Conventia Matrimoniala Si Regimul Matrimonial In Romania

CONVENȚIA MATRIMONIALĂ ȘI REGIMUL MATRIMONIAL ÎN ROMÂNIA

Introducere. Clasificări ale regimului matrimonial în lume și în România

Capitolul 1

Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil

1.1. Noțiunea de regim matrimonial

1.2. Natura juridică a regimului matrimonial

1.2.3. Bunurile soților

1.2.3.1. Bunurile comune ale soților

1.2.3.2. Bunurile proprii ale soților

1.2.4. Încetarea regimului matrimonial

1.2.5. Lichidarea regimului matrimonial

Capitolul 2

Clasificarea regimurilor matrimoniale

2.1. Regimul matrimonial al comunității legale

2.2. Regimul matrimonial al separației de bunuri

2.2.1. Separația de bunuri potrivit Codului civil

2.2.2. Separația patrimoniilor

2.3. Regimul matrimonial al comunității convenționale

2.4. Regimul primar

2.4.1. Considerații generale privind regimul primar

2.4.2. Trăsăturile regimului primar

2.4.3. Regimul primar în situația normală

2.4.4. Adaptarea regimului matrimonial în situația de criză

Capitolul 3

Convenția matrimonială

3.1. Originea convenției matrimoniale

3.2. Natura juridică

3.3. Delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții

3.4. Formarea convenției matrimoniale

3.5. Efectele convențiilor matrimoniale

3.6. Modificarea regimului matrimonial

3.6.1. Considerații generale

3.6.2. Modificarea regimului matrimonial potrivit Codului civil

3.6.3. Modificarea convențională a regimului matrimonial

3.6.4. Modificarea judiciară a regimului comunității de bunuri

Concluzii

Bibliografie

LISTĂ DE ABREVIERI

Art. Articol

Alin. Alineat

B.Of. Buletinul Oficial

C.civ. Codul Civil

Ed. Editura

H.G. Hotarare de Guvern

M.Of. Monitorul Oficial

Op.cit. opera citata

O.U.G. Ordonanța de Urgență de Guvern

pagina

prof. profesor

R.D. Revista de Drept

vol. volum

Introducere. Clasificări ale regimului matrimonial în lume și în România

Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Convenția matrimonială și regimul matrimonial în România” care își găsește reglementarea în Codul Civil în art. 312 – 372. Lucrarea este structurată în trei capitole fiecare prezentând aspecte relevante cu titlul temei.

Astfel, primul capitol denumit „Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil” tratează noțiunea de regim matrimonial, natura juridică a regimului matrimonial, bunurile soților, încetarea regimului matrimonial și lichidarea regimului matrimonial.

Al doilea capitol intitulat „Clasificarea regimurilor matrimoniale” evidențiază în patru secțiuni următoarele aspecte: regimul matrimonial al comunității legale, regimul matrimonial al separației de bunuri, regimul matrimonial al comunității convenționale și regimul primar. În cadrul ultimei secțiuni se dezvoltă după considerațiile generale privind regimul primar, trăsăturile regimului primar, regimul primar în situația normală și adaptarea regimului matrimonial în situația de criză.

Al treilea capitol aduce în discuție „Convenția matrimonială”. Aici se prezintă originea convenției matrimoniale, natura juridică, delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții, formarea convenției matrimoniale și efectele convențiilor matrimoniale iar în ultima secțiune se atrage atenția asupra modificării regimului matrimonial prin considerații generale, modificarea regimului matrimonial potrivit Codului civil, modificarea convențională a regimului matrimonial și nu în ultimul rând modificarea judiciară a regimului comunității de bunuri.

Întreaga lucrare de licență este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu și după legislația în vigoare.

Capitolul 1

Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil

1.1. Noțiunea de regim matrimonial

Lato sensu, noțiunea de „regim” desemnează un ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul de „matrimonial” desemnează căsătoria (lat. „matrimonium” – căsătorie).

Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se referă la tot ceea ce privește căsătoria, fie că este vorba de raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale.

Stricto sensu, regimul matrimonial desemnează statutul patrimonial al soților.

Tradițional, noțiunea este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soți, precum și raporturile dintre aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile soților.

Regimul matrimonial nu acoperă însă totalitatea raporturilor patrimoniale dintre soți sau dintre soți și terți, precum obligația de întreținere, liberalitățile, drepturile succesorale, ci doar acele raporturi patrimoniale care își au izvorul direct în căsătorie.

În prezent, regimul matrimonial legal al comunității de bunuri este reglementat de Codul civil care reglementează relațiile de familie în Cartea a II-a intitulată „Despre familie” (art. 258-534). Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II „Căsătoria”, Capitolul VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, art. 312-372.

În esență, Codul civil propune revenirea la principiul libertății convențiilor matrimoniale.

Regimul comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care părțile nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin convenție matrimonială.

Se propun ca alternative la regimul comunității legale de bunuri două regimuri matrimoniale convenționale: regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale (mai largă sau mai restrânsă decât cea legală). Codul civil nu reglementează însă posibilitatea de a alege regimul participării la achiziții.

De asemenea, după modelul Codului civil francez și al Codului civil al provinciei Québec care au constituit și principale surse de inspirație la elaborarea Codului civil, se propune instituirea unui regim matrimonial primar, adică a unor reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială (de exemplu, regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei).

În sfârșit, în concepția Codului civil regimurile matrimoniale sunt mutabile, putând fi modificate în condițiile prescrise de lege.

Fundamentul regimului matrimonial îl reprezintă căsătoria. De aici postulatul că „nu există căsătorie fără regim matrimonial”.

În concepția Codului civil, opțiunea legiuitorului a fost fermă în sensul reglementării căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie, cu excluderea expresă a oricăror forme de parteneriat între persoanele de același sex, atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional privat, în planul recunoașterii căsătoriilor sau uniunilor între persoane de același sex (art. 271 și art. 277).

Tot astfel, potrivit art. 313 alin. (1) din C.civ., „Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.”

De asemenea, art. 319 alin. (1) prevede că „Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei”. După încetare, regimul matrimonial se lichidează potrivit art. 320.

1.2. Natura juridică a regimului matrimonial

Dincolo de controversele privind natura juridică a principalelor tipuri de regimuri matrimoniale, se pot identifica anumite aspecte comune tuturor regimurilor matrimoniale, de natură să se imprime o natură juridică unitară.

În primul rând, regimul matrimonial este o abstracțiune juridică, un concept a cărui aplicare nu depinde de averea soților.

Așa cum orice persoană are un patrimoniu, oricât de săracă ar fi, tot astfel soții sunt supuși unui regim matrimonial, indiferent de averea lor.

În al doilea rând, regimul matrimonial trebuie examinat în complexitatea problemelor pe care le ridică. Premisa de la care trebuie să pornim este aceea că starea civilă de persoană căsătorită induce în mod necesar anumite modificări în statutul patrimonial al acestei persoane. Pe de o parte, se creează o rețea de raporturi patrimoniale specifice între soți, iar, pe de altă parte, modul în care persoana căsătorită intră, în cadrul circuitului civil și comercial, în raporturi juridice cu terții, diferă – sub anumite aspecte – de modul în care o persoană celibatară stabilește asemenea raporturi juridice.

Dacă avem în vedere natura patrimonială a regimului matrimonial, precum și faptul că acesta presupune, în principiu, o adaptare a patrimoniului persoanei fizice la statutul de persoană căsătorită, putem considera că regimul matrimonial este, ca natură juridică, o modalitate a patrimoniului fiecăruia dintre soți.

Calificarea regimului matrimonial ca o modalitate a patrimoniului fiecăruia dintre soți permite identificarea problemelor generale ale oricărui regim matrimonial.

Prima problemă generală este aceea de a stabili structura sau compoziția patrimoniului fiecăruia dintre soți.

Așa cum, în cadrul oricărui patrimoniu, distingem activul și pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial distingem între:

– activul matrimonial, problema principală a regimului matrimonial fiind aceea de a stabili care este natura juridică a bunurilor fiecăruia dintre soți. În cazul regimurilor comunitare interesează cum se constituie, în cadrul activului patrimonial, masa bunurilor comune și, respectiv, masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți, cum se asigură un eventual circuit sau transfer între acestea, cum operează subrogația reală cu titlu universal care menține patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte. Totodată, anumite particularități există în material probațiunii bunurilor soților.

Trebuie precizat faptul că avem în vedere structura patrimoniului fiecărui soț. Aceasta este valabil și în cazul comunității de bunuri, care se caracterizează prin existența a două patrimonii și a trei mase de bunuri: masa bunurilor comune, care se regăsește în patrimoniul fiecăruia dintre soți și cele două mase de bunuri proprii, corespunzătoare patrimoniului fiecăruia dintre ei. Prin urmare, nu se poate vorbi de trei patrimonii, deoarece bunurile comune nu alcătuiesc un al treilea patrimoniu, distinct de patrimoniile celor doi soți, ci există două patrimonii și trei mase de bunuri.

– pasivul matrimonial, problema principală a regimului matrimonial fiind aceea de a stabili care este natura juridică a datoriilor fiecăruia dintre soți. În cazul regimurilor comunitare, interesează cum se determină natura datoriilor ca fiind comune sau proprii și care sunt posibilitățile creditorilor de a urmări în mod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soților.

A doua problemă generală este aceea de a stabili modul cum funcționează regimul matrimonial. Având în vedere compoziția activului patrimonial, interesează modul în care soții gestionează bunurile de care dispun, în funcție de natura lor. Altfel spus, care sunt „puterile” pe care le au asupra bunurilor, care sunt condițiile în care pot încheia în mod valabil acte de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor.

A treia problemă generală este legată de încetarea și lichidarea regimului matrimonial. În funcție de natura regimului matrimonial pot fi identificate și alte probleme specifice, de exemplu, împărțeala bunurilor în cazul regimurilor comunitare.

1.3. Bunurile soților

1.3.1. Bunurile comune ale soților

Potrivit art. 339 din C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.”

După cum se poate lesne observa, deosebirea principal dintre cele două texte constă în faptul că textul din Codul civil califică în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmășie.

Astfel, art. 667-668 din C.civ. reglementează proprietatea comună în devălmășie.

Potrivit art. 667, „Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane făod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soților.

A doua problemă generală este aceea de a stabili modul cum funcționează regimul matrimonial. Având în vedere compoziția activului patrimonial, interesează modul în care soții gestionează bunurile de care dispun, în funcție de natura lor. Altfel spus, care sunt „puterile” pe care le au asupra bunurilor, care sunt condițiile în care pot încheia în mod valabil acte de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor.

A treia problemă generală este legată de încetarea și lichidarea regimului matrimonial. În funcție de natura regimului matrimonial pot fi identificate și alte probleme specifice, de exemplu, împărțeala bunurilor în cazul regimurilor comunitare.

1.3. Bunurile soților

1.3.1. Bunurile comune ale soților

Potrivit art. 339 din C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.”

După cum se poate lesne observa, deosebirea principal dintre cele două texte constă în faptul că textul din Codul civil califică în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmășie.

Astfel, art. 667-668 din C.civ. reglementează proprietatea comună în devălmășie.

Potrivit art. 667, „Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.”

Evident, proprietatea devălmașă a soților are ca izvor legea, care leagă de efectul căsătoriei regimul matrimonial al comunității de bunuri, ca regim legal.

De asemenea, art. 668 prevede că: “(1) Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. (2) În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.”

În timpul căsătoriei, proprietatea devălmașă a soților este supusă regulilor specifice regimului matrimonial al comunității de bunuri.

Prin urmare, regimul comunității legale de bunuri a soților a fost considerat de legiuitor regimul de drept comun în materia proprietății devălmașe a soților.

1.3.2. Bunurile proprii ale soților

Bunurile proprii reprezintă o excepție de la comunitatea de bunuri, în sensul că anumite categorii de bunuri, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, având în vedere câteva criterii: legătura strânsă pe care acestea o au cu soțul care le-a dobândit, afectațiunea bunului sau subrogația reală.

Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitative prevăzute de lege.

Aceste caracteristici ale bunurilor proprii se mențin și în reglementarea cuprinsă în Codul civil.

Codul civil nu aduce în această materie noutăți spectaculoase, fiind menținute în esență, aceleași categorii. Astfel, potrivit art. 340, „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți:

a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;

f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.”

Dat fiind că bunurile proprii reprezintă o excepție de la regula comunității de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie dovedită.

Dovada bunurilor proprii prezintă o importanță practică deosebită. De exemplu: în cazul unei acțiuni de împărțire a bunurilor comune, fiecare soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii și deci nu fac obiectul împărțirii; de asemenea, oricare dintre soți poate cere și obține constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii; sau, în cazul în care creditorul personal al unuia dintre soți a pornit urmărirea silită a bunurilor acestui soț, celălalt soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii ale sale și deci nu pot fi urmărite.

Astfel, potrivit art. 343 alin. (2) din C.Civ., dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), adică al bunurilor dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, dovada se face în condițiile legii. Prin urmare, se consacră expres soluția în sensul că derogarea de la dreptul comun nu privește și forma cerută de lege ad validitatem.

De asemenea, alin. (3) al art. 343 instituie o regulă nouă în materia probațiunii bunurilor proprii, în sensul că, pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.

Se remarcă, astfel, o tendință de penetrare a regulilor din materia regimului separației de bunuri, căruia îi este specific inventarul întocmit înainte de căsătorie. Soluția este judicioasă, fiind de natură să faciliteze probațiunea caracterului de bun propriu al bunurilor mobile, în condițiile în care, dat fiind traiul în comun al soților, adeseori bunurile mobile proprii ale unuia dintre soți sunt utilizate în comun, astfel încât este dificil de utilizat criteriul posesiei pentru a stabili care dintre soți este proprietarul.

1.4. Încetarea regimului matrimonial

Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile art. 319 din Codul civil.

1.5. Lichidarea regimului matrimonial

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin buna învoiala sau, în caz de neîntelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în forma autentică notarială constituie act de lichidare.

Capitolul 2

Clasificarea regimurilor matrimonial

2.1. Regimul matrimonial al comunității legale

La baza acestui regim, în reglementarea cuprinsă în reglementarea Codului civil, stau următoarele principii:

A. Egalitatea dintre soți, consacrată de art. 48 alin. (1) Constituția, republicată, ca și de art. 1 alin. 4 și art. 258 alin. (1) și art. 308 din C.civ..

Din principiul egalității rezultă că:

a) bunurile soților sunt comune sau proprii, fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;

b) administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere practic aceleași puteri asupra bunurilor comune;

c) la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și împărțirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă, însă, că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.

B. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți.

Comunitatea de bunuri a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei.

C. Munca femeii, depusă în gospodărie și pentru educarea copiilor, constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune. Această soluție a fost instituită în practica judecătorească chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constituției din 1948, care a consacrat principiul egalității dintre sexe, când s-a decis că, deși soții erau căsătoriți sub imperiul separației de patrimonii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau bunuri proprietate comună, chiar dacă erau dobândite doar de bărbat, dată fiind această contribuție “indirectă” a femeii.

