deplin demonstrată. Creșterea cantitativă și lărgirea sferelor de interes ale criminalității transnaționale, împreună cu corupția care însoțește în mod inevitabil activitățile acestor grupuri, este văzută în multe regiuni ale lumii ca o problemă de securitate națională și regională. Față de aceste provocări, reacția comunității internaționale a fost de a negocia un nou tratat ONU, având ca scop întrajutorarea SUA, rezolvarea problematicii crimei organizate la nivel național și crearea instrumentului de cooperare internațională necesar combaterii acestui fenomen. Drept urmare, în timpul anilor ’90, un grup interguvernamental deschis de experți au realizat un text preliminar al unei convenții împotriva crimei organizate. Acest text a fost negociat de către Comitetul ad-hoc în cadrul a 10 sesiuni, desfășurate între 19 ianuarie 1999 și 28 iulie 2000, cu o intensitate sporită după intervenția fermă a General Assembli. Convenția în sine a fost finalizată de către Comitetul ad-hoc la a zecea sesiune, între 17 și 28 iulie 2000. Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special a femeilor și copiilor, precum și protocolul adițional împotriva traficului pe cale terestră, aeriană și navală au fost finalizate la a unsprezecea sesiune, între 2 și 28 octombrie 2000. Al treilea protocol de combatere a producerii ilicite de arme și contrabandă cu acestea a fost finalizat la a XII-a sesiune, între 26 februarie și 2 martie 2001. Convenția a rămas deschisă spre semnare tuturor statelor la sediul Organizației Națiunilor Unite, la New York, până la 12 decembrie 2002 și a fost semnată de peste 130 de state. Între Convenție și Protocoale există o relație clar stabilită, în sensul că cele din urmă sunt incomplete, deci nu pot fi aplicate ca instrumente legale internaționale de sine stătătoare, ci numai împreună cu Convenția. Art. 37 precizează că statele pot adera la Protocoale, cu mențiunea de a adera mai întâi la Convenție.

Convenția definește sintagmele utilizate în cuprins, referindu-se la: „grup infracțional organizat”, „infracțiune gravă”, „grup structurat”, „bunuri”, „produs al crimei”, „blocare” sau „sechestru”, „confiscare”, „infracțiune principală”, „livrare supravegheată” și „organizație regională de integrare economică” (art. 2).

2.2.4.1. – Scopul și aplicațiile instrumentelor

În general, politica excludea din tratamentul cooperării internaționale cazurile de natură națională, pentru care un instrument de uz internațional nu ar fi fost necesar. Potrivit prevederilor art. 3, Convenția se aplică anchetelor și urmăririlor ce privesc una sau mai multe infracțiuni, precum și infracțiunilor grave, în cazul în care acestea sunt de natură transnațională, implicând un grup organizat.

Se prevede pentru a se incrimina de către fiecare stat în parte: „participarea la un grup infracțional organizat” (art. 5), „spălarea produsului infracțiunii” (art.6), „corupția” (art. 8), „împiedicarea bunei funcționari a justiției” (art. 23) și „infracțiuni grave” (art. 2), în condițiile comiterii, menționate în alineatul precedent.

2.2.4.2. – Cooperarea internațională și clauzele de asistență

Clauzele Convenției care reglementează instituția extrădării și asistența legală mutuală sunt similare cu principiile și practicile stabilite în tratate aplicabile în anumite regiuni sau tratate bilaterale.

Negocierea Convenției a generat clauze noi și moderne; aici se reliefează faptul că noile instrumente se aplică în toate formele de crimă organizată transnațională. Dacă între două state-părți nu există tratat bilateral deextrădare, baza legală a extrădării o constituie prezenta Convenție pentru infracțiunile

prevăzute de aceasta. Clauzele Convenției stabilesc un minim de standarde în materie, statele fiind încurajate în a detalia toate aspectele necesare, specificate în tratatul bilateral sau regional.

Extrădarea poate fi refuzată dacă motivele reale ale solicitării sunt legate de rasă, sex, naționalitate, etnie sau opinii politice. Statele-părți pot refuza, de asemenea, extrădarea conaționalilor, dar, în asemenea cazuri trebuie să-i judece pe cei vinovați, fiind necesar să se consulte cu statul sau statele care solicită extrădarea, acolo unde este cazul.

Potrivit prevederilor art. 18, statele-părți își acordă reciproc „cea mai largă asistentă judiciară posibilă”, cu prilejul anchetelor, urmăririlor și procedurilor judiciare privind infracțiunile prevăzute în convenție, inclusiv când victimele (martorii, produsul, instrumentele sau elementele de probă ale acestor infracțiuni) se află în statul-parte solicitat și când un grup infracțional organizat este implicat.

Sunt precizate și criteriile asistenței judiciare, limite, scopuri vizate și cazurile refuzate. Esențial este faptul că asistența mutuală legală nu poate fi refuzată prin invocarea secretului bancar. Atât Convenția, cât și Protocoalele conțin clauze care stimulează și încurajează alte forme de cooperare și asistență.

2.2.4.3. – Protecția martorilor și acordarea de asistență și protecție

victimelor

Natura crimei transnaționale presupune din partea organelor abilitate în luarea măsurilor corespunzătoare pentru protecția celor două categorii de persoane. Art. 24 din Convenție solicită statelor-parte să adopte măsurile necesare unei protecții eficace împotriva unor eventuale acte de represalii sau intimidare a martorilor. În cadrul procedurii penale, martorii depun mărturie și, în caz de nevoie, sunt protejate și rudele de gradul unu ale acestora. Măsurile respective includ protecție fizică, a identității și locației respective, totală sau limitată, asigurarea unui nou domiciliu, depunerea mărturiei prin utilizarea unor tehnici de comunicare video. De exemplu, victimele traficului de persoane sunt cele mai vulnerabile, având mare nevoie de protecție și suport, iar repatrierea lor comportă numeroase riscuri. Protocolul privind prevenirea, reprimarea șipedepsirea traficului de persoane conține prevederi juridice privind protecția victimelor, atât de ordin general, cât și legate de reîntoarcerea în țara de origine.

2.2.4.4. – Posibile instrumente viitoare

Structura Convenției și a Protocoalelor sale lasă deschisă posibilitatea încheierii unor viitoare protocoale, de natură să se poată acționa concret și eficient împotriva altor forme de criminalitate organizată transnațională. Aceasta abordare rezultă din clauzele generale ale Convenției, ca și cele legate de asistența mutuală și extrădare, care pot servi ca precedent util, când nu sunt îndeplinite toate criteriile unui „grup infracțional organizat” (definiție din art. 2 din Convenție).

De exemplu, în prezent, două domenii importante fac obiectul unor consultări informale; înalta tehnologie, corupția și criminalitatea prin computer.Acestea ridică probleme de natură transnațională și împreună combină grupuri criminale organizate cu elemente semnificative din criminalitatea neorganizată. Multe infracțiuni comise prin rețele de computer sau împotriva acestora implică un singur autor. Prin natura sa, tehnologia face posibilă și comiterea de infracțiuni de către grupuri organizate (pedofili alte organizații decât cele în sensul citat de Convenție). Comisia pentru prevenirea criminalității și justiție penală au demarat consultări și tratative prin instrumente juridice, pentru combaterea corupției. Considerăm că este deopotrivă potrivit și util să ne referim la principalele responsabilități ce cad în sarcina României, ca stat-parte în Convenție, precum și la cele rezultate din Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat de guvernele mai multor state, în cadrul programului „Inițiative de cooperare în sud-estul Europei”: Așa cum am arătat, Convenția se aplică în domeniul prevenirii și pedepsirii infracțiunilor grave, ce implică un grup transnațional de crimă organizată. România trebuie să-și îndeplinească obligațiile ce decurg din convenție, în strictă conformitate cu principiile egalității, suveranității și integrității teritoriale a statelor și neamestecului în afacerile interne ale altui stat.

Măsurile legislative și de altă natură necesare pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor de spălare a banilor și a corupției care implică un grup de crimă organizată prezintă un mare interes. Convenția include și obligațiile ce-i revin țării în discuție, pentru stabilirea responsabilităților persoanelor oficiale, care au participat la infracțiuni grave, implicând un grup de crimă organizată. Statul român va trebui să adopte măsuri adecvate, pentru a permite confiscarea produselor infracțiunii sau valorii proprietății corespunzătoare unor asemenea produse, a proprietății, echipamentului sau altor instrumente utilizate sau deținute, cu intenție de utilizare în săvârșirea infracțiunilor stipulate în

convenție. În acest sens, România a încheiat și va trebui să încheie tratate bilaterale și multilaterale, acorduri sau înțelegeri, pentru a îmbunătăți într-un mod eficient cooperarea internațională.

Conform Convenției, fiecare stat-parte va lua masurile care se impun pentru a-și realiza propria jurisdicție pentru infracțiunile stabilite, la comiterea pe teritoriul acelui stat, la bordul unui vas care navighează sub steagul său național, sau la bordul unei aeronave înregistrată sub legile acelui stat, la

momentul comiterii. Convenția împotriva crimei organizate stipulează metode și mijloace de rezolvare a problemelor legate de extrădare și asistența mutuală legală, precum și tehnici de investigare specială, transfer de proceduri represive, evidență penală și protecție a martorilor și victimelor.

Documentele Convenției fac aprecieri pertinente în legătură cu măsurile care permit cooperarea cu autoritățile însărcinate să aplice legea, în sensul promovării de către Statele-părți a metodelor adecvate pentru obținerea informațiilor și declarațiilor de la persoane care doresc sa coopereze în investigații și condamnarea faptelor infracționale. Conform Convenției, România, în calitate de stat-parte, va lua în considerare încheierea de acorduri bi și multilaterale, sau înțelegeri pentru cooperare directă între agențiile însărcinate cu aplicarea legii, ținând cont de legile naționale și sistemele administrative ale celorlalte state-parte. România va trebui să stabilească și să mențină canale de comunicații între autoritățile competente, incluzând, desemnarea, unei autorități – acolo unde este necesar –, care să faciliteze securitatea și –, dacă este necesar –, schimbul rapid de informații legate de anumite infracțiuni descoperite, dacă se apreciază că ele au legătură cu alte activități criminale.

Art. 20 din Convenție acordă o atenție deosebită colectării și schimbului de informații pe probleme de crimă organizată. România trebuie să ia în considerare, cu sprijinul comunității științifice, tendințele rezultate în urma analizelor de crimă organizată pe teritoriul propriu, împrejurările în care operează grupurile de profesioniști implicate și tehnicile de comunicare folosite.

Secretarul General ONU, beneficiind de asistența Institutului pentru Infracțiuni Interregionale, de Cercetări ale Justiției și alte instituții specializate în prevenirea infracțiunilor și de cea a rețelei „Programul de Justiție Penală”, va trebui să colecteze și să analizeze informații publice și rezultate din cercetări referitoare la crima organizată. De asemenea, va trebui să studieze tendințele globale ale acestui fenomen și să pregătească elaborarea de politici și măsuri pentru prevenirea și controlul crimei organizate. O importanță deosebită este acordată pregătirii și asistenței tehnice, prin inițierea, dezvoltarea sau perfecționarea de către fiecare stat-parte a unui Program special de pregătire pentru personalul însărcinat să aplice legea. Aceasta include judecători, magistrați, lucrători vamali și alte categorii de persoane însărcinate să prevină și să controleze infracțiunile prevăzute în Convenție.

Programele trebuie să se refere, în special, la:

metode utilizate în prevenirea, descoperirea și combaterea infracțiunilor stabilite în convenție;

rute și tehnici utilizate de către persoanele suspectate de implicare în infracțiunile stabilite de Convenție, inclusiv în statele de tranziție și contramăsurile adecvate;

monitorizarea importului și exportului de contrabandă;

descoperirea și monitorizarea procedeelor de transfer a produselor și a proprietăților derivate din infracțiunile prevăzute de Convenție, a instrumentelor utilizate în comiterea de asemenea infracțiuni (pentru transfer, ascundere sau deghizare);

colectare de date;

control tehnic în zone comerciale libere și porto-franco;

echipament și tehnici moderne ale forțelor însărcinate să aplice legea, inclusiv supraveghere electronică, livrare supravegheată și operațiuni acoperite;

metode utilizate în combaterea activităților crimei organizate transnaționale, comise în cyberspațiu/ rețele de telecomunicații și alte forme de tehnologie modernă;

metode utilizate pentru protejarea victimelor și martorilor.

România va promova măsuri adecvate, care să faciliteze extrădarea și asistența mutuală legală. Aceste măsuri pot include un program de pregătire și schimburi de personal între autoritățile centrale sau agențiile cu responsabilități în domeniu. În baza înțelegerilor bi și multi laterale existente, statul român își va intensifica eforturile pentru optimizarea activităților operaționale și de pregătire, împreună cu Organizația Internațională a Poliției Criminale și Consiliul de Cooperare a Vămilor. Convenția pune accent pe măsurile legislative și administrative, de prevenire, la nivel național, a crimei organizate și a corupției. În acest scop, se propune luarea în considerare a progreselor înregistrate la reducerea oportunităților sociale, legislative, culturale, administrative și tehnice, de care se bucură organizațiile criminale, în timpul comiterii unor infracțiuni profitabile și în descoperirea circumstanțelor care determină grupurile marginalizate să devină vulnerabile, îmbrățișând o viitoare carieră infracțională.

Totodată, Convenția cere fiecăruia dintre statele-părți, deci și României, să ia în calcul:

efectuarea unei analize privind tendințele crimei organizate transnaționale și realizarea de informări permanente asupra modului de manifestare a acesteia pe teritoriile lor;

dezvoltarea de proiecte naționale în scopul prevenirii crimei organizate transnaționale;

inițierea și promovarea de măsuri eficiente pentru prevenirea crimei transnaționale.

Foarte importantă, în lupta împotriva crimei organizate, este și prevenirea, la nivel internațional, a infracțiunilor în domenii incluse în Convenție, referindu-se la:

stabilirea focarului;

schimbul de informații asupra cauzelor și tendințelor crimei organizate transnaționale și în legătură cu cele mai bune practici pentru prevenirea acesteia;

participarea la proiecte internaționale, vizând prevenirea crimei organizate.

România este obligată să ia măsurile necesare, inclusiv legislative și administrative, în conformitate cu principiile fundamentale ale sistemului legal național, pentru a asigura implementarea obligațiilor ce-i revin din această

Convenție, în scopul prevenirii și combaterii crimei organizate transnaționale. Convenția stabilește modul de comunicare dintre statele-părți și de cooperare în vederea punerii la punct a unui program de monitorizare sistematică a implementării măsurilor prevăzute de aceasta pentru combaterea crimei organizate. Asigurarea bunei desfășurări a activităților Convenției se realizează cu ajutorul Centrului de Prevenire a Infracțiunilor Internaționale al Secretariatului Națiunilor Unite, care funcționează ca Secretariat al Convenției.

În acest sens, Secretariatul are următoarele atribuții:

• centralizează rapoartele pe care le supune atenției și dezbaterii conferinței;

• facilitează acordarea de asistență, la cerere, părților, în special statelor în curs de dezvoltare, pentru culegerea și comunicarea informațiilor solicitate, în conformitate cu prevederile Convenției;

• asigură coordonarea necesară cu secretariatele altor organisme internaționale importante;

• asistă statele-părți, la cerere, în analizarea cauzelor și tendințelor crimei organizate transnaționale;

• înființează o bază de date cu cele mai bune practici dezvoltate de statele-părți pentru prevenirea crimei organizate transnaționale;

• înființează o rețea cu persoanele de contact din statele-părți și, când este cazul, facilitează organizarea de întâlniri între acestea;

• promovează și facilitează organizarea de seminarii și conferințe, pentru alți experți naționali, pe tema prevenirii crimei organizate transnaționale;

• promovează sau facilitează dezvoltarea de către statele-părți a unor proiecte-pilot internaționale și, acolo unde este cazul, evaluează aceste proiecte.

2.2.5. – Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere

Acest document a apărut din necesitatea guvernelor semnatare de a lărgi și diversifica relațiile de cooperare în cadrul programului „Inițiativa de cooperare în sud-estul Europei” (SECI), fiind ratificat de România prin Legea nr. 208/1999.

Totodată, s-au avut în vedere și alte determinări, ca:

• importanța legăturilor comerciale dintre părți, în dezvoltarea armonioasă a raporturilor în acest domeniu;

• interesul reciproc în combaterea infracțiunilor transfrontaliere și în dezvoltarea unei mai strânse cooperări regionale în aplicarea legislației;

• amenințările serioase pentru suveranitatea părților și pentru comerțul legal, cauzate de infracțiunile care se comit la granițele acestora;

• prejudicierea intereselor economice, fiscale și comerciale ale respectivelor state, prin săvârșirea infracțiunilor transfrontaliere.

Acordul reprezintă un angajament de dezvoltare a cooperării în cel mai înalt grad între autoritățile cu atribuții legale specifice. România și celelalte state semnatare, prin autoritățile desemnate, își vor acorda asistența reciprocă, în ceea ce privește prevenirea, descoperirea, investigarea, aducerea în fața justiției și sancționarea făptuitorilor. Pentru creșterea eficientei prevenirii, descoperirii, investigării și aducerii în fața justiției a infractorilor, România și statele participante SECI vor face schimb de informații, și vor analiza, prin parteneriatul dintre autoritățile lor cu atribuții în aplicarea legii, cu Secretariatul General Interpol și Organizația Mondială a Vămilor. Informațiile privind infracționalitatea transfrontalieră vor fi furnizate la cerere sau din proprie inițiativă.

România va acorda asistență sub formă de informații:

• la cerere, pentru a asigura punerea în aplicare a legislației și a reglementarilor naționale de evaluare exactă a drepturilor vamale și a taxelor impuse de către părți;

• la cerere sau din proprie inițiativă, incluzând și nelimitându-se la metode și tehnici de examinare a pasagerilor și mărfurilor, aplicarea cu succes a mijloacelor și tehnicii în lupta contra fraudelor, noi metode folosite în comiterea infracțiunilor.

Acordul stipulează acțiunile ce fac obiectul cooperării României cu celelalte părți și care se referă la:

• facilitarea unei coordonări eficiente;

• stabilirea și menținerea canalelor de comunicare, pentru facilitarea asigurării și schimbul rapid de informații;

• asigurarea reciprocă, după caz, a oricărui alt tip de asistență tehnică, prin schimb de cunoștințe profesionale, științifice și tehnice;

• evaluarea și testarea noilor echipamente sau proceduri;

• orice alte probleme administrative generale, care pot necesita periodic acțiuni comune;

• punerea în practică a metodelor de livrări controlate, în conformitate cu legislația națională a parților interesate.

La cerere, părțile se vor informa reciproc asupra legalității importului de mărfuri exportate de pe teritoriul celeilalte părți pe teritoriul uneia dintre ele. România, ca parte solicitată, va acorda, la cerere, în măsura în care este abilitată și în limita resurselor disponibile, în conformitate cu legislația națională, informații referitoare la:

• persoanele cunoscute sau suspecte de către autoritatea solicitantă de a fi comis infracțiuni transfrontaliere, în special cele care intră și ies de pe teritoriul său;

• bunurile aflate în curs de transport sau depozitate, identificate de către autoritatea solicitantă ca făcând obiectul unei activități de trafic clandestin, cu destinația în teritoriul său;

• mijloacele de transport suspectate a fi fost folosite la comiterea unor fraude pe teritoriul părții solicitante. România și celelalte state semnatare ale Acordului își vor furniza reciproc informații cu privire la activitățile ce pot duce la apariția infracțiunilor transfrontaliere, la cerere sau din proprie inițiativă. În situații care pot provoca daune substanțiale economiei, sănătății publice, securității publice sau oricăror alte interese vitale ale celeilalte părți, o parte va putea furniza aceste informații, în măsura posibilităților, fără cerere specială.

Cu condiția respectării legislației naționale, părțile pot să dispună de bunurile, veniturile și mijloacele confiscate, ca urmare a activității de asistență oferită în baza prevederilor prezentului Acord. De asemenea, părțile pot transfera bunurile, veniturile sau mijloacele confiscate ori veniturile rezultate în urma vânzărilor către cealaltă parte, în condițiile stabilite de comun acord.

Acordul stipulează confidențialitatea informațiilor și protecția datelor personale. Informațiile obținute în conformitate cu prevederile Acordului vor fi folosite numai în scopurile menționate de acestea și în condițiile stabilite de autoritatea solicitată. România va fi responsabilă, în conformitate cu propria legislație, pentru daunele provocate unei persoane, ca rezultat al unei erori de drept sau de fapt, în datele transmise la Centrul SECI.

Autoritatea solicitată din România va furniza, la cerere, copii autentificate ale dosarelor, documentelor și altor materiale referitoare la infracțiunile transfrontaliere. În cazul în care autoritatea solicitantă nu cere în mod expres originale sau copii autentificate, autoritatea solicitată poate transmite informații computerizate sub orice formă. Acordul precizează, de asemenea, limitele autorizării martorilor și experților în proceduri juridice și administrative,

persoanelor oficiale reprezentând autoritatea solicitată și obligațiile României, ca parte solicitantă. România este obligată, conform art. 78 din Acord, să desemneze un Punct național unic de contact inițial, care va transmite și va primi cererile și va difuza detaliile de contact prin Secretariatul Central SECI. Comunicarea cererilor se va face în scris, direct de către autoritățile desemnate, în limba engleză sau în altă limbă acceptată de autoritățile românești. În situații urgente, pot fi acceptate și cereri verbale, cu condiția de confirmare scrisă, în maxim 48 de ore. Autoritatea solicitată din România are obligația de a lua măsurile necesare pentru a soluționa cererea și se va strădui să întreprindă orice acțiune utilă în acest scop. Dacă nu prezintă competență pentru rezolvarea cererii, va lua măsuri pentru soluționarea acesteia ca și când ar acționa pe cont propriu, în conformitate cu legislația statului, avizând autoritatea solicitată în acest sens.

La cerere, autoritatea română solicitată va autoriza, dacă este posibil și în conformitate cu legislația națională, ca persoanele oficiale ale părții solicitante sa fie prezente pe teritoriul statului român, pentru a asista la soluționarea acelei cereri. României îi revin îndatoriri și în privința implementării Acordului, prin constituirea Comitetului Comun de Cooperare, organul instituțional suprem al centrului SECI, cu sediul la București. Conform art. 13 din Acord, la București s-a înființat Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere. SECI acționează conform cartei de organizare și funcționare, adoptată de statele semnatare din Acord, ca parte integrantă. Guvernul României îndeplinește calitatea de depozitar al acestui Acord.

2.2.6. – Convenția penală privind corupția

Convenția penală privind corupția, adoptată de Sesiunea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei desfășurată la Strasbourg, a fost semnată de România la 27 ianuarie 1999. Aceasta este rodul întâlnirii șefilor de stat și de guvern din țările membre ale Consiliului Europei, de la Strasbourg, la 10–11 octombrie 1997. Aici s-a decis căutarea unor răspunsuri comune la sfidările pe care extinderea corupției le reprezintă și s-a adoptat un plan de acțiune care să promoveze cooperarea în lupta contra corupției, inclusiv în depistarea legăturilor cu crima organizată și spălarea banilor.

Tot aici s-a hotărât abilitarea Comitetului Miniștrilor să încheie lucrările de elaborare a unor instrumente juridice internaționale, în conformitate cu Programul de acțiune contra corupției, adoptat în noiembrie 1996, la recomandarea celei de-a XIX-a conferințe a miniștrilor europeni ai justiției (La Valette, 1994). Convenția atrage atenția statelor asupra amenințării pe care o constituie corupția pentru democrație și pentru respectarea principiilor de drept și a drepturilor omului și asupra faptului că aceasta subminează principiul bunei administrări, al echitații și justiției sociale, împiedică dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice, precum și fundamentele morale ale societății. Acest document apreciază contribuția la ameliorarea înțelegerii și concertării la nivel internațional a acțiunilor împotriva corupției derulate de Națiunile Unite, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Organizația Statelor Americane, OCDE și Uniunea Europeană. Statele semnatare ale convenției sunt convinse că eficacitatea luptei împotriva corupției obligă la o cooperare penală internațională intensificată, rapidă și adaptată. Aceasta incumbă respectarea și aplicarea unor principii generale și măsuri adecvate în materie de drept penal atât de către România, cât și de către celelalte state semnatare.

Potrivit Convenției, cooperarea României cu alte state în privința investigațiilor și procedurilor se va conforma prevederilor instrumentelor internaționale pertinente, în materie penală sau ale angajamentelor de uniformizare a legislației, precum și ale dreptului național. Documentul tratează problemele de cooperare internațională, prezentând modul de aplicare a masurilor de întrajutorare, extrădare și comunicare de informații spontane. Conform cu dispozițiile Convenției, părțile își acordă ajutor reciproc, pentru a trata fără întârziere cererile provenind de la autoritățile abilitate, în virtutea legilor lor naționale, să desfășoare urmărirea penală în cazul infracțiunilor din câmpul de aplicare respectiv. Întrajutorarea poate fi refuzată dacă partea solicitată consideră că acceptarea cererii ar putea atinge interesele fundamentale, suveranitatea națională, securitatea națională sau ordinea publică. Nu se va putea invoca secretul bancar pentru a se justifica refuzul de cooperare, în virtutea capitolului IV din Convenție.

