Controlul Prealabil de Constitutionalitate
Introducere
În România, despre un control de jurisdicționalitate care să înlocuiască controlul de factură politică, se poate vorbi începând cu anul 1912, moment asimilat ca importanță celui de la 1803, din SUA, respectiv soluția Curții Supreme de Justiție a SUA în procesul Marbury vs. Madison, însă consacrarea instituțională coincide cu momentul intrării în vigoare a Constituției din 1923, care a reglementat expres un asemenea control. După o perioadă de lipsă a controlului de constituționalitate, ca, de altfel, a tuturor mecanismelor statului de drept democratic (perioada comunistă), începând cu Constituția din 1991 se reintroduce în sistemul românesc și această garanție constituțională. Dar, legiuitorul constituant a ales să renunțe la tradițional, un sistem al controlului jurisdicțional exercitat de instanța judecătorească supremă, și a optat pentru o altă variantă, și anume controlul politico-jurisdicțional încredințat unui organism special și specializat, altfel spus, a optat pentru „modelul european” de control al constituționalității. În concret, acest sistem al constituționalității are în centru o Curte Constituțională, organul specializat și special înființat în acest scop.
În România s-a optat pentru un sistem al constituționalității hibrid, în condițiile în care Curtea Constituțională exercită atât un control a priori, prealabil sau preventiv, cât și un control a posteriori, ulterior sau represiv.
În cadrul diverselor forme de control inerente constituționalizării exercițiului puterii publice (de exemplu, controlul de legalitate, controlul parlamentar, controlul jurisdicțional, controlul de oportunitate), controlul constituționalității ocupă un loc aparte și are un scop special – asigurarea supremației Constituției, ca lege fundamentală a unui stat – și consecințe deosebite și complexe. Încă de la începutul conturării sistemului de control al constituționalității, acest control a fost strâns legat de exprimarea și garantarea intangibilității voinței publice generale.
Așadar, este cel care are ca obiect atât legile ordinare cât și cele organice, inclusiv legile de ratificare a unui tratat sau acord internațional, chiar și tratatul sau acordul internațional înainte de adoptarea legii de ratificare, sau inițiativele de revizuire a Constituției înainte de sesizarea Parlamentului și după adoptarea lor de către Camerele Parlamentului, dar înainte de a fi supuse aprobării prin referendum.
Astfel, controlul se interferează în procesul legislativ, deoarece, dacă legea este declarată constituțională, se reia procedura de promulgare, iar dacă este constatată ca fiind neconstituțională, se trimite Parlamentului spre reexaminare, pentru a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției pe temeiul efectelor erga omnes ale deciziei Curții; în ce privește tratatele și acordurile internaționale, în vederea ratificării este necesară înlăturarea viciului de neconstituționalitate. Pentru inițiativele de revizuire a Constituției decizia Curții condiționează promovarea lor în Parlament (până în prezent a fost o singură decizie care, constatând neconstituționalitatea, a împiedicat promovarea sa, și o decizie recentă cu privire la Legea de revizuire a Constituției din 2003, care a împiedicat adoptarea unor soluții din propunerea legislativă elaborată de către Comisia constituită în acest scop).
O trăsătură fundamentală a controlului este limitarea sa în timp. Mai concret, până la promulgarea legii, ordinare sau organice, până la adoptarea legii de ratificare a tratatului sau acordului internațional sau în termen de 10 zile de la autosesizarea Curții cu inițiativa de revizuire a Constituției. Poate fi declanșat doar de titularii prevăzuți de art. 146 lit. a) și b) din Constituție. Pentru opoziție reprezintă un mijloc de apărare a minorității politice parlamentare în disputa sau cu majoritatea, conflict care se prelungește pe tărâmul constituționalității legii sau tratatului ori acordului internațional înainte de a fi ratificate și nu poate privi decât legile ordinare sau organice. Este inadmisibil față de o lege, tratat sau acord internațional în vigoare, acestea putând fi controlate doar pe calea excepției de neconstituționalitate, precum și față de o lege de revizuire a Constituției, după aprobarea sau infirmarea de către corpul electoral, prin referendum.
Capitolul I
Noțiunea de control al constituționalității legilor
Statul de drept presupune domnia legii. Pe de altă parte, exercitarea puterii politice trebuie să aibă loc în limitele conferite de lege și cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Legea trebuie să fie expresia voinței generale, altfel ea nu se poate impune respectului general. Constituția este actul fundamental care se situează deasupra legii. Supremația Constituției are nevoie, în acest sens, de un suport special, în caz contrar ea rămânând la valoarea unei simple legii. În acest scop a fost concretizat un mecanism eficace concretizat într-o instituție juridică denumită controlul constituționalității legilor, care cuprinde ansamblul de proceduri prin care se asigură supremația Constituției.
Secțiunea I. Importanța controlului de constituționalitate
Pentru statul de drept, controlul de constituționalitate este o condiție esențială, deoarece garantează supremația efectivă a Constituției, actul juridic suprem pe care se bazează întreaga ordine juridică într-un stat. Statul de drept există și se exprimă cel mai clar prin supremația Constituției, înțeleasă nu doar ca o trăsătură sau principiu al sistemului juridico-statal, ci și ca esența constituționalismului, ca stare ce garantează constituției viabilitate și eficiență.
Teoria separației și echilibrului între puteri a fost sursa originară a unei soluții juridice ingenioase și eficiente, și anume crearea unei instituții juridice speciale, distincte, care să organizeze și să permită extinderea controlului și asupra actelor Parlamentului, în special asupra legilor. Astfel,dacă supremația Constituției este dominanta statului de drept, este firesc că și Parlamentul, la rândul său, să se subordoneze Constituției.
Secțiunea a II-a. Cadrul general al apariției controlului de constituționalitate
Organul competent să constate neconformitatea unei legi sau a unor dispoziții dintr-o lege cu Constituția diferă de la un sistem constituțional la altul, modul de reglementare a relațiilor fundamentale și tradiția constituțională determinând fiecare stat să-și stabilească organismul care să realizeze justiția constituțională.
În statele cu constituții flexibile nu se ridică problema constituționalității legilor, adică a conformității lor cu Constituția. Explicația constă în aceea că, în condițiile unui asemenea sistem, o lege care introduce dispoziții contrare constituției nu constituie o încălcare a acesteia, ci doar o modificare a ei. Spre deosebire de acestea, în statele cu constituții rigide, „constituția scrisă este înzestrată cu o forță juridică superioară legilor ordinare ca urmare a faptului că ea poate să le modifice oricând, dar nu poate fi modificată de acestea”.
În materia controlului constituționalității legilor, doctrina juridică admite, în principiu, că este posibilă includerea principiului constituționalității legilor în principiul legalității, ca parte componentă a acestuia din urmă. Principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemului organizării politice, principiul legalității presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după procedura prestabilită, cu respectarea dispozițiilor din actele normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziție superioară celor emitente în sistemul statal respectiv. Ca principiu fundamental de organizare și funcționare a sistemelor organelor statului, acesta implică respectarea tuturor actelor normative. Față de această situație și legea ordinară trebuie să fie în acord cu Constituția, pentru a întruni condiția de legalitate. Constituționalitatea legii nu înseamnă în fond altceva decât cerința de legalitate a legii, în ideea că legea trebuie să se adopte cu respectarea normelor constituționale, iar controlul constituționalității legilor reprezintă activitatea de verificare a conformității legii cu Constituția, iar ca instituție a dreptului constituțional, cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente de a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce se impun după realizarea acestei proceduri.
Secțiunea a III-a. Obiectul controlului de constituționalitate
Instituția controlului constituționalității legilor are ca fundament, așadar, principiul egalității , fiind o adevărată cerință de legalitate a legii, în sensul că legea trebuie să respecte normele constituționale. Întrebarea ce s-a pus în doctrină este de a ști dacă numai legea, în sensul său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate fi obiect al controlului de constituționalitate sau și alte acte normative ar putea fi supuse acestei forme de control.
De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forță juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deși sunt emise de alte autorități decât Parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativă, se regăsesc în toate sistemele constituționale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe. Celelalte acte normative, provenind de la autoritățile executive, sunt emise în executarea legilor și nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile. Actele administrative nu pot conține reglementări primare (reglementări cu caracter independent), iar controlul legalității lor (și implicit al constituționalității) se realizează prin mijloace obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele emise de organele judecătorești au și ele un regim diferit. Controlul constituționalității acestora nu se face în aceeași modalitate ca în cazul actelor normative legislative sau de executare, aceasta deoarece organele judecătorești nu au menirea de a emite norme de principiu, ci numai de a aplica legea. Există un control specific în cadrul căruia se realizează controlul legalității (și implicit al constituționalității) pentru actele emise de către organele judecătorești – și anume, controlul judiciar.
Secțiunea a IV-a. Funcțiile controlului de constituționalitate
Controlul constituționalității legilor apare ca rezultatul unor realități statale și juridice, însă, în același timp, el este și garanția unor structuri și principii constituționale. În prezent, sunt de necontestat funcțiile acestui control, având în vedere că scopul esențial urmărit prin exercitarea sa este, în principal, garantarea supremației constituției. Această supremație implică și garantarea separației echilibrului/echilibrului puterilor în stat, dar și protecția drepturilor fundamentale ale omului.
În opinia lui Louis Favoreu, controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice. O altă funcție importantă este și exprimarea eficientă a opoziției parlamentare; dacă pentru a se adopta sau a se modifica Constituția este necesar votul a cel puțin două treimi dintre parlamentari (majoritate greu de realizat fără concursul opoziției), pentru a se adopta și a se modifica o lege este nevoie de un cvorum și o majoritate mai mici. În această ultimă situație, opoziția are un drept consacrat în legea fundamentală prin care are i se dă posibilitatea de a se exprima – de a cere unor autorități competente să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legilor astfel adoptate.
Capitolul II
Supremația Constica instituție a dreptului constituțional, cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente de a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce se impun după realizarea acestei proceduri.
Secțiunea a III-a. Obiectul controlului de constituționalitate
Instituția controlului constituționalității legilor are ca fundament, așadar, principiul egalității , fiind o adevărată cerință de legalitate a legii, în sensul că legea trebuie să respecte normele constituționale. Întrebarea ce s-a pus în doctrină este de a ști dacă numai legea, în sensul său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate fi obiect al controlului de constituționalitate sau și alte acte normative ar putea fi supuse acestei forme de control.
De principiu, controlul constituționalității legilor privește numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forță juridică egală cu a legii acele acte juridice care, deși sunt emise de alte autorități decât Parlamentul, intervin și reglementează relații sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte sunt rezultatul fenomenului de delegare legislativă, se regăsesc în toate sistemele constituționale, cel mai adesea sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe. Celelalte acte normative, provenind de la autoritățile executive, sunt emise în executarea legilor și nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile. Actele administrative nu pot conține reglementări primare (reglementări cu caracter independent), iar controlul legalității lor (și implicit al constituționalității) se realizează prin mijloace obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele emise de organele judecătorești au și ele un regim diferit. Controlul constituționalității acestora nu se face în aceeași modalitate ca în cazul actelor normative legislative sau de executare, aceasta deoarece organele judecătorești nu au menirea de a emite norme de principiu, ci numai de a aplica legea. Există un control specific în cadrul căruia se realizează controlul legalității (și implicit al constituționalității) pentru actele emise de către organele judecătorești – și anume, controlul judiciar.
Secțiunea a IV-a. Funcțiile controlului de constituționalitate
Controlul constituționalității legilor apare ca rezultatul unor realități statale și juridice, însă, în același timp, el este și garanția unor structuri și principii constituționale. În prezent, sunt de necontestat funcțiile acestui control, având în vedere că scopul esențial urmărit prin exercitarea sa este, în principal, garantarea supremației constituției. Această supremație implică și garantarea separației echilibrului/echilibrului puterilor în stat, dar și protecția drepturilor fundamentale ale omului.
În opinia lui Louis Favoreu, controlul constituționalității legilor apare ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice. O altă funcție importantă este și exprimarea eficientă a opoziției parlamentare; dacă pentru a se adopta sau a se modifica Constituția este necesar votul a cel puțin două treimi dintre parlamentari (majoritate greu de realizat fără concursul opoziției), pentru a se adopta și a se modifica o lege este nevoie de un cvorum și o majoritate mai mici. În această ultimă situație, opoziția are un drept consacrat în legea fundamentală prin care are i se dă posibilitatea de a se exprima – de a cere unor autorități competente să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legilor astfel adoptate.
Capitolul II
Supremația Constituției. Protecția supremației Constituției
Supremația Constituției este o sursă a stabilității ei. O Constituție este făcută pentru a traversa și a supraviețui războaielor, crizelor economice globale, unor perioade de ineficiență socială și/sau economică, fluctuațiilor de opinie publică, chiar și perioadelor de scădere dramatică a încrederii populare în organele statului și, în general, oricărui tip de instabilitate socială sau politică, indiferent de cauze sau de context. Supremația constituției unei democrații liberale implică faptul că orice conflict de interpretare este tranșat de o instanță de ultim resort, Curtea Constituțională și că această instanță are atat plenitudinea competenței juridice, cât și capacitatea de a le acoperi. Ceea ce înseamnă că prin Constituție sistemul juridic să fie considerat închis și că în corpul judecătorilor să se regăsească într-o proporție suficientă independența și înțelepciunea, erudiția și imaginația, curajul și atașamentul constant și uniform pentru valorile supreme, probant cu mult înainte de numirea în funcție.
Așadar, prin esența sa, ca și prin funcția sa socială, Constituția are o valoare juridică superioară față de orice altă normă de drept. Superioritatea Constituției este o construcție teoretică întemeiată pe logica formală a așezării normelor juridice într-o ordine ierarhică, în funcție de criterii raționale și pe principiul suveranității naționale, potrivit căruia poporul este îndreptățit să pretindă guvernantului ca acesta să-i respecte voința suverană exprimată în principiile și dispozițiile constituționale. În consecință, toate actele normative adoptate de Parlament și de Guvern, precum și actele emise de celelate autorități publice, trebuie să se conformeze normelor și principiilor constituționale. În cazul în care un act normativ, inclusiv o lege adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare și funcționare al acestuia, contravine Constituției, acesta nu poate produce efecte.
Supremația Constituției este un principiu fundamental nu doar al dreptului constituțional, dar al întregii organizări politico-statale și al sistemului de drept. Chiar dacă nu ar fi proclamată expres în Constituție, supremația acesteia se impune ca atare, fiind astfel receptată în conștiința colectivă a poporului. În literatura juridică, o definiție mult mai complexă pentru noțiunea de „supremație a constituției” a fost oferită de profesorul Ioan Muraru, care consideră că în sfera conceptului intră trăsături și elemente (valori) politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a Constituției în sistemul de drept și în intregul sistem social-politic al unei țări.
Un prim factor determinant al supremației Constituției care justifică, totodată, ideea de control al constituționalității legilor constă în faptul că dispozițiile și principiile înscrise în Legea fundamentală reglementează principalele raporturi de putere și exprimă voința suverană a poporului în materie de guvernare. Este o cerință esențială ca în Constituție să se reflecte cât mai real opțiunea poporului pentru forma de guvernământ și caracterul regimului politic, pentru instrumentele și modalitățile dezirabile de exercitare a puterilor în stat. De aceea în unele țări Constituția adoptată de Adunarea Constituantă se aprobă prin referendum național de către un larg corp electoral. Deoarece Constituția conține astfel de dispoziții- validitate de reprezentanții poporului și, după caz, chiar de aceasta, prin vot referendar -, este firesc ca Parlamentul să nu poată deteriora sau încălca prin lege ordinea publică stabilită prin dispozițiile constituționale, iar în cazul în care forul legislativ ar adopta o astfel de lege, să existe un organism și o procedură solemnă de invalidare a acesteia, astfel încât voința suverană a poporului reflectată în Constituție, să nu poată fi încălcată sau viciată.
Argumentele oferite în literatura juridică în favoarea supremației Constituției sunt substanțiale și întăresc ideea de supremație materială a Constituției. Astfel, s-a spus că ea legitimează puterea, convertind voințele individuale sau colective în voința de stat; conferă autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea; determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice; prin consacrarea drepturilor fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice; indică sensul sau scopul activității statale, adică valorile politice, ideologice și morale sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic; Constituția reprezintă temeiul fundamental și garanția esențială a ordinei de drept, fiind, în cele din urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor juridice.
Constituția este supremă și în sens formal. Procedura de adoptare a constituției exteriorizează o forță particulară, specifică și incesibilă, care se atașează dispozițiilor ei. În acest sens, se face distincție între puterea constituantă originară și puterea constituantă derivată. Prima adoptă o nouă constituție, în situația unei soluții de continuitate, de ruptură în sistemul legal, ca urmare a trecerii de la un regim politic la altul; cea de-a doua modifică sau completează, prin revizuire, o constituție existentă, în vigoare.
Puterea constituțională originară, necondiționată, are menirea de a realiza un edificiu constituțional nou, de a stabili o constituție nouă. Aceasta este o formă de manifestare a puterii constituante mai ales atunci când apare un stat nou sau când, după perioade revolute, constituția în vigoare trebuie revoluționată. Problemele care apar sunt de a ști cine este titularul puterii constituționale originare și de a justifica legitimitatea operei sale constituționale.
Puterea constituantă originară este puterea celui care a creat statul sau a celui care a înfăptuit revoluția, având ca obiectiv și stabilirea unei noi ordini juridice. Puterea constituantă originară este o putere primară, care se atașează poporului sau, uneori, individului sau grupului social care încadrează o nouă idee de drept – ca expresie a unei noi concepții politice și filosofice. Legitimitatea operei constituționale facută de o putere constituțională originară, deci în afara unei forme prestabilite, se sprijină pe însuși faptul istoric săvârșit (constituirea unui nou stat, înfăptuirea unei revoluții care radicalizează întregul ansamblu societal).
Puterea constituantă derivată (instituită) nu va avea posibilitatea de a adopta o nouă constituție, ci numai de a o revizui pe cea existentă, fiind așadar, o putere condiționată, prin reguli constituționale prestabilite, cât privește organizarea ei, cât și prerogativele: puterea de a revizui.
Capitolul III
Apariția controlului de constituționalitate a legilor
Controlul constituționalității legilor, ca fenomen juridic, a apărut la un interval de timp destul de scurt după redactarea primelor constituții scrise, transformându-se rapid într-o veritabilă instituție juridică a dreptului constituțional. Această instituție a controlului de constituționalitate a apărut ca o garanție pentru pacificarea vieții politice și autentificarea schimbărilor și alternanțelor politice, reprezentând rezultatul unor realități statale și juridice și garanția principiilor constituționale. Introdus pe cale jurisdicțională în Statele Unite ale Americii, prin celebra decizie Marbury vs.Madison de la începutul secolului al XIX-lea, controlul constituționalității legilor a ridicat o problemă de ordin politic, motiv pentru care controlul s-a afirmat mai greu în practica statelor europene și mai apoi în alte state ale lumii.
Secțiunea I. Cauzele apariției
a) Apariția constituțiilor scrise. Controlul constituționalității legilor a apărut relativ repede, după apariția primelor constituții scrise. Nevoia de a asigura acestor constituții o stabilitate și o recunoaștere față de regulile nescrise întâlnite până atunci a determinat apariția acestei noi instituții. Controlul de constituționalitate legitimează caracterul suprem al normelor constituționale și contribuie la consolidarea distincției dintre constituții și celelalte legi. Stabilitatea în timp a regulilor constituționale duce cu sine și la o stabilitate și o predictibilitate a ordinii juridice a unui stat.
b) Asigurarea separației puterilor în stat. Includerea principiului separației puterilor în stat în constituții a determinat și asigurarea unor garanții necesare respectării acestui principiu. Controlul de constituționalitate este o modalitate prin care se asigură faptul că toate puterile în stat își îndeplinesc atribuțiile ce le revin și respectă legea în raporturile dintre ele (Parlamentul respectă procedura constituțională de adoptare a legilor și nu intervine în activitatea altei puteri prin anularea unor hotărâri judecătorești, de exemplu). În timp, acest lucru va duce la apariția unei specializări a autorităților statului, ele îndeplinind doar atribuțiile ce le revin conform legii, fiindu-le interzisă îndeplinirea altor autorități statale (de exemplu, rezolvarea conflictelor de competență dintre autoritățile statului).
c )Armonizarea intereselor societății, mai ales în statele federale. Existența mai multor rânduri de organe centrale de stat la nivelul statelor federale și a unor legi diferite în aceste state a necesitat o armonizare a intereselor societății în cadrul acestora, mai ales ca urmare a tendințelor de centralizare sau dimpotrivă, de descentralizare în cadrul federației. Controlul constituționalității asigură în statele federale o interpretare și o aplicare unitară a normelor constituționale în fiecare dintre statele parte componentă a unei federații. Pot fi verificate din punct de vedere al constituționalității legilor atât legile statului federal, cât și legile statelor federate.
Deși utilitatea controlului de constituționalitate este de necontestat, ea nu este suficientă pentru a justifica astfel apariția sa și răspândirea foarte largă pe care o cunoaște instituția în prezent. Este necesară, în acest sens, o analiză a cauzelor care determină ca legile ordinare să încalce prevederile Constituției. Subiectul se impune a fi tratat întrucât, față de situația că în unele sisteme constituționale legea și constituția sunt adoptate de același organ de stat (Parlamentul), apariția unor neconcordanțe între constituție și lege pare, la prima vedere, imposibilă.
Neconcordanțele existente între legea ordinară și legea fundamentală își au izvorul în contradicțiile sociale, în raporturile dintre forțele sociale. Este absolut cunoscut faptul că atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituția, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. Însă, de multe ori aceste legi contravin intereselor – manifestate în textele constituționale – grupului care a fost la putere (sau mai influent) în momentul în care s-a adoptat constituția.
Una din cauzele fundamentale ce determină aceste neconcordanțe dintre constituție și legile ordinare o reprezintă și rigiditatea exagerată a unor constituții, rigiditate explicabilă prin faptul că, neputând fi modificate perioade lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese sociale care apar pe parcurs, interese ce se exprimă prin legile care se adoptă și care, astfel, se sfârșesc prin a fi în contradicție cu legea fundamentală. În lista celorlalte cauze ale acestor neconcordanțe se înscrie și neobservarea regulilor de tehnică legislativă. Este posibil ca uneori nu conținutul normativ al legii să contravină legii fundamentale, ci procedura adoptării acesteia să nu fi respectat prevederile constituționale.
Secțiunea a II-a. Evoluție istorică și controverse teoretice
Instituția controlului constituționalității legilor a apărut la un interval de timp destul de scurt după apariția fenomenului de constituție și se încadrează în curentul de gândire al constituționalismului.
O importanță considerabilă din perspectivă istorică o are controlul judecătoresc instaurat în S.U.A. încă de la începutul secolului al XIX-lea, cu toate că dreptul Curții Supreme de a se pronunța asupra constituționalității legilor nu este statuat în Constituția S.U.A. Prin decizia Marbury versus Madison din 1803, Curtea Supremă a Statelor Unite și-a atribuit abuziv dreptul de a decide asupra constituționalității legilor. Factorii ce au dus la crearea controlului judecătoresc în S.U.A au fost forma federală a statului, unele tradiții din organizarea coloniilor, dar și ideea – prezentă în mentalitatea politică – a unei subordonări efective a legii față de constituție și a posibilității concrete de a impune o formă de control chiar și a legislatorului.
Speța pornește de la schimbarea puterii politice atât în Congresul S.U.A cât și cu privire la Președintele statului, în urma alegerilor din 1800, fapt urmat de o perioadă de tranziție a puterii, în care Președintele învins a mai realizat în utimele zile ale mandatului său unele numiri în funcții, între altele și numiri în funcții de judecător la nivelul statelor federate. Unele dintre aceste acte de numire nu au putut ajunge la timp la autoritățile și la persoanele interesate, așa încât noul Președinte al SUA a realizat și el numiri, ale altor persoane, în aceleași funcții. Știind că a fost numit în funcția de judecător de pace, dar neprimind actul oficial de învestitură, A.W. Marbury, judecător numit de președintele învins în alegeri, a intentat recurs în fața Curții Supreme de Justiție a SUA, invocând dispoziții ale legii de organizare judecătorească prin care se permite acestei autorități judecătorești să solicite autorităților executive să aducă la îndeplinire anumite obligații (injocțiune). John Marshall, președintele Curții Supreme de la acea dată, numit în această funcție de Președintele SUA ieșit câștigător în alegeri, a redactat o opinie concurentă (opinie personală a unui judecător care aduce argumente juridice în sprijinul soluției judecătorești la care a ajuns și majoritatea judecătorilor din completul de judecată) care a fundamentat apariția controlului constituționalității legilor exercitat pe cale judecătorească.
Recunoscând dreptul lui Marbury de a se adresa Curții Supreme de Justiție, John Marshall a constatat însă că instanța supremă nu poate adresa executivului injocțiunea solicitată, deoarece prevederile legii de organizare judecătorească pe care se bazau această competență erau incompatibile cu Constituția SUA. Prin această soluție, John Marshall nu aducea atingere nici puterii politice învinse în alegeri pentru că părea că recunoaște, implicit, numirile în funcție realizate de anteriorul Președinte al SUA, dar nici nu făcea posibile consecințele juridice ale exercitării acestei puteri în ultimele sale zile de mandat. Fundamentarea controlului de constituționalitate și acceptarea sa unanimă – chiar și de către cei care inițial ar fi negat competența judecătorilor de a verifica regularitatea constituțională a legilor – s-au realizat prin intermediul unui silogism: Constituția este legea fundamentală a oricăruit stat, ce include norme juridice supreme față de toate celelalte norme juridice; legea de organizare judecătorească este contrară Constituției; așadar, legea trebuie invalidată ca neconstituțională, pentru a se respecta și a se garanta supremația legii fundamental.