În lumina egalității în drepturi a soților, acest principiu trebuie reformulat, în sensul că munca oricăruia dintre soți – și nu numai a femeii – în gospodărie și pentru educarea copiilor constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Codul civil consacră expres soluția în sensul că „Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei” (art.326) și, prin aceasta, o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune.

Dacă la nivelul principiilor se remarcă o deplină identitate între cele două reglementări, la nivelul trăsăturilor există și unele deosebiri semnificative determinate de viziunea pluralistă pe care legiuitorul a avut-o în această materie, prin instituirea libertății de a încheia convenții matrimoniale.

2.2. Regimul separației de bunuri

Regimul separației de bunuri se situează la antipodul regimurilor comunitare. Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul separației de bunuri are vocația de a realiza o completă disociere a intereselor soților, oferind acestora cea mai mare independență patrimonială.

În cadrul regimului separației de bunuri fiecare dintre soți păstrează administrarea independentă și proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreționar de acestea.

Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separatist nu conduce la formarea niciunei mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soț dezvoltându-se în mod autonom. Totuși, raporturile pecuniare dintre soții aflați sub imperiul regimului separației de bunuri sunt cu totul diferite de cele dintre două persoane străine una față de alta.

Regimul separației de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel: simplicitate și independență.

Regimul separației conferă soților o independență patrimonială deplină.

Un alt avantaj al regimului separației este acela că protejează soții în cazul unui pasiv foarte important. Spre exemplu, dacă unul dintre soți este comerciant lansat într-o activitate ce implică un mare risc profesional, se recomandă în acest caz opțiunea pentru regimul separației de bunuri, soțul necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale insolvabilități.

Simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, întrucât, în condițiile disocierii intereselor patrimoniale ale soților, nu există în timpul căsătoriei acea întrepătrundere a puterilor fiecăruia dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, conducând de multe ori la complicații atât în relațiile dintre soți, cât și în raporturile cu terții.

Simplificată este, de asemenea, (cel puțin în aparență) și procedura de lichidare, căci neexistând bunuri comune nu există partaj, fiecare din soți conservând proprietatea și gestiunea bunurilor sale proprii.

Această perspectivă simplistă asupra separației de bunuri se poate dovedi însă de multe ori iluzorie, având în vedere că, în mod inevitabil, comunitatea de viață generează o anume comunitate de interese și chiar o confuziune parțială a acestora.

Separația de bunuri este adesea injustă, în special în privința soțului care nu exercită o activitate profesională, ocupându-se de menaj și de creșterea copiilor; (de cele mai multe ori femeia este cea care se află într-o asemenea situație, în zilele noastre însă tendința fiind aceea de bilateralizare).

Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor confuzii în cadrul patrimoniilor lor, soții sunt nevoiți ca în permanență să țină o evidență strictă a bunurilor achiziționate și a datoriilor contractate. Numai că în raporturile dintre soți contabilitatea nu este poate una din valorile care ar trebui cultivate.

De asemenea, la disoluția căsătoriei, nu de puține ori, operațiunea de lichidare se poate dovedi în practică mult mai complicată și mai nesigură decât în cazul comunității de bunuri.

2.2.1. Separația de bunuri potrivit Codului civil

În arhitectura normativă a Codului civil, regimul separației de bunuri este reglementat de art. 360-365. El este, în principal, un regim convențional, în sensul că izvorul său este convenția matrimonială, spre deosebire de reglementarea aplicabilă sub imperiul Codului civil de la 1864, în lumina căreia regimul separației de bunuri era considerat ca fiind regimul matrimonial legal.

Temeiul regimului separației de bunuri îl poate, însă, constitui și hotărârea judecătorească prin care instanța, la cererea unuia dintre soți, pronunță separația de bunuri, „atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei” – art. 370 alin. (1).

2.2.2. Separația patrimoniilor

Potrivit art. 360, „Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată”.

Dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul separației de bunuri, în cadrul patrimoniului fiecăruia dintre ei nu se mai constituie așadar acea masă de bunuri comune, specifică regimurilor de tip comunitar: orice bun dobândit de unul dintre soți alimentează exclusiv patrimoniul respectivului soț, nici data dobândirii (anterioară sau posterioară încheierii căsătoriei) și nici caracterul oneros sau gratuit neavând vreo relevanță cu privire la determinarea naturii juridice a bunului în cauză.

Cu unele excepții, relațiile patrimoniale dintre soții aflați sub regimul separației de bunuri se desfășoară în aceleași condiții ca între persoane necăsătorite, fiind aplicabile în principiu dispozițiile dreptului comun (regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogățirea fără justă cauză etc.).

Deși simple în aparență, principiul dominant fiind acela „fiecare pentru sine”, regulile de fond în privința separației patrimoniilor la nivelul activului se pot adesea complica.

Spre exemplu, în ipoteza în care unul dintre soți dobândește un bun utilizând fonduri/bunuri aparținând celuilalt soț, fără acordul acestuia din urmă, se pune problema determinării naturii juridice a bunului dobândit în asemenea condiții.

Soluția este oferită de dispozițiile art. 363 alin. (2), potrivit cărora în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, soțul proprietar al bunurilor/fondurilor utilizate poate allege între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor.

Dar cum această soluție, fără niciun fel de circumstanțiere, ar fi fost de natură să pericliteze securitatea circuitului civil, afectând drepturile/interesele terților de bună-credință, teza a II-a a aceluiași text prevede că „Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.”

Separația patrimoniilor celor doi soți nu este însă absolută, în condițiile în care destul de frecvent soții pot adopta o atitudine comunitară: procedează la achiziționarea unor bunuri indivize (de o importanță/valoare pecuniară deosebită), deschid conturi comune etc., acte licite, dar contrare spiritului acestui regim matrimonial. În anumite cazuri, starea de indiviziune le poate fi „impusă” soților: spre exemplu, situația bunului dobândit în baza unui act juridic cu titlu gratuit, voința donatorului fiind aceea de a-i gratifica pe ambii soți. În toate aceste ipoteze devin aplicabile regulile din dreptul comun privitoare la indiviziune, art. 362 alin. (1) din C.civ. prevăzând că „Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cotepărți, în condițiile legii”.

În ceea ce privește dovada coproprietății, sunt aplicabile prevederile art. 361, care se aplică în mod corespunzător. Este vorba de inventarul care poate fi întocmit pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri. Se consideră că trimiterea vizează în principal alin. (4) al art. 361, ceea ce înseamnă că, în lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, existența coproprietății în cazul unei posesii comune.

Independența patrimonială a soților se manifestă și în privința laturii pasive, în principiu neexistând decât datorii personale ale fiecărui soț. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 364 alin. (1), „Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.”

Așadar, datoriile care grevau patrimoniul fiecărui soț în momentul încheierii căsătoriei, precum și acelea asumate de el în timpul căsătoriei rămân personale ale soțului respectiv, (indifferent dacă sunt de natură contractuală sau delictuală) și vor fi guvernate de dreptul comun al obligațiilor.

Principiul independenței patrimoniale la nivelul laturii pasive comportă, însă, anumite limite.

Potrivit alin. (2) al art. 364, „soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.” (s.n.). În lipsă de convenție contrară, fiecare din soți este ținut să contribuie la cheltuielile căsătoriei proporțional cu mijloacele de care dispune, fiind posibil ca unul din soți să contracteze datorii pentru care se va angaja răspunderea solidară a soților, cu excepția situațiilor în care soțul interesat face dovada caracterului inutil ori excesiv al cheltuielilor făcute de celălalt. Caracterul solidar al obligației reprezintă, fără îndoială, o formă de protecție a terților de bună-credință care intră în relații patrimoniale cu unul dintre soți.

Necesitatea delimitării patrimoniilor soților ridică unele probleme de dovadă în două categorii de situații: în raporturile dintre soți (spre exemplu, la momentul partajului cu ocazia lichidării regimului), precum și față de creditorii fiecăruia dintre soți, în scopul delimitării bunurilor pe care aceștia au dreptul să le urmărească.

Dacă în privința bunurilor imobile proprietatea este mai ușor de dovedit, unele dificultăți pot apărea în materie de bunuri mobile corporale, în condițiile în care comunitatea de viață determină adesea o confuziune parțială a elementelor mobiliare din patrimoniile soților, iar de multe ori probele scrise nu sunt păstrate.

Soluția legislativă instituită pentru preîntâmpinarea acestor situații delicate și complexe este aceea a întocmirii de către notarul public (chemat să autentifice convenția matrimonială) a unui inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire – art. 361 alin. (1) din C.civ. Pentru opozabilitate față de terți, inventarul va fi anexat convenției matrimoniale, fiind supus acelorași formalități de publicitate ca și aceasta – alin. (3) al art. 361. Astfel, în privința bunurilor mobile existente la momentul adoptării regimului separației, confuzia ar putea fi evitată dacă inventarul este riguros întocmit, pe baza declarațiilor soților și mai ales a mijloacelor de probă pe care aceștia le pot furniza. Neîndoielnic, utilitatea acestui inventar este mai pregnantă în cazul soților ale căror patrimonii conțin elemente consistente de natură mobiliară.

Dacă, din varii motive, inventarul nu se întocmește, lipsind astfel persoana interesată de un mijloc de probă eficient în dovedirea naturii juridice de bun propriu, conform alin. (4) al art. 361, până la proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor. Dar, cum viața în comun generează inevitabil o confuziune inclusiv în privința posesiei bunurilor mobile corporale, de multe ori, posesia nu ar putea servi drept mijloc de probă, fiind viciată prin caracterul său echivoc. În această situație, dovada contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă: registre de familie, documente de bancă, facturi, martori, indicii etc., cu excepția ipotezei în care „bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate”, când „dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege” – alin. (5) al art. 361.

Din analiza art. 361 reiese că legiuitorul a configurat o anumită ierarhie a mijloacelor de probă care pot fi invocate de persoana interesată pentru dovedirea proprietății exclusive asupra unui bun, poziția pe care mijlocul respectiv se situează imprimându-i acestuia o anumită forță probatorie:

– în vârful piramidei sunt plasate înscrisurile care îndeplinesc exigențele formale prevăzute de lege (pentru acele categorii de bunuri dobândite prin acte juridice la care se referă alin. (5) al art. 361, dovada este exclusivă, în sensul că nu se admite un alt mijloc de probă);

– treapta imediat inferioară este ocupată de inventarul bunurilor mobile întocmit de notar;

– pe următorul palier se situează posesia, pentru ca baza piramidei, extrem de întinsă, să fie alcătuită din orice mijloc de probă admis de lege, supus însă aprecierii suverane a judecătorilor fondului.

Întrucât dispozițiile art. 361 nu fac niciun fel de distincție, ordinea în care mijloacele de probă pot fi invocate trebuie urmărită atât în raporturile dintre soți, cât și față de terți. Având în vedere imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris care există de cele mai multe ori între soți, considerăm că în relațiile dintre ei dovada ar trebui permisă prin orice mijloc de probă, fără a fi necesară respectarea acelei ierarhii prestabilite de legiuitor.

Spre deosebire de alte sisteme de drept, reglementarea română nu a consacrat expres prezumția legală de indiviziune, de o incontestabilă utilitate practică, potrivit căreia bunurile asupra cărora niciunul dintre soți nu poate justifica o proprietate exclusivă sunt considerate că le aparțin în indiviziune, fiecare pentru jumătate.

Această aparentă lacună de reglementare este suplinită, însă, prin apelul la dispozițiile art. 362 alin. (1), care statuează în sensul că „aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii.”

De asemenea, se poate considera că o asemenea prezumție este instituită implicit prin trimiterea pe care o face art. 362 alin. (2) la art. 361.

Acest text instituie prezumția potrivit căreia, în lipsa inventarului, până la proba contrară, dreptul de proprietate aparține soțului posesor, de unde rezultă că, în măsura în care posesia este comună, se prezumă că bunurile sunt în coproprietate, aplicându-se prevederile art. 633, potrivit cărora „Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară”, cotele-părți fiind prezumate egale, conform art. 634 alin. (2). Desigur, această prezumție nu poate opera în cazul în care bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, când dreptul de proprietate exclusivă, respectiv de coproprietate trebuie să rezulte din înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.

2.3. Regimuri matrimoniale al comunității convenționale

Codul civil reglementează ca regimuri matrimonial convenționale regimul comunității convenționale și regimul separației de bunuri. Regimul comunității convenționale este reglementat de art. 366-368 din C.civ., regimul comunității convenționale poate fi ales de viitorii soți sau de soți prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Art. 367 prevede o listă cu caracter limitativ a stipulațiilor posibile, acest caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza normativă a art. 366, unde se statuează clar că derogările de la regimul legal sunt permise „în condițiile și limitele prevăzute în prezenta secțiune”. Prin această tehnică de reglementare, libertatea de acțiune a soților este îngrădită, stipulațiile convenționale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune totuși precizarea că, în funcție de interesele concrete, opțiunea soților poate viza una sau mai multe dintre clauzele prevăzute la art. 367 lit. a)-e), fiind permisă așadar cumularea lor, după cum rezultă expres din partea introductivă a aceluiași articol.

Toate aspectele care nu au făcut obiectul unor derogări convenționale vor fi supuse dispozițiilor privind regimul comunității legale (reduse la achiziții).

Clauzele unei comunități convenționale, pe care soții le pot combina în limitele permise de art. 367, (desigur sub rezerva respectării dispozițiilor de ordine publică din structura regimului primar imperativ), vizează compoziția comunității, gestiunea sa, precum și lichidarea și partajul său, aspecte pe care le vom analiza în cele ce urmează.

În funcție de interesele patrimoniale concrete, de aspirațiile, mentalitățile ori alte circumstanțe particulare, soții pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală. Potrivit art. 367 lit. a), convenția matrimonială poate viza „includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția celor prevăzute la art. 340 lit. b) și c)”. Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial alternativ soții care sunt animați de un puternic spirit comunitar.

În ceea ce privește compoziția activului matrimonial, pe lângă bunurile considerate comune (în devălmășie) sub imperiul regimului legal, în structura activului se vor regăsi acele bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cărora soții, prin clauzele convenției matrimoniale, le-au imprimat o apartenență comunitară.

În primul rând, după cum se statuează în art. 367 lit. a), își vor păstra caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) și c), o derogare de la această regulă prin convenție matrimonială nefiind posibilă, față de intenția univocă a legiuitorului. Art. 340 lit. b) vizează bunurile de uz personal, în vreme ce, în ipoteza normativă a lit. c), se face referire la „bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri”.

În al doilea rând, în cazul liberalităților, nu vor putea face parte din activul comunitar, (independent de cele stipulate în cuprinsul convenției matrimoniale), acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a soțului gratificat. Deși nu există o dispoziție în acest sens, apreciem că soluția se impune pentru a respecta astfel voința dispunătorului, fiind îndeobște cunoscut că liberalitățile sunt acte juridice intuitu personae, făcute în considerarea persoanei gratificate.

