Cooperarea Statelor Pentru Combaterea Criminalitatii Organizate In Uniunea Europeana
CUPRINS
1. Introducere ………………………………………………………………………………… p. 4
2. Forme ale criminalității organizate ………………………………………………………. p. 8
2.1 Traficul de droguri ……………………………………………………………… p. 8
2.2 Traficul de arme ………………………………………………………………… p. 8
2.3 Traficul de autoturisme furate …………………………………………………. p. 9
2.4 Traficul de persoane …………………………………………………………….. p. 9
2.5 Terorismul ……………………………………………………………………… p. 10
2.6 Criminalitatea economico-financiară …………………………………………. p. 11
2.7 Corupția și spălarea de bani …………………………………………………… p. 11
2.8 Criminalitatea informatică ……………………………………………………. p. 12
2.9 Infracțiunile de mediu …………………………………………………………. p. 13
3. Controlul legislativ în tările europene …………………………………………………. p. 14
4. Cooperarea statelor pentru combaterea criminalității organizate în U.E. ………….. p. 21
4.1 Convenții internaționale privind combaterea criminalității organizate ……. p. 21
4.2 Organele Uniunii Europene specializate în lupta împotriva criminalității organizate …………………………………………………………………………………… p. 24
4.2.1 Eurojust ………………………………………………………………. p. 26
4.2.2 Europol ……………………………………………………………….. p. 31
4.2.3 OLAF …………………………………………………………………. p. 33
4.3 Interpol …………………………………………………………………………. p. 34
5. Prevenirea criminalității organizate …………………………………………………… p. 40
5.1 Politici penale preventive ……………………………………………………… p. 43
5.2 Tipologii ale acțiunii preventive ………………………………………………. p. 45
5.2.1 Prevenția delicvenței în general și a delicvenței juvenile ………….. p. 45
5.2.2 Prevenția generală și prevenția specială ……………………………. p. 47
5.2.3 Prevenția defensivă și prevenția emancipativă …………………….. p. 48
5.2.4 Prevenția socială și situațională ……………………………………… p. 49
6. Criminalitatea organizată în România ………………………………………………… p. 49
6.1 Particularitățile fenomenului ………………………………………………….. p. 50 6.2 Reglementări legislative ……………………………………………………….. p. 53 6.3 Prevenția criminalității în România …………………………………………… p. 54
7. Concluzii …………………………………………………………………………………. p. 57
8. Bibliografie ………………………………………………………………………………. p. 59
1. Introducere
Criminalitatea organizată este „un atac masiv împotriva societății, afectând, practic, toate componentele acesteia de la nivelul individului până la nivelul colectivităților și al instituțiilor statului și amenințând chiar elementele care stau la baza ordinii democratice”.
Noțiunea de criminalitate organizată este greu de define, în literatura juridică internațională putând fi remarcată o inconsecvență terminologică cu privire la utilizarea diferiților termeni atribuiți fenomenului denumit generic „criminalitate/crimă organizată”. Printre cele mai frecvent utilizate denumiri se regăsesc: „criminalitate organizată”, „criminalitate transfrontalieră”, „crimă organizată”, „organizație criminală”, „criminalitate organizată transnațională”, „grup criminal (infracțional) organizat”. Criminalitatea organizată este parte integrantă a categoriei infracțiunilor „de grup”. Este un fenomen complex, dificil de deslușit și definit, pornind de la „bandele organizate” și până la cele de tip „mafiot”. „Bandele organizate” constituie nucleul criminalității organizate, în timp ce „mafia” constituie forma cea mai înaltă a fenomenului.
Conceptul de „criminalitate organizată” nu are încă parte de o definiție universal valabilă. Acest fapt, se datorează, pe de o parte interpretării variate a fiecărei țări în jurul aceleiași idei, iar, pe de altă parte, se poate constata punerea unui semn de egalitate între noțiunile de „criminalitate organizată”, „crimă organizată” și „organizație criminală”. Sunt puține cazurile în care una din aceste noțiuni este utilizată distinct, iar în aceste cazuri, definirea uneia dintre acestea se face prin raportare la celelalte două. Definirea noțiunii de crimă organizată este problematică atât din punct de vedere semantic, cât și din punct de vedere empiric; semantic deoarece este un concept contestat, fără sa beneficieze de existența unui acord complet asupra a ceea ce denotă noțiunea, și empiric deoarece nu există un consens cu privire la exemplele de fond care intra în domeniul său de aplicare. Analizând diferențele dintre noțiunile de criminalitate și crimă se poate constata că nu sunt sinonime, criminalitatea fiind o noțiune specifică în domeniile sociologie sau criminologie, crima fiind utilizată în principiu în dreptul penal. Prin criminalitate se poate înțelege ansamblul manifestărilor îndreptate împotriva societății, care încalcă prevederile înscrise în normele de drept, și care atrag intervenția puterii de constrângere a statului. Criminalitatea este considerată un caz particular de devianță socială, în care sunt cuprinse totalitatea actelor care aduc încălcări normelor stabilite și violează legea, reprezentând manifestări ilicite de la modelul normativ al unei anumite societăți. Asocierea unuia dintre cele două cuvinte cu termenul de organizat conduce la nașterea unui alt concept; un simplu grup de persoane care comite una sau mai multe fapte penale nu se încadrează în fenomenul de crimă organizată. Jean Claude Monet aprecia că „ceea ce caracterizează cel mai bine diferența între delincvența individuală și crima organizată, este faptul că strategia acțiunii individuale diferă total de strategia grupului criminal, considerat ca un ansamblu uman reperabil și caracterizat prin diviziunea sarcinilor, ierarhizarea nivelurilor de competență, existența și aplicarea riguroasă a procedurilor de coordonare și control și asigurarea circulației fluxurilor ilicite”.
Considerată în trecut ca fiind o amenințare locală, criminalitatea organizată se manifestă în prezent ca fiind un fenomen internațional, deosebit de periculos din cauza consecințelor pe care le are.
„Crima modernă, la fel ca și afacerile moderne, are tendința de centralizare, organizare și comercializare (…) criminalii aplică metodele de afaceri […]. Oamenii și femeile răului formează trusturi” spunea, în 1919, Henry Barrett, director operativ al Chicago Crime Commission. Crima organizată este percepută astăzi ca fiind o superputere, sub toate formele prin care se manifestă, printre altele prin: trafic de armament, de materiale nucleare și de droguri, corupție, spălarea banilor, dar și terorism. Toate acestea constituie amenințări globale datorită amplorii, varietății și ingenuozității mijloacelor de care dispun în atingerea obiectivelor.
Criminalitatea organizată, precum și terorismul sunt fenomene vechi ca existentă, însă în prezent factorul alarmant este reprezentat de ritmul lor rapid de propagare, întinderea rețelelor ce se află în spatele lor sau ușurința cu care acestea ocolesc legea. Activitățile desfășurate de grupurile crimei organizate sunt din ce în ce mai sofisticate și mobile, iar din cauza caracterului lor secret, pot fi descoperite cu dificultate, deoarece aceste grupuri impun legea tăcerii pentru membrii lor, dar și pentru cetățenii care trăiesc pe teritoriul pe care aceștia îl controlează.
În zilele noastre, mai mult ca oricând, a luat o amploare fără precedent crima organizată, sub toate formele sale, manifestându-se prin fenomene ce tind să destabilizeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile statului de drept. Din ce în ce mai mult, organizațiile criminale “beneficiază” de contradicțiile generate de legile permisive sau chiar de absența unor legi, de nepunerea în aplicare a legilor existente, de relațiile neadecvate din sfera politică, economică și administrativă, precum și de ineficiența colaborare dintre structurile interne abilitate în combaterea fenomenului infracțional.
Procesul de globalizare a crimei organizate s-a înfăptuit în același timp cu globalizarea economiei mondiale. În anii ’70 cele mai multe organizații criminale erau ancorate în țările lor de origine, iar mai târziu, în anii ’80, organizații tradiționale cum ar fi Triadele chinezești, Yakuza japoneză sau Mafia siciliană, au devenit organizații globale, fiind din ce în ce mai sofisticate și diversificate pentru noile piețe internaționale. Colapsul Uniunii Sovietice din 1990 a fost un factor favorizant pentru expansiunea organizațiilor criminale, iar extinderea Uniunii Europene din 2004 și 2007 deschizând noi piețe, începând de la granițele cu Belarus și Ucraina, și până la Oceanul Atlantic.
Formele prin care grupurile de infractori ai criminalității organizate își manifestă forța cuprinde: folosirea violenței, șantajul, excrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice și chiar acțiuni aparent legale dar cu urmări delictuoase, toate cu scopul obținerii unor venituri substanțiale care vor fi utilizate mai departe în reluarea activității infracționale la niveluri superioare, inclusiv pentru a controla organismele puterii și administrației statului. Anual, organizațiile criminale adună și spală sume uriașe de bani. „Nu au fost niciodată atât de multe perspective economice pentru atât de mulți oameni. Dar niciodată nu au fost atât de multe oportunități pentru ca organizațiile criminale să utilizeze sistemul”.
2. Forme ale criminalității organizate
2.1. Traficul de droguri
Ultimii 30 de ani au fost marcați de o creștere semnificativă a consumului si traficului de droguri. În prezent traficul de droguri a cuprins toate regiunile globului, fenomen ce se datorează puterii financiare și influenței cartelurilor de droguri care sunt în plină ascensiune. Ca urmare a globalizării, consumul de droguri a beneficiat de o cooperare mai strânsă și mai complexă între organizațiile criminale. Se evidențiază cu precădere, pe de o parte o specializare a cartelurilor pe diferite tipuri de stupefiante, iar pe de cealaltă parte organizațiile criminale implicate în traficul de droguri sunt angrenate tot mai mult și în alte forme de activități infracționale din ce în ce mai organizate și , folosind tehnici tot mai sofisticate, în felul acesta ele controlând întregul circuit al drogurilor, de la producție până la desfacere.
2.2 Traficul de arme
Dezvoltarea pieței internaționale a drogurilor și a vânzării ilegale de arme au avut loc în paralel. Fabricanții de arme din țările dezvoltate vând armamente mișcărilor de rezistență, inclusiv guvernelor din lumea a treia, prin intermediul traficanților, a comercianților oamenilor de afaceri și serviciilor secrete. Profitul obținut este considerabil, și poate fi comparat cu cel obținut din traficul de droguri. Conflicte armate, precum cele din Asia, America Latină, Orientul Apropiat și Africa, au stat la baza escaladării rapide a industriei de armament și a piețelor legale de material de razboi. Ulterior, în perioada post-comunistă, traficul de arme și muniție a luat amploare datorită condițiilor favorabile sustragerilor și comercializării de arme și muniții din depozitele armatelor naționale. Pericolul major pe care îl reprezintă traficul ilegal de armament constă în faptul că țările cu regimuri dictatoriale sau care duc o politică de înarmare precum Iranul, Irakul, Libia, Coreea de Nord și Pakistanul procură materiale radioactive pentru construirea bombei atomice, fiind luată în calcul și posibilitatea ca organizațiile criminale să devină interesate de confecționarea de arme nucleare, îndeosebi pentru amenințare ori șantaj.
2.3 Traficul de autoturisme furate
Nivelul crescul al traficului de autoturisme furate din ultimii ani face ca această componentă a criminalității organizate să reprezinte, poate, cel mai important argument împotriva acestui fenomen, după traficul de stupefiante, în multe țări europene. Îndreptarea atenției spre acest segment al criminalității organizate își găsește explicația în faptul că furtul de autoturisme a devenit o afacere rentabilă. Este cunoscut faptul că organizațiile criminale care se ocupă cu traficul de mașini furate au conexiuni în aproape toate țările europene. Bandele organizate cu activitate în traficul de autoturisme se împart în două categorii principale, unele care se ocupă cu furtul autoturismelor de lux, și altele care se ocupă cu furtul de autovehicule de categorie mijlocie care sunt la mare căutare în unele țări din Europa Centrală și de Est. Organizarea bandelor este constituită din grupuri criminale care sunt specializate pe diferite categorii de activități ce corespund fiecărei porțiuni din lanțul infracțional. Respectând regula de bază a organizațiilor criminale, fiecare dintre infractori cunosc doar pe cei ce participă împreună cu el la executarea părții lor din activitatea ilicită, practică ce limitează numărul deconspirărilor în situația în care rețeaua ar fi descoperită.
2.4 Traficul de persoane
O altă componentă deosebit de gravă a criminalității organizate care s-a manifestat pregnant și a căpătat un caracter tot mai organizat după anul 1990, este traficul de carne vie. Sărăcia este factorul principal care stă la baza prostituției de masă, prostituție care se extinde într-un ritm îngrijorător asupra unei pături tot mai mari din populație, cu precădere în țările sărace. Dorința de a caștiga bani ușor și repede a fost factorul dererminant în practicarea prostituției atât de către persoanele sărace, cât și de persoane ce provin din familii echilibrate, decente, chiar având și studii medii sau superioare. În ultima ani prostituția stradală a început să fie înlocuită de proxenetismul hotelier, prin saloane de masaj, dar și cel domiciliar prin intermediul anunțurilor de la mica publicitate. Pe lângă prostituție și proxenetism, o altă componentă alarmantă este comerțul cu copii, sub paravanul adopțiilor legale sau mai puțin legale, în ultima vreme discutându-se tot mai mult despre practicarea acestei îndeletniciri în scopul transplanturilor de organe. Deși în anul 1989 ONU a adoptat Convenția Asupra Drepturilor Copilului care prevede că minorii trebuie protejați împotriva explorării sexuale, anual, mii de bărbați europeni și americani călătoresc în Thailanda, Sri Lanca și Filipine pentru a întreține relații sexuale cu copii. Acești copii sunt fie forțați, fie corupți la prostituție, profiturile uriașe fiind însușite de către cei care susțin această industrie.
2.5 Terorismul
Este aproape unanim recunoscut că actualmente pentru statele europene, problemele majore ale securității interne se structurează în jurul evoluțiilor alarmante ale crimei organizate, extremismului politic și terorismului cu tot cortegiul de amenințări și implicații negative care derivă din acestea. O problemă de interes major este rezultatul simbiozei dintre terorism și crima organizată, un fenomen deosebit de periculos, cu o prezență tot mai pregnantă în ultima perioadă. Această simbioză s-a realizat din motive practice, materiale, datorate faptului că organizațiile teroriste sunt tot mai puțin finanțate de unele state sau grupuri sociale interesate și a aparut nevoia identificării unor surse proprii de procurare a sumelor de bani necesare pentru acțiunile pe care acestea le desfășoară. Grupările teroriste au preluat din experiența, metodele și mijloacele pe care le folosesc organizațiile mafiote. Există situații în care grupuri teroriste și-au prierdut idealurile și obiectivele politice și au devenit organizații de tip mafiot, iar în alte situații s-a creat o adevărată întrepătrundere între organizațiile criminale și cele teroriste. Un alt aspect îngrijorător îl reprezintă “narcoterorismul”, tot mai multe grupări teroriste desfășurând activități de producere și traficare de droguri.
