Coraportul Raspunderii Civile Si Celei Contraventionale

MINISTERUL

CORAPORTUL RĂSPUNDERII CIVILE ȘI CELEI CONTRAVENȚIONALE

CUPRINS

INTRODUCERE

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ ȘI FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE

1.1.Caracteristica generală a răspunderii civile, principiile și funcțiile

1.2.Caracteristica și delimitarea formelor răspunderii civile

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

2.1.Caracteristica generală a răspunderii contravenționale, noțiunea, conținutul și importanța ei

2.2.Principiile răspunderii contravenționale

DELIMITAREA RĂSPUNDERII CIVILE DE CEA CONTRAVENȚIONALĂ

3.1.Mecanismul juridic de aplicare a răspunderii civile și celei contravenționale

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Procesul de accelerare ce caracterizează ultimii zeci de ani de progres tehnologic (asistăm la dezvoltarea unor tehnologii tot mai complexe, în tot mai multe domenii) și tendințele de globalizare au rezonanțe în spațiul social, influențîndu-l în mod semnificativ. În aceste coordonate, este în afara oricărei indoieli că, în ultimii ani, răspunderea s-a impus categoric ca un concept central, indiferent de natura perspectivei teoretice din care este abordată. Răspunderea are un loc și un rol privelegiat, fie că vorbim de filozofie, politică, drept, etc., însă se admite că răspunderea s-a dezvoltat in ultimii treizeci de ani, în mod mai considerabil, mai mult în lumea juridică.

Răspunderea juridică civilă cît și cea contravențională este legată de viața socială în ansamblu, în măsura în care aceasta intră în sfera normativității sociale, iar în concret este dependentă de contextul în care este amplasată și tocmai de aceea, la fel de bine își are locul între principiile folozofiei morale și eticii, cum, la fel de natural aparține domeniului politicului și civilului. Într-un asemenea studiu consacrat problemei răspunderii – după mai multe voci, nucleul crizei ce afectează în prezent sistemul juridic – Ch. Mincke încearcă stabilirea unor linii de marcație și a particularităților ce disting răspunderea morală de răspunderea politică și răspunderea juridică.

Actualitatea temei rezidă în interesul cordat, mai ales în ultimii ani pentru dezvăluirea resorturilor și fațetelor răspunderii civile și celei contravenționale, interes venit mai ales din permanența reconfigurare a realității, care pune semne de întrebare și ridică probleme ce erau considerate ca definit rezolvate. Progresul în general ne obligă la reconsiderări, poate, mai ales în planul răspunderii juridice.

Nu în ultimul rînd, aste de actualitate, în contextul efervescenței ce marchează răspunderea juridică civilă și cea contravențională, atît sub aspectul condițiilor cît și sub aspectul fundamentelor și al conturării prin legislativ a formelor particulare (interesînd deopotrivă dreptul nostru cît și dreptul altor state), descifrarea raporturilor speciale dintre răspunderea civilă și răspunderea contravențională.

Scopul și obiectivele tezei. Care este sensul răspunderii juridice civile și răspunderii contravenționale? Ce relație există între conceptele de răspundere civilă contractuală și cea delictuală, asemănari și deosebiri? Care este perspectiva oferită de teoria generală a dreptului și de științele de ramură a acestor raporturi? Care este coraportul răspunderii civile și celei contravenționale? Acestea sun principalele întrebări inițiale care ne-au etalonat esențial studiul temei de cercetare și reprezintă firul călăuzitor al analizei în sondarea spațiilor științifice generoase care interferează cu teoria dreptului –istorie, filozofie, sociologie, dar și al acelor mai conturate ramuri ale dreptului civil și contravențional.

Importanța teoretică:

ancorarea conceptului răspunderii juridice civile și celei contravenționale peste granițele stricte ale domeniului dreptului, urmărind ce se află în structura fundamentului acestei noțiuni;

sensul răspunderii civile în general și acelor două forme particulare de răspundere (răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală) în special și surprinderea substratului social al acestei evoluții;

tratarea comparativă a răspunderii civile contractuale și a răspunderii civile delictuale , în paradigma condițiilor generale ale răspunderii juridice;

Sensul răspunderii contravenționale la general și principiile sale.

Fundamentul teoretic al cercetării este alcătuit dintr-o paletă diversificată de surse de specialitate care țin de domeniul teoriei generale a dreptului, dreptului material civil dar și de domeniul filozofiei sociologiei ori istoriei. Este vorba de monografii, tratate, studii și comentarii aparținând specialiștilor în domeniu, români sau străini (mai ales celor francezi) dar și de surse de internet (în principal publicații disponibile, literatură de specialitate, dar și situri de legislație sau jurisprudență), acte normative și jurisprudență.

Metodologia cercetării. Teza este rezultatul utilizării unui set de metode, între care: metoda formal juridică, analiza, sinteza, logica, metoda istorică, și metoda comparativă.

Metoda general – științifică de cercetare logico-sistemică și metoda juridico-istorică au facilitat evidențierea legităților esențiale ale conceptului răspunderii civile și tendințelor acesteia pe parcursul evoluției.

Metoda comparativă a fost aplicată pentru a detecta raporturile specifice relației dintre răspunderea civilă și cea contravențională, similitudinile și diferențele dintre acestea.

Structura tezei. Teza este formată din: foaia de titlu, introducere, 3 capitole a cîte două paragrafe iar fiecare dintre capitol are la bază tematică ce se reflectă din problema generală a tezei, paragrafele la rîndul său sunt subteme ale capitolelor, încheere și bibliografie.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ ȘI FORMELE RĂSPUNDERII CIVILE

1.1. Caracteristica generală a răspunderii civile, principiile și funcțiile

Răspunderea civilă este una din cele mai importante forme de manifestare a răspunderii juridice. În acelaș timp, ea este o categorie fundamentală și o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa contractuală sau extracontractuală, sau pentru care este chemată de lege să răspundă.

Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă ,,într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazuile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare” [34, p. 158] .

În doctrina juridică de specialitate s-a afirmat că ,,importanța teoretică și practică a răspunderii civile constă în gradul de generalitate a principiilor și normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare și pe deplin adaptabile marilor schimbări aparute în societate” [34, p. 160].

Într-adevăr, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei, indiferent că este delictuală sau contractuală, răspunderea civilă constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială. Datorită importanței sale teoretice și practice, răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice, având un caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează în alte ramuri ale sistemului de drept.

Distingem mai multe tipuri de răspundere și anume: răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea etică, răspunderea juridică, precum și diferite alte modalități în care, sub о formă sau alta, oamenii sunt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața socială.

Răspunderea morală și etică vine în cazul nerespectării normelor moralei societății și are drept consecințe aprobarea sau dezaprobarea societății, precum și aplicarea unor sancțiuni de ordin moral.

Răspunderea politică se referă la domeniul realizării unor activități politice care trebuie să coincidă cu interesele societății, iar în caz de nerespectare a acestor interese pot fi aplicate sancțiuni politice care au rol de restabilire а echilibrului social în societatea respectivă.

Răspunderea socială se deosebește de răspunderea juridică, care s-a ivit în viața socială numai după formarea statului și dreptului, prin aceea că prima presupune încălcarea unor îndatoriri care nu corespund unor drepturi corelative și care, în consecință, nu este susceptibilă să fie sancționată prin mijlocirea constrângerii de stat, ci este reprobată de colectivitate. În cazul răspunderii juridice, reacția față de fapta reprobabilă și eventual păgubitoare primește o formă tot mai organizată, care implică posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat. Și astfel, răspunderea devine juridică [28, p. 18].

Răspunderea civilă este о formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în temeiul căruia о persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare [6, p. 24].

Răspunderea juridică civilă își are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul dintre care este Codul civil ce reglementează modul de aplicare, condițiile de fond și de formă. Fiind una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice, ea are drept scop asigurarea circuitului civil și a funcționării normale a mecanismului relațiilor economice în societate. Referitor la locul central al răspunderii civile în literatura juridică franceză, încă la sfârșitul secolului al ХІХ-lea, s-a spus că ea “tinde să ocupe centrul dreptului civil, deci al dreptului în totalitatea sa; în fiecare materie, în toate direcțiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public și în dreptul privat, în domeniul persoanelor sau al familiei, ca și în acela al bunurilor; ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor” [6, p. 11].

Formularea unei definiții unice a răspunderii juridice civile а fost și rămîne pentru doctrina dreptului civil una dintre cele mai controversate probleme. Pot menționa cîteva dintre ele în care este redată esența mai pe deplin a răspunderii juridice civile.

După L. Pop răspunderea civilă este “o instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală ori pentru care este chemată de lege să răspundă [după 35, p. 164].

Prof. L.Barac definește răspunderea civilă ca pe o instituție aparținînd dreptului civil, care cuprinde un ansamblu de norme juridice complexe ce se nasc între cel ce prin fapta sa cauzează altuia un prejudiciu și victima acestui prejudiciu, în scopul asigurării, reparării daunelor pricinuite, în vederea menținerii și promovării securității civile, garanția respectării și promovării ordinii juridice, în ansamblul său [9, p. 180].

Legislația civilă a Republicii Moldova nu prevede о definiție concretă а răspunderii civile. În literatura de specialitate autohtonă de asemenea nu există о accepție unică în ceea ce privește definiția răspunderii civile.

Astfel, A. Băieșu definește răspunderea civilă ca fiind о formă a constrîngerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract [7, p. 403].

A. Bloșenco consideră că răspunderea civilă constă în restabilirea stării materiale a persoanei vătămate din contul patrimoniului delincventului sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat [12, p. 22].

S. Baieș și N. Roșca definesc răspunderea civilă ca raport de obligație în temeiul căreia persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător [8, p. 187].

După prof. E. Cojocaru, răspunderea civilă este о formă a răspunderii uia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract [7, p. 403].

A. Bloșenco consideră că răspunderea civilă constă în restabilirea stării materiale a persoanei vătămate din contul patrimoniului delincventului sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat [12, p. 22].

S. Baieș și N. Roșca definesc răspunderea civilă ca raport de obligație în temeiul căreia persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător [8, p. 187].

După prof. E. Cojocaru, răspunderea civilă este о formă a răspunderii juridice care se folosește ca mijloc de apărare a drepturilor subiective civile, precum și un mijloc de exercitare forțată a obligațiilor contractuale [13, p. 25].

Sensul frecvent al noțiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este асеa de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite.

Potrivit art. 1398 din CC al RM, „Cei care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial”. De asemenea, conform textelor din art.1403-1413 din CC al RM, unele persoane sînt obligate să repare și prejudiciul cauzat prin fapta altuia, precum și prejudiciile cauzate de lucrurile și animalele ce le au sub pază juridică sau de ruina edificiilor aflate în proprietatea lor [1].

Deci putem concluziona că sensul frecvent al noțiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei, contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. Însă nu putem privi sub același sens răspunderea și sancțiunea pentru că ele sînt două aspecte ale aceluiași fenomen social și sunt diferite.

Astfel, art. 622, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexecutării de către debitor a obligației de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor și să-i fie predat sieși. In cazul dat suntem în prezența unei sancțiuni exprimate în luarea forțată a bunului și transmiterea acestuia creditorului, adică este о executare silită a obligației. Debitorul nu a suferit nici о schimbare în situația lui patrimonială, deoarece a fost executat ceea ce el trebuia să execute în temeiul obligației ре саrе о datora [1].

De aici putem afirma că răspunderea civilă este prezentă în cazul în care debitorul este impus să execute ceea ce este prevăzut de lege sau contract și adăugător îi sunt impuse noi sarcini sau ei este lipsit de unele drepturi subiective civile.

Din literatura juridică de specialitate, obligația se analizează înainte de toate ca un raport juridic la care participă creditorul și debitorul. Termenul creditor sugerează că participantul respectiv a avut încredere (credere) în celălalt participant, de vreme ce termenul debitor indică faptul că subiectul pasiv datorează (debit) о prestație subiectului activ.

În literatura juridică actuală, obligația este definită ca fiind acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de а cere subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva sub sancțiunea constrîngerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.

Susțin și eu această definiție, deoarece obligația, fiind un concept din știința dreptului, trebuie să aibă un sens precis.

Pornind de la cele menționate, putem formula definiția răspunderii civile: instituție juridică, care cuprinde totalitatea normelor de drept ce vizează raporturile juridice, a căror conținut îl constituie obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia, restabilirea drepturilor lezate prevăzute de lege sau contract, în scopul stimulării raporturilor economice normale dintre subiectele circuitului civil.

În baza definițiilor expuse anterior, putem trage concluzia că răspunderea civilă are cîteva trăsături, caractere specifice care o deosebesc de alte forme de răspundere juridică:

caracterul patrimonial, deoarece ea este în toate cazurile urmată de repararea prejudiciului cauzat, recuperarea daunelor, plata clauzei penale, ceea ce determină însăși esența răspunderii civile;

baza răspunderii civile о constituie răspunderea delincventului în fața pătimașului. Aceasta reiese din faptul că dreptul civil reglementează relațiile dintre subiectele care se află pe poziție de egalitate juridică. În circuitul civil, neîndeplinirea obligației de către un subiect duce la încălcarea dreptului celuilalt. De aceea, sancțiunea patrimonială prevăzută de răspunderea juridică civilă are ca scop restabilirea sau compensarea de către delincvent a dreptului încălcat al pătimașului;

alt caracter al răspunderii civile este că ea nu se declanșează din oficiu, ci numai la cererea titularului dreptului subiectiv lezat, adică ea pune față în față pătimașul faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. Societatea se implică numai în măsura în care victima manifestă interes apelînd la forța de constrângere a statului;

din principiul egalității juridice a subiectelor raportului civil se desprinde un alt caracter, care este aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile față de diferiți participanți ai circuitului civil pentru încălcări de același fel. Faptul se lămurește prin aceea că, la aprecierea culpei, se are în vedere gradul de diligență ce se poate pretinde autorului faptei ilicite. Aceasta înseamnă că se constată dacă persoana aflată în situația autorului faptei ilicite a luat măsurile de precauțiune care erau posibile pentru evitarea sau preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în condiții identice, ar fi trebuit să le ia orice persoană. Deci, la aprecierea culpei delincventului nu se iau în vedere calitățile personale ale acestuia și nici un etalon general de diligență – dar un etalon abstract – diligența maximă în situația respectivă;

există о corelație dintre cuantumul răspunderii și cuantumul prejudiciului sau al despăgubirilor. Aceasta presupune о limită a răspunderii civile, care se manifestă prin caracterul compensatoriu ce ar satisface dreptul pătimașului de a-și restabili situația materială existentă anterior, ceea ce este scopul principal al răspunderii;

aplicarea răspunderii nu exclude executarea obligației în natură, în marea majoritate a cazurilor. Excepție poate fi cazul când, datorită unor circumstanțe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.

Esența răspunderii civile și, totodată, elementul саге о distinge față de oricare dintre celelalte forme de răspundere juridică, legînd-o în același timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare. Din acest punct de vedere se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, de fapt, а repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil [5, p. 23].

Locul și importanța răspunderii civile pot fi subliniate și prin faptul că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice [39, p. 34].

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. Răspunderea civilă mai este о categorie fundamentală și în același timp о instituție deosebit de largă și complexă atît a dreptului civil, cît și a dreptului în totalitatea sa, ea acoperind о sferă largă de raporturi juridice și de situații de viață, devenind astfel un compartiment necesar și pentru alte forme de răspundere juridică. Ea tinde să ocupe centrul dreptului civil, al dreptului în totalitatea sa, în fiecare materie, în toate direcțiile, se ajunge la această problemă a răspunderii și în dreptul familiei, precum și în acel al bunurilor – ea este a tuturor momentelor și a tuturor situațiilor.

În acest context evidențiem că răspunderea civilă are un caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparținînd aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept.

Răspunderea civilă, fiind elaborată ca о instituție de aplicare generală, s-a detașat de alte forme de răspundere, îndeosebi de răspunderea penală, fară însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca о regulă în materie, De altfel teoria răspunderii în general a fost elaborată, fundamentată și explicată pornindu-se de la răspunderea civilă.

Importanța teoretică și practică a răspunderii civile constă și în gradul de generalitate a principiilor și normelor sale care s-au dovedit cuprinzătoare și pe deplin adaptabile marilor schimbări apărute în societate. Astfel, ca urmare а dezvoltării, în societate au apărut cazuri și ipoteze noi în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decît acele avute în vedere de legiuitor cîteva decenii în urmă.