În al treilea rând, modul de redactare a art. 367 lit. a), precum și lipsa unei reglementări speciale a comunității universal de bunuri, ridică problema de a determina dacă părțile pot extinde comunitatea legală de bunuri până la limita maximă a unei comunități universale.

Se consideră că nimic nu împiedică soții să extindă comunitatea legală până la o comunitate universală, ceea ce ar presupune că intră în comunitate toate bunurile prezente și viitoare ale soților, cu excepția bunurilor de uz personal și a celor destinate exercitării unei profesii. Astfel, folosirea sintagmei „a unor bunuri proprii” nu are în vedere limitarea posibilității soților de a include în comunitate toate celelalte bunuri care în regimul comunității legale sunt considerate proprii, cu excepția bunurilor de uz personal și a celor destinate exercitării unei profesii.

În realitate, referirea textului la unele bunuri proprii trebuie privită în raport cu faptul că alte bunuri proprii, cum sunt cele de uz personal și cele destinate exercitării unei profesii nu pot fi în niciun caz incluse în comunitate. Pe de altă parte, faptul că aceste două categorii de bunuri proprii nu pot fi incluse în comunitate nu alterează cu nimic calificarea regimului ca fiind unul de comunitate universală.

Aceasta nu trebuie concepută ca fiind incompatibilă cu noțiunea de bunuri proprii. Existența celor două categorii de bunuri proprii se justifică și în cadrul comunității universale de bunuri prin aceea că asigură, în cadrul unei simbioze aproape totale, o minimă independență patrimonială a soților, necesară ca și o garanție a independenței lor personale.

Prin urmare, soții au deplina libertate de a decide includerea în activul comunitar a unor bunuri care, sub imperiul regimului legal, sunt calificate ca fiind bunuri proprii: spre exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)] etc.

2.4. Regimul primar

2.4.1. Considerații generale privind regimul primar

Codul civil, Capitolul VI al Titlului II – Cartea a II-a -, reglementează drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, iar, în cadrul acestui capitol, Secțiunea I cuprinde dispoziții privind regimul matrimonial în general, cu precizarea din art. 312 alin. (2) că “Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

Regimul primar imperativ desemnează, astfel, un corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre soți și terți, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei.

În acest sens, s-a afirmat că regimul primar imperative formează “constituția” regimurilor matrimoniale.

Din punct de vedere terminologic, în literatura juridică, se utilizează denumiri variate: „statut imperativ de bază”, „regim primar”, „regim matrimonial de bază”, „regim matrimonial primar” sau „regim primar imperativ”.

Existența unui asemenea bloc de norme juridice dobândește relevanță doar în sistemele de drept care admit posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, adică recunosc regimurile matrimoniale convenționale. Regimul primar imperativ constituie astfel nucleul de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială.

Rațiunea acestui regim matrimonial este aceea de a asigura, în situația normală, “de pace conjugală”, pe de o parte, o minimă coeziune (interdependență) patrimonială a soților, iar, pe de altă parte, o minimă independență economică și socială a soților.

De asemenea, pentru situația de criză conjugală, se urmărește echilibrarea puterilor dintre soți.

În raporturile soților cu terții, regimul primar trebuie să concilieze două obiective: să prevină ca situația patrimonială a soților să frâneze libertatea circuitului civil și autonomia lor juridică, iar, pe de altă parte, să prevină ca această autonomie să afecteze căsătoria.

În ceea ce privește natura juridică, s-a pus problema dacă acesta este un veritabil regim matrimonial.

Această calificare poate fi susținută de faptul că este aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre aceștia și terți, ceea ce, prin definiție, constituie esența regimului matrimonial.

Cu toate acestea, regimul primar imperativ nu epuizează toate aceste raporturi, ci fragmentar cuprinde numai ceea ce s-a considerat că reprezintă dreptul imperativ și comun al raporturilor patrimoniale dintre soți, astfel încât să se asigure o minimă unitate în marea diversitate a regimurilor matrimoniale.

De aceea, este un regim matrimonial incomplet, limitat la anumite aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soți și dintre aceștia și terți.

2.4.2. Trăsăturile regimului primar

Însăși denumirea de “regim primar imperativ”, considerată ca cea mai elocventă de unii autori, exprimă trăsăturile acestuia:

a) este primar, în dublu sens:

– este aplicabil înaintea oricăror altor reguli, dispozițiile care îl compun fiind aplicabile înaintea altor prevederi legale în materie sau stipulații din cuprinsul convențiilor matrimoniale.

Explicația acestui caracter rezidă în aceea că regimul primar este un efect legal al căsătoriei, aplicându-se automat soților, pe data încheierii căsătoriei, independent de regimul matrimonial aplicabil in concreto;

– este comun tuturor regimurilor matrimoniale, și constituie baza acestora, cuprinzând drepturile și libertățile fundamentale valabile în toate raporturile patrimoniale dintre soți.

b) este imperativ, adică se aplică în mod obligatoriu, normele juridice care-l reprezintă fiind deci de ordine publică, cu excepția cazurilor în care legea permite părților să deroge prin convenția lor.

2.4.3. Regimul primar în situația normală

Locuința familiei nu se confundă cu domiciliul comun al soților. Legea instituie obligația soților de a locui împreună, iar nu de a avea un domiciliu comun. De aceea, pot exista situații în care soții să aibă domicilii separate, dar și o locuință comună, aceasta din urmă fiind supusă regimului special de protecție. Noțiunea de locuință a familiei este, așadar, o noțiune de fapt, iar nu de drept, și este locuința unde familia trăiește efectiv.

Numai astfel normele de protecție își găsesc rațiunea aplicării lor, pentru că ceea ce se protejează este un interes comun al familiei. Având în vedere principiul potrivit căruia soții decid de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria, rezultă că locuința familiei este aleasă de soți de comun acord, fie că este vorba de locuința de origine (inițială), fie de schimbarea acesteia.

Definirea locuinței familiei, în sensul regimului primar, presupune două elemente: unul obiectiv, material, concretizat în imobilul de locuit, cel de-al doilea subiectiv, voluntar, referinduse la afectarea respectivului imobil familiei, adică ducerii vieții de familie în acel loc. Criteriul general este, așadar, acela al afectațiunii sau al destinației imobilului de a servi intereselor locative ale familiei.

În acest sens, potrivit art. 321 alin. (1) din C.civ., „Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.”

De aceea, dacă soții dețin mai multe imobile, intră sub incidența regimului matrimonial primar numai locuința care, prin destinația ei, îndeplinește funcția de locuință a familiei.

În situația normală, locuința familiei este aceea în care locuiesc soții și copiii lor.

Dacă soții sunt separați în fapt sau au locuințe separate, atunci îndeplinește acest rol imobilul în care locuiește unul dintre soți și copiii soților.

Pentru opozabilitate față de terți, este prevăzută condiția notării în Cartea funciară a unui imobil ca locuință comună. Potrivit art. 321 alin. (2) din C.civ., „Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.”

Soluția este firească, având în vedere că aplicarea dispozițiilor regimului primar este de natură să confere un anumit regim juridic imobilului care constituie locuința familiei, aspect de care terții trebuie să aibă cunoștință, mai ales în condițiile în care de multe ori locuința conjugală reprezintă cea mai important (dacă nu chiar unica) garanție a creditorilor soților.

Spre deosebire de ipoteza în care soții sunt proprietari asupra locuinței comune, în cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, există o preocupare a legiuitorului de a reglementa, prin derogare de la dreptul comun, drepturile locative ale soților atât în timpul căsătoriei, cât și la desfacerea căsătoriei prin divorț.

Potrivit art. 323 din C.civ., “(1) În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. (2) Dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Prin urmare, se consacră expres soluția potrivit căreia fiecare soț are un drept locativ propriu iar locuința astfel deținută având regimul juridic special al locuinței de familie prevăzut de art. 322.

Întrucât textul instituie o normă care ține de regimul primar imperativ, apreciem că nu este posibilă încheierea unei convenții contrare, prin care soții să stipuleze, de exemplu, că numai unul dintre ei ar avea drepturi locative.

Regimul juridic special al locuinței familiei presupune limitarea dreptului unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul expres al celuilalt soț, prin acte juridice, de locuința familiei, chiar și atunci când regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept.

Astfel, potrivit art. 322 din C.civ.:

„(1) Niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimțământul scris al celuilalt soț de drepturile asupra locuinței familiei.

(2) De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

(3) În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.

(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).”

În raport cu dreptul comun, regulile de protecție a locuinței familiei apar ca reguli exorbitante și ca o veritabilă limită legală a dreptului unuia dintre soți de a dispune prin acte juridice, ca atribut al dreptului de proprietate.

Sub acest aspect, pentru a determina domeniul de aplicare a acestor reguli, trebuie delimitată sfera actelor juridice care intră sub incidența lor, atât din punctul de vedere al obiectului lor, cât și din punctul de vedere al naturii lor.

Totodată, această limită nu trebuie înțeleasă în mod absolut, deoarece locuința familiei nu devine un bun inalienabil, scos din circuitul civil, protecția juridică fiind asigurată doar prin cerința consimțământului expres al ambilor soți.

Obiectul actelor juridice interzise unuia dintre soți. Necesitatea consimțământului ambilor soți vizează actele juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinței comune.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba de un act juridic care are ca obiect un imobil cu destinația de locuință a familiei. Având în vedere faptul că textul nu face nicio distincție (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), rezultă că nu are importanță natura dreptului (real sau de creanță) asupra locuinței familiei: drept de proprietate, uzufruct, abitație, drept de creanță în baza unui contract de închiriere etc.

În cazul în care locuința este deținută în proprietate, nu are importanță dacă soțul care dorește să dispună de aceasta este proprietar exclusiv sau dacă locuința este bun comun, în funcție de regimul matrimonial concret aplicabil soților.

De exemplu, în cadrul separației de patrimonii, imobilul cu destinație de locuință comună poate să fie proprietate exclusivă a soțului care intenționează să dispună de el. În cadrul regimului de comunitate, imobilul poate să fie bun propriu al acestui soț sau bun comun. În acest ultim caz, interdicția de înstrăinare este dublată și de regula cogestiunii din materia comunității de bunuri, potrivit căreia actele de dispoziție asupra bunurilor comune imobile trebuie făcute cu consimțământul expres al soților.

În situația în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, având în vedere că potrivit art. 323 alin. (1) din C.civ., fiecare soț are un drept locativ propriu, (chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie), este necesar, de asemenea, consimțământul expres al ambilor soți pentru încheierea oricăror acte juridice prin care s-ar dispune asupra drepturilor derivate din contractul de închiriere (spre exemplu, o subînchiriere ori, mai grav, însăși rezilierea contractului) și care ar fi de natură s ă afecteze dreptul de folosință a locuinței conjugale.

Natura juridică a actelor interzise unuia dintre soți. În general, sunt avute în vedere actele de dispoziție inter vivos, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzare, schimb, constituirea ca aport la o societate comercială, donație, ipotecă, rezilierea unui contract de închiriere etc., precum și unele acte preparatorii (spre exemplu, mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar).

În această situație se consideră că soțul proprietar poate dispune de locuință prin testament, care este un act mortis causa, ale cărui efecte se produc la data încetării căsătoriei (prin decesul soțului testator) și deci a regimului matrimonial.

Pentru asigurarea libertății exercitării profesiei, se admite că, în cazul în care locuința este deținută în baza unui contract de închiriere care este accesoriu contractului de muncă, soțul salariat își poate da demisia, chiar dacă, indirect, familia este privată de acea locuință. Întrucât dispozițiile în materie nu instituie o insesizabilitate a locuinței familiei, aceasta ar putea fi urmărită de un creditor al unuia dintre soți, dacă, potrivit regimului matrimonial concret aplicabil, aceasta face parte din masa bunurilor urmăribile, fără a fi necesar ca asumarea/contractarea datoriei să implice și consimțământul prealabil al celuilalt soț.

Trebuie deci operată distincția între actele de dispoziție directă (interzise dacă sunt încheiate de un singur soț) și dispoziția indirectă asupra locuinței, prin asumarea unor datorii. O rezervă se impune totuși a fi făcută și în această din urmă situație, în caz de atitudine frauduloasă din partea creditorului, care, probată în mod corespunzător, este susceptibilă de a conduce la soluția respingerii cererii de executare silită asupra locuinței familiei.

Consimțământul expres al ambilor soți. Consimțământul celuilalt soț poate fi analizat din perspectiva naturii juridice, a manifestării (aspectul formal), a conținutului (fondul) – elemente în raport cu care se apreciază și valabilitatea acestui consimțământ – precum și din punctul de vedere al limitelor (posibilitățile de cenzurare a refuzului abuziv) și al duratei protecției.

Pentru a se prezenta conținutul expres al ambilor soți este nevoie să se cunoască natura juridică, forma, conținutul și durata acestuia. Pe toate le voi prezenta în cele ce urmează.

a) Natura juridică. Dacă locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, acordul celuilalt are valoarea unui „consimțământ de neîmpotrivire”, fără ca soțul neproprietar să devină parte în contract. De exemplu, în ipoteza vânzării imobilului, prețul va intra numai în patrimoniul soțului proprietar exclusiv, întrucât numai puterea de a dispune, iar nu însăși proprietatea este partajată. În această ipoteză, consimțământul soțului neproprietar are natura juridică a unui act unilateral permisiv, a unei autorizări (auctoritas, augere).

Dacă însă imobilul care constituie locuința conjugală face parte din categoria bunurilor comune în devălmășie, consimțământul ambilor este impus chiar de regula cogestiunii din materia comunității de bunuri, astfel încât ambii soți trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic, beneficiind de drepturile, respectiv fiind ținuți de obligațiile izvorâte din act. Cu alte cuvinte, cerința consimțământului ambilor soți are o dublă semnificație juridică: este necesar atât pentru că imobilul are destinația de locuință a familiei, cât și pentru că imobilul este proprietate comună.

Tot astfel, dacă bunul este proprietate comună pe cote-părți a soților, devin aplicabile prevederile art. 641 alin. (4) din C.civ., care instituie regula unanimității (acordul tuturor coproprietarilor) pentru orice acte de dispoziție asupra bunurilor comune. Prin urmare, și în această ipoteză, consimțământul ambilor soți impus de art. 322 este dublat oricum de consimțământul cerut de lege tuturor coproprietarilor.

b) Forma. Art. 322 alin. (1) din C.civ. prevede expres că celălalt soț trebuie să-și exprime consimțământul în formă scrisă. Potrivit celor menționate, forma scrisă instituită de lege este necesară nu ad validitatem, ci doar ad probationem, nerespectarea acestei cerințe atrăgând sancțiunea imposibilității dovedirii existenței consimțământului cu alt mijloc de probă.