Referitor la extrădare, infracțiunile din câmpul de aplicare al prezentei convenții sunt considerate ca incluse în orice tratat de extrădare între părți, aflat în vigoare, ca orice infracțiune care determină extrădarea. Părțile se angajează să includă aceste infracțiuni în orice tratat de extrădare pe care îl încheie, ca infracțiuni de extrădare. Dacă o parte, care subordonează extrădarea existenței unui tratat, primește o cerere de extrădare de la o parte cu care nu a încheiat un astfel de tratat, poate considera prezenta Convenție ca fiind baza legală de extrădare pentru toate infracțiunile stabilite în ea. Părțile care nu subordonează extrădarea existenței unui tratat recunosc infracțiunile stabilite conform prezentei Convenții, ca extrădare. Extrădarea este subordonată condițiilor prevăzute de dreptul părții solicitate sau de tratatele de extrădare aplicabile, inclusiv motivele pentru care partea solicitată poate refuza extrădarea.

În legătură cu informațiile spontane, o parte, fără a prejudicia propriile sale investigații sau proceduri, poate comunica unei alte parți informații despre fapte, fără cerere prealabilă, dacă consideră că pot ajuta partea beneficiară să angajeze sau să efectueze investigații sau urmăriri privind infracțiunile stabilite în virtutea prezentei Convenții. Conform prevederilor capitolului IV din Convenție, părțile desemnează o autoritate centrală însărcinată să primească cereri formulate, să le răspundă, să le soluționeze sau să le transmită autorităților competente. Autoritățile centrale comunică direct între ele. În caz de urgență, cererile de întrajutorare judiciară sau comunicările referitoare la ele pot fi trimise direct către autoritățile judiciare ale părții solicitate, inclusiv Ministerului Public. Trebuie transmisă simultan o copie la autoritatea centrală a părții solicitate, prin intermediul autorității centrale a părții solicitante. Orice cerere sau comunicare formulată în aplicarea celor enunțate mai sus poate fi prezentată prin intermediul Organizației Internaționale a Poliției Criminale (INTERPOL). Partea solicitată

informează partea solicitantă fără întârziere, despre urmarea dată imediat unei cereri formulate în virtutea prezentului capitol și despre rezultatul definitiv al acesteia. Partea solicitată informează partea solicitantă, de asemenea, fără întârziere, despre toate circumstanțele care fac imposibilă luarea masurilor solicitate, sau care riscă o întârziere considerabilă.

Perfecționarea cooperării interstatale în combaterea crimei organizate și a corupției implică un proces complex de integrare, într-un sistem cu două componente fundamentale: legislația în domeniu și instituțiile specializate.

Ca o concluzie, pentru acest subiect ar fi de reliefat faptul că la sfârșitul secolului XX și începutul noului mileniu, inițiativele și demersurile organizațiilor internaționale pentru perfecționarea cooperării interstatale în combaterea crimei organizate și a corupției constituie oportunități esențiale pentru România și structurile Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

CAPITOLUL 3 – INSTITUȚII ȘI ORGANISME DE DREPT INTERNAȚIONAL CU IMPACT ÎN COMBATEREA FENOMENULUI DE CRIMĂ ORGANIZATĂ TRANSFRONTALIERĂ

Este absolut incontestabil că timpurile moderne au dovedit faptul că cea mai periculoasă formă de criminalitate cu care se confruntă omenirea este cea organizată, cu forma sa cea mai gravă – terorismul. Toată construcția activităților infracționale ale grupurilor criminale are ca fundament obținerea și consolidarea profiturilor ilegale, dar și penetrarea sau acapararea structurilor de autoritate statală. Studiile efectuate de Fondul Monetar Internațional, consacrate criminalității organizate, arată că totalul câștigurilor care provin din activități ilicite se ridică la 5001.500 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă între 2 și 5% din produsul mondial brut. Elocvent în acest sens este și Raportul Comisiei Parlamentare asupra mafiei din Italia din anul 1993, care preciza: „de multe ori se vorbește de raportul dintre mafie și o parte a reprezentanților statului, ai politicului, ai profesiunilor (medici, avocați, ingineri ș.a.m.d.). Se crede că mafia este de o parte a acestor realități, iar un fluviu o desparte de celelalte entități. Dar nu există fluvii, pentru că ne aflăm în fața uneia și aceleiași probleme. Mafia are medicii săi, avocații săi, oamenii săi politici și poate părțile ei de instituții (…). Dacă cercetăm un trafic de stupefiante și arestăm un medic, acesta aparține unor familii mafiote, este fiul unor mafioți și operează ca un mafiot, transportând, de exemplu, substanțe stupefiante. Aceeași persoană este medic și acționează în rețeaua socială în virtutea rolului său. În teorie, același lucru se poate spune despre avocat, om politic, întreprinzător etc. Mafia are în interiorul ei toate aceste personaje, le creează, sunt ale ei, nu are nevoie de a le apropia pentru a obține favoruri și a realiza avantaje”. Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării activităților statelor de prevenire și combatere a criminalității, asistăm la o extensie a actelor de violență și agresivitate comise împotriva persoanelor sau patrimoniului, în principal prin amplificarea faptelor săvârșite de către membrii unor grupări bine structurate, cu conexiuni infracționale naționale, dar și transfrontaliere. Din această rațiune, preocupările actuale de cercetare, incriminare și sancționare a crimei organizate sunt mai actuale ca niciodată, fapt justificat și prin aceea că majoritatea creațiilor legislative din materia criminalității organizate, în general, și a subdomeniilor sale, în particular – fie că este vorba de trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de armament, terorism sau spălarea banilor –, sunt relativ recent adoptate și deci perfectibile. Dezvoltarea și extinderea formelor organizate ale criminalității și globalizarea acesteia impun, din partea statelor și organizațiilor interguvernamentale, adoptarea unor instrumente juridice cu caracter internațional care să facă posibilă salvgardarea probelor, a elementelor de probă și transferul rapid al acestora către autoritățile judiciare care instrumentează cauzele penale, în vederea administrării mijloacelor de probă și tragerii la răspundere a făptuitorilor. În fapt, criminalitatea organizată este cea mai gravă formă de criminalitate pe care o cunoscut-o vreodată omenirea. Dimensiunile ei fac din aceasta o amenințare la adresa siguranței naționale a statelor, prin afectarea majorității domeniilor de manifestare a mediului economic și social, fapt ce a determinat elaborarea unei strategii adecvate, fundamentată pe analiza de stare a criminalității organizate și a tendințelor de manifestare a fenomenului.

Principalii factori externi de risc la adresa securității naționale pot fi generați, în principal, de posibilele evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, proliferării armelor de distrugere în masă, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, dezvoltarea fenomenului terorist, a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilegal, migrației clandestine și a unor fluxuri masive de refugiați, acțiuni de incitare la intoleranță, extremism și separatism, limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale. În aceste circumstanțe, NATO recunoaște că „proiectarea stabilității” a devenit un imperativ al asigurării securității euroatlantice cu valențe noi și mult mai complexe, prin asumarea unei noi „culturi de securitate”. Rațiunea fundamentală a promovării active de către Alianță a „politicii ușilor deschise” derivă și din necesitatea securizării zonei euroatlantice pe direcțiile de proveniență a amenințărilor asimetrice, respectiv regiunile caspică, mediteraneană și Orientul Mijlociu, fără a ignora însă deficiențele în materie de securitate care se mențin în arealul neintegrat al Balcanilor de Vest, precum și din necesitatea proiectării securității regionale prin revitalizarea politicii de cooperare, dialog și parteneriat. „Parteneriatul pentru Pace, principalul program de cooperare propus de NATO statelor din centrul și estul Europei, și-a schimbat în permanență formatul, extinzându-se ulterior și în Asia Centrală, mai ales în contextul campaniei antiteroriste. Pfp-ul a contribuit semnificativ la stabilizarea zonelor de conflict din spațiul Europei Centrale și de Sud-Est, prin edificarea unui climat de înțelegere, încredere și cooperare între aliați și țările partenere, precum și la promovarea reformei militare în aceste state.”

În pofida unei relative stabilizări a mediului de securitate în sud-estul Europei, apreciem că acumulările sunt extrem de fragile, iar perspectivele de evoluție rămân încă neclare. Fragilitatea mediului de securitate din regiune este determinată, mai ales, de factori interni, care țin de slaba guvernare a noilor entități statale apărute la frontiera sudică a UE; incapacitatea instituțiilor statelor de a asigura respectarea legii, instabilitatea economică și ponderea alarmantă a economiei subterane, distribuirea inechitabilă a resurselor în cadrul societății,

corupția, nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului. Desigur, acestor factori li se adaugă și cei externi, o influență semnificativă având-o politicile unor state față de conaționalii din țările învecinate sau ale unor țări musulmane față de coreligionari și, nu în ultimul rând, incoerența, inadecvarea sau absența unor strategii ale comunității internaționale, realitatea demonstrând că nu întotdeauna soluțiile propuse din exterior nu corespund orizontului de așteptare al populației.

Programele de acțiune pentru apărarea împotriva crimei organizate transfrontaliere și alte asemenea inițiative sunt importante pentru protecția forțelor armate, a populației civile și infrastructurilor statelor membre NATO.

Strategia de Securitate a UE plasează crima organizată transnațională pe primul plan în ordinea amenințărilor la adresa statelor Uniunii, menționând că Europa reprezintă atât o țintă, cât și o bază pentru astfel de acte de terorism; statele europene constituie ținte și au fost atacate, prin urmare, este indispensabilă o acțiune europeană comună. Documentul în cauză arată că punând împreună aceste elemente diferite, terorismul asociat cu violența maximă, posibilitatea de procurare a armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, slăbirea sistemului de stat și forțele armate private constatăm iminența pericolului terorismului internațional.

Uniunea Europeană a adoptat și o strategie de combatere a terorismului, care detaliază acțiunile și măsurile de prevenire (7 puncte), protecție (14 puncte), din rupere (9 puncte) și ripostă (6 puncte). Această strategie a UE conține un Plan de acțiune, în care sunt prevăzute responsabilitățile concrete ale unor organisme și instituții: EUROPOL, EUROJUST, FRONTEX. Se impune, cu necesitate: elaborarea unui lexic de termeni privind entitățile extremiste; operaționalizarea rețelei ARGUS, pentru gestionarea situațiilor de criză; elaborarea unui program european de protecție a infrastructurii critice (EPCIP); crearea rețelei de avertizare și alertă în domeniul infrastructurilor critice (CIWIN) etc. Planul de acțiune european susține necesitatea coordonării tuturor mecanismelor și instrumentelor de care se dispune în prevenirea și combaterea terorismului, respectiv cele de protecție civilă, militare și informative, un rol important avându-l schimbul de informații.

Documentele menționate, având valoare strategică demonstrează preocuparea statelor din zona euroatlantică față de amenințarea crimei organizate transfrontaliere, acestea stând la baza fundamentării unor planuri și programe de acțiune concrete și modificând, prin efectele aplicării lor, arhitectura mediului de securitate. Orice analiză pertinentă a mediului de securitate actual nu poate exclude prezența noilor factori non-statali, reprezentați de grupările și organizațiile teroriste și de crimă organizată transfrontalieră. Războiul împotriva crimei organizate transfrontaliere capătă un tot mai pronunțat caracter global, iar acest gen de abordare va influența semnificativ evoluțiile politice din anumite zone geografice și, în ansamblu, cele din arena internațională, putând să conducă la izolarea unor regimuri, la reconfigurarea raporturilor de putere în anumite spații geopolitice, și, într-o anumită măsură, la grăbirea procesului de reformare a ONU, organizație ce trebuie să-și asume mai decis găsirea unor soluții practice, eficiente, la provocările cu care se confruntă statele membre.

3.1 – Legislația în vigoare privind crima organizată

Ultima decadă a secolului XX a adus cu sine profunde transformări în cadrul relațiilor internaționale. Revoluția geopolitică generată de încetarea Războiului rece a impus soluții noi pentru rezolvarea unor probleme vechi, dar, în primul rând, a determinat crearea unei „noi ordini internaționale” mult mai complexe, bazată pe cooperare internațională, guvernare democratică și legislație adecvată

În mod doar aparent paradoxal, pentru că într-o societate complexă fenomenul este inevitabil, noua „ordine” a adus cu sine și „dezordine”, cuantificabilă în instabilitate economică și politică, în viteze diferite ale evoluției sociale, în decalaje la nivelul ierarhizărilor sociale, în delocalizare industrială și migrație necontrolată a forței de muncă și, în general, într-o tendință generală de de-socializare proprie societății post-moderne. În acest context, apar, inerent, tendințe și elemente care afectează respectarea drepturilor omului la nivel mondial și reclamă revizuirea legislației în varii domenii.

Fiind considerata o „poartă” spre Europa, Romania, prin pozitia ei geopolitică si geostrategică, resimte la frontierele sale presiunile criminalitătii organizate transfrontaliere. Astfel, în cazul combaterii criminalității, pornind de la analiza cauzelor determinante și a efectelor existente și potențiale, se constată că „armele” legale tradiționale nu își mai găsesc astăzi, decât în mică măsură, eficiența: strategia prevenirii și combaterii criminalității trebuie regândită, nemaiputând fi una limitată la cadrul național ci, dimpotrivă, proiectată la nivel global. În acest context, traficul de persoane, devenit aproape o formă modernă a sclaviei, este un fenomen social care a depășit cu mult previziunile făcute asupra amplorii și dificultății combaterii și prevenirii sale. Având în vedere faptul că, prin încălcarea în mod flagrant și sistematic a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, traficul de persoane prezintă un grad de pericol social foarte ridicat, prin normele internaționale, regionale și naționale fapta a fost plasată alături de infracțiunile de terorism, trafic de droguri, trafic de arme etc.

Dificultățile economico-sociale generate de criza mondială au favorizat amplificarea criminalității organizate, în principal pe fondul creșterii vulnerabilităților ce pot fi speculate de grupările infracționale. Amploarea criminalității organizate transfrontaliere determină accentuarea sentimentului deinsecuritate socială și a percepției privind disoluția autorității instituțiilor statului abilitate în contracararea activitatilor ilegale.

3.1.1.Criminalitatea organizată prevazută de Legea nr. 39/2003-grupul infracțional organizat

În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 39/2003, grupul infracțional organizat este grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi. Criminalitatea organizată este una dintre cele mai grave specii de pluralitate constituită de infractori. Pentru combaterea acestui fenomen, legislațiile penale ale statelor lumii și autorii de specialitate sunt în căutarea unor mai bune soluții de reacție. După apariția Legii nr. 39/2003, s-a pus problema sferei de aplicare a art. 323 C. pen., care prevede asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni. Diferența esențială dintre art. 323 C. pen. și art. 2 din Legea nr. 39/2003 constă în aceea că norma specială – art. 2 din Legea nr. 39/2003 – este incidentă numai dacă obiectivul grupului criminal organizat constă în săvârșirea uneia dintre infracțiunile grave menționate expres de legea specială. Potrivit art. 2 din Legea nr. 39/2003, prin infracțiune gravă se înțelege fapta care face parte din una dintre următoarele categorii:

1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav;

2. lipsire de libertate în mod ilegal;

3. sclavie;

4. șantaj;

5. infracțiuni contra patrimoniului, care au produs consecințe deosebit de grave;

6. infracțiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor și mu- nițiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;

7. falsificare de monede sau de alte valori;

8. divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri;

9. proxenetismul;

10. infracțiuni privind jocurile de noroc;

11. infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori;

12. infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane;

13. traficul de migranți;

14. spălarea banilor;

15. infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile în legătură directă ci infracțiunile de corupție;

16. contrabanda, evaziunea fiscală, precum și celelalte infracțiuni prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare;

17. bancruta frauduloasă;

18. infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații;

19. traficul de țesuturi sau organe umane;

20. orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puțin 5 ani.

Totodată, există și vom aminti în cele ce urmează o serie de dispoziții legale referitoare la prevenirea criminalității organizate. Astfel, conform art. 3 din Legea nr. 39/2003, autoritățile și instituțiile publice, organizațiile neguvernamentale, precum și alți reprezentanți ai societății civile desfășoară, separat sau în cooperare, activități susținute de prevenire a criminalității organizate. De asemenea, art. 4 din Legea nr. 39/2003 prevede că autoritățile și instituțiile publice desfășoară activitatea de prevenire a criminalității organizate în cadrul Grupului central de analiză și coordonare a activităților de prevenire a criminalității, care face parte din Consiliul Național de Prevenire a Criminalității, înființat prin H.G. nr. 763/2001. Acest grup ia măsurile necesare pentru elaborarea și actualizarea periodică a Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, aprobat prin hotărâre a Guvernului. Articolele 5 și 6 din aceeași lege prevăd mai multe atribuții ce revin unor autorități sau instituții publice. Astfel, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public efectuează studii periodice în scopul identificării cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează criminalitatea organizată și inițiază campanii de informare privind acest fenomen. Ministerul de Interne, prin structurile sale specializate, realizează și menține în actualitate baza de date privind criminalitatea organizată, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât categoriile de persoane care facparte din grupurile infracționale organizate sau care au legătură cu asemenea grupuri, cât și victimele criminalității organizate. Publicarea informațiilor statistice și a rapoartelor de evaluare se face anual de către Inspectoratul General al Poliției Române, cu avizul Ministerului de Interne.

O deosebită importanță prezintă infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, din punct de vedere al conținutului normei de incriminare. Astfel, în conformitate cu acest text de lege:

„(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat.

(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni”.

a) Condițiile preexistente. Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale referitoare la prevenirea și combaterea criminalității organizate. Infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu are obiect material.

Subiectul activ al infracțiunii este, de regulă, plural, deoarece, cu excepția modalității inițierii, existența infracțiunii presupune mai multe persoane în calitate de subiecți activi, indiferent de rolul jucat de către aceștia la săvârșirea infracțiunii. Infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o formă a pluralității infracționale constituite, alături de complot (art. 167 C. pen.) și asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni (art. 323 C. pen.).
Participația penală este posibilă sub forma instigării la inițierea grupului infracțional organizat, la asociere sau la sprijinire ori a complicității prin promisiune de tăinuire sau favorizare.

b) Latura obiectivă. Elementul material se poate manifesta alternativ, prin inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori prin aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

Inițierea unui grup infracțional organizat înseamnă pregătirea sau organizarea unei asemenea structuri. Inițiatorul unui grup infracțional este persoana care pune bazele unei pluralități constituite de infractori. Pentru existența infracțiunii în această modalitate, nu are nicio relevanță dacă inițierea a fost sau nu transpusă în practică.

Constituirea unui grup infracțional organizat este o activitate prin care se înființează o organizație criminală, care vizează săvârșirea unor infracțiuni dintre cele prevăzute de Legea nr. 39/2003. Prin activitatea de inițiere și constituire este întemeiată și organizată pluralitatea de infractori.

Aderarea la o asociere constituită în scop infracțional constă în dobândirea calității de membru al asocierii. Aderarea la un grup infracțional organizat se poate manifesta expres (de pildă, prin depunerea unui jurământ) sau tacit (spre exemplu, desfășurarea unor activități din care rezultă că cel în cauză se consideră membrul grupului).

Sprijinirea asocierii infracționale înseamnă un ajutor, de orice fel, acordat unui astfel de grup. Ajutorul poate fi de natură materială (de pildă, plata unei

„cotizații” sau „contribuții”) sau de ordin moral (spre exemplu, atragerea de adepți).

Latura obiectivă a infracțiunii, în oricare dintre formele sale alternative, trebuie să aibă ca finalitate un grup infracțional organizat, care să își propună săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni dintre cele prevăzute expres de art. 2 din Legea nr. 39/2003. Cu excepția modalității inițierii, acest lucru înseamnă că grupul infracțional trebuie să fie structurat, format din trei sau mai multe persoane, să existe pentru o perioadă și să acționeze, în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține, în mod direct sau indirect, un beneficiu financiar sau un alt beneficiu material.

Infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu trebuie să se confunde cu pluralitatea ocazională și nici cu cele prevăzute de art. 167 și art. 323 C. pen., deoarece prima implică mai multe condiții intrinseci, și anume organizarea grupului, reguli de acțiune, o ierarhie a membrilor și repartizarea rolurilor acestora, dar și condiția specifică referitoare la comiterea vreuneia dintre infracțiunile grave prevăzute de art. 2 din Legea nr. 39/2003. Potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, inițierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este un grup infracțional organizat, se pedepsește, după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 C. pen.

Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru ordinea de drept. Astfel, cu toate că grupul infracțional organizat nu săvârșește infracțiunile ce formează scopul constituirii, infracțiunea își produce urmarea specifică de îndată ce elementul material, în oricare dintre modalitățile sale, este realizat integral. În situația în care membrii grupului săvârșesc infracțiunea propusă, va exista concurs între această infracțiune și infracțiunea analizată.

Legătura de cauzalitate nu ridică probleme, deoarece ea rezultă ex re.

c) Latura subiectivă: De regulă, infracțiunea se comite cu vinovăție sub forma intenției directe, calificată prin scop – săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni grave (art. 2 din Lega nr. 39/2003). În majoritatea cazurilor, membrii grupului prevăd rezultatul și îl urmăresc.

d) Forme și modalități. Actele de pregătire și tentativa, dacă nu pot fi incluse în conținutul vreuneia dintre modalitățile elementului material, nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii depinde de felul modalității infracționale realizate, astfel că efectuarea integrală a oricăreia dintre ele determină consumarea infracțiunii. Cele patru modalități normative – inițierea, constituirea, sprijinirea sau aderarea – sunt alternative, ceea ce înseamnă că efectuarea uneia este suficientă pentru existența laturii obiective a infracțiunii, iar comiterea a două sau a mai multor modalități, dacă privesc același grup infracțional organizat, nu creează o pluralitate de infracțiuni. În ceea ce privește modalitățile faptice, acestea sunt, practic, nelimitate.

e) Cauze de nepedepsire și de reducere sau agravare a pedepsei

Cauză de nepedepsire. În conformitate cu art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, nu se pedepsește persoana care, săvârșind una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1), denunță autorităților grupul infracțional organizat mai înainte de a fi fost descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii grave care intră în scopul acestui grup. Denunțarea poate fi scrisă sau orală, putând îmbrăca oricare dintre formele de sesizare a organelor judiciare prevăzute de art. 221 C. proc. pen., respectiv plângere penală, autodenunț sau denunț. Denunțarea faptei trebuie să fie făcută din inițiativa făptuitorului și să aibă la bază voința liber exprimată. Denunțarea grupului infracțional organizat este necesar să fie făcută mai înainte de a fi fost descoperit și a se fi început săvârșirea infracțiunii ce constituie scopul grupului. O altă cerință a textului legal este aceea ca denunțătorul să fie participant la grupul infracțional pe care îl denunță.

Cauză de reducere a pedepsei. Conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) și care, în cursul urmăririi penale sau al judecății, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Denunțul făcut în condițiile Codului de procedură penală (art. 221) trebuie să aibă drept rezultat identificarea și tragerea la răspundere penală a cel puțin unuia dintre membrii grupului infracțional organizat, în sensul furnizării de date suficiente pentru stabilirea identității, a contribuției și vinovăției celui denunțat.

Cauză de agravare a pedepsei. În temeiul art. 10 din Legea nr. 39/2003, infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 221 C. pen., dacă bunul provine dintr-o infracțiune gravă săvârșită de unul sau mai mulți membri ai unui grup infracțional organizat, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea gravă din care provine bunul tăinuit. Tăinuirea săvârșită de către soț sau de către o rudă apropiată nu se pedepsește.

f) Aspecte procesuale. Conform art. 11 din Legea nr. 39/2003, urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute de art. 7 se efectuează în mod obligatoriu de către procuror și se judecă în primă instanță de tribunal.

Articolul 12 din legea mai sus menționată prevede că Ministerul de Interne își constituie structuri specializate pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, urmând să asigure cadrul organizatoric necesar, precum și pregătirea și specializarea personalului în acest scop.

În cadrul structurilor specializate se pot constitui, în condițiile legii, compartimente tehnice pentru desfășurarea activității de obținere, prelucrare, verificare și stocare a informațiilor din acest domeniu. În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 7 și art. 10 se aplică dispozițiile art. 118 C. pen. privind confiscarea specială a bunurilor, respectiv art. 1182 C. pen. privind confiscarea extinsă. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Veniturile au alte beneficii materiale obținute din bunurile supuse confiscării, de asemenea, se confiscă. Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor supuse confiscării. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și veniturilor sau altor beneficii materiale obținute din bunurile supuse confiscării ce nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal. Pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, se pot lua măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

Conform art. 14, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 7, secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, și nici instanței de judecată. Datele și informațiile se solicită, în scris, în cursul urmăririi penale de procuror, pe baza autorizației motivate a procurorului anume desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar în cursul judecății, de către instanță.

g) Cooperarea internațională. În conformitate cu art. 24 din Legea nr. 39/2003, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public cooperează în mod direct și nemijlocit, în condițiile legii și cu respectarea obligațiilor decurgând din instrumentele juridice internaționale la care România este parte, cu instituțiile având atribuții similare din alte state, precum și cu organizațiile internaționale specializate în domeniu. Cooperarea care se organizează și se desfășoară în scopul prevenirii și combaterii infracțiunilor transfrontaliere săvârșite de grupuri infracționale organizate poate avea ca obiect, după caz, asistența juridică internațională în materie penală, extrădarea, identificarea, blocarea, sechestrarea și confiscarea produselor și instrumentelor infracțiunii, desfășurarea anchetelor comune, schimbul de informații, asistența tehnică sau de altă natură pentru culegerea și analiza informațiilor, formarea personalului de specialitate, precum și alte asemenea activități.

În cadrul cooperării internaționale în domeniul confiscării, autoritățile competente, potrivit legii, iau măsuri pentru:
– primirea, transmiterea și executarea deciziilor de confiscare a autorităților competente străine, la cererea acestora, formulate în condițiile legii;

– dispunerea confiscării bunurilor, în condițiile legii, în cazul în care există o solicitare în acest sens din partea unei autorități competente străine.