Secțiunea a III-a. Considerații generale privind începuturile controlul jurisdicțional de constituționalitate în România
Dreptul de a controla actele puterii politice reprezintă, indiferent de țară, o armă redutabilă împotriva acestei puteri. România modernă, născută în 1866, a înscris ca nevoie prioritară, organizarea unei justiții puternice și independente, proiect a cărui punere în practică nu a fost ușoară, în contextul istoric și politic al societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În acel moment, justiția era aservită politicului, mai mulți factori contribuind la acest lucru. Judecătorii au fost recrutați chiar și dintre persoane fără pregătire juridică sau/și fără experiență, ceea ce îi făcea dependenți față de puterea politică. În plus, nu doar că numirea lor se făcea de către executiv, dar ei nu se bucurau nici de inamovibilitate. În aceste condiții, adoptarea către sfârșitul secolului a unei noi legi care organiza justiția pe baze moderne a constituit ocazia pentru o reconsiderare a statutului judecătorului.
Atât în 1912 cât și în 1991, judecătorul a dedus dreptul său de a controla constituționalitatea legilor din principiul separației puterilor în stat, ceea ce poate explica absența justiției constituționale în regimuri care nu sunt organizate conform acestui principiu, cu deosebire în țările comuniste. Cu toate deosebirile existente între procesul Societatea de Tramvaie și deciziile din ianuarie 1991, pentru pronunțarea acestora din urmă, judecătorul român nu s-a raportat la soluția aleasă în 1912, ci a urmat sistemul introdus prin Constituția din 1923, care constituie ea însăși o recunoaștere a competenței judecătorului de a controla legile, venită din partea legislativului.
Instaurarea regimului comunist în România a avut consecințe imediate asupra dreptului constituțional, prin noua organizare statală adusă de acest regim. Partidul Comunist, rămas singurul partid politic, era atotputernic. El și-a impus ideologia ca ideologie de stat preluând conducerea tuturor organelor de stat. Pentru a o stăpâni mai bine, Partidul a organizat societatea astfel încât în vârf să se găsească Parlamentul, cu un drept de control asupra tuturor organelor, inclusiv asupra instanțelor de judecată. În aceste condiții, bineînțeles că nu se mai punea problema unui control al legilor exercitat de judecător.
Totuși, un astfel de control a fost introdus în România în perioada de deschidere a regimului (1965-1970), dar el nu putea aparține altcuiva decât legislativului însuși, ajutat în indeplinirea acestei sarcini de o comisie parlamentară. Acesta era, însă, un fals control politic, știut fiind că toate organele erau conduse și controlate ierarhic de Partid și că deciziile și actele lor erau luate în temeiul directivelor Partidului. Cele două sisteme de control de constituționalitate pe care le-a cunoscut România se pot compara cel mai bine din perspectiva procedurii urmate, cu atât mai mult cu cât Constituția din 1991 a instituit un control și pe cale de chestiune prejudicială.
Sesizarea în controlul a priori
Concepută inițial ca un organ care nu exercită decât un control a priori, Curtea Constituțională și-a menținut această competență și în textul final. Sesizarea Curții, în vederea exercitării unui control preventiv, are ca autori autoritățile publice care au un astfel de drept în țările cu o curte sau un tribunal constituțional: Președintele României, președinții celor două Camere parlamentare, Guvernul, un număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori și un grup parlamentar.
Subcapitolul I
Procesul Societății Tramvaielor – punct de referință în evoluția controlului de constituționalitate în România
Speța este plasată într-un context istoric și politic bine precizat. Astfel, atunci când s-a pus problema introducerii unei rețele de tramvaie electrice, edilii capitalei au ales să colaboreze cu sectorul privat pentru realizarea unui obiectiv de o asemenea anvergură. În această situație, prin Legea din 18 aprilie 1909 s-a reglementat cadrul necesar pentru înființarea unei societăți pe acțiuni – Societatea de Tramvaie București – în scopul executării lucrărilor de realizare și exploatare a rețelei de tramvaie electrice și pentru exploatarea liniilor existente, după expirarea concesiunii în derulare. Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 633 din mai 1909 au fost aprobate Statutele Societății Comunale de Tramvaie București, așa cum au fost elaborate de către Primărie și aprobate în prealabil de către Consiliul Comunal București. Printre altele, în aceste Statute era menționat și că doar prin convenția părților vor putea fi modificate, dar cu aprobarea prealabilă a adunării acționarilor, în care Capitala va deține un sfert din voturi.
După ce societatea începe să-și desfășoare activitatea, în 1911, pe considerente de ordin politic – un nou guvern, un nou consiliu/primar – Consiliul Comunal al Capitalei refuză acordarea autorizației de traversare a vechilor linii de tramvai și, prin Moțiunea din iulie 1911, împuternicește pe primarul capitalei de a cere Consiliului de Miniștri anularea statutelor societății și a Legii din aprilie 1909.
Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 905 din iulie 1911 sunt anulate Jurnalul nr. 633 din mai 1909 și Statutele Societății Comunale de Tramvaie. Ministerul de Interne dispune oprirea tuturor lucrărilor. În aceste condiții, Societatea Comunală de Tramvaie București a chemat în judecată Consiliul Comunal al Capitalei și Ministerul de Interne, solicitând instanței judecătorești să constate valabilitatea Statutelor aprobate în temeiul Legii din aprilie 1909, obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii în valoare de 50.000 de lei pentru orice zi de întârziere, la plata de despăgubiri civile, dar și a cheltuielilor de judecată.
În cursul derulării cauzei în fața Tribunalului Ilfov, în mod surprinzător, Parlamentul a adoptat Legea din 18 decembrie 1911, impunând un nou statut al Societății Comunale de Tramvaie București. Au fost impuse noi condiții pentru acționarii care au subscris în 1909, iar dacă aceștia acceptau noile condiții, administrația putea să înființeze o nouă societate și să răscumpere instalațiile și materialele primei societăți la prețul de producție – acestora urmând a li se restitui valoarea nominală a acțiunilor lor cu o dobândă de 6% -, ceea ce echivala practic cu o expropriere. Conform Legii din decembrie 1911, simpla acceptare de către acționari a noului statut ține loc de act constitutiv și de formalități de drept comun.
Pentru a nu se putea invoca retroactivitatea Legii din decembrie 1911, în baza art. 1 din Codul civil, această lege a fost calificată ca o lege de interpretare a Legii din aprilie 1909. Pârâtele au solicitat amânarea judecății și aplicarea noii legi din decembrie 1911, în baza căreia aprobarea statutelor inițiale a devenit ilegală, întrucât această lege este o lege interpretativă și deci cu efect retroactiv. În replică, Societatea de Tramvaie București a invocat, pe cale de excepție, neconstituționalitatea Legii din decembrie 1911, cerând neaplicarea ei. În motivarea cererii, reclamanta a argumentat că Legea din decembrie 1911 încalcă art. 14, art. 31 și art. 36 din Constituția din 1866, că s-a produs o încălcare a principiului separației puterilor în stat, din moment ce puterea legislativă a intervenit pentru a soluționa probleme litigioase aflate pe rolul unei instanțe judecătorești și că legea încalcă art. 19 din Constituția din 1866, aducându-se atingere dreptului de proprietate al societății asupra patrimoniului și dreptului de proprietate al acționarilor asupra acțiunilor lor, prin efectuarea unei adevărate exproprieri ilegale.
În replică, pârâții au contestat dreptul instanței judecătorești de a verifica conformitatea unei legi cu textul Constituției, susținere ce avea ca temei următoarele argumente: prin examinarea constituționalității, instanța nu a făcut decât să uzurpe drepturile puterii legislative, lucru care ar fi echivalat cu o ingerință în sfera de competență a puterii legiuitoare, singura care are atribuția de a stabili constituționalitatea propriilor legi. Tot pârâții au argumentat că, deși s-ar recunoaște tribunalului dreptul de a verifica dacă o lege este constituțională, această situație ar fi admisibilă doar dacă s-ar susține încălcarea unui text precis din legea fundamentală, și nu a unui principiu general, vag și incert, precum este principiul separației puterilor în stat, și pe care legiuitorul îl poate valorifica prin intermediul legilor ordinare, justiția fiind obligată să le aplice. În același sens, nu a avut loc o expropriere, ci doar o modificare a statutelor societății, cu o aplicare retroactivă de la data constituirii ei.
Tribunalul Ilfov, prin Jurnalul nr. 119 (încheierea) din februarie 1912, a admis excepția de neconstituționalitate a Legii din decembrie 1911 ridicată de reclamantă, declarând că este „contrară principiilor și textelor formale ale Constituției și că trebuie să înlăture aplicarea acestei legi”. În plus, cererea părților de amânare a procesului a fost respinsă. În esență, decizia Tribunalului s-a raportat la faptul că Legea din decembrie 1911 este neconstituțională și, ca atare, nu o poate aplica.
Considerentele avute în vedere în motivarea soluției Tribunalului Ilfov au conturat mai multe aspecte notabile. În primul rând, puterea judecătorească este competentă să aplice toate legile, fie constituționale, fie ordinare; dacă există o vădită incompatibilitate între Constituție și o lege, atunci se aplică cu prioritate Constituția, întrucât aceasta se impune în același timp și legiuitorului, și judecătorului. În al doilea rând, competența instanțelor de a se pronunța asupra constituționalității legilor provine chiar din rolul atribuit de Constituție: acela de a aplica legea, fie ea constituțională sau ordinară în procesele deduse judecății. Pe de altă parte, competența judecătorului de a consulta concordanța legilor, chemat să le aplice, cu textul Constituției, nu trebuie prevăzută expres într-un act normativ. Doar interdicția ( ca excepție) este cea care trebuie prevăzută formal în mod expres. În altă ordine de idei, interpretarea art. 108 Cod penal român nu se poate face în sensul că interzice judecătorului aplicarea cu prioritate a unei prevederi constituționale aflate în conflict cu o dispoziție legală ordinară, deoarece acest articol constituie o sancțiune pentru un eventual amestec al judecătorului în sfera legislativului. În opinia Tribunalului Ilfov, constatarea neconstituționalității unei legi nu reprezintă decât opțiunea judecătorului de a aplica direct și în mod prioritar, într-o situație concretă, prevederea constituțională încălcată prin acea lege. În al treilea rând, Legea organizării judecătorești prevedea că judecătorii aveau obligația de a depune jurământul, de a respecta Constituția și legile, ceea ce arată, totodată, că și legiuitorul ordinar a recunoscut în mod formal dreptul de a aplica Constituția și celelalte legi, lucru care presupune, în același timp, și dreptul de a decide în caz de neconformitate între ele.
Prin stabilirea dreptului Tribunalului de a se pronunța asupra constituționalității legii, instanța a apreciat că, prin Legea din decembrie 1911, puterea legislativă a intervenit cu o reglementare nouă a unei situații conflictuale aflate pe rolul unei instanțe și s-a produs o imixtiune a legislativului în activitatea jurisdicțională, întrucât Parlamentul s-a substituit Tribunalului. S-a decis că s-a produs și o încălcare a art. 14 și art. 36 din Constituția din 1866. În final, s-a indicat că nu se poate atribui caracterul de lege interpretativă pentru legea din decembrie 1911, pentru că nu a precizat în mod clar înțelesul unei legi ambigue. Este o lege aplicată la un caz concret, care nu a făcut decât să modifice statutul unei societăți, statut întocmit conform prevederilor legale, prevederi care nu au generat probleme de interpretare.
Tribunalul a conchis că prin legea din decembrie 1911 se săvârșește o încălcare a prevederilor art. 19 din Constituția din 1866 și se aduce, în acest sens, atingere proprietății acționarilor (asupra acțiunilor deținute legal) și societății (asupra patrimoniului), prin efectuarea unei exproprieri ilegale. În final, prin motivarea deciziei sale, Tribunalul Ilfov a concretizat o sinteză pentru ceea ce va deveni fundamentul controlului jurisdicțional de constituționalitate în România.
În continuare, pârâții au atacat soluția tribunalului cu recurs, în fața instanței supreme, invocând excesul de putere săvârșit de tribunal, din moment ce nu era competent să se pronunțe asupra constituționalității legilor. Soluționând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 261 din martie 1912, a respins recursul pârâților. În motivarea sa, Curtea a preluat argumentele Tribunalului Ilfov cu privire la competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra constituționalității legilor și a menținut, astfel, soluția dată de Tribunalul Ilfov. Mai mult, a stabilit că tribunalul nu a săvârșit vreun exces de putere când s-a pronunțat asupra constituționalității legii, din moment ce a fost sesizat și chemat să hotărască în mod legal. În schimb, a punctat că un exces de putere ar fi existat în ipoteza unei sesizări din oficiu, fără ca să existe proces pendinte pe rolul instanței, pentru că, prin proclamarea dreptului de a cerceta constituționalitatea unei legi și, eventual, de a o anula, ar fi fost o imixtiune evidentă a puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative. Instanța a amintit, de asemenea, dreptul și obligația instanțelor judecătorești de a nu refuza aplicarea legii, de a respecta principiile Constituției și, în cazul unui conflict între Constituție și orice altă lege, vor aplica în mod prioritar Constituția.
Înainte de a se pronunța cu privire la recursul introdus de Ministerul de Interne, instanța supremă, proclamând dreptul judecătorului de a controla constituționalitatea legilor, menționează că aprecierea lui asupra acestei probleme va fi supusă controlului direct și imediat al Curții de Casație, care, „prin organizarea sa și prin natura atribuțiilor sale, se poate pronunța în afară de orice influență a politicului, cu toate garanțiile de independență și imparțialitate”. În acest fel, Înalta Curte a anticipat și a dat un răspuns în ultimul considerent al deciziei sale, unei probleme ce va contura evoluția ulterioară a justiției constituționale: politizarea sa.
Capitolul IV
Evoluția controlului de constituționalitate în România
Precizări prealabile
Chiar dacă nașterea controlului de constituționalitate în România a avut loc la inițiativa puterii judecătorești, reacția legislativului a intervenit destul de repede pentru a dicta cadrul în care judecătorul poate acționa asupra legiuitorului. În momentul în care regimul comunist se prăbușea, antrenând în căderea sa și mecanismele pe care s-a sprijinit, parlamentarii au intervenit din nou pentru ca problema justiției constituționale să nu fie lăsată la bunul plac al instanțelor judecătorești. Consecința a fost că problema controlului judecătorului asupra legislativului a devenit una din temele majore pe care Constituanta din 1991 și le-a propus să le rezolve.
În acest sens, Constituantele din 1923 și 1991, care au confirmat un control de constituționalitate exterior legislativului, o dată cu includerea acestui control în Constituție, și-au fixat ca obiectiv construirea unei societăți democratice. După primul război mondial, a intervenit o schimbare în mentalitatea juriștilor și politicienilor români. Când Parlamentul votează o lege contrară Constituției, el face o lege ilegală, spunea profesorul Negulescu. Așadar, justiția are sarcina de a proclama această stare de ilegalitate și de a înlătura actul care încalcă legea fundamentală.
Misiunea Constituantei din 1991 a fost de a înlocui regimul totalitar comunist cu o nouă organizare a statului, democratică și capabilă să oprească orice eventual abuz al Puterii. În acest context, un control al legilor inspirat din modelele occidentale era privit ca o garanție a Constituției și de aceea el se impunea de la sine. În centrul dezbaterilor, problema nu era de a ști dacă un astfel de control era sau nu necesar, ci de a decide asupra modelului de urmat.
Prima constituție nu a fost elaborată conform procedurii prescrise de Constituția din 1866. Aceasta cerea ca după ce Parlamentul stabilește obiectele revizuirii constituționale să fie dizolvat, și în locul lui să fie aleasă o Adunare Constituantă. Trecând peste această procedură, Partidul Liberal, care avea majoritatea în Parlament, l-a determinat pe Rege să declare și să convoace cele două Camere parlamentare ca Adunare Constituantă. Această acțiune a liberalilor era determinată de „pretenția de a fi singurii realizatori ai marilor acte istorice, printre care și adoptarea Constituției”.
La începutul secolului al XX-lea, oamenii politici și-au propus să dea României Mari o nouă lege fundamentală, fiind preocupați de a o adopta tradițiilor și nevoilor societății românești. În acea vreme, vechea Constituție din 1866 era considerată a nu fi decât o traducere reușită a Constituției belgiene din 1830. Se dorea totodată să nu se producă un eșec al imitației, dar să se realizeze și o redare a particularităților societății noastre. Această îmbinare între atenția acordată instituțiilor consacrate în țările de tradiție constituțională și căutarea de soluții care să fie proprii României a fost pusă în evidență în momentul recunoașterii unui control judecătoresc al legilor. Alegerea era, fie de a implementa modelul american al controlului difuz al normelor, fie de a recurge la controlul concentrat de constituționalitate conceput de Kelsen și care era tocmai introdus în Austria și Cehoslovacia. Această din urmă alternativă nu se bucura de adeziunea entuziastă a juriștilor români, atrași mai degrabă de experiența inaugurată în 1912 o dată cu procesul Societății de Tramvaie.
În doctrina juridică română se accepta ca un control judecătoresc al legilor, decurgând din principiul separației puterilor în stat, exista chiar și în lipsa unei dispoziții constituționale exprese. Însă, o dată cu elaborarea unei noi legi fundamentale, s-a exprimat și necesitatea de a introduce acest control în Constituție, ca o garanție a statului de drept.
Juriștii s-au pronunțat pentru un control declanșat doar de existența unui proces, cu efecte inter partes, opunându-se unui drept de sesizare de care orice persoană poate dispune, pe calea unei acțiuni directe. Aceasta era privită ca singura modalitate prin care puterea judecătorească era plasată in zona atribuțiilor sale de interpretare și de aplicare a legilor în cazuri concrete, fără a păși dincolo de competențele acordate prin legea fundamentală. În caz contrar, ea s-ar constitui ca un organ care să dea certificate de constituționalitate a legilor.
Controlul judecătoresc ale legilor a fost proclamat prin art. 103 alin. 1 al Constituției din 1923: „Numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile pe cele contrare contrare Constituției. Judecata asupra constituționalității legilor se limitează doar la cazul judecat”, conform soluției propuse de Comitetul de delegați însărcinați cu redactarea proiectului constituțional, soluție justificată prin necesitatea de a evita incertitudinea cu privire la o lege, care putea apărea atunci când controlul legilor era încredințat tuturor instanțelor judecătorești. Profesorul G. Disescu s-a referit la o atingere adusă prin art. 103 (din Constituția din 1923) principiului unității acțiunii, în sensul că judecătorul acțiunii, judecătorul fondului, nu mai era și judecătorul excepției. Pe de altă parte, recursul în casație, nefiind suspensiv de executare, era posibil ca atunci când o parte din proces sesiza Curtea de Casație, cealaltă să ceară executarea hotărârii pronunțate. Deși invocate aceste argumente, teza unui monopol al controlului de constituționalitate atribuit Secțiilor Unite ale Curții de Casație a fost votată cu o mare majoritate, invocându-se mai buna administrare a justiției. În final, soluția reținută prin art. 103, al Constituției din 1923, de a rezerva dreptul de a controla legislativul numai pentru instanța supremă, a fost luată ca exemplu pentru a îndepărta teama de a face din orice judecător un cenzor al legi.
Subcapitolul I
Controlul jurisdicțional de constituționalitate reglementat de Constituția României din 1923
Secțiunea I. Controlul constituționalității în România – de la controlul politic la controlul jurisdicțional
În sistemul constituțional românesc, controlul jurisdicțional al constituționalității legilor a fost introdus treptat. Doctrina și jurisprudența românească au determinat și au realizat, prin contribuția lor proprie, trecerea de la forme „arhaice” de control al conformității cu legea „supremă” (așa numitul control politic) la forme moderne, și anume controlul jurisdicțional al constituționalității legilor.
S-au conturat mai multe etape până să intre în vigoare Constituția din1923. Aceste etape au reglementat un control jurisdicțional al constituționalității legilor care s-au reflectat pe mai multe planuri: astfel, s-a continuat – în aceeași manieră reglementată și până acum – cu un control de constituționalitate politic, a priori, preventiv (exercitat înainte de intrarea în vigoare a legii și fără nicio consecință represivă). Pe de altă parte, pe plan doctrinar și jurisprudențial se manifestă tendința de a acorda judecătorului dreptul de a se pronunța asupra conformității legilor cu textul Constituției, adică spre un control juridicțional al constituționalității legii. Mai concret, prin Decizia nr. 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiunea I, s-a consacrat dreptul instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra constituționalității legilor.
Secțiunea a II-a. Forme incipiente ale controlului de constituționalitate configurate de Constituția României din 1866
În cadrul conferit de Constituția de la Paris din 1858 și de Statutul Dezvoltător al Convenției, singura formă de control era controlul politic realizat, în general, în contextul derulării procedurii legislative. Elaborarea și adoptarea Constituției de la 1866 constituie un moment semnificativ în procesul de formare a sistemului constituțional românesc în general, și al controlului constituționalității, în special. Prin Constituția din 1866 s-a instaurat o monarhie constituțională ereditară și un regim politic parlamentar. A reglementat organizarea statului român în cadrul unui sistem constituțional, democratic și liberal, stat fundamentat pe o serie de principii precum: principiul separației puterilor în stat, principiul suveranității naționale, principiul reprezentativității și al supremației constituționale, principiul rigidității constituționale, principiul răspunderii ministeriale.
S-a mai arătat în literatura de specialitate, că, la fel ca și remarcabilul model avut în vedere – Constituția belgiană din 1831 – , Constituția României din 1866 nu face nicio referire expresă la controlul constituționalității legilor, considerent avut în vedere și când s-a susținut că această Constituție, „deși rigidă, nu a admis controlul constituționalității legilor”.
Totuși, un control al constituționalității a existat, însă sub forma controlului politic, care se exercita în cadrul procedurii legislative reglementate. Astfel, conform art. 32 alin. 1-3 din Constituția din 1866, puterea legislativă era încredințată Domnului (Regelui) și Reprezentațiunii naționale. Toate cele trei componente legislative aveau drept de inițiativă. Proiectele legislative se dezbăteau și se adoptau în cele două Camere parlamentare, după care trebuiau sancționate de Domnitor, conform Constituției din 1866. Astfel, datorită rolului care revenea fiecărei componente a puterii legislative, se poate susține cel mult că se efectua un autocontrol.
Este adevărat că Domnitorul (Regele), care avea atribuția de a sancționa și de a promulga legile, așa cum prevede art. 93 alin. 2 din aceeași constituție, era în drept să refuze sancționarea acestora. În lipsa vreunei alte mențiuni exprese, s-a susținut că era lăsat la latitudinea Domnitorului (Regelui) să refuze promulgarea vreunei legi, fără niciun fel de limitare. Acest drept al său echivala cu un fel de drept de veto absolut, exercitarea lui având valoarea unui control de constituționalitate a priori, cel puțin în situațiile în care refuzul de a promulga o lege s-ar fi datorat unei neconformități între lege și Constituție. Controlul politic exista astfel, sub forma unui drept de veto absolut al Domnitorului. Pe de altă parte, tot conform Constituției din 1866, Domnitorul, ca parte componentă a puterii legislative, avea dreptul, în baza art. 34, de a interpreta legea „cu drept de autoritate”. Într-o opinie, s-a susținut, pe baza acestei prevederi constituționale, că Domnitorul realiza astfel și un control de constituționalitate (varianta politică) posterior. În acest fel se marca posibilitatea concretă, deși indirectă, de efectuare a unei verificări a conformității legilor cu Constituția, după intrarea acestora în vigoare, chiar dacă este doar o formă de control politic.
Promulgarea de către șeful statului a legilor adoptate de către adunarea legiuitoare are valoarea unui control, dar lipsit de eficiență. Deși, în acea perioadă nu s-a pus problema ca judecătorul să aibă dreptul de a pune la îndoială valoarea legii, respectiv a conformității acesteia cu legea fundamentală, era, în schimb, recunoscut și acceptat dreptul instanțelor de a se pronunța asupra legalității regulamentelor emise în vederea executării unei legi și de a le înlătura pe cele considerate ilegale, drept fundamentat pe art. 93 alin. 9 din Constituția de la 1866.
În cea de-a doua fază s-a pus tot mai pregnant problema dacă judecătorul ar avea dreptul de a verifica constituționalitatea legilor, opinia accepatată în doctrina vremii fiind că era admis dreptul judecătorului de a se pronunța asupra constituționalității legilor, legi pe care erau obligați să le aplice.
Argumentele aduse în doctrina românească în favoarea creării unui control de constituționalitate a legilor au avut în vedere o serie de probleme ce vizau: verificarea conformității legilor cu textul constituțional, care nu numai că nu reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci tocmai o garanție a aplicării acestui principiu; ideea că este fundamental a se realiza distincția între Constituție și celelalte legi, respectiv între legile constituționale și legile ordinare, în cadrul ierarhiei normelor juridice; cea dintâi obligație a judecătorului este cea de a soluționa conflicte juridice, iar dacă, în cadrul unui proces, judecătorul trebuie să aleagă între aplicarea textului constituțional și aplicarea unei legi ordinare, aflate în contradicție, va trebui să aplice Constituția.