Simbioza dintre organizațiile teroriste și organizațiile criminale prezintă o stare de pericol majoră pentru viitorul omenirii, întrucât aceste au control exclusiv asupra unor teritorii mari și produc o implozie fără precedent și o continuitate în colaborarea dintre gherile și traficanții de droguri, dintre terorism și marea criminalitate mafiotă, făcând tot mai grea și mai costisitoare lupta dusă de state și societatea umană împotriva acestui flagel mondial.
2.6 Criminalitatea economico-financiară
Criminalitatea economico-financiară reprezintă unul din cele mai grave fenomene cu care se confruntă comunitatea internațională. Aceasta se manifestă prin derularea unor acțiuni criminale bazate pe recrutarea de oameni specializati în diverse domenii de activitate, utilizarea tehnologiilor moderne pentru accesul la informații confidențiale, strategii la nivel internațional, care au ca rezultat lezarea sistemul economico-financiar, dar și stabilitatea națiunilor. Criminalitatea economico-financiară are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale, și este inamicul democrației. Liderii criminalității economico-financiare se agață de putere, îngrădind și încălcând drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
2.7 Corupția și spălarea de bani
Corupția este definită prin folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup. Corupția este deosebit de gravă deoarece favorizează interesele unor particulari, în special în domeniul economic, afectând interesele colective prin însușirea și deturnarea de resurse publice în interes propriu, ocuparea unor funcții publice prin relații preferențiale, încheierea unor tranzacții prin evitarea normelor morale și legale. Corupția se manifestă printr-un ansamblu de activități ilegale, realizate atât de indivizi cu funcții de conducere sau funcții publice, cât și de diverse grupuri și organizații, publice sau private, cu scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale, prin utilizarea unor forme de șantaj, înșelăciune, mituire, constrângere, intimidare. Cauzele favorizante în apariția corupției sunt: slăbirea autorității statului datorată ineficienței unor instituții, nivelul de trai scăzut al indivizilor, lipsa unor valori sociale și alterarea respectării principiilor morale, lipsa unei reforme la nivelul instituțional și legislativ care să fie în concordanță cu condițiile socio-economice. Spălarea de bani este partea financiară de facto a tuturor infracțiunilor prin care se obține profit, și prin care infractorii încearcă să ascundă originea reală a veniturilor provenind din activitățile lor criminale. Spălarea banilor este componenta cea mai periculoasă a economiei subterane. Procesul de spălare a banilor încearcă să creeze aparența de legalitate a profiturilor obținute ilegal. În categoria activităților ilegale intră banii proveniți din activitățile de producție, distribuție și consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare, jafuri, furtul de automobile, prostituția, traficul de carne vie, corupția, șantajul, falsificarea de monede sau alte valori, contrabanda, etc. Acest proces dinamic de spălare a banilor se desfășoară în trei etape: 1. mișcarea fondurilor obținute în mod direct din infracțiuni; 2. ascunderea urmelor banilor pentru a se evita orice tip de investigație; 3. disponibilizarea banilor pentru infractori, ascunzându-se din nou originea ocupațională și geografică a fondurilor. Cu toate că fenomenul spălării de bani a apărut în urma cu mult timp, el a fost consacrat în timpul prohibiției din SUA, moment în care interzicerea vânzării, producerii, consumării și transportării de alcool, dar și restricțiile impuse asupra jocurilor de noroc, au condus la îmbogățirea infractorilor și a mafiei. Soluția găsită de infractori a constat în deschiderea unor afaceri paravan, din care se câștigau bani în numerar, de tipul unor spălătorii de mașini sau de haine și astfel, „spălarea” banilor a fost consfințită ca terminologie.
2.8 Criminalitatea informatică
Internet-ul reprezintă rețeaua informațională care reunește mii de rețele de pe întreg mapamondul. Este o rețea virtuală alcătuită dintr-un număr aflat în continuă creștere, de rețele locale publice și private, rețele pe arii extinse, și rețele regionale și naționale interconectate. Internet-ul este cel mai mare “cartier” al Cyberspace-ului, ce pune la dispoziția utilizatorilor câteva categorii majore de servicii: World Wide Web-ul, Electronic Mail-ul, Usenet-ul, Internet Relay Chat-ul. Criminalitatea informatică este reprezentată de totalitatea faptelor comise în zona tehnologiilor informaționale, într -o anumită perioadă de timp bine determinată și pe un anumit teritoriu. Ca orice fenomen social, criminalitatea informatică reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. În cercetarea criminologică, criminalitatea informatică ca fenomen social cuprinde criminalitatea reală, aparentă și legală. Diferența dintre criminalitatea informatică reală și criminalitatea informatică aparentă reprezintă cifra neagră a acestui nou gen de crimă și cuprinde totalitatea faptelor sancționate de legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de către organele abilitate ale justiției penale.
2.9 Infracțiunile de mediu
Răspunderea penală, alături de toate formele răspunderii juridice specifice în dreptul mediului, este un mijloc represiv important pentru protecția și dezvoltarea mediului. Răspunderea penală pentru încălcarea legislației mediului, se înscrie în cadrul răspunderilor infracționale.
Infracțiunea ecologică este descrisă ca fiind fapta socialmente periculoasă, săvârșită cu vinovăție, care reprezintă o amenințare la adresa intereselor societății în domeniul protecțiiei mediului, a vieții și sănătății oamenilor. Infracțiunea ecologică constă în poluarea mediului, perturbarea activității de prevenire, reducere sau înlăturare a poluarii, de natură a pune în pericol sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau să proucă mari pagube economiei naționale. Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracțiunea ecologică trebuie să prezinte un grad ridicat de pericol social și să aducă o amenințare serioasă îndreptată spre interesele globale ale populației, plantelor și animalelor, dar și a bunurilor materiale.
3. Controlul legislativ în țările europene
Criminalitatea organizată și corupția sunt fenomene omniprezente, care pot fi întâlnite în țări diferite din punct de vedere economic sau al dezvoltării sociale. Deși anumite societăți sunt mai vulnerabile decât altele și pot suferi mai mult de pe urma efectelor devastatoare ale criminalității organizate și corupției, totuși nicio țară din lume nu este, în prezent, imună la influența distructivă a corupției și criminalității organizate.
Ținând cont de intensitatea riscurilor și de pericolul social produs se disting următoarele forme ale criminalității: mica criminalitate și marea criminalitate.
Mica criminalitate este definită ca fiind criminalitatea “de vitrină”, înfăptuită prin: furturi (din magazine, locuințe, buzunare, de mașini), prostituție, etc. Mica criminalitate are un impact direct asupra populației, care este afectată de frecvența și intensitatea cu care sunt savârșite aceste infracțiuni.
Marea criminalitate este constituită din criminalitatea transnațională, criminalitatea organizată, criminalitatea economico-financiară și judiciară. Marea criminalitate este caracterizată de faptele prin care sunt aduse atingeri grave principiilor fundamentale ale statului de drept.
Criminalitatea judiciară este alcătuită din infracțiuni îndreptate împotriva vieții, sănătății și integrității corporale, din infracțiuni judiciare contra patrimoniului, manifestate în mod special prin omucideri, tâlhării, violuri, jafuri, furturi de autoturisme de lux, comise cu diferite grade de violență, iar criminalitatea economico-financiară este constituită din infracțiuni de serviciu și în legătură cu serviciul, infracțiuni economice contra patrimoniului, infracțiuni de fals de monede, timbre sau alte valori, infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, precum și din „infracțiuni de spălare de bani și lipsă de vigilență în materie de operațiuni financiare”.
Crimina organizată își desfășoară activitățile prin diferitele asocieri cu caracter infracțional, funcționarea unor societăți fantomă și a paradisurilor fiscale, având drept scop prioritar comiterea de crime la comandă, neplata obligațiilor fiscale, exploatarea cu scopul obținerii de câștiguri și profituri uriașe, de influență și putere, prin orice mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate de aceasta forma a criminalității pentru realizarea scopurilor sale, se manifestă prin exercitarea de amenințări, șantaje, violență, eliminare, diferitele forme ale traficului organizat, dar și „extorcare, corupție, manipulări, fraude, spălarea banilor, valorile prejudiciate fiind: viața, libertatea, integritatea fizică, securitatea publică și libertățile democratice”.
Instituțiile de poliție F.B.I., O.I.P.C., INTERPOL și B.K.A. au dezvoltat o abordare pragmatică a criminalității organizate, încercând să-l descrie printr-o serie de indicatori, cei mai importanți fiind: planificarea și pregătirea actelor criminale, executarea actelor criminale, utilizarea produselor rezultate în urma săvârșirii infracțiunilor, relațiile dintre autori, structura grupurilor sau organizațiilor criminale, asistența pentru membrii grupului criminal.
Criminalitatea organizată își desfășoară activitațile prin mijloace legale și ilegale sub forma unor asociații, carteluri, bande criminale și societăți ecran. INTERPOL-ului clasifică organizațiile criminale în patru mari grupe distincte:
Familiile mafiei, care se constituie pe structuri ierarhice stricte, cu norme interne de disciplină, cod de conduită și cu o varietate larga de activități ilicite;
Organizațiile profesionale ale căror membrii sunt specializați în maxim două tipuri de activități criminale;
Organizații criminale constituite pe criterii etnice care sunt rezultatul unor împrejurări specifice rezultate din închiderea granițelor sau circulația dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de emigrare sau expansiune geografică;
Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane sub diferite motivații, de regulă politice, militare, religioase și rasiale.
În plus față de aceste patru mari categorii, se mai pot adăuga și organizațiile nou apărute, specializate în spălarea și reciclarea banilor. În ultimele decenii s-a produs transformarea criminalității de tip asociativ în criminalitate organizată; astfel, organizațiile nou-născute au înghițit grupurile mici, producând organizarea activităților criminale. Evoluția acestui flagel al prezentului nu s-a oprit aici: organizațiile criminale locale s-au unit, formându-se în acest mod organizații criminale regionale și internaționale. Astfel, pornindu-se de la grupurile criminale locale, cu organizare mai mult sau mai puțin elaborată s-a ajuns la organizațiile criminale transfrontaliere. Evoluția rapidă a criminalității organizate a fost determinată în primul rând de nevoia și tendința criminalilor de sporire a profitului, „ambițiile” de control a principalelor sectoare ale societății. Apoi au intervenit factorii politici, sociali, economici: procesul de globalizare economică, prăbușirea blocului comunist din Europa – la care s-a adăugat și fenomenul de „capitalizare” a Chinei –, dispariția unor vechi state prin divizare, conflictele armate regionale, discrepanțele între statele europene în ceea ce privește nivelul dezvoltării economice și, pe cale de consecință, nivelul de trai, dezvoltarea fenomenului migrației, dezvoltarea tehnicii – în special a informaticii – dezvoltarea mișcărilor de sorginte etnică și, nu în ultimul rând, criza economică. Toate acestea au fost însoțite inițial, de o lipsă totală de reacție de prevenire și de represiune din partea instituțiilor statale. Lipsa de reacție a fost determinată de amploarea fenomenului dezvoltării criminalității; practic instituțiile statelor au fost luate prin surprindere de această dezvoltare. Apoi, s-a adăugat și lipsa de pregătire a acestor instituții de ordine publică, dar și a dominării lor de către înșiși organizațiile criminale: de multe ori organizațiile criminale au ajuns să controleze, practic, toate instituțiile statului care aveau chiar rolul de a fi „adversarii” criminalității. În literatura de specialitate se evidențiază faptul că definirea și evaluarea conceptului de politică penală de prevenire a criminalității trebuie să țină seama de trei dimensiuni: a) prima se referă la legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni aplicate indivizilor delincvenți; b) cea de a doua include instituțiile specializate de prevenire și control social specializat împotriva criminalității; c) cea de a treia include reacția socială față de crimă și criminalitate. Din această perspectivă, majoritatea legislațiilor penale și a sistemelor de sancționare și tratament penitenciar urmăresc, prioritar, controlul și neutralizarea criminalității, protecția și apărarea socială a indivizilor, grupurilor și instituțiilor, precum și pedepsirea și resocializarea indivizilor cu comportamente criminale; în orice sistem penal există prevederi privind desfășurarea unor acțiuni multiple și utilizarea unor modalități și mijloace capabile să asigure atât constrângerea și represiunea penală a indivizilor delincvenți, cât și identificarea și diminuarea surselor potențiale de criminalitate, inclusiv măsuri de prevenție socială, culturală și educativă aplicate în mediile criminogene. Țărilor membre ale Consiliului Europei au declanșat în ultimii ani o vastă activitate de legiferare, care s-a materializat prin elaborarea de acte normative, ce au vizat modificarea codurilor penale și noi reglementări ale unor domenii economice. Aceste reglementări juridice, deși cu multe imperfecțiuni au permis configurarea unor definiții normative ale criminalității organizate, organizațiilor criminale, criminalității afacerilor, criminalității informatice și a celei financiar-bancare. 1. Articolul 304 bis din Codul penal elvețian, aflat în vigoare din 1 ianuarie 2002, definește, din punct de vedere al justiției penale, criminalitatea economică ca fiind constituită „din infracțiuni împotriva patrimoniului, falsuri în titluri, acte de corupție, precum și din infracțiuni de spălare de bani și lipsă de vigilență în materie de operațiuni financiare”. În cuprinsul art. 260 indice 3 din Codul penal elvețian, găsim definiția organizației criminale, prezentată ca fiind „o organizație formată din cel puțin trei persoane care își păstrează structura și efectivul în secret și care urmărește scopul de a comite acte de violență criminală sau de a-și însuși venituri prin mijloace criminale”. 2. Criminalitatea organizată nu beneficiază de o definiție în legislația italiană. Noțiunea de „criminalitate organizată” a început să fie folosită în Italia prin 1970, când odată cu explozia fenomenului de sechestrări de persoane și cu apariția terorismului, sau introdus modificări legislative, făcându-se diferența dintre criminalitatea „individuală” și „criminalitatea organizată”. Dreptul penal italian, considerat un important model european în combaterea crimei organizate, prevede, în partea specială, la capitolul „Delicte contra ordinii publice”, două articole care definesc cele două forme de asociații: – asociații în vederea comiterii de infracțiuni, art. 416 și – asociațiile de tip mafiot, art. 416 bis. Primul articol menține o legătură istorică cu Codul penal anterior, ca urmare a influenței școlii pozitiviste prin care se introduce noțiunea de „pericol social” pentru activitățile infracționale comise de indivizi izolați sau în asociere. Cel de-al doilea articol a fost introdus după promulgarea în 1975 a Legii controlului organizațiilor criminale. 