Locul răspunderii civile în ansamblul formelor răspunderii juridice este determinat de importanța ei teoretică și practică. Se poate afirma că răspunderea civilă ocupă un loc central în cadrul răspunderii juridice în general.

Explicația celor arătate mai sus își află temeiul în substanțialul aport al științei dreptului civil, începând cu epoca romană, la fundamentarea și conturarea răspunderii juridice în general, precum și în utilitatea practică а răspunderii civile care, având ca finalitate repararea oricărui prejudiciu cauzat unei persoane, se grefează, uneori, pe alte forme de răspundere pe care le însoțește ori le completează în vederea restabilirii ordinii de drept.

În acest context, evidențiem faptul că răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele aparținînd aproape tuturor celorlalte ramuri ale sistemului de drept. Răspunderea civilă, fiind elaborată ca о instituție de aplicație generală, s-a delimitat și detașat de alte forme de răspundere, îndeosebi de răspunderea penală, fără însă a-și fi pierdut aptitudinea de a fi utilizată ca о regulă în materie. De altfel, teoria răspunderii în general a fost elaborată, fundamentată și explicată pornindu-se de la răspunderea civilă.

În concluzie se poate afirma că răspunderea civilă datorită construcției sale teoretice și raportului în care se găsește cu celelalte feluri de răspundere, aparținînd altor ramuri de drept, prezintă о reală importanță. Aceasta rezultă din faptul că, așa cum vom releva în continuare, răspunderea civilă, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei [5, p. 26], constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice.

Regulile de bază care asigură realizarea funcțiilor răspunderii civile sunt după unii autori: principiul legalității, principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul răspunderii pentru culpă [18,p. 24]; iar după alții – principiul reparării în natură a prejudiciului și principiul reparării prompte a prejudiciului [5, p. 36].

Savantului L. Pop consideră pe bună dreptate că principiul legalității este un principiu general al dreptului, care nu este necesar și nici util să fie reținut ca un principiu al răspunderii juridice civile. La fel, principiul răspunderii bazată pe culpă nu este unul specific numai răspun- derii civile, deoarece el stă la baza întregii răspunderi juridice în toate formele ei. În ce privește principiul reparării prompte a prejudiciului, el este absorbit de principiul reparării integrale a prejudiciului [35, p. 166].

Conform Codului Civil al Republicii Moldova la baza răspunderii civile stau două principii: repararea integrală a prejudiciului și principiul reparării în natură а prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese din prevederile Codului civil, și anume din art. 602, alin. (1) “în cazul în care nu execută obligația, debitorul este ținut să-1 despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat”, și art. 1398, alin. (1) CC, “cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial” [1].

Prin repararea integrală a prejudiciului se înțelege înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale nerespectării prevederilor contractului sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii victimei în situația anterioară.

Această afirmație rezultă din art. 607, alin. (1) CC, conform căruia “cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situația care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea”.

Repararea prejudiciului este un principiu datorită faptului că cea mai esențială și mai largă consecință a încălcării drepturilor civile este cauzarea de prejudicii.

De fapt, repararea prejudiciului este nu numai un principiu, ci și о formă obligatorie a răspunderii care se aplică în toate cazurile de încălcare а drepturilor civile, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Deoarece răspunderea civilă se realizează prin repararea prejudiciului cauzat, această reparare nu poate fi decît integrală.

Chiar dacă textul Codului Civil nu definește că repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, aceasta decurge din esența și finalitatea răspunderii civile, cît și din practica judiciară care dispune că ‘’instanța impune responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină [18, p. 112].

Repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al răspunderii civile, afirmație motivată prin faptul că răspunderea civilă se realizează, în primul rînd, prin reparare, iar repararea nu poate fi, prin definiție, decît integrală. Recunoașterea valorii de principiu ре саrе о are repararea integrală a prejudiciului decurge din însăși esența și finalitatea răspunderii civile. Stabilirea întinderii reparației are loc avînd în vedere paguba efectiv suferită (damnum emergens) și beneficiul sau cîștigul nerealizat (lucrum cessans).

Principiul reparării în natură a prejudiciului nu este prevăzut expres în textul Codului Civil, dar reiese din conținutul articolelor ce reglementează răspunderea juridică civilă. Astfel, art.608 CC stipulează că, ‘’dacă restabilirea situației existente anterior cauzării prejudiciului nu este posibilă sau este posibilă cu cheltuieli disproporționate, creditorul este despăgubit în bani‘’ [1].

Deci, întotdeauna răspunderea civilă pornește de la repararea în natură a prejudiciului, concretizată în: restituirea bunurilor obținute pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrurilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc. Repararea în natură poate fi exprimată și printr-o operație juridică, cum ar fi ignorarea de către instanța de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte de a contracta și constatarea prin hotărîre că acel contract a fost încheiat în momentul acceptării [16, p. 454].

Prin repararea în natură se înțelege repararea prejudiciului prin mijloacele cele mai adecvate naturii, formei și gravității acestuia [5, p. 38], adică ea constă dintr-o activitate sau operație materială concretizată în: restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea stricăciunilor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor facute cu încălcarea unui drept al altuia.

Cu toate că examinarea tuturor textelor legale privitoare la răspunderea civilă ne permite să constatăm că în codul civil nu există nici о prevedere care să consacre expres obligația reparării în natură a prejudiciului, aceasta este recunoscută în dreptul nostru ca avînd valoare de principiu al întregii răspunderi civile. Repararea în natură constituie regula.

În acest sens, un merit deosebit revine practicii judiciare, care, în soluțiile pronunțate, a scos în evidență avantajele pe care le are repararea în natură față de repararea prin echivalent bănesc [39, p. 37].

În legătură cu principiul reparării prompte a prejudiciului, credem că el nu este necesar, fiind absorbit și înglobat de principiul reparării integrale а prejudiciului. Repararea promptă a prejudiciului apare doar ca о condiție și un mijloc eficace de realizare a reparării lui integrale, fără a fi necesară și justificată ridicarea sa la rang de principiu al întregii instituții a răspunderii civile.

Funcțiile. În literatura juridică civilă problema funcțiilor răspunderii juridice este discutabilă. Menționez că nu există о unitate de păreri în clasificarea funcțiilor răspunderii civile, se observă о dublare a funcțiilor, introducerea pe primul plan a uneia dintre funcții și, respectiv, reducerea importanței, celorlaltor funcții. Unii cercetători nu separă în clasificarea lor funcția preventivă а răspunderii civile, iar în timpul dezvăluirii conținutului altor funcții includ în ele particularitățile specifice doar pentru prevenție.

În cercetările savanților civiliști se observă tendința de a introduce, pe primul plan, funcția reparatorie și negarea funcției de reprimare a răspunderii civile.

Alți savanți recunosc, cu unele rezerve, prezența funcției de reprimare, considerînd că această funcție о îndeplinesc sancțiunile de reprimare (amenda, penalizarea, despăgubirile).

Vom încerca să demonstrăm că răspunderea civilă îndeplinește nu numai funcțiile reparatorie, preventivă și educativă, dar și de reprimare și de reglementare.

Fiecare funcție reflectă о anumită direcție de acțiune a răspunderii civile și dispune de specificul ei, Altă problemă este că multe dintre aceste forme de acțiune se înfaptuiesc în același timp, fapt ce nu poate servi drept temei pentru includerea în conținutul unei funcții particularitățile caracteristice altei funcții a răspunderii civile. Noțiunile de reprimare, preventivă, reparatorie, educativă, de reglementare sînt proprii funcțiilor ce stabilesc direcția de acțiune a instituției răspunderii civile.

Funcția preventiv-educativă este determinată de însăși natura juridică a răspunderii civile. Încă din vechime s-a stabilit că persoana și patrimoniul ei este ocrotit de lege, și orice faptă ilicită, întemeiată pe culpă și саrе a cauzat un prejudiciu, este sancționată de lege. Sancțiunea cu caracter reparatoriu,fiind specifică dreptului civil, are o importanță educativă, deoarece exercită o influență asupra conștiinței oamenilor prin faptul că este îndreptată împotriva patrimoniului celui ce este culpabil de cauzarea prejudiciului. Scopul aplicării răspunderii civile este educativ și preventiv, deoarece are ca efect micșorarea numărului faptelor ce aduc pagube și respectarea obligațiilor asumate. Altfel spus, ea previne cauzarea unor prejudicii și întărește disciplina contractuală.

Funcția educativă a răspunderii juridice civile este îndemnată să contribuie la cultivarea bunului simț, grijii și simțului de responsabilitate. Deosebirea sa de funcția educativă penală sau răspunderea administrativă constă în aceea că în cazul tragerii la răspundere juridică civilă de fapt lipsește procesul educativ special aplicat în relațiile contravenientului cu organele împuternicite.

Funcția preventivă a dreptului civil deseori se reduce lа о amenințare cuprinsă în sancțiunea normei de drept. Noi nu subapreciem importanța amenințării, dar vrem să spunem că numai prin unirea tuturor mijloacelor se efectuează prevenția.

Acțiunea preventivă a răspunderii juridice civile începe nu de la amenințarea conținută în sancțiune, ci de la formularea clară а obligațiilor de drept civil ce stimulează subiectul la un comportament adecvat. Înțelegerea clară de către persoană a cerințelor înaintate și faptul existenței normei sînt garanția preîntîmpinării încălcării normei de drept civil.

Conștientizarea cerințelor expuse în norma de drept de către subiectul raporturilor de drept civil este etapa inițială de realizare a acțiunii preventive. Cu cît mai clar vor fi expuse normele de drept, cerințele, cu atît mai eficientă va fi reglementarea relațiilor sociale și realizarea prevenirii încălcărilor de drept.

Mecanismul social psihologic de acțiune a funcției preventive de răspundere civilă nu se deosebește de mecanismul acțiunii funcțiilor preventive ale altor forme de răspundere juridică. Inițial, subiectul însușește regula de comportare, apoi el își formează о atitudine psihologică stabilită materializînd această regulă în comportamentul său. Pentru formarea comportamentului licit nu este de ajuns acțiunea ipotezei și dispoziției, acest comportament se formează prin amenințarea aplicării sancționării și atunci conduita este marginală sau conformistă.

Dat fiind faptul că majoritatea încălcărilor de drept se afla la limita contravențiilor administrative și infracțiunilor, prevenirea acestor încălcări îngustează posibilitatea săvîrșirii contravențiilor și infracțiunilor. De exemplu, neglijarea obligațiilor se află alături de așa infracțiuni ca escrocheria, aducerea prejudiciilor materiale ș. a.

Funcția reparatorie о posedă răspunderea juridică apărută din consecințele prejudiciului (Cap. 34 din CC al RM). în art. 1416 din CC al RM sînt indicate modalitățile de reparare a prejudiciului: despăgubirea în natură, despăgubirea prejudiciului. Toate modalitățile de despăgubire indicate în art. 1082 din CC al RM sînt generalizate prin termenul reparații. Ele obligă delincventul la un comportament legal, restabilesc sfera patrimonială a păgubitului.

Stabilirea în Codul civil a normelor ce reglementează răspunderea pentru daunele pricinuite de către organele de stat, organele de autoadministrare și persoanele oficiale, organele de urmărire penală, procuraturii și instanțelor de judecată (art. 1404- 1415 din CC al RM) subliniază creșterea rolului funcției reparatorii a răspunderii de drept civil ce contribuie nu numai la restabilirea relațiilor sociale, ci și la realizarea principiilor răspunderii juridice.

Membrii societății sunt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața socială, ceea ce constituie răspunderea juridică. Între diferitele forme ale răspunderii, cea civilă se deosebește anume prin răspunderea patrimonială. Asta înseamnă că persoana саrе a cauzat un prejudiciu prin comportamentul său ilicit este obligată să-i repare.

Din prevederile art. 602, 604, 1406-1408 CC reiese că omul este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin fapta sau prin neglijența, sau prin imprudența sa, cât și pentru fapta reprezentantului legal, a prepusului, a minorului sau a persoanei incapabile supravegheate de el.

Răspunderea civilă este о instituție care ocrotește drepturile civile ale persoanelor fizice și juridice, și esența ei, după cum rezultă din prevederile art. 607 CC, constă în obligația de a înlătura consecințele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective ale persoanei prin repararea prejudiciului cauzat.

Realizarea răspunderii civile se efectuează prin restabilirea stării materiale a persoanei prejudiciate din contul patrimoniului delincventului sau din contul persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat.

Deci, funcția reparatorie este prezentă în toate cazurile răspunderii civile. Cu toate acestea, unii autori [12, p. 24] consideră că funcția reparatorie a răspunderii civile este relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiectele obligației de reparare а prejudiciului.

Chiar și în aceste raporturi, oricât de mare ar fi răspunderea, încă nu se poate afirma că valorile deteriorate sau distruse pot fi întotdeauna recuperate pe deplin în materialitata sa.

În literatura juridică de specialitate functia de reglementare a răspunderii civile este înlocuită cu cea de stimulare. Unii autori evidențiază anume funcția de stimulare a răspunderii civile și funcția de stimulare a sancțiunilor juridice civile.

Stimularea comportamentului legal în circuitul civil îi mobilizează pe participanți să-și îndeplinească la timp obligațiile ce le revin, iar ca modalități de stimulare apar interdicțiile, obligațiile pozitive și sancțiunile, aceste modalități caracterizează și funcția de reglementare a răspunderii civile, fapt ce pot fi urmărite în exemplul drepturilor și obligațiilor fixate în contract.

După cum știm, în contract se stabilesc drepturi reciproce: obligații și răspunderi. Contractul se bazează pe lege și conține о programă de acțiuni (reguli de comportament) și în corespundere cu aceste programe (reguli de comportament) subiectul își reglementează conduita sa.

Presupunem că prin termenul funcție de stimulare se înțelege funcția de reglementare a răspunderii civile. Răspunderea civilă stimulează о comportare legală, influențînd prin diferite metode conduita și conștiința subiectului.

Savanții civiliști, deși nu evidențiază funcția de reglementare a răspunderii civile ca funcție distinctă, dar, urmărind construcția logică a cercetărilor lor, constatăm că ei introduc această acțiune de reglementare în conținutul altor funcții ale răspunderii civile.

Dreptul civil, corelat cu alte funcții, îndeplinește și funcția de reglementare. Aceste funcții pot fi îndeplinite și de unele instituții de drept civil, care își găsesc înclinația specifică în normele juridice corespunzătoare acestor instituții.

Funcția de reglementare a răspunderii civile participă la stabilirea statutului juridic civil al persoanelor fizice și juridice, stabilește și înregistrează dinamica relațiilor patrimoniale și ale celor nepatrimoniale, reglementează obligațiile contractuale și necontractuale.

După cum am menționat anterior, răspunderea de drept civil îndeplinește și funcția de reprimare însă nu toți savanții sînt de acord cu aceasta. Consider că nu avem motive pentru a nega funcția de reprimare a răspunderii de drept civil, iar trecerea pe prim-plan a funcției reparatorii are mai mult un caracter artificial.

Conform opiniei autoarei М. P. Trofimova, răspunderea de drept civil posedă toate calitățile și caracteristicile corespunzătoare funcției de reprimare. Hotărîrea de tragere la răspundere de drept civil a delincventului conține, în primul rînd, о condamnare – metodă tipică de realizare a funcției de reprimare, ce se manifestă sub toate formele răspunderii juridice. Esența măsurilor răspunderii contractuale este condamnarea delincventului și delictului, conținutul lor fiind obligații suplimentare sau privarea drepturilor subiective.

Condamnarea întotdeauna conține un element de reprimare, ea în mod negativ acționează asupra psihicului delincventului, îi provoacă suferințe morale și, concomitent, este un temei de micșorare a sferei lui patrimoniale.

Există și alt argument care dovedește prezența funcției de reprimare. Dacă măsurile de drept civil și posedă un caracter reparatoriu pentru partea opusă, ele reduc sfera patrimonială a delincventului, care suferă о pagubă inevitabilă.

О măsură de reprimare a răspunderii de drept civil se manifestă pregnant și în penalitate considerată de lege sau contract suma bănească pe care datornicul este obligat să о plătească creditorului în cazul expirării termenului de executare; literatura juridico-civilă evidențiază caracterul complex al penalității, adică ea îndeplinește funcția de reprimare.

1.2. Caracteristica și delimitarea formelor răspunderii civile

Răspunderea civilă, fiind instituția juridică de drept civil care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează condițiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei persoane și poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: delictuală și contractuală.

Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat din fapte ilicite (delicte civile).