Profesorul Constantin Dissescu a susținut dreptul judecătorului de a verifica dacă Constituția a fost încălcată printr-o lege. Mai mult decât atât, acest drept al judecătorului constituie tocmai o garanție a respectării principiului separației puterilor în stat. Un punct de vedere similar a fost exprimat și de George Alexianu, în sensul că legile constituționale, emise de o putere constituantă convocată în acest scop, sunt superioare legilor ordinare votate de puterea legislativă, creată de puterea constituantă și, ca atare, obligată să se manifeste în limitele fixate de aceasta. În plus, prin acordarea puterii judecătorești a dreptului de a verifica constituționalitatea legilor se realizează un control între puterile statului. În opinia aceluiași autor, controlul constituționalității legilor revine în mod firesc puterii judecătorești ca unei puteri ce trebuie să interpreteze legile, controlul nefiind altceva decât examinarea legii ordinare și interpretarea ei în raport cu o altă lege, superioară acesteia, de natură constituțională. Așadar, controlul constituționalității se fundamentează pe ideea supremației Constituției, respectiv a valorii deosebite a normelor constituționale față de legile ordinare.
Recent s-a exprimat opinia conform căreia chiar jurământul pe care judecătorii erau obligați să-l depună la preluarea funcției, reglementat de Legea de organizare judecătorească din iunie 1890, constituia o premisă în exercitarea de către judecători a unui control de constituționalitate a legilor.
Controlul constituționalității legilor, așa cum este exercitat de către instanțele judecătorești în epocă, presupune doar constatarea neconformității legii cu textul Constituției și înlăturarea acesteia doar din soluționarea procesului respectiv. Judecătorul nu avea dreptul de a abroga legea respectivă. Deși mare parte a doctrinei susținea că instanțele au dreptul de a se pronunța asupra constituționalității legilor, s-a insistat și asupra faptului că acest lucru trebuie făcut cu toată diligența. În acest sens, profesorul Alexandru Văleanu a făcut două recomandări: instanța trebuie să refuze numai partea din lege care contravine Constituției, iar contradicția trebuie să fie evidentă și sigură.
De remarcat este că, în această perioadă, instanțe judecătorești de toate gradele au abordat problema și s-au pronunțat asupra constituționalității legilor, atunci când a existat un astfel de context. În acest sens, Constituția României din 1866, ca și modelul avut în vedere – Constituția belgiană din 1831, nu face nicio referire espresă la controlul constituționalității legilor. Cadrul constituțional conturat de Constituția de la 1866 a reprezentat „preambulul” necesar pentru apariția unei noi forme de control a constituționalității legilor, și anume controlul jurisdicțional. Fenomenul se află în strânsă conexiune și cu un alt aspect: este și perioada în care judecătorul român își conștientizează și își preia, treptat, rolul de cea de-a treia putere în stat, respectiv acela de apărător al legalității și, implicit, apărător al supremației Constituției. Apoi, își va asuma, pe cale pretoriană, și dreptul – respectiv obligația, de a verifica dacă legile emise de puterea legiuitoare respectă Constituția.
Secțiunea a III-a. Consacrarea constituțională a controlului jurisdicțional al constituționalității legilor în România prin Constituția din 1923
Intrarea în vigoare a Constituției din 1923 marchează înlocuirea controlului de factură politică existent până atunci, cu un sistem al controlului jurisdicțional de constituționalitate concentrate al legilor. Evenimentele istorice intervenite după primul război mondial – unirea celorlalte provincii românești cu România – și transformările social-economice și politice din societatea românească au impus, pe cale de consecință, adoptarea unei noi legi fundamentale pentru România Mare, care să ofere acestor evenimente consacrarea juridică.
Unul din marile merite ale acestei Constituții constă în reglementarea expresă a controlului jurisdicțional al constituționalității legilor, ca modalitate de asigurare a principiului legalității, alături de controlul legalității actelor administrative, declararea recursului în casare de ordin constituțional, inamovibilitatea judecătorilor.
În perioada premergătoare adoptării Constituției din 1923, problematica necesității reglementării unui control jurisdicțional de constituționalitate a făcut obiectul unor analize și discuții. Principalele argumente în favoarea acestei reglementări au adus în discuție următoarele:
pentru un stat, obligația „puterilor statului” de a nu încălca Constituția este o necesitate la fel ca și principiul separației puterilor; chiar și în situația în care s-ar interzice expres instanței judecătorești de a „cerceta constituționalitatea legilor, ea tot va avea acest drept, pentru că el derivă din însuși dreptul de a interpreta”; instanțele judecătorești au dreptul de a cerceta și constituționalitatea internă, din moment ce o pot verifica pe cea externă, care este „aproape de necontestat”; nu există riscul ca puterea judecătorească să devină abuzivă și de necontrolat, deoarece există mijloace de a preîntâmpina acest lucru (datorită legăturilor dintre puterile statului) și chiar dacă acestea ar eșua, tot mai există o garanție: dreptul puterii legislative de a reglementa diferit problema sesizată de justiție; faptul că și în alte state este reglementat acest control și acesta și-a dovedit eficiența este o dovadă a necesității unui control jurisdicțional de constituționalitate.
S-a susținut și ideea că, atât timp cât în textul Constituției din 1923 (art. 88 alin. 2 și 3) se regăsește reprodus textul art. 93 alin. 2 și 3 din Constituția României din 1866, a fost menținută și forma politică a controlului constituționalității legilor. Acest control se realiza de către rege prin exercitarea atribuției acestuia de a sancționa și promulga legea, dar, mai ales, prin posibilitatea de a refuza promulgarea (dreptul de veto).
Prin titlul III, „Despre puterile statului”, Capitolul III „Despre puterea judecătorească”, art. 103, au fost stabilite regulile fundamentale ale controlului jurisdicțional de constituționalitate: doar Instanța Supremă, în secțiuni unite, era competentă de a verifica constituționalitatea legilor; legile considerate neconstituționale nu puteau fi aplicate; dreptul de recurs în casație nu era de ordin constituțional; sentința instanței de declarare a neconstituționalității avea efecte inter partes.
Ulterior, prin legislația privind organizarea și funcționarea puterii judecătorești, a fost reglementată procedura de exercitare a controlului de constituționalitate. Jurisprudența Curții de Casație și doctrina au contribuit la consacrarea controlului jurisdicțional de constituționalitate a legilor printre instituțiile juridice fundamentale ale sistemului constituțional român.
În primul rând, pornind de la art. 103 din Constituția din 1923, se poate observa că legiuitorul interbelic a stabilit exclusiv în competența Curții de Casație, secțiile unite (ca instanță supremă), verificarea conformității legilor cu textul Constituției. În acest fel a fost reglementat un control concentrat al constituționalității legilor, spre deosebire de perioada precedentă, perioadă în care această prerogativă era recunoscută instanțelor de toate gradele (control difuz).
Printre argumentele invocate în susținerea competenței exclusive a Curții de Casație privind controlul, se pot enumera: faptul că doar instanța supremă oferă suficiente garanții de competență, pregătire profesională, maturitate, imparțialitate, independență și viziune de ansamblu necesare în abordarea problemei constituționalității unei legi; se evită riscul ca diferitele instanțe să se pronunțe în mod diferit asupra aceleiași probleme; se asigură prestigiul și autoritatea unei legi, precum și siguranța legilor.
Au existat și critici foarte vehemente, în sensul că se încălca principiul egalității judecătorilor (fiind vorba de un incident procedural, dreptul de a judeca constituționalitatea trebuie recunoscut tuturor instanțelor judecătorești, nu doar instanței supreme; art. 103 din Constituția din 1923, prevăzând aceaastă „restricție”, va permite puterii judecătorești să devină treptat putere constituantă; nu era necesară o astfel de prevedere, din moment ce deciziile privind constituționalitatea unei legi produceau efecte doar la cazul judecat, indiferent de instanța care le-ar fi pronunțat; Curtea de Casație exercita o adevărată „cenzură” asupra legislativului; Constituția prevede oricum o garanție preliminară, respectiv atribuția Consiliului Legislativ de a aviza proiectele legislative.
Cu privire la sfera controlului, conform art. 103 din Constituția din 1923, Curtea de Casație, în secțiuni unite, judeca constituționalitatea legilor și declara inaplicabile legile contrare Constituției. În doctrină s-a pus în discuție problema competenței Curții de Casație de a verifica atât constituționalitatea intrinsecă, cât și pe cea extrinsecă sau doar una din cele două modalități ale constituționalității. În ce privește acest aspect, Curtea de Casație a dat dovadă de inconsecvență, întrucât prin unele decizii a statuat că instanțele ordinare nu sunt competente să se pronunțe asupra constituționalității extrinseci și ulterior a revenit, susținând că este competentă să se pronunțe și asupra constituționalității extrinseci, respectiv să verifice dacă sunt întrunite și cerințele de formă prevăzute de Constituție pentru adoptarea unei legi.
Se consideră că această inconsecvență a Curții de Casație pare oarecum logică în contextul în care se face sau nu distincție între neconstituționalitate și inexistența legii. Pornind de la distincția din dreptul civil dintre actele nule și anulabile și actele inexistente, se poate afirma că atunci când o lege nu îndeplinește condițiile esențiale (de exemplu, nu este elaborată și emisă de autoritatea legislativă, nu este votată în același fel de cele două Camere legislative, nu este promulgată de șeful statului), legea va fi inexistentă (deci, mai mult decât neconstituțională). Dacă legea nu întrunește condițiile necesare, și prin conținutul ei sau prin modul în care a fost elaborată (de exemplu, nu este întrunit numărul de semnături necesar unei inițiative populare, legea nu este votată cu majoritatea cerută), este neconstituțională, respectiv contrară Constituției.
În cazul nerespectării condițiilor necesare de fond, intervine neconstituționalitatea intrinescă. Dacă nu se respectă condițiile ncesare procedurale sau de formă, este incidentă neconstituționalitatea extrinsecă. În acest sens, este importantă distincția între inexistență, neconstituționalitate extrinsecă și neconstituționalitate intrinsecă. Din jurisprudența Curții de Casație rezultă, în general, că atunci când a fost vorba de o lege inexistentă, s-a considerat că orice instanță poate să o declare fără efect juridic, iar atunci când a fost vorba de neconstituționalitate, s-a stabilit că doar Curtea de Casație era competentă. În acord cu ceea ce s-a exprimat în literatura de specialitate, din „economia” textului art. 103 din Constituția din 1923 trebuie dedus că s-a avut în vedere doar un control al constituționalității intrinseci. În final, prin mai multe decizii, Curtea de Casație a impus regula conform căreia constituționalitatea extrinsecă putea fi constatată de orice instanță judecătorească, pe când constituționalitatea intrinsecă era de competența exclusivă a Curții de Casație.
S-a opinat că un astfel de raționament ar fi periculos, întrucât foarte ușor s-ar putea concluziona că drepturile și interesele celor implicați într-un proces, în vederea apărării unor drepturi sau libertăți fundamentale, nu ar putea fi prejudiciate decât de o lege care prin conținutul ei ar fi contrară Constituției.
Se poate observa că legiuitorul interbelic a menționat expres în art. 103 din Constituție că deciziile Curții de Casație privind judecarea neconstituționalității produc efecte inter partes („numai la cazul judecat”). Măsura a fost concepută ca o garanție a respectării principiului separației puterilor în stat, astfel ca puterea judecătorească să nu aibă posibilitatea de a interveni în sfera de activitate a puterii legiuitoare. Efectul deciziei prin care se constata neconstituționalitatea unei legi nu consta în abrogarea acesteia, ci în eliminarea legii din soluționarea procesului respectiv, judecătorul făcând abstracție de legea respectivă în soluționarea numai acelei cauze. S-a considerat că s-ar elimina riscul ca „puterea judecătorească să se transforme, treptat, în putere constituantă”.
Deciziile Curții de Casație prin care se declara o lege ca fiind neconstituțională produceau consecințe mult mai complexe, în sensul că, în primul rând, instanța supremă trebuia să-și respecte propriile decizii, „rămânând legată pentru viitor de soluția dată într-o speță”, astfel că „o declarare de neconstituționalitate a unei legi, duce la o lăsare în completă părăsire a legii incriminate.” În al doilea rând, deciziile Curții de Casație erau obligatorii pentru toate instanțele judecătorești, acestea fiind obligate să aibă în vedere interpretarea instanței supreme. În al treilea rând, s-a constatat că, de cele mai multe ori, Parlamentul și Guvernul au manifestat o mai mare grijă în elaborarea actelor normative, mai mult s-a practicat sesizarea Parlamentului, de către Președintele Curții de Casație, ca autoritatea legislativă să intervină, eventual, printr-o lege interpretativă.
Capitolul V
Actele jurisdicționale privind constituționalitatea legilor
În categoria actelor jurisdicționale privind constituționalitatea legilor se includ actele prin care Curtea Constituțională apreciază asupra confomității/neconformității unei legi cu Constituția. Prin aceste acte jurisdicționale, Curtea Constituțională își manifestă, atât rolul ei originar de asigurare a supremației Constituției, cât și activitatea de bază, cunoscută generic sub denumirea de „control al constituționalității legilor”. În textul constituțional, noțiunea de „lege” este folosită într-un sens larg și mai include, alături de legile organice și ordinare, și regulamentele Parlamentului, inițiativele de revizuire a Constituției (sub forma proiectelor de lege sau de propunere legislativă), inițiativele legislative ale cetățenilor (sub forma propunerilor legislative), tratatele, acordurile internaționale și ordonanțele. În doctrină, există și opinii contrare, potrivit cărora regulamentele Parlamentului nu ar fi „legi”. În literatura juridică se afirmă că la fel de bine s-ar fi putut folosi sintagma „act normativ”, dar, in acest caz, ar fi apărut un neajuns de natură conceptuală, căci există acte normative, de exemplu, hotărârile de Guvern, ce nu sunt supuse controlului de constituționalitate.
Secțiunea I. Categorii de acte. Natura juridică a actelor Curții Constituționale
În exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională emite mai multe categorii de acte: decizii, hotărâri și avize, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 47/1994 republicată. Prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale se stabilește expres în exercitarea căror atribuții se emit diferitele categorii de acte ale Curții, fără însă a le defini.
Deciziile Curții Constituționale sunt definite ca fiind acele „acte prin care Curtea se pronunță în unele materii și în care se cuantifică soluția Curții”. În Constituție apar menționate, ca acte ale Curții, deciziile și avizul consultativ. Legea de organizare și funcționare a Curții reglementează trei categorii de acte, pe lângă cele precizate anterior fiind amintite expres și hotărârile. Cu privire la această ultimă categorie de acte s-au formulat mai multe opinii, cele mai multe dintre ele fiind contradictorii; unii autori consideră hotârârile ca fiind „o inovație terminologică” pentru a face distincție între categoriile de atribuții ale Curții privind controlul de constituționalitate a unor acte normative (realizate prin pronunțarea unor decizii) și atribuțiile cu un alt obiect (realizate prin pronunțarea unor hotărâri), fără nicio importanță asupra efectelor acestor acte, indiferent de numirea lor. Tot în sensul negării existenței unei categorii distincte de acte ale Curții numite hotărâri s-a pronunțat și un alt punct de vedere: „hotărârea are o sferă mai largă decât decizia, ea înglobând deciziile și sentințele. De aceea actele numite hotărâri trebuiau numite sentințe sau dacă se consideră că sentințele sunt date de instanțele inferioare, puteau fi numite toate decizii”. Există și opinia conform căreia hotărârile reprezintă o categorie distinctă de acte ale Curții Constituționale, introdusă prin Legea nr. 47/1994 republicată. Se consideră că aceste acte au un caracter controversat deoarece: prin menționarea lor „se adaugă la Constituție”; obiectul unora este greu de definit prin dispozitivul hotărârii; în unele situații pronunțarea lor este inutilă; natura juridică nedefinită, intermediară între decizii și avize.
Avizul consultativ a fost definit ca fiind opinia oficială a Curții Constituționale, pe care organele prevăzute de lege sunt obligate să o ceară, dar nu să o și urmeze . Curtea Constituțională emite un aviz consultativ în cazul în care este consultată cu privire la măsura suspendării din funcție a Președintelui României.
Deciziile sunt pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea unei serii de atribuții menționate expres în art. 11 lit. a) din Legea nr. 47/1994 republicată: controlul constituționalității legilor înainte de promulgare; controlul asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; controlul constituționalității tratatelor sau ale altor acorduri internaționale; controlul constituționalității Regulamentelor Camerelor Parlamentului; se pronunță asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, după intrarea lor în vigoare; soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice; hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Hotărârile se pronunță în exercitarea următoarelor atribuții: atunci când Curtea constată existența unor împrejurări ce justifică interimatul în exercitarea funcției de Președintele al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului; când veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referndumului și confirmă rezultatele acestuia; când verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni .
Deciziile, hotărârile și avizele nu sunt singurele acte pe care le emite Curtea, în activitatea sa. Legea nr. 47/1994, în art. 12 alin. 3 prevede: „Curtea Constituțională pronunță decizii,hotărâri și emite avize pe baza unor acte și lucrări care nu sunt destinate publicității”. Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale stabilește actele la care se poate recurge pentru îndeplinirea diferitelor atribuții. Cu titlu de exemplu, art. 59 alin. 1 din Legea nr. 47/1994 republicată dispune că rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care va fi semnată de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent. Conform art 65, stabilirea abaterilor disciplinare a judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a plenului Curții Constituționale și se face prin hotărâre, adoptată cu votul majorității judecătorilor. Tot prin hotărâre a Plenului Curții, adoptată cu votul majorității judecătorilor, se stabilește și încetarea mandatului judecătorilor constituționali. Conform art. 16 alin. 3 din Regulamentul Curții, în situația în care Curtea se sesizează din oficiu asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției, actul prin care se decanșează procedura jurisdicțională este încheierea prin care Plenul a hotărât acest lucru, iar în cazul în care s-a dispus amânarea dezbaterilor, acest lucru va fi consemnat de magistratul-asistent în încheierea de amânare.
Pentru a stabili natura juridică a actelor emise de Curtea Constituțională, trebuie să existe o conexiune strânsă între aceste acte și natura atribuțiilor în exercitarea cărora se emit actele. În acest sens, legea de organizare și funcționare a Curții stabilește o clasificare a atribuțiilor Curții, care se dovedește relevantă și pentru stabilirea naturii juridice a actelor pe care le emite. Se distinge între două categorii de atribuții: atribuții jurisdicționale (soluțiile adoptate de Curte în exercitarea acestor atribuții se înscriu în condica ședințelor de judecată) și atribuții administrative (soluțiile stabilite se consemnează, pentru fiecare ședință în parte, într-un proces verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de președintele Curții și contrasemnată de secretarul general). Se consideră ca fiind atribuții jurisdicționale cele care se încadrează în sfera rolului de autoritate de jurisdicție constituțională, și anume, acele atribuții prevăzute la art. 146 din Constituția României revizuită. Atribuțiile administrative se referă la diferitele sarcini și activități desfășurate în mod necesar în vederea organizării funcționării unei asemenea instituții, ca de altfel, a oricărei structuri organizatorice (aprobarea bugetului, aplicarea unor sancțiuni disciplinare, etc.), iar în cazul Curții Constituționale sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Curții.
Teoria actului jurisdicțional formulată în doctrină definește actul jurisdicțional și îi conturează trăsăturile fundamentale: este un act emis în cadrul funcției jurisdicționale în scopul soluționării unor litigii juridice; este emis de un organ jurisdicțional competent să soluționeze acel litigiu juridic; activitatea se bazează pe principiul independenței și al inamovobilității; actul este emis în cadrul unei proceduri specifice, cu respectarea contradictorialității și a dreptului la apărare; actul se bucură de autoritatea lucrului judecat. Concluzia ce se desprinde este că nu toate actele pronunțate sau adoptate de către Curte în exercitarea atribuțiilor de la art. 146 din Constituție pot fi considerate pur jurisdicționale și că nu toate se exercită prin pronunțarea unor acte jurisdicționale. În literatura de specialitate s-a susținut că doar deciziile și hotărârile au caracter jurisdicțional: „deciziile și hotărârile se pronunță în numele legii”, deci, vor avea caracter jurisdicțional numai atribuțiile Curții exercitate prin pronunțarea de decizii și hotărâri. Ca atare, atribuția Curții de a se pronunța printr-un aviz consultativ asupra propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României nu este o atribuție jurisdicțională, la fel cum nici avizul Curții nu poate fi considerat ca act jurisdicțional.
Într-o altă opinie, se face distincție între două categorii de acte ale Curții Constituționale: acte jurisdicționale ( deciziile Curții Constituționale pronunțate asupra excepțiilor de neconstituționalitate; deciziile prin care se soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice; deciziile pronunțate cu privire la contestațiile ce au ca obiect constituționalitatea unui partid politic; hotărârile prin care se soluționează contestațiile în cadrul unui sufragiu prezidențial; hotărârile prin care se soluționează contestațiile în cadrul procedurii referendare ) și acte fără caracter jurisdicțional (deciziile pronunțate în cadrul controlului anterior de constituționalitate privind legile înainte de promulgarea lor; deciziile privind inițiativele de revizuire a Constituției; deciziile privind constituționalitatea unui tratat sau acord internațional; deciziile privind constituționalitatea regulamentelor parlamentare; hotărârea prin care se pronunță asupra existenței împrejurărilor ce justifică interimatul funcției de Președinte al României; hotărârea privind inițiativa legislativă populară).
Așadar, principala misiune a Curții Constituționale este aceea de a controla constituționalitatea legii sau, cu alte cuvinte, de a verifica dacă o lege este sau nu conformă cu Constituția. Multă vreme, într-o viziune simplistă și rigidă, în cadrul acestei activități jurisdicționale, curțile constituționale au pronunțat decizii de declarare/constatare fie a constituționalității, fie a neconstituționaliății unei legi. În doctrină au fost calificate ca decizii „simple” sau „extreme”.
Alternativa unei decizii simple de declarare/constatare a neconstituționalității nu s-a dovedit întotdeauna cea mai bună variantă în practică și, prin urmare, curțile constituționale au creat un tip de decizie denumită „decizie de conformitate sub rezervă” sau „decizie interpretativă”. Acest tip de decizie nu declară pur și simplu neconstituționalitatea unei legi, ci, dimpotrivă, arată că acea lege este constituțională sub o anumită „rezervă” de interpretare facută de judecătorul constituțional.
Deciziile sunt apreciate ca fiind o categorie extrem de importantă a actelor Curții Constituționale și definite ca „actele prin care Curtea se pronunță în unele materii și în care se cuantifică soluția Curții”. În doctrină au fost formulate o varietate de clasificări. Una dintre clasificările de bază ale deciziilor este aceea a deciziilor simple și a deciziilor intermediare.
Ion Deleanu propune un criteriu al „conduitei” concrete a Curții Constituționale care ar putea conduce la următoarea clasificare a actelor jurisidicționale (deciziile) privind constituționalitatea legilor: decizii „simple”(„extreme”) și decizii „interpretative” (cele prin care instanța constituțională se pronunță asupra interpretării constituționale sau neconstituționale, încercând impunerea acestei interpretări), cărora li se adaugă deciziile „hibride”.
Deciziile „simple”
Prin aceste decizii, numite și „extreme”, se declară/constată, după caz, fie constituționalitatea, fie neconstituționalitatea unui text de lege. O decizie „simplă” se poate pronunța doar în ipoteza unui text, unei norme, când există o corespondență univocă între text și norma pe care o conține. Acest tip de decizii prezintă caracter categoric, fără vreo circumstanțiere determinată de vreo anume interpretare indicată de judecătorul constituțional.
Deciziile „simple” pot fi împărțite în decizii pozitive și negative. Decizia pozitivă este aceea prin care se constată constituționalitatea unui text de lege sau a unei legi, în timp ce prin decizia negativă se constată neconstituționalitatea unu text de lege sau a unei legi. În funcție de întinderea sancțiunii, deciziile simple și cele pozitive pot fi totale (când se constată că legea sau textul acesteia este în întregime constituțional/neconstituțional) sau parțiale (constatarea constituționalității/neconstituționalității privește doar o parte a textului de lege sau a legii). Deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor legi sau a unor dispoziții din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) și nu limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția(inter partes).
2. Deciziile „interpretative’’
Problema deciziilor interpretative a făcut obiectul unor dezbateri doctrinare. Acestea au apărut în practica Curții Constituțională atunci când jurisdicțiile constituționale și-au depășit limitele stabilite de rolul de legislator negativ pe care trebuiau să-l aibă, în concepția kelsiană. Foarte întâlnite în practica jurisdicțiilor constituționale europene, aceste decizii sunt privite ca o modalitate de realizare a controlului de constituționalitate. Pornindu-se de la practica Curții Constituționale, care a pronunțat astfel de decizii interpretative, unii autori au acceptat existența lor, fie pur și simplu, fie cu unele rezerve sau cu trimiteri la doctrina europeană, în timp ce alții au exprimat o opinie contrară.