Instanța poate dispune transmiterea bunurilor confiscate la autoritatea competentă străină care a formulat o cerere în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– există o solicitare formulată în acest sens de autoritatea competentă străină;

– bunurile care urmează să fie transmise acestei autorități sunt destinate să fie restituite persoanelor vătămate sau să servească la justa despăgubire a lor.

La solicitarea autorităților competente române sau ale altor state, pe teritoriul României se pot desfășura anchete comune în vederea prevenirii și combaterii infracțiunilor transnaționale săvârșite de grupuri infracționale organizate. Anchetele comune se desfășoară în baza tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate de autoritățile competente. Reprezentanții autorităților competente române pot participa la anchete comune desfășurate pe teritoriul altor state, cu respectarea legislațiilor acestora.

3.1.2. Noțiunea de grup infracțional organizat în reglementarea noului Cod penal

Intrarea în vigoare a dispozițiilor noului Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare se va realiza ca o necesitate imperioasă dictată de rațiuni de politică penală nouă, modernă, europeană.

Dată fiind multitudinea de noțiuni juridice întâlnită în materia pluralității de infractori – asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, grup infracțional organizat, grup structurat, complot sau grupare teroristă –, noul Cod penal a abordat varianta instituirii unei unități conceptuale în materie, prin reglementarea unei singure noțiuni – grup infracțional organizat – și dezincriminarea implicită a infracțiunilor corespunzătoare celorlalte forme de asociere criminală.

În acest sens, definirea în art. 367 alin. (6) NCP a noțiunii de grup infracțional organizat ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”, facilitează mult

activitatea practicienilor dreptului, prin înlăturarea paralelismelor juridice amintite anterior, dar nu elimină pe deplin eventualele interpretări critice.

Definiția păstrează condiționalitățile anterioare impuse atât de Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, cât și de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, referitoare la existența grupului infracțional organizat, respectiv cele privind numărul minim de 3 persoane ce trebuie să intre în alcătuirea grupului, continuitatea în timp a activităților infracționale, ierarhizarea și stabilirea clară a atribuțiilor fiecărui membru al grupului, toate acestea circumscrise unui singur scop – comiterea de infracțiuni.

Principalul neajuns al acestei noi definiții comparativ cu reglementarea actuală vizează categoriile de infracțiuni ce trebuie să intre în sfera de preocupări infracționale ale membrilor grupării, pentru ca aceasta să îndeplinească în mod obiectiv trăsăturile definitorii ale unui grup infracțional organizat; dacă dispozițiile precedente prevedeau în mod imperativ comiterea doar de infracțiuni grave, așa cum sunt ele definite de art. 2 din Legea nr. 39/2003, reglementarea din noul Cod penal dă posibilitatea ca în scopul grupului să poate fi inclusă orice categorie de infracțiuni.

De altfel, analiza noțiunii de grup infracțional organizat este obligatoriu a fi realizată în paralel cu cea de infracțiune gravă, materie în care noua reglementare a instituit modificări de esență; în principal, în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 se arată că reprezintă „infracțiune gravă – infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 4 ani”. Pe lângă acest criteriu de ordin general, legiuitorul a prevăzut și un altul, particular, prin menționarea în mod limitativ a unor infracțiuni sau categorii de infracțiuni care alcătuiesc acest concept, respectiv:

1. supunerea la muncă forțată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul penal;

2. divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 din Codul penal;

3. ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din Codul penal;

4. infracțiuni privind concurența neloială;

5. infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

6. infracțiuni privind traficul de droguri;

7. infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;

8. infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri;

9. infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc”.

În mod total nejustificat, nu sunt prevăzute niciun fel de criterii care au stat la baza selecției acestor fapte (în condițiile în care alte infracțiuni, mult mai grave decât cele menționate în listă, nu au fost prevăzute în mod expres), cu atât mai mult cu cât noua enumerare, comparativ cu dispozițiile anterioare, este mult mai redusă și sistematizată.

Această nouă abordare poate avea drept consecință două categorii de disfuncții majore: în primul rând, va genera probleme de fond în activitatea concretă de combatere a criminalității organizate, prin aglomerarea nejustificată a structurilor de la nivelul Ministerului Public Român (D.I.I.C.O.T.), respectiv ale Inspectoratului General al Poliției Române (D.C.C.O.), entități specializate în investigarea cauzelor complexe și a căror competență materială este construită pe ideea destructurării grupurilor infracționale organizate ce comit infracțiuni grave; în subsidiar, vor fi generate statistici alarmante și nerealiste în planul principalilor indicatori criminogeni referitori la documentarea informativ-operativă a adevăratelor grupări criminale, fapt posibil prin aceea că se va da posibilitatea cuantificărilor statistice și pentru acele grupuri infracționale organizate ce nu comit infracțiuni grave.

În ceea ce privește incriminarea și sancționarea faptelor de constituire, aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat, legiuitorul le-a grupat în Capitolul I – „Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice” din Titlul VIII – „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, prin preluarea dispozițiilor similare din legea specială. În acest sens, art. 367 alin. (1)-(5) NCP prevede următoarele:

„(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viațăsau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.

(5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.

În concluzie, incriminarea în noul Cod penal a faptelor specifice constituirii unui grup infracțional organizat s-a realizat în cea mai mare parte prin preluarea dispozițiilor din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate (unele dintre aceste dispoziții fiind abrogate expres), iar pentru sancționarea lor s-a recurs la stabilirea unui regim sancționator mai puțin sever, cu accent pe componenta de individualizare judiciară a faptei săvârșite.

3.1.3 Jurisprudență

a) Grup infracțional organizat cu scopul săvârșirii infracțiunii de trafic de migranți. Fapta inculpatului, săvârșită în mod repetat și având o anumită durată de timp, de a prelua grupuri de persoane în vederea trecerii frauduloase a acestora peste frontiera de stat și de a solicita celorlalți inculpați ca, în schimbul unor sume de bani, să organizeze și să asigure trecerea efectivă a frontierei de stat, în mod ilegal, de către grupuri de persoane, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, sub forma inițierii sau constituirii unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunii de trafic de migranți. În cauză, instanța a reținut că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003 se poate realiza prin una dintre următoarele acțiuni: inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui asemenea grup. Acțiunile prevăzute în textul de incriminare sunt alternative, astfel încât săvârșirea oricăreia dintre acestea realizează conținutul infracțiunii. Prin acțiunea de inițiere a unui grup infracțional organizat se înțelege efectuarea de acte menite să determine și să pregătească constituirea grupului, intrând în această noțiune toate actele întreprinse în vederea constituirii grupului infracțional. Prin acțiunea de constituire se înțelege intrarea în grupul infracțional, activitatea sa fiind caracterizată prin durată în timp și realizarea unui scop infracțional comun.

Din probele administrate rezultă că inculpatul G.E. a fost cel care, la 17 mai 2004, s-a întâlnit cu primul grup de cetățeni străini care doreau să treacă frontiera în mod fraudulos. Același inculpat a solicitat învinuitului C.D. să treacă în mod fraudulos grupul de cetățeni străini din România în Serbia, primind suma de 1.200 de euro, iar prin activitatea infracțională desfășurată de inculpat s-a realizat trecerea efectivă, în mod fraudulos, a celor patru cetățeni străini în Serbia. La 21 mai 2004, același inculpat l-a contactat pe învinuitul C.D., solicitându-i să sprijine trecerea frontierei în mod fraudulos a altor patru cetățeni străini, care, fiind prinși și cercetați în stare de libertate pentru tentativă la infracțiunea prevăzută în art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, au luat legătura din nou cu inculpatul, iar acesta i-a contactat pe inculpații R.I., A.C. și M.B., care i-au trecut pe cei patru cetățeni străini peste frontiera de stat. În aceste condiții, în raport cu probele administrate, rezultă vinovăția inculpatului, faptele acestuia realizând elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001. Nu a putut fi primită solicitarea inculpatului de a se schimba încadrarea juridică în complicitate la săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât acesta a efectuat acte în vederea constituirii grupului infracțional. Activitatea infracțională desfășurată nu a fost rezultatul unei înțelegeri întâmplătoare, spontane, ci s-a desfășurat în timp, în mod repetat, respectându-se, în principiu, aceeași modalitate de săvârșire a faptelor, iar grupul infracțional a fost organizat în scopul săvârșirii infracțiunii de trafic de migranți în formă continuată.

b) Grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane. Articolul 7 din Legea nr. 39/2003 nu este decât o formă specifică incriminată de legiuitor a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 C. pen., și, ca urmare, după constituirea grupului infracțional, acesta rămâne perfect constituit până când își atinge scopul ilicit sau până când activitatea sa este stopată prin intervenția organelor în drept și tragerea la răspundere penală a celor vinovați, motiv pentru care, în situații de genul celor din speță, prevederile art. 41 alin. (2) C. pen. nu își găsesc aplicarea, deoarece, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, toți inculpații s-au constituit într-un grup infracțional organizat care a subzistat până la săvârșirea ultimului act ce a intrat în scopul grupului respectiv până în octombrie 2003. În speță, inculpata și-a căutat mai mulți colaboratori în România care să o ajute în activitatea infracțională, colaboratori care s-au constituit într-un grup infracțional organizat ce a funcționat o perioadă mai mare de timp și în care fiecare membru a efectuat activități bine stabilite – de racolare, transportare, transferare, cazare și primire a victimelor traficului de persoane. În acest grup existau persoane care asigurau obținerea pașapoartelor victimelor, după care erau deplasate cu aceeași firmă de transport în Italia, unde erau preluate de alți membri ai rețelei care le cazau, le duceau în stradă în vederea practicării prostituției, le vegheau și le supravegheau pe timpul desfășurării acestei activități. Victimelor li se spunea inițial că vor lucra într-un restaurant al cărui patron era M. (inculpata M.L.), iar când ajungeau în Italia li se dezvăluia adevăratul motiv al prezenței lor acolo, spunându-li-se că, dacă nu se conformează, trebuie să plătească sume mari de bani pentru a fi lăsate în libertate. De asemenea, victimelor le erau luate pașapoartele, precum și banii obținuți din practicarea prostituției, aceștia ajungând, în principal, la capul rețelei, inculpata M.L.

S-a mai reținut că în această activitate infracțională au fost antrenați și inculpații N.A.G., C.I., G.D.O. și P.N.A., iar inculpata P.C.A., fiind întrebată de

împrejurările în care a ajuns și a practicat prostituția în Italia și despre contribuția concretă a inculpaților mai sus menționați, a făcut afirmații mincinoase sau nu a spus tot ce știa despre aceste împrejurări.

Rezultă că în mod corect și bine argumentat instanța de apel a respins critica inculpaților potrivit căreia în cauză nu ar fi fost săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, întrucât la data săvârșirii faptelor nu era în vigoare. Sub acest aspect, corect a reținut instanța de apel că activitatea de constituire în grup organizat era pedepsită și la data începerii acțiunii infracționale prin art. 14 din Legea nr. 678/2001, incriminare care a fost preluată de Legea nr. 39/2003, aplicabilă la data judecății, fără ca în cauză să se impună aplicarea art. 13 C. pen. Prin urmare, instanța a dat răspuns acestei critici și, chiar dacă nu este împărtășită de către inculpați, nu înseamnă că nu a fost tratată corespunzător.

În ceea ce privește critica privind greșita individualizare a pedepselor ori nereținerea de circumstanțe atenuante invocate de toți incul- pații, s-a constatat că nu pot fi primite, deoarece în cauză s-a dat eficiența cuvenită criteriilor arătate în art. 72 C. pen., apreciindu-se corect atât cu privire la pericolul social al faptelor imputate, contribuția și rolul avut de fiecare inculpat în desfășurarea activității infracționale, dar și la datele ce caracterizează persoana acestora, cum sunt faptul că sunt tineri și nu au antecedente penale. Pedepsele aplicate în aceste condiții au fost just individualizate, iar executarea lor, în limitele și modalitatea stabilite de instanța de apel, este în măsură să satisfacă cerințele art. 52 C. pen.

Diferit, s-a mai constatat că niciunul dintre inculpați, cu privire la motivele de casare invocate în prezenta cale de atac, nu a adus dovezi sau elemente noi care să contrazică ori să schimbe situația de fapt reținută, limitându-se doar la a-și manifesta nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a răspuns criticilor formulate, cu care nu au fost de acord. Împrejurarea că instanța de apel nu a împărtășit punctul lor de vedere nu înseamnă că aceasta a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, cum nejustificat se susține.

c) Grup infracțional organizat în vederea săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri. Fapta inculpatului A.C., care, împreună cu fratele său A.D., au livrat cocaină inculpatului C.T.F. și martorei T.M., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin.(1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. De asemenea, corect s-a apreciat că fapta aceluiași inculpat, de a se asocia, în perioada 2001-2002, la o grupare infracțională având ca obiect traficul de droguri, din care făceau parte și inculpații A.C., U.A. și M.D., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de inițiere sau constituire de grupuri infracționale organizate, care, inițial, a fost incriminată de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Întrucât, ulterior, a intrat în vigoare Legea nr. 39/2003, care la art. 7 sancționează inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în mod justificat instanța de fond a pus în discuția părților, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului A.C., din art. 12 alin. (1) din Legea 143/2000, potrivit rechizitoriului parchetului, în art. 7 din Legea nr. 39/2003, făcându-se și aplicarea art. 13 C. pen., iar instanța de control judiciar a menținut această dispoziție. De altfel, în cuprinsul considerentelor deciziei penale atacate s-a făcut o corectă și detaliată analiză a depozițiilor martorilor deja audiați în cauză și s-a constatat că acestea sunt concordante, ne- conținând precizări contradictorii, fiind unul dintre argumentele solide și serioase pentru care instanța de prim control judiciar a dispus în apel respingerea probei testimoniale solicitate în apărare. Nu au putut fi primite nici susținerile orale ale apărătorului inculpatului, în sensul că, în speță, se impune achitarea acestuia pe motiv că faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat recurentul nu există, după cum nu au putut fi reținute nici apărările acestuia inserate în memoriul depus la dosar, în sensul că faptelor le lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunilor deduse judecății, pentru aceleași considerente enunțate mai sus.

d) Condițiile de existență a grupului infracțional organizat. Neîndeplinire. Prin recursul declarat de parchet, se solicită reaprecierea probelor și condamnarea celor trei inculpați și pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) raportat la art. 7 alin. (3), combinat și cu art. 2 lit. c) și lit. b) pct. 11 din Legea nr. 39/2003, dovedindu-se că erau un grup infracțional constituit, cu roluri prestabilite, continuitate și nu s-au întâlnit ocazional, după cum eronat a reținut instanța de apel. Inculpatul. I.V.C., prin recursul formulat, a cerut reaprecierea probelor, pentru a se vedea că el este nevinovat și să se dispună, în consecință, achitarea sa în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursurile sunt nefondate. Curtea, examinând probatoriul cauzei în funcție de critica adusă de către procuror hotărârilor atacate (fond și apel), dar și din oficiu, cu privire la eronata apreciere a activității infracționale de cei trei inculpați și greșita soluție de achitare cu privire la comiterea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) raportat la art. 7 alin. (3), combinat și cu art. 2 lit. a) și lit. b) pct. 11 din Legea nr. 39/2003, a constatat că este neîntemeiată. Astfel, analiza probelor administrate dovedește fără putință de tăgadă vinovăția celor trei inculpați doar în legătură cu săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, inițiativa comercializării acestora aparținând doar inculpatului I.V.C. Apoi, cu mult după acest moment al începerii activității infrac- ționale, doar acest făptuitor, cu totul ocazional, a ajuns să negocieze pe această temă, numai și numai cu inculpatul P.C. Examinarea probatoriului mai evidențiază, în mod cert, că doar cei doi inculpați au ajuns, la un moment dat pe perioada infracțională, să aibă legături aparent coordonate pentru realizarea comercializării drogurilor și niciun moment nu a fost antrenată și cea de-a treia inculpată, respectiv D.T.P., care, în fapt, este concubina inculpatului P.C. și spre finalul realizării unor acte din lanțul infracțional a fost nevoită, în virtutea conjuncturii și legăturii preexistente de concubinaj cu inculpatul P.C., să aducă la îndeplinire cerințele acestuia. Totodată, nu trebuie omis nici gradul de instrucție al inculpaților.

Acestea fiind faptele și realitatea legăturilor dintre inculpați, în mod justificat și de netăgăduit s-a reținut că nu ne aflăm în prezența unui grup de cel puțin 3 persoane, constituit, cu reguli și cu o structură bine determinată, iar acțiunile infracționale nu s-au realizat după un plan prestabilit, cum se stipulează expres în art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003. Rezultă deci că în mod legal și temeinic instanțele au reținut că în cauză nu este îndeplinită latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, iar soluția de achitare pentru această infracțiune față de toți inculpații semn justifică, fiind temeinică și legală.

3.1.4 Elemente de drept comparat privind legislația financiară și penală în materia prevenirii și combaterii infracțiunilor din sfera criminalității organizate

Țările din Europa au declanșat în ultimii ani o vastă activitate de legiferare, materializată în adoptarea unor creații legislative fără precedent, actele normative elaborate vizând modificări ale codurilor penale, noi reglementări ale unor domenii economice (finanțe, bănci, asigurări, concurență, fiscalitate, burse, societăți de valori mobiliare). Aceste acte normative, deși cu multe incoerențe și imperfecțiuni, au permis configurarea unor definiții normative ale criminalității organizate, ale organizațiilor criminale, criminalității afacerilor, criminalității informatice, criminalității financiar-bancare.

Astfel, din redactarea Codului penal elvețian rezultă că, din punct de vedere al justiției penale și pentru realizarea acesteia, criminalitatea economică este constituită „din infracțiuni împotriva patrimoniului, falsuri în titluri, acte de corupție, precum și din infracțiuni de spălare de bani și lipsă de vigilență în materie de operațiuni financiare”. În cuprinsul art. 260 ter C. pen. elvețian regăsim definiția organizației criminale ca „o organizație formată din cel puțin trei persoane care își păstrează structura și efectivul în secret și care urmărește scopul de a comite acte de violență criminală sau de a-și însuși venituri prin mijloace criminale”.

Astfel de definiții normative sunt completate cu definiții operațio- nale, formulate în regulamente elaborate de către autorități de aplicare a legii. De exemplu, Oficiul Federal al Poliției din Elveția a elaborat, la 20 martie 1998, „Regulamentul de procedură al Sistemului de informații în domeniul luptei împotriva criminalității organizate”, în care este definit, având în vedere direcțiile de acțiune, termenul de criminalitate organizată cu următoarele caracteristici:

– utilizarea structurilor comerciale, industriale sau financiare în Elveția ca acoperire pentru acțiunile ilegale sau pentru reciclarea produselor provenite din activități criminale;

– recurgerea la violență împotriva persoanelor și bunurilor, precum și alte forme de intimidare;

– influența, în special prin șantaj și corupție, exercitată asupra mediilor politice, administrațiilor publice, puterii judiciare, economiei și presei.

Definiția a fost preluată de către autoritățile elvețiene, ca de altfel de majoritatea țărilor europene, după cea formulată de Oficiul Federal German de Poliție Criminală (Bundeskriminalamt – BKA), care a structurat conceptul pe următoarele componente:

– comiterea, în mod sistematic, a unor infracțiuni cu intenție, în scopul obținerii de putere și profit;

– comiterea de infracțiuni de către două sau mai multe persoane ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind fiecare sarcini dinainte stabilite;

– comiterea de infracțiuni prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin utilizarea violenței ori a altor mijloace de intimidare;

– comiterea de infracțiuni cu intenție ori prin exercitarea de influențe asupra partidelor politice, mass-media, funcționarilor și autorităților judiciare și economice.

Criminalistul american H. Abadinsky, profesor la St. John’s Uni- versity, definește crima organizată ca „o asociație non-ideologică, implicând un anumit număr de persoane aflate într-o strânsă interacțiune socială, organizată pe baza unei ierarhii alcătuite din cel puțin trei niveluri, în scopul de a-și asigura profitul și puterea cu activități ilegale. Locul în interiorul ierarhiei și gradele cu o anumită importanță pot fi atribuite în funcție de gradele de rudenie și de relațiile de prietenie sau în mod rațional, în funcție de specializarea fiecărui individ în parte”.

Legea belgiană relativă la organizațiile criminale, adoptată în anul 1999, definește criminalitatea organizată drept „O asociație formată din mai multe persoane, care plănuiește comiterea de infracțiuni ce se pedepsesc cu închisoare de până la trei ani sau cu pedeapsă mult mai gravă, pentru a obține în mod direct sau indirect avantaje, folosind intimidarea, amenințarea sau violența ori recurgând la organizații comerciale pentru a disimula sau a facilita comiterea de infracțiuni. Organizația al cărei obiectiv este strict de ordin politic, sindical, filantropic sau religios, care urmărește stingerea oricărui alt scop legitim nu

poate fi considerată o organizație criminală conform definiției de mai sus”.

Legislația italiană nu conține definiția „criminalității organi- zate”, chiar dacă din complexul normativ penal, atât cel substanțial, cât și cel procesual, se pot individualiza trei categorii de criminalitate organizată:

– mafiotă, incriminată în art. 416 bis C. pen.;

– subversivă (asocierea cu scop terorist sau de subversiune – art. 270 bis C. pen.);

– comună (asocierea pentru comiterea de infracțiuni – art. 416 C. pen).

Noțiunea de „criminalitate organizată” a început să fie folosită în Italia la jumătatea anilor 1970, când, odată cu explozia fenomenului de sechestrări de persoane și cu apariția terorismului, s-au introdus modificări legislative, făcându-se diferența dintre criminalitatea „individuală” și „criminalitatea organizată”. Codul penal italian, considerat un important model european în combaterea crimei organizate, prevede, în partea specială, la capitolul „Delicte contra ordinii pu- blice”, două articole care definesc cele două forme de asociații:

– asociații în vederea comiterii de infracțiuni (associazione per delinquere) – art. 416 C. pen.;

– asociațiile de tip mafiot (associazione di tipo mafioso) – art. 416 bis C. pen.

Primul articol menține o legătură istorică cu Codul penal anterior, ca urmare a influenței școlii pozitiviste prin care se introduce noțiunea de „pericol social” pentru activitățile infracționale comise de indivizi izolați sau în asociere.

Al doilea articol a fost introdus după promulgarea în 1975 a Legii controlului organizațiilor criminale (Mafia și Cosa Nostra).

Articolul 416 bis C. pen. italian stipulează că:

– oricine devine membru al unei asociații de tip mafiot, compusă din trei sau mai multe persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 7 la 12 ani;

– oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, numai pentru acest act, pedepsit cu închisoare de la 9 la 14 ani;

– asociația va fi considerată de tip mafiot când membrii acesteia folosesc forța sau intimidarea asociaților, constrângerea sau legea tăcerii (omertà) pentru comiterea de infracțiuni și încearcă să dobândească direct sau indirect controlul unor activități economice, prin funcțiile de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări, contracte sau servicii publice, pentru realizarea de profituri sau foloase necuvenite pentru ei sau pentru alții, împiedicarea exprimării libere a votului sau cumpărarea de voturi pentru ei sau pentru alții în timpul alegerilor;

– dacă asociația devine paramilitară, sancțiunea închisorii crește până la 24 ani. Asocierea va fi considerată paramilitară atunci când membrii dețin sau dispun de arme și substanțe explozive sau când și le procură în vederea atingerii scopurilor ilicite ale organizației. În materie de spălare de bani, legea penală italiană incriminează fapta de spălare a banilor (riciclaggio) în art. 648 bis C. pen., introdus prin Decretul-lege nr. 21/1978, modificat prin Legea nr. 19/1990 și apoi prin Legea nr. 9/1993, pentru a putea fi pus în acord cu Convenția europeană de la Strasbourg din 8 noiembrie 1990. Este incriminată fapta aceluia care, în afară de cazurile de participare la infracțiunea principală, substituie sau transferă bani, bunuri sau alte foloase provenite dintr-un delict intenționat ori îndeplinește în legătură cu acesta alte operațiuni, pentru a împiedica identificarea provenienței lor delictuoase. Delictul există chiar dacă autorul infracțiunii principale nu se pedepsește sau lipsește o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale. Pedeapsa este închisoarea de la 4 la 12 ani și amenda de la 1.032 la 15.493 euro. Pedeapsa este majorată dacă fapta se comite în exercitarea unei activități profesionale, dar se reduce dacă pentru delictul principal pedeapsa este privațiunea de libertate de maximum 5 ani.

Scopul acestei incriminări, în viziunea doctrinei italiene, este de a împiedica anumite persoane, străine de cel care a comis infracțiunea sau a participat la săvârșirea ei, să aibă foloase dintr-un delict sau să ajute pe autorii acestui delict să își asigure profitul și să împiedice poliția judiciară să descopere autorii delictului. Dacă în reglementarea anterioară textul enumera infracțiunile din care trebuiau să provină valorile spălate (răpire agravată, extorsiune agravată, sechestrare de persoane, trafic de stupefiante), noul text incriminează fapta indiferent de infracțiunile din care provin valorile spălate și urmărește, de asemenea, combaterea crimei organizate, care se preocupă intens și de spălarea banilor proveniți din infracțiune.

În art. 648 C. pen. italian este incriminată fapta de a folosi bani, bunuri sau foloase de proveniență ilicită. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 8 ani și amenda de la 516 la 10.329 euro. Pedeapsa este majorată dacă fapta a fost comisă în executarea unei activități infracționale. Pedeapsa este redusă la 6 ani închisoare și 516 euro amendă când fapta prezintă un pericol redus.