3. Legea penală din Franța se referă la crima organizată ca fiind o infracțiune distinctă, sancționată separat, sub denumirea de „asocierea de răufăcători” pentru anumite infracțiuni specifice crimei organizate, având forme agravante în situația comiterii în „bandă”. Asociația de răufăcători este o infracțiune autonomă, instituită pentru a combate mai eficient crima organizată și care completează dreptul comun. Infracțiunea se consumă în momentul în care asociația intenționează să comită orice fel de infracțiune, pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani. În această formulare incriminarea „asociației de răufăcători” nu mai poate fi un puternic instrument de combatere a crimei organizate, datorită faptului că infracțiunile cuprinse în această categorie trebuie să aibă sancțiuni de peste 10 ani închisoare. Banda organizată, art. 132-71 Cod penal francez, nu este o infracțiune separată, autonomă, este o circumstanță agravantă a infracțiunilor deja comise, fapt ce o deosebește de asociațiile de răufăcători. În cazul infracțiunilor continuate, comise în bandă organizată, banda organizată poate fi calificată ca o asociație de răufăcători, considerându-se că ea a fost înființată special pentru comiterea acelor infracțiuni. Specific Codului penal francez, pe linia combaterii crimei organizate, este problema răspunderii penale a persoanelor juridice, atunci când sunt comise infracțiuni pe seama lor de organele sau reprezentanții acestora. Sistemul penal francez este în plină reformă, pe linia combaterii crimei organizate, astfel, în ianuarie 1996 Comisia Legislativă a Adunării Națiunilor a votat următorul text pentru definirea organizației criminale: „Orice grup, inclusiv pe cele în formare, constituie o organizație criminală, dacă urmărește: – constituirea de bande organizate; – obținerea, transportul, vinderea bunurilor ilicite, deținerea de arme, explozivi sau droguri; – traficul de influență, influențarea votului sau a autorităților publice, și au ca scop comiterea de infracțiuni sau realizarea pentru ei sau pentru alții a controlului, în total sau în parte a unor activități economico-financiare, comerciale sau civile, ori a unor bunuri, a piețelor publice la nivel național, regional sau internațional, a ajutoarelor, subvențiilor sau regulilor contractuale publice”. 4. Sistemul penal olandez cuprinde prevederi pe linia combaterii crimei organizate, atât în Codul penal, cât și în legi speciale. Incriminarea este autonomă și nu are în vedere participarea într-o organizație în scopul comiterii anumitor infracțiuni. Potrivit doctrinei penale olandeze, infracțiunea prevăzută de art. 140 din Codul penal este o infracțiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile speciale care incriminează traficul de droguri, de arme și muniții, frauda fiscală și vamală, spălarea banilor, sunt infracțiuni secundare, fără a se face referire la forme de organizare, în planul crimei organizate. Deși legiuitorul nu face precizări privind „organizația” în doctrina penală olandeză sunt evidențiate caracteristicile acesteia: – structura grupului este ierarhică, având lideri și subordonați cu sarcini stabilite; – grupul are un sistem de sancțiuni interne pentru păstrarea ordinii în organizații; – grupul investește în înalta securitate; – întreprinderile cu activitate corectă sunt folosite ca paravane; – principalii membri lucrează împreună de cel puțin 3 ani; – grupul folosește sancțiuni extreme în cazul intrușilor. 5. Codul penal german, prevede în art. 129 modificat ca: „Oricine formează o asociație ale cărei obiective sau activități sunt îndreptate către comiterea de acte criminale, sau oricine participă la o astfel de asociație ca membru, cotizează pentru ea, sau o sprijină, va fi pedepsit cu închisoare până la 5 ani sau amendă”. În conformitate cu doctrina penală germană, organizația trebuie să cuprindă cel puțin trei membri, să desfășoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinței asociației, să existe o legătură între aceștia, o parte din cartierul general să se afle în Germania. Doctrina germană definește crima organizată astfel: „comiterea cu intenție a unor infracțiuni în scopul obținerii de profit și putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenței sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influențe asupra politicienilor, administrației publice, autorităților judiciare sau economice”. În situația infracțiunilor grave (omucideri, răpiri, luări de ostateci etc.) prevăzute separat în Codul penal sau în legi speciale, comiterea lor de către organizație constituie circumstanță agravantă și pedepsită mdiferit. . De asemenea, sistemul penal german, în vederea combaterii crimei organizate a adoptat o serie de legi speciale ce prevăd infracțiuni a căror comitere de către organizație constituie agravantă, iar pentru a sublinia caracterul agravant al acestora, în afara comiterii de către organizație, sancționează și modul „profesionist” de săvârșire a lor. În opinia penaliștilor germani problema combaterii și definirii crimei organizate în Germania încă nu este rezolvată și se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor prevederi penale în legi speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a Codului penal. 7. Legea belgiană relativă la organizațiile criminale adoptată în anul 1999 definește criminalitatea organizată drept: „o asociație formată din mai multe persoane care plănuiește comiterea de infracțiuni ce se pedepsesc cu închisoare de până la trei ani sau cu pedeapsă mult mai gravă, pentru a obține în mod direct sau indirect avantaje, folosind intimidarea, amenințarea sau violența ori recurgând la organizații comerciale pentru a disimula sau a facilita comiterea de infracțiuni”. Organizația al cărui obiectiv este strict de ordin politic, sindical filantropic sau religios, ori care urmărește atingerea oricărui alt scop legitim nu poate fi considerată o organizație criminală conform definiției de mai sus.
4. Cooperarea statelor pentru combaterea criminalității organizate
4.1 Conventii internaționale privind combaterea criminalității organizate
Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale 55/25 din 15 noiembrie 2000, este principalul instrument internațional în lupta împotriva criminalității organizate transnaționale. A fost deschisă spre semnare către statele membre, în cadrul unei conferințe politice la nivel înalt convocată în acest scop la Palermo, Italia, și a intrat în vigoare la 29 septembrie 2003. Convenția este completată în continuare de trei protocoale, care vizează specific zone și manifestări ale crimei organizate: Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor; Protocolul împotriva traficului ilegal de imigranți pe cale terestră, a aerului și pe mare; și Protocolul împotriva fabricării și traficului ilicit de arme de foc, piese, elemente și muniție. Țările trebuie să devină părți la Convenția în sine înainte de a putea deveni părți la oricare dintre protocoalele adiționale. Convenția reprezintă un important pas în lupta împotriva criminalității organizate transnaționale și semnifică recunoașterea de către statele membre a gravității problemelor generate de aceasta, precum și de necesitatea de a promova și consolida cooperarea internațională strânsă în vederea abordării acestor probleme. Statele care ratifică acest instrument se angajează să ia o serie de măsuri împotriva crimei organizate transnaționale, adoptarea de cadre noi si zdrobitoare de extrădare, asistență juridică reciprocă și cooperarea de aplicare a legii; și promovarea formării și asistență tehnică pentru construirea sau modernizarea capacitatea necesară a autorităților naționale. Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special femei și copii, a fost adoptat prin Rezoluția Adunării Generale 55/25. Acesta a intrat în vigoare la 25 decembrie 2003. Este primul instrument juridic obligatoriu la nivel mondial, cu o definiție convenită privind traficul de persoane. Intenția din spatele acestei definiții este de a facilita convergența în abordările naționale în ceea ce privește stabilirea de infracțiuni interne care să sprijine cooperarea internațională eficientă în investigarea și urmărirea penală în cazul traficului de persoane. Un obiectiv suplimentar al Protocolului este de a proteja și asista victimele traficului de persoane, cu respectarea deplină a drepturilor omului. Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, adoptat prin Rezoluția Adunării Generale 55/25, a intrat în vigoare la 28 ianuarie 2004. Tratează problema în creștere a grupurilor criminale organizate care fac trafic cu migranți, de multe ori cu un risc ridicat pentru migranții și cu profit mare pentru infractori. O realizare majoră a protocolului a fost că, pentru prima dată într-un instrument internațional global, o definiție a contrabandei de migranți a fost elaborată și aprobată. Protocolul are ca scop prevenirea și combaterea traficului ilegal de migranți, precum și promovarea cooperării între statele părți, protejând în același timp drepturile migranților și prevenind cele mai grave forme de exploatare a acestora, care caracterizează adesea procesul de contrabandă. Protocolul împotriva fabricării și traficului ilicit de arme de foc, piese, elemente și muniție a fost adoptat prin Rezoluția Adunării Generale 55/255 din 31 mai 2001. Acesta a intrat în vigoare la 3 iulie 2005. Obiectivul Protocolului, care este primul instrument juridic obligatoriu privind armele de calibru mic, care a fost adoptat la nivel global, este de a promova, facilita și consolida cooperarea între statele părți, în scopul de a preveni, combate și eradica fabricarea și traficului ilicit de arme de foc, piese și componente și muniții . Prin ratificarea Protocolului, statele își iau angajamentul de a adopta o serie de măsuri de control a criminalității și a pune în aplicare în ordinea juridică internă trei seturi de prevederi normative: primul se referă la instituirea de infracțiuni legate de fabricare ilegală de, și a traficului de , arme de foc, pe baza cerințelor de protocol; al doilea la un sistem de autorizații publice sau de acordare a licențelor care intenționează să asigure fabricarea legitima a armelor de foc; cel de-al treilea se refera la marcarea și urmărirea armelor de foc. În cadrul Uniunii Europene au fost adoptate o serie de măsuri în lupta împotriva terorismului. Dintre acestea, printre cele mai importante sunt Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului Europei, din 13 iunie 2002, privind combaterea terorismului, Convenția europeană pentru reprimarea terorismului și Strategia europeană privind lupta împotriva terorismului, prin care Uniunea Europeană a deschis calea către un răspuns global. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului a fost deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 27 ianuarie 1977. Convenția are ca scop principal facilitatea extrădării autorilor actelor teroriste. Convenția scoate în evidență infracțiunile pe care statele parte se angajează să le considere ca fiind infracțiune politică, ca infracțiune relaționată cu o infracțiune politică sau inspirată din motive politice, și o serie de acte de extrem de grave, cum ar fi deturnarea avioanelor, luarea de ostateci și utilizarea de bombe, grenade, rachete, scrisori sau pachete capcană care prezintă pericol pentru cetățeni. Totodată, Convenția permite semnatarilor să integreze în categoria infracțiunilor politice și actele grave de violență îndreptate împotriva vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor. În ceea de privește combaterea spălării banilor, la nivelul U.E. a fost resimțită nevoia întăririi dispozițiilor din Conventia Europeana privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii , prin lărgirea cadrului juridic de o maniera mai concreta. O serie de acte normative au fost adoptate, printre care: Directiva 91/308/CE, modificată prin Directiva 2001/97/CE referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar cu scopul spălării de bani, mai târziu abrogată prin prevederile Directivei Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului 2005/60/CE. Intensificarea din ultimii ani a pirateriei informațiilor, încălcăriia repetate a drepturilor de proprietate intelectuală, introducerea de viruși informatici, proliferarea pornografiei, mai ales a pornografiei infantile, au stat la baza necesității stabilirii unor măsuri concrete de incriminare a faptelor ilegale denumite infracțiuni în ciberspațiu. În acest sens, a fost adoptată Poziția Comuna a Consiliului European din 27 mai 1999, pe baza art. 34 al Tratatului Uniunii Europene, în cadrul dezbaterilor asupra proiectului Convenției Consiliului Europei semnate la Budapesta. Ulterior, a fost elaborată și Decizia Consiliului European din 29 mai 2000 referitoare la punctele de contact ce asigură un serviciu non-stop pentru lupta împotriva criminalității legate de tehnologia modernă. Obiectivele, reglementările și strategiile cuprinse în textele documentelor elaborate de Consiliul Europei si de U.E. se regăsesc pe un fond comun de definire a acestei categorii de infracțiuni si de adoptare a unor măsuri în vederea prevenirii sau sancționării acestora. În acest context, s-a adoptat și Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, la Budapesta, în data de 23.11.2001, care a fost ratificată și de România prin Legea nr.64/2004. Principalele inițiative care au vizat reglementarea problemei drogurilor sunt: Acordul de le Geneva din 19 februarie 1925, Acordul de la Bangkok din 27 noiembrie 1931, Convenția pentru pedeapsa traficului ilicit de droguri dăunătoare, semnată la Geneva la 25 iunie 1936, Protocolul de la New York din 1953, Convenția națiunilor unite din 1971 asupra substanțelor psihotrope, Declarația privind lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri a Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1984, Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe halucinogene, semnată la Viena la 20 decembrie 1988, Convenția cadru WHO pentru controlul tutunului, adoptată la Geneva la 21 mai 2003. În lupta împotriva traficul de persoane sunt de menționat: Convenția privind lupta împotriva traficului de ființe umane și deciziile nr. 2006/618/CE și 2006/619/CE ale Consiliului din 24 iulie 2006 privind încheierea, în numele Comunității Europene, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special de femei și copii, adițional la Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate. Alte convenții importante în lupta împotriva criminalității organizate sunt: Convenția penală privind corupția, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, Convenția europeană privind protecția copilului împotriva exploatării sexuale și abuzului sexual etc.
4.2 Organele Uniunii Europene specializate in lupta împotriva criminalitatii organizate
În cadrul Consiliului Europei au fost înființate, de-a lungul timpului, anumite structuri specializate în prevenirea și combaterea criminalității. Una dintre aceste structuri este “The European Committee on Crime Problems”, creat în 1957. Comitetul este împărțit în subcomitete și grupuri de lucru și acționează pentru realizarea unor proiecte de convenții și rezoluții, transmise spre aprobare Comitetului Miniștrilor.
Activitatea de bază a Comitetului European pentru Probleme Criminale și a Consiliului Europei au ca scop principal armonizarea legislațiilor țărilor membre, dar și asistența juridică în materie penală. Comitetul s-a implicat și în cercetarea criminologică a fenomenului criminalității organizate.