Răspunderea civilă contractuală este acea obligație debitorului, care izvorăște dintr-un contract, care constă în repararea prejudiciului cauzat creditorului prin faptul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a prestației datorate.

Ambele forme ale răspunderii civile se angajează în prezența acelorași condiții: un prejudiciu cauzat altuia, о faptă ilicită extracontractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta о atingere unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Reieșind din faptul că aplicarea ambelor forme ale răspunderii civile are un scop comun, care este repararea prejudiciului cauzat, și că atât pentru răspunderea delictuală, cît și pentru acea contractuală sunt necesare, practic, aceleași condiții, în doctrină s-a pus întrebarea dacă cele două forme de răspundere civilă pot fi considerate ca alcătuind о singură instituție juridică sau trebuie privite ca două feluri de răspundere fundamental și esențial deosebite una față de alta [40].

În rezultatul discuțiilor dintre savanți s-au conturat două teorii principale: teoria dualității și teoria unității răspunderii civile.

Aceste două forme ale răspunderii civile se aplică separat. Ori de câte ori а existat un contract din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii, se apelează la răspunderea contractuală și nicidecum la cea delictuală.

Într-un singur caz, cumulul este permis, și anume, în ipoteza în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, о infracțiune, cumulul vizând doar posibilitatea de alegere între calea unei acțiuni în răspunderea contractuală și calea unei acțiuni în răspunderea delictuală [9, p. 192].

Răspunderea contractuală este obligația debitorului unei obligații contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea lato sensu а acestei obligații, adică a executării ei cu întîrziere ori în mod necorespunzător sau prin neexecutarea ei în stricto sensu, întrucît această violare a contractului îi este imputabilă.

Răspunderea civilă contractuală decurge încă din dreptul roman din ideea de imputabilitate, ținîndu-se seama de caracterul culpabil sau neculpabil al faptului debitorului [25, p. 101].

Răspunderea contractuală presupune că există un prejudiciu cauzat unui contractant ca urmare a neexecutării unei obligații născute dintr-un contract. Este necesar deci să existe un contract între părți care să conțină о obligație și neexecutarea acesteia să fie considerată ca fiind cauza prejudiciului suferit de acela dintre contractanți care este victimă. Domeniul răspunderii contractuale va depinde astfel de întinderea obligațiilor care se nasc din contract.

Literatura de specialitate în domeniul dreptului civil acordă cea mai mare atenție problemei răspunderii contractuale. În acest sens răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligației sale contractuale.

Răpunerea contractuală este tratată la efectele neexecutării obligațiilor (art. 602-623 din CC al RM). Efectul comun al oricărei obligații civile este de a-l impune pe debitor să-și îndeplinească prestația, ceea ce duce la stingerea obligației contractuale. Dacă acest efect nu poate fi realizat, se angajează răspunderea civilă contractuală.

Astfel, potrivit art. 668 CC, contractul încheiat legal obligă părțile nu numai la ce au stipulat expres, dar și la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanțele sau cu principiile echității. Asta înseamnă că părțile contractante trebuie să execute în natură obligațiile asumate și la termenele asumate, neputând să desființeze contractul decât în cazurile prevăzute de lege, deoarece acționează principiul pacta sunt servanda. Dacă debitorul nu-și execută voluntar obligația de a face, de a nu face sau de a preda un bun, creditorul poate cere prin instanța judecătorească obligarea debitorului la executarea silită sau la constrângerea economică a debitorului în scopul executării obligației asumate de către debitor.

Așadar, din prevederile Codului civil reiese că pentru aplicarea răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite condițiile: fapta ilicită care constă în neexecutarea obligațiilor contractuale pe care și le-a asumat debitorul prin contractul valabil încheiat cu creditorul obligației; existența unui prejudiciu in patrimoniul creditorului; existența unui raport de cauzalitate între fapța ilicită a debitorului și prejudiciul creditorului; culpa (imprudența sau neglijența), dolul (intenția) debitorului ori altă formă a vinovăției stipulată în contract.

După opinia prof. E Cojocaru, care menționează că pentru aplicarea răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite un șir de condiții:

pînă la survenirea răspunderii civile părțile trebuie să participe la relații contractuale;

temeiul principal pentru aplicarea răspunderii contractuale este neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligațiilor contractuale;

răspunderea contractuală poate surveni și pentru acțiunile terțelor persoane (contractul de fidejusiune);

cauzarea prejudiciului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligațiilor contractuale;

răspunderea civilă contractuală este patrimonială, dar poate fi și morală;

răspunderea civilă contractuală poate fi atît principală, cît și complementară [14, p. 59].

Fapta ilicită. Pentru obligarea unei persoane la plata despăgubirilor, prejudiciul trebuie să fie produs printr-o faptă ilicită. Legislația civilă nu definește fapta ilicită, de aceea apelăm Ia definiția doctrinară.

Ilicită este orice faptă prin care, încălcîndu-se normele dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv ce aparține unei persoane sau anumitor interese ale acesteia. Necesitatea existenței faptei ilicite ca о condiție a răspunderii delictuale este prevăzută în art. 1398 din CC al RM. Cînd vorbim despre fapta ilicită, avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei voințe a persoanei. Nu prezintă interes atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa sau față de urmările acesteia.

Astfel, fapta ilicită are următoarele trăsături: a) are caracter obiectiv sau existență materială, constînd într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată; b) este mijlocul prin care se obiectivează voința omului ca element psihic; c) este contrară ordinii sociale și reprobată de societate. Reprobarea din punct de vedere subiectiv este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv își găsește expresia în caracterul ilicit al faptei.

Termenul de ilicit evocă о comportare nepermisă, contrară unei norme de drept, unei legi în sens larg.

Conform opiniei autorilor I.K. Tolstoi și A.P. Sergheev, drepturile și interesele legitime ale persoanei sînt numeroase și diverse, de aceea și faptele ce pot aduce atingere acestor drepturi și care pot cauza prejudicii sînt fară număr.

Fapta ilicită poate să apară sub forma acțiunii sau inacțiunii ilicite. Fapta ilicită apare sub forma inacțiunii în acele situații cînd, potrivit legii, persoană este obligată să îndeplinească о activitate sau să săvîrșească о anumită acțiune. Abținerea de la îndeplinirea acestei activități sau de la săvîrșirea acțiunii prevăzută de normele imperative constituie о faptă ilicită.

Deci, putem afirma că inacțiunea este ilicită ori de cîte ori norma de drept obligă о anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală саrе nu a fost respectată.

Există anumite situații în care, deși fapta provoacă un prejudiciu altei persoane, caracterul ilicit al faptei este înlăturat, în aceste situații autorul faptei este „împuternicit” să cauzeze prejudiciul [12, p. 93]. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sînt: legitima apărare, extrema necesitate, consimțămîntul persoanei vătămate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege [11, p. 166].

Legitima apărare. Potrivit art. 1401 din CC al RM, nu trebuie să fie reparat prejudiciul cauzat de о persoană în stare de legitimă apărare dacă ea n-a depășit limitele acesteia.

În legislația civilă nu există о definiție a legitimei apărări, dar о găsim în Codul penal al RM. Potrivit art. 36 din CP al RM, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită în stare de legitimă apărare împotriva unui atac social periculos prin cauzarea unei vătămări celui care atacă [3].

Astfel, pentru ca fapta să se considere săvîrșită în legitimă apărare, trebuie să întrunitească următoarele condiții; a) atacul la care se reacționează să fie direct material, direct imediat și real; b) atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane ori împotriva unui interes public; c) atacul să prezinte un pericol grav pentru cel atacat sau pentru interesul public.

Extrema necesitate (art. 1402 din CC al RM). Cauzarea daunei în stare de extremă necesitate este licită, deși nu întotdeauna exclude obligația de reparare a prejudiciului de către persoana саrе a acționat în stare de extremă necesitate.

Potrivit art. 38 din CP al RM, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvîrșită în stare de extremă necesitate. Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel [3].

Debitor în obligația de reparare a prejudiciului cauzat în stare de extremă necesitate este autorul faptei dăunătoare. Persoana care acționează în stare de extremă necesitate și cauzează prejudiciul în legătură cu stingerea sau localizarea unui incendiu se exonerează de obligația de reparare a prejudiciului astfel cauzat. Sarcina reparării prejudiciului în asemenea caz îi revine autorului incendiului.

Consimțămîntul persoanei vătămate (art. 398 alin. (4) din CC al RM.) Fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit atunci cînd persoana vătămată а consimțit în prealabil la săvîrșirea unei fapte, știind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Ne aflăm în prezența unei clauze de nerăspundere juridică.

Clauza de nerăspundere juridică este о veritabilă convenție, încheiată anterior între autorul faptei și cel prejudiciat, prin care autorul este scutit de obligația reparării prejudiciului ce eventual se va produce în urma săvîrșirii faptei [6, p. 79]. Prin această clauză persoana vătămată își dă consimțămîntul nu la producerea prejudiciului, ci la săvîrșirea faptei, la desfășurarea unei activități care potențial pricinui un prejudiciu.

Multă vreme admisibilitatea clauzei de nerăspundere în domeniul răspunderii delictuale a fost contestată, în prezent se admit asemenea clauze, însă numai pentru faptele săvîrșite sub forma vinovăției ușoare.

Pe de altă parte, admisibilitatea clauzelor de nerăspundere este pusă în funcție de natura prejudiciului. Se apreciază că numai clauzele care privesc prejudiciile patrimoniale sînt admisibile. Dimpotrivă, clauzele de nerăspundere referitoare la drepturile personale nepatrimoniale ca dreptul la viață, la sănătate, integritate corporală sînt nule.

Pentru a produce efecte juridice, persoana vătămată trebuie să fi dat consimțămîntul anterior săvîrșirii faptei.

Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege. Fapta prejudiciabilă săvîrșită în îndeplinirea unei îndatoriri legale sau numai permise de lege, precum și fapta săvîrșită în executarea unui ordin dat de о autoritate publică legitimă și competentă, dacă acest ordin nu este vădit ilegal, nu este ilicită și nu atrage răspunderea civilă.

Mai există situații și împrejurări care pot diminua sau exclude răspunderea civilă. Este problema forței majore și a cazului fortuit.

Prejudiciul. Nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu. Prejudiciul este deci un element esențial al răspunderii delictuale și totodată un element distinct față de celelalte elemente ale răspunderii delictuale. Fapta ilicită și culpabilă este lipsită de orice importanță și efect dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane [12, p. 98].

În terminologia juridică se întrebuințează deopotrivă termenii de prejudiciu, pagubă sau daună pentru a desemna una și aceeași noțiune. Optăm totuși pentru termenul de prejudiciu.

Potrivit prof. Pop L., prejudiciul constituie lezarea dreptului subiectiv și a bunurilor persoanei [35, p. 314].

Sîntem de acord cu A. Bloșenco că о astfel de definire a prejudiciului nu este acceptabilă, deoarece nu dezvăluie esența acestuia ca rezultat al faptei ilicite [după 12, p. 49].

Prejudiciul poate fi definit ca fiind consecință negativă cu caracter patrimonial sau nepatrimonial a faptei ilicite, apărută în urma lezării drepturilor subiective patrimoniale și personal nepatrimoniale ale persoanei.

Profesorul I. P. Filipescu opinează că sînt considerate prejudicii: distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, vătămarea sănătății unor persoane ce are drept urmare reducerea sau pierderea capacității de muncă și, în consecință, lipsirea de posibilitatea de a obține venit [20, p. 116]. Prejudiciile sînt susceptibile de mai multe clasificări în funcție de anumite criterii.

După părerea lui A. Bloșenco, clasificarea prejudiciilor în prejudicii materiale și nemateriale facută în funcție de caracterul valorilor lezate nu trebuie acceptată. Este adevărat că încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial, însă este posibil ca această încălcare să nu se rezume exclusiv la un prejudiciu patrimonial. Astfel, de pildă, distrugerea unui bun care reprezintă о amintire poate avea ca rezultat nu numai un prejudiciu material, dar și un prejudiciu nematerial, de ordin afectiv [12, p. 57].

Clasificarea prejudiciilor în patrimoniale și nepatrimoniale trebuie facută, conform opiniei unor autori ruși, în funcție de posibilitatea evaluării bănești а consecințelor faptei ilicite.

Astfel, prejudiciile patrimoniale sînt acelea eare au conținut economic, deci pasibile de a fi evaluate pecuniar: distrugerea sau deteriorarea unui bun, pierderea dreptului la întreținere etc.

Conform art. 1398 din CC al RM, în funcție de posibilitatea evaluării deosebim prejudiciu patrimonial și prejudiciu moral.

Prin această clasificare practica judiciară și literatura juridică recunosc că prejudiciul moral constituie о formă distinctă a prejudiciului civil în general sau un factor relativ independent de declanșare a răspunderii civile delictuale.

Rolul pe care existența prejudiciului moral îl are în determinarea răspunderii civile condiționează necesitatea explicării conținutului și sferei acestei noțiuni juridice. Primele probleme apar în legătură cu faptul că pentru desemnarea acestei forme a prejudiciului se utilizează о mulțime de termeni, expresii și denumiri, care au înțeles identic. De aceea înțelegerea exactă a noțiunii de prejudiciu moral necesită precizări terminologice prealabile [12, p. 55].

În literatura de specialitate, prejudiciul este desemnat prin expresii și denumiri diferite, ceea ce naște dificultăți relativ la conținutul acestei noțiuni. Astfel, prejudiciul moral mai este denumit și prejudiciu extrapatrimonial, prejudiciu nematerial ori prejudiciu nepecuniar, prejudiciu personal nepatrimonial.

Considerăm că pentru desemnarea acestei noțiuni este preferabilă denumirea de prejudiciu moral, iar toate variantele sale – extrapatrimonial, imaterial, nepecuniar – să fie considerate sinonime.

În susținerea opiniei noastre aducem argumentul autorului A. Bloșenco: denumirea de prejudiciu moral este acceptată, deoarece ea reflectă din punct de vedete terminologic atît unitatea dintre prejudiciul patrimonial, cît și cel nepatrimonial, precum și deosebirea de natură (patrimonială în primul caz și nepatrimonială în cel de-al doilea caz) care există între aceste două aspecte ale prejudiciului ca condiție esențială a răspunderii civile delictuale [12, p. 58].

Raportul de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor contracțuale, și prejudiciul suferit de creditor este de asemenea о condiție pentru antrenarea răspunderii civile contractuale. Această condiție este prevăzută expres în art. 610, alin. (3) CC, unde se menționează că este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării.

Cauza este acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. Constatarea raportului de cauzalitate devine importantă atunci când se pune problema reparării prejudiciului cauzat.

Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență în cazurile în care vinovăția este prezumată de lege, precum și în cazul răspunderii fără vinovăție, de aceea el nu trebuie confundat cu vinovăția.

Raportul de cauzalitate este și condiția în funcție de care se determină cuantumul despagubirii. De cele mai dese ori, existența raportului de cauzalitate este ușor de sta- bilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind clară. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când prejudiciul a fost precedat de mai multe acțiuni sau împrejurări.

Doctrina civilă cunoaște mai multe sisteme de, stabilire a raportului de cauzalitate: sistemul echivalenței condițiilor; sistemul cauzei proxime; sistemul cauzei adecvate ; sistemul cauzalității necesare; sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții.

Existența raportului de cauzalitate, în materie contractuală, este prezumată de lege având suportul în art. 603, alin. (1) CC, care prevede că debitorul este ținut să-1 despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat, dacă nu dovedește că neexecutarea obligației nu-i este imputabilă. Din prevederile legale reiese că debitorul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, dacă neexecutarea se datorează forței majore (art. 606 CC), cazului fortuit, vinovăției celui prejudiciat (art. 612 CC) ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat, deoarece în aceste cazuri lipsește raportul de cauzalitate.

Culpa sau vinovăția. Alin. (1) art. 603 din CC al RM prevede că debitorul poate răspunde pentru dol (intenție) sau culpă (imprudență sau neglijență). Alineatul doi al aceluiași articol stabilește că este nulă orice stipulare care îl liberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă. Art. 604 stipulează că debitorul răspunde pentru vina reprezentantului lui în aceeași măsură ca pentru propria vină. Din conținutul acestor articole vedem că legiuitorul folosește noțiunile de dol, culpă sau vină.

Dicționarul explicativ al limbii române dă următoarele explicații:

dolul este acțiunea făcută cu rea-intenție, cu viclenie pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită о clauză nefavorabilă într-un contract;

culpa este greșeala care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei, greșeală care constă în săvîrșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege;

vina este fapta care constituie о abatere de la ceea ce este considerat drept sau bun, greșeală, vinovăție, păcat, culpă.