În jurisprudența italiană s-a decis ca banca să fie obligată să restituie aceeași sumă ca aceea pe care clientul a depus-o (fără ca valorile monetare să fie identice, deoarece suntem în fața unor bunuri fungibile), depunerea la o bancă a sumei de proveniență ilegală având semnificația unui act de spălare a banilor (Curtea de Casație, dec. nr. 24/1986). De asemenea s-a decis că „proveniența din infracțiune a sumelor spălate” trebuie înțeleasă într-un sens larg ca referindu-se la toate ipotezele în care există un obiectiv, o proveniență dintr-o infracțiune, indiferent de previziunea autorului” (Curtea de Casație, dec. nr. 25/1995). Așa cum se poate observa, legea penală italiană exclude posibilitatea ca autorul sau participanții la o infracțiune să desfășoare acte de spălare a banilor proveniți din infracțiunea pe care au comis-o.

În doctrina penală italiană se subliniază că prin incriminarea spălării banilor se urmăresc atât ocrotirea relațiilor patrimoniale, cât și desfășurarea în bune condiții a justiției. Se remarcă astfel faptul că soluția italiană de a-i exclude pe participanți ca autori ai spălării banilor apropie această infracțiune de aceea de tăinuire. După părerea profesorului A. Conte, infracțiunea se poate comite atât cu dol direct, cât și indirect (de pildă, când autorul admite și eventualitatea ca bunurile spălate să provină din infracțiune). Delictul se consumă prin simpla săvârșire a acțiunii descrise în normă, fără să se ceară producerea unui rezultat. Ca atare, nu va exista tentativă. Incriminarea spălării banilor proveniți din infracțiune este considerată și un instrument de luptă împotriva crimei organizate, care se ocupă intens de spălarea banilor proveniți din infracțiuni. În consecință, se consideră că se comit atât delictul de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, cât și cel de spălare a banilor, în situația în care unul dintre cei ce se asociază se ocupă și cu acte de spălare a banilor. Excepție o fac grupările de tip mafiot (art. 416 bis), cu privire la care există o agravantă specială atunci când unul dintre asociați spală banii proveniți din infracțiune.

În afară de legea penală, spălarea banilor mai face obiectul și al Legii nr. 197/1991, care sancționează fapta funcționarilor din instituțiile financiare de a nu-și identifica clienții și de a nu înregistra orice operațiune care depășește o anumită sumă de bani prevăzută expres de lege. Fac parte din categoria celor obligați la înregistrare funcționarii din oficiile administrației publice, din societățile de creditare, din societățile de intermediere mobiliară, agenții de schimb, societățile de plasament al valorilor mobiliare, societățile de asigurare și de gestiune a fondurilor de investiții. Aceste persoane sunt obligate să semnaleze orice operațiune suspectă la Unitatea Specială de Informații Financiare, care comunică mai departe Direcției de Investigații Antimafia și Nucleului Special de Poliție Valutară al Gărzii Financiare. Prin Decretul nr. 379/1990, s-a extins sfera subiecților obligați să raporteze operațiunile suspecte la o serie de entități, între care cazinourile, comercianții de obiecte de artă, obiecte prețioase, casele de licitație, galeriile de artă, comercianții de antichități, agenții imobiliari etc.

Legea penală din Franța, referindu-se la crima organizată, prevede o infracțiune distinctă, sancționată separat, denumită „asocierea de răufăcători” pentru anumite infracțiuni specifice crimei organizate, forme agravante, în cazul comiterii în „bandă”.

a) „Asocierea de răufăcători” este reglementată în art. 450-1 și urm. C. pen. francez, astfel: „Constituie o asociere de răufăcători orice grupare constituită sau în curs de constituire, caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, în vederea comiterii unei infracțiuni sau a unui delict pentru care este prevăzută închisoarea de 5 ani” [art. 450-1 alin. (1)].

Asocierea de răufăcători este o infracțiune autonomă, instituită pentru a combate mai eficient crima organizată și care completează dreptul comun. Infracțiunea se consumă în momentul în care asociația intenționează să comită orice fel de infracțiune, pentru care este prevăzută închisoarea de 5 ani. În această formulare, incriminarea „asocierii de răufăcători” nu mai poate fi un puternic instrument de combatere a crimei organizate, datorită faptului că infracțiunile cuprinse în această categorie trebuie să aibă sancțiuni de peste 5 ani închisoare.

Codul penal francez prevede sancțiuni foarte aspre în cazul infracțiunilor din sfera crimei organizate, după cum urmează:

– traficul de droguri este sancționat în art. 222-34 și urm. cu închisoare pe viață și 7.500.000 euro amendă penală;

– proxenetismul comis de o bandă organizată (art. 225-8) se sancționează cu 20 de ani închisoare și 3.000.000 euro amendă penală;

– răpirea și sechestrarea de persoane (art. 224-1) se sancționează cu 20 de ani închisoare;

– transportul, punerea în circulație sau deținerea de monedă falsă (art. 442-2) se sancționează cu 10 de ani închisoare și 150.000 euro amendă penală.

b) „Banda organizată” (art. 132-71 C. pen. francez) nu este o infracțiune separată, autonomă, ci o circumstanță agravantă a infracțiunilor deja comise, aspecte ce o deosebesc de asociațiile de răufăcători. În cazul infracțiunilor continuate comise în bandă organizată, ea poate fi calificată ca o asociație de răufăcători, considerându-se că a fost înființată special pentru comiterea acelor infracțiuni.

Specific Codului penal francez, cât privește combaterea crimei organizate, este problema răspunderii penale a persoanelor juridice, atunci când sunt comise infracțiuni pe seama lor de organele sau reprezentanții acestora. Sistemul penal francez s-a aflat în plină reformă, sens în care definirea organizației criminale s-a făcut în art. 450-1 privind „asociația de răufăcători”, definită ca orice grup sau orice asociație formată în vederea pregătirii, marcată de una sau mai multe acțiuni materiale, a unei sau a mai multor crime sau a unuia sau a mai multor delicte pedepsite cu cel puțin cinci ani de închisoare. Aceste schimbări legislative au modificat substanțial definițiile anterioare și au adus câteva elemente noi în ceea ce privește realizarea controlului unor activități economice ilicite în plan transnațional.

În materia spălării banilor (blanchiment), legea penală franceză (art. 324-1 C. pen.) o definește ca fiind fapta de a înlesni prin orice mijloace denaturarea adevărului, ascunderea originii bunurilor sau a foloaselor autorului unei crime sau delict din care acesta și-a procurat un profit în mod direct sau indirect. Constituie, de asemenea, infracțiunea de mai sus concursul dat la orice operațiune de plasare, disimulare sau de conversiune a unui bun produs direct sau indirect dintr-o crimă sau delict. Sancțiunea este închisoarea până la 5 ani și amendă de 375.000 de euro. Fapta se sancționează mai grav (art. 324-2), și anume cu închisoarea de 10 ani și 750.000 de euro amendă, dacă a fost comisă din obișnuință sau folosind înlesnirile pe care le atrage o activitate profesională ori când a fost comisă în bandă organizată. Pedepsele cu amendă prevăzute în art. 324-1 și art. 324-2 pot să fie majorate până la jumătate din valoarea bunurilor și a fondurilor asupra cărora s-au exercitat operațiile de spălare (art. 324-3). Dacă delictul sau crima din care provin valorile supuse spălării este prevăzută cu o sancțiune privativă de libertate superioară aceleia prevăzute în art. 324-1 sau art. 324-2, fapta va fi sancționată cu pedepsele prevăzute pentru infracțiunile despre care autorul spălării a avut cunoștință, iar dacă această infracțiune este însoțită de circumstanțe agravante, autorul spălării va răspunde numai pentru circumstanțele de care a avut cunoștință (art. 324-4). În ceea ce privește recidiva, spălarea banilor este asimilată, sub aspectul sancțiunii, cu infracțiunea cu ocazia săvârșirii căreia s-au comis actele de spălare (art. 324-5).

Împotriva persoanei fizice culpabile pentru infracțiunea de spălare a banilor, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 2013-907 din 11 octombrie 2013, se vor putea dispune următoarele pedepse complementare:

a) interdicția fie de a exercita funcții publice sau activitatea profesională ori socială în exercițiul căreia a comis infracțiunea (interdicția este definitive dacă a fost comisă infracțiunea prevăzută în art. 324-2 și temporară (5 ani), în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 324-1), fie de a de a exercita o meserie sau profesie, de a administra, gestiona sau controla, în orice calitate, direct sau indirect, în nume propriu sau în numele altor persoane, o întreprindere comercială sau industrială ori o societate comercială. Aceste interdicții pot fi aplicate cumulativ;

b) interdicția de a deține sau de a purta o armă supusă autorizării, pentru cel mult 5 ani;

c) interdicția, pentru cel mult 5 ani, de a emite cecuri, cu excepția celor prevăzute de lege, și de a folosi carduri de plată;

d) suspendarea, pentru 5 ani cel mult, a permisului de conducere a unui autovehicul, interdicția putând fi limitată la conducerea în afara activității profesionale;

e) anularea permisului de conducere, cu interdicția de a solicita eliberarea unui nou permis, pentru 5 ani cel mult;

f) confiscarea unuia sau a mai multor autovehicule aparținând condamnatului;

g) confiscarea uneia sau a mai multor arme ale condamnatului;

h) confiscarea lucrurilor care au servit sau erau destinate să servească la comiterea infracțiunii sau a lucrurilor produse prin infracțiune, cu excepția celor susceptibile de restituire;

i) interdicția drepturilor civice, civile și de familie, în condițiile art. 131-26 și art. 132-26-1;

j) interdicția de a locui, în modalitățile prevăzute în art. 131-31;

k) interdicția, pentru cel mult 5 ani, de a părăsi teritoriul republicii;

l) confiscarea în întregime sau în parte a bunurilor (averii) condamnatului ori, sub rezerva drepturilor proprietarilor de bună-credință, a celor care sunt disponibile în mod liber, indiferent de natura acestora, mobile sau imobile, divizate sau nedivizate.

Potrivit art. 324-8, interdicția intrării pe teritoriul francez va putea fi pronunțată în condițiile prevăzute de lege fie definitiv, fie pe o durată de 10 ani cel mult, contra oricărui străin care a comis vreuna dintre infracțiunile de spălare a banilor.

Persoanele juridice vor răspunde penal în condițiile legii, dacă au comis vreuna dintre infracțiunile de spălare a banilor, și li se va aplica pedeapsa amenzii în modalitățile prevăzute de lege, precum și pedepsele prevăzute în art. 131-39. Interdicția prevăzută în art. 13139 va opera asupra activității în exercitarea căreia sau cu ocazia căreia a fost săvârșită infracțiunea de spălare a banilor.

În aplicarea acestor dispoziții legale, instanțele franceze au decis că delictele de spălare a banilor pot fi reținute numai dacă sunt bine stabilite elementele constitutive ale crimei sau delictului principal din care au provenit valorile ilegale și numai dacă, totodată, au procurat autorului un profit direct sau indirect (Curtea Criminală, dec. din 25 iunie 2003). De asemenea, au decis că infracțiunea de spălare a banilor se poate reține și în sarcina autorului infracțiunii principale. Astfel, autorul infracțiunii de muncă clandestină la domiciliu și fraudă fiscală va răspunde și pentru infracțiunea de spălare a sumelor produse prin propria sa activitate ilicită (Curtea Criminală, dec. din 14 iunie 2001). În mod corect tribunalul, la cererea autorităților străine, a confiscat cu titlu preventiv un imobil – produs al spălării banilor rezultați dintr-un trafic de stupefiante –, făcând aplicarea Convenției privind spălarea, identificarea și confiscarea produselor infracțiunii din 8 noiembrie 1991, din moment ce decizia de confiscare era executorie, iar bunul confiscat era susceptibil de confiscare în circumstanțe similare și potrivit legii franceze (Curtea Criminală, dec. din 13 noiembrie 2003).

În doctrina franceză se subliniază că, în trecut, Codul penal francez a cunoscut numai două materii în care era incriminată fapta de spălare a banilor, și anume în materie de proxenetism (art. 225-6) și de stupefiante (art. 222-3). Prin Legea din 13 mai 1996, s-a creat un delict general de spălare a banilor proveniți din orice infracțiune. Ca urmare, în Codul penal s-a introdus un nou capitol, în care sunt cuprinse infracțiunile prevăzute în art. 324-1-324-6.

În opinia lui Michel Vernon, acela care spală banii proveniți din infracțiuni nu trebuie să cunoască încadrarea juridică exactă a crimei sau delictului din care au provenit valorile spălate (practica judiciară s-a pronunțat în sens contrar). Un alt autor francez susține că spălarea banilor presupune existența unei infracțiuni principale (nu a unei contravenții, nici a unei simple suspiciuni sau să se refere în general la o infracțiune), deoarece instanța nu poate să țină seama decât de proveniența infracțională a valorilor spălate. Autorul subliniază, de asemenea, că legea obligă pe unii profesioniști (notari, avo- cați, executori etc.) să denunțe operațiunile suspecte, ca și circuitele financiare clandestine, spre a preveni sau limita săvârșirea infracțiunii principale.

Legislația penală olandeză cuprinde prevederi referitoare la combaterea crimei organizate atât în Codul penal, cât și în legi speciale. În acest sens, Codul penal olandez prevede în art. 140 și urm.:

– participarea într-o organizație care intenționează să comită delicte va fi pedepsită cu închisoare de maximum 5 ani sau o amendă de categoria 4;

– participarea la funcționarea continuă a unei persoane juridice care a fost declarată irevocabil ilegală și de aceea dizolvată va fi pedepsită cu închisoare de maxim un an sau amendă categoria 3;

– referitor la fondatori sau manageri, termenele de închisoare pot crește cu o treime.

Incriminarea este autonomă și nu are în vedere participarea într-o organizație în scopul comiterii anumitor infracțiuni. Potrivit doctrinei penale olandeze, infracțiunea prevăzută de art. 140 C. pen. este o infracțiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile speciale care incriminează traficul de droguri, de arme și muniții, frauda fiscală și vamală, spălarea banilor sunt infracțiuni secundare, fără a se face referire la forme de organizare, în planul crimei organizate. Deși legiuitorul nu face precizări privind „organizația”, în doctrina penală olandeză sunt evidențiate caracteristicile acesteia, după cum urmează:

– structura grupului este ierarhică, având lideri și subordonați cu sarcini stabilite;

– grupul are un sistem de sancțiuni interne pentru păstrarea ordinii;

– grupul investește în înalta securitate;

– întreprinderile cu activitate corectă sunt folosite ca paravane; – principalii membri lucrează împreună de cel puțin 3 ani;

– grupul folosește sancțiuni extreme în cazul intrușilor.

În Grecia, prevederile specifice crimei organizate au fost cuprinse în legile speciale adoptate în vederea combaterii crimei organizate în general și a terorismului în particular, legi ce au fost abrogate ulterior. Codul penal grec, intrat în vigoare în 1990, încearcă să dea totuși contur legal formelor crimei organizate. În art. 187, intitulat „Organizația și conspirația”, se prevede:

– orice persoană care se înțelege cu o alta pentru comiterea unei anumite infracțiuni sau se alătură altora pentru comiterea mai multor infracțiuni nespecificate încă va fi pedepsită cu închisoarea de minimum 6 luni;

– orice persoană care se înțelege cu o alta sau se alătură alteia pentru comiterea uneia sau mai multor infracțiuni la care pedeapsa stipulată este închisoarea de minimum un an se pedepsește cu închisoare;

– un făptuitor va fi scutit de pedeapsa prevăzută la paragrafele precedente dacă prin informarea autorităților face posibilă împiedicarea producerii infracțiunii.

În Marea Britanie, faptele de spălare a banilor sunt incriminate în Secțiunea 24 din Legea pentru sancționarea traficului de droguri, adoptată în anul 1986, care prevede o pedeapsă până la 14 ani pentru fapta de a acorda asistență unei persoane, pentru ca aceasta să poată profita de fonduri știind sau suspectând că ele pot proveni dintr-o infracțiune de trafic de droguri. O dispoziție asemănătoare se regăsește și în Legea cu privire la prevenirea terorismului, adoptată în anul 1989, care îl sancționează pe acela care acordă asistență pentru ascunderea sau disimularea fondurilor provenite dintr-o activitate de tip terorist.

Codul penal german (art. 129) este aplicabil strict infracțiunilor legate de crima organizată, menționând că „Oricine formează o asociație ale cărei obiective sau activități sunt îndreptate către comiterea de acte criminale sau oricine participă la o astfel de asociație ca membru, cotizează pentru ea ori o sprijină va fi pedepsit cu închisoare până la 5 ani sau amendă”.

Conform doctrinei penale germane, organizația trebuie să cuprindă cel puțin trei membri, să desfășoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinței asociației, să existe o legătură între aceștia, o parte din cartierul general să se afle în Germania. Doctrina definește crima organizată astfel: „Comiterea cu intenție a unor infracțiuni, în scopul obținerii de profit și putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite, prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenței sau a altor mijloace de intimidare ori prin exercitarea unor influențe asupra politicienilor, administrației publice, autorităților judiciare sau economice”.

În situația infracțiunilor grave (omucideri, răpiri, luări de ostateci etc.), prevăzute separat în Codul penal sau în legi speciale, comiterea lor de către o organizație constituie circumstanță agravantă și este pedepsită mai grav. Codul penal german a fost completat prin incriminarea unor infracțiuni din sfera crimei organizate comise de organizații criminale, și anume:

– traficul deșeurilor – art. 326;

– traficul de ființe umane (femei, copii, imigranți) – art. 232, art. 233, art. 233a, art. 236.

De asemenea, sistemul penal german, în vederea combaterii crimei organizate, a adoptat o serie de legi speciale ce prevăd infracțiuni a căror comitere de către o organizație constituie circumstanță agravantă, iar pentru a sublinia caracterul agravant al acestora, în afara comiterii de către organizație, sancționează și modul „profesionist” de săvârșire a lor.

În opinia penaliștilor germani, problema combaterii și definirii crimei organizate în Germania încă nu este rezolvată și se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor prevederi penale în legi speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a Codului penal.

În Germania, legea penală incriminează spălarea de bani și de valori dobândite în mod ilegal (art. 261 C. pen.). Este incriminată fapta persoanelor care ascund un obiect care provine din săvârșirea uneia dintre faptele penale prevăzute de lege (toate crimele și anumite delicte), disimulează proveniența ori zădărnicește sau periclitează aflarea provenienței, găsirea, confiscarea, sechestrarea unui asemenea bun. Asemenea fapte se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă va fi sancționat și cel care procură pentru sine ori pentru altul sau deține ori folosește pentru sine sau pentru altul bunuri cunoscând proveniența lor din infracțiune, în momentul dobândirii. În cazuri grave, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 10 ani. Constituie o împrejurare agravantă faptul că acțiunea făptuitorului a rezultat dintr-o îndeletnicire (ocupație obișnuită și continuă) ori dacă autorul este membru al unei bande, constituită în scopul săvârșirii în mod obișnuit a spălării de bani. Dacă în cazurile de mai sus persoana nu a cunoscut, din ușurință, proveniența bunurilor, pedeapsa este amenda sau închisoarea până la 2 ani. Nu există infracțiune dacă bunul a fost dobândit anterior, în mod legal, de la o altă persoană. Nu se vor pedepsi persoana care a denunțat de bunăvoie fapta și nici cea care a contribuit la luarea măsurilor de siguranță asupra bunurilor supuse spălării, exceptând situația în care fapta a fost descoperită în întregime sau în parte și făptuitorul știa acest lucru sau ar fi putut să știe.

Instanța va putea aplica o pedeapsă sub minimul special sau va putea pronunța achitarea dacă făptuitorul, de bunăvoie, contribuie la descoperirea faptei.

În practica judiciară s-a decis că, ori de câte ori autorul infracțiunii principale folosește sume de bani din surse diferite (în vederea spă- lării), există o pluralitate de infracțiuni; la stabilirea concursului este fără importanță dacă sumele de bani provin din una sau mai multe infracțiuni-mijloc. De asemenea, este lipsit de importanță faptul că activitățile de spălare de bani nu sunt destinate unui singur scop (Curtea Supremă, dec. din 17 iulie 1997). De asemenea, s-a decis că apărătorul care primește drept onorariu sume de bani despre care are cunoștință că provin din una dintre faptele prevăzute în art. 261 alin. (1) teza a II-a C. pen. poate fi urmărit penal pentru infracțiunea de spălare de bani (Trib. Hamm, dec. din 11 aprilie 2000); săvârșirea din culpă a infracțiunii de spălare de bani nu contrazice principiul vinovăției (Curtea Supremă, dec. din 4 iulie 2001). Tot astfel, s-a decis că incriminarea acțiunilor de spălare a banilor privește și faptele penale săvârșite în străinătate (Curtea Supremă, dec. din 17 iulie 1997).

În Spania, legislația penală a fost completată prin introducerea în cuprinsul său (prin reforma din 1988 a Codului penal) a infracțiunii de spălare a banilor (blanqueo de bienes, lavado de capitales). Înainte de această modificare legislativă, infracțiunea de spălare de bani era prevăzută numai în material drogurilor, ulterior extinzându-se la orice infracțiune gravă. Prin incriminare se urmărește ocrotirea circulației bunurilor pe piață împotriva introducerii de valori care provin din infracțiune; de asemenea, este ocrotită buna administrare a justiției. Sunt combătute și activitatea crimei organizate, ca și orice fapte care afectează economia de piață și evită controlul statului.

Potrivit art. 301 C. pen., comite infracțiunea de spălare a banilor acela care dobândește, convertește, transferă bunuri știind că provin dintr-o infracțiune gravă sau comite orice alt act pentru a ascunde originea lor ilegală ori ajută persoana care a participat la infracțiune să eludeze consecințele legale ale actelor sale. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea între 6 luni și 6 ani și amendă de 3 ori valoarea bunurilor spălate. Faptele intenționate de spălare a banilor se pedepsesc mai grav, dacă provin din traficul cu stupefiante sau se comit de o persoană juridică. În cazul acestora se dispune ca măsură de siguranță desființarea definitivă a organizației, suspendarea pe 5 ani a activității sau interzicerea acelor activități care au facilitat infracțiunea de spălare a banilor, pe o perioadă de 5 ani. De asemenea, instanța poate dispune interdicția pentru condamnat de a exercita profesia pe o perioadă de 3 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează cel care ascunde, disimulează adevărata origine, mișcare sau drepturile asupra bunurilor, știind că provin din infracțiune. Dacă aceste fapte se comit din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani și amendă reprezentând de 3 ori valoarea bunului. Nu interesează dacă spălarea are loc prima dată sau în lanț, adică într-o succesiune de spălări.

În doctrina spaniolă s-a discutat dacă poate fi tras la răspundere penală pentru spălarea banilor chiar autorul infracțiunii din care provin valorile spălate. Majoritatea doctrinei a răspuns afirmativ, cu motivarea că delictul de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, ca atare, va exista un concurs real de infracțiuni dacă autorul infracțiunii principale este și autor al actelor de spălare (soluție admisă și în alte doctrine). S-a exprimat și părerea contrară (Vidales Rodriguez, Zaragoza și alții), în sensul că este vorba de o infracțiune similară celei de favorizare și, cum auto-favorizarea nu constituie infracțiune, nici autospălarea banilor nu ar trebui să fie incriminată. S-a discutat în doctrină și dacă avocatul care primește de la clientul său un onorariu știind că provine din infracțiune comite un act de spălare a banilor. Părerile sunt controversate, majoritatea autorilor considerând că există infracțiune.

În art. 303, Codul penal spaniol mai prevede o sancțiune specială dacă faptele menționate au fost săvârșite de intermediari în sectorul financiar, de un funcționar public, activist social, educator, profesor, în exercitarea funcției lor. Pe lângă sancțiunile penale, se va dispune interdicția de a mai exercita o funcție publică, profesie, activitate pe o durată de la 3 la 10 ani. Interdicția va fi pe o perioadă de la 10 la 20 de ani, dacă faptele au fost comise de către un reprezentant al autorităților. Acest efect se extinde facultativ asupra medicilor, psihologilor, persoanelor care desfășoară activități sanitare, veterinare, farmaceutice și la cei care depind de aceștia.

În Serbia, la 1 martie 2009, a intrat în vigoare o nouă lege de combatere a crimei organizate, care permite confiscarea proprietății dacă inculpații nu pot dovedi că au achiziționat-o legal. Autoritățile sârbe cred că legea a dat încă o lovitură grea grupurilor criminale. Noutatea acesteia constă în faptul că plasează povara de a furniza dovezi asupra suspecților. Poliția nu va fi nevoită să dovedească faptul că aceștia au obținut proprietăți în mod ilegal, ci inculpații trebuie să demonstreze că le-au obținut în mod legal. În caz contrar, statul va confisca proprietatea, iar veniturile vor ajunge la bugetul de stat. În cursul procesului, inculpații nu vor putea vinde sau înstrăina proprietatea. Legea îi împiedică, de asemenea, să trimită bani în străinătate sau să transfere proprietăți pe numele prietenilor sau rudelor. Aceste prevederi se aplică și în cazurile care nu au legătură cu crima organizată, de exemplu, toate actele în care proprietatea obținută ilegal depășește valoarea de 16.000 de euro. Ministrul sârb al justiției, Snežana Malović, afirma că „legea va avea un efect preventiv, nu doar punitiv. Criminalii vor ști că nu vor putea beneficia de proprietatea obținută ilegal la eliberarea din închisoare”. Legea va fi implementată de o nouă unitate specială.

Procurorul special al Serbiei pentru crima organizată, Miljko Radovanović, a declarat că legea „îi vizează în primul rând pe membrii așa-numitului clan Zemun, condamnați pentru asasinarea prim- ministrului Zoran Đinđić în martie 2003 și pentru numeroase alte crime. Clanul va pierde bani, proprietăți mobile, lucruri de valoare, acțiuni, obligațiuni, case, imobile pentru cazare și vânzare, spații de birouri și terenuri”.