Comitetul European pentru Probleme Criminale a jucat un rol esențial în adoptarea unor măsuri, precum: Rezoluția privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților si a Recomandării privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziții comune a statelor membre în ceea ce privește protecției victimei, în organizarea și desfășurarea conferințelor miniștrilor europeni ai justiției. Comitetul acordă o atenție majoră și evoluției ideilor privitoare la justiția penală și tratamentului delincvenților, prioritate având mijloacele preventive și demersurile pentru evitarea intervenției sistemului justiției penale în cazuri individuale minore, prin promovarea unor măsuri de conciliere si mediere, precum și prin susținerea unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.
O altă structură europeană importantă în lupta împotriva criminalității organizate este “Grupul de cooperare in materia luptei împotriva abuzului si traficului ilicit de droguri”. Grupul îsi desfășoară activitatea în baza unor programe de lucru, stabilite pe perioade de patru ani, aprobate de Conferința Ministerială care urmărește reducerea rolului sistemului penal în domeniu și găsirea de soluții inovative de îngrădire a traficului ilicit de droguri prin perfecționarea cooperării internaționale.
În perioada anilor 1991 și 1994, Grupul a organizat două conferințe ministeriale paneuropene asupra cooperării in problemele abuzului si traficului ilicit de droguri, la care au luat parte si reprezentanții unor importante organizații internaționale cum ar fi: O.N.U., Interpol, O.M.S. sau O.M.V. Ca urmare a acestor două conferințe a fost adoptată o Declarație Finală prin care au fost reiterate angajamentele statelor participante în susținerea cooperarării europene în cadrul unei strategii la nivel global, echilibrate și multidisciplinare. Sub egida Grupului, au fost adoptate până în prezent o serie acorduri și recomandări prin care sunt stabilite acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ și se reglementează, printre altele, un sistem de coordonare între statele europene în lupta împotriva criminalității.
Contribuția adusă de O.N.U. și Consiliul Europei în lupta împotriva criminalității se regasește în elaborarea unor Convenții, Protocoale sau Acorduri, dar și prin rezoluții, directive sau recomandări care stabilesc direcțiile comune de acțiune în acest domeniu, acestea completându-se cu declarațiile comune ale șefilor de stat și de guvern.
4.2.1 EUROJUST
La data de 28 februarie 2002, prin decizia Consiliului Uniunii Europene 2002/187/JAI, a fost instituită unitatea Eurojust, unitate cu personalitate juridică. finanțată de la bugetul central al Uniunii, în scopul întăririi luptei împotriva formelor grave de criminalitate.
In preambulul deciziei de înființare a Eurojust se arată importanța cooperării judiciare între statele membre, iar pentru ameliorarea efectivă se cere adoptarea la nivelul U.E. a unor măsuri structurale menite să faciliteze coordonarea optimă a acțiunilor de anchetă și de urmărire judiciară efectuate de către statele membre, cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Organizarea Eurojust este stabilită în cadrul deciziei de înființare, care prevede că Eurojust reprezintă o unitate, si nu doar o adunare a reprezentanților statelor membre. Unitatea Eurojust are în componența sa câte un reprezentant al fiecărei țări membre, care are calitatea de procuror, judecător sau ofițer de politie cu prerogative echivalente. Aceștia sunt salarizați de către statele naționale pe care le reprezintă, pe când personalului administrativ al Eurojust i se aplică Statutul funcționarilor Comunităților Europene stabilit prin regulamentul 259/6S. În afară de reprezentanții naționali, statele membre pot desemna în cadrul Eurojust și unul sau mai mulți corespondenți naționali. Statutul membrilor naționali ai Eurojust, inclusiv durata mandatului acestora, sunt stabilite de țările pe care le reprezintă. Fiecare stat membru definește natura și întinderea competentelor juridice pe care i le atribuie reprezentantului național în cadrul Eurojust pe propriul teritoriu. Statul membru stabilește și atribuțiile reprezentantului său în raporturile acestuia cu autoritățile judiciare din alte state, conform aranjamentelor internaționale pe care și le-a asumat.
Schimbul de informații dintre Eurojust și statele membre se realizează cu ajutorul membrilor naționali. Aceștia au acces la informațiile conținute de cazierul judiciar național sau în oricare evidență a statului membru pe care îl reprezintă.
În cadrul Eurojust există un colegiu alcătuit din reprezentanți ai statelor membre. Acest Colegiu trimite propuneri Consiliului Uniunii Europene spre aprobare cu privire la regulamentul intern de funcționare, în care sunt stabilite modalitățile de luare a deciziilor. Colegiul este responsabil de organizarea și funcționarea Eurojust, și este condus de un președinte și doi vicepreședinți validați de Consiliu.
Conform art.3 al deciziei 2002/187 obiectivele Eurojust sunt următoarele:
de a promova și ameliora coordonarea autorităților competente, în cadrul anchetelor și urmăririlor judiciare care prezintă interes pentru două sau mai multe țări membre;
de a ameliora cooperarea dintre autoritățile competente ale statelor membre, prin facilitarea punerii în aplicare a ajutorării judiciare reciproce la nivel internațional și a punerii în executare a cererilor de extrădare;
de a susține autoritățile competente ale țărilor membre pentru întărirea eficacității anchetelor și urmăririlor judiciare.
Conform art.4 paragraful l al deciziei 2002/187, în competențele Eurojust intră:
categoriile de infracțiuni și tipurile de criminalitate pentru care Europol are competență: terorismul, traficul ilegal de stupefiante, traficul de ființe umane, filiere de imigrare clandestina, traficul ilegal de materii radioactive și nucleare, traficul ilegal de autovehicule, falsificarea monedei euro, spălarea de bani legată de activitățile criminale internaționale;
următoarele tipuri de criminalitate: criminalitatea informatică, frauda și corupția, ca și toate infracțiunile care aduc atingere intereseleselor financiare al Comunității Europene, spălarea produselor rezultate din crime, criminalitatea care afectează mediul înconjurător, participarea la o organizație criminală în sensul acțiunii comune 98/733/JAI din 21 decembrie a Consiliului referitoare la participarea la o organizație criminală în statele membre al Uniunii Europene;
orice alte infracțiuni comise în legătură cu faptele menționate anterior.
Unitatea Eurojust acționează atât la nivel comunitar, cât și prin intermediul membrilor naționali. Atribuțiile membrilor Eurojust sunt prevăzute de art.9 literele a-f, al deciziei 2002/187/JAI, după cum urmează:
poate cere autorităților competente ale statelor membre, în cazul tipurilor de criminalitate și al infracțiunilor vizate la art.4 paragraful l al deciziei, să adopte următoarele măsuri: să desfășoare o anchetă sau acte de urmărire judiciara cu privire la o faptă precisă; să accepte ca o autoritate competentă dintr-un stat membru este mai bine plasată pentru a desfășura o anchetă sau acte de urmărire cu privire la o fapta precisă; să realizeze o coordonare intre autoritățile competente ale statelor membre interesate; să alcătuiască o echipa de ancheta comuna; să furnizeze unității Eurojust orice informație necesara pentru îndeplinirea misiunii sale;
asigură informarea reciprocă a autorităților competente ale statelor membre asupra anchetelor și urmăririlor judiciare despre care are cunoștință și care au incidența la nivelul Uniunii Europene sau care ar putea interesa alte state membre decât cele direct interesate;
asistă autoritățile competente ale statelor membre, la cererea acestora, în vederea unei mai bune coordonări a anchetelor și urmăririlor judiciare;
îsi da concursul in scopul ameliorării cooperării intre autoritățile competente ale statelor membre;
cooperează cu Rețeaua judiciară europeană și o consultă, inclusiv utilizând baza documentară a acesteia și contribuind la ameliorarea ei;
poate să-ți dea concursul la activitatea Europol, furnizându-i avize pe baza analizelor pe care acesta le-a efectuat;
Relațiile cu Europol se iau forma unor cooperări necesare îndeplinirii sarcinilor și obiectivelor ce revin unității Eurojust. Elementele esențiale ale cooperării sunt stabilite printr-un acord aprobat de Consiliu, după consultarea organului de control comun.
Prin relațiile de complementaritate dintre Eurojust și Rețeaua judiciară europeană, Eurojust are acces la informațiile obținute la nivel central prin Rețeaua judiciară europeană și la rețeaua de telecomunicații. Secretariatul Rețelei judiciare europene este plasat in cadrul secretariatului Eurojust, primul formând o unitate distinctă și autonomă pe plan funcțional care beneficiază de mijloacele Eurojust. Membrii naționali Eurojust pot participa la reuniunile Rețelei judiciare europene, iar persoanele care formează punctele de contact ale acesteia pot fi invitate la reuniunile Eurojust.
Eurojust stabilește contacte și schimburi de experiențe de natură neoperațională cu organizații internaționale, în vederea atingerii obiectivelor sale. În preambulul deciziei 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 se arată că, în măsura în care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor sale, Eurojust poate coopera cu state terțe și poate încheia în acest scop acorduri cu acestea, având prioritate țările candidate la aderare la Uniunea Europeana. Din analiza dispozițiilor deciziei 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 se desprind câteva concluzii:
Cooperarea în domeniul celui de al treilea pilon al Uniunii Europene primește un caracter instituționalizat prin crearea unui organ al Uniunii;
Eurojust acționează ca organ al Uniunii Europene, dar poate exercita unele atribuții și prin intermediul membrilor care reprezintă țările membre și care nu sunt funcționari ori agenți ai Uniunii;
Respectarea dreptului persoanelor de a avea acces la datele personale care le privesc si care sunt stocate de Eurojust este garantată, fiind stabilite mecanisme de control și de prevenție a abuzurilor;
Activitatea Eurojust se desfășoară cu participarea Comisiei și sub controlul Consiliului și al Parlamentului European;
Regulile referitoare la accesul public la documentele Eurojust trebuie să respecte principiile și limitele stabilite de Regulamentul 1049/2001 din 30 mai 2001 al Parlamentului European și al Consiliului referitor la accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei.
Studiu de caz – criminalitatea informatică La data de 9 iunie 2015, o operațiune internațională comună a dus la dezmembrarea unui grup de infractorii cibernetici care își desfășurau activitatea în Italia, Spania, Polonia, Regatul Unit, Belgia și Georgia, care sunt suspectați de fraudă financiară săvârșită prin spargerea de conturi de e-mail. Operațiunea a dus la arestarea a 49 de presupuși membri ai grupului criminal, 58 de proprietăți au fost percheziționate, s-au confiscat laptop-uri, hard disk-uri, telefoane, tablete, carduri de credit și de numerar, cartele SIM, stick-uri de memorie, documente false și a documentelor de conturi bancare. Operațiunea a coordonată de Eurojust și Centrul European de Criminalitate Informatică al Europol, condusă de poliția italiană poștală și a comunicațiilor, Poliția Națională spaniolă, Biroul Central de Investigatii polonez, și susținut de organele de drept din Regatul Unit. Investigații paralele au evidențiat fraude internaționale în valoare totală de 6 milioane de euro, acumulate într-un timp foarte scurt. Modul de operare folosit de acest grup criminal este așa-numitul om-la-mijloc și implica pătrunderea repetată în calculatoarele unor companii europene mijlocii și mari prin hacking (malware) și tehnici de inginerie socială. După ce accesul la conturile de e-mail ale companiilor era asigurat, infractorii monitorizau de comunicările pentru a detecta cererile de plată. Clienților companiilor le-au fost solicitate de către infractorii cibernetici efectuarea plăților în conturile bancare controlate de grupul criminal. Aceste plăți au fost imediat incasate prin diferite mijloace. Suspecții, în principal din Nigeria, Camerun și Spania, au transferat profiturile ilicite în afara Uniunii Europene printr-o rețea sofisticată de tranzacții de spălare a banilor. Pentru a permite o coordonare rapidă și comunicarea între diferiții ofițerii implicați în această operațiune transnațională, un centru de coordonare a fost stabilit la sediul Europol din Haga. Reprezentanți ai agențiilor de aplicare a legii care au participat la acțiune au fost prezenți în centrul de coordonare, facilitând schimbul de informații internaționale, împreună cu Eurojust. În același timp, specialiștii Europol oferit suport operațional pe teren în Italia și Spania, prin detașarea de birouri mobile Europol.
4.2.2 EUROPOL
În interiorul spațiului de libertate, securitate si justiție, Uniunea Europeana acționează și pentru asigurarea măsurilor de coordonare și cooperare dintre autoritățile polițienești. Cooperarea polițieneasca în materie penală reprezintă una din piesele de rezistență a pilonului trei al Uniunii Europene.
Ideea înființării unui Oficiu european de poliție a fost prezentată pentru prima data în cadrul Consiliului European la de Luxemburg, din 1991. Perspectivele de atunci vizau înființarea unui organism nou, menit să ofere un cadru adecvat pentru dezvoltarea colaborării organelor polițienești din statele membre U.E. în vederea prevenirii și combaterii la nivel internațional a criminalității organizate.
Europol este un organ al Uniunii Europene, cu rol de coordonare a polițiilor structurilor naționale create pentru a combate, cu precădere, acele acțiuni care lezau interesele financiare ale Uniunii Europene, înființat pentru a asigura strângerea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor în domeniu, pentru a sprijini formarea profesională a personalului, precum și cooperarea privind schimbul de personal și echipament, cercetarea criminalității, tehnici comune de investigație privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.
Convenția prin care s-au pus bazele Europolului a fost semnată în iulie 1995 și a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. Pentru a concretiza mai repede cooperarea poliției europene, așa cum este ea definită în Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene din ianuarie 1994 a fost înființată Unitatea – Droguri. Scopul principal al acestei Unități a fost combaterea traficului de droguri și a activităților de spălare a banilor asociate acestuia. Ulterior, mandatul său a fost extins fiind incluse și măsuri de combatere a traficului cu substanțe radioactive și nucleare, a rețelelor de imigrare clandestină, a traficului ilicit cu autoturisme și a spălării banilor proveniți din astfel de delicte. În cele din urmă, la toate acestea a fost adăugată și combaterea traficului cu ființe umane.
Prin Tratatul de la Amsterdam, Europolare următoarele sarcini: de a coordona și implementa investigațiille specifice întreprinse de autoritățile statelor membre, dezvoltarea unor competențe de specialitate, pentru a-și ajuta membrii în investigațiile din domeniul crimei organizate, precum și stabilirea de contacte cu procurorii și anchetatorii specializați în combaterea crimei organizate.