Dovada culpei ar trebui să fie făcută de victima саrе a suferit prejudiciul, fapt ce ar deosebi răspunderea delictuală de răspunderea contractuală în cadrul căreia dovada unei cauze de exonerare revine autorului prejudiciului. Dar dacă ținem seama de clasificarea obligațiilor în obligații de mijloace și obligații de rezultat, în primul caz victima trebuie să dovedească atît neexecutarea obligației, cît și neglijența, în timp ce în al doilea caz este suficient să facă proba neexecutării obligației.

Întemeierea răspunderii pe vinovăție este о parte a fundamentului răspunderii civile, о necesitate socială, о garanție a funcției educative a răspunderii. La angajarea răspunderii civile contractuale condiția de culpă trebuie să existe în mod obligatoriu.

Gradele culpei au și ele о importanță. Astfel, legea consideră nulă orice stipulație care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă (art. 603, alin. (2) CC). Și în același timp, în caz de punere a debitorului în întârziere, acesta răspunde și pentru imprudență și pentru neglijență, chiar și pentru cazul fortuit.

Distincția dintre aceste forme ale vinovăției nu întotdeauna prezintă interes, deoarece răspunderea civilă are la bază principiul reparării integrale а prejudiciului. Aceasta însă nu înseamnă că gravitatea vinovăției nu are impor- tanță la angajarea răspunderii civile. În unele cazuri, forma vinovăției care stă la baza răspunderii civile este mixtă (art. 612 CC) și se caracterizează prin următoarele:

prejudiciul este cauzat în rezultatul vinovăției debitorului și a vinovăției creditorului;

prejudiciul s-a situat numai în patrimoniul unei părți, și anume al creditorului;

prejudiciul este comun și nu se poate determina în ce parte este cauzat de debitor și în care parte de creditor.

În unele cazuri forma vinovăției care stă la baza răspunderii civile contractuale este mixtă (art. 612 din CC al RM) și se caracterizează prin următoarele: prejudiciul este cauzat în urma vinovăției creditorului; prejudiciul s-a situat numai în patrimoniul unei părți, și anume al creditorului; prejudiciul este comun și nu se poate determina în ce parte este cauzat de debitor și în ce parte de creditor. Culpa mixtă nu trebuie confundată cu cauzarea de daună în comun.

Aceasta din urmă se caracterizează prin următoarele: prejudiciul este cauzat numai unei părți a patrimoniului – creditorului; prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane; prejudiciul cauzat este un tot întreg și nu există posibilitatea să se stabilească vina a două sau mai multe persoane; debitorii poartă răspundere solidară în fața creditorului.

Potrivit alin. (1) art. 602 din CC al RM, culpa debitorului este prezumată.

Răspunderea delictuală este obligația celui саrе a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă de a repara paguba astfel pricinuită.

Astfel, răspunderea este delictuală atîta timp cît contractul nu a fost încă încheiat și ne aflăm în faza precontractuală, de exemplu, pentru revocarea ofertei înainte de termenul pînă la care ofertantul s-a obligat să о mențină.

De asemenea, răspunderea este delictuală atunci cînd contractul este nul, precum și după expirarea contractului, în faza postcontractuală, cu excepția cazului în care în contract s-au prevăzut anumite obligații sau interdicții care supraviețuiesc după expirarea sa. Pe de altă parte, răspunderea este delictuală atunci cînd este vorba de un prejudiciu care, chiar dacă intervine între contractanți, nu rezultă din neexecutarea unei obligații contractuale.

Codul civil al RM, art. 1398, 1431, prevede angajarea răspunderii civile delictuale în următoarele cazuri:

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de о autoritate publică, de о persoană cu funcție de răspundere, prin erori judiciare sau de anchetă (art.1404, art. 1405 din CC al RM);

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor, persoane incapabile sau de prepus (art. 140, 1407, 1408, 1409 din CC al RM);

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit (art. 1410 din CC al RM);

răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, ruina construcțiilor sau de produse defectuoase (art. 1411, 1412, 1413, 1425 din CC al RM);

răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătății sau prin deces (art. 1418, 1419, 1420 din CC al RM).

În ceea ce privește domeniul de aplicare, răspunderea delictuală intervine în toate situațiile cînd un prejudiciu este cauzat unei persoane (fizice sau juridice) prin încălcarea unei obligații legale, cu caracter general, care se incumbă tuturor.

Cu excepțiile prevăzute de lege, răspunderea delictală are caracter subiectiv, întemeindu-se pe vinovăția autorului faptei ilicite, care trebuie dovedită de păgubit.

Fapta ilicită care dă naștere raportulul juridic de răspundere civilă delictuală poartă denumirea de delict. Componența delictului civil constituie о totalitate de trăsături și elemente esențiale formulate de legiuitor ca necesare și suficiente pentru angajarea răspunderii civile. Răspunderea delictuală se angajează indiferent de faptul dacă culpa are forma unui dol, unei imprudențe, neglijențe sau chiar în forma cea mai ușoară, iar în unele cazuri chiar și în lipsa culpei.

Principiile și regulile răspunderii civile delictuale sunt aplicabile în toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală. In primul rând, se are în vedere conduita prin care se încalcă obligația generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți. în al doilea rând, prin fapta ilicită extracontractuală se înțelege și neexecutarea lato sensu a obligațiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și gestiunea de afaceri).

Răspunderea delictuală are un șir de caractere juridice care îi dezvăluie esența. Ea apare ca rezultat al încălcării unor drepturi absolute ale persoanei vătămate, care pot avea un caracter patrimonial (dreptul de proprietate) sau un caracter personal nepatrimonial (dreptul la viață, sănătate). Obligațiile care se nasc din cauzarea de daune sunt extracontractuale, uneori, chiar și în cazul când dreptul a fost încălcat de о persoană cu care pătimașul se află în relații contractuale (art. 1399 CC). Răspunderea civilă delictuală, prin obligarea la repararea prejudiciului, îndeplinește un rol educativ și de prevenire a săvârșirii delictelor civile în viitor de către autorul faptului prejudiciabil deja săvârșit, care conștientizează că va răspunde de prejudiciul pe care l-ar cauza.

Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a preiudiciului cauzat, indiferent de persoana căruia i-a fost cauzat, de felul prejudiciului și de formele саге urmează a fi utilizate pentru reparare. Obligația de reparare а prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci și altor persoane prevăzute de lege: răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, răspunderea părinților pentru prejudiciul cauzat de un minor sub vârsta de 14 ani etc. În materie delictuală, răspund toate persoanele individuale care au săvîrșit fapta ilicită, indiferent de vîrstă și starea psihică, dacă au acționat cu discernămînt, prezumat după împlinirea vîrstei de 14 ani. Răspund delictual și persoanele juridice (statul este obligat să răspundă atît de prejudidul material direct produs celui condamnat sau reținut pe nedrept, cît și pentru prejudiciul moral cauzat acestuia). Minorii sub 14 ani răspund delictual doar dacă se face dovada că în momentul săvîrșirii faptei au acționat cu discernămînt.

Răspunderea pentru fapta proprie implică obligarea la repararea prejudiciului a însăși persoanei саrе a săvârșit fapta păgubitoare.

Răspunderea pentru fapta proprie poate avea ca subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul. În cazul răspunderii pentru fapta proprie, domeniul principal al acesteia are la bază culpa făptuitorului, culpă care nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către victimă. În viața socială apare necesitatea ocrotirii intereselor unor persoane care au suferit prejudicii fără nici о vină din partea lor, ceea се a impus extinderea răspunderii civile delictuale dincolo de limitele faptei proprii.

Pentru aceste cazuri, Codul civil prevede răspunderea pentru fapta altei persoane (ceea ce include răspunderea părinților, adoptatorilor, tutorelui sau curatorului pentru prejudiciul cauzat de un minor, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului); precum și răspunderea pentru lucruri, edificii si animale (cum ar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, de vicii de construcție, de animale).

Condițiile răspunderii delictuale reies din conținutul art. 1398 CC și sunt următoarele: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile [12, p. 24].

Sînt generale aceste condiții, deoarece sînt necesare pentru apariția obligațiilor delictuale ori de cîte ori legea nu prevede altceva, ele ținînd cont de caracterul activității, realizarea căreia poate cauza prejudicii persoanei.

Prejudiciul poate fi definit ca fiind consecințele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ale faptei ilicite, apărute ca urmare a lezării drepturilor subiective patrimoniale și personal nepatrimoniale ale persoanei.

Constituie prejudicii: distrugerea sau deterioararea unor bunuri, vătămarea sănătății unor persoane ce are ca consecință reducerea sau pierderea capacității de muncă și în consecință lipsirea de posibilitatea de a obține venit [20, p. 116].

Petru obligarea unei persoane la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Legislația civilă nu definește fapta ilicită, de aceea apelăm la definiția doctrinară.

Fapta ilicită este orice faptă prin care, încălcîndu-se normele dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv ce aparține unei persoane sau anumitor interese ale acesteia. Necesitatea existenței faptei ilicite ca o condiție a răspunderii delictuale este prevăzută în art.475 CC RM. Cînd vorbim despre fapta ilicită avem în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei voințe a persoanei. Nu prezintă interes atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa sau față de urmările acesteia.

Astfel, fapta ilicită are următoarele trăsături: a) are un caracter obiectiv sau existență materială, constînd într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată; b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează voința omului ca element psihic; c) fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate.

Reprobarea din punct de vedere subiectiv este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv își găsește expresia în caracterul ilicit al faptei.

Raportul de cauzalitate. Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Astfel, prejudiciul cauzat trebuie să fie consecința faptei ilicite. Raportul de cauzalitate este o condiție a răspunderii civile fără a deosebi între răspunderea obiectivă sau subiectivă. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență în cazurile în care vinovăția este prezumată de lege, precum și în cazul răspunderii fără vinovăție[12, p. 86].

Putem afirma că fără raport de cauzalitate nu există răspundere delictuală. Raportul de cauzalitate este și condiția în funcție de care se determină mărimea despăgubirii și totodată este o condiție obiectivă a răspunderii și nu trebuie confundată cu vinovăția. Se repară numai prejudiciile care sînt consecința directă a faptei ilicite.

Vinovăția. Potrivit regulii generale, răspunderea delictuală se antrenează numai pentru cauzarea prejudiciului printr-o faptă vinovată. Răspunderea delictuală pentru prejudiciul cauzat în- tîmplător, adică fără vinovăție, se admite, prin excepție, în cazurile prevăzute expres de lege.

Cînd analizăm vinovăția autorului prejudiciului, avem în vedere latura subiectivă a componenței delictului civil, atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o față de faptă și față de urmările acesteia.

Necesitatea existenței acestei condiții a răspunderii – vinovăția – rezultă expres din dispozițiile art.475 CC RM, care prevede că „persoana care a cauzat dauna este scutită de obligația de a o repara, dacă dovedește că nu este în culpă“. Dacă autorul faptei ilicite nu dovedește acest lucru, el este considerat vinovat și este tras la răspundere civilă [1].

Spre deosebire de dreptul penal, dreptul civil nu definește vinovăția. Dispozițiile Codului civil fac referire numai la formele vinovăției – intenție și imprudență.

În doctrină, vinovăția se definește fie ca atitudinea psihică a persoanei față de fapta sa și față de consecințele acesteia fie ca intenție sau imprudență a persoanei ce a săvîrșit fapta ilicită și a prejudiciat altă persoană.

Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă delictuală și contractuală. Această concluzie decurge din conținutul legislației civile, care instituie un regim deosebit pentru fiecare formă a răspunderii. Fiind forme ale răspunderii civile, răspunderea delictuală și contractuală au nu numai deosebiri, dar și asemănări în reglementarea juridică.

Din analiza comparată a celor două forme ale răspunderii civile, între acestea există o serie de asemănări și deosebiri, astfel ambele au aceeași finalitate – repararea prejudiciului cauzat unei persoane fizice sau juridice printr-o faptă ilicită extraordinară sau contractuală.

Ca atare, pentru angajarea răspunderii civile în ambele forme (delictuală sau contractuală), este necesar a fi întrunite cele patru condiții sau elemente analizate anterior: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite.

Însă, așa cum am mai arătat, răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept comun și se angajează în toate situațiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligații legale, cu caracter general, care incumbă tuturor, pe când răspunderea civilă contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a executării lato sensu a obligațiilor născute în sarcina debitorului dintr-un contract valabil încheiat. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza premergătoare încheierii contractului, prin revocarea ofertei, precum și răspunderea pentru nerestituirea prestațiilor executate în baza unui contract lovit de nulitate este întotdeauna o răspundere delictuală.

Deci, răspunderea contractuală intervine între persoane fizice sau juridice care au o anumită calitate, aceea de părți contractante, prin încălcarea unei obligații concrete și determinate în contract. Pe cale de consecință, ori de câte ori răspunderea contractuală nu există, cel care a suferit un prejudiciu prin fapta omului, de un lucru, animal sau ruina edificiului poate obține repararea lui numai în condițiile și potrivit normelor răspunderii civile delictuale.

2.NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ

2. 1. Caracteristica generală a răspunderii contravenționale, noțiunea, conținutul și importanța ei

Răspunderea juridică intervine ca rezultat al faptei ilicite și derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei juridice. Ea constituie, astfel, un raport juridic de constrîngere, născut ca urmare a săvîrșirii faptei ilicite. Acest raport se caracterizează prin următoarele: a) unul dintre subiectele lui este întotdeauna statul, iar celălalt subiect este persoana care a comis fapta ilicită; b) în conținutul raportului juridic de constrîngere intră asemenea drepturi și obligații corelative cum ar fi: obligația statului de a aplica numai sancțiunile prevăzute de lege pentru fapta comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această sancțiune, și nu alta; c) aplicarea sancțiunii se face în numele statului și are drept scop atît restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cît și întărirea legalității.

Specificul răspunderii contravenționale constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru nerespectarea normei materiale de drept contravențional, împărtășim opinia autorului I. Creangă, potrivit căreia răspunderea juridică nu constă doar într-o apreciere socială, ea se întemeiază pe o constatare oficială, făcută, de regulă, de organele de stat învestite cu atribuții determinate în acest sens. Necesitatea acestui fapt este evidentă pentru a acorda cetățenilor garanții mai depline în vederea excluderii posibilității arbitrarului și ilegalității [17, p. 37 ].

Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm, are atît un scop preventiv-educativ, cît și unul de sancționare, înțelegînd prin acest ultim aspect și caracterul reparator, în cazul în care s-au produs daune materiale și/sau morale. Prin oricare dintre formele răspunderii se restabilește ordinea încălcată ca urmare a săvîrșirii faptei ilicite, iar aplicarea sancțiunii și stabilirea despăguirii îl face pe autorul faptei să conștientizeze consecințele faptei comise și să nu mai săvîrșească astfel de fapte. Răspunderea juridică implică urmări destul de grave pentru cel sancționat, exprimate prin pierderea unor drepturi, privațiuni de ordin material sau personal sau chiar la pierderea temporară a libertății.

Între răspunderea juridică, constrîngerea juridică și sancțiunea juridică există o legătură foarte strînsă, toate avînd ca scop asigurarea ordinii de drept. Constrîngerea juridică se realizează, în principal, prin aplicarea de sancțiuni juridice, iar aplicarea sancțiunii este o consecință a angajării răspunderii. Trebuie menționat însă faptul că, în statele democratice, în care normele juridice exprimă voința poporului și îi promovează interesele, ordinea de drept se asigură, în primul rînd, prin convingere, prin acțiunea conjugată a tuturor factorilor educaționali de a determina pe membrii societății să respecte de bună voie normele juridice.

Constrîngerea juridică, inclusiv cea contravențională, intervine doar în situații extreme, cînd activitatea de convingere nu dă rezultatele așteptate, fiind nevoie de aplicarea unor măsuri speciale, de constrîngere, pentru asigurarea unei conduite civice corespunzătoare. Normele juridice conțin, de regulă, și sancțiunile care se pot aplica. Cu alte cuvinte, nerespectarea acestor norme stabilește răspunderea juridică a persoanelor care le încalcă [27, p. 93 ].