Directorul poliției sârbe, Milorad Veljović, a declarat că implementarea noii legi va fi „un test adevărat al determinării statului de a lupta împotriva crimei organizate (…). Este un semn bun dacă statul dă dovadă de putere în această chestiune – atât Ministerul de Interne, cât și Ministerul Justiției”. Potrivit lui Veljović, câteva grupuri criminale foarte periculoase, majoritatea implicate în traficul de droguri, sunt active în Serbia și fac profituri anuale de nivelul zecilor de milioane de euro. El a declarat, de asemenea, că grupurile și-au spălat banii, în principal, prin cumpărarea de companii în Serbia și prin investirea în proprietăți imobiliare.

La 29 octombrie 2008, ministrul justiției al Croației, Ivan Šimonović, a anunțat un pachet de măsuri pentru combaterea crimei organizate. Printre acestea se numără înființarea tribunalelor speciale antimafie, îmbunătățirea programelor de protecție a martorilor și restructurarea forței de poliție. Šimonović a mai declarat că „în cadrul tribunalelor municipale din Zagreb, Split, Rijeka și Osijek vor începe să funcționeze departamente speciale pentru cazurile de crimă organizată și corupție. Guvernul va iniția și o lege care va permite confiscarea proprietății criminalilor”. De asemenea, „autoritățile vor monitoriza mai bine comunicarea dintre deținuții închiși pentru crimă organizată și contactele acestora din afară. Situația este gravă și nu este timp de pierdut. Crima organizată s-a răspândit atât de mult, încât amenință securitatea cetățenilor noștri și ambițiile noastre europene”, a ținut să sublinieze Ivan Šimonović.

3.1.5 Legislația penală și în alte zone ale lumii

Rusia. Corupția a fost larg răspândită în Uniunea Sovietică, dar mai ales după colapsul acesteia, în condițiile prăbușirii economiei centralizate, cu tot cortegiul de fenomene economico-sociale declanșate pe acest fond. Caracteristic acestei perioade este faptul că grupuri mici de „întreprinzători”, profitând de penuria de produse de primă necesitate, au dezvoltat o prosperă piață neagră. Profesorul E. Yankin de la Universitatea Yale apreciază că fenomenul este mult mai complex, incluzând atât căderea Pieței Comune Comuniste, a Tratatului de la Varșovia, cât și dificultățile enorme în planul mentalităților create de reconectarea Rusiei la circuitul mondial de după căderea Cortinei de Fier. El este chiar de părere că „se poate afirma în mod îndreptățit că, în timpul perioadei de tranziție, în Federația Rusă granița dintre afacerile licite și crima organizată a fost atât de estompată, încât poate fi considerată ca inexistentă”. În același timp, criza politică, socială și economică din Rusia declanșată odată cu căderea Uniunii Sovietice a provocat o serioasă îngrijorare în Vest, mai ales în ceea ce privește impactul noii situații asupra conexiunilor și interconexiunilor crimei organizate atât în interiorul granițelor Federației, cât și la nivelul crimei organizate glo- balizate. Șeful FBI de la acea vreme, Lewis Freeh, susținea că „fenomenul rus al crimei organizate prezintă multe necunoscute. El este mult mai agresiv, se adaptează rapid la noile realități, rafinând vechile forme de manifestare a crimei organizate, astfel încât, sub aparența trăsăturilor «istorice», să își capete identitate distinctă”. Când în 1994 președintele Boris Elțîn a numit Rusia „cel mai mare stat mafiot din lume” și o „superputere a crimei organizate”, probabil nu avea cristalizată dimensiunea reală a situației, deși decretul său din 14 iulie 1994 se numea semnificativ „Măsuri urgente pentru apărarea populației împotriva gangsterismului și a altor forme ale crimei organizate”.

Cu toate că poate fi considerată o măsură radicală în lupta împotriva crimei organizate, unii adversari politici ai lui Elțîn, aparținând facțiunilor cu legături cu noua oligarhie economico-financiară, precum Anatoli Gaidar, liderul Partidului Schimbarea Rusiei, afirmau că „reprezintă o încălcare a drepturilor omului”. Decretul a avut un impact limitat, situația înrăutățindu-se în perioada ce a urmat. Potrivit unui raport din 1997 al Centrului pentru studii strategice și internaționale privind evoluția crimei organizate în Rusia, agențiile de informații din Vest dețineau date certe privind implicarea directă a oligarhiei ruse în protecția crimei organizate. În 1992, când în Rusia s-a depășit prima fază a glaznost-ului și s-a început procesul de privatizare a proprietății de stat, concomitent și grupările crimei organizate au devenit mai puternice și mai prolifice atât ca dimensiune a infiltrărilor în economie, cât și ca amplitudine și duritate a acțiunilor. În același timp, este de remarcat o emergență din ce în ce mai solidă a relațiilor dintre stat și crima organizată, mai ales prin implicarea directă a unor organisme statale. În fapt, crima organizată a ajuns să se substituie unor funcții și atribute ale statului, inclusiv în ceea ce privește împărțirea teritoriului între „principalii actori economici”, reglarea pieței bunurilor de larg consum, a marilor afaceri de privatizare, impunerea taxelor, astfel că activitățile crimei organizate apăreau în ochii populației ca fiind de facto, legitimate de guvern. Totodată însă, multe dintre acțiunile grupărilor de crimă organizată se întemeiau pe violență directă sau alte forme de coerciție care se soldau cu victime sau pagube materiale ce erau greu de disimulat și ajungeau prin intermediul mass-media la cunoștința publicului larg, iar aceasta însemna, fie și sporadic, conflict cu statul.

Statele Unite ale Americii și Patriot Act

Procedura obișnuită prin care sunt trecute noile propuneri legislative în Congresul American constă și în desfășurarea unor audieri pentru a analiza avantajele și dezavantajele respectivei propuneri, anterior supunerii ei la vot. Acest proces deliberativ a fost omis în perioada imediat următoare atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. La câteva zile după acele atacuri, președintele George Bush și ministrul de justiție John Ashcroft au propus Congresului spre aprobare un pachet de măsuri „antitero- riste”. Ministrul John Ashcroft a cerut acțiune rapidă din partea Congresului, descriind cel mai puternic guvern din istoria mondială ca extrem de plăpând în fața teroriștilor de la Al-Qaida. În aceste condiții, noul pachet legislativ ar fi reprezentat, conform lui Ashcroft, o condiție esențială pentru asigurarea securității naționale a Americii. Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act of 2001 sau, pe scurt, USA Patriot Act a fost semnat de către președintele George Bush pe data de 26 octombrie 2001, devenind astfel lege. Patriot Act a trecut prin Senat cu o majoritate de 98 la 1 și prin Camera Reprezentanților cu o majoritate de 357 la 66. El amendează o serie de legi anterioare, acoperind subiecte precum proceduri de supraveghere legate de trecerea frontierei, de spălarea banilor sau de fonduri pentru compensarea victimelor. În continuare, vom prezenta pe scurt secțiunile problematice la adresa drepturilor individuale din Patriot Act.

a) Interceptarea convorbirilor. Legea Federală a Statelor Unite conține un sistem de proceduri pe trei nivele, gândit cu scopul dublu de a proteja confidențialitatea conversațiilor private telefonice, față în față și pe computer și, în același timp, de a permite autorităților să identifice și să intercepteze convorbiri criminale. Acest sistem a reflectat interpretarea dată de Curtea Supremă în anii ’60 celui de-al IV-lea Amendament al Constituției. Conform acestei interpretări, amendamentul protejează conversațiile particulare, însă nu ascunde informația, chiar și extrem de personală, pentru care nu există nicio așteptare justificată individuală de respectare a caracterului privat, cum ar fi listele convorbirilor telefonice făcute și primite de la o proprietate particulară sau registrul bancar al acestei persoane. Legea rezultată ca efect al acestei interpretări interzice, în general, ascultarea electronică a convorbirilor telefonice, verbale sau pe computer, oferind în același timp un proces bine definit în vederea supravegherii electronice, care să le dea autorităților posibilitatea de a uza de ele în ultimă instanță în cazuri penale serioase. După primirea unei aprobări din partea unui oficial de rang înalt al justiției, ofițerii de menținere a legii pot cere un ordin judecătoresc care să le permită desfășurarea operațiunilor de interceptare. În lege sunt specificate atât durata și scopurile permise pentru desfășurarea operațiunilor pentru supraveghere, cât și eforturile ce trebuie întreprinse pentru a minimiza captarea conversațiilor inocente. De asemenea, după încheierea operațiunilor, tribunalul va înștiința părțile despre interceptarea convorbirilor. Al doilea nivel ce asigură protejarea intimității are în vedere unele dintre ariile care, conform interpretării Curții Supreme, nu intră sub incidența celui de-al IV-lea Amendament, cum ar fi registrul de convorbiri telefonice sau e-mailuri deținute de o terță parte. În aceste cazuri, legea permite forțelor de ordine să aibă acces la aceste informații, de obicei în urma unui mandat sau ordin judecătoresc, în legătură cu orice investigație penală și fără a fi necesare demersurile extraordinare din cazul primului nivel. Al treilea nivel este reprezentat de procedurile ce guvernează ordinele judecătorești ce aprobă utilizarea de către instituțiile guvernamentale a dispozitivelor de urmărire sau a dispozitivelor de identificare a apelantului. Folosirea acestor dispozitive nu necesită un ordin judecătoresc actual, ea bazându-se pe certificări guvernamentale care stabilesc cu ce dispozitive este probabil a fi produse informații relevante în orice fel de investigație penală. Deși prin această procedură nu sunt obținute decât informații legate de identitatea apelantului, pe de altă parte, părțile implicate nu sunt înștiințate.

Patriot Act aduce următoarele modificări acestor proceduri:

– permite înregistrarea numerelor și adreselor (pen register și trap and trace) către/de la care s-au făcut comunicații electronice (prin email);

– autorizează executarea la nivel național a ordinelor de înregistrare a numerelor și adreselor electronice;

– consideră înregistrările electronice cu voce drept e-mailuri, și nu drept convorbiri telefonice; – permite autorităților să intercepteze comunicațiile de la și către un intrus către un sistem electronic (cu acordul proprietarului);

– adaugă infracțiunile electronice și teroriste pe lista de infracțiuni specificate în legea ce reprezintă nivelul unu de mai sus;

– întărește protecția celor ce ajută la executarea legii amintite;

– încurajează cooperarea între forțele de ordine și agențiile de informații;

– asigură protecție împotriva violării de către agenții guvernamentali a anumitor tipuri de informații confidențiale;

– stabilește ca dată de expirare a majorității prevederilor de mai sus 31 decembrie 2005.

De asemenea, Patriot Act aduce modificări Legii FISA (Foreign In- telligence Surveillance Act – act al Congresului SUA pentru Supravegherea Informațiilor Externe), slăbind restricțiile legate de strângerea de informații privind securitatea națională, acordă agențiilor de informații privind securitatea națională un acces mai larg la informațiile obținute în decursul investigațiilor penale obișnuite, dar stabilește și noi măsuri de protecție împotriva abuzurilor oficialilor.

b)Spălarea banilor. Anterior intrării în vigoare a Patriot Act, Departamentul Trezoreriei se bucura de o autoritate considerabilă în legătură cu impunerea de standarde cu privire la raportarea și înregistrarea de informații de către instituțiile financiare. Prin Patriot Act, această autoritate este sporită. În plus, pentru situații speciale, actul conferă Secretarului Trezoreriei autoritatea de a emite reglementări și ordine pentru a lua măsurile speciale necesare, prin care se poate cere instituțiilor financiare din Statele Unite.

Actul cere instituțiilor financiare să dețină mecanisme și proceduri care să le permită identificarea cazurilor în care conturile bancare ale unor indivizi sau organizații străine ar putea fi utilizate pentru spălarea de fonduri, iar instituțiile care eșuează să ofere informațiile cerute vor fi amendate cu până la 10.000 dolari pentru fiecare zi de întârziere. De asemenea, sunt introduse noi infracțiuni de spălare de fonduri și sunt majorate pedepsele pentru săvârșirea de astfel de infracțiuni. Altă măsură este extinderea jurisdicției asupra infracțiunilor comise cu dispozitive de acces (cărți de credit) și în afara teritoriului Statelor Unite, dacă banca emitentă este americană. Totodată, este introdusă posibilitatea ca președintele să dispună confiscarea posesiunilor unor cetățeni sau organizații străine, dacă se determină că au plănuit, autorizat, ajutat sau participat la un atac împotriva Statelor Unite. Departamentul de Justiție a recomandat o altă dispoziție care o completează pe cea dinainte, ce a fost introdusă în secțiunea 806. Aceasta autorizează confiscarea întregii proprietăți, indiferent unde se găsește, a oricărui individ sau a oricărei organizații implicate în activități teroriste (domestice sau internaționale) împotriva Statelor Unite și a cetățenilor acesteia. Confiscarea bazată doar pe faptul că proprietatea respectivă este deținută de către un infractor, fără ca aceasta să faciliteze sau să fie obținută în urma unei infracțiuni, este destul de neobișnuită. Cele mai multe legi contemporane dispun confiscarea bunurilor a căror posesie constituie o infracțiune, a celor ce sunt obținute în urma unei infracțiuni sau a celor care sunt folosite pentru a înfăptui o infracțiune. Mai mult, niciuna dintre cele două secțiuni nu cere condamnarea teroristului. Ambele dispun confiscarea întregii proprietăți a acestuia, fără a cere vreo conexiune între infracțiunile sale, în afară de cea de a deține proprietate teroristă. Dispozițiile din aceste secțiuni sunt similare celor de confiscare pe timp de război. Însă, indiferent cât de extinsă ar fi puterea președintelui pe timp de război, cu greu ar putea aceasta să confere o justificare pentru secțiunea 806, care are în vedere și terorismul domestic și nu este limitată nici la infractori străini, nici nu este prevăzută explicit doar pentru situații de război.

3.2 – Organizații internaționale angajate în prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere

3.2.1. Organizația Națiunilor Unite

Preocupări ale O.N.U. în domeniul criminalității transfrontaliere

Domeniul criminalității transfrontaliere a constituit o preocupare constantă a comunității internaționale, pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Statele lumii, sesizând pericolul social ce-l reprezintă la nivel global, continental și regional au căutat diverse formule de combatere. Crearea Organizației Națiunilor Unite, după cel de-al doilea război mondial, a

deschis, prin semnarea la 26 iunie 1954 a Cartei ONU, o nouă eră a evoluției relațiilor internaționale, a colaborării și cooperării dintre popoare. Apariția ONU pe scena internațională a constituit un moment crucial în istoria umanității, pentru realizarea scopurilor proiectate la crearea ei, și anume menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor prietenești dintre națiuni, realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în lumina deciziei statelor semnatare ale Cartei Națiunilor Unite de „a izbăvi generațiile viitoare de flagelul războiului”. În timp ce pentru unii doctrinari Consiliul de Securitate al ONU constituie un veritabil polițist al securității internaționale, având ca funcțiune subsidiară cea de guvernare și supranațională în scopul îndeplinirii sarcinilor interne ale statului eșuat, pentru alții, existența ONU facilitează eforturile multinaționale în sensul îngrădirii, limitării și chiar opririi unui război, în cazul în care părțile beligerante sunt de acord să fie îngrădite, limitate și împiedicate de la a-și duce lupta până la capăt.

Organisme ale O.N.U. cu atribuții pe linia prevenirii și combaterii

criminalității organizate

Acțiunea ONU în această direcție cunoaște mai multe aspecte dintre care se poate desprinde constatarea generală că problema în discuție preocupă din ce în ce mai mult comunitatea internațională, adevăr materializat în activități concrete ale statelor și organizațiilor internaționale.

Documente adoptate de Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea șicombaterea criminalității organizate

Printre cele mai importante documente elaborate de O.N.U. se pot enumera:

a) Declarația celui de al IV-lea Congres al ONU pentru prevenirea criminalității, care a avut loc în 1970 la Kyoto, a subliniat necesitatea de a se ține cont de consecințele criminalității în planificarea dezvoltării, de efectele pe care le produc urbanizarea, industrializarea și revoluția tehnică asupra mediului.

b) Declarația de la Caracas, dată cu ocazia celui de al VI-lea Congres al ONU în 1980, care afirma necesitatea dezvoltării sistemelor politice, sociale și justiției criminale. A tratat problematica referitoare la tendințele criminalității și strategia prevenirii crimei, a delincvenței juvenile, a abuzului de putere.

c) Congresul al VII-lea, desfășurat la Milano în 1985, a adoptat Planul de acțiune Milano cu privire la cooperarea internațională în materia prevenirii criminalității. Acest plan de acțiune conținea recomandări pentru întărirea prevenirii criminalității pe plan național și internațional. Totodată, planul sublinia promovarea schimburilor de informații și a experienței statelor în activitatea de prevenire a criminalității și coordonarea activității ONU pe toate planurile, reorganizarea cooperării tehnice a serviciilor specializate cu instituțiile Națiunilor Unite ce au atribuții în această direcție.

3.2.2 Preocupări ale Consiliului Europei în domeniul criminalității transfrontaliere

Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi pentru realizarea unei Europe unite. Această idee, întâlnită sub forma mai multor proiecte, unele foarte vechi, a prins contur după cel de-al doilea război mondial prin crearea mai multor organizații europene, unele de cooperare clasică, precum Consiliul Europei, altele de integrare economică și politică, precum comunitățile europene sau Uniunea Europeană.

3.2.3. Organizația Internațională de Poliție Criminală – Interpol

Interpol a devenit cea mai importantă organizație de luptă pentru prevenirea și combaterea criminalității internaționale. Odată cu beneficiile revoluției industriale a secolului al XIX-lea, au apărut la începutul secolului al XX-lea și mari probleme legate de internaționalizarea activităților infracționale. Schimbul intens de bunuri, ușurința din ce în ce mai mare de a călători în afara granițelor, apariția unor mijloace rapide de comunicație și transport au dus la o dezvoltare fără precedent a relațiilor interumane. Posibilitățile îmbunătățite de comunicare și transport nu au fost utilizate numai în scopuri pașnice, ci au constituit și o șansă în plus pentru desfășurarea unor activități infracționale internaționale, cu posibilitatea de a dispărea rapid de la locul faptei, căutând refugiu în alte state.

Internaționalitatea actelor infracționale este dată și de circumstanțele în care se produce respectiva faptă: actele pregătitoare sunt comise într-o țară, fapta se consumă în alta; infractorul străin comite fapte infracționale în altă țară; infracțiuni de același gen comise succesiv în țări diferite; autorul unei infracțiuni se refugiază în altă țară, produsul infracțional este valorificat în altă țară; o întreagă serie de posibilități care reclamă întotdeauna o cooperare polițienească internațională.

În acest context a apărut evidentă necesitatea cooperării polițienești internaționale și, prin organizarea acesteia, obligativitatea constituirii unei structuri eficiente în plan internațional de combatere a criminalității internaționale. Ideea unei cooperări polițienești internaționale a preocupat mulți specialiști în domeniu, atât polițiști, cât și magistrați, preocupări susținute și prezentate cu ocazia unor forumuri mondiale ale autorităților judiciare. Ei au susținut dorința lor profesională de a dispune de mijloace internaționale eficiente pentru urmărirea și arestarea infractorilor internaționali în vederea aducerii lor în fața justiției.

Organizația Internațională de Poliție Criminală a fost creată pentru a contribui eficient la prevenirea și combaterea infracțiunilor internaționale. Cea dintâi formă de cooperare internațională în lupta împotriva criminalității a constituit-o organizarea unor reuniuni ale specialiștilor în materie de poliție, cu caracter privat, ce cuprindea relațiile personale între șefi de poliție, angajamente de colaborare cu titlu individual, ca de exemplu Congresul de poliție de la Buenos Aires din 1905, conferințele internaționale de la Madrid (1909), Sao Paolo (1912) sau crearea în anul 1901 a Asociației Internaționale a Șefilor de Poliție (IACP).

La 7 septembrie 1923, polițiștii se eliberează, în sfârșit, de sub tutela statelor și mai ales de diplomația din sarcina lor, adoptând statutul Comisiei Internaționale a Poliției Criminale (CIPC)- prima versiune a Interpolului. Așadar, în cadrul acestui congres s-a născut ceea ce numim astăzi INTERPOL, Comisia Internațională a Poliției Criminale, cu această ocazie Viena devenind orașul sediu al Comisiei.

Din anul 1956 se schimbă numele Comisiei în Organizația Internațională de Poliție Criminală INTERPOL și se adoptă noul statut, iar în anul 1958 este adoptat noul regulament general. Deja, la acea dată, Interpolul număra 50 de membri. Prin statutul organizației s-au stabilit clar obiectivele principale de activitate. În art. 2 al acestui statut este prevăzută asigurarea și dezvoltarea celei mai largi asistențe și cooperări reciproce a autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existente în fiecare țară și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului. Un al doilea obiect principal îl constituie stabilirea și dezvoltarea instituțiilor capabile de a contribui cu eficacitate la prevenirea și represiunea infracțiunilor de drept comun.

Art. 3 al statutului prevede însă și limitele la care se reduc activitățile OIPC – Interpol, și anume „este interzis organizației să desfășoare orice activitate sau intervenție în procesele sau cazurile care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial”, prin acestea făcându-se distincție și delimitare clară de zonele tulburi care în trecutul organizației au dus, în preajma celui de-al doilea război mondial, practic la încetarea activităților de cooperare internațională. Potrivit interpretării date de art. 3 sunt considerate ca infracțiuni politice, faptele penale care în funcție de circumstanțe, au acest caracter, chiar dacă legislația țării respective le prevede ca fiind de drept comun. Acest principiu predominant a fost stabilit printr-o rezoluție interpretativă adoptată de Adunarea Generală a OIPC-Interpol.

Statutul stabilește și modul în care se dobândește calitatea de membru. Fiecare țară care dorește aderarea la această organizație desemnează un organism oficial de poliție din țara respectivă, ale cărui atribuții intră în sfera de activitate a organizației. Cererea va fi depusă la Secretariatul General, care cu prilejul reuniunii, o va prezenta Adunării Generale. Pentru a fi acceptată, cererea de adeziune trebuie înaintată de autoritatea guvernamentală competentă (pentru România în 1972, Ministerul de Externe – ca reprezentant al Guvernului României), iar în urma analizei cererii în Adunarea Generală, adeziunea devine definitivă doar în momentul notării favorabile de către două treimi din delegații Adunării.

INTERPOL este un intermediar în colaborarea practică a poliției criminale din diferite țări și activează ca un centru mondial unic de elaborare a unei strategii și tactici polițienești comune de combatere a criminalității internaționale. INTERPOL-ul reunește în prezent 186 de state membre (ultimele state care au aderat la Organizație fiind San Marino și Muntenegru în septembrie 2006) și o echipă de polițiști din toată lumea lucrează în sediul lui.

Activitatea în cadrul OIPC – Interpol se desfășoară având la bază respectarea unor principii unanim recunoscute de toți membrii organizației. Acestea sunt următoarele: respectarea suveranității naționale a fiecărui stat în parte, cooperarea fiind fondată pe acțiunea forțelor de poliție din fiecare stat membru, în conformitate cu legislația proprie națională; prevenirea și represiunea doar a infracțiunilor de drept comun, nu și a celor care pot avea datorită circumstanțelor, caracter politic, militar, religios sau rasial, potrivit art. 2 și 3 ale statutului; universalitatea cooperării se referă la posibilitatea oricărui stat de a avea relații de cooperare polițienească fără alte limite decât cele menționate anterior, indiferent de zona geografică sau lingvistică în care se află; tratamentul egal de care se bucură fiecare stat membru în interiorul organizației. Serviciile sunt identice, drepturile de care se bucură sunt aceleași, indiferent de contribuția financiară sau de dimensiunea fizică a teritoriilor.

Funcționarea permanentă a organizației este asigurată de două tipuri de structuri: două organisme deliberative (Adunarea Generală și Comitetul Executiv) și serviciile permanente (Secretariatul General). Tot componente ale Interpol sunt considerate și Birourile Centrale Naționale, care însă au statut de organism național însărcinat cu menținerea legăturii între autoritatea polițienească, în cadrul căreia a luat ființă și Secretariatul General al Interpol sau alte Birouri Centrale Naționale.

3.2.4. Europol

Una dintre aceste instituții este, cum se arăta mai sus, Oficiul European de Poliție (EUROPOL)

Convenția EUROPOL din 1995 era o convenție a celui de al treilea pilon al UE a cărei adoptare și modificările care au urmat au fost supuse ratificării sau aprobării parlamentare de către toate statele membre. S-a propus un proiect de rezoluție Rezoluția nr. 180 (2006-2007) privind propunerea de creare a Oficiului European de Poliție (EUROPOL).

Nu se dorește ca parlamentele naționale să piardă dreptul de a controla un domeniu în care suveranitatea statelor rămâne foarte marcată.

La 24 ianuarie 2007, delegația pentru UE adoptase o propunere de rezoluție care avea ca unic obiectiv să realizate o mai bună asociere a parlamentelor naționale în controlul activităților EUROPOL

La 15 ianuarie 2007 Senatul Parlamentului European a adoptat o propunere, prezentată de Comisia Europeană, de creare a Oficiului European de Poliție (EUROPOL). Această instituție, a fost creată, de fapt, în 1995, iar punerea în aplicare a acestui proiect a început în 1999. Trei protocoale – 2000, 2002 și 2003 – au modificat Convenția Europol, mai ales în ceea ce privește extinderea ariei sale de competență și întărirea capacităților de analiză.

Convenția EUROPOL este un document internațional clasic a cărei adoptare și eventualele modificări sunt supuse aprobării sau ratificării parlamentelor naționale ale statelor membre.