Competențele Europol au fost extinse, mai târziu, la colectarea și analizarea de probe, coordonarea și organizarea acțiunilor de cercetare penală. Pentru respectarea diversității tradițiilor sistemelor de drept penal, din fiecare stat membru, Europol își desfășoară acțiunile cu caracter operațional doar cu acordul autorităților statului sau statelor membre implicate. Aplicarea eventualelor măsuri coercitive rămâne un atribut suveran al statelor membre. Prin Legea nr. 197-25 mai 2004 a fost ratificat Acordul privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Politie, semnat la București la 25 noiembrie 2003.
Studiu de caz – spălare de bani
La data de 11 mai 2015, Europol a sprijinit poliția spaniolă în efectuarea operațiunii Snake. Operațiunea a vizat și demontat o rețea mare transnațională de crimă organizată, care funcționea în Spania și a fost formată din cetățeni chinezi care se ocupau de spălarea profiturilor obținute din diverse activități criminale. Rețeaua criminală funcționa cel puțin din anul 2009, și se consideră a fi filiala a unei rețele criminale și mai mare cu sediul în China. În ultimii șase ani, filiala europeană a grupului a strâns și spălat mai mult de 300 de milioane de euro în primul rând în țările din sudul Europei. Cele mai multe dintre fondurile spălate se presupune ca au fost deja transferate în afara UE. Rețeaua importa diferite tipuri de produse în UE, inclusiv produse contrafăcute, folosind documente frauduloase. Rețeaua criminală și-a facilitat activitățile prin stabilirea de structuri corporative complexe și bazându-se pe oameni de fațadă și pe părțile terțe în tranzacțiile lor. Produsele importate au fost vândute în UE fără a declara accizelor și au generat profituri semnificative de cel puțin 14 de milioane de euro. Aceste profituri nedeclarate au fost spălate cu ajutorul unui număr mare de asociați low-level, care depozitau sume mici de bani în sute de conturi bancare personale și transferau banii înapoi în China. După ce a stabilit o infrastructură care să spele cu succes sume importante de bani, rețeaua chineză oferea si servicii de spălare de bani altor grupuri de crimă organizată, în schimbul plății unui procent negociat din fondurile spălate. Rețeaua chineză a avut contacte în diferite state membre ale UE, inclusiv Belgia, Franța, Italia, Țările de Jos, Portugalia și Regatul Unit. Grupul opera, de asemenea, șe mai multe fabrici de îmbrăcăminte în apropiere de Madrid, unde erau exploatați muncitori chinezi. Operațiunea Snake a implicat mai mult de 200 de ofițeri spanioli și a fost susținută de Financial Intelligence Group al Europol. Operațiunea a fost rezultatul unei anchete penale internaționale complexe, care a durat mai mult de doi ani. Operațiunea Snake a condus până acum la arestarea a 32 de membri ai rețelei chineze, percheziționarea a 65 de reședinte private și sedii ale unor firme din Madrid, Barcelona și Valencia, precum și confiscarea a 20 de vehicule de mare valoare si a mai mult de 1 milion de euro în numerar . Europol a fost capabil să-și aducă contribuția valoroasă și tangibilă acestei operațiuni de succes prin asistarea poliției spaniole prin detașarea unei echipe Europol la Madrid. Echipa furnizat informații în timp real la fața locului, care au condus la identificarea mai multor legături transnaționale.
4.2.3 Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF)
Instituțiile Comunitare și statele membre ale Uniunii acordă o mare importanță protejării intereselor financiare și economice ale Comunităților, precum și luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, a fraudei și a oricăror activități ilegale care ar putea afecta bugetul comunitar.
Pentru a consolida mijloacele de prevenire a fraudei, Comisia a creat Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF), în cadrul propriei structuri. OLAF și-a început activitatea la 1 iunie 1999, în ziua intrării în vigoare a Regulamentului (CE) N° 1073/1999 al Parlamentului European si al Consiliului, precum si a Regulamentului Consiliului (Euratom) N° 1074/1999 din 25 mai 1999, privitor la anchetele derulate de OLAF. Oficiul a preluat operațiunile "Grupului de Acțiune pentru Coordonarea Prevenirii Fraudei" (UCLAF), creat in 1988 in cadrul Secretariatului General al Comisiei.
Oficiul conduce anchetele în cazurile de frauda și a dobândit un statut special de organism independent, dar face parte și din structura organizatorică a Comisiei Europene, fiind subordonat Comisarului responsabil cu bugetul comunitar. OLAF îndeplinește sarcinile de investigare conferite Comisiei prin legislația comunitară și prin acordurile în vigoare încheiate cu țările terțe, în vederea promovării luptei împortiva fraudei, a corupției și a altor activități ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității Europene.
4.3 Interpol
Interpol-ul este cea mai mare organizație de poliție internațională din lume, având 190 de țări membre. „Rolul nostru este de a permite poliției din întreaga lume de a lucra împreună pentru a face lumea un loc mai sigur. Infrastructura noastră high-tech de sprijin tehnic și operațional ajută să răspundă provocărilor în creștere de combatere a criminalității în secolul 21.” În scopul de a-și îndeplini în mod eficient activitățile transfrontaliere, funcțiile Interpol-ului sunt conforme dreptului internațional. Interpol-ul este recunoscut ca fiind o organizație internațională de către Organizația Națiunilor Unite, deși acordurile de sediu cu Franța și alte țări pe teritoriul cărora are premise. Constituția Interpol este un acord internațional care confirmă ca membri guvernele tuturor țărilor care au participat la adoptarea sa în 1956 și oferă procedura de solicitare pentru țările care nu erau membre în 1956 pentru a se alătura. Ca principal document juridic al Interpol-ului, Constituția sa definește scopurile și obiectivele sale. Aceasta stabilește mandatul Organizației de a asigura cea mai largă cooperare posibilă între toate autoritățile de poliție judiciară și pentru a suprima infracțiuni de drept comun. Definește structura organizației, definește rolul fiecărui organism al Interpol-ului, și prevede bugetul și relațiile cu alte organizații. Constituția prevede că, cooperarea polițienească internațională urmează să se desfășoare în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului. De exemplu, acest angajament față de drepturile omului se exprimă prin cooperare organizației cu tribunale și curți internaționale și prin prelucrarea atentă a datelor cu caracter personal. Pe o temă similară, orientări clare privind neutralitatea au fost prevăzute. Este strict interzis pentru Interpol să întreprindă orice activitate de natură politică, militară, cu caracter religios sau rasial. În plus față de Constituție, o serie de texte fundamentale alcătuiesc cadrul legal Interpol. Acestea includ: – Regulamentul General; – Regulamentul de procedură al Adunării Generale; – Regulamentul de procedură al Comitetului executiv; – Reglementărilor financiare; – Normele care reglementează prelucrarea informațiilor; – Reguli privind controlul informațiilor și accesul la fișiere Interpol.
Mai multe nivele de control au fost puse în aplicare pentru a asigura respectarea normelor. Acestea se referă la controalele de Birourile Naționale Centrale, de către Secretariatul General și de către organismul de monitorizare independent cunoscut sub numele de Comisia de Control al fișierelor Interpol. În plus, schimbul de date dintre cele 190 de țări membre ale Interpol se efectuează în conformitate cu reguli stricte pentru a asigura legalitatea și calitatea informațiilor și protecția datelor cu caracter personal. Interpol recunoaște necesitatea de a lucra în parteneriat cu alte organizații în vederea combaterii criminalității internaționale. Ca atare, a încheiat o serie de acorduri de cooperare cu alte organizații internaționale, inclusiv cu Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană. În plus, mai multe convenții internaționale și tratate bilaterale menționează Interpol-ul ca pe un mijloc de a transmite informații sensibile și confidențiale, de natură penală. Cadrul Strategic Interpol stabilește prioritățile și obiectivele organizației pentru o anumită perioadă de timp (de trei ani). Acesta oferă o structură concentrată și eficientă pentru a ghida programele și activitățile desfășurate de Interpol în această perioadă și să raporteze progresele înregistrate și succesele. În octombrie 2013, în timpul sesiunii 82, Adunarea Generală a Interpol a adoptat cadrul strategic 2014-2016. Cadrul conține patru priorități strategice și două priorități corporative, după cum urmează: I. Prioritățile strategice 1. Sistemul securizat de informare a poliției la nivel mondial Rularea unui sistem securizat de informații de poliție și sprijin global care conectează toate cele 190 Birouri Naționale Centrale (BCN), împreună cu alte agenții de aplicare a legii autorizate și parteneri strategici, permițându-le să acceseze instantaneu, cerere și prezintă date vitale. Angajamentul luat este de a face aceste instrumente și servicii mai eficiente și eficace în următorii trei ani. În special, va fi mențină și consolidată infrastructura care deservește țările membre (Interpol Secure Cloud) asigurând în același timp cel mai larg acces posibil la produsele sale. De asemenea, se urmărește și schimbul de date și interoperabilitatea între Interpol și alte sisteme. 2. Suport 24/7 pentru poliție și aplicarea legii Interpol oferă suport non-stop și o gamă largă de asistență operațională pentru țările membre, inclusiv în situațiile de urgență sau de criză. Un alt obiectiv vizează îmbunătățirea continuă a timpului de răspuns, follow-up și a caracterului integrat al răspunsului dat. Obiectivele și activitățile sunt concentrate în jurul sprijinirii dezvoltării și capacității BCN noastre, serviciile furnizate de comandă nostru și Centrul de Coordonare, dezvoltării de noi expertize de investigație și echipelor specializate în reacție la incidente, probleme de securitate la evenimente majore și identificarea a victimelor dezastrelor. 3. Inovare, consolidarea capacităților și de cercetare Consolidarea instrumentelor și serviciilor pe care le oferă în domeniul formării în aplicarea legii și ridicarea standardelor în infrastructurile de poliție și de securitate internaționale reprezintă un alt angajament asumat de Interpol. Menținerea angajamentului de a oferi instruire de înalt nivel și asistență tehnică este în continuare valabilă. Vor fi dezvoltate certificările, acreditările și standardele în materie de poliție și de securitate, precum și sprijinirea de aplicare a legii în abordarea noilor forme de infracțiuni prin formarea și asistența medico-legală în criminalitatea informatică și digitală. În plus, se urmărește creașterea parteneriatelor, cercetării și inovării în domeniul securității.. 4. Asistarea la identificarea infracțiunilor și infractorilor Sunt oferite servicii de cea mai bună calitate în meterie de baze de date, capacități analitice și alte instrumente inovatoare pentru a ajuta la prevenirea criminalității, precum și asistarea în identificarea, localizarea și arestarea fugarilor și criminalilor transfrontalieri. Scopul Interpol este de a-și îmbunătăți în continuare bazele de date informatice și să sprijine o mai bună integrare a acestora, împreună cu metodele și mecanismele de analiză și de investigație. Obiectivele și activitățile se vor concentra pe îmbunătățirea calității și cantității de informații în bazele de date, furnizarea de sprijin operativ de specialitate în investigații țărilor membre, dezvoltând o abordare globală a gestionării integrate a frontierelor, precum și oferind o platformă privind amenințările activate tehnologic, inclusiv în domeniul criminalității informatice.
II. Prioritățile Corporative 5. Asigurarea sănătății organizaționale și durabilitate Vor fi consolidate mecanismele proprii de sănătate și sprijin organizatoric pentru a asigura furnizarea eficientă a produselor si serviciilor de bază. O activitate cheie în acest domeniu a fost punerea în aplicare a unui nou complex global Interpol pentru Inovare, în Singapore, începând din septembrie 2014. În conformitate cu modelul Interpol de finanțare în continuă evoluție, se va continua asocierea cu parteneri relevanți, publici sau privați, atâta timp cât se asigură garanții de a păstra atât transparența și independența Organizației. 6. Consolidarea cadrului instituțional Interpol recunoaște importanța unor mecanisme eficiente de guvernare, necesitatea de a dezvolta planuri strategice pentru Organizație, și importanța găsirii unor soluții inovatoare pentru a-și completa finanțarea. În acest context, o strategie cuprinzătoare de comunicare joacă un rol important în creșterea profilului public Interpol și conștientizarea Organizației. Acest efort instituțional trebuie să fie susținut de temeiuri juridice solide. Interpol va continua să se axeze eforturile pe consolidarea stabilității juridice și bazele pentru activitățile sale internaționale, și pune accent pe stabilirea unor rețele de cooperare cu alte organizații internaționale. Aceste priorități sunt în conformitate cu viziunea și misiunea organizației și reflectă mediul dinamic și provocările poliției internaționale în secolul 21.
Studiu de caz – trafic ilicit de medicamente
Europol a sprijinit, la mijlocul iunie 2015, o operațiune desfășurată la nivel mondial, coodronată de către Interpol, care viza rețelele criminale din spatele vânzarii de medicamente contrafăcute prin farmaciile online ilegale. Operațiunea a condus la arestarea a 156 de persoane din întreaga lume și confiscarea de medicamente cu potențial periculos în valoare de 81 de milioane de dolari. Această acțiune a implicat 115 de țări și a condus la deschiderea a 429 de anchete, suspendarea mai mult de 550 de anunțuri pentru produse farmaceutice ilicite de pe platformele sociale și 2414 site-uri au fost închise. Europol a detașat un specialist la centrul de operațiuni al Interpol-ului, cu baza la Secretariatul General din Lyon. Împreună cu ofițerul de legătură al Europol-ului, specialistul Interpol au efectuat verificări încrucișate privind toate datele primite, cu bazele de date ale Europol și au prezentat rapoarte de analiză către agențiile interesate, atunci când s-au găsit informații. În plus față de intervențiile pe teren, care au inclus descoperirea unui depozit ilegal plin de medicamente contrafăcute și expirate în Indonezia, operațiunea a vizat, de asemenea, și principalele mijloace utilizate de crima organizată în comerțul ilegal cu medicamente on-line: registratorii necinstiți de domenii on-line, sistemele de plată electronică si serviciile de livrare. Verificările la adresele legate de site-urile farmaceutice ilicite, au condus la descoperirea a aproximativ 150 000 de pachete suspecte care au fost inspectate de către autoritățile vamale și de reglementare, dintre care 50 000 au fost confiscate în timpul săptămânii de acțiune internațională (09-16 iunie 2015). Printre medicamentele false și ilicite confiscate în timpul operațiunii au fost medicamente pentru tensiunea arterială, pastile pentru disfuncții erectile, tratamente pentru cancer și suplimente nutritive. În cazul din Indonezia, autoritățile au descoperit o operațiune prin care infractorii modificau data de expirare sau cantitatea de ingredient activ pe ambalajele contrafăcute, medicamentele expirate și neînregistrate ajungând ulterior pe rafturile farmaciilor la vânzare. Operațiunea Pangea VIII a fost cea mai mare operațiune bazată pe Internet, concentrându-se pe vânzarea ilicită de medicamente și dispozitive medicale, cu participarea a 236 agenții de poliție, vamă și autorități sanitare. Parteneri privați de pe Internet și din industriile plătitoare au sprijinit operațiunea, care a văzut un număr record de 20.700.000 de medicamente ilegale și contrafăcute confiscate. Operațiunea Pangea VIII a fost coordonată de Interpol, împreună cu Organizația Mondială a Vămilor (WCO), Forumul permanent al International Pharmaceutical Crime (PFIPC), șefii agențiilor pentru medicamente Grupului de lucru al ofițerilor de executare (WGEO), Institutul de Securitate farmaceutice (PSI) , Europol, și susținut de Centrul pentru siguranță pe Internet Farmacii (CSIP) și societățile din sectorul privat, inclusiv LegitScript, Google, Mastercard, Visa, American Express și PayPal.