Unii autori, recunoscând importanța deciziilor interpretative la nivel european și rolul curților constituționale de garanți ai supremației Constituției, rol îmbinat cu cel de „legislator negativ” printr-o jurisprudență creatoare, precizează că activitatea Curții Constituționale nu poate fi redusă la „un pat al lui Procust”: ori e conformă cu Constituția, ori nu. Posibilitatea Curții Constituționale de a pronunța decizii interpretative este negată de alți autori. În sprijinul argumentației lor, ei se referă per a contrario la jurisprudența Curții Constituționale, anterioară anului 1997 ( când a intrat în vigoare Legea nr. 138/1997 de modificare și completare a Legii nr. 47/1992), perioadă în care și doctrina era cvasiunanimă în a recunoaște abilitarea Curții de a pronunța decizii interpretative.
Exceptând perioada cât a fost în vigoare teza a II-a a alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, în forma introdusă prin Legea nr. 138/1997, deciziile interpretative sunt admisibile și în practica Curții Constituționale a României. Deciziile interpretative ale instanței noastre de contencios constituțional au ca fundamente științifice: a) funcția de interpretare a judecătorului constituțional; b) asigurarea securității juridice.
Așa cum s-a remarcat și în literatura franceză, tehnica deciziilor interpretative este proteiformă, caracterizându-se printr-un grad mare de adaptare la activitatea juridicțională a judecătorului constituțional. Denumită și „tehnica cameleon”, își schimbă forma în funcție de configurația normativă a textelor legale supuse controlului de constituționalitate. În ceea ce privește clasificarea, Louis Favoreau, în lucrarea La decision de constitutionnalite, propune tripticul conform căruia deciziile interpretative se împart în decizii „interpretative restrictive”, decizii „ interpretative constructive” și decizii „interpretative directive”.
3. Deciziile „interpretative restrictive”
Prin această tehnică de interpretare, judecătorul constituțional acționează direct asupra conținutului normativ al textului de lege supus controlului, reducând capacitatea sa normativă. Această „epurare normativă” a textului de lege cunoaște diferite grade de intensitate, care se reflectă în două tipuri de decizii „interpretative”: anihilante și neutralizante.
3.1. Deciziile „interpretative anihilante”
Aceste decizii, produs al practicii contenciosului constituțional din unele țări europene, cum ar fi Franța și Italia, permit judecătorului constituțional să anihileze conținutul legii, fără să anuleze pur și simplu textul acesteia. Această tehnică de anihilare a legii este similară declarației de neconstituționalitate pronunțată de judecător în sistemul de drept american, unde deciziile Curții Supreme americane, pronunțate cu privire la o lege neconstituțională nu o abrogă/anulează. Acea lege, deși formal este în vigoare, este golită de conținutul ei normativ.
În cadrul controlului de constituționalitate se confruntă norma legală cu norma constituțională, stabilindu-se astfel un raport de constituționalitate. În acest caz, inexistența unei norme legale duce la imposibilitatea stabilirii unui astfel de raport. În situația în care judecătorul constituțional este sesizat cu examinarea unor astfel de texte legale, acesta nu poate decât să constate „sterilitatea normativă” a acelui text. Această constatare a caracterului non-normativ al textului de lege presupune un proces de interpretare. Interpretarea făcută de judecătorul constituțional, fiind obligatorie erga omnes, reflectă importanța acestor decizii, deoarece problema constituționalității unui text legal lipsit de conținut normativ este tranșată.
În cazul controlului a priori, acest tip de interpretare anihilantă se poate întâlni mult mai des, deoarece Curtea Contituțională este sesizată direct și nu se mai pune problema unui „filtru” prealabil din partea unei instanțe de drept comun (sau a altei autorități ) cu privire la admisibilitate. După sesizare, controlul de constituționalitate devine obligatoriu pentru Curte, aceasta urmând să se pronunțe asupra chestiunii de constituționalitate, care în ipoteza dată privește un text de lege fără conținut normativ.
3.2. Deciziile „interpretative neutralizante”
Prin aceste tipuri de decizii, judecătorul constituțional, acționând asupra conținutului normativ al textului de lege supus controlului, atenuează, „neutralizează” efectul acelui text. Această tehnică de interpretare este mult mai radicală decât tehnica anihilantă. Ideal în acest context ar fi să existe o corespondență univocă între textul legii și norma pe care o conține, însă, de multe ori, un text de lege poate cuprinde mai multe norme, iar intr-o astfel de situație, judecătorul constituțional poate recurge la tehnica interpretării neutralizante, prin care reduce, diminuează conținutul normativ al textului supus examinării la acea parte care este conformă cu Constituția.
Deciziile interpretative neutralizante se deosebesc de deciziile simple parțiale. În cazul deciziilor simple parțiale, textul legii este divizibil, adică fie o parte dintr-un text cuprinde o normă, fie o parte dintr-o normă ar putea fi circumscrisă în câteva propoziții/fraze sau cuvinte din acel text. În schimb, tehnica interpretării neutralizante presupune indivizibilitatea textului și divizibilitatea conținutului normativ. Tehnica de interpretare neutralizantă cunoaște două forme: interpretarea neutralizantă pozitivă și interpretarea neutralizantă negativă. În literatura de specialitate s-a susținut că tehnica interpretării conforme maschează, de fapt, o declarare de nulitate parțială a legii și astfel se realizează un compromis între principiul respectării voinței majorității și protejarea valorilor constituționale fundamentale.
Prin modificarea legii, în anul 1997, s-a susținut că nu mai pot fi emise astfel de decizii deoarece „în exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci doar asupra înțelesului său contrar Constituției” (art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 138/1997). Din practica Curții reiese că astfel de decizii au fost pronunțate; au fost declarate neconstituționale prevederile art. 159 teza a III-a din Codul de procedură civilă „în măsura în care se interpretează în sensul că efectul suspensiv al recursului, declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra prelungirii arestării preventive, poate depăși durata de 30 de zile prevăzută în art. 23 alin. 4 din Constituție”. Prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, Curtea Constituțională a considerat constituțional art. 278 din Codul de procedură penală „ numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procurer ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție”. Prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea a declarat constituțional art. 504 alin. 1 din Codul penal numai „în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale”; art. 146 Cod procedură penală, „numai în măsura în care asigură învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului”.
În ce privește deciziile interpretative prin care Curtea Constituțională proclamă constituționalitatea unei anumite interpretări dată în cuprinsul deciziei s-a susținut că, într-o astfel de situație, Curtea face critica unei omisiuni legislative, lucru care echivalează cu „transformarea instanței de contencios constituțional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor Constituției, care prevăd că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”.
În evoluția deciziilor se mai înscrie o a treia etapă – cea începând cu modificarea Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232 din 3 iunie 2004, apărută ca o necesitate după revizuirea Constituției României din 2003. Prin această lege a fost modificat art. 2, renunțându-se la ultima teză a art. 2 alin. 3 („Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției”).
O altă categorie de decizii este cea a deciziilor mixte, care conțin și soluții simple (cu referiri la anumite prevederi ce au făcut obiectul controlului – de exemplu, anumite articole), dar și soluții intermediare (cu privire la alte prevederi – de exemplu, atunci când Curtea declară fie constituționalitatea, fie neconstituționalitatea unei anumite interpretări). Cu titlu de exemplu este Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, când Curtea Constituțională a constatat ca fiind constituționale anumite articole din Legea privind sănătatea reproducerii și reproducerea asistată medical, dar a constatat că prevederile art. 12 și art. 27 din aceeași lege sunt „neconstituționale în măsura în care nu prevăd un organism de specialitate, cu atribuții de control, care să poată fi sesizat de solicitanți a căror cerere a fost respinsă”.
În doctrina română au fost propuse și alte clasificări. În funcție de modul în care Curtea Constituțională ajunge să înlăture starea de neconstituționalitate, se cunosc: decizii ce se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale; decizii care, în interpretarea textelor constituționale privitoare la drepturile omului, dau prioritate reglementărilor internaționale, când acestea sunt mai favorabile; decizii fundamentate pe determinarea conținutului conceptelor constituționale. Un alt criteriu este cel al conținutului lor (decizii simple și interpretative) și cel procedural (decizii de inadmisibilitate și decizii asupra fondului).
Capitolul VI
Forme ale controlului de constituționalitate
Noțiuni introductive
Curtea Constituțională are ca scop garanția supremației Constituției. În vederea realizării acestei garanții, Curtea asigură controlul legilor, al inițiativelor de revizuire a Constituției, (dacă avem în vedere strict controlul prealabil al constituționalității legilor), din punctul de vedere al conformității lor cu principiile sau dispozițiile Constituției. De asemenea, Curtea Constituțională se pronunță și asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, în acord cu modificările aduse Constituției prin legea sa de revizuire din 2003. Controlul de constituționalitate rămâne, totuși, un control de conformitate cu legea fundamentală, nefiind un control de oportunitate.
Controlul constituționalității poate fi efectuat la cerere, conform art. 146 lit. a) și din oficiu, conform art. 146 lit. b). Controlul realizat la cerere poate fi, după caz, un control anterior și un control preventiv.
Această judecată de constituționalitate se desfășoară, într-adevăr, după o procedură proprie, diferită de procedura judiciară obișnuită. Este de remarcat, în primul rând, specificul acțiunii prin care se declanșează judecata de neconstituționalitate, dar și modul de determinare a competenței Curții Constituționale. Trăsături caracteristice prezintă obiectul judecății de neconstituționalitate sub aspectelor limitelor acestuia și al posibilității lărgirii lor. Într-adevăr, potrivit Constituției și legii sale de organizare și funcționare, cu excepția inițiativelor de revizuire a Constituției, asupra cărora se pronunță din oficiu, Curtea Constituțională nu-și poate îndeplini niciuna dintre celelalte atribuții ale sale, inclusiv cele de control ale constituționalității legilor, decât la sesizarea subiecților stabiliți prin Constituție și lege și, desigur, în limitele acestei sesizări. Pe de altă parte, competența Curții Constituționale este cea stabilită prin Constituție, iar Curtea este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, în raport cu fiecare dintre atribuțiile stabilite prin Constituție.
Față de aceste reglementări specifice, un interes deosebit îl prezintă problemele legate de obiectul judecății de neconstituționalite. Din acest punct de vedere, este interesant de cunoscut modul de determinare a obiectului judecății de constituționalitate și a limitelor acestui obiect, ținând seama de obiectul sesizării de neconstituționalitate, pe de o parte, și de competența Curții Constituționale, pe de altă parte, problemele teoretice și practice care se pun sub acest aspect, atât în judecata de constituționalitate specifică controlului de constituționalitate al legilor înainte, cât și după promulgarea acestora.
Așadar, controlul de constituționalitate se efectuează, în primul rând, asupra legilor, înainte de a fi promulgate. Controlul acesta este definit ca fiind unul abstract și a priori. În vederea unei exercitări eficiente a acestui tip de control al legilor înainte de promulgare și pentru asigurarea supremației Constituției, trebuie să se respecte anumite reguli prin intermediul cărora se facilitează dreptul de sesizare a Curții Constituționale.
Controlul la sesizare și a priori privește constituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora. În acest sens, art. 146, alin.1, lit.a) din Constituție înscrie printre atribuțiile Curții Constituționale și pe aceea de a se pronunța asupra constituționalității legilor, „înainte de promulgarea acestora”, la „sesizarea” Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. Controlul constituționalității legilor înfăptuit în condițiile art. 146, alin. 1, lit. a, este un control abstract și numai a priori și are ca obiect legile înainte de promulgare, inițiativele de revizuire a Constituției (singura situație în care Curtea Constituțională se sesizează din oficiu) și tratatele sau acordurile internaționale.
În sistemul nostru constituțional, ordonanțele emise de Guvern, simple sau de urgență, pot forma obiect al controlului de constituționalitate doar pe calea excepției de constituționalitate. Un text al unei ordonanțe de urgență emisă de Guvern și aprobată de Parlament nu poate forma, nici pe cale directă, nici pe cale indirectă, obiect al controlului de constituționalitate prevăzut de art. 146 lit. a) din Constituție, care reglementează controlul prealabil de constituționalitate a legilor, în exclusivitate.
Specificul controlului preventiv este că el se interferează în procesul legislativ. Controlul abstract și a priori este un control „facultativ” la origine, prin condiționarea exercitării lui de existența unei sesizări, dar el este „obligatoriu”, după sesizarea Curții Constituționale. Așadar, în interiorul acestui sistem de control, într-o primă fază, vocația Curții Constituționale este aleatorie, iar apoi, într-o a doua fază, controlul de constituționalitate este obligatoriu, Curtea neputând refuza îndeplinirea unei atribuții ce face parte din competența sa constituțională.
Controlul anterior (a priori) exercitat asupra unui proiect de lege a fost considerat, uneori, în doctrină, și un control ineficient, deoarece o lege este verificată din punct de vedere al constituționalității înainte ca ea să producă efecte. Aceasta deoarece, o lege nefiind încă în vigoare, ei i se pot aduce modificări și, prin urmare, viciul de neconstituționalitate poate fi înlăturat. Acest tip de control, anterior, a fost considerat mai degrabă o formă de control a opoziției parlamentare asupra majorității prlamentare, deoarece, de cele mai multe ori, opoziția parlamentară este cea care contestă o lege votată de majoritatea parlamentară, din punct de vedere constituțional.
Controlul posterior (a posteriori) este un control exercitat asupra unei legi în vigoare. Este un veritabil control, deoarece numai după intrarea în vigoare a unei legi se pot observa efectele ei asupra cetățenilor și în ce măsură o lege încalcă prevederile constituționale sau nu. Controlul posterior este și o garanție oferită cetățenilor în privința respectării principiului legalității de către autoritățile legiuitoare ale țării. Dacă în cazul controlului anterior, de regulă, subiectele ce pot sesiza cu un astfel de control sunt autoritățile statului sau partidele politice, în cazul controlului posterior, cetățenii, în cadrul unui proces dedus în fața instanței de judecată, pot contesta constituționalitatea unei legi aplicabile lor.
În sistemul român de control concret al constituționalității legilor, declanșarea controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală, prin intermediul excepției de neconstituționalitate ridicate la instanțele judecătorești sau de arbitraj comercial, și nu printr-o action popularis, pe baza sesizării directe de către orice persoană. Concluzia este că se poate solicita controlul de constituționlitate numai pentru acele dispoziții legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru a soluționa litigii aflate pe rolul instanțelor, legi sau ordonanțe în ansamblu ori doar anumite reglementări din cuprinsul acestora.
Instituirea acestei proceduri de control de constituționalitate a legii aplicabile în cauza dedusă judecății instanței de fond, ca modalitate de acces la justiție, implică în mod necesar asigurarea posibilității de a o utiliza pentru toți cei care au un drept, un interes legitim, capacitate și calitate procesuală. Condiția ca dispoziția legală criticată pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu cauza este necesară, dar nu și suficientă. Conform principiului general, o normă juridică acționează în timp din momentul intrării ei în vigoare și până în momentul ieșirii sale din vigoare și se bucură de prezumția de constituționalitate. Excepții de la acest principiu general, retroactivitatea și ultraactivarea legii penale și contravenționale mai favorabile sau ultractivarea legii penale temporare.
Controlul a priori se exercită întotdeauna înainte de intrarea în vigoare a legilor și, din punct de vedere al efectelor produse va fi mereu un control preventiv. Controlul prealabil este văzut ca o modalitate de a opri intrarea în vigoare a unor acte normative contrare legii fundamentale. Acest tip de control se exercită în mai multe variante. Astfel, se poate exercita asupra proiectelor sau propunerilor legislative chiar în cadrul dezbaterilor asupra acestora și se materializează în amendamentele, obiecțiile și propunerile făcute la textul proiectului și supuse discuțiilor și analizei. Un astfel de control nu poate fi totuși, considerat un control al conformității cu textul legii fundamentale, în adevăratul sens al cuvântului, lipsindu-i componența sancționatoare și, astfel, fiind lipsit de eficacitate, fiind vorba, de fapt, de un autocontrol. În cadrul procedurii legislative, chiar dacă adunările legislative au obligația de a lua în discuție aceste obiecții, nu sunt în niciun fel obligate să le și ia în considerare, iar o eventuală obiecție cu privire la constituționalitatea prevederii respective nu poate stopa procesul legislativ.
O formă mai eficientă de control prealabil este cel efectuat după adoptarea de către puterea legislativă a unei legi, dar înainte de intrarea în vigoare a acesteia, respectiv înainte de promulgarea sau sancționarea legii de către autoritatea competentă (care, tradițional, este șeful statului). De obicei, un asemenea control este exercitat din oficiu sau la sesizare și este încredințat, de regulă, unui organ special desemnat în acest scop (de exemplu, Consiliul Constituțional francez, Curtea Constituțională română). Este un control preventiv cu adevărat eficient când poate bloca intrarea în vigoare a unei prevederi legale contrare Constituției. Se pune astfel problema în condițiile în care în anumite sisteme constituționale chiar și un astfel de control poate fi lipsit de eficiență, atât timp cât autoritatea legislativă poate înlătura sancțiunea neconstituționalității, prin procedura reexaminării și a adoptării aceluiași text, de obicei, cu o majoritate de voturi mai mare. Se consideră că acest tip de control, atunci când intervine într-un moment în care dezbaterile politice sunt încă vii și aprinse, se plasează în dezavantaj, existând totodată, un risc prea mare ca rolul de interpretare „să fie interpretat” ca rol de actor în procesul legislativ.
În această categorie a formelor de control de constituționalitate au fost incluse și promulgarea legii de către șeful statului și dreptul de veto al șefului statului. În privința promulgării, aceasta este o ocazie cu care președintele are posibilitatea să verifice dacă legea adoptată de adunarea legislativă este conformă cu Constituția, în caz contrar, va putea să refuze sancționarea acesteia. Există unele motive pentru care o asemenea forță de control nu a fost considerată eficientă, și anume: refuzul de a promulga legea ar declanșa un conflict între șeful statului și Parlament (lucru ce se dorește a fi evitat) și refuzul de a promulga legea nu este o adevărată sancțiune, întrucât intervine înainte de intrarea în vigoare, iar „sancțiunea trebuie să fie posterioară, deoarece numai atunci poate avea întreaga forță morală și poate apărea mai mult lipsită de preocupări de natură politică”, ceea ce corespunde mai bine rolului dreptului, care este „esențialmente represiv”. Dreptul de veto este o atribuție a șefului statului, atribuție ce poate fi utilizată și pentru a verifica conformitatea cu Constituția a legilor adoptate de Parlament. Poate fi un drept de veto legislativ absolut (de exemplu, în Statele Unite ale Americii) sau suspensiv și se materializează, de obicei, în posibilitatea șefului statului de a cere Parlamentului reexaminarea legii sau de a sesiza organul de control al constituționalității.
Un asemenea tip de control, cel prealabil, prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Printre avantajele controlului prealabil se numără următoarele: constituie un mijloc de juridicizare a vieții politice în condițiile în care eventualelor argumete politice utilizate în susținerea neconformității trebuie să le ia locul argumentele juridice; asigură stabilitatea raporturilor juridice născute, neexistând riscul perturbărilor provocate de o eventuală contestare a legii pe baza cărora s-au născut; prezintă un rol important în apărarea celor două premise fundamentale ale statului de drept: împiedică Parlamentul să încalce drepturile și libertățile cetățenilor și asigură respectarea limitelor competențelor de către organele statului, în vederea asigurării echilibrului, ca expresie a principiului separației puterilor în stat.
Printre dezavantajele controlului preventiv sunt menționate: nu asigură o protecție suficient de puternică împotriva eventualelor abuzuri; nu este accesibil direct indivizilor, aceștia neputând declanșa procedura de control de constituționalitate; nu oferă protecție în situații ulterioare, după intrarea în vigoare a legii, când neconstituționalitatea este determinată de punerea în executare în situațiile concrete.
Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept și numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, precum și, conform atribuțiilor stabilite, cu privire la alte aspecte și proceduri. Conform Constituției României revizuită, Curtea Constituțională își poate exercita atribuții numai la sesizare, cu o singură excepție, când se pronunță din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
În România s-a optat pentru un sistem de control al constituționalității mixt, în condițiile în care Curtea Constituțională exercită atât un control a priori (prealabil sau preventiv), cât și un control a posteriori (ulterior sau represiv), pe de o parte, în funcție de momentul exercitării, cât și unul abstract și unul concret, pe de altă parte, în funcție de existența sau neexistența unui litigiu și a efectelor. Eficiența controlului a priori este mai pregnantă atunci când poate bloca intrarea în vigoare a unei prevederi legale considerată contrară Constituției. De precizat că, tot în categoria controlului anterior ar putea fi introduse și următoarele atribuții ale Curții: de a da aviz consultativ pentru suspendarea din funcție a Președintelui României, de a constata existența împrejurărilor care justifică interimatul funcției de Președinte, de a verifica îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițativei legislative de către cetățeni.
Subcapitolul I
Controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă
Exercitarea controlului de constituționalitate al legilor înainte de promulgarea acestora este reglementat prin art. 146 lit. a) din Constituția României revizuită, precum și Legea nr. 47/1992 republicată. Curtea Constituțională a României este singura autoritate competentă să se pronunțe asupra constituționalității unei legi, după ce aceasta a fost adoptată de către Parlamentul României, dar înainte de promulgarea ei de către Președintele României.
Secțiunea a II-a. Obiecția de neconstituționalitate – mijloc de exercitare a controlului anterior de constituționalitate a legilor
Prima dintre atribuțiile Curții Constituționale în reglementarea art. 146 lit. a) este aceea de a se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia din președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori. Modificarea Constituției din 1991, prin adăugarea la subiectele ce pot sesiza Curtea Constituțională și a Avocatului Poporului a urmărit creșterea eficienței autorității de justiție constituțională și constatarea cazurilor de neconstituționalitate a legilor.
Conform art. 146 lit.a) din Constituția României, o lege adoptată de Parlament, dar înainte de promulgarea ei de către Președintele României poate fi supusă controlului de constituționalitate, la sesizare, pe calea unei obiecții de neconstituționalitate (caracterizată ca o acțiune directă, fiind un atac direct împotriva unei legi adoptate de către Parlament).
Pot fi atacate, în cadrul controlului anterior numai legile, ca acte normative elaborate și emise de Parlament (accepțiunea stricto sensu). Din moment ce textul constituțional nu face distincție, poate fi vorba de legi organice sau ordinare. Nu pot face obiectul controlului și alte acte normative inferioare legilor (cu excepția regulamentelor parlamentare și a tratatelor sau a altor acorduri internaționale), dar nici legile constituționale, proiectele sau propunerile legislative sau legile aprobate prin referendum național.
Având în vedere textul inițial al Constituției României din 1991, printr-o obiecție de neconstituționalitate nu puteau fi atacate legile constituționale, respectiv legile de revizuire a Constituției. Un argument care ar fi putut fi invocat se referea la faptul că o dată ce Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra inițiativei de revizuire a Constituției, din oficiu, nu mai era necesară exercitarea și în baza art.144 lit.a) prima teză. Fiind sesizată cu o obiecție de neconstituționalitate cu privire la Legea de revizuire, Curtea a statuat, la acea vreme, că „nu intră în atribuțiile sale controlul constituționalității Legii de revizuire a Constituției României, după adoptarea acesteia de către Parlament”. Dar, ca urmare a revizuirii Constituției și a modificării Legii nr. 47/1992, azi, asupra unei legi de revizuire a Constituției se exercită un dublu control de constituționalitate. Nu intră sub incidența controlului și legile constituționale, deoarece, acestea fiind cele care modifică legea fundamentală, se bucură de un regim special concretizat prin controlul din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
Controlul constituționalității legilor înainte de promulgare este un control a priori, abstract, politic, exercitat numai la sesizare. Din interpretarea Curții rezultă că la început, într-o primă etapă, controlul Curții este „facultativ”, după sesizarea subiectelor componente, el devenind obligatoriu pentru autoritatea de justiție constituțională.
Așa cum s-a arătat în doctrină, principiul constituționalității presupune asigurarea conformității regulilor juridice cu prevederile Constituției. Prin raportare la controlul constituționalității legilor, această conformitate poate fi analizată pe două planuri diferite: al conformității interne (intrinseci) și al conformității externe (extrinseci). În acest context, controlul constituționalității legilor constă într-o verificare a conformității (atât sub aspectul condițiilor de fond, cât și sub aspectul condițiilor de formă) legii cu Constituția, anterior promulgării acesteia. Conformitatea sub aspectul condițiilor de fond se numește conformitate internă, iar conformitatea sub aspectul condițiilor de formă se numește conformitate externă.
În acest sens, printr-o decizie a Curții, s-au considerat neconstituționale dispoziții legale, care au stabilit un regim juridic diferit aplicabil cetățenilor români, cu capacitate de exercițiu deplină, și anume un statut juridic privitor la libera circulație a persoanelor majore, care au împlinit 18 ani și un altul pentru femeile minore căsătorite, care au devenit majore ca efect al căsătoriei. Tot neconstituționale au fost declarate de către Curte și acele prevederi legale care dispuneau că Parchetul Național Anticorupție are competența de a realiza urmărirea penală și trimiterea în judecată pentru senatori și deputați. Curtea a motivat, în acest sens, că a fost încălcat art. 72 alin. 2 din Constituție, conform căruia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi revine competența exclusivă în acest caz. Conformitatea (constituționalitatea) extrinsecă sau externă are în vedere respectarea condițiilor de formă cerute de Constituție pentru emiterea unei legi (de exemplu, legea trebuie votată de ambele Camere ale Parlamentului României, legea trebuie votată cu majoritatea prevăzută, în condiții de cvorum, etc.). Nerespectarea formelor și a procedurilor de elaborare și emitere stabilite prin Constituție, deci un criteriu formal, are drept consecință neconstituționalitatea extrinsecă.