Avantajul practic al acestei soluții legislative este incontestabil, având în vedere certitudinea pe care forma scrisă o prezintă (în absența condiției, consimțământul ar fi putut fi exprimat și verbal), prin aceasta, soluția normativă fiind de natură să prevină potențiale litigii legate de manifestarea efectivă a consimțământului celuilalt soț.

Cu toate acestea, fiind vorba de un imobil supus înscrierii în cartea funciară, devin incidente și prevederile art. 1244 din C.civ., potrivit cărora, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, trebuie încheiate prin înscris autentic.

Prin urmare, dacă locuința este bun comun sau proprietate pe cote-părți, având în vedere că fiecare soț devine parte în actul de dispoziție, consimțământul ambilor soți fiind cerut și în calitate de coproprietari, acesta trebuie să îmbrace chiar forma autentică cerută ad validitatem de art. 1244.

Dacă însă locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, se pune problema dacă actul prin care soțul neproprietar își exprimă consimțământul trebuie sau nu să îmbrace aceeași formă autentică. Întrucât soțul neproprietar nu devine parte în actul de dispoziție, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 322 alin. (1) din C.civ.

Desigur, nimic nu împiedică pe acest soț s ă-și exprime consimțământul printr-o declarație în formă autentică, după cum ar fi suficient și un înscris sub semnătură privată. Actul unilateral prin care soțul neproprietar își dă consimțământul este, așadar, distinct de însuși actul de dispoziție pe care urmează să-l încheie soțul proprietar al locuinței, numai acest din urmă act fiind supus formei autentice ad validitatem.

c) Conținut. Din punct de vedere al conținutului, se poate discuta dacă este suficient un acord de principiu al celuilalt soț sau consimțământul trebuie să fie special, exprimat în considerarea naturii juridice a actului preconizat, dar și a condițiilor concrete în care ar urma să se încheie.

d) Limite. Art. 322 alin. (3) din N.C.civ. prevede că „În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.” Introducerea unei asemenea dispoziții este pe deplin justificată, având menirea de a da posibilitatea instanței să cenzureze refuzul abuziv al unui soț de a-și da consimțământul pentru încheierea actului juridic de dispoziție.

e) Durata protecției. Protecția specială prevăzută la art. 322 există atâta timp cât durează căsătoria, (chiar dacă ar interveni o schimbare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei), vocația conjugală a locuinței putând subzista chiar și în perioada în care soții sunt separați în fapt sau se află în curs de divorț.

Sancțiunea. Actul de dispoziție încheiat fără consimțământul celuilalt soț este lovit de nulitate relativă, dat fiind că se aduce atingere unui interes privat (al soțului care nu și-a dat consimțământul).

Prin derogare de la dreptul comun, se instituie un regim special al nulității.

Astfel, potrivit art. 322 alin. (4) din C.civ., „Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.”

De asemenea, pentru asigurarea dinamicii circuitului civil și protejarea intereselor terților de bună-credință, legiuitorul a prevăzut expres în alin. (5) al aceluiași articol că „În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune- interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.”

Fiind vorba de o nulitate relativă, ea poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, de către soțul al cărui consimțământ a fost nesocotit la încheierea actului. Spre exemplu, participarea acestuia, alături de soțul dispunător, la predarea apartamentului care a constituit locuința familiei, la încasarea prețului etc., pot fi considerate confirmări ale actului de dispoziție având ca obiect locuința conjugală, situație în care nu s-ar mai putea promova o acțiune în anularea actului. A admite o altă soluție, ar însemna acceptarea posibilității lezării sau chiar fraudării intereselor terțului cu care s-a contractat.

Din analiza textului citat rezultă că termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii este unul special, de 1 an, care începe să curgă de la un moment subiectiv – data la care titularul acțiunii a luat cunoștință de încheierea actului (împrejurare care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă) – în nicio situație însă acțiunea neputând fi promovată mai târziu de 1 an de la data încetării regimului matrimonial – momentul obiectiv.

Ținând cont de durata în timp până la care pot fi aplicate regulile speciale de protecție vizând locuința conjugală, precum și de faptul că dispozițiile imperative din această materie nu sunt influențate de regimul matrimonial concret căruia soții îi sunt supuși, se arată că prin sintagma „încetarea regimului matrimonial” trebuie înțeleasă încetarea regimului matrimonial consecutivă desfacerii, încetării, constatării nulității sau anulării căsătoriei, iar nu și modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

Bunurile mobile care servesc locuinței familiei. Codul civil instituie un regim special și pentru bunurile care mobilează sau decorează locuința familiei.

În acest sens, art. 322 alin. (2) prevede că „(…) un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.”

Textul are în vedere atât deplasarea materială a bunurilor, cât și actele de dispoziție asupra acestora.

În ceea ce privește actele de dispoziție, este necesar ca la data încheierii actului juridic cu terțul aceste bunuri mobile să se găsească în locuința familiei. Tocmai de aceea textul a avut în vedere ambele ipoteze, ca și garanție că aceste bunuri nu sunt deplasate din locuință de un singur soț, pentru a fi astfel sustrase regimului lor juridic special și înstrăinate fără consimțământul celuilalt soț.

Este de remarcat că și această regulă este aplicabilă cu prioritate față de regulile regimului matrimonial concret.

Astfel, în cadrul separației de bunuri, rezultă că se limitează dreptul soțului care este proprietar exclusiv asupra acestor bunuri de a dispune de ele în mod liber, fiind necesar și consimțământul expres al celuilalt soț.

În cadrul regimului comunității de bunuri, dacă aceste bunuri mobile sunt bunuri proprii, regula este de excepție față de aceea potrivit căreia fiecare soț poate dispune în mod liber de bunurile sale proprii.

Dacă aceste bunuri sunt comune, se derogă de la regula potrivit căreia un soț poate dispune singur cu titlu oneros de bunurile mobile comune.

În ceea ce privește sancțiunea care intervine în lipsa consimțământului, alin. (6) al art. 322 prevede că sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile alin. (5), potrivit cărora “ În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.”

Prin urmare, soțul care nu și-a dat consimțământul la deplasarea bunurilor mobile poate cere daune-interese de la celălalt soț.

De asemenea, în cazul actelor de înstrăinare, soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului nu poate cere anularea actului decât dacă terțul dobânditor a fost de rea-credință, respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil de bun care mobilează sau decorează locuința familiei. Dacă terțul dobânditor nu a cunoscut calitatea/destinația bunurilor în cauză și nici împotrivirea celuilalt soț, fiind deci de bună-credință, nu se poate solicita anularea actului juridic, soțul al cărui consimțământ nu a fost obținut putând pretinde numai daune-interese de la soțul dispunător.

În situația în care soțul care încheie actul juridic de dispoziție nu are calitatea de proprietar sau pe aceea de coproprietar devălmaș sau pe cote-părți asupra bunului respectiv, terțul cocontractant s-ar putea prevala de norma cu character general din cuprinsul art. 937 alin. (1) din C.civ., care instituie, în materie mobiliară, „prezumția proprietății” asupra bunului posedat.

Efectele divorțului asupra locuinței comune. Atribuirea locuinței comune la divorț poate avea ca obiect fie locuința deținută de soți în calitate de chiriași, fie locuința proprietate comună a soților.

Spre deosebire de reglementarea în vigoare, care nu cuprinde expres criteriile atribuirii locuinței la desfacerea căsătoriei prin divorț, noul Cod civil umple acest gol legislativ.

Din cuprinsul art. 324 alin. (1) rezultă că, pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere, instanța de judecată va avea în vedere următoarele repere:

– instanța va aborda chestiunea atribuirii locuinței numai la cererea părții; ea va putea lua act de învoiala soților survenită în timpul judecății;

– dacă subzistă posibilitatea divizării locuinței în unități locative distincte care ar satisface interesele ambilor soți și ale copiilor, instanța este datoare să ia în calcul și această soluție, care prezintă avantajul că nu aduce atingere drepturilor locative ale niciuneia dintre părți.

În măsura în care nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și nu s-a realizat o învoială a acestora, criteriile pe care instanțele urmează să le valorifice, în ordinea prevăzută de lege, sunt următoarele:

a) criteriul interesului superior al copiilor minori. Ca un aspect de noutate, se poate remarca faptul că, în concepția noului Cod civil, criteriul nu mai este cel al încredințării copiilor minori, ci al „interesului superior al copiilor minori”.

Explicația acestei opțiuni legislative este aceea că, în concepția noului Cod Civil, în principiu, divorțul nu produce efecte cu privire la raporturile dintre părinți și copii. Altfel spus, potrivit art. 397, „După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.”

Așadar, după divorț, de regulă, autoritatea părintească continuă să fie exercitată în mod egal și în comun de ambii părinți, spre deosebire de soluția din Codul familiei care presupune că instanța de divorț dispune încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, ceea ce echivalează cu o scindare a drepturilor părintești, în sensul că, după divorț, acestea nu mai revin în mod egal părinților.

În viziunea noului Cod civil, dată fiind aplicarea regulii stabilite la art. 397, menirea principală a instanței va fi aceea de a stabili locuința copilului, în condițiile art. 400, de regulă la unul dintre părinți, ținând seama de interesul superior al copilului.

Evident, teza finală a art. 397 permite instanței ca în anumite situații, temeinic motivate, să dispună scindarea exercitării autorității părintești, în sensul de a hotărî ca aceasta să se realizeze, după divorț, doar de unul dintre părinți (art. 398), respectiv să dispună, în mod excepțional, exercitarea autorității părintești de către alte persoane (art. 399). Față de cele mai sus precizate, acest criteriu trebuie înțeles astfel: locuința comună este atribuită soțului la care s-a stabilit locuința copilului, dacă autoritatea părintească revine în comun soților divorțați; locuința se atribuie soțului căruia i s-au încredințat copiii, atunci când instanța de divorț a dispus o asemenea măsură.

Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către unul dintre ei. În realitate, este vorba de scindarea exercitării autorității părintești între părinți și alte persoane, iar nu despre exercitarea autorității părintești de către alte persoane, cum sugerează denumirea marginală a art. 399, deoarece aceste persoane vor exercita doar drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului, în timp ce drepturile cu privire la bunurile copilului vor fi exercitate de părinți în comun sau de unul dintre ei, după cum hotărăște instanța de tutelă.

b) în cazul în care acest criteriu nu poate fi aplicat (spre exemplu, nu există copii minori), criteriul subsecvent prevăzut este acela al culpei în desfacerea căsătoriei;

c) dacă nici acest din urmă criteriu nu se poate valorifica (reținându-se, spre exemplu, o culpă comună și sensibil egală a soților în desfacerea căsătoriei), instanța de divorț va decide atribuirea beneficiului contractului de închiriere „în funcție de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți”. Se arata că, în acest context, pe baza unei suverane aprecieri, instanța poate lua în considerare o multitudine de elemente, (spre exemplu, nevoia acută de locuință, vârsta, sănătatea, profesia, distanța față de locul de muncă etc.), pe baza cărora se va stabili care dintre soți este cel mai îndreptățit.

Este important de precizat că, fiind instituite prin dispoziții imperative care intră în compunerea regimului primar, aceste criterii legale, la care am făcut referire, sunt obligatorii atât pentru instanța de judecată, cât și pentru soți, aceștia neputând aduce derogări prin convenția matrimonială încheiată, stabilind o altă ordine de prioritate. Orice clauză contrară trebuie considerată nescrisă, nefiind producătoare de efecte juridice.

În cazul locuințelor cu regim special, în principiu, instanța de divorț nu poate atribui beneficiul contractului de închiriere decât titularului, cu excepția situației, mai mult teoretice, în care fiecare din soți este deopotrivă îndreptățit a fi titular al unei astfel de locuințe. Un alt aspect de noutate față de reglementarea în vigoare, demn de semnalat, îl constituie obligația soțului căruia i s-a atribuit locuința comună de a plăti celuilalt o „indemnizație de instalare” într-o altă locuință. Această obligație nu există atunci când criteriul la atribuire a fost cel al culpei la divorț, în sensul că locuința s-a atribuit soțului inocent. Imputarea indemnizației va avea loc la partaj, fiind scăzută efectiv din ce primește soțul beneficiar, realizându-se, pe această cale, o echilibrare patrimonială a soților.

În ceea ce privește procedura de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, textul instituie obligativitatea citării locatorului, în vederea asigurării opozabilității față de acesta a soluției de atribuire. Criteriile și regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere „se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj.” – art. 324 alin. (4) din C.civ.

Astfel, și sub imperiul reglementării anterioare în materie locativă, criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de închiriere erau valorificate de instanțe și în cazul în care locuința constituia proprietate comună a soților. Dacă locuința, care a avut calitatea de locuință a familiei, este proprietate exclusivă a unuia dintre soți, în principiu nu poate fi atribuită neproprietarului și nici partajată.

În literatura de specialitate și în practica judecătorească s-a admis totuși că la cererea soțului neproprietar instanța poate obliga proprietarul să asigure soțului său, precum și copiilor încredințați acestuia o suprafață locativă corespunzătoare, fie în locuința proprietatea sa, fie într-o altă locuință; în anumite condiții, se va putea dispune evacuarea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de către acesta a obligației privind asigurarea spațiului locativ.

Ținând cont de caracterul temporar al acestei măsuri, precum și de împrejurarea că prin divorț nu se stinge obligația legală de întreținere a părintelui proprietar față de copii, acesta având îndatorirea de a asigura o locuință corespunzătoare copiilor și chiar fostului soț, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, ca o componentă a obligației de întreținere, apreciem că această măsură extremă ar putea fi dispusă în continuare de instanțe, dar cu maximă prudență și numai pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu leza excesiv dreptul de proprietate și a păstra un just echilibru între interesele aflate în prezență.

Cheltuielile căsătoriei. Tradițional, atât la nivelul doctrinei, cât și prin reglementările legale în materie, se face distincție între obligația soților de a contribui la cheltuielile căsniciei și obligația de sprijin material reciproc între soți, ambele obligații implicând obligația de întreținere între soți.

Două texte din noul Cod civil sunt consacrate obligației soților de a suporta cheltuielile căsătoriei: Astfel potrivit art. 325, „(1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc. (2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel. (3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.” De asemenea, art. 326 prevede că „Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei.”

Pentru a se distinge cheltuiala în timpul căsătoriei, este nevoie să se cunoască următoarele:

A. Stabilirea cuantumului contribuției prin acordul soților;

B. Lipsa unui acord al soților în privința proporțiilor de contribuție.

A. Stabilirea cuantumului contribuției prin acordul soților. Obligația de a suporta cheltuielile căsniciei constituie un efect al căsătoriei și se concretizează în contribuția fiecăruia la asigurarea condițiilor materiale ale traiului comun.