5. Prevenirea criminalitatii organizate
“Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicită efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea implică apelul la o schimbare de mentalități… O societate unde se reînnoadă comunicarea, unde constrângerile rămân suple, unde omul este luat constant în considerație, va refuza violența. Refuzând această sfidare, se va naște o lume nu fără violență, dar mai liniștită”. Existența unui cadru normativ menit să coordoneze comportamentul indivizilor în societate reprezintă baza funcționării democratice a statului de drept. În consecință, toate țările sunt înrudite, și în aceeși măsură obligate să adopte măsurile legale pe care le consideră necesare, în conformitate cu reglementările internaționale la care au aderat, și să se asigure de respectarea și realizarea acestora. În orice societate, în orice perioadă istorică, impactul cel mai puternic asupra oricărei persoane fizice, îl reprezintă săvârșirea unei fapte penale cu toate consecințele sale, mergând de la urmările socialmente periculoase ce se produc și până la sancțiunile penale ce sunt aplicate de instanțele judecătorești în contextul realizării justiției penale. Orice acțiune de natură să aducă prejudicii unei societăți, precum și cele care lezează drepturile indivizilor izolați, dă naștere nu numai unor reacții firești de combatere, ci și de apărare preventivă, crescând necesitatea identificării și adoptării unor măsuri anticipative pentru ca răul să nu se mai producă și să nu se mai repete. Obiectivul prioritar și esențial aflat în concepția tutuor factorilor sociali cu atribuții în domeniul criminalității organizate îl reprezintă prevenția. Experiența demonstrează că organizarea unei eficiente activități preventive, ori câte eforturi ar impune, este incomparabil mai ușor de realizat și mai eficientă decât activitatea de descoperire a faptelor antisociale. În orice societate există o criminalitate reală formată din totalitatea faptelor antisociale comise la un moment dat. De asemenea, există o stare latentă sau parțială ce cuprinde un mare număr de indivizi, care din cauza factorilor criminogeni (interni sau externi) sunt pretabili să comită fapte antisociale. Instituțiile polițienești luptă în egală măsură atât împotriva criminalității reale cât și a celei latente, această luptă având caracterul unei activități de profilaxie socială. Activitatea de prevenire a criminalității face parte dintr‐o sferă mai largă de preocupări ale statului de drept, incluzând mai întâi sfera atotcuprinzătoare a încălcării regulilor morale de conviețuire socială, iar în al doilea rând activitatea de prevenire a încălcării legilor în general și în cadrul acesteia a legii penale în special. Din punct de vedere conceptual, prevenirea reprezintă o strategie „ante‐delictum”, care a devenit o necesitate majoră, actuală, în toate țările. Această strategie cuprinde toate inițiativele și acțiunile care sunt în măsură să oprească evoluția fenomenului criminalității, într-un mod diferit decât prin coerciția aplicată “post factum”. Politica penală este o parte a politicii generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru prevenirea și combaterea criminalității într‐o anumită țară, într‐o perioadă determinată. Apărarea valorilor sociale nu se realizează exclusiv prin mijloace juridice, ci și prin mijloace extrajuridice de ordin economic, social, politic, cultural, educativ, ca și prin intermediul normelor juridice de drept administrativ, comercial, de drept al muncii etc. Activitatea de prevenire are ca scop principal reducerea treptată a factorilor cauzali ai criminalității, prin aceasta urmărindu-se reducerea graduală a efectului negativ pe care criminalitatea îl are, și reducerea numărului și gravității infracțiunilor. Scopul și conținutul strategiei activității de prevenire a criminalității îl constituie orientarea pe baze științifice a acestei activități, în raport cu necesitatea socială, stabilind metode și mijloace eficiente de acțiune, precum și cunoașterea cauzelor și condițiilor care determină, favorizează sau înlesnesc săvârșirea de infracțiuni. În ceea ce privește importanța activității de prevenire experiența arată că organizarea eficientă a acesteia oricâte eforturi și sacrificii ar impune, este incomparabil mai ușor de realizat și mai puțin costisitoare decât activitatea de combatere a unor urmări negative. Prevenirea acționează mult mai profund și statornic, influențând ansamblul faptelor, pe când activitatea de combatere și descoperire a infracțiunilor, se desfășoară în raport cu fiecare cauză penală în parte și pe măsura apariției conduitelor negative . Fenomenul criminalității se supune din acest punct de vedere acelorași necesități. Importantele prejudicii pe care le provoacă săvârșirea infracțiunilor, cum ar fi pierderi de vieți omenești, vătămări corporale, traume psihice, pagube materiale, cheltuieli pentru descoperirea și tragerea la răspundere a vinovaților, cheltuieli cu executarea pedepselor în penitenciare, pot fi înlăturate sau diminuate prin organizarea de acțiuni eficiente de profilaxie socială. Activitatea de prevenire are un conținut complex, multidimensional, exprimând o cerință obiectivă, necesară pentru reglementarea raporturilor sociale, astfel încât să asigure o funcționare normală a tuturor organismelor sociale, climatul de ordine și siguranță civică în cadrul căruia să se poată realiza fără perturbări activitatea organelor statului, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. În legătură cu valoarea și eficiența activităților preventive există nu numai un consens în statele cu democrație avansată, dar și rezultate certe. Activitatea de prevenire a criminalității are o socială majoră, dacă ne referim numai la efectele pozitive imediate și evidente pe care le produce în viața socială, în asigurarea ordinii și legalității. În acest context trebuie precizat că prin prevenire se realizează următoarele scopuri sociale: – împiedicarea unei persoane de a deveni infractor și de a suporta rigorile legii; – evitarea producerii de prejudicii materiale, fizice sau morale, cu consecințe greu sau uneori imposibil de recuperat; – împiedicarea destrămării sau dezorganizării timpurii a unor familii, cu implicații atât pentru cei care suportă sancțiunea legală cât și pentru copiii acestora care din lipsă de îngrijire sau a mijloacelor de subzistență, pot săvârși la rândul lor infracțiuni; – reducerea volumului de muncă al instituțiilor polițienești, parchet, justiție și a cheltuielilor ce se fac pentru cercetarea penală, judecată și executarea pedepselor în penitenciare. La acest aspect mai trebuie menționat tracasajul, timpul pierdut și munca depusă de alte persoane solicitate în activitatea procesuală (martori, experți). În ceea ce privește domeniul prevenirii criminalității, Consiliul Europei a elaborat o serie de recomandări specifice. Relevantă este Recomandarea 19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, din 1987, care face referire la următoarele aspecte: a) statele membre trebuie să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele guvernamentale și să stabilească acțiunile concrete de prevenire a criminalității; b) statele membre să creeze, să încurajeze și să mențină la nivel național, regional și local organismele de prevenire a criminalității; c) să stabilească și să promoveze programe de prevenție care să vizeze soluții privind problemele specifice criminalității, reducerea posibilităților de a comite infracțiuni și de a mări riscul pentru delincvent de a fi descoperit; d) să promoveze și să încurajeze cercetările în vederea cooperării internaționale în domeniul prevenirii. În contextul acestor preocupări pentru prevenirea criminalității s-a configurat un model european de prevenție, care depășește diferențele existente la nivel național cu privire la strategiile preventive. Acest model valorifică o concepție de „prevenire la scară mică, ce presupune mobilizarea unor resurse locale”, care relevă: stabilirea unui parteneriat efectiv între poliție, autorități locale și locuitori; descentralizarea strategiilor și aplicarea unor programe ce cooptează organisme locale interesate; căutarea de mijloace care să determine creșterea încrederii cetățenilor în autoritățile publice; elaborarea de programe care să cuprindă atât măsuri de reducere a ocaziilor infracționale, cât și descurajarea de a le comite; căutarea unor soluții eficace pentru actele de mică gravitate, îndeosebi ale celor din familie, și rezolvarea lor informală; limitarea delictelor comise de tineri, ce pot fi pedepsite cu detenție, și găsirea unor soluții alternative, de tip local. 5.1 Politici penale preventive
Principiile politicii penale preventive, conform literaturii de specialitate, au menirea de a conferi mai multă rigoare acțiunilor preventive, în măsura în care sunt respectate și concretizate în practicile din țările europene:
a) Principiul sferei de aplicare determinată evidențiază că o acțiune preventivă trebuie să se integreze într-un teritoriu determinat (la nivel de comună, cartier, oraș etc.); acest teritoriu constituie structura asupra căreia acționează un ansamblu de acțiuni: ameliorarea habitatului, optimizarea socio-culturală, integrarea profesională etc.; dar nu trebuie să se considere că rolul instituțiilor statale este diminuat sau ignorat, acestea rămânând parteneri, participanți la acțiunile preventive la toate nivelurile.
b) Principiul parteneriatului reflectă exigența colaborării la nivel local/regional a locuitorilor, reprezentanților locali, specialiștilor, pentru realizarea dezideratului de securitate publică. Noile politici de prevenție sunt axate pe obținerea participării publicului pentru îndeplinirea unor obiective în următoarele direcții/domenii: prevenția socială în toate componentele sale, inclusiv prevenția penală, generală și specială; elaborarea și aplicarea de mijloace și metode de reacție socială contra delincvenței; reformarea sistemului punitiv, cel puțin la nivelul diversificării pedepselor prin măsuri aplicabile în comunitate; acțiuni specifice de tratament al delincvenților; deplasarea interesului spre victimă și trebuințele sale specifice, concretizat prin:
1. asistența oferită victimei începută cu primele momente ale victimizării: procedurile penale trebuie să acorde un rol mai mare victimei, în vederea protejării acesteia, angajându-se chiar la forme de colaborare cu asociațiile ce apără interesele victimelor; 2. crearea unor servicii speciale pentru victime și asociații care să le reprezinte și care să urmărească modul în care sunt respectate trebuințele și drepturile specifice acestora; 3. descurajarea tuturor formelor și grupurilor ce ar încerca să se substituie organelor specializate în menținerea ordinii publice și restabilirea drepturilor prin justiție.
c) Principiul contractualizării aduce în prim-plan referința la stat ca principal actor al acțiunilor preventive, impunându-se următoarele precizări: chiar dacă sunt avute în vedere probleme identificate prin „diagnosticul local de securitate”, este necesar ca demersul preventiv să aibă o continuitate în timp, statul fiind cel care asigură această consecvență în primul rând prin susținerea financiară a acestui demers; în consecință, sunt facilitate: apariția la nivelul național, regional sau local a organismelor publice de coordonare și planificare a prevenirii, elaborarea și susținerea unor programe concrete și a unor cercetări în domeniul prevenirii, cât și cooperarea la ca aceste aspecte să fie corelate cu dinamica realității sociale care evidențiază: 1. multiplicarea factorilor de risc: criza economico-financiară, șomajul, reducerea posibilităților de integrare socială a tinerilor prin inserție profesională etc.; 2. creșterea ratei infracționalității. În acest context este necesară o aplicare mai eficientă a măsurilor incluse în programele de prevenție.
5.2 Tipologii ale acțiunii preventive
5.2.1 Prevenția delincvenței în general și a delincvenței juvenile
Așa cum remarcă A. Ogien, „a te găsi în situația de a fi deviant nu este suficient pentru a deveni; și circumstanțele trebuie să contribuie la aceasta (să fii supus tentației delictului, să frecventezi o rețea delictuală, să participi în mod definitoriu la o activitate deviantă, să aderi la o organizație criminală etc.), și ca individul să dețină un rol definit și recunoscut într-un univers organizat al delincvenței”.
În literatura de specialitate se apreciază că delincvența este „o formă severă de devianță socială care afectează valorile și relațiile sociale protejate de normele juridice cu caracter penal” și desemnează „ansamblul faptelor care încalcă legea penală”. Cea de-a doua semnificație se încadrează în curentul dominant în Europa, care consideră că în sfera delincvenței, chiar și a celei juvenile, intră numai faptele penale; spre deosebire de acest punct de vedere, în abordările teoretice ale autorilor americani, noțiunea de delincvență face referire și „la contravenții, precum și la abaterile civile, disciplinare și chiar la actele banale de încălcare a regulilor morale sau de politețe”. Un comportament delincvent, după cum precizează E.H. Sutherland și D. Cressey, are următoarele caracteristici: a) prezintă o serie de consecințe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăți (constituie un potențial sau real pericol social pentru structura și coeziunea grupurilor sau a societății, perturbând ordinea socială, instituțională și provocând un sentiment de teamă și insecuritate în rândul indivizilor); b) face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală; c) are un scop distructiv, antisocial, deliberat; d) fapta este probată juridic și sancționată ca atare. În sfera problematicii criminalității, a delincvenței, în general, se înscriu și clarificările privind elementele definitorii ale delincvenței juvenile care prezintă particularități determinate de anumite caracteristici biologice, psihologice și sociale ale minorilor care au săvârșit infracțiuni (delincvența juvenilă fiind considerată atât o problemă de comportament social, cât și o problemă de personalitate), pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat răspunderea lor penală; corelat cu aceste caracteristici sunt stabilite măsuri de prevenire și de combatere a infracțiunilor în rândul minorilor, măsuri care ar trebui să răspundă exigențelor privind coerența, eficiența și adecvarea lor la realitatea concretă, complexă. La nivel internațional și european se acordă o atenție deosebită problematicii delincvenței juvenile și, implicit, soluțiilor care vizează cu precădere controlul și reducerea nivelului delincvenței juvenile. Semnificative în acest sens sunt: 1. la nivel internațional: a) primul Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Geneva în 1955, în cadrul căruia s-a abordat problema stabilirii unei definiții comune, pentru toate statele, a noțiunii de delincvență; b) cel de-al doilea Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Londra în 1960, în cadrul căruia a fost adoptată o Recomandare care stabilește ca noțiunea de delincvență juvenilă să fie folosită numai în cazul faptelor prevăzute de legea penală; c) aceeași problematică a fost dezbătută la al șaselea Congres al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Caracas în 1980; d) Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990). Convenție care precizează că: prin „copil” se înțelege orice persoană sub 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului a fiecărui stat, majoratul este stabilit sub această vârstă (art. 1); în toate deciziile care îl privesc pe copil, inclusiv cele emise de către tribunale, trebuie să fie luate în considerare cu prioritate interesele superioare ale acestuia [art. 3 alin. (1)], în acest sens fiind luate toate măsurile legislative [art. 3 alin. (2)]; e) alte instrumente internaționale care privesc abordarea activă a delincvenței juvenile: Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 40/33); Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 45/112); Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 45/113); Liniile directoare de acțiune privind minorii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin Rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997); Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo, 1990); 2. la nivel european: Convenția Europeană cu privire la drepturile copilului, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1996, ale cărei prevederi sunt în consens cu cele ale Convenției O.N.U. privind drepturile copilului.