Constrîngerea contravențională ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării ordinii de drept, poate fi definită, în opinia noastră, ca totalitatea măsurilor dispuse de organele administrației publice și alte organe statale, în temeiul legii și cu folosirea puterii de stat, în scopul de a realiza prevenirea săvîrșirii de fapte antisociale, curmarea raporturilor juridice de conflict, sancționarea comiterii unor asemenea fapte, apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, executarea obligațiilor acestora sau punerea în executare a unor obligații dispuse de autorități publice din sfera celor trei puteri clasice sau din afara acestei sfere.

Din prezenta definiție rezultă următoarele trăsături ale constrîngerii contravenționale:

Reprezintă un ansamblu de măsuri care se pot concretiza în oricare dintre formele de activitate specifice administrației publice, în ansamblul său: acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale;

Poartă un caracter legal, legea fiind cea care conferă legitimitate unei măsuri de acest gen;

Se bazează pe puterea statală, ea putînd interveni inclusiv pentru a învinge voința potrivnică a unui subiect de drept determinat;

Au următoarele scopuri, după caz:

prevenirea săvîrșirii de contravenții;

curmarea (stoparea) unui raport contravențional de conflict;

sancționarea, în cazul în care contravenția a fost săvîrșită;

apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor;

asigurarea executării obligațiilor lor;

punerea în executare a unor decizii emise de diferite autorități publice, care realizează prerogativele celor trei puteri clasice în stat [38, p. 585].

Deci, din momentul obținerii forței juridice a normei materiale a dreptului contravențional, orice subiect al dreptului contravențional este obligat să se conformeze cerințelor (prevederilor) acestei norme [23, p. 51].. Din momentul în care raportul de conformare s-a transformat în raport de conflict, față de subiectul activ al acestui raport pot fi aplicate măsuri de constrîngere contravențională: măsuri de curmare (stopare) și de asigurare a procedurii contravenționale. Din momentul în care va fi stabilită vinovăția autorului raportului juridic de conflict, față de el poate și trebuie să fie aplicată sancțiunea contravențională.

La rîndul său, raportul juridic contravențional este definit ca fiind legătura juridică dintre stat și făptuitor, ce se naște în momentul comiterii contravenției și constă în dreptul statului de a sancționa persoana vinovată, obligînd-o să suporte, în condiții legale, consecințele juridice stabilite de lege.

Spre deosebire de alte raporturi juridice, raportul juridic contravențional prezintă unele trăsături specifice, și anume:

Raportul respectiv apare prin exprimarea imperativă a voinței statului, adică se naște, în mod obligatoriu, independent de voința destinatarilor legii contravenționale și nu poate forma obiectul unor cedări sau tranzacții;

Raportul respectiv se modifică sau se stinge fiind impus de stat (legiuitorul), apărarea valorilor sociale la care se referă nefiind lăsat la aprecierea destinatarilor legii contravenționale;

Raportul respectiv posedă un obiect propriu, și anume relațiile sociale de tragere a persoanei vinovate la răspundere contravențională ca urmare a comiterii contravenției;

Raportul respectiv apare doar în baza unei norme contravenționale materiale;

Metodele de realizare a raportului contravențional sînt: convingerea — atît timp cît subiectul dreptului contravențional se conformează prevederilor normei materiale și, constrîngerea — din momentul în care subiectul dreptului contravențional a neglijat prevederile normei juridice, a intrat în conflict cu legea;

Raportul respectiv are un subiect obligatoriu — reprezentantul statului, care este organul competent să soluționeze cazul contravențional [21, p. 180].

Răspunderea contravențională, ca formă a răspunderii juridice, consideră reprezentantul doctrinei naționale de drept contravențional Sergiu Furdui, constă în raportul juridic contravențional de constrîngere, generat ca urmare a comiterii contravenției, între stat și contravenient, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului de a aplica persoanei vinovate sancțiunea prevăzută de lege pentru contravenția comisă și de a o constrînge să o execute, corelativ cu obligația contravenientului de a suporta aplicarea și executarea sancțiunii contravenționale,în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii [21,p. 180 ].

Potrivit acestui autor, noțiunea răspundere contravențională este susceptibilă de următoarele accepții:

Instituție fundamentală a dreptului contravențional, adică ansamblul normelor juridice care reglementează realizarea dreptului contravențional prin constrîngere;

Raport juridic de constrîngere, adică forma răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravențional de constrîngere, stabilit între stat și contravenient, al cărui conținut îl constituie dreptului statului de a aplica măsuri de asigurare și sancțiuni vinovatului de comiterea contravenției și obligația corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;

Latura pasivă a raportului contravențional de constrîngere, adică acea formă de răspundere juridică care constă în obligația vinovatului de comiterea contravenției de a suporta măsurile de asigurare a procedurii contravenționale și sancțiunea contravențională;

Conținutul raportului de constrîngere, adică identificarea drepturilor și obligațiilor corelative ale subiectelor raportului contravențional de constrîngere cu efectele raportului juridic contravențional de conflict (conținutul raportului contravențional de represiune) [21, p. 181].

Răspunderea contravențională nu poate fi concepută decît în cadrul unui raport juridic în care se stabilesc fapta ilicită, vinovăția făptuitorului și sancțiunea corespunzătoare. Răspunderea contravențională exprimă reacția societății, a statului față de contravenienți, deoarece această reacție este o consecință a comiterii contravenției care, la rîndul său, reprezintă premisa incidenței răspunderii contravenționale[22, p. 107].

În sens larg, prin răspundere contravențională, potrivit lui M. Hotca, se înțelege „acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravențional de constrîngere, stabilit între stat și contravenient, al cărui conținut îl constituie dreptul statului de a aplica sancțiunea contravenientului și obligația corelativă a acestuia de a suporta sancțiunea [26, p. 293].

Odată cu adoptarea legii contravenționale noi (24 octombrie 2008) [4], în Republica Moldova este recunoscută de jure „răspunderea contravențională" ca formă a răspunderii juridice. În legea nominalizată lipsește definiția respectivă, însă această constatare poate fi argumentată prin denumirea unor titluri și articole: capitolul II „Contravenția. Răspunderea contravențională"; art. 16 „Răspunderea contravențională a persoanei fizice"; art. 17 „Răspunderea contravențională a persoanei juridice"; însăși legea fiind numită „Codul contravențional al Republicii Moldova".

În baza analizei diverselor opinii referitoare la definirea acestei forme a răspunderii juridice, conchidem că răspunderea contravențională este reacția statului la comiterea cu vinovăție a unei fapte contravenționale prin aplicarea de către organul împuternicit față de făptuitor a constrîngerii statale prevăzute de legea contravențională, în modul și în termenele stabilite de lege, în limitele sancțiunii contravenției comise , precum și obligația contravenientului de a suporta sancțiunea [24, p. 136].

Conținutul acestei definiții presupune că aplicarea răspunderii contravenționale poate fi considerată legitimă numai atunci cînd vor fi respectate integral următoarele condiții:

existența conținutului constitutiv al contravenției (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă);

examinarea cazului și emiterea deciziei privind aplicarea sancțiunii contravenționale numai de către organul (persoanele cu funcții de răspundere) împuternicit (art. 393 din CC al RM);

aplicarea doar a pedepselor contravenționale prevăzute de lege (art. 32 din CC al RM);

respectarea termenelor de aplicare a sancțiunilor contravenționale (art. 30 din CC al RM);

aplicarea pedepsei numai în limitele sancțiunii prevăzute de norma materială încălcată (contravenției comise);

respectarea regulilor de aplicare a sancțiunilor contravenționale stabilite de lege (art. 33-46 din CC al RM).

Concluzionăm că răspunderea contravențională este o instituție fundamentală a dreptului contravențional, alături de contravenție și sancțiunea contravențională, care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile de drept, care formează obiectul dreptului contravențional și care apar în sfera activității de tragere la răspundere contravențională a tuturor celor ce încalcă sau ignoră ordinea de drept prin comiterea de contravenții, activitate ce se desfășoară de organe competente, în temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale ocrotite de legea contravențională.

Natura juridică a răspunderii contravenționale se manifestă, în primul rînd, prin faptul că ea: 1) este o răspundere legală; 2) are o autonomie instituțională și funcțională; 3) este individuală și personală; 4) se bazează pe criteriul vinovăției.

Răspunderea pentru contravenții este, în primul rînd, o formă a răspunderii juridice, o parte componentă a acesteia, esențial pentru configurarea ei fiind faptul că principiile, conținutul și consecințele ce o caracterizează sînt reglementate prin lege [33, p. 10].. Din logica interioară a acestei concluzii decurge și afirmația, cu valoare de principiu, potrivit căreia răspunderea contravențională nu poate interveni, într-un caz concret, decît în temeiul unei reglementări juridice, în temeiul unui act normativ de un anumit nivel, ceea ce îi asigură, de altfel, caracterul unei răspunderi legale.

Întocmai ca alte forme ale răspunderii juridice (civilă, materială, administrativ- disciplinară, penală), răspunderea pentru contravenții se deosebește de alte genuri ale răspunderii sociale în general, care nu au un caracter juridic sau legal, cum ar fi răspunderea morală sau etică ori răspunderea civică, bazată pe reguli de conduită individuală neimpuse prin norme juridice și, pe cale de consecință, neprevăzute cu sancțiuni edictate de puterea statală pentru cazul nerespectării lor sau care să fie executate sub amenințarea constrîngerii acesteia [26, p. 304].

Răspunderea contravențională izvorăște dintr-o faptă a omului generatoare de consecințe materiale sau imateriale socialmente neconvenabile, faptă descrisă legal prin elementele ei constitutive și caracterizată juridic ca fiind o contravenție. Din acest punct de vedere, cu precădere din cel privind conținutul material al faptei concrete, contravenția se deosebește atît de infracțiune, cît și de orice altă faptă de încălcare a unor norme juridice care prescriu un anumit mod de comportament individual și social și cu care nu poate și nu trebuie să fie confundată.

Caracterizarea legală proprie conceptului de contravenție, natura proprie a consecințelor faptei contravenționale și caracterul specific al sancțiunilor pentru contravenții determină, prin urmare, autonomia instituțională și funcțională a răspunderii juridice pentru contravenții. în virtutea acestei autonomii, elementele definitorii ale acestei forme a răspunderii nu pot fi regăsite în conținutul altor forme ale răspunderii juridice. în raport cu răspunderea penală, de exemplu, se poate invoca doar antecedența de ordin istoric a răspunderii contravenționale, contravențiile fiind reglementate în trecut, după cum s-a menționat, într-o anumită viziune globală asupra faptelor antisociale, ca infracțiuni [37, p. 67]. Acest element de natură istorică nu este însă apt, prin el însuși, să determine suprapuneri sau similitudini ale răspunderii contravenționale cu răspunderea penală, confuziile și abordările neștiințifice în acest domeniu generînd susțineri și reglementări juridice, precum și o practică distorsionată, cu ignorarea și nerespectarea unor principii generale și fundamentale ale dreptului.

Răspunderea pentru contravenții este individuală și personală. Din aceste caracterizări rezultă în mod logic faptul că, în principiu, persoana care este subiect activ al contravenției răspunde în nume propriu. Numai în mod excepțional, cînd răspunderea contravențională în nume propriu nu ar putea fi angajată potrivit legii, ar trebui evocată problema răspunderii altei persoane fizice sau juridice, în condiții asemănătoare cu cele prevăzute de legea civilă în legătură cu răspunderea pentru fapta altuia.

Din caracterul individual și personal trebuie desprinsă și concluzia că răspunderea pentru contravenții este netransmisibilă și, pe cale de consecință, nu poate fi asumată, în mod voluntar, de o altă persoană. Din ambele caracterizări ale acestei răspunderi — individuală și personală — decurge în mod firesc concluzia că subiecții implicați în raportul juridic de drept contravențional și, cu atît mai puțin, persoanele din afara acestui raport nu pot tranzacționa asupra acestuia. Răspunderea pentru contravenții fiind individuală și personală, în cadrul raportului juridic generat de săvîrșirea unei contravenții, răspunzătoare nu poate fi decît o persoană fizică, în calitatea sa de persoană particulară, de simplu cetățean.

În viziunea savantului român Iu. Poenaru, săvîrșirea faptei antisociale de către persoana fizică în altă calitate, cum ar fi acea de funcționar sau salariat, să cadă sub incidența altor forme ale răspunderii juridice (disciplinară, administrativă, materială, penală, după caz), potrivit principiului care trebuie impus în opera de legiferare și care cere ca, în cazul încălcării unei dispoziții legale, să se aplice normele și sancțiunile specifice ramurii de drept ale cărei dispoziții au fost încălcate [32, p. 22].

Răspunderea pentru contravenții, ca orice altă formă a răspunderii juridice, trebuie fundamentată, în fiecare caz în parte, pe existența unei vinovății a făptuitorului.

În general, atît dreptul românesc, cît și cel autohton (moldovenesc) nu au acceptat, în nici una dintre formele răspunderii juridice, conceptul răspunderii obiective [26, p. 300], [21, p. 95], adică al unei răspunderi deduse exclusiv din materialitatea faptei săvîrșite, chiar dacă aceasta ar avea caracter antisocial, făcîndu-se abstarcție de existența vinovăției. Caracterul autonom al răspunderii pentru contravenții impune deci o teoretizare aparte a unei vinovății specifice, cu o altă motivație și o altă semnificație sociojuridică decît cea a vinovăției penale construite pe intenție (directă sau indirectă) ori culpă. Natura juridică a faptei contravenționale fiind alta decît acea proprie infracțiunii, este logic ca vinovăția contravențională să se fundamenteze pe alte categorii juridice decît ale intenției și culpei, instituții juridice ale dreptului penal substanțial. Prin urmare, dacă nu poate fi o răspundere obiectivă și nici nu poate fi bazată pe existența unei intenții sau culpe, vinovăția contravențională trebuie să izvorască dintr-o realitate proprie a faptei aflate intr-un raport de cauzalitate cu conduita autorului unei fapte contravenționale.

Deosebirea dintre comportamentul civic general și cel care ar putea genera răspunderea contravențională constă în faptul că cel de-al doilea este impus întotdeauna printr-o prescripție normativă legală, care avertizează persoana fizică asupra necesității adoptării unei conduite general convenabile, ceea ce îi conferă acesteia caracterul de obligație socială și legală. De aici rezultă două consecințe importante pentru starea de legalitate în domeniul contravențional: mai întîi, norma de comportament trebuie să preexiste oricărei norme legale de sancționare contravențională și, în al doilea rînd, norma de sancționare devine activă numai în cazul nerespectării normei de comportament la care ea se referă [33, p. 16].

Promovarea unei astfel de viziuni asupra vinovăției contravenționale urmărește nu atît o separare cît o etașare a răspunderii pentru contravenții de răspunderea penală, cît mai ales asigurarea unui cadru adecvat unei funcționalități mai directe a formei de manifestare sociojuridică a mecanismului propriu de exteriorizare în mediul social. O asemenea etanșeitate nici nu ar fi posibilă, deoarece abordarea în acest mod a problemelor nu exclude, după cum se va vedea, orice semnificație și orice valorificare, atît în cadrul general al acestora, cît și în cadrul analizei concrete a conceptului vinovăției contravenționale, a elementelor intenționale sau culpoase în săvîrșirea contravenției.

Natura juridică a răspunderii contravenționale determină, în mare parte, și particularitățile ei.

Răspunderea juridică, la general, apare în cazul acțiunii sau inacțiunii ce contravine prevederilor unei norme de drept. Ea atrage după sine o anumită consecință juridică, adică pedeapsa prevăzută de normele juridice materiale (de sancțiunile lor). Nerespectarea (neexecutarea) sau respectarea necorespunzătoare a normelor de drept atrage după sine, inevitabil, aplicarea măsurilor corespunzătoare de constrîngere, care îmbină acțiunea educativă și cea represivă asupra delincventului.

Cele menționate caracterizează, în linii generale, și răspunderea contravențională. Totodată, răspunderea contravențională are particularitățile sale, care se relevă clar din compararea ei cu alte categorii ale răspunderii juridice [24, p. 135].

În primul rînd, pentru răspunderea contravențională este caracteristic temeiul special. Se știe că încălcările de legislație se deosebesc după obiect, conținutul juridic etc. Acest fapt determină și consecințele lor juridice diferite. Astfel, răspunderea penală survine în cazul comiterii unei infracțiuni, cea de drept civil — a delictului patrimonial, cea disciplinară — a delictului disciplinar (de serviciu). Răspunderea contravențională constituie reacția statului la o anumită categorie de delicte, și anume la contravenții, care reprezintă singurul temei juridic al răspunderii contravenționale.