Deși regulile în această materie intră în compunerea regimului primar, de la care nu se poate deroga, totuși, prin excepție, viitorii soți sau, după caz, soții au posibilitatea de a stabili prin convenție matrimonială unele aspecte vizând cheltuielile căsătoriei, norma juridică având un caracter supletiv, iar nu imperativ. Numai în lipsa unei asemenea stipulații se aplică dispoziția legală prin care se consacră regula proporționalității mijloacelor, cu precizarea că nu se poate conveni în sensul că numai unul dintre soți este obligat să suporte cheltuielile căsătoriei.

În fapt, însă, este posibil ca unul dintre soți să suporte singur toate cheltuielile căsătoriei, în funcție de resursele materiale de care dispune, dacă celălalt se află în imposibilitate de a vărsa partea de contribuție care îi revine. Explicația rezidă în aceea că obligația de a contribui la sarcinile căsniciei este dublată de obligația de sprijin material reciproc, aceasta din urmă fiind de ordine publică.

Tot de ordine publică este și regula potrivit căreia munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la suportarea sarcinilor căsătoriei. Prin urmare, prin convenția matrimonială, indiferent de regimul matrimonial, nu s-ar putea stabili faptul că această prestație a unuia dintre soți nu este considerată o astfel de contribuție.

În cadrul acestor limite, libertatea soților este destul de mare, prin convenția matrimonială ei putând conveni proporția în care fiecare soț trebuie să contribuie, eventual și sursa de contribuție.

Se pot stabili niște proporții fixe, care să nu varieze în timp, chiar dacă resursele fiecăruia dintre soți ar fluctua considerabil, după cum este permisă stabilirea unei cote variabile de contribuție în timpul căsătoriei (spre exemplu, pentru a favoriza inițial pe acela din soți care intenționează să dezvolte o afacere, urmând ca de la un anumit moment determinat sau cel puțin determinabil, acestuia să-i incumbe o cotă superioară de contribuție).

B. Lipsa unui acord al soților în privința proporțiilor de contribuție. În lipsa stabilirii pe cale convențională a proporțiilor contributive ale fiecăruia dintre soți se aplică regula instituită prin dispozițiile art. 325 alin. (2), potrivit cărora ei sunt obligați să contribuie „în raport cu mijloacele fiecăruia.”

Întrucât textul de lege nu face nicio detaliere privind conținutul noțiunii de „mijloace”, apreciem că trebuie avute în vedere toate mijloacele materiale ale soțului respectiv, precum câștigul din muncă, fructele bunurilor proprii, veniturile obținute din alte surse (dividende, drepturi de proprietate intelectuală etc.).

În jurisprudența franceză s-a reținut că posibilitățile personale ale soților pot include și veniturile potențiale, admițându-se astfel că trebuie luate în calcul și veniturile pe care o gestiune utilă a bunurilor proprii le-ar putea procura în mod normal.

Independența economică și socială reciprocă a soților. În cadrul regimului matrimonial primar, fiecare soț poate să acționeze de o manieră independentă din punct de vedere economic și social, în exercitarea unei profesii, să încheie singur acte juridice, cu obligația însă de informare a celuilalt soț cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.

Independența profesională. Ca urmare a reformelor legislative intervenite în secolul trecut, prin care s-a consacrat principiul egalității depline a soților, regula dominantă este libertatea fiecărui soț de a exercita o profesie.

Poate fi vorba de o activitate profesională independentă, separată de a celuilalt sau, în anumite situații, nu tocmai rare în practică, de o colaborare a unuia dintre soți la activitatea profesională desfășurată de celălalt (comerciant, liber-profesionist etc.).

Libertatea fiecărui soț de a exercita o profesie. Potrivit art. 327 din C.civ., „Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.”

Această libertate implică, în primul rând, libertatea fiecărui soț de a-și alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat și femeie (principiul egalității în drepturi a soților).

În al doilea rând, este vorba despre libertatea fiecărui soț de a dispune de veniturile obținute din exercitarea profesiei.

În categoria „veniturilor încasate” intră toate acele venituri profesionale ale unui soț, oricare ar fi originea și natura: nu doar salariul, stricto sensu, ci și ansamblul accesoriilor acestuia (indemnizații, prime etc.), precum și sumele de bani încasate cu titlu de substitut al salariului (compensația acordată în cazul desfacerii contractului individual de muncă, pensiile etc.). De asemenea, trebuie incluse în sfera acestei noțiuni și veniturile profesionale rezultate din desfășurarea unei activități care nu are caracter salarial (onorarii, drepturi de autor și altele asemenea).

Dat fiind caracterul imperativ al acestei dispoziții, care intră în alcătuirea regimului primar, nu este permis soților ca, pe cale convențională (prin inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a așa-numitei clauze de administrare conjunctă), să anihileze ori să limiteze această putere de care fiecare dintre ei beneficiază direct în baza legii de a dispune de veniturile din muncă.

Libertatea de a dispune de venitul din muncă nu este absolută, textul precizând că această libertate de a dispune de venituri se exercită „în condițiile legii”. Astfel, în toate cazurile, libertatea fiecărui soț de a dispune de câștigul său din muncă este limitată de obligația fiecăruia dintre soți de a contribui la sarcinile căsătoriei.

De asemenea, natura juridică a salariului depinde, însă, de regimul matrimonial. În cadrul regimului comunității de bunuri, salariul încasat are natura juridică a unui bun comun, dar prezintă și unele particularități, acesta putând fi folosit atât pentru dobândirea unor bunuri comune, cât și pentru dobândirea unor bunuri proprii, după cum pot fi achitate atât datorii comune, cât și datorii proprii. În schimb, în cadrul regimului separației de bunuri, salariul este bun exclusiv al fiecărui soț.

Mai mult, în cadrul regimurilor comunitare, un soț nu poate dispune singur, cu titlu gratuit între vii, de bunurile comune.

De aceea, se pune problema dacă, după ce s-a achitat de obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei, soțul poate dispune liber de salariu, inclusiv prin acte între vii cu titlu gratuit, soluția fiind controversată.

În jurisprudența și doctrina franceză se consideră, în mod justificat, că regula din cadrul regimului matrimonial primar are precădere asupra regulii din cadrul regimului comunității de bunuri și tocmai în aceasta constă caracterul ei derogatoriu.

Participarea unuia dintre soți la exercitarea profesiei de către celălalt soț. Potrivit art. 328 din C.civ., „Soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.”

Din punct de vedere practic, textul este de natură să amelioreze situația patrimonială a soțului (de regulă a femeii) care contribuie la activitatea profesională a celuilalt soț.

Totuși, aplicarea acestui text implică unele distincții:

– în măsura în care participarea unuia dintre soți se înscrie în cadrul îndatoririi generale de sprijin reciproc între soți, fără a fi vorba de o “participare efectivă” la activitatea profesională a acestuia din urmă, soțul respectiv nu are dreptul la compensație;

– în măsura în care soțul care a prestat activitatea a acționat în calitate de mandatar al celuilalt soț, atunci se va aplica dreptul comun în materia contractului de mandat;

– între soți se poate încheia un contract de muncă și atunci raporturile dintre soți vor fi raporturi de muncă, în temeiul cărora soțul colaborator are dreptul la salariu.

În altă ordine de idei, dreptul la compensație există dacă un soț a participat efectiv, o perioadă de timp îndelungată la activitatea celuilalt soț, fără a pretinde sau a primi o remunerație, fiind depășite limitele obligației sale de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Dreptul la compensație este o aplicație în această materie a principiului îmbogățirii fără justă cauză.

Independența patrimonială a soților. Dreptul la informare. Actuala legislație consacră două texte care reglementează independența patrimonială a soților și reversul acesteia, dreptul la informare în art. 317 și art. 318 din Codul Civil.

Încheierea de acte juridice. Potrivit art. 317 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.”

Textul evocă ideea potrivit căreia căsătoria, chiar dacă produce modificări în statutul persoanei, nu îngrădește, în principiu, capacitatea fiecărui soț de a încheia acte juridice cu celălalt soț sau cu terții, și aceasta independent de regimul matrimonial aplicabil.

Desigur, textul nu înlătură regulile speciale privind gestiunea bunurilor comune, în cazul comunității legale de bunuri, deoarece actele juridice se încheie în condițiile legii.

În lumina acestui text, soții pot încheia între ei, în principiu, orice contract civil. De asemenea, ei pot încheia un contract de muncă, după cum pot constitui împreună o societate comercială.

Independența patrimonială a soților își găsește cea mai deplină exprimare în ceea ce privește gestiunea bunurilor proprietate exclusivă sau, după caz, a bunurilor proprii ale soților.

Depozitele bancare. Independența fiecăruia dintre soți. Potrivit art. 317 alin. “(2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. (3) În raport cu societatea bancară, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.”

Pornind de la acest text, fiind o dispoziție legală care ține de regimul primar imperativ, independența fiecărui soț în materia depozitelor bancare funcționează oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil și indiferent de natura juridică a sumelor de bani depuse. Avantajul practic al unei asemenea dispoziții este incontestabil.

Necesitatea prezenței ambilor soți pentru constituirea unor depozite bancare și efectuarea oricăror operațiuni legate de acestea sau cercetarea de către instituția bancară a naturii juridice a sumelor depuse, precum și a puterilor/drepturilor soțului deponent ar avea evident un caracter paralizant asupra dinamicii circuitului civil și comercial, incompatibil cu exigențele societății moderne.

Această independență presupune că fiecare soț, indiferent de regimul matrimonial aplicabil, poate solicita singur deschiderea unui cont de depozit, asemenea unui celibatar.

De asemenea, față de depozitar, deponentul este totdeauna reputat, chiar și după disoluția căsătoriei, că are libera dispoziție asupra fondurilor și titlurilor aflate în depozit. Independența fiecăruia dintre soți este, pe de o parte, expresia capacității sale de folosință care nu poate fi limitată de statutul de persoană căsătorită, iar, pe de altă parte, este expresia principiului neamestecului instituției de credit în afacerile clienților săi.

Se consideră că, prin convenție matrimonială, soții nu ar putea să anihileze această libertate de care fiecare soț beneficiază, în temeiul legii, în relațiile cu instituțiile de credit, ceea ce nu înseamnă, însă, că nu ar putea recurge la mecanisme precum contul comun (conjunctiv) cu privire la anumite sume de bani sau alte valori.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestei reguli, sunt necesare unele precizări:

a) Regula independenței se aplică în raporturile curente ale unui soț cu banca, respectiv în cazul contului de depozit. Nu sunt avute în vedere, în acest context, contractele bancare personalizate, cum este contractul de credit care implică asumarea unui risc din partea instituției de credit.

b) În ceea ce privește contul de depozit, acesta poate îmbrăca mai multe forme, precum: contul curent de disponibilități bănești (inclusiv contul de card), depozitul bancar (de fonduri și de titluri).

Este, totuși, de remarcat faptul că, fiind vorba de sume de bani, deci de bunuri mobile, chiar și în lipsa unui text expres, potrivit regulilor regimurilor matrimoniale, soluția ar fi fost aceeași, și anume, posibilitatea oricăruia dintre soți de a deschide singur un asemenea cont. Aceasta deoarece, chiar și în cadrul regimurilor comunitare, un soț poate dispune singur de bunurile mobile comune.

Dincolo însă de acest aspect, principiul independenței semnifică faptul că, practic, din punctul de vedere al instituției de credit nu interesează natura juridică a sumelor de bani depuse, raporturile dintre un soț și bancă fiind distincte de raporturile dintre soți cu privire la sumele depuse.

Textul are în vedere deopotrivă deschiderea și funcționarea contului bancar. Instituirea acestui principiu nu înseamnă că se ignoră total regulile regimului matrimonial. Numai că aceste reguli sunt aplicabile doar în raporturile dintre soți, iar nu și în raporturile dintre soțul deponent și instituția de credit. Altfel spus, soțul care nu este titular al contului nu poate opune instituției de credit regulile regimului matrimonial, pentru a interfera în raporturile dintre soțul titular și bancă.

În acest sens, în raporturile dintre soți depozitul bancar nu schimbă natura juridică a sumelor de bun comun sau propriu, regulile speciale în materie bancară neputând înlătura, în raporturile dintre soți, regulile aplicabile regimului matrimonial.

Dreptul la informare. Potrivit art. 318, “(1) Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanței de tutelă. (2) Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens. (3) Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional. (4) Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.”

Reversul independenței patrimoniale a soților îl constituie îndatorirea care revine fiecăruia dintre soți de a-l informa pe celălalt cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale.

Refuzul abuziv al unuia dintre soți de a furniza celuilalt aceste informații poate fi cenzurat de instanța de tutelă, astfel încât soțul pârât sau terțul deținător al informațiilor poate fi obligat să le prezinte.

Textul soluționează și problema specială care se poate ivi în cazul în care se constată că terțul refuză să furnizeze informațiile solicitate, opunând secretul profesional, astfel încât, practic, informațiile nu pot fi obținute decât la solicitarea soțului pârât. În acest caz, se instituie prezumția relativă, potrivit căreia susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

Potrivit celor menționate mai sus se arată că acțiunea unuia dintre soți, întemeiată pe dispozițiile art. 318, poate fi admisă numai dacă soțul reclamant justifică un interes legitim și nu acționează doar din spirit de șicană ori simplă curiozitate.

2.4.4. Adaptarea regimului matrimonial în situația de criză

Scopul regimului primar este și acela de a oferi soluții pentru depășirea situațiilor de criză, fiind organizate două categorii de mecanisme prin care se urmărește dozarea puterilor soților, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin limitarea puterilor celuilalt.

Un rol important revine în aceste momente instanței de judecată, care este chemată să dispună corectivele necesare, reglând astfel, până la revenirea la normal, raporturile patrimoniale dintre soți.

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soți. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soți intervine în anumite situații în care, în interesul familiei, unul dintre soți este abilitat de justiție, în mod excepțional, să exercite drepturile pe care le are celălalt soț potrivit regimului matrimonial.

Astfel, în condițiile art. 315 din C.civ., „(1) În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat. (2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator. (3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soți are natura unui mandat judiciar, calificarea rezultând expres chiar din denumirea marginală a textului.

Drept urmare, sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile din materia contractului de mandat, cu precizarea că prin hotărârea judecătorească se stabilesc condițiile, întinderea și durata de valabilitate a acestui mandat.

Sub aspect procedural, procedura instituirii mandatului judiciar poate fi calificată drept o procedură necontencioasă (grațioasă).

Cauzele. Mandatul judiciar este aplicabil în situațiile în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința.

Dacă se are în vedere faptul că mandatul judiciar este practic un substitut al tutelei și al curatelei, motiv pentru care încetează de drept prin luarea acestor măsuri de protecție a persoanei, rezultă că expresia „imposibilitate de a-și manifesta voința” poate avea conținutul dat de înseși cauzele care justifică instituirea tutelei sau, după caz, a curatelei.

Astfel, orientativ pot fi avute în vedere prevederile art. 164 referitor la condițiile punerii sub interdicție judecătorească, potrivit cărora această măsură se poate lua față de persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.