5.2.2 Prevenția generală și prevenția specială
În literatura de specialitate s-a subliniat ideea că scopul pedepsei decurge din necesitatea vitală a apărării sociale împotriva infracțiunilor; pedeapsa realizează scopul prevenției atât prin simpla ei prevedere în legea penală, cât și prin aplicarea concretă asupra infractorului și deci prin exemplaritatea pe care o exercită pentru celelalte persoane. În acest context premisa reflectă că sancțiunile de drept penal nu-și pot îndeplini scopul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni, respectiv de noi fapte prevăzute de legea penală, atât din partea făptuitorului, cât și din partea altor persoane, și nu pot influența asupra conștiinței infractorului decât dacă sunt perfect adaptate cazului individual, particularităților persoanei făptuitorului, nevoilor acestuia de îndreptare și reeducare sau cerințelor de înlăturare a stării de pericol. Pedeapsa poate fi aplicată în concret numai dacă este prevăzută de lege (nulla poena sine lege), numai unui infractor și numai de către organele de judecată, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni; ea este un instrument al dreptului, deoarece se bazează pe justiție.
Remarcăm faptul că în doctrină se discută nu numai despre scopul pedepsei (în acest sens insistându-se pe complementaritatea celor două forme de prevenție: prevenție generală și prevenție specială), ci și despre scopurile pedepsei, pentru a evidenția mai bine distincția dintre prevenția generală și prevenția specială: a) prevenția generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective (a celor care o respectă) și prin teama de pedeapsă sau altă sancțiune (pentru cei care ar fi tentați să comită infracțiuni), pedeapsa având, deci, un rol preventiv anteinfracțional; prevenția generală are loc și ca urmare a aplicării pedepsei concrete celor care au comis infracțiuni, deoarece unele persoane care s-ar fi gândit să săvârșească o infracțiune se abțin datorită faptului că știu cum au fost sancționați unii infractori; b) prevenția specială urmărește împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat și constituie scopul direct al pedepsei aplicate; ea se realizează prin funcția corectivă a pedepsei, care depinde de felul acesteia, de durata sau cuantumul ei concret și de modul cum se execută; infractorul este considerat, în momentul în care este executată sau socotită ca executată pedeapsa, ca fiind reeducat; pedeapsa are astfel un rol preventiv postinfracțional.
5.2.3 Prevenția defensivă și prevenția emancipativă
Ceea ce marchează transformarea dreptului penal, pentru a răspunde umanizării spiritului public și renunțării la pedepse fără remedii, la rigori fără utilitate și fără scop, constă în abandonarea bazei tradiționale și clasice a judecății represive: principiul răspunderii subiective a celui vinovat și adoptarea unei baze mai obiective: principiul apărării sociale. Dreptul penal clasic îl izolează pe cel vinovat de ceea ce-l înconjoară și analizează mai ales voința sa în momentul în care a comis infracțiunea. Noul drept penal vizează ființele sociale care au obligații față de comunitate și vede în criminal individul care aduce atingere ordinii sociale. Școala clasică admitea, în acord cu Aristotel, că actul este conținut în gândire, considerând întotdeauna crima ca exteriorizare a unei gândiri culpabile și criminalul ca individ inteligent și liber care comite răul fiind conștient că îl comite și vrând să-l comită; criminalul este responsabil, deoarece fapta este conștientă și voluntară, iar pedeapsa, în sensul clasic al cuvântului, este singurul remediu pentru delict și singura compensație echitabilă pentru fapta comisă. S-ar putea spune că îndepărtarea de principiul personalității răspunderii și a pedepsei ar conduce la consecințe bizare: ar fi pedepsiți cei nevinovați, iar cei vinovați nu ar fi pedepsiți proporțional cu gravitatea faptei lor. Este necesar a arăta că principiul apărării sociale, atât de diferit de principiul clasic al pedepsei, este mult mai larg decât acesta din urmă și este conceput uneori independent de starea de responsabilitate, dar niciodată independent de starea psihică a individului.
5.2.4 Prevenția socială și prevenția situațională
În conformitate cu Recomandările Consiliului Europei în domeniul prevenirii criminalității, fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să adopte o politică penală coerentă și rațională, care să urmărească în primul rând prevenirea criminalității, și anume atât prevenția socială (prin adoptarea de măsuri socioeconomice de educare și informare a populației), cât și prevenția situațională (prin adoptarea de măsuri care să ducă la reducerea ocaziilor și a mijloacelor de comitere a infracțiunilor, prin promovarea unor măsuri de sancționare și de individualizare a sancțiunii, care să asigure reintegrarea socială a delincvenților și ajutorarea eficace a victimelor).
Prevenția socială vizează identificarea factorilor favorizanți ai delincvenței și desfășurarea de programe de acțiune în vederea diminuării efectelor delincvenței, dar și participarea activă a instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiuni de: identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate, de neutralizare și sancționare a delincvenților, de diminuare a prejudiciilor sociale produse de infracțiune și de restabilire a ordinii sociale. Prevenția situațională reflectă faptul că diminuarea sau eliminarea situațiilor predelictuale se poate realiza prin implicarea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire a criminalității și de neutralizare a delincvenților; în acest sens este necesară informarea publicului și a indivizilor din anumite zone criminogene despre pericolele potențiale și reale ale comiterii unor infracțiuni, despre existența unor factori de risc în anumite zone etc.
6.Criminalitatea organizată în România
6.1 Particularitățile fenomenului
Confuzia și degringolada economico-socială, ce au urmat după anul 1990, au favorizat apariția, în România, a unui nou tip de individ, respectiv a individului necinstit, răutăcios, arogant, lacom și avar fără limite, agresiv și, mai ales, relativ incapabil să recunoască, să aprecieze și să respecte valoarea unor norme legale sau morale, în drumul său spre multiple acumulări de capital, putere și mare influență. Pentru asemenea persoane, cu o accentuată orientare antisocială a propriei personalități, schimbarea postdecembristă a fost percepută ca o excelentă oportunitate pentru comiterea de fapte antisociale și infracțiuni, indiferent de nivelul riscurilor luate în calcul, acestea fiind orientate spre obținerea facilă și creșterea nemăsurată a profitului și a averilor personale. În vederea atingerii scopurilor propuse, asemenea indivizi au acționat fără teamă, s-au dovedit abili și inventivi și au creat, în același timp, un fabulos mecanism relațional și de complicități, de tip mafiot, care s-a dovedit și se dovedește, în continuare, a fi foarte greu de combătut, datorită corupției și birocrației endemice instituționalizate.
Ca fenomen juridic, criminalitatea „cuprinde ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, încriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem de drept penal, determinat concret geoistoric”.
În condițiile în care infracțiunea este un eveniment, criminalitatea constituie un fenomen social, care manifestă o anumită tendință, crescătoare sau descrescătoare, determinată de regularitatea sau stabilitatea frecvențelor în comiterea infracțiunilor. Criminalitatea, fiind astfel legată de societate, a existat și va exista întotdeauna, motiv pentru care, în opinia specialiștilor „este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a criminalității, tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim”. De asemenea, potrivit lui Emille Durkheim, unul din cei mai mari sociologi ai timpului, „crima și criminalitatea fac parte din societate, la fel de normal ca nașterea și decesul, iar o societate fără crimă ar fi patologic supra-controlată”, astfel că, „teoretic crima ar putea să dispară cu desăvârșire numai dacă toți membrii societății ar avea aceleași valori, dar o asemenea standardizare nu este nici posibilă și nici de dorit”. În ultimii douăzeci de ani, în România, criminalitatea a cunoscut un trend preponderent ascendent, motiv pentru care sentimentul de insecuritate al cetățenilor s-a amplificat. Astfel, este cert că în România postcomunistă, la marile flageluri cunoscute în perioada comunistă, cum ar fi: sărăcia și alcoolismul, s-au adăugat altele mai grave, respectiv cele referitoare la: șomaj, trafic și consum de droguri, degradarea mediului rural și urban, promovarea violenței prin mass-media, promovarea abuzurilor și a discriminărilor, etc. De asemenea, în condițiile absenței unui control social riguros și a unei justiții tolerante și ineficiente, corupția și criminalitatea organizată au atins niveluri atât de înalte, încât încrederea în instituțiile statului a ajuns să fie ca și inexistentă. Relația strânsă dintre corupție și crima organizată din România, este rezultatul „capturării statului” de către organizațiile criminale. Scopul principal al acestei acțiuni îl reprezintă influențarea anumitor decizii în beneficiu personal, dar și asigurarea unei “imunități” în fața justiției. Oportunitățile conferite de modernizarea mijloacelor de comunicare și de deschiderea granițelor în Europa, sunt motivul pentru care criminalitatea organizată din România a căpătat un caracter transnațional. Principala caracteristică a evoluției criminalității organizate în Romania o reprezintă, în condițiile persistenței crizei economico-financiare generalizate, menținerea unui trend ascendent, ceea ce reprezintă o amenințare serioasă asupra dezvoltării armonioase și echilibrate a statului de drept. Este dovedit faptul că “marile edificii criminale, cu dimensiuni transnaționale, se construiesc și se dezvoltă din interesul și cu sprijinul autorităților statale”, iar „geneza lor trebuie căutată în perimetrul intereselor de putere, căci este limpede faptul că și în cele mai avansate democrații, s-a produs fuziunea dintre elitele puterii și criminalitatea organizată”. Circumscris criminalității organizate, din ce în ce mai prezent în România, este fenomenul criminalității informatice, care se manifestă prin creșterea numărului de cazuri înregistrate și organizarea celor ce comit astfel de fapte, în adevărate grupări infracționale, precum și reorientarea grupărilor criminale care, în trecut, comiteau infracțiuni din sfera traficului de persoane, traficului internațional de autoturisme și traficului de droguri, către infracțiuni de natură informatică. Principalii factori, care au determinat reorientarea grupărilor criminale, către infracțiuni informatice, sunt legați de obținerea de câștiguri materiale mari, într-un timp relativ scurt și cu riscuri relativ mici. Acest fenomen afectează, în primul rând, imaginea României, întrucât activitățile infracționale au ca țintă importante instituții publice și financiare sau cetățeni străini, ceea ce conduce la slăbirea încrederii în instituțiile abilitate și autoritățile din România. Transformările sociale și economice produse în Romania, în ultimii 25 de ani, au determinat mutații importante, în exercitarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în atitudinea față de proprietate și de instituțiile statului, în organizarea societății, în stuctura și dinamica fenomenului infracțional și, implicit, în domeniul ordinii și siguranței publice. Mediul intern din România, se caracterizează prin răspândirea, în anumite medii sociale, a comportamentelor nonconformiste și de negare a valorilor moralei creștine, extinderea consumului ilicit și a dependenței de droguri, concomitent cu diminuarea șanselor de integrare socială. Lipsa de reacție activă a cetățenilor, față de necesitatea prevenirii fenomenului infracțional, exercită o influență negativă semnificativă, asupra stării de ordine și siguranța publică. Dar, cel mai grav factor de risc, așa cum îl descrie Ion Pitulescu, fost șef al Poliției Române, îl reprezintă: “prietenia unor politiști cu funcții înalte, bunăvoința unor procurori și clemența înduioșătoare a unor complete de judecată”, în relațiile cu persoanele implicate în crima organizată. În prezent, fenomenul infracțional din România, se remarcă prin: complexitate și comiterea unor noi genuri de infracțiuni, cum sunt cele referitoare la criminalitatea informatică și pirateria comercială, etc., profesionalizarea și specializarea infractorilor, prezența faptelor de mare corupție și amplificarea fenomenului criminalității transfrontaliere. Crima organizată, migrația ilegală, corupția, criminalitatea economico-financiară, tâlhăriile, omorurile la comandă sau în scop de jaf, precum și furturile din avutul public și privat, exercită o influență negativă, asupra calității vieții cetățeanului și siguranței publice. Principalele riscuri și amenințări la adresa statului și a siguranței publice sunt următoarele: a. degenerarea unor tensiuni social-economice, interconfesionale și interetnice, în acțiuni spontane de violență și confruntări deschise între grupări extremiste, precum și între acestea și autoritățile legale ale statului român; b. creșterea șomajului și a excluziunii sociale; c. reducerea nivelului de securitate a persoanelor; d. desfășurarea unor acțiuni specifice războiului psihologic, în scopul subminării încrederii în instituțiile statului, a creării de confuzie și panică; e. scăderea autorității unor instituții ale statului, ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor legale; f. diminuarea încrederii populației, în instituțiile statului, mai ales în capacitatea de acțiune a forțelor de ordine și siguranță publică; g. extinderea îngrijorătoare a actelor de corupție, la nivelul factorilor de decizie din administrația publică centrală și locală; h. manifestări antinaționale, extremiste, separatiste și xenofobe, etc.;
6.2 Reglementări legislative Folosind forța financiară de care dispun, grupurile crimei organizate au penetrat mare parte din domeniile de activitate ale statului și au corupt oficialități politice și guvernamentale, situație în care autoritățile române au fost nevoite să intervină pentru combaterea fenomenului crimei organizate, legislativul adoptând importante acte normative dintre care enumerăm: – Codul penal, cu modificările și completările ulterioare; – Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri; – Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție; – Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane; – Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală; – Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor; – Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor.