O singură excepție de la regula generală este cea a posibilității aplicării răspunderii contravenționale în cazurile prevăzute de legislația penală (art. 55 din Codul penal) nu numai pentru comiterea contravenției, dar și pentru o infracțiune care nu prezintă un pericol social sporit, dacă se constată că reeducarea sau corectarea persoanei este posibilă fără aplicarea pedepsei penale.

În al doilea rînd, răspunderea contravențională, ca și toate măsurile de constrîn- gere, se aplică, de regulă, pe cale extrajudiciară, direct de organele statale împuternicite (de persoanele de răspundere ale acestora). Aplicarea măsurilor de constrîngere contravențională este una dintre formele cele mai ilustrative ale manifestării jurisdicției contravenționale, adică realizarea competenței jurisdicționale se face de către agenții constatatori împuterniciți, pe cînd aplicarea măsurilor răspunderii penale și de drept civil se realizează numai în limitele jurisdicției judiciare.

În cazurile expres prevăzute de legea contravențională (art. 394-396 din Codul contravențional al Republicii Moldova), măsurile răspunderii contravenționale se aplică de instanțele de judecată, dar nu în scopul realizării sarcinilor justiției, ci pentru respectarea (realizarea) jurisdicției contravenționale.

În al treilea rînd, avînd în vedere modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii contravenționale, nu înseamnă că toate cazurile de aplicare a constrîngerii contravenționale pot fi calificate ca răspundere contravențională [24, p. 136].

În special, nu sînt considerate ca răspundere contravențională măsurile de prevenire (controlul documentelor de identitate, controlul corporal și controlul bagajelor, supravegherea administrativă a unor categorii de persoane), precum și cele de curmare (reținerea contravențională, aducerea făptuitorului la organul de drept, aducerea prin mandat de aducere etc.).

2.2. Principiile răspunderii contravenționale

Răspunderea contravențională are la bază o procedură proprie, care rezultă din sarcinile și principiile care o determină.

Răspunderea contravențională, ca instituție fundamentală a dreptului contravențional, este guvernată de principii proprii menite a asigura echilibrul sistemului de drept.

Din punct de vedere etimologic, termenul „principiu" provine din latinescul principium, avînd sensul de început, origine sau element fundamental. Sensul primar al cuvîntului principiu s-a îmbogățit și a obținut noi valențe pe parcursul istoriei. în accepțiunea curentă, cuvîntul principiu are două sensuri:

1) element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; lege fundamentală a unei științe, a unei arte, a unei discipline;

2) element primordial, cauză primară sau punct de plecare etc. [26, p. 14].

Din punct de vedere filologic, cuvîntul principiu este susceptibil de două accepțiuni:

1) sensul metafizic, adică origine, din care derivă și s-au dezvoltat lucrurile;

2)sensul epistemologico-etic, adică de supoziții fundamentale ale cunoașterii, gîndirii și acțiunii [36, p. 67].

Principiile dreptului sînt normele sociale cărora li se supune un sistem juridic,care ordonează întregul drep pozitiv ce există pe un areal geografic,statal sau internațional.

Principiile dreptului au un caracter general, deoarece se regăsesc în toate normele juridice ce alcătuiesc dreptul pozitiv. Pe lîngă principiile dreptului, există și alte tipuri de idei fundamentale, dar care nu străbat decît o parte din sistemul dreptu lui. Fiecare ramură (subramură) a dreptului se supune, pe lîngă principiile generale ale sistemului juridic din care face parte, și unor idei fundamentale specifice, adică principiilor de ramură (subramură). La rîndul lor, ramurile dreptului, fiind alcătuite din diverse instituții juridice, au și anumite idei de bază specifice acestora (principii instituționale sau speciale).

Prin urmare, în dreptul contravențional, ca și în alte ramuri ale sistemului de

drept, există principii ale sistemului de drept, principii ramurale și principii instituționale (speciale) [22, p. 25]. Este important raportul dintre principiile dreptului, principiile ramurilor de drept și principiile instituționale. Fiecare dintre ele trebuie să corespundă principiilor ce formează genul lor proxim.

Sistemul dreptului contravențional este constituit pe baza principiilor care fundamentează dreptul contravențional și în temeiul cărora iau naștere raporturile judiciare ce formează obiectul acestei ramuri de drept.

Pricipiile dreptului contravențional reprezintă orientări și idei diriguitoare pe care se bazează și care călăuzesc activitatea de prevenire și de curmare a faptelor contravenționale, de stabilire a vinovăției făptuitorului și de aplicare față de el a sancțiunilor contravenționale. Principiile dreptului contravențional dau orientarea necesară pentru explicarea doctrinară a normelor juridice contravenționale, ele fiind puse în aplicare de organele abilitate de stat.

Ca instituție juridică de bază a dreptului contravențional, sistemul principiilor răspunderii contravenționale diferă de la autor la autor, de la o lucrare la alta.

Reprezentantul doctrinei naționale de drept administrativ I. Creangă examinează următoarele principii ale răspunderii contravenționale: legalitatea, operativitatea, egalitatea persoanelor, aflarea adevărului obiectiv, contradictorialitatea, garanția dreptului de apărare, folosirea limbii materne, individualizarea răspunderii contravenționale, publicitatea [17, p. 310].

Autorii M. Orlov și Șt. Belecciu, propun un sistem de principii ale răspunderii contravenționale puțin diferit de cel sus-menționat. Ei consideră că răspunderea contravențională se bazează pe principiile: legalității, culpabilității, individualizării răspunderii, oportunității aplicării răspunderii contravenționale, utilității, inevitabilității răspunderii, publicității, umanismului [după 31, p. 141].

Reprezentantul doctrinei autohtone de drept contravețional Sergiu Furdui vine cu o a treia variantă a sistemului de principii ale răspunderii contravenționale, considerînd că răspunderea contravențională este guvernată de următoarele principii: legalității, contravenției ca unic temei al răspunderii contravenționale, umanismului, răspunderii personale, unicității răspunderii, inevitabilității răspunderii, individualizării răspunderii, prescriptibilității răspunderii, celerității tragerii la răspundere [21, p. 106].

Însăși legislația contravențională a Republicii Moldova prevede principiile: legalității, dreptății, caracterului personal al răspunderii contravenționale, individualizării răspunderii contravenționale și sancțiunii contravenționale [4, art.5,6,7,8,9].

În viziunea noastră, fiecare dintre principiile nominalizate este important pentru ramura dreptului contravențional, iar orice opinie referitor la sistemul acestor principii are dreptul la existență. Totodată, considerăm că în sistemele nominalizate are loc o confundare a principiilor ramurale și a celor instituționale, caracteristice diverselor instituții ale dreptului contravențional.

Optăm pentru clasificarea tripartită a principiilor dreptului contravențional: generale, ramurale și instituționale.

La principiile generale ale dreptului contravențional se referă: principiul legalității, principiul egalității, principiul garantării drepturilor și libertăților fundamentale, principiul neretroactivității legii contravenționale [24, p. 28-29].

La cele ramurale se raportează principiile: prescrierii unilaterale de voință juridică a subiectului administrării în domeniul combaterii contravenționalității, reglementării juridice a contravenției și a sancțiunii contravenționale, nevinovăției, dreptății, umanismului, prevenirii și curmării faptelor contravenționale [24, p. 31].

Sistemul principiilor instituționale are următoarele elemente fundamentale: legalitatea aplicării măsurilor de constrîngere statală, egalitatea în fața legii și autorităților, garanția dreptului la apărare, inviolabilitatea persoanei, aflarea adevărului obiectiv, liberarea de mărturisire împotriva sa, independența organelor împuternicite să examineze cazul contravențional și supunerea acestuia numai legii, contradictori- alitatea, proporționalitatea sancțiunii aplicate în raport cu gradul de pericol social al faptei comise, folosirea limbii materne [24, p. 216].

Sistemul elementelor fundamentale ale răspunderii contravenționale, este constituit din următoarele principii instituționale: răspunderea contravențională personală, individualizarea răspunderii contravențuonale și a pedepsei contravenționale, interdicția dublei sancțiuonări contravenționale, contravenția ca unicul temei al răspunderii contravenționale, oportunitatea și utilitatea de a aplica răspunderea contravențională, publicitatea, caracterul extrajudiciar de aplicare a sancțiunii, legalitatea aplicării măsurilor de constrîngere statală [24, p. 137].

Vom examina succint principiile răspunderii contravenționale.

Principiul răspunderii contravenționale personale presupune că, în dreptul contravențional, răspunderea trebuie să fie diferențiată în funcție de gravitatea contravenției, periculozitatea contravenientului și împrejurările în care fapta a fost comisă, pentru a se realiza prevenirea contravențiilor și reeducarea celor care le-au comis. Evaluarea corectă a datelor cauzei va conduce la aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare. Și, dimpotrivă, o evaluare incompletă sau incorectă a realității speței va conduce la aplicarea unei sancțiuni neconforme nevoilor apărării sociale, constituind un eșec lamentabil pe planul scopului dreptului contravențional și scopului sancțiunilor contravenționale [26, p. 307].

Principiul răspunderii contravenționale personale prevede că atît obligația ce decurge dintr-o normă juridică de a avea o anumită conduită, cît și răspunderea ce decurge din nesocotirea acestei obligații revin numai persoanei care nu și-a respectat obligația și a săvîrșit o faptă interzisă de lege. În dreptul contravențional, ca și în dreptul penal, nu se poate antrena răspunderea juridică pentru fapta săvîrșită de altă persoană [19, p. 16]. Este supusă răspunderii contravenționale numai persoana care a comis cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea contravențională [4, art. 8 alin(2)].

Principiul individualizării răspunderii contravenționale și a pedepsei aplicate presupune că persoanei recunoscute ca fiind vinovată de comiterea unei contravenții i se aplică o pedeapsă contravențională echitabilă, în limitele fixate în partea specială a legii contravenționale (sancțiunea normei materiale) și în strictă conformitate cu dispozițiile părții generale a Codului contravențional.

Principiul individualizării răspunderii contravenționale, în viziunea noastră, trebuie să fie luat în considerare și strict respectat la toate etapele de activitate privind asigurarea ordinii de drept:

etapa legislativ-creatoare, elaborarea cadrului juridic de menținere a ordinii de drept (individualizarea legală);

etapa aplicării sancțiunilor contravenționale și a altor măsuri de constrîngere contravențională de către organele abilitate de a constata faptele contravenționale și de a examina cauza (individualizarea judiciară);

etapa executării sancțiunilor contravenționale (individualizarea administrativă).

La stabilirea categoriei și a caracterului pedepsei contravenționale, organele abilitate cu acest drept țin cont de gravitatea contravenției săvîrșite, de motivul acesteia, de persoana celui bănuit, de circumstanțele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea [4, art. 9 alin. (1)]. de influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului de comiterea contravenției, precum și de condițiile de viață ale familiei acestuia.

Potrivit principiului interdicției dublei sancționări contravenționale (unicității răspunderii contravenționale), persoanei care a săvîrșit contravenția i se poate aplica doar o singură dată sancțiuni contravenționale pentru una și aceeași contravenție.

Această regulă generală este expres stipulată în legea contravențională: „Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenționale pentru una și aceeași fapta [4, art. 9 alin. (2)].

Principiul unicității răspunderii contravenționale nu exclude cumularea răspunderii contravenționale cu alte forme de răspundere. Răspunderea contravențională poate coexista cu orice altă formă de răspundere juridică, cum ar fi: răspunderea civilă, răspunderea disciplinară.

Principiul analizat nu se opune însă cumulării mai multor sancțiuni contravenționale, dacă aplicarea acestora are rațiuni diferite. De exemplu, o sancțiune contravențională principală se poate cumula cu una complementară [22, p. 33].

Contravenția ca unic temei juridic al răspunderii contravenționale. Numai contravenția poate fi temei juridic al răspunderii contravenționale și, implicit, al aplicării sancțiunilor contravenționale. Fără săvîrșirea unei contravenții nu se poate naște un raport juridic de constrîngere contravențională. În cadrul lui regăsim toate elementele structurale ale unui raport juridic: subiectele (statul și contravenientul), conținutul (dreptul statului de a aplica sancțiunea și obligația contravenientului de a se supune sancțiunii) și obiectul (măsura de constrîngere, inclusiv sancțiunea).

Așadar, răspunderea contravențională este necesară pentru că altfel nu se poate fundamenta puterea statului de a aplica sancțiunea față de făptuitor, ca reacție la atentatul ilicit comis de către acesta, și obligația lui de a se supune constrîngerii ce rezultă din sancțiune.

Fapta ilicită ce constituie izvor al răspunderii contravenționale nu poate fi decît o contravenție, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să îndeplinească toate elementele conținutului juridic prevăzut de lege (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) și să nu existe vreo cauză de inexistență a contravenției [4, art. 19] sau de excludere a răspunderii contravenționale [4, art. 26].

Incidența răspunderii contravenționale presupune existența unei norme contravenționale ce prevede fapta ca fiind contravenție și săvîrșirea unei asemenea fapte, care incalcă norma ce o interzice, faptă ce realizează toate elementele contravenției [21, p. 105].

Principiul inevitabilității răspunderii contravenționale înseamnă că sancționarea autorului unei fapte contravenționale, comise cu vinovăție, este implacabilă, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, în modul stabilit prin lege. Dacă în dreptul privat funcționează, de regulă, principiul disponibilității acțiunii civile, în dreptul contravențional funcționează, de regulă, principiul indisponibilității acțiunii contravenționale. Acest principiu își are justificarea în necesitatea restabilirii ordinii de drept care a fost perturbată de contravenția comisă, întrucît viața în societate nu mai poate continua în siguranță fără intervenția constrîngerii statale.

Răspunderea contravențională este o consecință inevitabilă a săvîrșirii cu vinovăție a unei contravenții. Ori de cîte ori o persoană a comis o contravenție, acțiunea contravențională (procedura contravențională) se pune în mișcare din propria inițiativă a organelor statului sau la solicitarea părților interesate ale procesului contravențional.

Acest principiu cunoaște și excepții, admise datorită unor rațiuni de politică juridică. în acest context amintim, de exemplu, renunțarea benevolă la săvîrșirea contravenției (art. 27 CC al RM), comiterea unei contravenții neînsemnate sau tentativa (art. 28 CC al RM), împăcarea victimei cu făptuitorul (art. 29 CC al RM), prescripția răspunderii contravenționale (art. 30 CC al RM), amnistia (art. 31 CC al RM) etc.

Reglementarea satisfăcătoare a acestui principiu presupune consacrarea unor norme care să garanteze eficiența reactivă a dreptului contravențional în momente cît mai apropiate de data comiterii contravenției. Este regretabil faptul că în legea contravențională a Republicii Moldova acest principiu nu și-a găsit confirmare legislativă.

Principiul oportunității și utilității aplicării sancțiunii contravenționale. Statul poate să renunțe la aplicarea sancțiunii, acest lucru fiind posibil în virtutea faptului că statul este titularul dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, drept la care poate renunța, edictînd acte de iertare sau de scoatere a unor fapte în afara ilicitului contravețional.

Acest principiu scoate în evidență corelația dintre timpul săvîrșirii faptei contravenționale și timpul aplicării pedepsei, dintre gravitatea faptei comise și asprimea sancțiunii aplicate [36, p. 110], paguba pricinuită și măsura (limita) reparaței ei, pericolul social al abaterii de la lege și posibilitatea reeducării făptuitorului fără aplicarea constrîngerii contravenționale etc.

Principiul utilității presupune selectarea sancțiunii contravenționale mai adecvate, reieșind din gravitatea faptei contravenționale și din caracteristica autorului ei [22, p. 110].

Reieșind din conținutul juridic al acestui principiu, persoana împuternicită să examineze cauza contravențională poate, și chiar ar fi rațional ca, în anumite cazuri și în modul stabilit prin lege, să înlăture răspunderea contravențională. Astfel, de exemplu, legea contravențională [4, art. 28] stipulează: „în cazul contravenției neînsemnate, organul (persoana cu funcție de răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravențională, limitîndu-se la adresarea unei observații verbale făptuitorului".

Pricipiul publicității aplicării răspunderii contravenționale presupune examinarea publică a cauzelor contravenționale de către organele împuternicite și accesul tuturor participanților la procedura contravențională la ședința de examinare a cauzei (legea contravențională nouă admite o abatere de la acest principiu, indicînd că o cauză contravențională poate fi judecată și în ședință închisă) [4, art. 394 alin.(5)], precum și accesul părților interesate la hotărîrea adoptată în urma examinării cauzei [24, p. 139]. Ca exemplu de realizare a acestui principiu în legea contravențională nouă poate servi conținutul art. 464 alin. (1), care prescrie: „Afișarea și/sau difuzarea hotărîrii de sancționare a persoanei juridice constă în obligarea ei de a afișa și/sau a difuza, pe cheltuială proprie, hotărîrea judecătorească privind sancționarea ei“.