De asemenea, potrivit art. 178 din C.civ., curatela se instituie în următoarele cazuri:

a) dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

După cum s-a arătat în mod sugestiv în doctrină, căsătoria devine un mijloc, adesea cel mai bun, de protecție a soțului incapabil.

Conform celor prezentate mai sus, se poate considera că noțiunea de „imposibilitate de a-și manifesta voința” acoperă două tipuri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică (ipoteza în care voința unuia dintre soți nu se poate forma în mod valabil, spre exemplu, alienație, debilitate mintală, paralizie, comă etc.) sau de natură socială (absență îndelungată, dispariție, prizonierat – caz în care voința celuilalt soț nu poate fi cunoscută).

Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimează acordarea mandatului judiciar, să fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimțământul unuia dintre soți este necesar a fi exprimat.

De asemenea, față de cele mai sus arătate, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-și manifesta voința soțul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, deoarece soțul care se opune, prin ipoteză, nu este în imposibilitate de a-și exprima voința, dimpotrivă el și-o exprimă, dar în sens negativ.

Câmpul de aplicare a reprezentării judiciare. Puterile exercitate de soțul reprezentant. Potrivit art. 315 alin. (1) se prevede „posibilitatea pentru soțul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soț în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.

Dispoziția este aplicabilă indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși și vizează ansamblul bunurilor soților (proprietate exclusivă, comune sau proprii) și toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soț poate primi abilitare judiciară, chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soț (în cadrul separației de bunuri) sau bunuri proprii ale soțului reprezentat (în cadrul comunității de bunuri).

De asemenea, textul este aplicabil și în cazul bunurilor asupra cărora soții au un drept de proprietate pe cote – părți.

Cu referire la comunitatea legală de bunuri, alin. (3) al art. 315 prevede că dispozițiile art. 346 (referitor la actele de înstrăinare și grevare a bunurilor comune) și 347 (referitor la sancțiunea nulității relative) sunt aplicabile în mod corespunzător.

Aceasta înseamnă că și în cazul bunurilor comune, pentru situațiile în care legea impune consimțământul ambilor soți, (spre exemplu, actele de dispoziție grave cu privire la imobile), s-ar putea obține un asemenea mandat judiciar, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința. Dacă un soț încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviințarea instanței, actul este lovit de nulitate relativă, potrivit art. 347.

Întinderea reprezentării. Având caracter judiciar, limitele în care operează reprezentarea (natura mandatului, condițiile reprezentării, durata) sunt fixate prin chiar hotărârea judecătorească prin care se încuviințează această măsură.

Reprezentarea poate fi generală (pentru exercitarea tuturor drepturilor/puterilor soțului reprezentat, dar, ca și în dreptul comun, numai în ceea ce privește actele de administrare) ori poate fi specială (limitată la un act particular, fie de administrare, fie de dispoziție, având ca obiect bunuri determinate).

Condițiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii judecătorești, fiind fixate sau cel puțin trasate repere cu privire la condițiile esențiale ale actelor juridice.

Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este de asemenea fixată de judecător. Reprezentarea judiciară are un caracter esențialmente provizoriu, în sensul că nu se justifică menținerea ei în situația în care condițiile care au determinat-o și au legitimat o asemenea abilitare au dispărut.

Efectele reprezentării. Soțul care a primit abilitarea judiciară acționează ca un mandatar, consecința fiind aceea că efectele actului juridic încheiat se produc exclusiv în persoana și în patrimoniul soțului reprezentat. Numai în cazul bunurilor comune, dacă legea impune consimțământul ambilor soți, atunci actul va fi încheiat de soțul reprezentant în dublă calitate: în nume propriu și în numele soțului pe care-l reprezintă.

Încetarea mandatului judiciar. Potrivit art. 315 alin. (2) din C.Civ. se prevede că „În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în imposibilitate de a-și manifesta voința sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.”

Prin urmare, reprezentarea judiciară este concepută ca un substitut al tutelei sau, după caz, al curatelei, având un character temporar, respectiv până la instituirea acestor măsuri de protecție.

În concluzie, mandatul judiciar încetează: prin expirarea perioadei de valabilitate a acestui mandat (stabilită prin hotărârea judecătorească), precum și prin luarea unei măsuri de ocrotire față de soțul aflat în imposibilitate de a-și exprima voința (tutelă, curatelă), potrivit legii.

Aceste cauze speciale se completează, în mod corespunzător, cu modurile de încetare a mandatului din dreptul comun.

Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți. Măsura limitării judiciare a puterilor unuia dintre soți este edictată pentru a se proteja interesele familiei, reprezentând un remediu eficace pentru tendințele individualiste și atitudinile necugetate sau chiar rău-intenționate manifestate de unul din soți.

În condițiile art. 316 din C.civ. se prevede că:

„(1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt lovite de nulitate relativă. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de existența actului.

(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Prin aceste dispoziții legale se instituie o veritabilă limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soți de a dispune singur de anumite bunuri, chiar și în situația în care regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept.

Astfel, în cadrul regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de aplicare a regulii cogestiunii bunurilor comune (spre exemplu, dacă în situație normală unul dintre soți ar fi putut dispune singur de un bun mobil comun, prin aplicarea acestei măsuri se condiționează valabilitatea actului juridic de dispoziție având ca obiect respectivul bun de existența consimțământului ambilor soți).

Mai mult, în cadrul regimului separației de bunuri limita poate părea și mai frapantă, pentru că soțul proprietar exclusiv nu mai poate dispune singur și discreționar de acele bunuri determinate prin hotărârea judecătorească, instituindu-se regula cogestiunii, deși aceasta este specifică regimurilor comunitare.

Cu alte cuvinte, indiferent de regimul matrimonial căruia soții îi sunt supuși, legea impune necesitatea existenței consimțământului expres al celuilalt soț, extinzând, astfel, în mod excepțional, regula cogestiunii din materia bunurilor comune asupra unor bunuri care, în mod normal, nu intră în câmpul său de aplicare.

Se arată că, însă, că m ăsura trebuie să privească anumite bunuri, nefiind de conceput luarea unei măsuri generale, prin care să se limiteze dreptul unui soț de a dispune de toate bunurile asupra cărora are putere potrivit regimului matrimonial.

Condițiile măsurii. Pentru a putea fi dispusă, este necesar a fi întrunite cumulativ cerințele prevăzute în ipoteza normativă a normei juridice: încheierea de către unul din soți a unor acte juridice (a) prin care pune în pericol grav (b) interesele familiei (c), din formularea textului rezultând exigența unei legături de cauzalitate între (a) și (b)+(c).

Pentru o reprezentare clară a condițiilor în care se poate dispune această măsură se impune determinarea înțelesului noțiunilor de „pericol grav” și „interesele familiei”, cu precizarea că, dat fiind caracterul general al acestor concepte utilizate în conținutul normativ al dispoziției, în practică se pot ivi o serie de dificultăți legate de interpretarea și aplicarea textului.

a) pericol grav. Reținerea sau nu a unei stări de pericol cu caracter grav, generate de încheierea de către un soț a anumitor acte juridice, rămâne la aprecierea suverană a instanței, care va ține seama de circumstanțele particulare ale cauzei, de gradul de afectare a intereselor familiei, de nivelul de trai și condițiile materiale ale soților etc. Spre exemplu, se poate considera că această condiție este îndeplinită dacă un soț este risipitor, punându-se în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile privind suportarea cheltuielilor căsniciei.

Nu este necesar ca efectul grav și dăunător să se fi produs deja, finalitatea edictării acestei dispoziții de protecție fiind evitarea unei stări de pericol. În doctrina și jurisprudența franceză s-a admis că incidența textului este atrasă și atunci când pericolul este iminent sau, cel puțin, este foarte probabil să se producă într- un viitor apropiat.

b) interesele familiei. Fără îndoială, interesul familiei nu se rezumă la o însumare matematică a intereselor individuale ale fiecărui membru al familiei, și nici la interesul egoist al unuia dintre soți. Și cu privire la determinarea conținutului precis al acestei noțiuni, judecătorul este chemat să aprecieze, situație car este susceptibilă să genereze o jurisprudență contradictorie.

Deși este evident că în primul rând sunt avute în vedere interesele patrimoniale ale familiei, nu am exclude de plano incidența textului atunci când periclitate sunt interese de natură morală, nepatrimoniale.

Caracterele măsurii. Exigențele temporale ale art. 316 alin. (1) proiectează o vie lumină asupra rațiunii de a fi și a finalității acestei măsuri: simplu paliativ al unui grav conflict familial, măsura dispusă în temeiul acestui text nu poate sta la originea unui rearanjament durabil al raporturilor dintre soți.

De aici pot fi deduse și caracterele măsurii în discuție:

– poate fi dispusă în mod excepțional, caracter care rezultă expres chiar din formularea textului;

– este o măsură temporară, care se dispune pe o perioadă determinată, ce nu poate depăși doi ani, în această durată fiind incluse și eventuale prelungiri, acordate în temeiul art. 316 alin. (1);

– caracterul provizoriu, precar, în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată și înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esențială a împrejurărilor care au legitimat- o. Acest caracter se imprimă și asupra hotărârii judecătorești prin care se dispune, hotărârea pronunțată având o putere de lucru judecat provizorie.

Sancțiunea. Potrivit art. 316 alin. (2) teza I din C.civ., „Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt lovite de nulitate relativă.”

Termenul special de prescripție prevăzut de lege este de un an care începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soțul care nu și-a dat consimțământul a luat cunoștință de existența actului.

Pentru asigurarea opozabilității față de terți a hotărârii de încuviințare a măsurii, art. 316 alin. (1) teza a III-a prevede că hotărârea se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

Față de această dispoziție, practic, efectul anulării actului juridic trebuie suportat doar de terții de rea-credință, în cazul bunurilor mobile, sau de către terții care au încheiat actul doar cu unul dintre soți după îndeplinirea formalităților de publicitate în cartea funciară, în situația bunurilor imobile.

Capitolul 3

Convenția matrimoniala

Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii pentru a desemna, în realitate, aceeași noțiune: convenție matrimonială, contract matrimonial, contract de căsătorie sau convenție de căsătorie.

Codul civil român (1864) a folosit denumirea de „convenție matrimonială” (art. 1224) și „convenție de maritagiu” (art. 932).

Codul civil utilizează tot noțiunea de „convenție matrimonială”. Expresia „convenție matrimonială” este astfel tangențială noțiunii de regim matrimonial.

În general, convenția matrimonială este definită ca actul prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată durata căsătoriei.

Caracteristica generală a convenției matrimoniale este aceea de a fi încheiată de viitorii soți, pentru a produce efecte de la data încheierii căsătoriei și, în principiu, pentru toată durata căsătoriei, fără însă a exclude posibilitatea modificării regimului matrimonial inițial, fie că acesta este un regim convențional sau legal.

Trebuie însă precizat faptul că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soți a regimului matrimonial legal (de exemplu, cel al comunității legale de bunuri) nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale. În lipsa unei convenții matrimoniale, regimul matrimonial legal este direct aplicabil.

În acest sens, potrivit art. 312 alin. (1) din C.civ., “Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.”, iar potrivit art. 329 „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.”

Convenția matrimonială ocupă un loc aparte în dreptul contractelor. Pe de o parte, îi sunt aplicabile regulile generale din materia contractelor, iar pe de altă parte, este supusă unor multiple reglementări speciale.

3.1. Originea convenției matrimoniale

Obiceiul de a redacta un contract de căsătorie sau o convenție matrimonială nu este tocmai vechi. El nu exista la romani, unde regimul matrimonial nu era convențional, ci legal.

În dreptul roman singura formă de regim matrimonial era regimul dotal, care funcționa ca regim legal, nefiind cunoscute convențiile matrimoniale. Constituirea dotei era constatată printrun „instrumentum dotale”, care însă nu avea valoarea unei veritabile convenții matrimoniale, deoarece nu organiza propriuzis regimul matrimonial.

În Franța, înainte de secolul al XVI-lea existau numai regimuri legale: regimurile de comunitate în nord și regimul dotal în regiunile din sud. Abia la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea apare tendința de a se considera că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenții particulare. Cu timpul, aceste convenții devin din ce în ce mai frecvente și astfel contractul de căsătorie se transmite dreptului modern.

Convențiile matrimoniale sunt tradiționale și în dreptul nostru, fiind cunoscute chiar anterior Codului civil din 1864, în vechile legiuiri (Codul Calimach și Legiuirea Caragea).

3.2. Natura juridică

Din punctul de vedere al voințelor implicate în formarea sa, convenția matrimonială este un act bilateral (contract), calificare predominantă, pe care o regăsim atât în doctrina veche, cât și în dreptul comparat.

Convenția matrimonială, ca tipar juridic, poate să conțină și dispoziții de altă natură decât cele prin care se reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie, precum donații reciproce între viitorii soți sau donații făcute de alte persoane (de exemplu, părinți) viitorilor soți sau unuia dintre aceștia ori alte dispoziții care nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoașterea unui copil (care este un act unilateral).

Asemenea acte juridice își conservă natura juridică proprie, neputând altera calificarea convenției matrimoniale și nefiind, la rândul lor, alterate de împrejurarea că își găsesc suportul juridic într-o convenție matrimonială.

În ceea ce privește donațiile făcute în vederea căsătoriei, potrivit art. 1030 din Codul civil, donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie. Asemenea donații pot fi făcute chiar prin convenție matrimonială. Sancțiunea care intervine, în cazul în care căsătoria nu se încheie, este caducitatea.

3.3. Delimitarea convenției matrimoniale de alte instituții

Convenția matrimonială, a cărei esență o constituie patrimonialitatea raporturilor dintre soți, este distinctă de actul căsătoriei, ca manifestare de voință a viitorilor soți în vederea întemeierii unei familii. Există neîndoielnic profunde legături între convenția matrimonială și căsătorie.

Cu toate acestea, fiind două acte distincte ca natură juridică, convenția matrimonială are propriul său regim juridic. Chiar și în doctrina veche, care împărtășea teza contractualistă a căsătoriei, era subliniată distincția între căsătorie

– ca și contract principal – și convenția matrimonială – ca și contract accesoriu a cărui existență și durată depind de existența și durata căsătoriei. Erau, astfel, puse în lumină principalele deosebiri între căsătorie și convenția matrimonială:

– căsătoria este relativă la persoana și starea civilă a soților, pe când convenția matrimonială este relativă numai la bunurile soților;

– căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă, pe când convenția matrimonială se autentifică în fața organului competent;

– căsătoria este strict organizată și reglementată de lege, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, pe care părțile nu le pot modifica (este un act-condiție), pe când convenția matrimonială se bucură de o mare libertate, astfel încât părțile pot determina clauzele sale.

Apropierea convenției matrimoniale de logodnă se realizează în condițiile în care atât logodna, cât și convenția matrimonială preced căsătoria. Logodna constă în promisiuni reciproce de căsătorie. Convenția matrimonială se încheie, de regulă, înainte de căsătorie, în vederea căsătoriei.