Conformitatea (sau constituționalitatea) intrinsecă (sau internă) se referă la respectarea, sub aspectul conținutului, a dispozițiilor sau principiilor Constituției (art. 2 alin. 1 din Legea 47/1992 republicată) de către o lege (de exemplu, incriminarea unor fapte ca infracțiuni printr-o lege ordinară; este neconstituțională diferențierea făcută între protecția proprietății private a statului și protecția proprietății private a altor subiecte de drept, expresia „dacă socotește necesar” referitoare la procurorul care astfel îi prezintă sau nu învinuitului materialul de urmărire penală a fost decalarată neconstituțională, etc.). Neconformitatea dintre conținutul unei legi și prevederile constituționale, deci un criteriu material, înseamnă neconstituționalitate intrinsecă.
Din practica Curții Constituționale rezultă că în procesul de verificare a constituționalității legilor, condițiile de formă vor prima asupra celor de fond, iar dacă nu se respectă cele dintâi, este inutilă analiza celorlalte (de exemplu, constatarea Curții că o lege organică nu a fost adoptată cu majoritatea absolută; după votarea fiecărui articol, proiectului nu a mai fost suspus votului per ansamblu), deci, neconstituționalitatea extrinsecă o dată reținută, are efect distructiv asupra legii în ansamblu și lipsește de utilitate examinarea altor posibile critici de constituționalitate.
În literatura de specialitate s-a susținut că nu este suficient să se facă distincția între neconstituționalitatea intrinsecă și cea extrinsecă (distincție bazată pe diferența dintre condițiile de formă și cele de fond), ci distincția trebuie făcută și între neconstituționalitate și inexistență, distincție bazată pe existența a două categorii de condiții: esențiale (votarea proiectului de lege de către ambele Camere ale Parlamentului; promulgarea legii de către Președintele României, publicarea legii în Monitorul Oficial al României și lipsa acestora atrag inexistența legii) și necesare (sunt condițiile de fond, dar pot fi și condiții de formă, cum ar fi întrunirea numărului de cetățeni cu drept de vot ca semnatari ai unei propuneri legislative populare etc., iar lipsa acestora sau îndeplinirea necorespunzătoare atrag neconstituționalitatea legii). Inexistența poate fi constatată de oricine, de orice autoritate publică, pe când neconstituționalitatea doar de către Curtea Constituțională. Sesizarea Curții cu o obiecție de neconstituționalitate are ca efect atât suspendarea dreptului Președintelui României de a promulga legea, cât și nașterea obligației Parlamentului de a declanșa procedura reexaminării legii.
Secțiunea a III-a. Subiecții care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională
Lista celor care pot sesiza Curtea Constituțională în vederea exercitării controlului anterior de constituționalitate este expresă și limitativă. Conform art. 146 lit. a) din Constituția revizuită, au dreptul de a se adresa Curții Constituționale cu o obiecție de neconstituționalitate, Președintele României, președinții celor două Camere ale Parlamenntului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori.
Față de reglementarea din textul inițial al Constituției din 1991, se remarcă lărgirea sferei subiecților care au dreptul se a sesiza Curtea Constituțională în vederea exercitării controlului, prin adăugarea și a Avocatului Poporului. Intervenția Avocatului Poporului în cadrul controlului constituționalității anterior promulgării legilor (ca de altfel, și în cadrul celui posterior) a fost justificată ținând cont de rolul și de menirea acestei instituții. Astfel, s-a susținut că Avocatul Poporului, prin legătura directă cu societatea civilă este în măsură să semnalizeze Curții Constituționale situațiile în care o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă, contravine Constituției. Propuneri privind lărgirea sferei subiectelor de drept care pot sesiza Curtea Constituțională au existat încă din timpul dezabterilor din cadrul Adunării Constituante (s-a propus ca și Consiliul Legislativ, formațiunile politice care nu sunt reprezentate în Parlament, etc. să aibă dreptul de a sesiza Curtea).
Privitor la constituționalitatea extrinsecă și cea intrinsecă, atât doctrina cât și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că instanțele sunt competente să judece numai asupra constituționalității extrinseci a unei legi aplicabile într-o cauză supusă judecății lor. S-a mai susținut că, dacă o lege ordinară încalcă legea prin însuși conținutul ei, ea trebuie, totuși, să fie aplicată de instanțele judecătorești, în situația în care a fost elaborată și emisă cu respectarea tuturor condițiilor de formă, adică dacă instanța judecătorească nu a fost sesizată să se pronunțe asupra constituționalității extrinseci, în baza principiului priorității de aplicare a legilor speciale. În susținerea unui asemenea punct de vedere nu se ține cont deloc de caracterul fundamental și suprem al Constituției, deși principiul supremației Constituției este unul din principiile fundamentale ale statului român.
În cazul organelor colegiale care pot sesiza Curtea Constituțională cu o obiecție de neconstituționalitate (Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție), sesizarea este considerată legală numai pe baza votului majorității realizată în cadrul acestor organisme. În privința grupurilor de parlamentari, numărul necesar poate fi format numai din membrii aceleiași Camere parlamentare, așa cum a statuat și Curtea Constituțională printr-o decizie. Nerespectarea acestor reguli atrage respingerea sesizării de către Curtea Constituțională ca nefiind legal sesizată.
Secțiunea a IV-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Sesizarea trebuie să fie făcută în scris, trebuie să fie motivată și să fie făcută în termen. Ea trebuie să cuprindă, pe de o parte, o determinare precisă a obiectului ei, prin indicarea legii sau, după caz, a dispozițiilor din lege, considerate ca fiind neconstituționale, iar pe de altă parte, arătarea prevederii sau prevederilor constituționale considerate ca fiind încălcate prin dispozițiile respective. Fără o astfel de determinare a obiectului sesizării de neconstituționalitate și fără motivarea acesteia, prin arătarea prevederilor constituționale pretins încălcate nu se poate realiza controlul de constituționalitate. Curtea Constituțională a decis, în acest sens, că dispozițiile art.12 alin.(2) din Legea nr.47/1992 fiind imperative, încălcarea lor are drept consecință imposibilitatea exercitării controlului, Curtea neputându-se substitui autorilor sesizării în ce privește invocarea unui motiv de neconstituționalitate. În același spirit, printr-o decizie anterioară, Curtea Constituțională a statuat că sesizarea de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât se încalcă prevederile art.12 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privitoare la obligația motivării.
În scopul de a asigura exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale, Legea nr. 47/1992, republicată, prevede, în art. 15, alin. 2, că legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului, și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, cu 5 zile, respectiv 2 zile, dacă a fost adoptată cu procedură de urgență înainte de a fi trimisă spre promulgare. Termenele de 5 zile, respectiv de 2 zile, nu sunt termene de decădere, ci de recomandare, și se calculează pe zile libere.
Depunerea sesizării nu se poate face mai înainte de adoptarea de către ambele Camere ale Parlamentului și nici mai târziu de ziua promulgării, conform art. 77 alin. 1 din Constituție. Promulgarea legii se face in 20 de zile de la primire, termenul fiind unul de decădere, cu toate consecințele ce decurg, în caz contrar va fi considerată fie anticipată, fie tardivă. Dacă nu s-a cerut reexaminarea legii de către Parlament în acest interval de timp, aceasta intră în vigoare chiar în lipsa promulgării. De asemenea, nici Președintele, nici celelalte subiecte competente să sesizeze neconstituționalitatea legii nu mai au acest drept după împlinirea termenului.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere, în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen, conform art. 15 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată. Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei de către secretarul general al Camerei respective, așa cum dispune art. 15 alin. 4 din Legea 47/192, republicată. Termenul este de două zile dacă legea a fost adoptată în procedura de urgență.
Prin Legea nr. 47/1992 este stabilit un sistem de informare pentru toți cei care au realmente dreptul de a sesiza Curtea Constituțională în cadrul controlului anterior, ca ei să poată efectiv exercita acest control. Sistemul de informare este stabilit pentru situația în care Curtea Constituțională a fost sesizată de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului. Curtea va comunica Președintelui României sesizarea primită în ziua înregistrării (art. 16 alin. 1 din Legea 47/1992, republicată), pentru ca acesta să ia cunoștință de sesizarea făcută, lucru care nu exclude dreptul Președintelui de a propune chiar el o obiecție de neconstituționalitate sau de a cere Parlamentului reexaminarea legii, conform art. 77 alin 2 din Constituția României revizuite.
O situație mai neobișnuită apare atunci când, cu privire la aceeași lege, Curtea a fost sesizată, în același interval, atât cu o obiecție de neconstituționalitate, cât și cu o cerere de reexaminare a legii depusă de Președintele României. Pentru ca cele două modalități să nu se concureze pentru a da naștere unor situații paradoxale (de exemplu, cererea de reexaminare a Președintelui să fie respinsă, Parlamentul readoptând legea, dar Curtea Constituțională, soluționând obiecția, prin decizie constată neconstituționalitatea legii sau invers), s-a propus ca procedura de control să fie suspendată până ce va fi soluționată cererea de reexaminare pentru a se ști sau nu dacă obiecția de neconstituționalitate a rămas sau nu fără obiect.
În cazul în care Curtea Constituțională a fost sesizată de către Președintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională va comunica acest lucru, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, menționând și data în care vor avea loc dezbaterile, conform art. 16, alin. 2 din Legea 47/1992 republicată. Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, tot în termen de 24 de ore de la înregistrare, precizând și data dezbaterilor, așa cum se prevede în art 16, alin. 3 din Legea 47/1992 republicată.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională face deosebire între nemotivare și motivare greșită a sesizării de neconstituționalitate, fiind evident că numai în primul caz va exista inadmisibilitate. Așa cum s-a arătat, Curtea Constituțională a statuat că nu există motivare atunci când autorul sesizării nu indică textele constituționale considerate a fi încălcate prin dispozițiile care fac obiectul sesizării, situație în care nu se poate verifica dacă există concordanță între dispozițiile legale criticate și prevederile Constituției. Curtea a reținut că există nemotivare atunci când sesizarea de neconstituționalitate are în vedere faptul că “legea în totalitatea ei […] are la bază o concepție greșită, reflectată în numeroase norme ale legii”, ceea ce este insuficient pentru aprecierea concordanței dintre prevederile legii și dispozițiile Constituției.
Ca efecte ale sesizării Curții Constituționale, sunt de menționat: întreruperea termenului de 20 de zile pentru promulgare și suspendarea dreptului Președintelui de a promulga legea. Deși întrerupere nu este tocmai corect, din moment ce după primirea deciziei Curții Constituționale prin care este confirmată constituționalitatea legii, începe să curgă un nou termen de 10 zile în care Președintele va trebui să promulge legea (art.77 alin. 3 din Constituția României revizuite). Suspendarea durează până în ziua primirii deciziei de confirmare a constituționalității; ziua primirii este ziua publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, „din moment ce de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au efecte numai pentru viitor”, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție. Astfel, este inadmisibil ca într-o asemenea situație, decizia să fie comunicată Președintelui înainte ca ea să fie publicată în Monitorul Oficial al României și acest lucru să determine curgerea termenului de 10 zile. Conform reglementărilor art. 77 alin. 3 din Constituția României, după reexaminarea legii ori după primirea deciziei prin care Curtea Constituțională confirmă constituționalitatea legii, nu curge un nou termen de 20 de zile pentru promulgare, ci un termen de 10 zile.
În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.
În ce privește sesizarea Curții Constituționale, dispozițiile normative care guvernează această materie au un caracter imperativ, neadmițându-se nicio derogare de la acestea. În acest sens, nu se va accepta nicio solicitare din partea altor autorități de a participa la ședințele Curții, în afara celor stabilite. Analizând o cerere a președintelui Comisiei pentru Sănătate și Familie din cadrul Camerei Deputaților de a participa la dezbateri împreună cu Ministerul Sănătății, Curtea Constituțională a decis că cererea nu este justificată, deoarece au fost comunicate punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, autorități din care fac parte demnitarii menționați.
Secțiunea a V-a. Procedura de exercitare a controlului anterior de constituționalitate de către Curtea Constituțională
Procedura de exercitare a controlului de către Curtea Constituțională implică parcurgerea a două faze: faza pregătitoare și faza deliberativă.
În Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale sunt reglementate exact actele și activitățile desfășurate în faza pregătitoare. În această fază, după depunerea la registratura Curții a actului de sesizare, prim-magistratul-asistent îl va înmâna președintelui Curții. Președintele Curții, primind actul de sesizare, numește judecătorul-raportor, care întocmește un raport scris asupra punctelor de vedere și a relațiilor cerute, a soluțiilor din doctrina și jurisprudența română și străină, și asupra oricăror probleme ce se impun dezbaterilor. Până la data dezbaterilor, președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul (doar sub semnătura primului-ministru) și Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere. Așadar, nu este obligatorie comunicarea punctelor de vedere asupra obiecțiilor de neconstituționalitate a celor menționați. Pe de altă parte, dacă o fac, trebuie să le depună în ziua dezbaterilor.
Termenul de depunere a raportului judecătorului-raportor nu poate depăși, ca regulă, 60 de zile de la data înregistrării sesizării. Termenul de judecată îl stabilește Președintele Curții, termen care, potrivit legii, nu poate depăși 30 de zile. Deși în Regulamentul Curții nu se prevede expres, acest termen curge de la data depunerii raportului judecătorului-raportor.
Faza deliberativă presupune dezbaterea, deliberarea și pronunțarea soluției.
Dezbaterea are loc în Plenul Curții Constituționale, cu participarea judecătorilor Curții, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere communicate, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. În principiu, ședințele sunt publice, dacă nu stabilește altfel Curtea.
Deliberarea se desfășoară în secret, prezenți fiind doar membrii care au asistat și la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile poate fi consultat. Rezultatele deliberărilor se concretizează în vot. Primul care votează este judecătorul-raportor, urmat de cel mai tânăr judecător, apoi ceilalți judecători și, la final, președintele Curții Constituționale.
Decizia, care va cuprinde soluția cu privire la obiecția de neconstituționalitate se pronunță, în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor, în condițiile îndeplinirii cvorumului (în prezența a minimum șase judecători) și se comunică Președintelui României. Decizia prin care se constată neconstituționalitatea legii se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și primului-ministru, respectiv și Avocatului Poporului și Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul în care au sesizat Curtea, așa cum s-a statuat în practica Curții. Decizia Curții se va publica în Monitorul Oficial al României.
Secțiunea a VI-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
Ceea ce poate să constate Curtea este că o lege astfel atacată este sau nu constituțională. Dacă, prin decizia pronunțată Curtea a constatat constituționalitatea legii, această lege va fi trimisă spre promulgare Președintelui României, promulgarea fiind obligatorie (în termen de 10 zile de la primirea deciziei Curții Constituționale și de la publicarea în Monitorul Oficial). În situația în care Curtea constată că legea sau prevederi din aceasta contravin dispozițiilor sau principiilor din Constituție, prevederea legală constatată ca fiind neconstituțională este trimisă Parlamentului României, acesta având obligația de a reexamina dispozițiiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curții Constituționale. Prevederea trebuie coroborată cu cea din art. 147 alin. 4 din Constituția revizuită, conform căreia, deciziile Curții sunt general obligatorii. Comparativ cu reglementarea din textul inițial al Constituției, se observă că în art. 145 alin. 1 din Constituția României din 1991, „în cazul de neconstituționalitate constatată conform art. 144 literele a) și b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate a fost înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. În plus, acest articol trebuia coroborat cu prevederile art. 23 din Legea 47/1992, conform cărora, legile adoptate în procedura de reexaminare puteau face obiectul unei excepții de neconstituționalitate după intrarea lor în vigoare. În aceste condiții, decizia Curții Constituționale avea valoarea unui „veto suspensiv” sau doar a unui „aviz de neconstituționalitate”, în opinia lui Mircea Criste, în lucrarea „Discuții cu privire la deciziile Curții Constituționale de interpretare conform și consecințele asupra controlului de constituționalitate”. Argumentul autorului este fundamentat pe faptul că decizia unui organ jurisdicțional nu putea fi controlată de către un organ politic (Parlamentul). Curtea Constituțională a reușit evitarea efectuării acestui control, prin emiterea, și în cazul controlului anterior, a deciziilor de interpretare sub rezervă, deși un procedeu considerat de evitat. Deși inclusiv printr-o decizie de speță, Curtea a încercat să impună obligativitatea acestor decizii tuturor subiecților de drept, efectele erga onmes („până la promulgarea de către Președintele Republicii a legii prin care, cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două Camere, obiecția de neconstituționalitate a fost înlăturată, ordinea constituțională este stabilită prin decizia Curții și nu poate fi ignorată”), punctul de vedere care s-a impus pentru o perioadă recunoștea doar efecte inter partes acestor decizii, și anume în ceea ce îl privește pe Președintele României și Parlamentul, aspect care nu este de natură să înlăture eficiența juridică a acestui tip de control.
Critici asupra acestui procedeu au existat încă de la început, în sensul că nu reprezintă altceva decât o concesie făcută orgoliului Parlamentului, pe de o parte, iar pe de altă parte, o revizuire implicit a Constituției. Acest tip de control a fost definit ca fiind, de fapt un auto-control, deci, un non-control, Parlamentul ajungând să fie, într-un astfel de context, curte de casație într-un litigiu în care este parte. În plus, această modalitate de control, prin care Parlamentul are posibilitatea de a se pronunța asupra propriilor legi, în ultimă instanță, vine în contradicție cu ideea de bază care a dus la formarea Curților Constituționale și înseamnă, oarecum, revenirea parțială a sistemului consacrat de Constituția din 1965, în care Marea Adunare Națională exercită controlul respectării Constituției.
Altă obiecție adusă acestui procedeu se referea la faptul că, neprevăzându-se un termen de efectuare a reexaminării, procedura în cauză putea fi amânată la nesfârșit; din modul de exprimare a legiuitorului constituant („legea se trimite spre reexaminare”), nu rezultă că și Parlamentul era obligat să reexamineze legea.
Există și opinii care prezintă sistemul ca fiind unul corect, pe considerentul că plenitudinea puterii de a elabora legile aparține doar Parlamentului, și niciunui alt organ de stat. În opinia altor specialiști, textul statuează obligația de reexaminare, invocând ca argumente următoarele: întrucât o formulă de tipul „pentru a reexamina” lipsește, sesizarea constituie, de fapt, o inițiativă legislativă; dacă nu ar exista procedura reexaminării, decizia Curții ar echivala cu un drept de veto absolut; în acest caz nu se pune problema unei revizuiri implicite a Constituției, deoarece prin legea reexaminată Parlamentul nu face decât să substituie propria interpretare celei a Curții Constituționale. De asemenea, nu s-a apreciat nici că procedura ar veni în contradicție cu art. 58 alin. 1 din Constituție (devenit art. 61 alin. 1 după revizuire), conform căruia Parlamentul este unica autoritate legislativă, deoarece, chiar dacă, exercitând această prerogativă, Curtea „intervenea în mod activ în procesul legislativ”, această intervenție suferea, de fapt, o limitare prin dreptul Parlamentulului de a reexamina legea și de a o impune prin readoptarea ei cu o majoritate mai mare, precum și de faptul că o astfel de lege nu mai putea face obiectul unei excepții de neconstituționalitate.
În ceea ce privește reglementarea actuală, se observă că textul art. 147 alin. 2 din Constituția revizuită nu prevede un termen exact, limitativ, în care Parlamentul ar fi obligat să reexamineze prevederile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. În doctrină s-a susținut că acest lucru nici nu este necesar, deoarece Parlamentul nu poate fi obligat să legifereze și apoi, fiind vorba de un control a priori, deci înainte de promulgarea legii de către șeful statului, legea nu produce niciun fel de consecințe negative, atât timp cât nu este în vigoare și nu este susceptibilă de adoptare.
Cu toate acestea, în acord cu textul constituțional, Parlamentul are obligația de a reexamina o astfel de lege, chiar dacă reexaminarea ar putea fi interpretată ca o atingere adusă caracterului său de „unică autoritate legislativă” și „organ reprezentativ suprem”. Se impune și o abordare din perspectivă procedurală (al procedurii legislative pe care Parlamentul este obligat să o respecte) în această situație. Deoarece este prevăzut expres prin Constituție că Parlamentul are obligația de a reexamina o astfel de lege, în mod indubitabil, de la comunicarea deciziei Curții Constituționale va trebui declanșată procedura legislativă. Este adevărat că în cazul acesteia se reia discuția doar asupra prevederilor amendate de către Curte. Din moment ce nu există un text constituțional sau legal care să prevadă o procedură legislativă specială sau extraordinară (cum ar fi o ședință comună a Camerelor, procedura de urgență, etc.), atunci se va desfășura procedura obișnuită, dezbaterea (făcută pe baza raportului Comisiei juridice privind decizia Curții), votarea separat, în cele două Camere parlamentare, găsindu-și astfel aplicare prevederile art. 75 din Constituție (respectarea rolului de primă Cameră sesizată sau de Cameră decizională, termenele). Așadar, fiecare Cameră are obligația de a se pronunța asupra prevederilor amendate de Curtea Constituțională în termenele prevăzute de art. 75 alin. 2, respectiv 45 de zile sau 60 de zile pentru coduri sau alte legi complexe.
În acest sens, s-a pus problema dacă, după reexaminarea legii de către Parlament, începe să curgă un termen de 20 de zile sau de 10 zile pentru promulgare. Potrivit art. 77 alin. 3 prima teză din Constituție – „ori, dacă s-a cerut verificarea constituționalității, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare”, va curge termenul de 10 zile, din moment ce este prevăzut expres (deși este o excepție de la penultima fază a procedurii legislative obișnuite), termen care începe să curgă de la data trimiterii spre promulgare a legii reexaminate.
Prin ultima teză a art. 47 alin. 2 este prevăzută obligația Parlamentului de a reexamina dispozițiile declarate neconstituționale pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Având în vedere că în art. 147 alin. 1 se stipulează obligația Parlamentului sau a Guvernului de a pune de acord prevederile declarate neconstituționale, cu dispozițiile Constituției, în temeiul consecvenței și al asigurării caracterului unitar al textului fundamental și, deopotrivă, al controlului de constituționalitate, ar fi fost util să se prevadă obligația Parlamentului de a pune de acord dispozițiile tot cu textul Constituției.
S-a considerat că dispoziția din art. 147 alin. 2 vine să întărească ideea că prin exercitarea controlului preventiv, Curtea Constituțională „interferează în procesul legislativ”, depășindu-și astfel rolul de „legislator negativ”, impus de autoritatea promotorului jurisdicțiilor speciale constituționale, Hans Kelsen. Prin modificarea Constituției, nu a mai fost necesară reiterarea prevederii din art. 23 alin. 3 prima teză (din Legea nr. 47/1992 așa cum a fost republicată în 1997), conform căreia „nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. 1 din Constituție ( art. 23 alin. 3 impunea o cauză de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate). De vreme ce art. 147 alin. 2 din Constituția României impune obligația Parlamentului de a reexamina legea pentru a o pune de acord cu decizia Curții Constituționale, se presupune că orice aspect de neconstituționalitate sesizat de către Curte este înlăturat. Se admite, evident, că legea, trecută prin procedura reexaminării stabilită de art. 147 alin. 2 din Constituția revizuită, poate fi supusă conrolului anterior de constituționalitate (din moment ce prin reexaminare se naște o nouă normă juridică) și, după intrarea în vigoare a controlului posterior, pe calea unei excepții de neconstituționalitate. Această ultimă ipoteză este nu doar necesară (fiind unanim acceptat faptul că o lege se poate dovedi a fi neconstituțională abia în momentul producerii efectelor juridice sau datorită faptului că indivizii, simplii cetățeni, nu au acces direct la această formă de control), ci și posibilă din moment ce Constituția sau legea organică a Curții Constituționale nu interzice acest lucru. În plus, atunci când legiuitorul constituant a dorit să interzică controlul posterior, a prevăzut expres acest lucru, ca în cazul tratatelor sau al altor acorduri internaționale a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 146 lit. b) și care, astfel nu mai pot face obiectul unei excepții de neconstituționalitate (art. 147 alin. 3 din Constituție).
Prin decizia sa, Curtea Constituțională nu poate abroga legea pe care o consideră neconstituțională. Într-o opinie, argumentele aduse în sprijinul acestei idei se referă la faptul că această Curte nu are calitatea de autoritate legiuitoare și la faptul că decizia își va produce efectele pe deplin abia după reexaminarea legii de către Parlament și promulgarea acesteia de către Președintele României. În acest context nu se poate vorbi de abrogare, deoarece nu este implicată o lege în vigoare, cunoscut fiind faptul că abrogarea, ca modalitate de încetare poate viza numai o normă aflată în vigoare.
Sinteză a practicii Curții Constituționale în această materie
În decursul existenței sale, Curtea Constituțională a desfășurat o remarcabilă activitate, adoptând un număr semnificativ de decizii ce au vizat fie problemele aplicării temporare a legilor, exercitarea drepturilor electorale, autonomia parlamentară, echilibrul constituțională în condițiile separației puterilor, drepturile și libertăților cetățenești, limitele mandatului reprezentativ, dreptul de organizare în grupuri parlamentare. Totodată, prin practica sa, Curtea a contribuit la clarficarea unor concepte juridice, ca, de exemplu, conceptele de lege organică, delegare legislativă, avut obștesc, conținutul și limitele dreptului de proprietate, dar și la fixarea unor reguli procedurale care prefigurează un autentic Cod de procedură constituțională.