Caracterul extrajudiciar de examinare a cazului contravențional, ca principiu, se referă la instituția juridică a procedurii contravenționale și stipulează că în procedura contravențională (spre deosebire de cea penală sau civilă) cazul contravențional poate fi examinat de organele abilitate în mod extrajudiciar. Alături de instanțele judecătorești, decizia privind aplicarea sancțiunilor contravenționale poate fi emisă (luată) și de alte organe statale împuternicite (procurorul, comisia administrativă de pe lîngă autoritatea publică locală, agentul constatator). Chiar și în cazurile cînd sancțiunile contravenționale sînt aplicate de instanța de judecată, în opinia majorității specialiștilor din domeniu, această procedură de aplicare a pedepsei contravenționale nu are un caracter judiciar, ci unul extrajudiciar, cu consecințele juridice respective [24, p. 195].

Principiul legalității aplicării măsurilor de constrîngere statală. Prevenirea și stoparea faptelor contravenționale ca sarcini de bază ale dreptului contravențional, în general, și ale procedurii contravenționale, în special, nu pot fi realizate fără aplicarea măsurilor de constrîngere statală și de asigurare a procedurii contravenționale.

La diferite faze ale procedurii contravenționale, îndeosebi la faza de constatare a faptei contravenționale și de cercetare a cazului, se aplică diverse măsuri de constrîngere, cum ar fi: reținerea (art. 433 din CC al RM); ridicarea obiectelor și documentelor (art. 427 din CC al RM); percheziția (art. 428 din CC al RM); aducerea silită (art. 437 din CC al RM); aplicarea forței fizice și a mijloacelor speciale (art. 14-16 din Legea cu privire la poliție); înlăturarea de la conducerea vehiculului (art. 438 din CC al RM); reținerea și aducerea vehiculului la parcare (art. 439 din CC al RM) etc. [4 ].

Legiuitorul a învestit organele de combatere a contravenționalității cu dreptul de a aplica măsuri de constrîngere statală, formulînd, în același timp, reguli stricte de aplicare a lor. Principalele reguli sînt:

Măsurile de constrîngere statală (de prevenire, de curmare, de sancționare contravențională) pot fi aplicate numai de către organele abilitate, în limitele competenței lor;

Măsura de constrîngere statală aplicată unei persoane concrete poate fi numai una prevăzută de legislația contravențională;

Orice aplicare a măsurii de constrîngere trebuie să fie întemeiată. Drept temei de aplicare a măsurii de constrîngere sînt, de regulă, faptele antisociale premergătoare;

Aplicarea măsurii de constrîngere statală trebuie să se facă cu prevenirea persoanei față de care ea va fi aplicată;

În procesul aplicării unor măsuri de constrîngere statală trebuie să fie respectate limitele acesteia;

Prejudiciul de pe urma aplicării măsurilor de constrîngere statală trebuie să fie mai mic decît cel prognozat de pe urma faptei antisociale stopate;

Trebuie să fie asigurate drepturile și interesele legitime ale cetățenilor față de care se aplică măsurile de constrîngere statală etc. [22, p. 195].

Respectarea cerințelor legislației la aplicarea măsurilor de influență pentru contravențiile comise trebuie să fie asigurată prin controlul sistematic din partea organelor ierarhic superioare și a persoanelor cu funcție de răspundere, prin supravegherea activității organelor abilitate să aplice măsuri de constrîngere statală exercitată de procuror, prin dreptul de a depune plîngeri, prin alte modalități stabilite de legislație.

Legislația contravențională prevede dreptul persoanei care se consideră vătămată ca urmare a aplicării măsurilor de prevenire sau de stopare a faptei ilicite să depună plingere pe numele procurorului sau a instanței ierarhic superioare organului care a aplicat măsura de constrîngere, iar în caz de lezare a drepturilor prin aplicarea sancțiunii contravenționale, să atace decizia asupra cazului cu privire la contravenție în instanța de judecată în modul și în termenele prevăzute în art. 448 și 468 din CC al RM [24, p. 211].

3. DELIMITAREA RĂSPUNDERII CIVILE DE CEA CONTRAVENȚIONALĂ

3.1. Mecanismul juridic de aplicare a răspunderii civile și celei contravenționale

Fiecărei ramuri a sistemului de drept îi este caracteristică o formă a răspunderii juridice, ca una dintre instituțiile de bază ale ramurii concrete.

Ca și ramurile dreptului, instituțiile răspunderii juridice au multe similitudini. Totodată, fiecare formă a răspunderii juridice are particularitățile sale, prin care se deosebește de alte forme ale răspunderii juridice.

În urma studiului comparat privind mecanismul juridic de asigurare în societate a ordinii sociale, și în primul rind, a ordinii de drept, putem concluziona că fiecare din formele constrîngerii juridice: penale, administrative, disciplinare, contravenționale și civile au valoare de proporție.

De menționat, că fiecare din formele răspunderii juridice este o categorie de drept care se fundamentează pe detașarea diverselor elemente ale sistemului răspunderii juridice. În aceste condiții, anume comunitatea de caractere specifice conținutului și formei crează și noțiunea de formă a răspunderii juridice. De aceea, forma răspunderii juridice este interpretată ca o categorie juridică ce exprimă compartimentul răspunderii juridice drept un sistem integral căruia îi sînt specifice caractere ale formei și conținutului.

Conținutul răspunderii juridice, inclusiv celei civile și contravenționale, este reprezentat de calificarea pe care o dă statul comportamentului subiectului și consecințele nefaste pentru ultimul, aplicate de către stat [10, p. 239].

În literatura juridică este constatată existența ierarhiei a formelor de răspundere și, în același timp, o multitudine de forme ce constituie împreună elementele acestei ierarhii. Respectivele elemente se referă la procedurile și tehnologiile aplicate.

Întru conștientizarea procedurii și tehnologiei de aplicare a răspunderii juridice – la general, și celei civile sau contravenționale – în special, este necesar să delimităm noțiunile: ”Răspundere juridică” și ”Măsura de răspundere juridică”. Ultima reprezintă corelația parametrilor calitativi și cei cantitavi ai constrîngerii de stat. Categoria de ”măsură” exprimă corelația dintre aceste două componente în care calitatea se fundamentează pe o cantitate concretă, iar ultima reprezintă cantitatea unei calități concrete. Deci, ”măsura răspunderii juridice” reprezintă o consecință juridică echitabilă, proporționată de aprecierea a comportamentului subiectului de drept [10, p. 239].

Întru utilizarea cît mai eficace a fiecărei din formele răspunderii juridice, întru protecția și asigurarea ordinii de drept în societate o mare importanță științifică și practică are cunoașterea procedurii și tehnologiei de aplicare a fiecărei din formele răspunderii juridice.

Toate formele răspunderii juridice, constituind o ierarhie a formelor de constrîngere juridică, au multe tangențe, principii și metode comune (identice) de reacționare la raporturile juridice administrate.

Totodată, procedura și tehnologia aplicării fiecărei din formele răspunderii juridice are particularitățile sale, fapt prin care și se diferă o formă de răspundere juridecă de alta.

Răspunderea civilă are multe aspecte tangențiale cu răspunderea administrativă și cea contravențională. În ce privește răspunderea contravențională, apoi ea este în mai mare măsură înrudită cu răspunderea civilă delictuală, decît cu cea contractuală.

Mecanismul juridic de aplicare a răspunderii contravenționale și celei civile delictuale se intersectează prin următoarele:

1) caracterul normelor juridice;

2) instituțiile juridice ce stau la baza răspunderii contravenționale și celei civile delictuale;

3) temeiul răspunderii juridice;

4) scopul aplicării răspunderii;

5) rolul vinovăției la aplicarea răspunderii juridice respective;

6) procedura de judecare (examinare) a cauzei civile și celei contravenționale;

7) caracterul relațiilor a subiecților raportului juridic civil și celui contravențional;

8) realizarea principiului individualizării răspunderii și sancțiunii aplicate;

9) natura juridică a actului cu privire la aplicarea pedepsei etc.

Vom examina specificul mecanismului juridic de aplicare a răspunderii contravenționale și celei civile delictuale potrivit direcțiilor de intersectare indicate.

Caracterul normelor juridice. Este cunoscut faptul că dreptul constituie un reglator al relațiilor sociale. Unele dintre aceste relații dreptul le reglementează în mod forțat, astfel încît subiectele, prin voința și prin intermediul voințelor particulare, nu-l pot schimba, deoarece toate regulile stabilite provin dintr-o unică voință – voința legii. În altele, de exemplu în dreptul civil, statul nu reglementează sfera relațiilor sociale după voința sa în mod forțat, prin intermediul normelor de drept, ci permite reglementarea lor prin intermediul voințelor și înțelegerilor particulare, el ocupînd poziția forței ce apără ceea ce au stabilit persoanele particulare. De regulă, în dreptul civil statul stabilește anumite norme doar în cazurile în care subiectele raporturilor juridice civile nu-și pot stabili aceste condiții de sine stătător. Se știe că normele dreptului civil poartă un caracter dispozitiv. Dreptul civil doar coordonează relațiile dintre părți.

Norme de drept contravențional sînt normele juridice care reglementează relațiile de protecție socială generate de săvîrșirea contravențiilor.

Norma juridică contravențională este o regulă generală de conduită, obligatorie și impersonală, instituită prin lege, a cărei aplicare este asigurată, în caz de necesitate, prin forța de constrîngere a statului.

Deci, norma de drept contravențional reprezintă niște reguli de comportament stabilite de stat, care reglementează relațiile sociale din sfera administrării în domeniul combaterii contravenționalității.

Ca și orice normă, normele juridice contravenționale prevăd obligațiile și drepturile reciproce ale părților în relațiile administrării din domeniul combaterii contravenționalității, precum și răspunderea lor în caz de neexecutare a obligațiilor sau de folosire incorectă a drepturilor de care se bucură fiecare dintre părțile acestor relații.

Normele juridice contravenționale, reglementînd relațiile sociale, acționează asupra lor prin intermediul:

obligării din punct de vedere juridic a părților;

acordării anumitor drepturi participanților la relații;

asigurării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor [24, p. 51].

Instituțiile juridice ce stau la baza răspunderii contravenționale și celei civile delictuale sunt cum ar fi: fapta ilicită, cauzalitatea, culpa sau vinovăția, prejudiciul.

Fapta ilicită. Necesitatea existenței faptei ilicite ca o condiție a răspunderii civile delictuale este prevăzută în art. 1398 din Codul Civil al RM. Constatarea faptei ilicite presupune obiectivarea, manifestarea exterioară a unei voințe a persoanei.

La rîndul său, art. 10 din Codul contravențional al RM stipulează necesitatea comiterii ilicite a unei contravenții ca condiție a răspunderii contravenționale.

Totodată, la aplicarea răspunderii civile delictuale nu prezintă interes atitudinea subiectivă a persoanei față de fapta sa sau față de urmările acesteia [10, p. 292]. Atunci, cînd la aplicarea răspunderii contravenționale stabilirea atitudinii subiective a făptuitorului față de fapta sa și urmările parvenite este obligatorie.

Cauzalitatea. Cauzalitatea și răspunderea juridică sînt două fenomene complexe între care există o conexiune indisolubilă. Este vorba, în primul rind, de răspunderea juridică și de imposibilitatea survenirii și deci, a realizării ei fără a exista legătură de cauzalitate dintre fapta pentru care se intenționează a fi trasă la răspundere persoana și prejudicial real cauzat victimei. Cauzalitatea poate exista însă și în afara sferei ce vizează răspunderea juridică. Generalizînd, am putea afirma următoarele: lipsa legăturii cauzale exclude răspunderea juridică, pe cînd legătura cauzală dintre două fenomene nu implică obligatoriu survenirea răspunderii juridice. Acest lucru este valabil, cu atît mai mult cu cît cauzalitatea este un fenomen omneprezent [10, p. 300].

Culpa sau vinovăția. Art. 603 alin. (1) din Codul civil al RM prevede că debitorul poate răspunde pentru dol (intenție) sau culpă. Aliniatul (2) al aceluiași articol stabilește că este nulă orice stipulare care îl liberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol sau culpă gravă. Art. 604 din aceeași lege stipulează că debitorul răspunde pentru vina reprezentantului lui în aceeași măsură ca pentru propria vină. Din conținutul acestor articole vedem că legislatorul folosește noțiunile de dol, culpă sau vină. La rîndul său, aplicarea răspunderii contravenționale nu poate avea loc fără a stabili culpabilitatea făptuitorului ei. Simpla constatatare a prevederii faptei social-periculoase în legea contravențională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenție. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvîrșită cu vinovăție. Atît acțiunea, cît și inacțiunea social-periculoase prevăzute în lege nu trebuie să reprezinte o manifestare psihică, conștientă și volitivă a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenționale numai pentru fapte săvîrșite cu vinovăție (art. 14 din Codul contravențional al RM).

În cazul în care fapta a fost săvîrșitț fără vinovăție în stare de iresponsabilitate (art. 20 din Codul contravențional al RM), în condițiile extremei necesități (art. 22), legitimei apărări (art. 21), constrîngerii fizice și/sau psihice (art. 23), riscului întemeiat (art. 24), cazului fortuit (art. 25 din Codul contravențional al RM), nu poate fi vorba despre o contravenție [24, p. 101].

Prejudiciul. Prejudiciul este o instituție de bază pentru răspunderea civilă. În lipsa prejudiciului nu poate avea loc răspunderea civilă delictuală.

Pentru răspunderea contravențională prejudicial tot prezintă o instituție juridică importantă. Însă, ea nu este cerință obligatorie pentru răspunderea contravențională. Cauzarea prejudiciului în urma comiterii unei fapte contravenționale constituie o circumstanță agravantă și poate servi drept temei pentru recuperarea lui în modul prevăzut de către Codul de procedură civilă al RM.

În cazul prezenței unui raport juridic de conflict, prevăzut de legea contravențională este necesară stabilirea: lipsei circumstanțelor care exclude caracterul contravențional al faptei comise; vinovăția făptuitorului; cauzalitatea; lipsa circumstanțelor, ce exclud aplicarea răspunderii contravenționale etc.

În ce privește prejudiciul ca consecință a comiterii unei contravenții, apoi stabilirea lui în procesul procedurii contravenționale va avea loc numai atunci, cînd partea vătămată va avea intenția de a repara acest prejudiciu.

Temeiul răspunderii juridice. Răspunderea civilă intervine, în principiu, doar atunci cînd prejudiciatorul își manifestă interesul, apelînd la forța de constrîngere a statului, astfel încît nu victima aplică sancțiunea, ci calea ei legală este să se adreseze autorităților pentru a i se asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul [29, p. 105].

Răspunderea juridică, inclusiv cea contravențională, este o varietate a constrîngerii juridice, reprezentînd o stare de drept specială ce presupune prezența obligației fixate în lege, înțelegerea necesității de a o realiza, precum și posibilitatea survenirii consecințelor nefavorabile (aplicarea sancțiunilor) în cazul încălcării acestei obligații.

Răspunderea intervine în cazul în care destinatarul normei juridice materiale (regulilor de conduită) a nesocotit regula ori s-a produs un eveniment natural de a cărui apariție legea contravențională leagă răspunderea unui subiect de drept.

Imposibilitatea respectării dreptului prin alte forme decît prin raporturi de constrîngere face necesară răspunderea și dă substrat real acesteia. Statul, prin organele sale împuternicite, are dreptul de a aplica sau nu sancțiunea subiectului pasiv (persoanei bănuite). Voința statului de a aplica sau nu sancțiunea juridică există în cadrul oricărui raport de constrîngere.

Societatea este în drept să se apere și să ia măsuri, prin organele de stat specializate, față de orice persoană care încalcă legea și normele de conviețuire socială.

De aici rezultă că orice încălcare a normelor juridice atrage după sine răspunderea juridică a persoanei care a săvîrșit-o cu vinovăție, iar această răspundere diferă în funcție de natura normei încălcate și de pericolul social al faptei [24, p. 23].

Scopul aplicării răspunderii. Esența răspunderii civile și, totodată, elmentul care o distinge față de oricare dintre celelalte forme de răspundere juridică, legînd-o în același timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare. Din acest punct de vedere se poate spune că a răspunde din punct de vedere civil înseamnă, de fapt, a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil.