Propunerea Comisiei Europene vizează modificarea bazei juridice a EUROPOL. Dar acest lucru nu este nou. O astfel de dezbatere s-a declanșat cu mai mult timp în urmă.

Noua propunere vizează, în special, crearea unei comisii mixte, compusă din parlamentari europeni și naționali, care să urmărească activitatea EUROPOL.

Efectivele EUROPOL au crescut, de la 210, în 2000, la 636 la finele anului 2006, iar bugetul a sporit, de la 19 milioane de euro, din 2000, la 65,8 milioane euro, în 2006.

Au crescut în aceeași măsură și competențele. La ora actuală, ele acoperă ansamblul criminalității transnaționale organizate, care cuprinde 25 de tipuri de infracțiuni.

Tratatul de la Amsterdam a sporit, de asemenea, competențele EUROPOL.

Au fost create echipe comune de anchetă, iar Oficiul a fost autorizat să ceară statelor membre să deschidă anchete în afaceri precise.

În 2005, Oficiul a fost desemnat ca <oficiu central de luptă împotriva falsificării euro. În acest sens, Franța, acuzată că nu cooperează cu EUROPOL, a devenit primul furnizor de date în materie de falsificarea monedei europene.

Sistemele de control al EUROPOL nu au ținut însă pasul cu lărgirea competențelor Oficiului.

Numărul prea mare de membri ai Consiliului de Administrație al EUROPOL și președinția rotativă au îngreunat acțiunea coerente în dosare criminale importante.

Sunt și unele probleme financiare, precum și în ceea ce privește protecția informațiilor.

Anual, Parlamentul European ia cunoștință printr-un raport de activitățile EUROPO, dar, pe ansamblu, controlul parlamentar asupra acestui oficiu este redus, la fel ca și cel exercitat de parlamentele naționale.

EUROPOL va deveni o agenție a UE dotată, începând cu 2010, cu un buget de 82 milioane de euro din bugetul comunitar.

Actuala sa competență se limitează la criminalitatea transfrontalieră gravă și organizată. Competența se va extinde la ansamblul criminalității transfrontaliere grave. Deși nu poate duce acțiuni operaționale, Oficiul va fi în măsură să furnizeze statelor membre asistență în materie de ordine publică în timpul organizării unor evenimente internaționale de anvergură.

Cele trei protocoale de modificare a Convenției de constituire a EUROPOL încă n-au intrat în vigoare. Cu toate acestea, EUROPOL începe să să dea rezultate reale interesante în materie de luptă împotriva criminalității organizate. Urmează ca, pornind de la o această experiență, competența Oficiului să fie extinsă la toate tipurile de criminalitate gravă, organizată sau nu.

3.2.5. Centrul sud-est european de aplicare a legii (SELEC)

SELEC este o organizație operațională unică, care facilitează schimbul rapid de informații între agențiile de aplicare a legii din țări diferite în ceea ce privește criminalitatea transfrontalieră. SELEC coordonează operațiunile regionale, punerea împreună a resurselor din 13 state membre, în scopul de a desființa grupările de criminalitate organizată. Activitățile operaționale ale SELEC abordează problemele legate de traficul droguri și ființe umane, vehicule furate, contrabandă și fraudă vamală, criminalitate financiară și informatică, terorismul și infracțiunile de mediu.

După intrarea României și Bulgariei în Uniunea Europeană, sunt 5 state membre ale UE participante la Centrul SECI; s-a pus problema unei relații mai instituționalizate între Centru și EUROPOL. De altfel SUA, care au sprijinit financiar Centrul, au insistat ca țările europene să se implice financiar în susținerea activității Centrului și ca, în perspectivă, acesta să se integreze în structurile Uniunii Europene. Ca urmare, la summitul SEECP din 2005 a fost adoptată o decizie politică de de modificare a Acordului din 1999, prin transformarea lui într-o instituție internațională de aplicare a legii, în conformitate cu standardele europene și internaționale. În 2006 a fost creat un grup de lucru pentru negocierea proiectului de Convenție pentru stabilirea Centrului Sud-Est european de Aplicare a Legii (Convenția SELEC). Textul acestei Convenții a fost adoptat în septembrie 2009 la reuniunea de la Salonic a Comitetului Comun de Cooperare și apoi semnată la reuniunea Comitetului de la București din decembrie 2009. În cursul anului 2011 au avut loc mai multe reuniuni pregătitoare și a fost adoptată o strategie de tranziție a Centrului SECI la Centrul SELEC, care are un spectru mai larg de activități, inclusiv în domeniul cooperării în combaterea terorismului.

Urmare a încheierii procedurilor de ratificare în majoritatea țărilor participante, Convenția SELEC a intrat în vigoare la 7 octombrie 2011. Prima reuniune, cu caracter organizatoric, a avut loc la București, la 25 – 26 octombrie 2011. Cu acest prilej urmează au fost adoptate mai multe documente, între care mandatele conducerii Centrului, regulile de alegere ale acestora, modul de primire a noilor membri, observatori sau parteneri, organigrama funcțională etc.

Al doilea Consiliu SELEC a avut loc la 18 ianuarie 2012, alegerile pentru postul de director general neputând fi finalizate, nici unul dintre candidați nu a putut obține numărul necesar de voturi (minim 9, 2/3+1 din statele membre).

Al treilea Consiliu SELEC a avut loc la 25-26 aprilie 2012, prilej cu care s-au organizat alegeri pentru poziția de director general. Acestea nu au avut succes.

Al patrulea consiliu SELEC a avut loc la 11-12 iulie 2012, prilej cu care s-au organizat alegeri pentru pozițiile de director general, pentru care a fost reales candidatul turc, Gurbuz BAHADIR și pentru director al Direcției Operații, pentru care a fost ales Cristian DUȚĂ, comisar șef de poliție în MAI al României.Cu acest prilej, Consiliul a decis adoptarea datei de 7 octombrie, ca „Ziua SELEC”, fiind marcată data de 7 octombrie 2011, la care Convenția SELEC a intrat în vigoare.

 Componență

State membre: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Turcia și Ungaria.

Italia, SUA și INTERPOL au statut de partener operațional.

Observatori: Austria, Belgia, Georgia, Germania, Israel, Japonia, Olanda, Marea Britanie, Spania, Rep. Cehă, R. Slovacă, Ucraina  și organizații internaționale: European Union Border Assistance Mission (EUBAM), United Nations Office on Drugs and Crime – UNODC și Organizația Mondială a Vămilor – WCO și UNMiK.

SELEC este o structură de cooperare cu participare internațională, cu statut de misiune diplomatică pe teritoriul României. Directorul general al Centrului are rang de ambasador, iar membrii instituției au statut diplomatic. Organismul executiv principal al SELEC este Consiliul care reunește reprezentanți ai statelor membre din cadrul administrațiilor vamale și poliției.

3.3. Managementul gestionării fenomenului criminalității transfrontaliere în România

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională

Prin ordin al ministrului de interne, la data de 01.06.2005, a fost constituit Centrul de Cooperare Polițienească Internațională. Centrul de Cooperare Polițienească Internațională constituie autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale, specializată în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității la nivel internațional, cu rang de direcție în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române, care, potrivit legii, asigură legăturile operative dintre autoritățile române competente și autoritățile de aplicare a legii din străinătate prin intermediul atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură ai Ministerului Afacerilor Interne din România, acreditați în alte state sau la organizații/organisme internaționale, al

atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură străini acreditați la București, precum și prin intermediul canalelor de legătură avute la dispoziție, respectiv INTERPOL, EUROPOL și, în viitor, SIS/SIRENE.

Biroul Național Interpol

Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) este o instituție

interguvernamentală ce asigură asistența reciprocă între polițiile țărilor membre pentru prevenirea și reprimarea criminalității de drept comun. Birourile Centrale Naționale Interpol constituie punctul de sprijin național al cooperării polițienești internaționale. Create în fiecare stat membru al O.I.P.C. – INTERPOL, Birourile Centrale Naționale sunt formate din funcționari naționali care acționează întotdeauna în cadrul juridic oferit de legislația țării lor. Rolul acestora este de a surmonta obstacolele pe care le întâmpină cooperarea internațională datorită diferenței de structuri dintre polițiile naționale, barierelor lingvistice și diferențelor de sisteme juridice ale țărilor membre.

Punctul Național Focal

La data de 01.12.2000 a fost înființat Punctul Național Focal, cu rang de direcție în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru combaterea infracționalității

transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357 din 2001, care precizează la art. 1 lit. e: „Punctul național unic de contact inițial, în sensul art. 8 paragraful 1 din Acordul SECI, este denumit Punctul Național Focal”.

Cooperarea cu Centrul SELEC

SELEC este o organizație operațională unică, cu sediul la București, care facilitează schimbul rapid de informații între agențiile de aplicare a legii din țări diferite în ceea ce privește criminalitatea transfrontalieră. România semnat Convenția SELEC la data de 9 decembrie 2009, în timpul unei ceremonii care a fost organizată în București, împreună cu aniversarea a 10 de ani a Centrului SECI. Convenția a fost semnată de reprezentanții celor 13 state membre: Republica Albania, Republica Bosnia și Herțegovina, Republica Bulgaria, Republica Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Republica Elenă, Republica Ungară, Republica Moldova, Muntenegru, România, Republica Serbia, Republica Slovenia și Republica Turcia.

Cooperarea cu ofițerii de legătură acreditați în alte state și cu ofițerii de legătură străini acreditați în România

Diversitatea tipurilor de infracțiuni cât și a modurilor de operare folosite de infractori au determinat creșterea numărului de cereri de asistență primite spre soluționare de către Punctul Național Focal. Din acest motiv, în vederea soluționării operative a solicitării în domeniul criminalității transfrontaliere, în anul 2002 au fost create noi linii de muncă și noi instituții: cea a ofițerilor de

legătură români acreditați de M.A.I. în străinătate și a ofițerilor de legătură străini acreditați în România.

Cooperarea cu Europol prin intermediul Unității Naționale Europol

Europol-ul are misiunea de a-și aduce o contribuție importantă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale transfrontaliere. Deoarece activitățile din sfera crimei organizate nu se opresc la granițele naționale, Europol și-a îmbunătățit modalitățile de cooperare privind aplicarea legii internaționale prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte state și organizații internaționale, după cum urmează: România, Rusia, Bulgaria, Islanda, Norvegia, Elveția, Turcia, Columbia, Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și Dependenței de Droguri, O.I.P.C.-Interpol, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile și Criminalitatea, Organizația Mondială a Vămilor.

Cooperarea cu țările membre din spațiul Schengen prin intermediul Serviciului S.I.R.E.N.E.

În cadrul structurii Punctului Național Focal funcționează Serviciul SIRENE (Informații Suplimentare Necesare la Intrările Naționale) ce are drept scop gestionarea conexiunilor cu statele membre Schengen, conform proiectului de înfrățire instituțională PHARE RO 02/IB/JH-03 ,,Asistență tehnică și juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în România”, prin furnizarea de date care fac parte din Sistemul de Informații Schengen (art. 95-100), potrivit Convenției de aplicare a Acordului Schengen (CAAS).

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei

Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei a fost înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 943/200135, în scopul de a asigura coordonarea la nivel central a îndeplinirii atribuțiilor autorităților naționale române cu responsabilități la frontiera de stat.

Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Afacerilor Interne asigură respectarea regimului juridic al frontierei de stat al României și implementează politicile României în domeniul prevenirii criminalității transfrontaliere.

Poliția de Frontieră Română

Poliția de Frontieră Română este instituția specializată a statului român care exercită atribuțiile cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat a României, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, respectarea ordinii și siguranței publice și apărarea intereselor statului în zona de competență în care PFR își îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege.

Poliția Română

Structura din cadrul Poliției Române care are atribuții pe linia combaterii criminalității este Direcția de Combatere a Crimei Organizate. Este unitatea specializată din structura Inspectoratului General al Poliției Române, cu competență teritorială generală,care desfășoară și coordonează activitatea de combaterea criminalității organizate la nivel național, în conformitate cu actele normative în vigoare.

Departamentul de Informații și Protecție Internă

Este structura din cadrul Ministerului Afacerilor Interne specializată în obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea, protecția informațiilor clasificate, precum și cu valorificarea informațiilor și datelor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului.

Serviciul de Informații Externe

Serviciul de Informații Externe este autorizat, în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, evaluarea, valorificarea, stocarea și protecția datelor și informațiilor referitoare la securitatea națională. În derularea activității de prevenire și combatere a criminalității transfrontaliere, Serviciul de Informații Externe va acționa pentru schimbul de date și de informații referitoare la criminalitatea

transfrontalieră și terorismul internațional, organizații specializate și elemente implicate în astfel de activități, structuri, grupuri infracționale constituite și persoane identificate în exterior.

Serviciul Român de Informații

Serviciul Român de Informații acționează pentru a preveni și stopa infiltrarea în structurile politice, economice, financiare și guvernamentale ale României a grupărilor de criminalitate organizată transfrontalieră.

Serviciul de Telecomuni cații Speciale

Conform legii 92 din 24 iulie 1996 Serviciul de Telecomunicații Speciale este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfășoară, controlează și coordonează activitățile în domeniul telecomunicațiilor speciale pentru autoritățile publice din Romania. Serviciul de Telecomunicații Speciale asigură resurse de comunicații pentru toate instituțiile

administrației.

CAPITOLUL 4 – LOCUL ȘI ROLUL ROMÂNIEI ÎN COMBATEREA FENOMENULUI DE CRIMĂ ORGANIZATĂ TRANSFRONTALIERĂ

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile vieții economico-sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O doctrină retrogradă de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești s-a prăbușit și alta, opusă, își face loc pe spații geografice îndeosebi în Europa de Est dar și în Asia, Africa și America Latină. Această schimbare s-a repercutat și asupra criminalității, având în vedere că aceasta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori.

Dezvoltarea mijloacelor de transport și a căilor de comunicație, a schimburilor comerciale și a turismului la scară mondială, creșterea vitezei acestor mijloace de transport, a permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite țări pentru săvârșirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică, ori pentru a ascunde sau valorifica produsul infracțiunilor. Asistăm, astfel, la un fenomen de globalizare al comerțului, al piețelor financiare, al protecției drepturilor omului etc. Această tendință a dus în primul rând la dispariția limitelor dintre național, regional și internațional și la întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale. În cadrul acestei tendințe globalizarea s-a extins și în sfera criminalității.

Deschiderea granițelor a însemnat nu doar creșterea cooperării economice, culturale și politice dintre state ci, coroborate cu instabilitatea economică și slăbirea controlului la frontieră, a dus și la creșterea criminalității. A apărut astfel criminalitatea organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul globalizării cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, de materiale nucleare, terorismul, traficul de persoane, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte din patrimoniul național, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul răscumpărării, corupția din companiile multinaționale, pirateria maritimă și aeriană etc. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice și siguranței naționale, tulburând buna desfășurare a activității organismelor economice, politice și sociale.

De la o zi la alta formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat, acestea trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, camăta și prostituția, la traficul internațional de autoturisme furate, traficul cu opere de artă și obiecte arheologice furate, frauda cu cărți de credit, comerțul cu animale și păsări rare etc., ajungându-se la organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare, protecție).

Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți. O situație de noutate, exploatată de crima organizată, o constituie scăderea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant. Ca urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu astfel de organe care exploatează sărăcia, îndeosebi în țările slab dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră. Fața nevăzută a profiturilor ilicite, realizate prin spălarea banilor cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar-bancare, sau instituții economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenței. Prin corupție, arma cea mai uzitată, crima organizată urcă spre vârfurile societății, cuprinzând instituții vitale ale statului, punând în pericol siguranța națională.

Securitatea rămâne o problemă de actualitate, motiv pentru care mă voi axa, în cele ce urmează, pe abordarea activității desfășurate de marile organizații și alianțe internaționale pentru salvgardarea securității, în îndeplinirea obiectivului atât de greu de atins, al menținerii și al consolidării păcii globale. Aceasta întrucât riscurile și amenințările conturate în ultimii ani au reflectat fațetele cameleonice ale războiului modern, în care lupta propriu-zisă dintre „combatanți” nu mai îmbracă doar forma participării directe în teatrele de operații, ci s-a extins în multiple domenii, precum cel cibernetic, informațional sau tehnologic, conturând astfel imaginea unui „război multidimensional”, pentru combaterea căruia se impune reunirea eforturilor liderilor statali în plan politic, juridic și militar.

4.1 Concepția NATO privind crima organizată transfrontalieră

Obiectivul principal al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, alianță politică militară stabilită în 1949, este acela de a salvgarda libertatea și securitatea membrilor săi, prin mijloace politice și militare, realitatea faptică demonstrându-ne că cooperarea dintre națiuni, fundamentată pe solidaritate și întrajutorare, rămâne remediul cel mai eficient pentru escaladarea conflictelor și gestionarea crizelor ce afectează și destabilizează umanitatea, dincolo de diferențele de ordin politic, militar, juridic, economic, social și cultural existente între statele aliate.

Modalitățile de interacțiune din cadrul contingentelor militare multinaționale au condus la distincția dintre multinaționalitatea orizontală, formă tradițională de interacțiune între forțele armate aliate, constând în alăturarea unităților naționale individuale în cadrul aceleiași grupări sau chiar cooperarea unor corpuri de armată din țări diferite, caracterizată prin întruniri la nivelul cartierelor generale sau în domeniul logistic și multinaționalitatea verticală, de esența căreia este constituirea unor contingente mixte, bi sau multinaționale, la un eșalon inferior, în scopul declarat de a alătura unități naționale diferite, de a încuraja dialogul dintre soldați de diferite naționalități, de a îmbunătăți înțelegerea reciprocă și a diminua prejudecățile mutuale.

Conceptul de „apărare colectivă” consacrat prin art. 5 din Tratatul de la Washington a făcut posibilă extinderea Alianței, prin cooptarea de noi membri de pe două continente (în prezent totalizând 28 de state), animați de ideea consultării și cooperării în domeniul apărării și securității, dar și de participarea în operații multinaționale de gestionare a crizelor, prin prisma Conceptului Strategic adoptat la Summitul NATO de la Lisabona din 2010, care îi conturează și îi potențează atribuțiile Alianței.

Obiectivele apărării colective, managementul crizelor și securitatea prin cooperare au fost reafirmate și în Declarația Summitului NATO din Țara Galilor din 5 septembrie 2014, prin care NATO a aprobat Planul de Acțiune pentru creșterea nivelului de reacție, pentru a putea răspunde cu promptitudine schimbărilor intervenite în mediul de securitate, provocărilor și implicațiilor strategice generate de conduita Rusiei, ca și riscurilor și amenințărilor venite din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord (pct. 5). Prin aceeași Declarație, NATO a lansat și Conceptul Națiunilor-Cadru, în temeiul căruia statele aliate acționează în grupuri multinaționale pentru dezvoltarea reunită a forțelor și capabilităților lor, sub coordonarea unei națiuni-cadru, pentru implementarea conceptului punându-se bazele inițiale a trei grupuri multinaționale de lucru coordonate de Germania, Anglia și Italia, iar alte astfel de grupuri fiind în curs de formare (pct. 67). În plus, prin Declarația specificată s-a aprobat și Inițiativa privind Construirea Capacităților de Apărare și de Securitate Conexe destinată consolidării angajamentelor asumate față de aliați și susținerii stabilității Alianței, părțile semnatare convenind să extindă aplicarea inițiativei și în Georgia, Iordania și Republica Moldova și să furnizeze asistența pentru asigurarea apărării și securității în Libia, inclusiv prin dezvoltarea de parteneriate cu ONU, UE și OSCE (pct. 89).

Descrisă fie ca bloc constructiv indispensabil unei noi și stabile ordini mondiale ori ca expresie instituțională a unei viziuni comune asupra legitimității, NATO se află într-un continuu proces de restructurare și de metamorfozare, încercând să învețe din trecutul istoric, să se ancoreze în prezent și să își proiecteze strategia viitoarelor acțiuni întreprinse în exercitarea rolului său activ, proclamat încă de la data înființării ei, prin lupta asiduă condusă împotriva terorismului, prin acțiuni de apărare împotriva atacurilor cibernetice, ca și prin promovarea contribuției femeilor în domeniul păcii și securității.

Operațiile și misiunile conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Irak, Pakistan, Sudan și Libia din perioada 1992-2011 au avut o evoluție sinuoasă, dar în același timp, au desăvârșit experiența coaliției în rezolvarea conflictelor și crizelor globale ori regionale și au pavat drumul acțiunilor actuale din zone deosebit de sensibile ale Globului. Spre exemplu, la misiunea NATO din Afganistan, unde Alianța coordonează activitatea ISAF, mandatată cu extinderea autorității Guvernului afgan pentru crearea mediului funcționării instituțiilor democratice și garantării respectării principiului supremației legii și desfășoară concomitent activități de pregătire și instruire a unui corp militar profesionist constituit din afgani (ANSF), capabil să asigure securitatea propriei țări, Alianța angajându-se să acorde asistența și sprijinul financiar necesar susținerii acestei noi forțe de securitate începând din 2015, în cadrul Misiunii Resolute Support, reglementată juridic prin Convenția asupra Statutului Forțelor (SOFA) semnată în 30 septembrie 2014.

Constructivă pentru asigurarea securității este și Misiunea NATO din Kosovo, derulată prin intermediul trupelor aliate reunite sub titulatura de Forța NATO pentru Kosovo (KFOR), a căror prezență în zonă este esențială în prezervarea păcii și stabilității și continuă în temeiul Rezoluției nr. 1.244/1999 a Consiliului de Securitate al ONU, având o înrâurire decisivă asupra dialogului mediat de UE dintre Serbia și Kosovo, axat în principal, pe rezolvarea disputei privitoare la zona nordică a Kosovo și materializat prin semnarea unui Pact cuprinzând un set de principii privind normalizarea relațiilor dintre cele două state în aprilie 2013, sprijinit de Alianța Nord-Atlantică. Implicarea NATO în stabilizarea regiunii afectate a vizat, între altele, menținerea siguranței și ordinii publice, prezervarea securității granițelor, interzicerea contrabandei transfrontaliere cu armament, implementarea unui program referitor la tranzacțiile cu arme, muniții și exploziv pe teritoriul Kosovo, distrugerea armamentului, dar s-a concentrat și pe rezolvarea unor probleme majore de care depinde însăși funcționarea statului kosovar, respectiv înființarea de instituții civile, crearea unui sistem legislativ și judiciar propriu, aplicarea mecanismului punitiv indispensabil combaterii infracționalității.

În analiza contribuției NATO în domeniul securității internaționale, merită amintit și sprijinul substanțial furnizat actualmente de Alianță Uniunii Africane, prin asistența oferită în Misiunea din Somalia (AMISOM), în domeniul aerian și maritim, prin trimiterea de experți specializați în diverse domenii (strategic, financiar, logistic, managementul forței armate, resurse umane, IT), instruirea în programele școlilor NATO, ca și prin suportul oferit African Standby Force (ASF), pentru ca această nouă forță militară regională să devină perfect operațională și să poată asigura prin propriile sale capabilități, stabilitatea întregului continent african în timpul crizelor.

Participarea NATO în demersurile actuale de consolidare a securității globale nu se limitează însă la spațiul terestru, acțiunile sale desfășurându-se și în spațiul maritim, respectiv în Marea Mediterană, în cadrul Operațiunii Active Endeavour, prin monitorizarea constantă a transporturilor operate de nave prin Strâmtoarea Gibraltar, întărind astfel siguranța regiunii, contracarând terorismul practicat în largul mării și contribuind la combaterea eficientă a activităților de contrabandă și proliferare a armelor de distrugere în masă. În paralel, acțiunile NATO se îndreaptă și în direcția combaterii pirateriei maritime în largul Cornului Africii, prin coordonarea Operațiunii Ocean Shielda cărei realizare îmbracă forme multiple: monitorizarea aeriană a navelor, prevenirea și neutralizarea deturnărilor de nave, reprimarea jafurilor armate, distrugerea bazelor și materialului logistic utilizat de pirați, escortarea și reținerea navelor.

Cercetarea științifică a rolului Alianței Nord-Atlantice în opera de menținere a păcii și a securității globale nu ar fi completă, fără evidențierea importanței eforturilor depuse de NATO în combaterea terorismului, prin angajarea sa în numeroase inițiative de natură politică, operațională, conceptuală, militară, tehnologică și științifică, consolidate prin elaborarea și implementarea unui Ghid de combatere a terorismului lansat în cadrul Summitului de la Chicago din 2012 și dezvoltarea unei ample activități pe trei planuri: prin crearea unui forum permanent de consultare transatlantică, prin folosirea capabilităților sale militare și civile în scopul combaterii terorismului și gestionării consecințelor atacurilor teroriste, prin cooperarea în parteneriate împreună cu alte organizații internaționale (ONU, UE și OSCE) sau state nonmembre ale Alianței. În considerarea rațiunilor pe care își fundamentează propria existență, NATO a decis, în aprilie 2014, suspendarea cooperării civile și militare cu Rusia, inclusiv în sfera combaterii terorismului, condamnând intervenția militară nelegală a Rusiei în Ucraina, soldată cu încălcarea flagrantă a integrității teritoriale și a suveranității Ucrainei, ca și tentativa de a anexa Crimeea teritoriului rus, într-o manieră incompatibilă cu principiile dreptului internațional și îndeosebi cu principiul supremației legii, reafirmat de NATO prin toate instrumentele sale normative.