Din practica Curții Constituționale rezultată din exercitarea controlului prealabil de constituționalitate se pot sintetiza câteva aspecte care au fost declarate neconstituționale. Cu titlu de exemplu, în legătură cu regimul dreptului de proprietate, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțională prevederea care ar fi permis naționalizarea investițiilor făcute în zonele libere sau care ar fi statuat o interdicție de înstrăinare stabilită printr-o lege ordinară. În acest sens, au fost apreciate ca fiind discriminatorii anumite reglementări prvind: dreptul la salariu (prin introducerea unui spor de salariu numai pentru o anumită categorie de funcționari); inegalitatea de tratament între cei care s-au înrolat voluntar și cei înrolați cu forța în armate străine; statutul juridic diferit aplicat cetățenilor români; dreptul de a recurge la reproducerea umană asistată condiționat de apartenența la un cuplu.
Curtea s-a mai pronunțat și în materia impozitelor, apreciind ca neconstituțională stabilirea unui impozit pe un venit imposibil de realizat sau exceptarea de la impozitare a anumitor categorii de venituri pentru anumite categorii de persoane. În materia controlului prealabil de constituționalitate în practica Curții Constituționale au mai fost reținute următoarele aspecte considerate neconstituționale: caracterul individual, intuitu personae al unei legi; eliminarea legii din categoria izvoarelor de drept (de exemplu, ca izvor al îndatoririlor și obligațiilor principale ale parlamentarilor); nerespectarea regulilor privind adoptarea legilor (de exemplu, neadoptarea unei legi organice cu majoritate absolută).
Raportându-ne la declararea ca neconstituțională a legii de aprobare a unei ordonanțe guvernamentale, ca urmare a exercitării controlului anterior, acesta constituie un aspect mai aparte, lucru văzut mai ales prin prisma discuțiilor doctrinare pe care le-a generat, dar și a implicațiilor practice. Întrucât există două mari categorii de ordonanțe de Guvern, cele care trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului și cele care nu trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, este evident că cea de-a doua categorie de ordonanțe nu poate fi supusă controlului prealabil de constituționalitate, ci ele pot fi atacate doar printr-o excepție de neconstituționalitate după ce intră în vigoare. În ceea ce privește prima categorie de ordonațe, Curtea Constituțională s-a considerat întotdeauna competent să realizeze controlul de constituționalitate anterior asupra legilor de aprobare (sau de respingere) a unor ordonanțe ale Guvernului. În contextul în care una din primele decizii pronunțate de Curte în această materie a determinat diverse reacții, chiar și refuzul Guvernului de a o accepta , Curtea Constituțională a intervenit printr-o decizie de interpretare, prin care a stabilit că decizia prin care se declară neconstituțională o lege în baza art. 144 lit. a) din Constituție (actualul art. 146 lit. a) este obligatorie pentru toate subiectele de drept; declararea ca neconstituțională a unei legi de aprobare a ordonanței guvernamentale include și ordonanța la care se referă aceasta, încetând să mai producă efecte de la data publicării deciziei Curții în Monitorul Oficial.
Cu privire la acest ultim aspect, s-au formulat mai multe opinii în literatura de specialitate. Conform unei opinii, atunci când Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității unei legi de aprobare a unei ordonanțe guvernamentale, în cadrul controlului anterior, de fapt Curtea se pronunță „asupra constituționalității unui act al Guvernului prin procedura rezervată de Constituție pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, prin definiție un control anterior, prealabil, și nu unul posterior”. Argumentul adus în spriinul acestui punct de vedere este acela că cele două acte normative, legea de aprobare și ordonanța Guvernului constituie două acte distincte, „ele nu se pot topi unul în altul, nu fac corp comun; o dată aprobată, ordonanța își păstrează individualitatea și caracterul de act al puterii executive; ea nu împrumută caracterul de act al puterii legislative căci astfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat”. Pe aceste considerente, s-a susținut că instanța constituțională nu are competența de a se pronunța asupra unei legi de aprobare a ordonanței.
Într-un punct de vedere contrar s-a susținut că atât legea de aprobare, cât și legea de respingere a unei ordonanțe a Guvernului „poate face obiectul controlului de constituționalitate anterior, ca orice altă lege, în condițiile cerute de art. 146 lit. a) din Constituția revizuită”, deoarece, după aprobarea ei de către Parlament, ordonața trece din sfera actului administrativ normativ în sfera actelor cu forță juridică a unei legi. Din moment ce art. 146 lit. a) din Constituție nu face nicio distincție, rezultă că sunt supuse controlului anterior, înainte de promulgare, atât legea prin care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe, cât și legea prin care Parlamentul aprobă sau respinge ordonanțele emise”. Pe aceste considerente, unii autori au exprimat opinia că instanța constituțională este competentă să se pronunțe în cadrul controlului anterior asupra unei legi de aprobare sau de respingere a unei ordonanțe.
Este relevant că o mare parte a literaturii de specialitate consideră delegarea legislativăca un mijloc de realizare a colaborării dintre puterile statului, colaborarea fiind un aspect prezent și în realizarea principiului separației puterilor și echilibrului într-un stat de drept; că ordonanțele guvernamentale nu sunt altceva decât materializarea acestei delegări. Deși natura lor juridică este complexă și destul de controversată, este general acceptat faptul că sunt acte normative (acte administrative) cu putere de lege sau putând interveni în domeniul legislativ. Cu toate acestea, prin delegare, care nu reprezintă decât o cedare sau o transmitere a prerogativelor legislative, Parlamentul nu își pierde calitatea de unică autoritate legislativă. Mai mult, exercită un control asupra acestor acte, din moment ce toate ordonanțele de urgență trebuie supuse ulterior spre aprobare Parlamentului, la fel ca și anumite categorii de ordonanțe emise în temeiul unei legi de abilitare. Deși există, teoretic, posibilitatea de a abilita Guvernul să emită ordonanțe care nu trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului, în practica parlamentară sunt recunoscute doar legi de abilitare care stabilesc obligația Guvernului de a supune aceste ordonanțe aprobării ulterioare a Parlamentului.
În doctrină s-a pronunțat și opinia conform căreia, de vreme ce acte normative care pot modifica, completa sa chiar abroga acte legislative, este normal ca ele să fie supuse acelorași tipuri de control ca și legile. Este adevărat că, deși legea de aprobare sau de respingere a ordonanței include și ordonanța respectivă, așa cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională, controlul anterior asupra legii se exercită înainte de promulgarea acesteia. Așadar, legea nu a intrat încă în vigoare, nefiind publicată în Monitorul Oficial ceea ce înseamnă că ordonanța este în vigoare și produce efectele juridice sub această denumire, lucru care trebuie să se întâmple până ce intră în vigoare legea de aprobare sau de respingere). În situația în care Curtea Constituțională admite obiecția și consideră legea de aprobare sau de respingere neconstituțională, conform art. 147 alin. 2 din Constituție, aceasta va fi trimisă Parlamentului spre reexaminare pentru a pune de acord legea cu decizia Curții. În tot acest timp, ordonanța, deși „implicit neconstituțională”, va produce propriile efecte, până ce intră în vigoare legea reexaminată, când legea reexaminată este cea care își va produce efectele juridice.
În practica Curții Constituționale există numeroase decizii pronunțate în cadrul exercitării controlului anterior asupra legilor de aprobare sau de respingere, inclusiv asupra unei legi de abilitare. În acest sens, s-a stabilit printr-o decizie a Curții că nu este de competența acesteia să se pronunțe în temeiul art. 146 lit. a) prima teză din Constituția României asupra unei obiecții de neconstituționalitate privind Legea de revizuire a Constituției, după adoptarea acesteia de către Parlament și care urmează să fie supusă aprobării prin referendum, având în vedere că acest text se referă în mod explict la legile supuse promulgării de către șeful statului după adoptarea acestora de către Parlament. Hotărârea a suscitat diverse reacții, din moment ce chiar Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale prevede această competență a Curții Constituționale de a se ponunța, conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire adoptată de către Parlament. Luând în considerare acest aspect, s-ar putea considera că art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată este neconstituțional. Pe de altă parte, în baza acestor prevederi, Curtea Constituțională se va pronunța din oficiu asupra legii de revizuire adoptate de către Parlament, însă nu va putea fi sesizată cu o obiecție de neconstituționalitate.
În exercitarea controlului de constituționalitate anterior, Curtea Constituțională s-a raportat și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, statuând încălcarea unor articole ale acesteia (de exemplu, privind libertatea de asociere) și ale Convenției privind Lupta Împotriva Discriminării în Domeniul Învățământului (art. 4) sau ale Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale (art. 13 pct. 2).
Subcapitolul II
Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă
Exercitarea controlului de constituționalitate asupra inițiativelor de revizuire a Constituției este reglementată de art. 146 lit. a) ultima teză din Constituția României, precum și de Legea nr. 47/1992 republicată. Curtea Constituțională este singura autoritate competentă să se pronunțe asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției. Este un control care se exercită numai anterior și numai din oficiuși constă în „verificarea conformității acestora cu prevederile art. 148 din Legea fundamentală (art. 152 după revizuire), cu cele ale tratatelor internaționale și cu regulile logisticii formale”.
Exercitarea acestui tip de control presupune parcurgerea a două etape. În primul rând, conform art. 19 din Legea nr. 47/1992 republicată, înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, căruia i se anexează avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care are obligația ca în termen de 10 zile să se pronunțe asupra respectării prevederilor constituționale privind revizuirea. Controlul intervine înaintea oricărei proceduri în fața Parlamentului. Ulterior, conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia. Astfel poate fi sintetizat acest dublu-control și astfel se concretizează caracterul din oficiu și a priori.
Existența acestui control (chiar dublu) anterior (se exercită întotdeauna înainte intrarea în vigoare a legii de revizuire – prin aprobarea acesteia în cadrul referendumului) care se exercită asupra legii de revizuire este justificată chiar de principiul suveranității naționale, care aparține poporului, aprobarea Constituției sau a modificărilor acesteia prin referendum fiind o modalitate a acestei suveranități. Din momentul în care poporul și-a manifestat astfel voința, nicio intervenție nu mai este posibilă, așa cum a statuat și Curtea printr-o decizie: „De principiu, când poporul, deținătorul suvernanității naționale, trebuie să se pronunțe prin referendum asupra legii de revizuire a Constituției, și din momentul în care Parlamentul a adoptat legea respectivă, cu respectarea procedurii și limitelor stabilite de Constituție, nicio autoritate publică nu se mai poate pronunța. De aceea instanța de contencios constituțional, în cadrul unui control a priori, se pronunță din oficiu numai asupra inițiativelor de revizuire a Constituției”.
Calitatea acestui control de a se exercita doar din oficiu exclude orice posibilitate ca sesizarea instanței constituționale să provină de la altcineva (alte autorități publice, persoane fizice sau juridice) decât subiectele de drept menționate în lege, lucru care decurge din însușirea Curții de garant al supremației Constituției. În considerarea acestei calități, se consideră că sesizarea este obligatorie și pentru Curtea Constituțională (obligativitate prevăzută și de art. 19 din Legea nr. 47/1992 republicată).
Controlul realizat de către Curte este un control sistematic (singura situație), a priori și abstract. Așadar, controlul se exercită întotdeauna înainte de intrarea în vigoare a legilor și, din punct de vedere al efectelor produse, este un control preventiv. Controlul prealabil este o modalitate de a opri intrarea în vigoare a legii a unor acte normative contrare legii fundamentale. Eficiența acestui control se manifestă cu adevărat într-un asemenea context.
Secțiunea a II-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Înainte ca Parlamentul să fie sesizat pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea, potrivit art. 19 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituției se depun numai în forma cerută de lege, respectiv elaborată și redactată cu respectarea normelor de tehnică legislativă impuse, și însoțită de avizul Consiliului Legislativ. Avizul este obligatoriu de cerut și de obținut (din moment ce trebuie să însoțească proiectul sau propunerea de revizuire), iar calitatea lui este aceea de aviz consultativ, așa cum rezultă din prevederile Legii nr. 24/2000 republicată (art. 9, alin. 3). S-a constatat că este aplicabilă această soluție, din moment ce în Constituție, și nici în Legea nr. 47/1992 republicată nu se precizează nimic în acest sens.
Secțiunea a III-a. Procedura de exercitare a controlului privind inițiativele de revizuire a Constituției
Atunci când primește proiectul de lege sau propunerea legislativă, președintele Curții desemnează un judecător-raportor și stabliește termenul de judecată. Procedura jurisdicțională se declanșează printr-o încheiere prin care Plenul Curții hotărăște sesizarea din oficiu, conform art. 16 alin. 3 din Regulamentul Curții, moment de la care începe să curgă și termenul de 10 zile în care trebuie să se pronunțe Curtea. În principiu, activitățile premergătoare ședinței de judecată, cele care preced dezbaterile, precum și cele legate de dezbateri, deliberare și pronunțarea soluției, urmează aceleași reguli stabilite de Regulamentul Camerei, ca și în cazul controlului anterior de constituționalitate. Acestea prezintă, totuși, unele deosebiri notabile.
Prima deosebire privește termenul de depunere a raportului judecătorului-raportor, care trebuie să fie mult mai scurt, ținând cont de faptul că însăși Curtea este obligată să se pronunțe în termen de 10 zile de la depunerea proiectului de lege sau a propunerii legislative. În această situație sunt aplicabile prevederile art. 49 din Regulamentul Curții, conform căruia, dacă urgența o impune, președintele Curții Constituționale poate dispune, după consultarea judecătorului-raportor, scurtarea termenelor. În literatura de specialitate s-a susținut că acest termen de 10 zile în care Curtea Constituțională trebuie să se pronunțe asupra inițiativelor de revizuire a Constituției nu este tocmai cel mai potrivit. S-a mai indicat că acesta nu are natura unui termen de decădere, ci este un termen de procedură constituțională. Soluția pronunțată pentru ipoteza depășirii termenului este imposibilitatea de a continua cu procedura legislativă de adoptare a legii de revizuire, deoarece Parlamentul este obligat să aștepte decizia Curții, în condițiile în care art. 22 din Legea nr.47/1992 republicată stabilește că proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului doar împreună cu decizia Curții Constituționale. Termenul de 10 zile a fost considerat și de alți autori un termen de procedură constituțională și nu unul de procedură civilă.
A doua diferență se referă la majoritatea necesară adoptării deciziei Curții în această situație. Conform art. 22 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională se pronunță asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Majoritatea este una calificată, mai mare decât cea necesară pentru luarea deciziilor cu privire la celelalte atribuții de control de constituționalitate, și, păstrând ideea pronunțată și în doctrină, este egală cu majoritatea necesară pentru adoptarea legii de revizuire de către Camerele parlamentare, „deplin justificată de importanța supremă a inițiativei, ea punând în discuție însuți așezământul fundamental al țării”.
În cadrul controlului, Curtea Constituțională este competentă să verifice îndeplinirea cerințelor procedurale impuse de Constituție privind exercitarea inițiativei de revizuire a Constiuției (subiecții care au drept de inițiativă în ce privește revizuirea Constituției; compatiblitatea dintre propunerea Președintelui României și cea a Guvernului, în cazul inițiativei Președintelui; criteriul numeric al respectării distincției dintre grupul deputaților și cel al senatorilor, în cazul inițiativei parlamentare; criteriul numeric sau al distribuției inițiatorului pe județe, în cazul inițiativei populare – constituționalitatea extrinsecă), dar și cerințele temporale (Constituția neputând fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de urgență sau în timp de război și nici în cazul prelungirii de drept a mandatului Parlamentului – tot constituționalitate extrinsecă) sau conformitatea conținutului propunerilor de modificare cu dispozițiile și principiile Constituției (constituționalitate intrinsecă).
Conform art. 150 din Constituția României revizuită, au drept de inițiativă privind revizuirea Constituției numai: Președintele României, la propunerea Guvernului; cel puțin 1/4 din numărul deputaților sau al senatorilor; cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin 1/2 din județele țării și în fiecare din aceste județe sau din municipiul București, cel puțin 20.000 de semnături.
În sistemul nostru constituțional, organul competent să adopte o lege de revizuire este tot Parlamentul. Procedura adoptării unei astfel de legi prezintă anumite particularități, comparativ cu procedura legislativă obișnuită, chiar dacă acestea nu mai fac obiectul controlului de constituționalitate al Curții. În acest sens, legea de revizuire se adoptă în Camera Deputaților și în Senat cu o majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). Această majoritate calificată este identică cu majoritatea necesară pentru ca fiecare Cameră să adopte proiectele de lege și ea se justifică datorită importanței inițiativei. În Camere, legea se trimite Comisiei de mediere special înființate (este o comisie comună a celor două Camere). În situația unui eșec al procedurii medierii, legea de revizuire se supune dezbaterii și votului în ședința comună a celor două Camere parlamentare, unde, pentru a fi adoptată, este nevoie de votul a cel puțin 3/ 4 din numărul total al parlamentarilor. Pentru a fi adoptată definitiv, legea de revizuire trebuie aprobată prin referendum, organizat în acest scop, în cel mult 30 de zile de la data adoptării ei de către Parlament. Legea de revizuire nu este supusă promulgării. Aceasta se publică în Monitorul Oficial al României la 5 zile de la adoptarea ei de către Parlament și după aprobarea ei prin referendum național, se publică din nou, dar numai după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care sunt confirmate rezultatele referendumului.
Proiectul de lege poate fi prezentat Parlamentului numai împreună cu decizia Curții Constituționale privind constituționalitatea inițiativei. Atribuția de a exercita din oficiu acest control trebuie apreciată având în vedere rolul Curții Constituționale – garanția supremației Constituției. Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților sau de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă nu se ajunge la un acord prin procedura de mediere, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și al senatorilor.
În schimb, un alt aspect care va fi avut în vedere de către Curtea Constituțională, se referă la respectarea dispozițiilor art. 152 alin. 1 din Constituția României revizuită, în temeiul cărora, nu pot face obiectul unei revizuiri următoarele: caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului (art. 1 alin. 1 din Constituția României revizuită); forma republicană de guvernământ (art. 1 alin. 2 ); independența justiției (art. 124), limba oficială (art. 13). De asemenea, Curtea trebuie să verifice și respectarea art. 152 alin. 2 și 3 din Constituția României revizuită, conform căruia, prin revizuire nu pot fi suprimate drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau garanții ale acestora. Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu, a stării de urgență sau în timp de război (art. 152 alin. 3) și în cazul prelungirii de drept a mandatului Parlamentului, în condițiile art. 63 din legea fundamentală.
Conform regulii comunicării actelor procedurale, decizia Curții se comunică celor care au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora și se publică în Monitorul Oficial al României, potrivit reglementărilor art. 147 alin. (4) din Constituție, având caracter general obligatoriu.
Altă particularitate a controlului este că după ce legea de revizuire este adoptată de către Parlament, aceasta se supune din nou, din oficiu, controlului de constituționalitate al Curții Constituționale, în 5 zile de la adoptare. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Prevederile art. 20 (desemnarea judecătorului-raportor de către președinte și stabilirea termenului de judecată) și art. 21 (Curtea Constituțională se pronunță asupra proiectului de lege sau asupra propunerii legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor; decizia Curții se comunică celor care au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora) din Legea nr. 47/1992 republicată se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a IV-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
În cadrul controlului anterior realizat de către Curtea Constituțională, va fi verificată constituționalitatea extrinsecă (rezultată din respectarea prevederilor art. 150 din Constituția României revizuită – condiție rationae personae, dar și cele din art.152 alin. 3 și art. 63 alin. 4 din Constituția României revizuită – condiție rationae temporis și doar ulterior, în condițiile în care aceasta este respectată, și aspectele legate de constituționalitatea intrinsecă (rezultată din respectarea prevederilor art. 152 alin. 1 și 2 din Constituția României revizuită – condiție ratione materiae, considerat „nucleul dur” al Constituției).
Dacă se constată neîntrunite aceste condiții, Curtea Constituțională, prin decizie va declara inițiativa de revizuire ca fiind neconstituțională. Ulterior, Curtea se pronunță și asupra legii de revizuire adoptată de către Parlament, în condițiile art. 23 alin. 1 din Legea nr 47/1992 republicată. Dacă se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la procedura de revizuire, decizia Curții se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale, conform art. 23 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 republicată.
Efectele pe care le produce o decizie a Curții Constituționale în această materie au generat mai multe discuții în doctrină, în primul rând ținând cont de aspectele de neconstituționalitate extrinsecă sau intrinsecă relevate, iar în al doilea rând, de faptul că decizia emisă de Curte conține și o serie de „recomandări” sau propuneri, sugestii, opinii. În general, se susține că atunci când se constată nerespectări ale prevederilor care asigură constituționalitatea extrinsecă, decizia Curții se impune Parlamentului, în sensul că acesta nu poate lua în dezbatere un asemenea proiect sau propunere, la fel ca și în situația în care se pronunță asupra constituționalității intrinseci, „constatând” că anumite prevederi ale proiectului sau propunerii de revizuire sunt neconstituționale. În schimb, când Curtea doar face o serie de observații sau aprecieri sub forma unor recomandări sau sugestii, acestea nu sunt obligatorii pentru Parlament, astfel că, în realitate, valoarea unei asemenea decizii este cea de „aviz”.
Sinteză a practicii Curții Constituționale în această materie
Din practica Curții Constituționale în această materie au fost reținute cazuri în care aceasta s-a sesizat de patru ori în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) ultima teză din Constituție, fiind pronunțate trei decizii prin care Curtea a declarat neconstituționale inițiativele (într-o situație constatând neconstituționalitatea intrinsecă, iar în celelalte trei situații neconstituționalitatea extrinsecă) și o a patra, prin care a declarat constituțională inițiativa de revizuire a Constituției (cu unele observații și recomandări).
Prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996 privind constituționalitatea inițiativei de revizuire a prevederilor art. 41 alin. 7 din Constituția României, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea intrinsecă a inițiativei (aparținând unui număr de 39 de senatori), deoarece ar avea ca rezultat suprimarea unor garanții ale dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 148 alin. 2 din Constituție. Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii (art. 41 alin. 7 din Constituția din 1991 prevedea că: „ Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”) cu textul: „Averea a cărei dobîndire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Motivarea deciziei Curții a avut în vedere că „prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, conform alin. 1 art. 41 din Constituția din 1991 (prevede că dreptul de proprietate este garantat). Prezumția are ca temei principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrară, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă. În consecință, ar rezulta că averea unei persoane e prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei. Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea garanției unui drept constituțional”.
Prin Decizia nr. 82 din 27 aprilie 2000 privind constituționalitatea inițiativei de revizuire a prevederilor art. 41 alin. 2 teza întâi din Constituția României, inițiată de 689.237 de cetățeni, Curtea Constituțională a declarat-o neconstituțională, pe considerentul că nu se poate reține îndeplinirea condițiilor de ordin formal. Inițiativa legislativă a vizat revizuirea prevederilor art. 41 alin. 2, teza întâi din Constituția din 1991, potrivit cărora: „Proprietatea privată este garantată egal de lege, indiferent de titular”. Conform argumentației date de Curte, din documentația anexată la sesizare, rezultă că strângerea semnăturilor pentru susținerea inițiativei de revizuire a Constituției s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 189/1999 (privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni). De aceea, operațiunile respective nu au putut fi supuse verificării prin raportare la condițiile stabilite prin legea respectivă, întrucât, în acest fel ar fi încălcate dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția din 1991, potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”. În acest context, Curtea a statuat că nu putea verifica îndeplinirea condițiilor de formă cerute (autenticitatea semnăturilor de pe liste, dacă semnatarii aveau calitatea de cetățeni cu drept de vot) și nici dacă aceștia aveau domiciliul în județele pe listele cărora au semnat) și, în consecință, nu s-a putut reține „(ne)îndeplinirea” condițiilor de ordin formă cerute la art. 146 referitoare la numărul minim necesar de susținători și la dispersia acestora în județele țării și în municipiul București.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003, aceasta s-a sesizat din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției României din 1991, inițiată de 233 de deputați și 93 de senatori. Din decizie rezultă că instanța constituțională a considerat marea majoritate a propunerilor constituționale (de exemplu, propunerea privind interzicerea trecerii silite a unor bunuri în proprietatea publică pe baza unor considerente etnice, politice, religioase sau de altă natură a titularilor, considerată o solidă garanție a dreptului de proprietate; stabilirea competenței celor două Camere ale Parlamentului în ședințe comune și separate), pe unele le-a considerat neconstituționale (răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii; hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi atacate în fața instanțelor judecătorești, încălcându-se accesul liber la justiție), iar cu privire la anumite aspecte a făcut anumite propuneri sau observații (spre exemplu, privind Consiliul Suprem de Apărare al Țării; privind extrădarea cetățenilor români; dobândirea de către Curte și a altor atribuții prin lege organică; termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul să pună de acord prevederile neconstituționale să nu fie aplicat în cazul exercitării atribuției de la art. 146 lit. a): dreptul Avocatului Poporului de a se adresa direct Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate; departajarea între învățământul public și cel privat, pe de o parte, și cel laic și confesional, pe de altă parte; specializarea adjuncților Avocatului Poporului este de competența unei legi organice și nu a unei prevederi constituționale; reînvestirea foștilor judecători ai Curții Constituționale care nu au exercitat un mandat întreg de nouă ani; înlocuirea termenului „instituții publice” cu cel de „autorități publice”), propuneri și observații pe care Parlamentul și le-a însușit doar în parte.