6.3 Prevenția criminalității în România
În doctrina română s-a conturat opinia potrivit căreia noțiunea de prevenție are două conotații: a) una cu caracter sociologic și criminologic, care se referă la ansamblul de activități desfășurate în direcția identificării, explicării și diminuării cauzelor și condițiilor generale și speciale, sociale și individuale, obiective și subiective care generează sau favorizează manifestări delincvente în societate; b) una cu caracter juridico-penal, care se referă la efectul pe care legislația penală, prin incriminările și pedepsele prevăzute, îl exercită asupra conduitei și comportamentului indivizilor și grupurilor sociale. Acest efect poate fi general, întrucât se exercită asupra tuturor indivizilor din momentul adoptării și aplicării legii penale, prin definirea faptelor considerate infracțiuni, consecințele nerespectării normelor penale, sancțiunile care sunt prevăzute, și special , atunci când se exercită direct asupra indivizilor care au încălcat prevederile legii penale. Susținătorii politicilor penale preventive au o perspectivă realistă cu privire la eficiența acestor politici, știut fiind faptul că prin prevenire nu este posibil un control deplin și nici nu putem vorbi de o eradicare a fenomenului infracțional. Scăderea ratei infracționalității este posibilă prin adoptarea și implementarea, nu numai a unor politici penale dominant represive, ci și a unor politici penale preventive. În prezent se acordă o importanță crescândă politicilor penale preventive, pornind de la considerentul că politicile penale represive au o eficiență limitată. Se poate observa că în cazul politicilor penale represive relația cost-beneficiu este una invers proporțională: costuri ridicate (resurse de la bugetul de stat alocate) pentru organizarea și funcționarea instituțiilor administrative și de poliție, pentru construirea și amenajarea de închisori; beneficii reduse în privința reinserției sociale a condamnaților, studiile statistice demonstrând că nivelul curbei infracționalității pentru condamnați rămâne aproximativ același după executarea pedepsei sau se poate înregistra chiar o creștere a acestuia (după detenție, frecvența și gravitatea infracțiunilor cresc). În acest sens se apreciază că „la nivelul deciziei de politică penală, în mai multe state, s-a înțeles că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind totodată – în cadrul unei evaluări globale complexe – o soluție mai rentabilă în raport cu costul general al crimei”.
Studiu de caz – trafic de persoane
Ca urmare a activităților operaționale coordonate desfășurate în cadrul unei echipe comune de anchetă (JIT), autoritățile române și franceze, susținute de Europol și Eurojust, au destructurat o rețea organizată română care trafica tinere românce pentru exploatare sexuală. La data de 19 mai 2015, Poliția Română a desfășurat o operațiune vastă de care a vizeazat traficul de ființe umane în regiunea Constanța și alte trei locatii. Această operațiune a dus la 56 de percheziții la domiciliu simultane și arestarea a 25 de suspecți. În timpul operațiunii, 11 de victime au fost identificate și interogate de către autorități. 20.000 de mii de euro, 12 vehicule de lux, 88 de telefoane mobile, 79 de cartele SIM, 25 calculatoare, bijuterii, steroizi și droguri au fost confiscate. Autoritățile franceze și Europol au participat la această operațiune, sprijinind autoritățile române la fața locului cu de experți și cu unul din birourile mobile ale Europol-ului. Aproximativ 300 de ofițeri români au fost implicați în această descindere. În același timp, autoritățile franceze au efectuat 3 percheziții în diverse locații. Aceste căutări au dus la identificarea și arestarea 3 suspecți. Grupul criminal a făcut obiectul unei investigații transfrontaliere încă din 2014 și se ocupa cu traficarea de tinere din România în Franța, unde acestea erau exploatate sexual în hoteluri și alte spații. Victimele erau controlate de către membrii grupului, care cereau în mod regulat informații cu privire la numărul de clienți deserviți și la sumele de bani câștigați de victime. Membrii grupului aveau sarcini și roluri specifice în activitatea infracțională; serviciile victimelor erau promovate on-line; victimele au fost adesea mutate din oraș în oraș și cazate în camere de hotel pentru perioade scurte de timp inainte de a fi mutate din nou. Rețeaua criminală organizată a generat venituri de până la 4 milioane de euro, investite în domeniul imobiliar în România. Europol și Eurojust au sprijinit statele membre implicate în această operațiune transfrontalieră a traficului de persoane de-a lungul anchetei. Ambele agenții au facilitat cooperarea polițienească și judiciară în cadrul unei echipe comune de anchetă (JIT), care a reunit autoritățile din Franța și România. De-a lungul anchetei, reuniuni operaționale și de coordonare au avut loc la Europol și Eurojust. Experții Europol au oferit o analiză operațională pentru a susține ancheta, precum și sprijin pe teren prin detașarea unui birou mobil în România. Sprijinul la fața locului venit din partea Europol a permis verificări încrucișate în timp real al datelor în ziua de acțiune.
7. Concluzii În ciuda faptului că fenomenul criminalității organizate este un concept greu de definit, totuși legislațiile internaționale au conturat o serie idei comune, dar și adaptate fiecărui stat. Criminalitatea organizată reprezintă „un atac masiv împotriva societății, afectând, practic, toate componentele acesteia de la nivelul individului până la nivelul colectivităților și al instituțiilor statului și amenințând chiar elementele care stau la baza ordinii democratice”. Formele prin care criminalitatea organizată se manifestă sunt multiple, de la violență, șantajul, excrocarea forței de muncă, trafic de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, și până la coruperea autorităților publice. Globalizarea a fost factorul principal în evoluția rapidă a criminalității organizate. Deschiderea granițelor în Uniunea Europeana și colapsul Uniunii Sovietice au favorizat expansiunea acestui fenomen. Cu toate că există unele societăți mai vulnerabile decât altele, la ora actuală nu există nicio țară care să nu fie afectată de puterea distructivă a crimei organizate. Într-un efort comun de diminuare a acestui fenomen, la nivel internațional și european au fost adoptate o serie de convenții, dar și alte tipuri de documente cu caracter legislativ, bilaterale sau multilaterale, adoptate între statele semnatare. Printre cele mai importante documente în acest sens sunt: Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate cu cele trei protocoale adiționale, Convenția europeană pentru reprimarea terorismului și Strategia europeană privind lupta împotriva terorismului, Conventia Europeana privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, Convenția privind lupta împotriva traficului de ființe umane și Convenția europeană privind protecția copilului împotriva exploatării sexuale și abuzului sexual. În cadrul Consiliului Europei s-au înființat diferite structuri specializate în lupta împotriva criminalității organizate, dintre care cele mai important de menționat sunt: Eurojust, Europol și Oficiul European de Luptă Contra Fraudei. La nivel internațional, cea mai mare organizație polițienească, cu 190 de țări membre, este Interpol-ul. Principala prioritate a factorilor sociali implicați în lupta împotriva criminalității organizate o reprezintă prevenția. Experiența acumulată de-a lungul timpului în această luptă arată ca este incomparabil mai ușor și mai eficient să previi decât să combați, punând în balanță toate categoriile de pierderi care se pot înregistra în fiecare dintre cele două situații. În sensul prevenirii criminalității organizate relevantă este Recomandarea 19 a Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei, care se referă nu doar la prevenția națională, ci și la prevenția internațională a crimei organizate, realizată prin cooperarea statelor. În România, criminalitatea organizată a cunoscut o evoluție majoră după anul 1990, în contextul confuziei economico-sociale care au urmat căderii comunismului. Șomajul, traficul și consumul de droguri, degradarea mediului rural și urban, promovarea violenței prin mass-media, promovarea abuzurilor și a discriminărilor sunt doar o parte din formele prin care s-a manifestat acest fenomen în țara noastră după căderea comunismului. Pe lângă reglementările legislative interne, cum ar fi Legile 143/2000, 78/2000, 678/2001, 302/2004, 656/2002 și 682/2002, România este stat semnatar al numeroaselor convenții internaționale adoptate împotriva acestui fenomen, susținând asftel ideea de cooperare internațională în acest domeniu. Criminalitatea organizată este un fenomen puternic, agresiv, imposibil de oprit datorită evoluției sale constante, adaptate la tendințele și tehnologiile moderne, însă, prin cooperarea internațională a statelor acest fenomen poate fi diminuat și ținut sub control.
Bibliografie
1. Legea nr. 199/1990
2. Legea nr. 263/2002
3. Legea nr. 565/2002
4. Legea nr.58/2006
5. Codul penal francez
6. Codul penal italian
7. Codul penal olandez
8. Convenția Europol din 26 iulie 1995
9. Abraham P., Nicolăescu V., Iașnic Ș.B., Introducere în probațiune. Supraveghere, asistență și consiliere a infractorilor condamnați la sancțiuni neprivative de libertate, Editura Național, București, 2001
10. Albrecht H.Y., La criminalité organisée et la notion d’ordre, Criminalité organisée et ordre dans la societé, Ed. P.U.D’Aix, 1997
11. Amza Tudor, Criminologie, Tratat de teorie și politică criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2002, p.420.
12. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2002
13. Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C., Codul penal comentat și adnotat, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2007
14. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, București, 1997
15. Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999
16. Brezeanu O., Dianu T., Tranziția și criminalitatea. Culegere de studii, Editura Oscar Print, București, 1994
17. Cășuneanu F. D., Criminalitatea organizată în legislațiile penale europene, Editura Universul Juridic, București, 2013
18. Crișu A., Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006
19. Duculescu V., Duculescu G., Justiția europeană. Mecanisme, deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2002
20. Hans L., Specific Offences of Organized Crime and German, Criminal Law – in Revue Internationale de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998
21. Hurdubaie I., Spațiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Editura Universal Pan, București, 1999
22. Lunde P., Morton J., Organized Crime: An Inside Guide to the World's Most Successful Industry, Dorling Kindersley, Londra, 2004
23. Lombardo G., Manual de instruire privind combaterea spălării banilor si a finanțării terorismului, Tipărit la C.N. „Imprimeria Națională” – S.A.
24. Monet J.-C., La criminalité organisée, Paris, 1996, p. 9, apud. I. Dascălu, C.-E. Ștefan, C. Țone, M. Surduleac, Drogurile și crima organizată, Ed. Sitech, Craiova, 2009
25. Miclea D., Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004
26. Ministerul de Interne, IGP, Concepte, principii, structuri și modele europene de prevenire a criminalității, Editura MI. București, 1993
27. Mitrache C-tin., Drept penal român, partea generală, Ediția a III-a, Editura Șansa, București, 1999
28. Moldoveanu N., Criminalitatea economico-financiară, Editura Global Print, București, 1999
29. Nistoreanu Gh., Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță, Editura M.I., București, 1991
30. Olger P., The Criminal justice Systems Facing The Challenge of Organized Crim – în Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998
31. Ogien A., Sociologia devianței, Editura Polirom, Iași, 2002
32. Patriciu V.-V., Vasiu I., Patriciu S.-G., Internet-ul și dreptul , Editura ALL BECK, București, 1999
33. Pitulescu I., Al treilea razboi mondial – Crima organizata, Editura National 1996
34. Prins A., La defense sociale et le transformations du droit penal, Misch et Thron Editeurs, Paris, 1910
35. Queloz N., Criminalitatea economico-financiară în Europa, Editura L’Harmatt, 2002
36. Rădulescu S. M., Banciu D., Sociologia crimei și criminalității, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1996
37. Șerb S., Drăghici C-tin, Iacob A., Ignat A., Drept polițienesc, Editura Tritonic, București, 2003
38. Vasiu I., Criminalitatea informatică, Editura Nemira, București, 1998
39. Voicu C., Criminalitatea afacerilor, Tipografia Inspectoratului General al Poliției, București, 1997
40. Voicu C., Voicu A. C., Geamănu I., Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner / Pildner – Târgoviște, 2006
41. Zaid M., Particularități ale cunoașterii crimei organizate, Colectivul de la Alexandria al Asociației Internaționale de Drept Penal, 1977, R.I.D.P., vol.69
42. Wright A., Organized Crime, Ed. Taylor & Francis, 2006
43. Bogdan Mihai Martimor, Spalarea banilor, concept si evolutie, Revista Bank Watch, nr. 9, decembrie 2009
44. Camelia Bogdan, Perspective privind cooperarea polițienească și cooperarea judiciară în materie penală, în lumina Tratatului de la Lisabona, în Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr. 2/2008
45. Chicago Crime Comission – „Buletin” nr. 6, october 1919, p. 1 apud. Humbert S. Nelli – A Brief History of American Syndicate Crime, in „Organized Crime in America: Concept and controversies”, edit. Timothy S. Bynum, Willow Tree Press, Monsey, NY, 1987.
46. Revue de science crimelle et de droit penal compare, nr.4/1997
47. Tinca O., Eurojust-organ al Uniunii Europene in lupta împotriva criminalității, in Revista de Drept Comercial nr. 6/2002
http://www.ana.gov.ro/legislatie_internationala.php
http://www.coe.int/t/DGHL/STANDARDSETTING/CDPC/CDPC_en.asp
http://ec.europa.eu/justice_home/news/laecken_council/en/eurojust_en.htm
http://ec.europa.eu/anti_fraud/
http://www.eurojust.europa.eu/doclibrary/Eurojust-framework/ejdecision/New%20Eurojust%20Decision%20%28Council%20Decision%202009-426-JHA%29/Eurojust-Council-Decision-2009-426-JHA-RO.pdf
http://eurojust.europa.eu/doclibrary/Eurojust-framework/ej-legal-framework/Pages/ej-decision.aspx
http://eurojust.europa.eu/about/legal-framework/Pages/eurojust-legal-framework.aspx
http://europa.eu/scadplus/glossary/fight_against_fraud_en.htm
https://www.europol.europa.eu/content/international-operation-dismantles-criminal-group-cyber-fraudsters-0
https://www.europol.europa.eu/content/criminal-gang-behind-trafficking-human-beings-sexual-exploitation-dismantled
https://www.europol.europa.eu/content/europol-supports-interpol-coordinated-operation-targeting-organised-crime-seizure-20-million
http://www.interpol.int/
http://www.interpol.int/About-INTERPOL/Overview
http://www.interpol.int/About-INTERPOL/Legal-materials
http://www.interpol.int/About-INTERPOL/Priorities
http://www.unodc.org/unodc/treaties/CTOC/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperarea Statelor Pentru Combaterea Criminalitatii Organizate In Uniunea Europeana (ID: 127181)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.