Pe fundalul suspendării cooperării dintre NATO și Rusia, raporturile de cooperare dintre NATO și Ucraina s-au intensificat, materializându-se pe de o parte, în sprijinirea Ucrainei în procesul de reformare a sistemului ei de apărare și securitate, esențial pentru deplina instaurare a regimului democratic în această țară, prin coordonarea furnizării de asistență umanitară și medicală în zonele afectate de criza cu Rusia, iar pe de altă parte, prin ajutorul acordat NATO de Ucraina în gestionarea misiunilor sale curente din Afganistan și Kosovo, colaborarea dintre cele două entități devenind mai solidă, odată cu adoptarea unei declarații comune în septembrie 2014 a Comisiei NATO-Ucraina la Summitul din Țara Galilor, prin care Rusia a fost aspru condamnată pentru destabilizarea deliberată și continuă a Ucrainei de est, ca și pentru așa-zisa anexare a Crimeii.

În ceea ce privește locul pe care îl joacă NATO în actualul mediu de securitate trebuie subliniată și implicarea Alianței în acțiunile de combatere a cyber-terorismului, transpuse prin noua politică promovată în cadrul Summitului din Țara Galilor din septembrie 2014, potrivit căreia apărarea cibernetică constituie parte integrantă a apărării colective, iar dreptul internațional se aplică și în spațiul cibernetic. Noua politică constituie o piatră de încercare pentru aliați, întrucât aduce ca elemente inovatoare, restructurarea guvernanței în apărarea cibernetică, procedura de asistență a aliaților, ca și integrarea apărării cibernetice în planurile operaționale, stipulând necesitatea de intensificare a cooperării cu parteneri privați din domeniul industrial.

Nu în ultimul rând, NATO a depus și continuă să depună diligențe pentru înlăturarea impedimentelor privind participarea femeilor în prevenirea, gestionarea și rezolvarea conflictelor, ca și în operațiile de restabilire a păcii, protejarea drepturilor persoanelor de sex feminin, prevenirea violențelor decurgând din conflicte de natură sexuală, prin dezvoltarea durabilă de parteneriate cu alte organizații internaționale, cea mai recentă inițiativă în acest sens reprezentând-o Noua Politică NATO din 2014 referitoare la Femei, Pace și Securitate, în care se reflectă punerea în practică a principiilor cristalizate prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1.325/2000 și a rezoluțiilor conexe subsecvente.

Analiza riguroasă a acțiunilor NATO din ultimul deceniu, în care se înscrie și dezvoltarea parteneriatelor cu ONU, UE și OSCE, cu precădere în domeniile de interes vital pentru menținerea păcii globale, ne determină să concluzionăm că Alianța Nord-Atlantică și-a însușit pe deplin valențele „abordării cuprinzătoare a securității”, înțelegând nevoia stringentă de protecție a omenirii în fața noilor provocări și amenințări ale contemporaneității.

4.2 Concepția UE privind crima organizată transfrontalieră

Crearea Uniunii Europene în constelația colectivităților de state reunite pentru realizarea intereselor economice și politice comune a marcat în mod decisiv întreprinderea demersurilor privind apărarea securității globale, consfințind cooperarea interstatală în lupta acerbă condusă pentru promovarea și ocrotirea drepturilor omului, elaborarea și implementarea politicii de securitate și apărare comună, combaterea fermă a infracționalității transfrontaliere, ceea ce a reprezentat un pas uriaș în îndeplinirea dezideratului de consolidare a păcii și ordinii sociale.

Idealul Uniunii Europene de ancorare în viața societății a rolului central al omului și a drepturilor lui inviolabile și inalienabile, precum și respectarea acestor drepturi, s-au inspirat atât din moștenirea culturală religioasă și umanistă a statelor europene, cât și din experiențele Consiliului Europei în promovarea libertăților fundamentale, astfel încât, la fel ca țările ce o compun sau ca organizația CE, Uniunea se bazează pe valorile respectării demnității umane, democrației, egalității și statului de drept, încercând să ofere cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție (…).

Beneficiul colaborării cu principalii actori angrenați în misiuni și operații de prezervare a securității a fost înțeles în profunzime și de UE, care, prin dezvoltarea de alianțe strategice cu alte organisme și organizații internaționale, transpuse în declarații, acorduri sau convenții, a devenit, la rândul său, un fervent susținător al stabilității, dar și un promotor al valorilor ocrotite prin acțiuni militare colective, punând astfel în aplicare efectivă principiile proclamate în Tratatul de la Lisabona, prin care s-a impus și conceptul de Politică de Apărare și Securitate Comună (PSAC).

În viziunea noii legi europene fundamentale, implicarea UE în domeniul gestionării militare a crizelor include dreptul de a recurge la acțiuni de dezarmare, de a desfășura misiuni umanitare și de evacuare, de a acorda asistență și consiliere în probleme militare, de a restabili pacea și de a conduce operații de stabilizare în perioada postconflictuală, toate aceste prerogative fiindu-i conferite Uniunii în considerarea rolului său substanțial în edificarea și protejarea securității europene, ca parte integrantă a securității globale. În acest context, UE devine un „pion” esențial în jocurile de putere derulate pe harta lumii, în care acțiunile militare trebuie să îndeplinească atât o funcție preventivă, cât și o funcție combativ-constructivă, atunci când interesele umanității o cer.

Sub aspect normativ, UE s-a preocupat, între altele, de elaborarea Strategiei europene de securitate din 12 decembrie 2003 (fondată pe contracararea amenințărilor, asigurarea securității vecinătăților sale, dezvoltarea unei ordini internaționale bazate pe multilateralism efectiv), dar și de adoptarea Strategiei UE contra proliferării armelor de distrugere în masă din 2003 (stipulând importanța multilateralismului, necesitatea promovării unui mediu regional și internațional stabil, cooperarea strânsă cu parteneri-cheie); reglementarea comerțului cu arme (implementată prin Decizia 2010/336/PESC din 14 iunie 2010 a Consiliului Uniunii Europene); combaterea comerțului ilicit cu arme de calibru mic și armament ușor pe calea aerului, prin adoptarea Strategiei Uniunii Europene de combatere a acumulării ilicite și a traficului ilicit de arme de calibru mic și armament ușor (SALW), precum și de muniție aferentă – Strategia UE privind SALW din 2003 (în aplicarea cărora s-a adoptat Decizia 2010/765/PESC a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2010); controlarea exporturilor, transferului, serviciilor de intermediere și tranzitului produselor cu dublă utilizare, prin edictarea Regulamentului Consiliului UE nr. 428 din 5 mai 2009 (reglementându-se situația bunurilor cu utilizare civilă și militară, sub aspectul procedurii și condițiilor de tranzacționare).

Pentru atingerea obiectivului de întărire și de perfecționare a capabilităților sale militare, eforturile UE s-au manifestat de-a lungul evoluției sale și în plan instituțional, prin crearea Comitetului Militar al Uniunii Europene (având atât funcția de forum pentru cooperare și consultare militară a statelor unionale în domeniul prevenirii conflictelor și managementul crizelor, cât și funcția de evaluare a opțiunilor militare strategice, de consiliere și planificare a operațiilor pe timp de criză) și Agenției Europene de Apărare (însărcinată cu dezvoltarea capacității de apărare în situații de criză, promovarea cooperării în domeniul armamentului, consolidarea bazei industriale și tehnologice, creșterea eficacității cercetării și tehnologiei) ori prin consacrarea instituției Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate comună și a unui Serviciu european pentru acțiune externă, care au sporit capacitatea Uniunii de a răspunde amenințărilor asupra securității cetățenilor europeni.

Acțiunile militare recente derulate de UE relevă faptul că această comuniune de state își conștientizează atributul de instrument eficace al securității și pune un accent deosebit pe respectarea principiului supremației dreptului, garantarea drepturilor omului, perfecționarea capabilităților umane, tehnice și logistice și profesionalizarea corpului forțelor armate proprii, consolidarea sistemului de apărare și securitate colectivă, finanțarea acțiunilor militare, îmbunătățirea procedurilor de lucru în teatrele de operații.

Operațiunea EUFOR ALTHEA constituie un exemplu elocvent de implicare a Uniunii Europene în acțiunile actuale de menținere a securității în Bosnia și Herțegovina, pentru a-i sprijini stabilizarea și a-i facilita integrarea europeană, ceea ce se traduce prin suportul uman, material și logistic acordat forțelor militare naționale în procesul de formare și instruire continuă, ținând seama de imperativul asigurării păcii în zona de Balcanilor de Vest, în realizarea unuia dintre obiectivele fundamentale ale Politicii de Apărare și Securitate Comună: prevenirea conflictelor.

Aportul militar al UE se dovedește la fel de vizibil și pe continentul african, unde statele unionale au decis, în 2014, să lanseze Operațiunea militară EUFOR RCA, a cărei dislocare a fost aprobată prin Rezoluția nr. 2.134 din 28 ianuarie 2014 a Consiliului de Securitate al ONU, pentru a asigura un mediu stabil de securitate pe teritoriul Republicii Central Africane, în zona Bangui, astfel încât să se permită acordarea de ajutoare și asistență umanitară populației civile supuse unui regim auster de violență și teroare.

Eforturile UE de sprijinire a păcii, de protejare a populației civile și de reconstrucție a statelor africane confruntate cu un grad de infracționalitate extrem de ridicat s-au reflectat și în alte misiuni militare de mare anvergură pentru securitatea regională: EUSEC RD Congo (axată pe susținerea autorităților congoleze în reconstrucția armatei naționale și crearea cadrului necesar redresării economice și sociale a statului), EUTM-Mali (implicată în acțiuni de sprijin pentru restaurarea ordinii constituționale și democratice, susținerea autorităților statale în exercitarea suveranității asupra teritoriului malian, combaterea crimei organizate și a actelor teroriste) și EUTM Somalia (mandatată cu antrenarea forțelor armate somaleze, protejarea civililor, familiarizarea militarilor somalezi cu normele de drept internațional umanitar și normele de protecție a drepturilor omului, furnizarea consultanței strategice și activități de mentoring).

La fel ca și NATO, UE se alătură acțiunilor militare maritime angajate în zona Cornului Africii și a Oceanului Indian, derulând în acest sens, propriile sale operații și misiuni militare, respectiv EU NAVFOR Somalia – Operația Atalanta și EUCAP Nestor, care implică depistarea, prevenirea și reprimarea pirateriei și a jafurilor armate, protecția navelor transportatoare de hrană, monitorizarea activităților de pescuit, consolidarea securității maritime, întărirea sistemului judiciar sub aspectul procedurilor aplicate pentru cercetarea, urmărirea, judecarea și condamnarea persoanelor găsite vinovate de comiterea de infracțiuni în spațiul maritim.

Pe lângă misiunile și operațiile militare complexe desfășurate de forțele UE la scară planetară, Uniunea și-a orientat prioritățile și către îndeplinirea unor misiuni civile aflate în plină desfășurare la ora actuală, ale căror obiective se circumscriu conceptelor apărării și securității comune: EUBAM Libia (focalizată pe susținerea Libiei în perioada postconflict, prin transfer de know-how, în scopul dezvoltării securității și managementul granițelor terestre, maritime și aeriene); EUCAP Sahel Niger (concentrată pe combaterea amenințărilor la adresa securității, terorismului, crimei organizate și migrației nelegale și pe susținerea securității energetice, prin sprijinul acordat forțelor de securitate nigeriene în instruirea și dezvoltarea strategiilor operaționale și a competențelor tehnice); EUCAP Sahel Mali (mandatată cu sprijinirea statului malian în instaurarea ordinii democratice și constituționale, menținerea durabilității păcii și a autorității statale pe întregul teritoriu, prin furnizarea de instruire și consiliere strategică); EULEX Kosovo(constând în acordarea de asistență autorităților kosovare în implementarea principiului supremației legii, cu accent pe întărirea sistemului național judiciar și puterii judecătorești, prin monitorizare, mentorat și consultanță); EUAM Ucraina(abilitată cu susținerea autorităților ucrainene în elaborarea strategiilor de securitate, reformarea sistemului polițienesc și sistemului judiciar, acordarea de consultanță strategică, implementarea aplicării și garantării principiului supremației legii); EUBAM Moldova și Ucraina (misiune cu caracter tehnic și consultativ, menită a sprijini, prin consiliere și instruire, reformarea sectorului vamal și securizarea granițelor, îndeosebi a graniței ucrainiano-moldovene și ucrainiano-transnistrene, prevenirea și depistarea actelor de contrabandă și a traficului ilicit de mărfuri și de ființe vii).

Misiunilor evocate anterior le-am putem adăuga și misiunile EUPOL Afganistan și EUPOL Copps/Palestinian Territories inițiate de Uniunea Europeană în vederea reformării sistemului polițienesc și celui judiciar, în special, în sfera penală, dezvoltarea infrastructurii de profesionalizare și instruire a polițiștilor și personalului de securitate și ordine publică, armonizarea legislației interne cu normele dreptului internațional, asigurarea garanțiilor pentru aplicarea principiului supremației legii și respectarea drepturilor omului în teritoriile afgane și palestiniene profund afectate de criză și instabilitate.

Complexitatea acțiunilor UE în scopul menținerii păcii locale, regionale ori globale, ce îmbracă inclusiv forma misiunilor militare și civile, ne demonstrează fără putință de tăgadă că conceptul de apărare și securitate comună reglementat prin Tratatul de la Lisabona nu a rămas în stadiu pur teoretic, ci s-a integrat perfect în realitatea faptică a mediului actual de securitate aflat într-o continuă dinamică, schimbare și incertitudine.

4.3. Armonizarea legislației românești cu cea internațională

România a luptat dintotdeauna, așa cum a putut sau i s-a impus pentru a-și păstra valorile naționale: independența, suveranitatea, integritatea și unitatea teritoriului și cetățenilor săi, așa cum se stipulează și în normativele statului de drept.

După 20 ani de tranziție post-comunistă, România a ajuns în final la vârsta maturității învățând să treacă de la totalitarism la un regim democratic. A înțeles că integrarea în structurile cele mai puternice existente în prezent în lume o vor face mai puternică pe ea însăși și că, ajutându-le pe acestea să își îndeplinească scopurile și le va îndeplini pe cele proprii. În acest sens, după ce a realizat demersurile și a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeană, după ce, la 29 martie 2004, a pășit în NATO ca stat aliat. În prezent, România trebuie să facă față unor noi provocări: valorificarea calității de membru al UE și NATO. La rândul lor, în prezent, UE și NATO sunt entități aflate într-un dinamic proces de transformare și reformă instituțională ca urmare a mediului internațional de securitate.

În acest context, profilul și conduita viitoare a României trebuie să valorifice oportunitățile existente în cadrul organizațiilor europene și euroatlantice, în scopul promovării unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea și aprofundarea procesului de modernizare a societății românești, implicând atât consolidarea economică și instituțională, cât și creșterea standardelor de viața ale cetățenilor săi.

În urma semnării Tratatului de aderare a României la UE la 25 aprilie 2005, România a dobândit dreptul de a exercita rolul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora.

Începând cu data aderării României la UE, țara noastră are obligația de a aplica în întregime acquis-ul comunitar, cu excepția directivelor la care au fost obținute perioade de tranziție în cadrul negocierilor de aderare. În acest sens, MApN are calitatea de avizator în ceea ce privește actele normative naționale privind transpunerea unor directive comunitare. Participarea Armatei Române la operații în sprijinul păcii și de gestionare a crizelor este un alt element care subliniază viabilitatea organismului militar românesc în plan internațional. Începând din anul 1991 România a participat la mai multe operații de acest tip, respectiv în IFOR/ KFOR conduse de NATO în Bosnia și Herțegovina, ALBA și MAPE în Albania, UNMIK în Kosovo. Totodată, România participă la misiunile de poliție ale Uniunii Europene (EUPM) din Bosnia și Herțegovina și la operațiunea militară “Concordia“ a Uniunii Europene din Macedonia.

Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare națională dobândește un caracter pro-activ pronunțat. Ca o consecință, responsabilitățile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului național ori la diplomația preventivă, ci și la politici care promovează ofensiv interesele României și care sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni. În consecință, pentru acest prim deceniu al secolului al XXI-lea obiectivele politicii de apărare a României sunt:

consolidarea statutului României ca stat membru NATO și UE și dezvoltarea unui profil strategic adecvat în cadrul acestor organizații;

continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente;

întărirea controlului civil și democratic asupra armatei și perfecționarea mecanismelor de realizare a acestuia, în conformitate cu principiile și valorile democrației constituționale;

consolidarea statutului României de contributor la securitatea regională și globală.

România și-a asumat un rol activ în sud-estul Europei și reprezintă un factor de stabilitate în regiune, promovând relațiile de bună vecinătate cu toate statele vecine și contribuind la întărirea cooperării regionale. Localizarea geografică a României oferă Alianței o nouă deschidere către zone importante cum sunt zona Caucazului și Asia Centrală, zone în care România are o influență deosebită și, de aceea, implicarea sa trebuie să fie maximă.

România își asumă un rol activ în soluționarea tuturor problemelor Alianței, devenind mult mai responsabilă la problemele de securitate regională și globală, prin:

promovarea păcii și stabilității regionale;

asumarea unui rol sporit în rezolvarea problemelor arcului de instabilitate reprezentat de zona Balcanilor de Vest, Orientul Mijlociu, Caucaz;

contribuția cu forțe credibile, oriunde și oricând Alianța va fi solicitată să intervină. Reforma Armatei României va trebui să conducă la:

crearea structurii de forțe armate capabile să îndeplinească toată gama de misiuni NATO;

disponibilitatea forțelor armate de integrare în cadrul structurii de forțe NATO;

creșterea gradului de interoperabilitate, dislocare și sustenabilitate a forțelor armate;

dezvoltarea inițiativelor bilaterale cu alte armate partenere;

disponibilitatea de participare la mai multe operații multinaționale.

Transformările vor fi produse atât de redistribuirea bazelor militare, cât și de pozițiile strategice deținute de riverani și de prezența străină în regiune în format bi și multinațional. Practic, toate statele din regiune au relații instituționalizate cu NATO, ca membri sau ca parteneri.

Dezvoltarea societății globale, creșterea impactului comunicațiilor și al schimbului de informații în politica internațională, cât și mai ales definirea noilor parametri de evoluție și a noilor actori internaționali vor reprezenta oportunități, dar și riscuri la adresa securității României. Într-o lume a interdependenței globale, a multiplicării acțiunilor actorilor non-statali pe scena internațională, securitatea României nu mai poate fi definită în parametri exclusiv naționali și va depinde fundamental de asigurarea stabilității în plan regional și global. Securitatea națională va fi proiectată în interiorul NATO și UE, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Esența securității României o va constitui asigurarea unei coeziuni și logici interne a tuturor transformărilor în curs de desfășurare sau care vor fi impuse de necesitățile ulterioare, în cadrul unui sistem care va permite continuitatea politicilor macro și adaptarea la nivel micro a cerințelor interne și internaționale.

Astfel, În efortul de susținere a politicii de vecinătate a UE, pe dimensiunea estică, sudică sau în Balcanii Occidentali, statul român va putea contribui la: aprofundarea percepției statelor membre UE relativ la riscurile emergente din aceste regiuni, precum și la consolidarea relației de complementaritate și coordonare strategică între NATO și UE în plan regional și global. În contextul integrării, România devine un vector important al implicării NATO și UE în zone de interes pe care țara noastră posedă expertiză prin poziționarea sa în zona sud est europeană și a Mării Negre.

Logica integrării în spațiul de securitate european și euroatlantic presupune:

armonizarea intereselor și priorităților naționale de securitate cu cele colective, definite în documentele strategice fundamentale (prin încorporarea în Strategia Națională de Apărare a Țării a prevederilor din Strategia de Securitate a UE, Conceptul Strategic al NATO);

coordonarea proceselor de transformare naționale cu cele ale structurilor comunitare și aliate, inclusiv prin coordonarea programelor și acțiunilor, a fondurilor și resurselor dedicate combaterii riscurilor și amenințărilor la adresa securității.

promovarea intereselor naționale în forurile aliate și comunitare, demers care poate constitui un vector de catalizare și modelare al cerințelor proprii de securitate.

CAPITOLUL 5 – CONCLUZII

În lumea de astăzi, mai mult ca oricând, a luat amploare fără precedent crima organizată care, de multe ori, se întrepătrunde și cu terorismul și conține un nucleu dur, criminalitatea economico-financiară, precum și corupția, fenomene ce tind să erodeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.

Tot mai mult, organizațiile criminale profită de contradicțiile generate de permisivitatea sau chiar lipsa unor legi, de neaplicarea legilor existente, de aplicarea unor modele teoretice din alte state care nu se integrează cu condițiile concrete ale statului ce le împrumută, de relațiile neadecvate dintre sferele politice, economice și administrative, precum și de ineficiența ori slaba colaborare dintre structurile interne sau internaționale abilitate în combaterea fenomenului infracțional.

Mai mult decât atât, organizațiile mafiote reușesc să se adapteze imediat pentru a scăpa de măsurile întreprinse împotriva lor de către poliție și instituțiile justiției, ceea ce denotă faptul că există un anumit „model” mafiot care cuprinde elemente de tactică, „căi și mijloace de acțiune”, foarte sofisticate și periculoase.

Infiltrarea structurilor crimei organizate în cadrul sistemelor economice îngrădește libertatea de acces la investiții, afectează forța de muncă, consumul, piețele de desfacere, proprietatea, capitalul, activitatea productivă, ceea ce are consecințe negative asupra bunăstării populației, dezvoltării economice și chiar, în unele situații, asupra stabilității anumitor regiuni.

Pe acest fond, strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul includerea de noi vectori în ecuația de siguranță națională a fiecarui stat. În contextul în care forurile continentale și mondiale își canalizează eforturile pe direcția identificării soluțiilor adecvate pentru eradicarea fenomenului, România și-a amplificat eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internațional cât și în plan intern. Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliția internațională, prin punerea la dispoziție a întregului potențial național și intensificarea măsurilor de actualizare a cadrului legislativ și implementare a acquis – ului comunitar.

Dacă vrem să dobândim cunoștințe cuprinzătoare cu privire la cauzele și manifestările noilor fenomene ale criminalității, în special în străinătate, trebuie să-i acordăm o importanță mai mare activității din domeniul intelligence. Și ea trebuie să aibă loc – pentru o mai mare putere de expresie și rază de acțiune – în cooperare cu diferiți factori precum Poliția sau Armata. La nivel european lipsește însă o comparație a planurilor situațiilor naționale în domeniul crimei organizate. Astfel, la nivel european s-a pus în practică scopul formulat în „Programul de la Haga", respectiv schimbarea „Organized Crime Report" – OCR (Raportului privind Crima Organizată) al Uniunii Europene cu „Organized Crime Threat Assessment" – OCTA (Evaluarea Amenințărilor Crimei Organizate).

Globalizarea, chiar dacă se prezintă ca o acțiune ce tinde spre unitate prin integrare, are foarte multe aspecte, foarte multe dimensiuni. Toate acestea se derulează, deopotrivă, într-o strânsă corelare, dar și cu foarte multe particularități. Una dintre constantele acestei dinamici este aceea că procesul de globalizare, ca orice proces dinamic și complex de pe lumea aceasta, se sere puternic și continuu securizat.

Prin securizarea globalizării înțelegem un sistem de acțiuni, pe toate palierele și în toate etapele, prin care se asigură funcționarea normală a sistemului și procesului, păstrarea structurilor eficiente, contracararea provocărilor, pericolelor și amenințărilor, atât prin reacții și acțiuni preemptive și preventive adecvate, cât și prin acoperirea și diminuarea vulnerabilităților.

Aproape totul trece dincolo de frontiere, dar prin frontiere sau peste frontiere. Rețeaua estompează granițele, chiar dacă nu le desființează, ci dimpotrivă, pe unele dintre ele, chiar le accentuează, iar pe altele le recreează sau le metamorfozează. Nu putem spune că ne aflăm în epoca dispariției frontierelor. În opinia unor analiști, o astfel de epocă nu va veni niciodată.

Civilizația planetei, compusă din mii de culturi, din valori nenumărate, grupate în patrimonii deosebite, nu poate exista în afara frontierelor. Nici omul nu poate exista în afara frontierelor. Omul are nevoie de limite și delimitări, are nevoie de frontiere.

În aceste condiții, tot ce aparține de ființa umană, de civilizația umană, de condiția umană, bun sau rău, urmează noile căi, noile coordonate. Infracționalitatea nu rămâne în „sapă de lemn”, iar criminalitatea nu devine marginală, ci, dimpotrivă, se metamorfozează odată cu societatea, se adaptează rapid – chiar mai rapid decât normalitatea – noilor condiții.

Criminalitatea se dezvoltă și se extinde mai ales în perioadele de haos, constituindu-și piloni de sprijin, structuri dinamice și rețele, modelate pe cele normale, dar în subteran și cu desfășurări mult mai complexe și mai diversificate, cu încrengături greu de identificat și de urmărit. Criminalitatea se globalizează în același ritm cu informația și economia, poate chiar mai repede. Rețelele criminale și mafiote sunt transfrontaliere și funcționează de mulți ani, ca un fel de sisteme complexe, cu geometrie variabilă, interconectate și autoreglabile.

În fiecare an, organizațiile criminale adună și spală sume uriașe de bani. „Nu au fost niciodată atât de multe perspective economice pentru atât de mulți oameni. Dar niciodată nu au fost atât de multe oportunități pentru ca organizațiile criminale să utilizeze sistemul”, a spus Pino Arlacchi, director executiv al Oficiului Națiunilor Unite pentru controlul drogurilor și prevenirea criminalității la al zecelea Congres al Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul infractorilor (Viena, 8-17 mai 2000). Percepută, altădată, ca o amenințare locală, criminalitatea organizată s-a transformat în prezent într-un fenomen internațional și deosebit de alarmant din cauza consecințelor pe care le are. Criminalitatea a preluat tendințele de modernizare a societății umane. „Crima modernă, la fel ca și afacerile moderne, are tendința de centralizare, organizare și comercializare (…) criminalii aplică metodele de afaceri […]. Oamenii și femeile răului formează trusturi” spunea, în 1919, Henry Barrett, director operativ al Chicago Crime Commission. Crima organizată este percepută astăzi ca fiind o superputere. Criminalitatea organizată, sub toate formele ei (traficul de armament, de materiale nucleare și de droguri, imigrația ilegală), dar și terorismul constituie amenințări globale, atât prin amploarea, cât și prin varietatea sau ingeniozitatea mijloacelor de are dispun și pe care le utilizează pentru atingerea propriilor obiective.