După cum s-a arătat în literatura juridică, se poate vorbi doar de „o simplă coincidență” atunci când viitorii soți, logodiți, încheie o convenție matrimonială.

În realitate, efectele și scopul celor două instituții sunt diferite. Convenția matrimonială stabilește care vor fi raporturile juridice dintre soți cu privire la bunurile și datoriile soților, prin alegerea unui anumit regim matrimonial, în timp ce logodna este doar un proiect de căsătorie.

Convenția matrimonială produce efecte numai de la data și sub condiția încheierii căsătoriei, în timp ce logodna încetează ca efect al încheierii căsătoriei.

3.4. Formarea convenției matrimoniale

1. Condiții de validitate (de fond și de formă)

Vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii convenției matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei. În ceea ce privește capacitatea minorului de a încheia o convenție matrimonială, potrivit art. 337 din C.civ.: „(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă. (2) În lipsa încuviințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenția încheiată de minor poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător. (3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.”

Din analiza textului se remarcă faptul că acesta se referă expres la minorul care a împlinit vârsta matrimonială (adică 18 ani și, în anumite condiții 16 ani). Prin urmare, nu s-ar putea admite ca minorul de 14 sau 15 ani împliniți, care potrivit dreptului comun are capacitate de exercițiu restrânsă, să încheie o convenție matrimonială în vederea unei căsătorii pe care n-ar putea s-o încheie decât după ce împlinește vârsta matrimonială.

De asemenea, pentru încheierea convenției matrimonial de către un minor se va cere atât încuviințarea ocrotitorului legal, cât și autorizarea instanței de tutelă. În ceea ce privește încuviințarea ocrotitorului legal, vor fi avute în vedere prevederile art. 272.

Consimțământul persoanelor care trebuie să participe la încheierea convenției matrimoniale trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate pentru încheierea actelor juridice. Potrivit art. 330 din C.civ., încheierea convenției matrimoniale în fața notarului public presupune consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

Este deci necesar ca mandatarul să aibă o procură care să cuprindă în detaliu ansamblul clauzelor proiectului de convenție matrimonială. Prin aceasta, încheierea convenției matrimoniale se deosebește de încheierea căsătoriei care presupune consimțământul personal al viitorilor soți.

Obiectul convenției matrimoniale îl constituie regimul matrimonial pe care viitorii soți îl aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal.

Dar, libertatea viitorilor soți de a stabili regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei nu este absolută.

În acest sens, există atât limite generale, cât și limite speciale care îngrădesc această libertate.

În primul rând, este aplicabilă limita generală din material contractelor, potrivit căreia nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale legii și de la bunele moravuri.

Potrivit art. 332 alin. (2) din C.civ., „(…) convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.”

Cauza convenției matrimoniale (affectio conjugalis) o constituie intenția viitorilor soți de a stabili între ei raporturi patrimoniale de natură să asigure cadrul necesar realizării vieții de familie.

De regulă, convenția matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei. Convenția matrimonială poate fi încheiată chiar în ziua căsătoriei, după cum poate fi încheiată și în timpul căsătoriei, când are efectul unei convenții prin care se modifică regimul matrimonial.

Potrivit art. 330 alin. (2), convenția încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei. Potrivit art. 330 alin. (3) din C.civ. „Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.”

Prin urmare, chiar art. 330 din C.civ. permite soților să stabilească un termen de la care convenția matrimonială, încheiată în timpul căsătoriei, să producă efectul modificator al regimului matrimonial.

Condiții de formă. Tradițional, convenția matrimonială este un act solemn, pentru care se cere ad validitatem forma autentică notarială. Rațiunile pentru care a fost impusă această condiție sunt aceleași ca pentru actele solemne în general: protecția juridică a părților care sunt astfel consiliate de un profesionist al dreptului, având în vedere gravitatea și complexitatea convenției matrimoniale.

În același sens, art. 330 din C.civ. prevede că, sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială trebuie încheiată prin act autentic notarial.

Întrucât convenția matrimonială se încheie înainte de căsătorie, dar produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei, înseamnă că aceasta poate fi modificată până la momentul celebrării căsătoriei, cu respectarea acelorași condiții de formă.

Condiții de opozabilitate. În vederea ocrotirii propriilor interese, terții care intră în raporturi juridice cu soții sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște regimul matrimonial aplicabil, (regimul juridic al bunurilor soților, puterile de dispoziție ale fiecăruia dintre ei etc.), în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri. Această exigență este impusă și de principiul general al securității circuitului civil.

Pentru a produce efecte față de terți, de regulă, convențiile matrimoniale sunt supuse unor condiții de publicitate prescrise de lege.

Acestea trebuie respectate atât pentru convenția matrimonială inițială, cât și pentru eventualele modificări ale convenției matrimoniale aduse înainte de celebrarea căsătoriei.

Formalitățile de publicitate se clasifică în două categorii:

– formalități generale, care sunt direct legate de căsătorie;

– formalități speciale, pentru anumite categorii de persoane (comercianți).

Nerespectarea acestor formalități atrage inopozabilitatea față de terți a convenției matrimoniale.

De regulă, publicitatea organizată a convenției matrimoniale se asigură prin mențiune pe actul de căsătorie despre existența acesteia și, în unele sisteme de drept, prin înscrierea în registre speciale.

Codul civil consacră prevederi exprese publicității regimului matrimonial și, respectiv, convențiilor matrimoniale.

A) Publicitatea regimului matrimonial. Astfel, potrivit art. 313 alin. (2), „Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.” Alin. (3) al aceluiași articol stabilește că „Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.”

Prin urmare, opozabilitatea oricărui regim matrimonial se asigură prin îndeplinirea formalităților de publicitate.

Se poate, însă, lesne remarca faptul că, în realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimonial convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

În cazul în care s-a optat pentru regimul matrimonial al comunității legale, lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate este practic indiferentă, având în vedere că, în lumina art. 313 alin. (3), neîndeplinirea formalităților de publicitate face oricum aplicabil, regimul matrimonial al comunității legale, în raport cu terții.

Dacă nu s-ar da această soluție, ar însemna ca soții să fie tratați ca și concubinii, ceea ce contravine principiului potrivit căruia căsătoria presupune și existența unui regim matrimonial.

În sfârșit, art. 313 consacră expres sistemul publicității bazat pe cunoașterea efectivă (concepția subiectivă) a regimului matrimonial de către terți. Aceasta înseamnă că terții care au cunoscut efectiv, pe altă cale, regimul matrimonial convențional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităților de publicitate pentru a invoca inopozabilitatea acestuia.

B) Mecanismele de publicitate. În concepția Codului civil, publicitatea regimului matrimonial, respectiv a convențiilor matrimoniale, se realizează atât prin mențiune pe actul de căsătorie, cât și prin înscriere în Registrul național de publicitate a regimurilor matrimoniale.

Astfel, potrivit art. 291, „Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.”

De asemenea, art. 334 alin. (1) –(3) prevede că: „(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimonial se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, ținut în format electronic, potrivit legii. (2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4). (3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea formalităților de publicitate.”

Din cuprinsul acestor texte rezultă că mențiunea pe actul de căsătorie se face și în cazul în care regimul matrimonial ales este cel al comunității legale. În această ipoteză, ofițerul de stare civilă comunică la Registrul național notarial o copie de pe actul de căsătorie.

Dacă însă regimul ales este unul convențional, ofițerul de stare civilă comunică notarului public care a autentificat convenția o copie de pe actul de căsătorie, iar notarul public, la rândul lui, comunică un exemplar al convenției pentru a se efectua publicitatea convenției matrimoniale prin înscriere în Registrul național notarial.

Rezultă că, pe lângă publicitatea pe marginea actului de căsătorie, Codul civil instituie un sistem de publicitate a convențiilor matrimoniale prin registrul special de publicitate.

În primul rând, se pune problema clarificării raportului între publicitatea prin mențiune pe actul de căsătorie și publicitatea prin registrul special de publicitate.

Având în vedere prevederile exprese ale art. 313 alin. (2), precum și cele ale art. 334 alin. (1), rezultă că opozabilitatea față de terți este asigurată prin publicitatea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. Aceasta înseamnă că, deși sa făcut mențiune pe actul de căsătorie, dacă nu s-a realizat și înscrierea în acest registru, convenția matrimonială nu este opozabilă terților (afară de cazul în care ei au cunoscut-o pe altă cale, una dintre situații putând fi chiar prin luarea la cunoștință a mențiunii de pe actul de căsătorie).

Invers, dacă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu s-a făcut mențiune pe actul de căsătorie din cauza unei omisiuni a ofițerului de stare civilă, convenția matrimonială este opozabilă terților.

Dacă nu s-a făcut nici mențiunea pe actul de căsătorie și nici înregistrarea în registrul special, convenția matrimonială este opozabilă numai terților care au cunoscut-o în orice mod.

În al doilea rând, considerăm că soluția instituirii unui Registru național notarial în format electronic este în mod evident una modernă și judicioasă în raport cu soluțiile preconizate în variantele anterioare ale proiectului Codului civil, în sensul ținerii și organizării acestui registru la nivelul judecătoriilor.

În al treilea rând, înscrierea convențiilor matrimoniale în registrul special se face în cadrul unei proceduri din oficiu, de către notarul public care a autentificat convenția matrimonială, tocmai pentru a asigura o publicitate completă a convențiilor matrimoniale.

În sfârșit, potrivit art. 334 alin. (5), orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special al regimurilor matrimoniale și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.

3.5. Efectele convențiilor matrimoniale

Efectul specific al convenției matrimoniale, ca operațiune juridică, este identic tipului de regim matrimonial ales, care poate fi un regim de comunitate, de separație sau mixt.

Dincolo de efectul substanțial, convenția matrimonială, ca instrumentum, produce și efecte probatorii, actul fiind valorificat ca mijloc de probă a regimului matrimonial aplicabil între soți. Celelalte acte juridice cuprinse în convenția matrimonial (donații, clauze de atribuire etc.) vor produce efectele specific dreptului comun. Efectele în timp ale convenției matrimoniale coincid cu întinderea în timp a regimului matrimonial.

Potrivit art. 330 alin. (2) din C.civ. „Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei”, iar conform alin. (3) „Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei.”

Tot astfel, potrivit art. 313 „(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei. (2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. (3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.” De asemenea, conform art. 319 „(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. (2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.” Din textele menționate rezultă că trebuie să se facă distincție între efectele convenției matrimoniale (regimului matrimonial) între soți și efectele față de terți. Între soți, convenția matrimonială produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

Față de terți, convenția matrimonială produce efecte de la data îndeplinirii formalităților de publicitate. Ideal este ca data încheierii căsătoriei să coincidă cu data îndeplinirii formalităților de publicitate, astfel încât, și față de terți, regimul matrimonial instituit prin convenția matrimonială să producă efecte începând cu același moment, evitându-se situațiile în care, între soți să existe un regim matrimonial convențional, iar față de terți, soții să fie considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal, până la data îndeplinirii formalităților de publicitate. Efectele convenției matrimoniale încetează odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei, când încetează și regimul matrimonial și se pune problema lichidării acestuia.

3.5. Modificarea regimului matrimonial

3.5.1. Considerații generale

Tradițional, regimurile matrimoniale erau imutabile, ceea ce însemna că, în timpul căsătoriei, soții nu puteau modifica sau schimba regimul matrimonial sub imperiul căruia s-au căsătorit.

Principiul imutabilității a fost introdus în dreptul nostrum prin preluarea vechiului art. 1395 C.civ.fr., fiind consacrat de art. 1228 C.civ., din care rezultă că orice convenție matrimonial făcută după încheierea căsătoriei este nulă. Era, deci, permisă numai modificarea convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei.

În timp, regula imutabilității a fost abandonată. Mutabilitatea regimului matrimonial este cu atât mai necesară astăzi, în condițiile creșterii instabilității economice a familiei, majoritatea țărilor instituind posibilitatea soților de a modifica regimul matrimonial pe cale convențională, fie în mod liber, fie sub un anumit control judecătoresc, pentru a permite astfel soților să-și adapteze regimul matrimonial unor noi situații patrimoniale sau profesionale, intervenite în timpul căsătoriei.

3.5.2. Modificarea regimului matrimonial potrivit Codului civil

Spre deosebire de Codul familiei, care instituie un regim matrimonial unic, imperativ și imutabil (regimul comunității de bunuri), Codul civil, favorabil pluralismului și flexibilității, permite modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

În primul rând, considerăm că este necesar să se facă distincție între modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie și modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei.

Astfel, potrivit art. 336 din C.civ., convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 330 (înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat) și art. 332 (prin convenția matrimonial nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.)

Totodată, pentru opozabilitate față de terți, trebuie respectate condițiile de publicitate prevăzute de art. 334 și 335 pentru orice convenție matrimonială.

Modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie poate să aibă ca obiect chiar înlocuirea regimului matrimonial inițial ales de soți, după cum poate să privească doar anumite modificări în cadrul aceluiași regim matrimonial (de exemplu, în cadrul regimului comunității convenționale viitorii soți adaugă sau, după caz, elimină clauza de preciput).

Modificarea convenției matrimoniale înainte de căsătorie se realizează cu acordul tuturor persoanelor care au participat la încheierea ei.

În schimb, modificarea regimului matrimonial se realizează în timpul căsătoriei, după ce regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei și-a produs efecte. Și aceasta presupune încheierea unei convenții, care trebuie să îndeplinească toate condițiile convenției matrimoniale.

Deosebirea dintre cele două ipoteze constă, așadar, în faptul că, înainte de încheierea căsătoriei vorbim de modificarea convenției matrimoniale (pentru că nu există încă un regim matrimonial aplicabil), pe când în timpul căsătoriei se modifică însuși regimul matrimonial. Modificarea convenției matrimonial înainte de căsătorie presupune prezența tuturor celor care au participat la încheierea ei (a viitorilor soți, dar și, după caz, a terților care au făcut donații, potrivit principiului simetriei actelor juridice), în timp ce modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei se realizează doar cu acordul soților.

În al doilea rând, Codul civil face distincție între modificarea convențională (art. 369) și cea judiciară a regimului matrimonial. Art. 369 prevede posibilitatea modificării regimului matrimonial după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru convențiil matrimoniale. Aceasta este o modificare convențională.

Modificarea judiciară are în vedere trecerea pe cale judiciară de la regimul comunității de bunuri la regimul separației de bunuri, la cererea unuia dintre soți, dacă, prin actele încheiate, celălalt soț pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

3.5.3. Modificarea convențională a regimului matrimonial

Potrivit art. 369 din C.civ., „(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale. (2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. (4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.”

Din cuprinsul art. 369 alin. (1), rezultă că modificarea directă a regimului matrimonial presupune încheierea unei convenții matrimoniale, prin care fie se înlocuiește regimul matrimonial sub imperiul căruia soții s-au căsătorit, fie, după caz, soții aduc anumite modificări în cadrul aceluiași regim matrimonial.