Prin Decizia nr. 6 din 4 iulie 2007 asupra inițiativei legislative a cetățenilor de revizuire a Constituției, privind articolul 48, Curtea a stabilit că aceasta nu întrunește condițiile prevăzute de art. 150 din Constituție, deoarece nu este îndeplinită condiția cumulativă a dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București (din mai mult de 20 de județe nu au provenit cel puțin 20.000 de semnături).
Subcapitolul III
Controlul constituționalității tratatelor și al acordurilor internaționale
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă și obiectul controlului
Controlul constituționalității tratatelor și al acordurilor internaționale este reglementat în art. 146 lit. b) și art. 147 alin. 4 din Constituția României revizuită, iar prevederi detaliate privind tratatele se află în Legea nr. 47/1992 republicată și Legea 590/2003 privind tratatele. Curtea Constituțională este singura autoritate competentă de a exercita controlul de constituționalitate cu privire la tratate și la acordurile internaționale, conform art. 146 lit. b) din Constituția României revizuită. Este o atribuție regăsită și în competența altor jurisdicții constituționale (de exemplu, Consiliul Constituțional francez).
Este un control de tip a priori abstract și preventiv. Caracterul a priori se explică prin faptul că se exercită înainte de ratificarea tratatului sau acordului internațional de către Parlament. Se consideră abstract deoarece se exercită în afara unui litigiu juridic existent născut din aplicarea normei și pe cale de acțiune. Este un control preventiv întrucât se urmărește împiedicarea ratificării unui tratat ce ar conține dispoziții incompatibile celor ale Constituției, funcționând ca un filtru pentru normele juridice care pe această cale intră în dreptul intern.
Problematica controlului de constituționalitate a tratatelor și acordurilor internaționale prezintă o serie de trăsături specifice. Conform art. 11 alin. 2 din Constituția României revizuită „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Se poate afirma, din acest punct de vedere, că tratatele internaționale pentru care România și-a exprimat acordul intră în ordinea juridică internă și constituie izvor de drept obiectiv pozitiv român. Prevederile art. 11 alin. 2 din Constituție au în vedere, însă, doar tratatele internaționale ratificate de Parlament. Conform unui autor, nu doar Parlamentul este autoritate competentă să exprime consimțământul statului român de a fi legat juridic printr-un tratat internațional. Conform art. 91 alin.1 din Constituția României revizuită, „Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil”, iar celelalte tratate internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. Prin prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele, sunt recunoscute mai multe categorii de tratate: tratate la nivel de stat; tratate la nivel guvernamental și tratate la nivel departamental. Tratatele la nivel de stat, indiferent de domeniul de reglementare al acestora, ca și tratatele la nivel guvernamental, în anumite domenii se supun procedurii ratificării prin lege a Parlamentului, conform art.19 alin. 1 din Legea 590/2003. Doar în situații extraordinare aceste categorii de tratate pot fi ratificate prin ordonanțe de urgență ale Guvernului, sub condiția justificării temeinice a urgenței ratificării. Tratatele semnate la nivel guvernamental ce nu intră sub incidența prevederilor art. 19 din Legea 590/2003, dar și cele semnate la nivel departamental pot fi aprobate de Guvern prin hotărâre. Luând în considerare aceste prevederi, răspunsul la întrebarea dacă doar tratatele ratificate de Parlament prin lege vor face obiectul controlului de constituționalitate este că doar tratatele și alte acorduri internaționale ratificate de Parlament prin lege pot face obiectul controlului de constituționalitate reglementat de art. 146 lit. b) din Constituția României revizuită. Celelalte tratate și acorduri internaționale încheiate la nivel guvernamental sau departamental vor fi supuse controlului de legalitate specific pentru actele normative prin care sunt ratificate aceste tratate, și anume, pe calea contenciosului administrativ.
Un punct de vedere contrar a fost exprimat în literatura de specialitate, în sensul că toate tratatele internaționale sunt suspuse controlului de constituționalitate exercitat de către Curtea Constituțională în temeiul art. 146 lit. b) din Constituție, de vreme ce toate tratatele fac parte din dreptul intern.
Constituția României face distincție între tratatele privitoare la drepturile omului și celelalte tratate la care este parte. Este necesar a face referire la controlul constituționalității legilor interne în raport cu acquis-ul comunitar. Sub acest aspect, este de punctat că dreptul comunitar are două componente: dreptul primar și dreptul secundar. Dreptul primar este constituit din tratatele constitutive ale comunităților europene, aderarea la acestea fiind o condiție indispensabilă a aderării la Uniunea Europeană. Aceste tratate fac parte din dreptul internațional și introducerea lor în dreptul intern are loc în condițiile stabilite de art. 148 din Constituția României. În temeiul acestui articol, aderarea României la tratatele constituive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre, a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin legea adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și al senatorilor.
Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dipozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Problema care se pune are în vedere raporturile dintre Constituție și tratatele constitutive ale comunităților europene, întrucât doar acestea pot face obiect al contestației la Curtea Constituțională, prin prisma unei contrarietăți între dispozițiile lor, contrarietate care poate declanșa un proces de revizuire a Constituției. Soluția o constituie faptul că legea de aderare a României la Uniunea Europeană nu a fost supusă niciunui control de constituționalitate și a devenit validă prin adoptare de către statele componente ale Uniunii Europene.
În ceea ce privește efectele deciziilor Curților Constituționale asupra tratatelor internaționale, atunci când tratatele internaționale sunt supuse controlului de constituționalitate, înainte de a parcurge procedurile parlamentare de adoptare, se întâmplă ca tratatul să fie declarat constituțional sau neconstituțional. În primul caz, Parlamentul este abilitat să ratifice prin lege actul internațional. Se poate ca legea de ratificare a tratatului să poată fi ratificată la Curtea Constituțională, la sfârșitul procesului legislativ. Motivarea controlului de constituționalitate poate fi făcută atât prin invocarea unor argumente de ordin procedural, cât și a unor motive de fond. În această situație, decizia Curții Constituționale poate admite obiecția de neconstituționalitate sau o poate respinge. Dacă tratatul sau acordul a fost declarat neconstituțional, prin decizia instanței de contencios constituțional, el nu poate fi ratificat, decizia constituind pentru Parlament un fine de neconstituționalitate. Dacă prin decizia Curții Constituționale un tratat sau acord internațional a fost declarat neconstituțional, această decizie constituie un obstacol dirimant pentru a declanșa procedurile parlamentare de examinare și adoptare a legii privitoare la ratificarea acelui tratat internațional.
S-a mai pus problema, în doctrină, dacă se poate exercita controlul a posteriori asupra legii de ratificare a unui tratat sau acord internațional care a intrat deja în dreptul intern printr-o lege sau ordonanță de ratificare. În acest caz, excepția de neconstituționalitate se poate ridica doar în fața instanțelor de judecată de către părți, de procuror sau instanță, din oficiu, cu privire la un text dintr-un tratat sau accord internațional, care este în vigoare și care depinde de soluționarea litigiului. Marea majoritate a autorilor admite ideea conform căreia controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționael se exercită în condițiile prevăzute de art. 146 lit. b), fiind un control a priori, dar există câteva puncte de vedere diferite în privința controlului a posteriori.
Într-o primă opinie, se consideră că prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 147 alin. (3), prima teză din Constituție, dacă tratatul sau acordul internațional nu a făcut obiect al controlului de constituționalitate, înainte de dezbaterea acestuia în Parlament, el poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate.
S-a considerat că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii au caracter obligatoriu și au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Caracterul obligatoriu și prioritatea tratatelor constitutive și a celorlalte reglementări comunitare vizează doar dispozițiile contrare din legile interne, fără a afecta vreodată dispozițiile Constituției. Dacă s-ar proceda altfel, dispozițiile art. 148 alin. (2) nu ar avea niciun sens.
Secțiunea a II-a. Subiecții care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională
În acord cu dispozițiile art. 146 lit. b) din Constituția României revizuită, au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională în scopul verificării constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, președinții Camerelor parlamentare sau un grup format din cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori. Spre deosebire de controlul prealabil realizat asupra legilor, reglementat de art. 146 lit. a), sfera subiecților este mult mai restrânsă, lipsind dintre subiecții cu drept de a sesiza Curtea Constituțională, Președintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție și Avocatul Poporului, deși în vederea ratificării tratatului sau a acordului internațional, Parlamentul urmează să se pronunțe tot printr-o lege. Dacă lipsa primelor două autorități este justificată prin rolul pe care îl dețin fiecare în procedura negocierii și încheierii actelor internaționale (deși refuzul lor de a încheia, respectiv negocia un eventual tratat sau acord internațional pe care l-ar considera neconstituțional nu prezintă aceeași certitudine oferită de o decizie a Curții Constituționale), în cazul ultimelor două, această lipsă nu mai este justificată.
Secțiunea a III-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Sesizarea Curții Constituționale în scopul exercitării atribuției prevăzută de art. 146 lit. b) din Costituția României revizuite se face după convenirea sau adoptarea tratatelor, în orice etapă a încheierii lor (conform art. 40 alin. 1 prima teză din Legea nr. 590/2003). Apare incert când are loc, mai exact, sesizarea Curții Constituționale, din moment ce, din textul de lege nu rezultă clar dacă se face înainte sau după adoptarea legii de ratificare de către Parlament, până, evident, cel mai târziu, în momentul promulgării, dat fiind faptul că și legea de ratificare a unui tratat sau acord internațional, ca orice altă lege, va intra în vigoare abia la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, după ce, în prealabil, fusese promulgată de către Președintele României.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, datorită faptului că tratatul sau acordul în sine fac obiectul controlului de constituționalitate și nu legea de ratificare, controlul se exercită înainte ca legea de ratificare să fie adoptată de către Senat (în calitate de Cameră parlamentară decizională). Soluția este criticabilă, căci, în acest fel, se permite exercitarea unui control prealabil dublu: o dată asupra tratatului sau acordului internațional înainte de adoptarea Parlamentului și a doua oară, asupra legii de ratificare adoptată de către Parlament, dat înainte de promulgarea de către Președintele României. În lista motivelor pentru care legiuitorul constituant a avut în vedere un asemenea moment, se înscriu următoarele: a reglementat separat de controlul prealabil al legilor, controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, atât sub aspectul subiecților care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, dar și sub aspectul procedurii de exercitare a controlului și a efectelor acestuia. Conform art. 40 alin. 2 din Legea 590/2003, sesizarea Curții Constituționale are ca efect suspendarea procedurii interne de încheiere a tratatului, așadar, exercitarea controlului de constituționalitate trebuie să intervină înainte de actul final al procedurii de încheiere, respectiv exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat (și care se face prin ratificare, aprobare, aderare sau accepare, după caz). În literatura de specialitate s-a susținut că acest tip de control poate fi exercitat oricând: fie înainte de încheierea tratatului de către Președinte, fie după trimiterea tratatului Parlamentului pentru ratificare, fie după adoptarea legii de ratificare, fie după promulgarea acestei legi, fie după intrarea în vigoare a tratatului .
Pe aceeași soluție se pliază și art. 134 alin. 3 din Regulamentul Camerei Deputaților, dar și art. 145 alin. 3 din Regulamentul Senatului, potrivit cărora, în cazul sesizării Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea tratatelor sau a altor acorduri internaționale depuse la Parlament pentru ratificare, procedura parlamentară se întrerupe și se reia după publicarea deciziei Curții Constituționale.
A doua teză a art. 40 alin. 1 din Legea nr. 590/2003 prevede că „oricare dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului României, sau un număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori pot solicita Curții Constituționale avizul privind compatibilitatea prevederilor tratatelor cu Constituția României”. Prevederea a fost considerată neconstituțională deoarece Constituția reglementează o singură situație în care Curtea se pronunță prin aviz – în cazul suspendării din funcție a Președintelui; Curtea nu se pronunță în exercitarea altor atribuții prin intermediul unui aviz, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 47/1992 republicată prevede expres că, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. b), Curtea Constituțională pronunță decizii. În al doilea rând, date fiind efectele stabilirii constituționalității (caz în care tratatul nu mai poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate sau al neconstituționalității (iar ratificarea nu este posibilă decât după revizuirea Constituției), soluția poate fi cuprinsă doar într-un act cu valoare obligatorie.
În cazul în care sesizarea este făcută de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica Președintelui României, președintelui celeilalte Camere, dar și Guvernului. Dacă sesizarea este făcută de parlamentari (care o depun la Senat sau la Camera Deputaților și apoi este trimisă Curții Constituționale, în ziua primirii ei de către secretarul general al Camerei respective), Curtea o va comunica și Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și ale Guvernului (conform art. 24 alin. 2, 3 și 4 din Legea nr. 47/1992 republicată). Până la data dezbaterilor în Plenul Curții Constituționale, Președintele României, președintele celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere ( conform art. 25 din Legea nr. 47/1992 republicată). De precizat este că sesizarea Curții Constituționale are ca efect suspendarea procedurii interne de încheiere a tratatului, așa cum prevede art. 40 alin. 2 din Legea nr. 590/2003.
Secțiunea a IV-a. Procedura de exercitare a controlului de către Curtea Constituțională
Procedura jurisdicțională în fața Curții Constituționale de exercitare a controlului de constituționalitate asupra tratatelor sau altor acorduri internaționale se face după aceleași reguli stabilite de Legea nr. 47/1992 republicată, în privința pregătirii ședinței de judecată (numirea judecătorului-raportor, depunerea raportului judecătorului-raportor, care nu poate depăși 60 de zile de la data înregistrării cererii, stabilirea termenului de judecată care nu poate depăși 30 de zile), a dezbaterilor (în Plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, acestea nu pot fi disociate; amânarea dezbaterilor dacă este cazul), a deliberărilor și a pronunțării.
Decizia se pronunță în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor, în condiții de cvorum și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale (și în subsidiar, Regulamentul Curții) este singura care reglementează procedura de desfășurare a activității Curții, inclusiv în privința termenelor. Astfel, sunt reglementate o serie de termene de derulare a activităților (de exemplu, termenul de 60 de zile în care se depune raportul judecătorului-raportor; cel de maxim 30 de zile de amânare a pronunțării, conform art. 57 din Legea nr. 47/1992 republicată; de 10 zile în care se pronunță asupra inițiativei de revizuire a Constituției , potrivit art. 19 din Legea nr. 47/1992 republicată sau chiar poate face trimitere (dar trimiterea trebuie să fie expresă) la alte legi pentru respectarea unor termene (de exemplu, cu privire la termenele de soluționare a constestațiilor cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României, dar și cele cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii, care sunt cele prevăzute de Legea nr. 47/1992 republicată). În astfel de condiții, prevederea din art. 40 alin. 2 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, conform căreia „Curtea Constituțională se va putea pronunța în termen de 30 de zile de la data sesizării” este neconstituțională și, ca atare, neaplicabilă.
Secțiunea a V-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
Curtea Constituțională, prin decizie, constată dacă un tratat sau o prevedere dintr-un tratat sunt sau nu contrare Constituției României, în tot sau în parte. Efectele acestei decizii asupra tratatului sau acordului internațional sunt diferite, în funcție de soluția dată de Curtea Constituțională. În acord cu prevederile art. 147 alin. 3 din Constituția României republicată (prevedere preluată și de Legea nr. 47/1992 republicată), în cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constată potrivit art. 146 lit. b) din Constituția României republicată, acesta nu mai poate fi supus controlului de constituționalitate posterior, prin intermediul unei excepții de neconstituționalite. Este important a cunoaște dacă legea de ratificare a unui asemenea tratat sau acord internațional poate fi supusă controlului de constituționalitate a priori, reglementat de art. 146 lit. a) prima teză din Constituție. S-a considerat că, pentru identitate de soluții, o asemenea lege ar putea fi cenzurată de către instanța constituțională numai pentru aspecte de formă (ca de exemplu, cele privind îndeplinirea condițiilor de cvorum, număr de voturi exprimate pentru adoptarea ei).
În schimb, atunci când Curtea Constituțională constată că tratatul sau acordul internațional este neconstituțional, acesta nu va putea fi ratificat. Prevederea trebuie coroborată cu art.11 alin. 3 din Constituția României republicată, conform căreia „în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției”.
În concluzie, atunci când Curtea constată neconstituționalitatea unui tratat sau acord internațional, acesta nu va putea fi ratificat (nedevenind astfel parte din dreptul intern) sau va putea fi ratificat doar după revizuirea Constituției României, așa încât să existe conformitate între prevederile tratatului sau acordului internațional și legea fundamentală a României. Revizuirea trebuie făcută cu respectarea tuturor aspectelor de fond și de formă stabilite de Titlul VII (art. 150-152) din Constituția României revizuite. Într-o astfel de situație, inițiativa de revizuire va aparține parlamentarilor sau chiar Președintelui României, la propunerea Guvernului. S-a considerat că este puțin probabil să existe o inițiativă populară în acest sens, dat fiind faptul că tipul de control exercitat asupra tratatelor sau acordurilor internaționale este un control a priori, care nu este accesibil particularilor. În același context, s-a mai apreciat că o procedură de revizuire făcută în scopul de a permite ratificarea unui asemenea tratat sau acord internațional și care ar presupune modificarea sau schimbarea prevederilor enumerate de art. 152 alin. 1 și 2 din Constituția României revizuite, referitoare la dispozițiile privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială ar fi lipsită de efecte, în sensul că nu este posibilă o revizuire ce ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și a garanțiilor acestora.
Legea nr. 590/2003 prezintă în detaliu efectele deciziilor Curții Constituționale cu privire la tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional, stabilind că se poate încerca renegocierea tratatului sau a acordului internațional, iar dacă aceasta nu mai e posibilă, ratificarea va avea loc numai după revizuirea Constituției, conform art. 40 alin. 4.
În situația în care nu s-a solicitat exercitarea controlului de constituționalitate în baza art. 146 lit. b) din Constituție, tratatul sau acordul internațional intrat în dreptul intern va putea fi supus controlului posterior de constituționalitate, pe calea unei excepții de neconstituționalitate, cu mențiunea că actul care se supune controlului este de fapt legea (sau eventual ordonanța guvernamentală) de ratificare a actului internațional respectiv.
Perspectivele constituționalismului în cadrul controlului prealabil
În cazul controlului prealabil de constituționalitate, judecătorii Curții Constituționale dezbat și se pronunță asupra prevederilor menționate în sesizare și asupra celor care în mod evident nu pot fi disociate de ele. Cu toate acestea, printre prevederile legii ar putea să existe să existe unele neconstituționale, nesesizate de către subiectele de drept competente. Astfel, dacă unul dintre aceste subiecte de drept competente ar sesiza Curtea, judecătorii s-ar putea pronunța numai asupra prevederilor menționate în sesizare, chiar dacă ar observa alte prevederi neconstituționale.
În acest context, Curtea ar trebui să aibă competența de a se pronunța cu privire la neconstituționalitatea și a altor prevederi din legea respectivă decât cele menționate în sesizare. O altă soluție, propusă de doctrină, ar fi neconstituționalizarea, cel puțin sub forma controlului prealabil al controlului din oficiu. Însă, luând în considerare numărul ridicat de legi trimise spre promulgare, un astfel de control ar bloca activitatea Curții Constituționale, așa încât nu ar putea fi realizat în mod concret. Tocmai din acest motiv, controlul din oficiu s-ar putea limita la acele legi față de care Curtea este sesizată cu privire la anumite prevederi. Aceasta, mai ales în condițiile în care statisticile arată că de la înființare până în prezent s-a pronunțat asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora de 148 de ori. În 40,53% din aceste cazuri, deciziile au fost de admitere. Așadar, având în vedere procentajul ridicat, un control de constituționalitate al întregii legi s-ar impune cel puțin în aceste situații.
Concluzii
Controlul constituționalității legilor constituie unul dintre cele mai discutate, analizate și inerente subiecte de dispută a problematicii regimului constituțional și, în context mai larg, al supremației actului fundamental.
Și în România, până la conturarea și implementarea unui sistem de control jurisdicțional al constituționalității, s-a parcurs un drum lung și adesea anevoios. Într-o primă etapă, a fost vorba de un control de constituționalitate în forma lui politică. După aceea s-a instituit – pe cale praetoriană – și organizat un sistem de control jurisdicțional al constituționalității (în principal, consecință a Deciziei nr. 261 din 16 martie 1912 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată cu ocazia soluționării procesului intentat de Societatea de Tramvaie din București, care a consacrat dreptul instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra constituționalității legilor, decizie care a avut același impact și același rol pentru sistemul de control al constituționalității din România pe care l-a avut Decizia Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii în cauza Marbury c. Madison), pentru ca, în final, să se încredințeze unui organ politico-jurisdicțional independent acest control. Deși ușor de sesizat un anumit model care a fost urmat, această evoluție a fost marcată, evident, de o serie de factori specifici spațiului românesc.
Considerată o inovație în sistemul nostru constituțional, ideea de a înființa o Curte Constituțională în România a întâmpinat destul de multe și vehemente critici. Rezultat al unor lungi și animate discuții și dezbateri care au avut loc cu ocazia elaborării și adoptării Constituției României din 1991, Curtea Constituțională a României apare în final ca o „puternică autoritate publică de control al constituționalității legilor“, unica instituție publică căreia îi este atribuit expres controlul constituționalității.
Curtea Constituțională din România reprezintă materializarea instituțională a unei condiții și în același timp deziderat inerent al statului de drept, supremația Constituției. Unul dintre principalele mecanisme de realizare a statului de drept – controlul constituționalității, a fost și este principala atribuție a unei Curți Constituționale. În România s-a optat pentru un sistem de control al constituționalității hibrid, în condițiile în care Curtea Constituțională exercită atât un control a priori (prealabil sau preventiv), cât și un control a posteriori (ulterior sau represiv). Opțiunea constituantului roman de a îmbina cele două forme de control poate fi considerată salutară în condițiile în care sistemul ar permite exploatarea avantajelor și eliminarea dezavantajelor celor două tipuri de control.
Controlul constituționalității reprezintă un mijloc de asigurare a supremației Constituției, iar pentru a nu râmâne o simplă formulă atractivă, trebuie să se constituie într-un adevărat instrument de protecție a drepturilor și libertăților oamenilor și un mijloc de realizare a dezideratelor și principiilor statului de drept.
În cei peste 15 ani de activitate, Curtea Constituțională s-a dovedit a fi mai mult decât o opțiune fericită. Prin activitatea desfășurată, a confirmat rolul ce i-a fost conferit, acela de unică autoritate de jurisdicție constituțională din România, achitându-se de sarcina de a veghea și asigura supremația Constituției, dar s-a dovedit (atunci când a avut ocazia) și un instrument de asigurare a echilibrului între autoritățile publice, sancționând încercările de depășire „a literei și spiritului” Constituției. Prin jurisprudența sa, Curtea Constituțională se achită nu numai de rolul de garant al supremației Constituției, ci contribuie și la înțelegerea și asigurarea respectării principiilor fundamentale ale dreptului și ale statului de drept.
Conformându-se rolului conferit, de a se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, Curtea Constituțională a statuat, prin jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe asupra unor aspecte precum: oportunitatea legii; motivele politice ce au condus la asoptarea legii; aspecte de tehnică legislativă; a unor neconcordanțe dintre mai multe dispoziții legale; eliminarea unor prevederi constituționale care ar fi contrare cadrului convențional internațional privind drepturile omului, ceea ce ar echivala cu o revizuire, ce înseamnă, de fapt, o extindere a competenței Curții; controlul aplicării dispoziției unei legi în timp, ci numai contrarietatea lor cu textul Constituției; constatarea sau completarea unor omisiuni legislative, deoarece, „dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului și funcției Curții Constituționale în asigurarea supremației Constituției, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului și funcției exclusive a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare”. Pe de altă parte, Curtea Constituțională a lămurit înțelesul unor expresii („fapte grave de încălcare a prevederilor Constituției”, „autoritate publică”, „autoritate administrativă, instanță judecătorească”, „situație extraordinară”), având în vedere că textul constituțional nu definește aceste noțiuni, dar a și conturat sfera unor garanții ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, sancționând orice încercare de a ignora sau încălca asemenea drepturi sau garanții constituționale ale acestuia.
În concluzie, Curtea Constituțională a României poate fi caracterizată ca: autoritate constituțională; garantul supremației Constituției; instrument inerent al statului de drept, prin asigurarea aplicării principiului separației și echilibrului puterilor în stat, garant și protector respectării drepturilor și al libertăților fundamentale ale oamenilor; autoritate jurisdicțională special și specializată; unica instituție cu atribuții jurisdicțional-constituționale; autoritate independentă; legislator negativ.
În urma analizei întreprinse, se pot evidenția o serie de observații, concluzii și propuneri de lege ferenda privind sistemul de control al constituționalității instituit în România. În acest sens, sub aspectul evoluției sistemului de control al constituționalității sunt relevante formele de control politic, control jurisdicțional și control politico-jurisdicțional (fie sub forma controlului anterior, fie sub forma controlului posterior), deoarece, pe de o parte, nu sunt altceva decât rezultatul raporturilor de putere dintre deținătorii puterii publice (legitimi sau nu), iar, pe de altă parte, implică amprenta asupra puterii publice înseși.