Crima organizată și terorismul nu sunt fenomene noi apărute pe scena lumii. Ceea ce este nou este ritmul lor rapid de propagare, amploarea rețelelor ce le susțin sau ușurința cu care eludează legea. Grupurile crimei organizate sunt din ce în ce mai sofisticate și mobile. Activitățile lor se întind de la traficul de droguri și prostituție, până la imigrație ilegală, traficul de ființe umane, spălare de bani, criminalitatea economică, contrabandă de mărfuri contrafăcute și chiar infracțiuni de mediu, cum ar fi cele de deversare de deșeuri toxice. Din cauza caracterului său secret, criminalitatea organizată nu poate fi descoperită decât cu dificultate. Aceasta deoarece, de fiecare dată impune legea tăcerii pentru membrii săi, dar și pentru populația care trăiește pe teritoriul pe care-l controlează. În lumea de astăzi, mai mult ca oricând, a luat o amploare fără precedent crima organizată, cu nucleul ei dur, criminalitatea economico financiară, precum și corupția, fenomene ce tind să erodeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.

Tot mai mult, organizațiile criminale profită de contradicțiile generate de permisivitatea sau chiar lipsa unor legi, de neaplicarea legilor existente, de relațiile neadecvate dintre sferele politice, economice și administrative, precum și de ineficiența ori slaba colaborare între structurile interne abilitate în combaterea fenomenului infracțional. Infiltrarea structurilor crimei organizate în cadrul structurilor economice îngrădește libertatea de acces la investiții, afectează forța de muncă, consumul, piețele de desfacere, proprietatea, capitalul, activitatea productivă, ceea ce are consecințe negative asupra bunăstării populației și dezvoltării economice.

Criminalitatea organizată și corupția sunt fenomene omniprezente, care pot fi întâlnite în țări diferite din punct de vedere economic sau al dezvoltării sociale. Deși anumite societăți sunt mai vulnerabile decât altele și pot suferi mai mult de pe urma efectelor devastatoare ale criminalității organizate și corupției, totuși nicio țară din lume nu este, în prezent, imună la influența distructivă a corupției și criminalității organizate.

La ora actuală asistăm la o recrudescență fără precedent a fenomenului criminalității care este amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism și crimă organizată, comise în scopul de a produce teamă și insecuritate în rîndul populației, dar și o serie de delicte și crime, ce aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mână armată și alte fapte care afectează siguranța civică și individuală.

Alături de violența primitivă, ocazională sau pasională, se constată proliferarea violenței raționale, specifică criminalității organizate și organizațiilor criminale profesioniste. Asistăm la o așa numită „internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni, prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de crime și delicte, ce presupun noi forme de prevenire și combatere a violenței și criminalității organizate atât la nivel național cât și internațional.

În pofida intensificării activității și intervențiilor organismelor cu atribuții de prevenire și combatere a criminalității în general, se constată o amplificare a actelor infracționale îndreptate împotriva persoanelor și patrimoniului public sau privat, precum și o extensie a faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economico-sociale. În cadrul acestui climat infracțional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă formă, cu un impact direct asupra stării de normalitate și siguranță civică. Astfel, forma cea mai periculoasă și virulentă a infracționalității organizate o reprezintă criminalitatea organizată transfrontalieră, un adevărat flagel ce amenință toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca și inexistente.

Formele criminalității organizate au căpătat noi valențe, extinzîndu-și aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, în contextul transformărilor geopolitice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională.

Criminalitatea organizată constituie o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, repercusiuni și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control cât și opinia publică, ea devenind un fenomen deosebit de grav și periculos ce are consecințe distinctive și destabilizatoare asupra structurii instituțiilor unui stat democrat, și un impact devastator ce pune în pericol nu doar stabilitatea economico-socială a statelor ci chiar securitatea și pacea națiunilor.

Mileniul trei a adus, odată cu deschiderea de noi orizonturi științifice, tehnice și informaționale, o mulțime de probleme cărora comunitatea internațională va trebui să le găsească neîntârziat un răspuns. Noul început de mileniu va fi considerat pentru multă vreme un punct de referință în evoluția fără precedent a fenomenului terorist, dar și un moment crucial în care comunitatea internațională a demonstrat hotărârea și determinarea de a eradica acest flagel care se perpetuează de la un an la altul. Pe de altă parte este tot mai evident faptul că numărul vulnerabilităților oricărui stat în fața acțiunilor teroriste a crescut considerabil, cel puțin proporțional cu nivelul tehnologic atins de statele occidentale puternic dezvoltate. Informația, a treia formă de manifestare a Existenței Fundamentale, la confluența dintre milenii, a devenit cea mai apreciată comoară a omenirii. Japonezii au afirmat că fericiții stăpâni ai informației de la sfârșitului secolului XX vor fi și stăpânii lumii. Informația va fi semnul puterii. S-au schimbat doar tehnicile și mediile de lucru, în rest, planul operațiunilor de protejare și securizare a informațiilor este același. Dependența de informație este tot mai mare, periculoasă chiar. Sunt state care depind total de informațiile oferite de componentele spațiului cibernetic național. Blocarea acestuia timp de câteva ore poate conduce la instaurarea haosului în țara respectivă, afectând și securitatea sistemului informațional global planetar. Omenirea se află în prezent în fața unei mari cotituri. Faptul că vom trăi într-o lume multiculturală și multietnică este inevitabil. Mondializarea și regionalizarea sunt procese ireversibile și atunci, în acest mediu de securitate internațional, „…nu ne rămâne decât să ne urâm, să ne reprimăm, să ne lichidăm și să ne tratăm ca inamici, sau să ne înțelegem, să ne cunoaștem, să ne tolerăm unii pe alții și să ne apropiem pentru a conviețui pașnic. Ignoranța este sursa a 99% din conflictele de pe pământ. Trăind în culturi, civilizații și religii diferite, trebuie să aflăm dacă vrem să ne căutăm reciproc defectele pentru a ne întări propriile stereotipii sau să găsim puncte comune.”

Amenințările teroriste sunt și rămân deocamdată de mare actualitate.

Specialiștii apreciază că „în următorul deceniu ele nu vor dispărea ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice și chiar să se amplifice”. Atacurile teroriste sunt și vor fi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului. Ele vor viza tot ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații și mai ales oameni (bătrâni, femei și copii) – întrucât unul din obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.

Terorismul constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și securității, a ființei umane, a valorilor și civilizației. Această amenințare este direct proporțională cu vulnerabilitățile societății moderne și evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică și crizele se înmulțesc.

Cu cât civilizația progresează, cu atât terorismul devine mai abject și mai

înfricoșător, prezentându-se ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii care se accentuează și se agravează din ce în ce mai mult. De aceea lupta împotriva lui nu este și nu poate fi ușoară și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei nu se înscriu într-o logică normală și într-o filozofie a rațiunii. Combaterea terorismului nu poate ieși însă din legile și obiceiurile războiului și ale luptei armate și de aceea dificultățile unei astfel de confruntări vor fi întotdeauna foarte mari.

Statele afectate nemijlocit de acțiunile teroriste sunt obligate să identifice și săutilizeze în practică instrumente normative și acționale mai eficiente în eforturile individuale și colective destinate prevenirii și combaterii terorismului, trecând peste divergențele care au împiedicat atâta timp realizarea unei viziuni globale unitare în abordarea teoretică și mai ales practică a acestui fenomen.

Până în momentul actual România nu s-a confruntat cu manifestări teroriste de

amploare pe teritoriul național, însă în condițiile angajării depline alături de

comunitatea statelor democratice în războiul internațional împotriva terorismului,această eventualitate nu poate fi ignorată avându-se în vedere tendințele manifestate pe plan mondial. Chiar dacă nu s-a confruntat cu un terorism autohton, statul român a acționat consecvent, cu responsabilitate, atât pe plan intern cât și internațional pentru prevenirea și combaterea terorismului, aducându-și o contribuție importantă atât în cadrul NATO cât și al coaliției multinaționale antiteroriste.

Statul român în ansamblu și instituțiile (structurile) care au atribuții în

activitatea de prevenire și combatere a terorismului au obținut rezultate importante și au acumulat deja o experiență valoroasă, fapt recunoscut ca atare pe plan intern și internațional. Interesele fundamentale ale României au impus în prezent configurarea și operaționalizarea unui mecanism interinstituțional de prevenire și combatere a terorismului în toate domeniile de activitate (politic, diplomatic, economic, financiar, militar etc.).

Perspectiva evoluției fenomenului terorist în spațiul de interes pentru Româniatrebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură cu implicații înconstituirea și modernizarea forței și în colaborarea dintre toate structurile în

consonanță cu cele ale Alianței Nord-Atlantice și cu cele ale UE astfel încât să fie găsite și aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea și combaterea rețelelor teroriste și prevenirea unor atacuri din partea acestora.

Amenințările epocii informaționale vor fi cu siguranță mai difuze, dispersate,

multidimensionale și mai ambigue comparativ cu amenințările tradiționale, clasice, iar pentru a anihila inamicul în acest război – războiul împotriva terorismului – este nevoie de înființarea unor noi instituții, organisme și structuri care la rândul lor să acționeze tot asimetric la scara întregii societăți pe trei planuri: elaborarea unui mediu legislativ adecvat care să permită autorităților să lupte eficient pentru reducerea acțiunilor teroriste, criminale și extremiste; cooperarea internațională extinsă, neîntreruptă și, respectiv, descoperirea și folosirea unor arme, mijloace, tactici și strategii eficiente în combaterea fenomenului terorist.

În aceste condiții contracararea terorismului trebuie să se bazeze pe efortulconjugat al întregii comunități internaționale, a tuturor structurilor cu responsabilități pe plan național, regional și mondial în scopul însușirii și aplicării celor mai potrivite metode și mijloace pentru a contracara această escaladare a violenței la adresa civilizației și valorilor universale.

Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naționale

ale țării și se pot defini astfel: o Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid.

Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele

din afara spațiului euro-atlantic. Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. DOCUMENTE

Legislație și documente juridice internaționale

Legea privind prevenirea și lupta împotriva terorismului de stradă.

Raport Anual asupra fenomenului criminalitatii organizate pentru anul 1992, Ministerul de Interne al Italiei, editat la Roma, mai 1993, pag. 15, in Gh. Mocuta, op. cit., pag. 61.

Raport Anual asupra fenomenului criminalitatii organizate pentru anul 1992 – Ministerul de Interne al Italiei, editat la Roma, mai 1993, pag. 31.

Art. nr. 30 din Convenția Europol.

Art. 121-2 C. pen. francez.

Capitolul V, art. 416 și art. 416 bis C. pen. italian.

CRS Report for Congress, The USA Patriot Act: A Legal Analysis, 15 aprilie 2002.

Federal Law of USA, New York Library, 2006.

Instituție creată prin art. K3 din Tratatul Uniunii Europene (Convenția Europei din 26 iulie 1995).

Lupta împotriva crimei organizate în Balcani, în Southeast European Times, 3 martie 2009.

T. Lynch, Breaking the Vicious Cycle: Preserving Our Liberties while Fighting Terrorism, în Cato Institute Policy Analysis nr. 443/2002.

Th.W. Dillard, S.R. Johnson, T. Lynch, A Grand Façade: How the Grand Jury Was Captured by Government, în Cato Institute Policy Analysis nr. 476/2003.

Grupul ad-hoc pe tema crimei organizate al UE, Raport cu privire la situația cimei organizate 1993, prezentat în timpul celui de-al cincilea colocviu pe tema crimei organizate, ținut la sediul Interpol în zilele de 13-14 decembrie 1995.

Art. 4 din Statutul Organizației Internaționale de Poliție Criminală- INTERPOL, adoptat în cadrul celei de-a 25-a sesiuni de Adunarea Generală a Organizației la Viena, în anul 1956.

Art. 1 din Carta Națiunilor Unite semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945.

Înființat prin Decizia Consiliului din 22 ianuarie 2001.

Creată prin Acțiunea Comună 2004/551/PESC din 12 iulie 2004 a Consiliului Uniunii Europene.

Bazele acestor instituții au fost puse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Aprobată prin Acțiunea Comună a Consiliului UE nr. 2004/570/CFSP din 12 iulie 2004 și începută la 2 decembrie 2004, operațiunea se continuă și în prezent sub comandă și control reunite împreună cu ONU, potrivit Rezoluției Consiliului de Securitate ONU nr. 2.123/2013, derulându-se cu sprijinul capabilităților și echipamentelor furnizate de NATO, în baza Acordurilor „Berlin Plus”.

Mandatul EUFOR RCA a fost prelungit până la 15 martie 2015 prin Decizia Consiliului UE nr. 2014/775/CFSP din 7 noiembrie 2014.

Misiunea UE în Libia a fost aprobată de către Consiliul UE la 22 mai 2013.

Mandatul misiunii a debutat în urma Deciziei Consiliului UE nr. 2012/392/CFSP din 16 iulie 2012, fiind extins prin Decizia nr. 2014/482/CFSP din 22 iulie 2014.

Misiunea înființată de Consiliul UE la 15 aprilie 2014 se integrează în conceptul de abordare cuprinzătoare a securității promovat de UE în zona Sahel, alături de Misiunea EUCAP Sahel Niger.

Apreciată drept cea mai amplă misiune civilă desfășurată de UE, misiunea a fost lansată în 2008, sub auspiciile Deciziei Consiliului de Securitate ONU nr. 1244/1999 privind rezolvarea crizei din Kosovo.

Misiunea a fost înființată de Consiliul Uniunii Europene la 22 iulie 2014.

Misiunea a debutat în noiembrie 2005, în urma scrisorii comune adresate UE de Președinții Ucrainei și Moldovei, fiind prelungită succesiv de trei ori, mandatul actual expirând la data de 30 noiembrie 2015.

Misiunea începută în 2007 a fost extinsă până în 31 decembrie 2014, cooperând cu ISAF aflat sub conducerea NATO.

b) Legislație română

Cartea albă a crimei organizate și a corupției 1998 editată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (C.S.A.T.) al României, pag. 23.

Gh. Nistoreanu și C. Păun op. cit. p. 237

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (C.S.A.T) – Cartea albă a criminalității și a combaterii corupției. Raport, București, 1998

Art. 323 C. pen. are un conținut relativ similar: „(1) Fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce intră în scopul asocierii. (2) Dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică celor care au săvârșit infracțiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracțiune în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1). (3) Nu se pedepsesc persoanele prevăzute în alin. (1), care denunță autorităților asocierea mai înainte de a fi fost descoperită și de a se fi început săvârșirea infracțiunii care intră în scopul asocierii”.

Conform art. 221 C. pen., „(1) Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit.

(2) Tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește”.

Conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, la data intrării în vigoare a noilor dispoziții se abrogă art. 710 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterii criminalității organizate.

Hotărârea de Guvern nr. 943 din 27.09 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 618 din 01.10. 2001.

I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1255/2006, www.scj.ro.

I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1459/2006, www.scj.ro.

I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2294/2006, www.scj.ro.

I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4469/2006, www.scj.ro.

M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

***, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, Monitorul Oficial al României, partea I, din 29.01.2003;

***, Strategia de Securitate Națională, București, 2007;

***, Strategia de Apărare a Țării, București, 2008;

Convenția ratificată de România prin D-L nr.735/1938, publicat în M. Of. nr.296/1938;

Convenția ratificată de România prin Decretul nr.482/1954, publicat în B. Of, nr.46/1954;

Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Informare-Documentare, Buletin de informare și documentare Nr.2(61)2004, p. 106

Convenția adoptată la Viena, la 20 dec. 1988, ratificată de România prin Legea nr.118/1992, publicată în M. Of. nr.341/1992;

Convenția semnată la Viena la 3 martie 1890, Ratificată de România prin Legea nr. 78/1993, publicată în M. Of. nr. 265/1993;

Convenția semnată la Paris, la 14 nov.1970, ratificată de România prin Legea nr.79/1993, publicată în M. Of. nr.268/1993 ;

Convenția adoptată la New York la 15 noiembrie2000, ratificata de România prin Legea nr. 565/2002, publicată în M. Of. nr. 813/2002;

Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 (art. 1, 2 și 4)

Carta albă a securității și apărării naționale, Guvernul României, București, 2004

Raportul privind desfășurarea procesului de reformă și restructurare a Armatei României în perioada 2004-2012, București, 2004

II. LUCRĂRI GENERALE ȘI DE SPECIALITATE

H. Abadinsky, Organized Crime, op. cit., p.4.

Buletin de Informare și Documentare, nr. 4/2000, Editura M.I., pag. 22 și următoarele

Dr. Miclea Damian – Combaterea crimei organizate – evoluție, tipologii, legislație, particularități – Curs- Volumul I, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2004

Dr. Miclea Damian , Noțiuni de criminologie și cunoașterea crimei organizate, Note de curs, p. 47

Costică Voicu – Banii murdari și crima organizată, Editura Artprint, București, 1995

Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic,București, 2004, p. 616.

F. Haut si S.Quéré, Bandes Criminelles, Presses Universitaires France, 2001, p.15

Forum on Crime and Society United Nations, Op. cit., pag. 136 și următoarele.

Hurdubaie, Ioan – Cooperarea Judiciară Europeană, Vol. 2, Editura M.A.I., 2003, pag. 88 și

următoarele.

H. Abadinsky, Organized Crime, op. cit., p.4.

I. Pitulescu, „Al treilea război mondial si crima organizata”, Ed. Național, București, pag. 107.

K. Michael, The Paradigm Shift in Transnational Organized Crime, Issues in Transnational Organized Crime (2008), p.21.

K.L. Kinnear, Gangs: a reference hanbook, Ed. ABC – CLIO, LLC, S. Barbara, CA, 2009, p.13.

Marie-Anne Matard-Bonucci, „Istoria Mafiei”, traducere de Narcisa Serbanescu, Editura Corint 2002, pag. 10.

M.Pantaleone –Mafia si Politica –ed.Politică –1964, pag.116

M.Roth, Global Organized Crime – a reference handbook, Ed. ABC-CLIO LLC, Santa Barbara CA, 2010, p.15.

Mohamed Zaid – Particularitati ale crimei organizate – RIDP, vol. 69, pag. 515, citat de Damian Miclea, op. cit. pag. 12.

Pina Cusano, Pierro Innecenti, „Organizațiile criminale in lume”, Roma, Ed. Ruinik, 1996, pag.54.

P.Kerr –Mafia Rusească –ed.Aldo Press –1997, pag.23

Rosario Mangiameli, „Alegerile unei bune guvernări; despre raporturile dintre Mafia si americani in Sicilia”, in anul 1943, la Universitatea din Catania – Facultatea de Stiinte Politice, Analele 80 ale Departamentului de Stiinte Istorice, Acireale, Galatea, 1981, pag. 607 si urm., citat de Paolo Pezzino, op. cit. pag. 45.

S. Lupo, History of the Mafia, Columbia University Press, New York, NY, 2009, p.1-7.

A. Conte, Codice penale esplicato, Ed. Simone, Napoli, 1996, p. 737.

A. Gaidar, Unde este democrația?, discurs în Duma, în Neyavissimaia Gazeta, 23 noiembrie 1995.

C. Voicu, A.C. Voicu, I. Geamănu, Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Ed. PildnerPildner, Târgoviște, 2006, p. 12.

Cf. Alain Touraine, Un nouveau paradigme. Pour comprendre le monde d’aujourd’hui, Ed. Fayard, Paris, 2005.

D. Miclea, Combaterea crimei organizate, vol. I, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004, p. 84.

Dr. Gheorghe Fulga, Implicații ale extinderii NATO asupra climatului de securitate regional, revista „Defensa”, nr. 320/2004, p.6,7.

E. Yankin, Russia and Post-Cold War Period, Ed. Penguin, New York, 2007, p. 86.

F. Burton, D. Burgess, The Roots of Organized Crime in Russia, Eagle Edition, Stratfor.com, 14 noiembrie 2007.

F. Muñoz Conde, Derecho penal. Parte espéciale, Ed. Tirant lo Blanch, Valencia, 2001, p. 521.

Gh. Mateuț, V.E. Petrescu, N. Ștefăroi, E. Onu, A. Dublea, S. Luca, D. Iovu, R.D. Tărniceriu, G.L. Gafta, C. Luca, R.A. Prună, Traficul de ființe umane, infractor, victimă, infracțiune, Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005, p. 55, www.alternativesociale.ro.

H. Lilie, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, în R.I.D.P., 1998, p. 142.

I. Hurdubaie, Elemente de noutate ale acquis-ului comunitar în vederea asigurării probațiunii, comunicare la Simpozionul de criminalistică „Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului”, Ed. Luceafărul, București, 2005, p. 231.

Ion Suceavă, Florian Coman, Criminalitatea și Organizațiile Internaționale, Editura Romcartexim, 1997,București, pag. 82.

J. Pradel, M. Danti-Juan, Droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001, p. 599.

L. Delpino, Diritto penale. Parte speciale, Ed. Simone, Napoli, 1996, p. 992.

L. Freeh, The Russia Reality, în The Nation, 5 iulie 1995.

M. Zaid, Particularități ale cunoașterii crimei organizate, Colectivul de la Alexandria al Asociației Internaționale de Drept Penal, R.I.D.P., vol. 69, 1977, p. 519.

M. Vernon, Droit pénal spécial, Ed. Armand Colin, Paris, 1999, p. 268.

N. Queloz, op. cit., p. 126

P. Pezzini, Mafiile, Ed. All, București, 2003, pp. 8-9

P. Olger, The Criminal Justice Systems Facing The Challenge of Organized Crime, în R.I.D.P., vol. 69, 1998, p. 451. J. Pradel, M. Danti-Juan, Droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001, p. 599.

Ph. Conte, Droit pénal spécial, Ed. Litec, Paris, 2003, capitolul III.

V. Krey, Infracțiuni contra proprietății, Ed. Kohlhammer, Stuttgart, 1991.

V. Sebalin, B. Elțîn, Măsuri urgente pentru apărarea populației împotriva gangsterismului și a altor forme ale crimei organizate, în Nezavissamaia Gazetta, 14 iulie 1994

M.M. Neag (coordonator), ș.a., Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010, p. 287.

3 C.S. Gray, Războiul, pacea și relațiile internaționale – O introducere în istoria strategică, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 317.

Ion Suceavă, Florian Coman- Criminalitatea și organizațiile internaționale, Ed. Romcartexim, București,1997,pag.104.

Ion Suceavă- Interpol la început de mileniu, Ed. Meronia, București 2007, pag. 616.

Cristian Eduard Ștefan, Ligia Teodora Pintilie – Cooperarea internațională judiciară și polițienească, op.cit., pag. 110

Vasile Troneci, Ioan Hurdubaie – România în Interpol, Ed. M.I. , București, 1994, pag.6.

Stepanova E., Anti-terrorism and Peace-building During and After Conflict, http:editors.sipri.se;

Tickner, A.J., Gender in International Relations: Perspectives on Achieving Global Security, New York: Columbia University Press, 1992, Capitolul 2: Man, the State, and War. Gendered Perspectives on National Security;

Consiliul Uniunii Europene,STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE – O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ, 2009, p. 13

Covei S., „Amenințări Transfrontaliere la adresa securității naționale” în Cristian Troncotă (coord). Neliniștile Insecurității, Editura Tritonic București 2005,pp.106-108;

Nistorescu Gh., Păun C., Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică RA, București, 1995, p. 201;

Petrescu S., Amenințări Primare, Editura Militară, București, 2008, p.100;

Ursa V., Criminologie, Editura Ciprian & Cătălina, Cluj Napoca, 1993, p. 126;

Valerian Cioclei – Manual de criminologie. Editura AII Beck, București, 1998, pag. 14-16.

Adrian Iacob, C-tin Victor Drâghici – Crima organizată, Editura Tritonic, București, 2006, pag.62.

Voinescu, Gh.V., Interferența crimei organizate cu terorismul și economia subterană, a XIV – a Sesiune de Comunicări Științifice 2008- Dinamica mediului de securitate și intelligence-ul modern, p.1;

Sinteză Documentară, Lupta împotriva finanțării terorismului, Tipografia Ministerului Administrației și Internelor, Anul VII, Nr.4 (27), București, 2006, pp.26-28.

Doctrina de contrainformații și securitate NATO, p. 43.

I. Dragoman, Dreptul european al drepturilor omului, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009, pp. 254-255.

Hotea Mihai, Terorism și violență simbolică, în Revista GeoPolitica nr.12, Editura Top Form, București, 2005, p.84.

Gl.dr. Mureșan M., Gl.bg.(r) dr. Văduva Gh., Strategia de parteneriat. Parteneriatul strategic,Editura UNAp, București, 2006, p.238.

III. PAGINI WEB

http://www.unodc.org/pdf/crime/publications/Pilot_survey.pdf/.

http://www.justice.gov/ndic/pbs27/27612/appendb.htm

http://www.cahiersdelasecurite.fr/cs7/chocquet.

Bettino Craxi, fost prim-ministru italian, Roma, 1992, www.euractiv.com.

www.globalsecurity.org.

Helmut Kohl, fost cancelar vest-german, Bonn, 1993, www.istsmouth.edu.

www.opsi.gov.UK.

www.mapn.ro