Locul și importanța răspunderii civile pot fi subliniate și prin faptul că această răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile și funcțiile sale, prin condițiile pe care se întemeiază și finalitățile ei, constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice și juridice [10, p. 272].

Aplicarea sancțiunii contravenționale este o măsură de constrîngere statală prevăzută de legea contravențională și aplicată făptuitorului în modul stabilit de lege pentru săvîrșirea cu vinovăție a contravenției, avînd drept scop ocrotirea valorilor sociale, formarea unei conduite civice corecte a lui, prevenirea comiterii unor noi contravenții atît de către cel sancționat, cît și de către alte persoane.

Din definiția sancțiunii contravenționale rezultă caracterul ei triplu: măsură de constrîngere statală, mijloc de reeducare și măsură de prevenire a abaterilor contravenționale.

Încadrîndu-se în caracteristica sancțiunilor juridice, sancțiunea contravențională dispune de anumite trăsături caracteristice:

Este o formă de constrîngere statală, prevăzută de legea contravențională;

Se aplică numai în cazul comiterii cu vinovăție a unei fapte antisociale, stipulate în CC al RM;

Se aplică numai de către organele abilitate prin legea contravențională;

Se aplică, de regulă, în mod extrajudiciar;

Aplicarea sancțiunii contravenționale nu atrage după sine consecințele antecedentului penal.

Aplicarea sancțiunilor contravenționale are drept scop:

Ocrotirea valorilor sociale, protejate de normele juridice contravenționale;

Reeducarea în spiritul respectării ordinii de drept a persoanei care a comis cu vinovăție o contravenție prevăzută în legea contravențională;

Prevenirea săvîrșirii de noi fapte antisociale atît de către contravenient, cît și de către alte persoane [23, p. 55].

Rolul vinovăției la aplicarea răspunderii juridice. Gradul de vinovăție a făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol, în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura acesteia este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit, nu de condițiile de personalitate ale păgubitorului. Gradul de vinovăție poate avea relevanță doar în cazul în care fapta ilicită e săvîrșită de mai multe persoane, situație cînd fiecare dintre ele va fi ținută solidar cu celelalte la dezdăunare [10, p. 278].

În ce privește răspunderea contravențională, apoi ea nu poate avea loc fără prezența laturii subiective. Latura subiectivă – ca element al conținutului constitutiv al contravenției – se referă la aptitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvîrșită și consecințele ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăția și formele ei. În cazul unor contravenții, pentru completarea laturii subiective, în textele de incriminare a acestora sînt prevăzute și alte condiții referitoare la scop și la motiv.

Prin scop al contravenției se înțelege obiectul urmărit de făptuitor prin săvîrșirea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al contravenției.

Prin motiv al contravenției se înțelege impulsul intern din care se naște decizia contravențională și, pe cale de consecință, punerea în executare a deciziei.

Componența contravenției (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) reprezintă baza juridică pentru calificarea faptei antisociale concrete, încadrarea ei în condițiile articolului (părții lui) concret din CC al RM.

Fără vinovăție nu există componența contravenției, deci lipsește temeiul juridic pentru aplicarea pedepsei contravenționale.

Forma vinovăției – comiterea premeditată a contravenției sau comiterea contravenției din imprudență – contribuie la realizarea principiului individualizării pedepsei contravenționale și cu mult mai rar – la calificarea juridică corectă a faptei antisociale comise. De regulă, acest fapt are loc atunci, cînd trimiterea la forma vinovăției se conține însăși în dispoziția normei materiale a dreptului contravențional. De exemplu: art. 49 alin. (2) CC al RM, art. 78 CC al RM, art. 93 alin. (2) CC al RM, art. 104, 126, 129 CC al RM [24, p. 113].

Procedura de judecare (examinare) a cauzei civile și celei contravenționale. Procedura de aplicare a răspunderii civile delictuale esențial se deosebește de procedura de aplicare a răspunderii contravenționale.

Pornind de la competență, constatăm că cauza civilă delictuală poate fi judecată numai de către instanța de judecată, atunci cînd cea contravențională poate fi examinată nu numai de către instanță (art. 395 Codul contravențional al RM), dar și de către: agentul constatator (art. 400-423), procuror (art. 396) și de către comisia administrativă (art. 398).

Procedura civilă are drept scop (la general) – repararea prejudiciului cauzat. Atunci cînd procedura contravențională are ca scop:

Prevenirea de contravenții;

Curmarea (stoparea) raporturilor juridice de conflict apărute;

Stabilirea autorului faptei ilicite comise și vinovăției lui;

Demascarea cauzelor și condițiilor comiterii fiecărei din contravenții comise și luarea de măsuri pentru lichidarea lor.

Și, numai în ultimul rind, aplicarea față de contravenient a sancțiunilor contravenționale, se utilizează ca formă a constrîngerii statale.

Caracterul relațiilor a subiecților raportului juridic civil și celui contravențional. Pentru dreptul civil este caracteristic principiul egalității juridice a subiectelor raportului juridic civil, fapt care nu este caracteristic și pentru dreptul contravențional. În raportul juridic contravențional una din părți inevitabil este prezentată de către organul executiv al statului, fapt care și determină inegalitatea subiectelor raportului juridic contravențional.

Realizarea principiului individualizării răspunderii juridice și sancțiunii aplicate. Din principiul egalității juridice a subiectelor raportului juridic civil se desprinde un alt caracter,- aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii civile față de diferiții participanți la circuitul civil pentru încălcări de același fel. Aceasta înseamnă că aprecierea gradului de culpabilitate al autorului faptei ilicite nu are loc în funcție de însușirile personale ale lui și nici în funcție de un etalon general de diligență aplicabil tuturor, ci întotdeauna folosindu-se de un etalon abstract, care s-ar fi aflat în situația autorului, etalon ce indică condiția ideală în situația respectivă [10, p. 278].

Atunci cînd la aplicarea răspunderii contravenționale trebuie să fie strict respectate următoarele principii: legalitatea sancțiunilor contravenționale aplicate; răspunderea personală; individualizarea răspunderii și sancțiunii aplicate etc.

Întru realizarea principiilor nominalizate este necesar de respectat următoarele reguli generale de aplicare a sancțiunilor contravenționale:

aplicarea sancțiunii numai pentru atingerea scopului stabilit de legea contravențională (art. 2 din CC al RM);

aplicarea pedepsei contravenționale numai în limitele sancțiunii contravenției comise;

aplicarea unei sancțiuni echitabile în funcție de caracterul și de gradul prejudiciabil al contravenției comise;

aplicarea sancțiunii în strictă conformitate cu prevederile CC al RM;

corespunderea sancțiunii aplicate caracterului valorilor sociale la care s-a atentat, caracteristicii celui ce a atentat la aceste valori, gradului și formei vinovăției lui, circumstanțelor atenuante și celor agravante ale răspunderii etc.

Atît circumstanțele ce atenuează, cît și cele ce agravează răspunderea contravențională sînt prevăzute de legea contravențională [24, p. 152].

Natura juridică a actului cu privire la aplicarea pedepsei. Cum deja s-a menționat anterior, cauza civilă poate fi judecată numai de către instanța de judecată și numai ea poate să emită hotărîrea cu privire la aplicarea răspunderii civile. Această hotărîre prezintă prin sine de fiecare dată act judiciar.

Cauzele contravenționale pot fi examinate de către: agentul constatator, procuror, comisia administrativă și instanța de judecată. Decizia privind aplicarea sancțiunii contravenționale emisă de către fiecare din primele trei organe împuternicite de a examina cauza, indiscutabil are caracter (statut) de act administrativ. În ce privește natura juridică a hotărîrii instanței de judecată cu privire la aplicarea răspunderii contravenționale, în literatura de specialitate nu există o unică părere. Unii savanți [21, p. 105-107] consideră că asemenea hotărîre a instanței de judecată are statut de act judiciar, alții [26, p. 297], [24, p. 278] și ei prezintă majoritatea, consideră că hotărîrea instanței de judecată privind aplicarea sancțiunii contravenționale are statut de act administrativ, deoarece însăși procedura de examinare a cauzei contravenționale în instanță are caracter extrajudiciar.

ÎNCHEIERE

În concluzie putem menționa că răspunderea contravențională se delimitează de răspunderea civilă prin anumite criterii și anume : răspunderea contravențională se delimitează de răspunderea civilă prin următoarele criterii:

Răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, în timp ce răspunderea contravențională se întemeiază pe ideea sancționării celui vinovat de comiterea contravenției;

Răspunderea contravențională se întemeiază pe principiul legalității, incriminării (contravenționalizării). În timp ce răspunderea civilă este angajată pentru orice faptă cauzatoare de prejudicii, independent de descrierea concretă a fiecării fapte în parte;

Răspunderea contravențională este stabilită prin lege, pe cînd răspunderea civilă poate rezulta fie din contract fie poate fi stabilită prin buna învoire.

Răspunderea contravențională nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu răspunde pe cea contravențională, astfel aceste două forme de răspundere juridică se pot cumula. Răspunderea contravențională se delimitează de răspunderea civilă prin următoarele criterii:

Răspundere civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept în timp ce răspunderea contravențională se întemeiază pe ideea sancționării celui vinovat de comiterea contravenției;

Răspunderea con travențională se întemeiază pe principiul legalității incriminării. În timp ce răspunderea civilă este angajată pentru orice faptă cauzatoare de prejudiciu, independent de descrierea concretă a fiecărei fapte în parte;

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: MonitorulOficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003.http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=331268

Codul Contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6/15 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/md/330333/

Monografii, articole de specialitate

Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentrudaunele morale. Cluj-Napoca: Dacia, 1979. 309 p.

Angliel I. M., Deak Fr., Popa M. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 449 p.

Baieș S., Baieșu A. Drept civil. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 512 p.

Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Chișinău: Cartier juridic, 2001. 320 p.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 376 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: ULIM, 2007. 350 p.

Birsan C., Statescu C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2002. 493 p.

Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău: Arc, 2002. 307 p.

Cojocari E. Răspunderea juridică civilă și categoriile ei în drept civil. Chișinău: ULIM, 1997. 386 p.

Cojocaru E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă, Chișinău: ULIM, 2002. 260 p.

Comarnițcaia E. Constrîngerea juridică în dreptul contravențional și dreptul civil, În Revista ,,Legea și viața”,nr. 3, iulie 2010, 3-5 p.

Costin M. N., Murșeanu M., Ursa V. Dicționar de drept civil. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. 549 p.

Creangă I. Curs de drept administrativ : pentru studenții facultății de drept. Chișinău: Epigraf, 2003. 334 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1995. 463 p.

Drăghici C. și alții. Drept contravențional. București: Tritanic, 2003. 256 p.

Filipescu I. Р. Drept civil. Teoria general a obligației. București: Actami, 1994. 465 p.

Furdui S. Dreptul contravențional. Chișinău: Cartier Juridic 2005. 247 p.

Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: ULIM (Tipogr. ,,Bons Offices,,), 2006. 365 p.

Guțuleac V., Comarnițcaia E. Responsabilitatea juridică și răspunderea juridică în dreptul contravențional În: Studii Juridice Universitare, nr. 1-2. Chișinău: ULIM, 2008. 8 p.

Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 320 p.

Hanga V. Drept privat roman. București: Didactică și Pedagocică, 1977. 462 p.

Hotca M.A. Drept contravențional partea generală. București : Editas, 2003. 298 p.

Ioan Al., Popescu I., Cărăușan M., Dinică D. Drept administrativ. Curs Universitar, 2002. 378 p.

Lupan E. Răspunderea civilă. Cluj-Napoca: Accent, 2003. 416 p.

Motinca R., Mihai Gh. Elemente de teorie a dreptului. Timișoara: Alma Mater, 1998. 237 p.

Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic. Chișinău, 1997. 198 p.

Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrative. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 230 p.

Poienaru I. Regimul juridic al contravențiilor. București : Lumina Lex, 2002. 268 p.

Poienaru Iu. Răspunderea pentru contravenții. București: Lumina Lex, 1998. 325 p.

Pop L. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Chemarea, 1994. 514 p.

Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 512p.

Popa N. Teoria generală a dreptului București: ALL BECK, 1992. 265 p.

Țiclea A. Reglementarea contravențiilor. Ed. A III-a revizuită și adăugită. București : Lumina Lex, 2003. 335 p.

Vedinaș V. Drept administrativ și instituții politico-administrative. Manual practic. București: Lumina Lex, 2002. 245 p.

Voicu A. Răspunderea civilă delicluală cu privire specială la activitatea sportivă. București: Lumina Lex, 1999. 479 p.

Site internet

Răspunderea contractual [online] http://referat-referate.blogspot.com/2013/02/raspunderea-contractuala.html (citat la 13.04.2014).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: MonitorulOficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=325085

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003.http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action =view&view=doc&lang=1&id=331268

Codul Contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6/15 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/md/330333/

Monografii, articole de specialitate

Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentrudaunele morale. Cluj-Napoca: Dacia, 1979. 309 p.

Angliel I. M., Deak Fr., Popa M. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970. 449 p.

Baieș S., Baieșu A. Drept civil. Chișinău: Cartier juridic, 2005. 512 p.

Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală. Chișinău: Cartier juridic, 2001. 320 p.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București: Lumina Lex, 1997. 376 p.

Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău: ULIM, 2007. 350 p.

Birsan C., Statescu C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: All Beck, 2002. 493 p.

Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău: Arc, 2002. 307 p.

Cojocari E. Răspunderea juridică civilă și categoriile ei în drept civil. Chișinău: ULIM, 1997. 386 p.

Cojocaru E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă, Chișinău: ULIM, 2002. 260 p.

Comarnițcaia E. Constrîngerea juridică în dreptul contravențional și dreptul civil, În Revista ,,Legea și viața”,nr. 3, iulie 2010, 3-5 p.

Costin M. N., Murșeanu M., Ursa V. Dicționar de drept civil. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989. 549 p.

Creangă I. Curs de drept administrativ : pentru studenții facultății de drept. Chișinău: Epigraf, 2003. 334 p.

Djuvara M. Teoria generală a dreptului. București: All Beck, 1995. 463 p.

Drăghici C. și alții. Drept contravențional. București: Tritanic, 2003. 256 p.

Filipescu I. Р. Drept civil. Teoria general a obligației. București: Actami, 1994. 465 p.

Furdui S. Dreptul contravențional. Chișinău: Cartier Juridic 2005. 247 p.

Guțuleac V. Drept contravențional. Chișinău: ULIM (Tipogr. ,,Bons Offices,,), 2006. 365 p.

Guțuleac V., Comarnițcaia E. Responsabilitatea juridică și răspunderea juridică în dreptul contravențional În: Studii Juridice Universitare, nr. 1-2. Chișinău: ULIM, 2008. 8 p.

Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinău: Tipografia Centrală, 2009. 320 p.

Hanga V. Drept privat roman. București: Didactică și Pedagocică, 1977. 462 p.

Hotca M.A. Drept contravențional partea generală. București : Editas, 2003. 298 p.

Ioan Al., Popescu I., Cărăușan M., Dinică D. Drept administrativ. Curs Universitar, 2002. 378 p.

Lupan E. Răspunderea civilă. Cluj-Napoca: Accent, 2003. 416 p.

Motinca R., Mihai Gh. Elemente de teorie a dreptului. Timișoara: Alma Mater, 1998. 237 p.

Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic. Chișinău, 1997. 198 p.

Orlov M., Belecciu Ș. Drept administrative. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 230 p.

Poienaru I. Regimul juridic al contravențiilor. București : Lumina Lex, 2002. 268 p.

Poienaru Iu. Răspunderea pentru contravenții. București: Lumina Lex, 1998. 325 p.

Pop L. Teoria generală a obligațiilor. Iași: Chemarea, 1994. 514 p.

Pop L. Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 512p.

Popa N. Teoria generală a dreptului București: ALL BECK, 1992. 265 p.

Țiclea A. Reglementarea contravențiilor. Ed. A III-a revizuită și adăugită. București : Lumina Lex, 2003. 335 p.

Vedinaș V. Drept administrativ și instituții politico-administrative. Manual practic. București: Lumina Lex, 2002. 245 p.

Voicu A. Răspunderea civilă delicluală cu privire specială la activitatea sportivă. București: Lumina Lex, 1999. 479 p.

Site internet

Răspunderea contractual [online] http://referat-referate.blogspot.com/2013/02/raspunderea-contractuala.html (citat la 13.04.2014).