Strâns legată de evoluția sistemului de control al constituționalității legilor, trebuie remarcată și evoluția sferei obiectivelor controlului de constituționalitate. Din punct de vedere al „țintei” controlului de constituționalitate, s-a afirmat că s-au conturat două mari etape: o primă etapă, în care controlul de constituționalitate îl viza pe monarh, șeful statului și activitatea acestuia și, o a doua etapă, în care ținta controlului este însuși Parlamentul (sfârșitul secolului al XVIII-lea).
În literatura de specialitate s-a opinat că este mai mult decât necesar să se rețină și existența unei a treia etape, în care obiectul controlului de constituționalitate a cunoscut o extindere a sferei sale. Astfel, pe lângă legi (acte emise de autoritatea legiuitoare) și actele guvernamentale (acte emise de puterea executivă în exercitarea prerogativelor delegării legisaltive) sunt astăzi supuse controlului de constituționalitate și alte forme de manifestare a voinței juridice sau politice (acte, tratate și acorduri internaționale, aplicarea la nivel național a legislației comunitare, exercitarea sufragiului, inițiativa legislativă, partide politice, etc.).
Un aspect foarte controversat privind Curțile Constituționale privește natura juridică a acestor organe, încă de la început avansându-se ideea că nu sunt organe jurisdicționale pure, ci prezintă și o natură politică (datorită modalităților de desemnare a membrilor acestor jurisdicții), care le afectează, în primul rând, independența. În final, s-a considerat că natura politică a Curților Constituționale este conferită, în primul rând, de sfera largă a atribuțiilor cu care sunt dotate astăzi aceste organe. Curtea Constituțională are pe lângă principala atribuție de control jurisdicțional de constituționalitate, atribuții legate de o serie de aspecte și proceduri specifice exercitării puterii publice (de exemplu, exercitarea controlului de constituționalitate și a altor acte normative, cum sunt ordonanțele guvernamentale și tratatele internaționale; soluționarea conflictelor jurdice de natură constituțională dintre autoritățile publice; supravegherea respectării procedurilor pentru alegerea șefului statului și confirmarea rezultatelor sufragiului; constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României; avizarea consultativă a propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României; supravegherea respectării procedurii privind organizarea și desfășurarea referendumului și confirmarea; hotărăște asupra constituționalității partidelor politice. În al doilea rând, faptul că, în stabilirea competenței acestor organe, un rol destul de important revine, de cele mai multe ori, structurilor politice (în special, șeful statului, autoritățile legislative, etc. – autorități constituționale alese direct de către popor) este de natură nu să le subordoneze, ci să le confere tocmai legitimitatea de care trebuie să beneficieze aceste curți constituționale, această legitimitate (transferată de la autoritățile care o numesc) fiind cea care le permite să sancționeze orice nesocotire a legii fundamentale și orice atingere adusă supremației acesteia.
S-a arătat că doar prin conferirea Curții Constituționale din România a posibilității de a exercita și alte atribuții pe lângă cea de control al constituționalității (a actelor normative – legi și ordonanțe de guvern, tratate internaționale, a propunerilor de revizuire a constituției, a propunerilor legislative populare, a partidelor politice, a diferitelor proceduri), își poate realiza rolul care îi este atribuit: de garant al supremației Constituției. O constituție poate fi încălcată nu doar de un text de lege, ci și de acte sau acțiuni materiale, inclusiv de o abordare sau aplicare greșită. S-a apreciat, de exemplu, că nu era lipsit de importanță să se fi prevăzut expres în Constituția României atribuția de a interpreta Constituția sau de a extinde atribuția de verificare a respectării procedurii de alegere și a membrilor Parlamentului.
Deși Curtea Constituțională are o competență mai largă, care, pe lângă controlul constituționalității anumitor reglementări normative include și alte atribuții (de exemplu, de contencios electoral, de confirmare a rezultatelor referendumului, controlul constituționalității partidelor etc.), cea privind controlul constituționalității legilor și al ordonanțelor guvernamentale pe calea excepției de neconstituționalitate s-a dovedit a fi cea mai importantă dintre atribuții.
Prin activitatea sa, Curtea Constituțională s-a manifestat ca un adevărat protector al drepturilor și libertăților fundamentale, sancționând orice prevedere normativă neconformă cu Constituția sub acest aspect, cu referire, în special la: accesul liber la justiție, egalitate, interzicerea discriminării, dreptul copiilor la ocrotire specială, dreptul de proprietate, dreptul la moștenire, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dreptul la propria imagine.
Prin intermediul jurisprudenței, Curtea a procedat la stabilirea limitelor și a conținutului competenței sale de unică autoritate de jurisdicție constituțională. Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe asupra unor aspecte precum: oportunitatea legii; motivele politice ce au condus la adoptarea legii; aspecte de tehnică legislativă; a unor neconcordanțe dintre mai multe dispoziții legale; eliminarea unei prevederi constituționale care ar fi contrară cadrului convențional internațional privind drepturile omului, ceea ce ar echivala cu o revizuire, ce înseamnă de fapt o extindere a competenței Curții; controlul aplicării dispoziției unei legi în timp, ci numai contrarietatea lor cu textul Constituției; constatarea sau completarea unor omisiuni legislative; interpretările unor dispoziții legale; alte acte normative decât legile și ordonanțele, de exemplu: hotărâre a Consilului de Miniștri, hotărâre de Guvern; alte acte adoptate de către Parlament, în afara legilor și a regulamentelor, cum ar fi hotărârile Parlamentului sau ale celor două Camere; alte acte normative emise de alte autorități publice (în special administrative sau jurisdicționale).
Rolul constructiv al jurisprudenței – realizat în special prin deciziile de stabilire a conformității cu Constituția, sub rezerva interpretării date de Curte, dar nu numai, s-a materializat în stabilirea înțelesului constituțional al unor concepte, precum cel de „caz excepțional”, „instituție fundamentală a statului”, „dispozițiile legale care au legătură cu soluționarea cauzei”.
De menționat este și conturarea unei noi categorii de decizii ale Curții Constituționale, respectiv deciziile mixte, care conțin atât soluții simple (cu privire la anumite prevederi care au făcut obiectul controului – de exemplu, anumite articole), cât și soluții intermediare (cu privire la alte prevederi – de exemplu, atunci când Curtea declară fie constituționalitatea, fie neconstituționalitatea unei anumite interpretări). În acest context, pot fi amintite modificările din 2003 aduse articolului 144 din Constituția României – devenit art. 146 – privind atribuțiile Curții Constituționale, care lărgesc sfera subiectelor de drept ce pot sesiza Curtea Constituțională, respectiv s-a prevăzut dreptul Avocatului Poporului de a sesiza direct Curtea Constituțională cu o obiecție de neconstituționalitate.
Propuneri de lege ferenda
În doctrină s-a propus ca de lege ferenda să se instituie un mecanism diferit de sesizare a Curții Constituționale, care să aibă în vedere posibilitatea de a sesiza Curtea cu privire la necontituționalitatea unor texte direct de către un număr reprezentativ de cetățeni (și anume acel număr reprezentat de 50 de deputați sau de 25 de senatori sau cel prevăzut de Constituție în cazul inițiativei legislative).
Controlul abstract al constituționalității (spre deosebire de controlul realizat pe calea excepției de neconstituționalitate, care este unul concret) se prezintă doar sub forma a priori. Ca atare, nu se poate realiza după promulgarea legii. În situația în care o lege cuprinde prevederi evident neconstituționale, semnalate de doctrină și uneori chiar de societatea civilă, Curtea Constituțională – singura autoritate a statului ce are dreptul să constate neconstituționalitatea unor acte normative, nu poate să nu facă nimic pentru garantarea supremației Constituției.
În contextul numărului mare de cauze aflate pe rolul Curții, astfel de modificări, prin instituirea unui filtru constituțional temeinic, care să garanteze ajungerea în fața judecătorilor numai a acelor sesizări care sunt cu adevărat admisibile, ar fi și oportune. În acest sens, evident că există și aspecte legate de organizarea și funcționarea unui sistem de control al constituționalității, respectiv de activitatea Curții Constituționale, care sunt susceptibile de anumite critici, respectiv modificări și îmbunătățiri. De exemplu, deși Legea nr. 47/1992 republicată nu conține nicio prevedere cu privire la procedura de numire a celor trei judecători de către Președintele României, se poate presupune că desemnarea unor candidați și numirea dintre aceștia a celor trei este o prerogativă lăsată la latitudinea exclusivă a Președintelui României, evident, în condițiile în care cei trei trebuie să îndeplinească condițiile de numire prevăzute și de depunere a jurământului. Nu ar fi lipsită de relevanță practică stabilirea expresă a unor criterii și a unei proceduri de desemnare a celor trei judecători de către șeful statului, așa cum există cu privire la numirea judecătorilor constituționali de către cele două Camere ale Parlamentului.
S-a opinat că o realizare efectivă a obiectivului controlului de constituționalitate, garantarea supremației Constituției, ar fi posibilă numai în situația în care Curtea Constituțională ar fi competentă să exercite din oficiu controlul de constituționalitate anterior asupra legilor și a tratatelor sau a altor acorduri internaționale.
BIBLIOGRAFIE
Manuale, cărți, tratate, monografii
1. George Alexianu, Studii de drept public, Institutul de arte grafice „Vremea”, București, 1930.
2. Gabriel Andreescu, Miklos Bakk, Lucian Bojin, Valentin Constantin, Comentarii la Constituția României, Ed. Polirom, București, 2010.
3. Centrul European de Drept Constituțional și instituții politice, Perspectivele constituționalismului în România, Universitatea din București – București, Monitorul Oficial R. A., 2010.
4. Constanța Călinoiu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
5. Dan Cimpoeru, Actele jurisidicționale ale Curții Constituționale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.
6. Lucian Chiriac, Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001.
7. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2008.
8. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios instituțional, ed. a IV-a, Ed. Fundației „România de mâine”, București, 2007.
9. Mircea Criste, Controlul constituționalității legilor în România – aspecte istorice și instituționale, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
10. Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
11. Ștefan Deaconu, Drept constituțional, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. C.H.Beck, București, 2013.
12. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.
13. Ion Deleanu, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995.
14. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001.
15. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul comparat și în dreptul român, Ed. Servo- Sat, Arad, 2003.
16. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul comparat și în dreptul român, Ed.C.H. Beck, București, 2006.
17. Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005.
18. Constantin Dissescu, Drept constituțional, Ed. Librăriei Socec & Co., București, 1915.
19. Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
20. Tudor Drăganu, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Ed. Dacia, Cluj, 1991.
21. Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
22. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României – comentată și adnotată, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
23. Claudia Gilia, Manual de drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.
24. Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, Ed. Holding Repoter, București, 1998.
25. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
26. Cristian Ionescu, Contencios constituțional, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
26. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003.
27. Carmen Nora Lazăr, Teoria și practica controlului de constituționalitate, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2003.
28. Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974.
29. Ioan Muraru, Drept constituțional și insitutții politice, Ed. Actami, București, 1995.
30. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1997.
31. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck, ed. 12, vol. I, București, 2005.
32. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu și colaboratorii, Constituția României – comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
33. Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituția din 1923, Ed. Politica, București, 1983.
34 . Ion Rusu, Analiza critică a actelor Curții Constituționale, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
35.Gheorghe Sbârnă, Constituțiile României. Studii, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.
36. Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2008.
37. Bianca Selejan Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
38. Ioan Stanomir, Nașterea Constituției – limbaj și drept în Principate până la 1866, Ed. Nemira, București, 2004.
39. Tudorel Toader, Constituția României reflectată în jurisprudența constituțională, Ed. Hamangiu, București, 2011.
40. Ovidiu Ținca, Constituții și alte texte de drept public, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997.
41. Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității legilor, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
42. Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, Ed. Național, București, 1998.
43. Alexandru Văleanu, Controlul constituționalității legilor în dreptul român și în dreptul comparat, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1936.
44. Ioan Vida, Justiția politicului sau politica justiției ?, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011.
45. Eufemia Vieru, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Editura Lumina Lex, București, 2008.
46. Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții politice, Ed. Cugetarea, Iași, 1999.
Studii și articole de specialitate
1. Costică Bulai, Obiectul judecății de constituționalitate, în Buletinul Curții Constituționale nr. 6/2003.
2. Ioan Chelaru, Aspecte procedurale privind necesitatea punerii de acord cu dispozițiile Constituției a prevederilor neconstituționale din legile sau ordonanțele în vigoare, în Revista de drept public nr. 3/2007.
3. Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Revizuirea Constituției și integrarea euro-atlantică a României, în Revista Pandectele Române, supliment 2004.
4. Mircea Criste, Discuții cu privire la deciziile Curții Constituționale de interpretare conformă și consecințele asupra controlului de constituționalitate, în Revista Dreptul nr. 10-11/1995.
5. Mircea Criste, Începuturile controlului de constituționalitate în România. Procesul Societății Tramvaielor, în „Curentul Juridic” nr. 3-4/2004.
6. Mircea Criste, Controlul constituționalității normelor în România – un drept al compromisului, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2010.
7. Ion Deleanu, Sancțiunea supremației Constituției, în Revista Dreptul, 1991, nr. 7-8-1991.
8. Ion Deleanu, Revizuirea Constituției în Revista Dreptul nr. 12/2003.
9. Ștefan Diaconu, Apariția controlului de constituționalitate a legilor – experiența americană, situația în România, în Analele Universității București, III/2005.
10. Constantin Doldur, Efectele deciziilor Curții Constituționale și statul de drept, în Buletinul Curții Constituționale, nr. 2/2000.
11. Constantin Doldur, Supremația Constituției și apărarea drepturilor omului reflectate în jurisprudența constituțională, în Buletinul Curții Constituționale nr. 4/2002.
12. Constantin Doldur, Controlul de constituționalitate în lumina noilor prevederi ale Constituției revizuite, în Buletinul Curții Constituționale, nr. 7/2004.
13. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale (I), în Revista de Drept Comercial nr. 3/1999.
14. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite în Revista de Drept Public nr. 1, 2004.
15. Ion Imbrescu, Aplicațiile practice ale efectelor declarării neconstituționalității unor dispoziții legale prin decizii ale Curții Constituționale, în Revista Dreptul nr. 2/2008.
16. Cristian Ionescu, Controlul politic al constituționalității legilor. De la practica medievală la epoca modernă, în Revista de drept public nr. 1/2006.
17. Gheorghiță Mateuț, Conținutul jurisdicției constituționale și implicațiile ei asupra procesului penal, în Revista Dreptul nr. 5/2000.
18. Emil Molcuț, Cu privire la rolul instanțelor judecătorești în elaborarea și aplicarea dreptului, în Revista de drept public nr. 4/2004.
19. Nicolae Popa, Curtea Constituțională și statul de drept, Revista de drept public, nr. 2/2001.
20. Corneliu-Liviu Popescu, Controlul constituționalității tratatelor internaționale, în Revista Dreptul nr. 11/2005.
21. Elena Simina Tănăsescu, Procedura în fața Curții Constituționale, în Revista „Curierul judiciar” nr. 7-8/2005.
22. Daniela Valea, Controlul constituționalității legilor în România – de la controlul politic la controlul jurisdicțional în „Curentul Juridic” nr 3-4/2006.
23. Ioan Vida, Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești – factor de stabilitate a Constituției, în Buletinul Curții Constituționale nr. 7/2004.
Diverse
1. Mihai Constantinescu, Horațiu Dumitru, Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1992-1998, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
2. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1992-1998,
vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
3. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1999-2003,
vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
4. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 2004-2006,
vol. III, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
5. Curtea Constituțională – Decizii și hotărâri 1999, Ed. Curții Constituționale, București, 2000.
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. Noțiunea de control al constituționalității legilor
Secțiunea I. Importanța controlului de constituționalitate
Secțiunea a II-a. Cadrul general al apariției controlului de constituționalitate
Secțiunea a III-a. Obiectul controlului de constituționalitate
Secțiunea a IV-a. Funcțiile controlului de constituționalitate
CAPITOLUL II. Supremația Constituției. Protecția supremației Constituției
CAPITOLUL III. Apariția controlului de constituționalitate
Secțiunea I. Cauzele apariției
Secțiunea a II-a. Evoluție istorică și controverse
Secțiunea a III-a. Considerații generale privind începuturile controlului jurisdicțional de constituționalitate în România
Subcapitolul I. Procesul Societății Tramvaielor – punct de referință în evoluția controlului de constituționalitate în România
CAPITOLUL IV. Evoluția controlului de constituționalitate în România
Subcapitolul I. Controlul jurisdicțional de constituționalitate reglementat de Constituția României din 1923
Secțiunea I. Controlul constituționalității în România – de la controlul politic la controlul jurisdicțional
Secțiunea a II-a. Forme incipiente ale controlului de constituționalitate configurate de Constituția României din 1866
Secțiunea a III-a. Consacrarea constituțională a controlului jurisdicțional al constituționalității legilor în România prin Constituția din 1923
CAPITOLUL V. Actele jurisdicționale privind constituționalitatea legilor
Secțiunea I. Categorii de acte. Natura juridică a actelor Curții Constituționale
1.Deciziile „simple”
2. Deciziile „interpretative’’
2.1.Deciziile „interpretative restrictive”
2.2. Deciziile „interpretative anihilante”
2.3. Deciziile „interpretative neutralizante”
CAPITOLUL VI. Forme ale controlului de constituționalitate
Subcapitolul I. Controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă
Secțiunea a II-a. Obiecția de neconstituționalitate – mijloc de exercitare a controlului anterior de constituționalitate a legilor
Secțiunea a III-a. Subiecții care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională
Secțiunea a IV-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Secțiunea a V-a. Procedura de exercitare a controlului anterior de constituționalitate de către Curtea Constituțională
Secțiunea a VI-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
Sinteză a practicii Curții Constituționale în această materie
Subcapitolul II. Controlul constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă
Secțiunea a II-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Secțiunea a III-a. Procedura de exercitare a controlului privind inițiativele de revizuire a Constituției
Secțiunea a IV-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
Sinteză a practicii Curții Constituționale în această materie
Subcapitolul III. Controlul constituționalității tratatelor și al acordurilor internaționale
Secțiunea I. Sediul legislativ. Autoritatea competentă și obiectul controlului
Secțiunea a II-a. Subiecții care au dreptul de a sesiza Curtea Constituțională
Secțiunea a III-a. Procedura sesizării Curții Constituționale
Secțiunea a IV-a. Procedura de exercitare a controlului de către Curtea Constituțională
Secțiunea a V-a. Soluțiile Curții Constituționale. Efectele deciziilor Curții Constituționale
Perspectivele constituționalismului în cadrul controlului prealabil
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
Manuale, cărți, tratate, monografii
1. George Alexianu, Studii de drept public, Institutul de arte grafice „Vremea”, București, 1930.
2. Gabriel Andreescu, Miklos Bakk, Lucian Bojin, Valentin Constantin, Comentarii la Constituția României, Ed. Polirom, București, 2010.
3. Centrul European de Drept Constituțional și instituții politice, Perspectivele constituționalismului în România, Universitatea din București – București, Monitorul Oficial R. A., 2010.
4. Constanța Călinoiu, Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2010.
5. Dan Cimpoeru, Actele jurisidicționale ale Curții Constituționale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009.
6. Lucian Chiriac, Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001.
7. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2008.
8. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios instituțional, ed. a IV-a, Ed. Fundației „România de mâine”, București, 2007.
9. Mircea Criste, Controlul constituționalității legilor în România – aspecte istorice și instituționale, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
10. Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
11. Ștefan Deaconu, Drept constituțional, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. C.H.Beck, București, 2013.
12. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.
13. Ion Deleanu, Justiția constituțională, Ed. Lumina Lex, București, 1995.
14. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001.
15. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul comparat și în dreptul român, Ed. Servo- Sat, Arad, 2003.
16. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul comparat și în dreptul român, Ed.C.H. Beck, București, 2006.
17. Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005.
18. Constantin Dissescu, Drept constituțional, Ed. Librăriei Socec & Co., București, 1915.
19. Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
20. Tudor Drăganu, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Ed. Dacia, Cluj, 1991.
21. Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
22. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României – comentată și adnotată, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
23. Claudia Gilia, Manual de drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010.
24. Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, Ed. Holding Repoter, București, 1998.
25. Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
26. Cristian Ionescu, Contencios constituțional, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
26. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003.
27. Carmen Nora Lazăr, Teoria și practica controlului de constituționalitate, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2003.
28. Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituționalității legilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974.
29. Ioan Muraru, Drept constituțional și insitutții politice, Ed. Actami, București, 1995.
30. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1997.
31. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. All Beck, ed. 12, vol. I, București, 2005.
32. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu și colaboratorii, Constituția României – comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
33. Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituția din 1923, Ed. Politica, București, 1983.
34 . Ion Rusu, Analiza critică a actelor Curții Constituționale, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
35.Gheorghe Sbârnă, Constituțiile României. Studii, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.
36. Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2008.
37. Bianca Selejan Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
38. Ioan Stanomir, Nașterea Constituției – limbaj și drept în Principate până la 1866, Ed. Nemira, București, 2004.
39. Tudorel Toader, Constituția României reflectată în jurisprudența constituțională, Ed. Hamangiu, București, 2011.
40. Ovidiu Ținca, Constituții și alte texte de drept public, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1997.
41. Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității legilor, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
42. Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, Ed. Național, București, 1998.
43. Alexandru Văleanu, Controlul constituționalității legilor în dreptul român și în dreptul comparat, Tipografia „Ion C. Văcărescu”, București, 1936.
44. Ioan Vida, Justiția politicului sau politica justiției ?, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011.
45. Eufemia Vieru, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Editura Lumina Lex, București, 2008.
46. Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituțional și instituții politice, Ed. Cugetarea, Iași, 1999.
Studii și articole de specialitate
1. Costică Bulai, Obiectul judecății de constituționalitate, în Buletinul Curții Constituționale nr. 6/2003.
2. Ioan Chelaru, Aspecte procedurale privind necesitatea punerii de acord cu dispozițiile Constituției a prevederilor neconstituționale din legile sau ordonanțele în vigoare, în Revista de drept public nr. 3/2007.
3. Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Revizuirea Constituției și integrarea euro-atlantică a României, în Revista Pandectele Române, supliment 2004.
4. Mircea Criste, Discuții cu privire la deciziile Curții Constituționale de interpretare conformă și consecințele asupra controlului de constituționalitate, în Revista Dreptul nr. 10-11/1995.
5. Mircea Criste, Începuturile controlului de constituționalitate în România. Procesul Societății Tramvaielor, în „Curentul Juridic” nr. 3-4/2004.
6. Mircea Criste, Controlul constituționalității normelor în România – un drept al compromisului, în Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2010.
7. Ion Deleanu, Sancțiunea supremației Constituției, în Revista Dreptul, 1991, nr. 7-8-1991.
8. Ion Deleanu, Revizuirea Constituției în Revista Dreptul nr. 12/2003.
9. Ștefan Diaconu, Apariția controlului de constituționalitate a legilor – experiența americană, situația în România, în Analele Universității București, III/2005.
10. Constantin Doldur, Efectele deciziilor Curții Constituționale și statul de drept, în Buletinul Curții Constituționale, nr. 2/2000.
11. Constantin Doldur, Supremația Constituției și apărarea drepturilor omului reflectate în jurisprudența constituțională, în Buletinul Curții Constituționale nr. 4/2002.
12. Constantin Doldur, Controlul de constituționalitate în lumina noilor prevederi ale Constituției revizuite, în Buletinul Curții Constituționale, nr. 7/2004.
13. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale (I), în Revista de Drept Comercial nr. 3/1999.
14. Tudor Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite în Revista de Drept Public nr. 1, 2004.
15. Ion Imbrescu, Aplicațiile practice ale efectelor declarării neconstituționalității unor dispoziții legale prin decizii ale Curții Constituționale, în Revista Dreptul nr. 2/2008.
16. Cristian Ionescu, Controlul politic al constituționalității legilor. De la practica medievală la epoca modernă, în Revista de drept public nr. 1/2006.
17. Gheorghiță Mateuț, Conținutul jurisdicției constituționale și implicațiile ei asupra procesului penal, în Revista Dreptul nr. 5/2000.
18. Emil Molcuț, Cu privire la rolul instanțelor judecătorești în elaborarea și aplicarea dreptului, în Revista de drept public nr. 4/2004.
19. Nicolae Popa, Curtea Constituțională și statul de drept, Revista de drept public, nr. 2/2001.
20. Corneliu-Liviu Popescu, Controlul constituționalității tratatelor internaționale, în Revista Dreptul nr. 11/2005.
21. Elena Simina Tănăsescu, Procedura în fața Curții Constituționale, în Revista „Curierul judiciar” nr. 7-8/2005.
22. Daniela Valea, Controlul constituționalității legilor în România – de la controlul politic la controlul jurisdicțional în „Curentul Juridic” nr 3-4/2006.
23. Ioan Vida, Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești – factor de stabilitate a Constituției, în Buletinul Curții Constituționale nr. 7/2004.
Diverse
1. Mihai Constantinescu, Horațiu Dumitru, Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1992-1998, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
2. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1992-1998,
vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
3. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 1999-2003,
vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
4. Curtea Constituțională – Decizii de constatare a neconstituționalității 2004-2006,
vol. III, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
5. Curtea Constituțională – Decizii și hotărâri 1999, Ed. Curții Constituționale, București, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Controlul Prealabil de Constitutionalitate (ID: 127166)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.