Convenția matrimonială prin care se modifică regimul matrimonial trebuie să îndeplinească unele condiții generale de validitate ale contractelor, precum și unele condiții speciale.

Modificarea regimului matrimonial presupune consimțământul liber și neviciat al soților. Chiar dacă la încheierea convenției matrimoniale inițiale au fost părți și alte persoane decât viitorii soți, consimțământul acestor persoane nu este necesar la modificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei, spre deosebire de situația în care convenția matrimonială se modifică înainte de celebrarea căsătoriei.

Astfel, art. 369 alin. (1) se referă expres la soții care pot să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei, de unde rezultă că, deși la încheierea convenției matrimoniale au participat și alte persoane, rațiune pentru care, potrivit art. 330 alin. (1), convenția matrimonială se încheie „cu consimțământul tuturor părților”, pentru modificarea regimului matrimonial nu se cere și consimțământul acestora.

În ceea ce privește capacitatea, întrucât minorul care s-a căsătorit dobândește capacitate deplină de exercițiu, poate să încheie singur o asemenea convenție matrimonială de modificare a regimului matrimonial.

Codul civil instituie condiția ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin un an. După împlinirea acestui termen, soții pot modifica regimul matrimonial ori de câte ori doresc.

La modificarea regimului matrimonial trebuie să se țină seama de limitele impuse convenției matrimoniale. Astfel, în ceea ce privește obiectul convenției matrimoniale modificatoare, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 332 alin. (1) care statuează că „Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege” și, de asemenea, prevederile art. 312 alin. (2), potrivit cărora, “Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

Este cerută ad validitatem forma autentică notarială, ca și pentru încheierea convenției matrimoniale. Pentru opozabilitate față de terți, modificarea regimului matrimonial este supusă măsurilor de publicitate. Despre modificarea convenției matrimoniale se face mențiune în actul de căsătorie, iar, dacă unul dintre soți este comerciant, și în registrul comerțului.

Potrivit Codului civil, sunt aplicabile dispozițiile privind publicitatea convenției matrimoniale, astfel încât modificarea convențională a regimului matrimonial trebuie să fie înscrisă în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, pentru opozabilitate față de terți.

În plus, pentru a fi opozabilă terților, este necesar ca prin modificarea regimului matrimonial soții să nu fi urmărit fraudarea intereselor terților. Prin urmare, chiar dacă s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, modificarea regimului matrimonial nu este opozabilă terților, dacă modificarea s-a făcut în frauda intereselor lor.

În acest sens, creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Ei pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

Între soți, modificarea produce efecte, în principiu, de la data încheierii convenției în forma autentică notarială.

Față de terți, efectele se produc de la data îndeplinirii formalităților de publicitate.

În funcție de întinderea sau amploarea modificărilor, rezultatul poate să fie o înlocuire a regimului matrimonial cu un altul sau modificarea regimului existent.

Astfel, soții pot opta pentru o schimbare totală a regimului matrimonial, de exemplu, pot trece de la regimul de comunitate la un regim de separație de bunuri sau invers. În acest caz, abandonarea unui regim matrimonial în favoarea altuia, de alt tip, implică încetarea și, după caz, lichidarea regimului matrimonial anterior. De exemplu, dacă se trece de la regimul comunității la regimul separației de bunuri, încetarea regimului comunității de bunuri va fi urmată de lichidarea acestuia, în special de împărțeala bunurilor comune, fără însă ca legea să impună soților ca împărțeala să se facă odată cu schimbarea regimului sau într-un anumit termen de la data schimbării. Sub acest aspect, trebuie remarcat faptul că nu atât modificarea în sine a regimului matrimonial ar putea să aducă atingere creditorilor, cât eventualul partaj fraudulos al bunurilor comune, prin care, de exemplu, soții convin ca anumite bunuri să fie atribuite unuia dintre soți, pentru a frauda pe creditorii celuilalt soț, prin micșorarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. În acest caz, însă, creditorul are la îndemână acțiunea revocatorie împotriva actului de împărțeală făcut în frauda lui, potrivit art. 369 alin. (3).

În cazul în care se trece de la un regim de separație de bunuri la un regim de comunitate, de regulă, nu se ridică asemenea probleme complicate legate de lichidarea regimului matrimonial, deși nu este exclusă nici în cadrul separației existența unor bunuri în coproprietate, care pot fi supuse împărțelii.

Cu atât mai mult, dacă se menține regimul comunității, dar se modifică doar întinderea comunității – în sensul restrângerii sau al extinderii -, nu este necesară lichidarea regimului matrimonial anterior.

Pe de altă parte, soții pot opta pentru o schimbare parțială a regimului matrimonial, în sensul că pot să modifice doar regimul unuia sau al anumitor bunuri ori regulile referitoare la gestiunea bunurilor sau cele care privesc lichidarea regimului matrimonial, în condițiile art. 367.

3.5.4. Modificarea judiciară a regimului comunității de bunuri

Potrivit art. 370 alin. (1) din C.civ., „Dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.”

Se reglementează, astfel, posibilitatea unei modificări judiciare a regimului comunității, la cererea unuia dintre soți, constând în instituirea unui regim de separație de bunuri, care își va avea temeiul în hotărârea judecătorească.

Noțiunea de „interese patrimoniale ale familiei” este una de fapt, al cărei conținut se determină de instanța de judecată de la caz la caz. Instanța trebuie să stabilească existența unei legături de cauzalitate între actele săvârșite de unul dintre soți și „starea de pericol” pe care aceste acte o generează.

Potrivit alin. (2) al art. 370, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357, ceea ce înseamnă că instituirea judiciară a regimului separației de bunuri este precedată de lichidarea regimului comunității de bunuri.

Prin aceasta, modificarea judiciară a comunității de bunuri se deosebește de simpla împărțeală judiciară a bunurilor în timpul căsătoriei, care potrivit art. 358 alin. (4) nu implică și modificarea regimului matrimonial.

Potrivit alin. (3) al art. 370, dispozițiile art. 361 se aplică în mod corespunzător. Aceasta înseamnă că se va proceda la întocmirea inventarului bunurilor mobile proprii, care este supus formalităților de publicitate a convențiilor matrimoniale. Nu rezultă, însă, din text dacă, prin aceeași hotărâre judecătorească, instanța ia act și de inventarul bunurilor mobile sau dacă inventarul va fi întocmit separat de notarul public, la cererea soților. Evident, cea mai simplă soluție ar fi aceea ca, prin hotărârea judecătorească, instanța să ia act și de inventar.

Potrivit art. 371, separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360- 365. Între soți, efectele separației se produc retroactiv, nu de la data hotărârii judecătorești, ci de la data formulării cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice chiar de la data separației în fapt.

Măsura trecerii la separația de bunuri este una definitivă, nefiind prevăzută posibilitatea pentru soți de a cere instanței modificarea ulterioară a măsurii.

În acest context, se pune întrebarea dacă soții pot modifica, ulterior, acest regim pe cale convențională, de exemplu, în vederea reinstituirii comunității de bunuri. Se pare că nu există niciun impediment legal, dat fiind că art. 369 alin. (1) are în vedere înlocuirea convențională a „regimului matrimonial existent cu un alt regim”, fără să distingă după cum temeiul regimului matrimonial înlocuit este legal, convențional sau judiciar.

În primul rând, precizăm că potrivit art. 372 alin. (1), creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot intervene în cauză. Într-adevăr, dreptul de a cere separația de bunuri este un drept personal al soților, dat fiind și caracterul motivelor care pot justifica o asemenea măsură (interesele familiei).

De asemenea, conform alin. (2), convenția matrimonial nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.

În al doilea rând, pentru opozabilitate față de terți, alin. (3) al art. 370 prevede că se aplică în mod corespunzător dispozițiile:

– art. 291, ceea ce înseamnă că despre această schimbare judiciară se va face mențiune pe actul de căsătorie;

– art. 334 privind înscrierea acestei modificări în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, precum și în celelalte registre pentru opozabilitate față de terți;

– art. 335, potrivit căruia „(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale.

Prin aplicarea „în mod corespunzător” a acestui text, înseamnă că hotărârea judecătorească prin care s-a instituit regimul separației de bunuri nu poate fi opusă terților decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale. De asemenea, separația de bunuri instituită prin hotărâre judecătorească nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate cu oricare dintre soți înainte de modificarea judiciară a regimului matrimonial.

În sfârșit, potrivit alin. (2) al art. 372, „Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.” Aceasta înseamnă că, în măsura în care terții au fost prejudiciați prin instituirea regimului separației de bunuri, ei au la îndemână acțiunea pauliană (revocatorie) în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de la data la care au luat cunoștință mai înainte de hotărârea judecătorească prin care s-a instituit separația de bunuri.

De asemenea, ei pot, pe cale de excepție, să invoce oricând inopozabilitatea noului regim al separației de bunuri, respective inopozabilitatea lichidării regimului comunității de bunuri, dacă dovedesc că schimbarea sau lichidarea judiciară a regimului matrimonial s-a făcut în frauda intereselor lor.

Concluzii

Ca o concluzie la cele prezentate în lucrarea de licență pot spune că una dintre cele mai importante noutati introduse de Codul civil o constituie cele două regimuri matrimoniale noi, și anume: comunitatea convențională și regimul separației de bunuri.

Acestea constituie alternative la regimul comunitatii de bunuri, singurul existent anterior în sistemul nostru de drept și care rămâne regula si in noua reglementare. De mentionat ca si sotii din căsătorii încheiate inainte de intrarea in vigoare a codului civil pot sa aleaga unul dintre regimurile matrimoniale noi, cu respectarea conditiilor de forma si fond impuse de lege.

Potrivit art. 329 C.Civ., alegerea unui alt regim decat cel al comunitatii legale se face prin incheierea unei convenții matrimoniale, act solemn, încheiat în forma autentica in fata notarului public, cu consimtamantul tuturor partilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procura autentica speciala si continut predeterminat (art. 330 alin. (1) C.Civ.). În lipsa unei convenții matrimoniale valabile, casatoria se considera supusa regimului comunității legale. Potrivit art. 334 C.Civ., pentru a fi opozabila fata de terti, conventia matrimoniala este supusa unor formalitati de publicitate prin inscrierea in Registrul national notarial al regimurilor matrimoniale.

În funcție de natura bunurilor la care se refera, convenția se noteaza si in cartea funciara, se inregistreaza in registrul comertului, precum și în alte registre cerute de lege. Nerespectarea formalitatilor sus-mentionate se sancționează cu nulitatea absoluta a conventiei matrimoniale, ceea ce atrage aplicabilitatea regimului comunitatii legale.

În ceea ce priveste opozabilitatea regimului matrimonial față de terți, din punct de vedere practic, noua reglementare a regimurilor matrimoniale poate avea unele consecinte in materie de recuperare a creantelor creditorilor unuia dintre soți.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioara, sotii pot opta pentru o separatie de averi in timpul casatoriei, fie prin incheierea unei conventii matrimoniale prin care adopta regimul separatiei legale de bunuri, fie prin realizarea unei impartiri a bunurilor comune prin act autentic notarial sau prin hotarare judecatoreasca, fara schimbarea regimului matrimonial aplicabil. Împărțirea bunurilor comune in timpul casatoriei poate afecta drepturile creditorilor, care se vor putea indestula numai din averea, astfel redusa prin impartire, a sotului debitor.

Regimul primar imperativ este un ansamblu de norme  fundamentale,  in principiu imperative, aplicabile cu prioritate indiferent de regimul matrimonial ales de soți.  

Regimul primar reglementat de noul Cod civil nu se limitează la reglementarea unor norme legale imperative care să călăuzească funcționarea căsătoriei în perioade normale, ci instituie și unele mecanisme care se pot aplica în perioadele de criză conjugală.

Pentru astfel de situații, legiuitorul român confera instanței de tutelă competența de a interveni pentru rezolvarea problemelor ivite, punându-i la dispoziție două mecanisme specifice, constând în extinderea sau limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți.

Primul mecanism pus la indemana instanței de tutelă pentru a interveni în situatiile în care unul dintre soți se afla în imposibilitatea de a-și exprima voința îl constituie așa-numitul „mandat judiciar”, reglementat de art. 315 din Codul Civil.

Într-o astfel de situație, instanța poate încuviința celuilalt soț să îl reprezinte pe cel care este în imposibilitate de a-și manifesta voința în exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Este vorba, așadar, despre o extindere a puterilor soțului care solicită aceasta încuviințare, în forma unui mandat căruia instanța îi va stabili întotdeauna condițiile, limitele și perioada de valabilitate.

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Alexandru Ilie, Executarea silită în materia garanțiilor reale mobiliare, Editura Hamangiu, București, 2011.

Anitei Nadia Cerasela, Dreptul familiei –conform noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.

Avram C., C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, 2010.

Avram M., Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Banciu Adrian-Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil. Ed. 2, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011.

Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.

Bodoasca T., Studii de dreptul familiei, Ed.CH Beck, București, 2007.

Cadariu –Lungu Iolanda Elena, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Emese Florian, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed. 4, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011.

Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Lupascu Dan, Dreptul familiei, Editia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010.

Lupașcu Dan, Nicoleta Cristus, Ioana Pădurariu, Dreptul Familiei. Culegere de practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedura civila. Note de curs – Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2010.

Petrescu R.N., Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2011.

Vasilescu Paul, Regimuri matrimoniale. Partea generelă, Ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009.

II. Articole, studii în reviste de specialitate

Avram M., Independența reciprocă a soților în materia depozitelor bancare, în P.R., Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Ed. Rosetti.

III. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Bibliografie

I. Tratate, cursuri, monografii

Alexandru Ilie, Executarea silită în materia garanțiilor reale mobiliare, Editura Hamangiu, București, 2011.

Anitei Nadia Cerasela, Dreptul familiei –conform noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Avram Marieta, Andrei Laura Marina, Instituția familiei in Noul Cod Civil, Proiect finanțat de Uniunea Europeană, București, 2010.

Avram C., C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, 2010.

Avram M., Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006.

Banciu Adrian-Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civil. Ed. 2, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011.

Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.

Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.

Bodoasca T., Studii de dreptul familiei, Ed.CH Beck, București, 2007.

Cadariu –Lungu Iolanda Elena, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.

Emese Florian, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed. 4, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011.

Imbrescu Ion, Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Lupascu Dan, Dreptul familiei, Editia a 5-a, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010.

Lupașcu Dan, Nicoleta Cristus, Ioana Pădurariu, Dreptul Familiei. Culegere de practică judiciară, Editura Universul Juridic, București, 2010.

Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedura civila. Note de curs – Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul juridic, București, 2010.

Petrescu R.N., Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2011.

Vasilescu Paul, Regimuri matrimoniale. Partea generelă, Ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2009.

II. Articole, studii în reviste de specialitate

Avram M., Independența reciprocă a soților în materia depozitelor bancare, în P.R., Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Ed. Rosetti.

III. Legislație

Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).